Impactul Crizei Financiare Asupra Piețelor DE Capital Dezvoltate Cazul Sua

IMPACTUL CRIZEI FINANCIARE ASUPRA PIEȚELOR DE CAPITAL DEZVOLTATE

–CAZUL SUA-

Student

Ungureanu- Rusu Denisa

Timișoara

2015

IMPACTUL CRIZEI FINANCIARE ASUPRA PIEȚELO DE CAPITAL

–S.U.A.-

Introducere

La nivel ideologic, criza actuală, asemeni celorlalte din istorie, a declanșat o dezbatere intelectuală între numeroase idei aplicabile: teoria lui Adam Smith, a „mâinii invizibile”, teoria intervenționismului statal a lui Keynes și numeroase teorii neomarxiste. De asemenea, globalizarea a influențat semnificativ declanșarea crizei, generând reacții deopotrivă positive și negative. Originea crizei financiare din present se regăsește în efectele fluxurilor de capital transfrontaliere și în utilizarea intensivă a instrumentelor financiare derivate.

Criza economică mondială s-a declanșat în decembrie 2007, datorită pierderii încrederii investitorilor din America în ipotecarea securizată. Acest lucru a favorizat apariția unei crize de lichidități, generând nevoia unei injectări de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Bancii Centrale Europene și a Bancii Angliei. În ceea ce privește indicele TED spread (indice folosit pentru a descrie riscul de creditare în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat timp de un an, urmând ca în 10 octombrie 2008, să atingă valoarea record de 4,65%. În anul 2008, Criza s-a agravat, deoarece bursele de valori din lume au intrat în colapsa sau într-o perioadă de instabilitate acută.

Căderea Administrației Federale pentru Locuințe din SUA este considerată responsabilă pentru declanșarea crizei, dar vulnerabilitatea sistemului financiar s-a datorat operațiunilor financiare complicate influențate de efectul de pârghie. Astfel, politica monetara din SUA a stability un preț neglijabil pentru credite, favorizând astfel efectul de pârghie și declanșând o hipertrofie a sectorului financiar”, conform economistului american John Bellamy Foster.

Recesiunea actual își are originea în anii de dezvoltare monetară, promovată de Banca Centrală a americii, care în perioada 2001-2008 a injectat piețele financiare cu monedă, care ulterior a fost vărsată ân credite extreme de accesibile, și prin urmare într-o dezvoltare economic caracterizată de o imprudență investițională. Această politică a fost preluată si pe plan mondial, Banca Japoniei, vărsând în bancile subordinate monedă cu o dobanda nominala zero, și Banca Centrală Europeană reducând rata dobânzii la aproximativ 2%.

În concluzie, criza financiară și economică actuală poate fi definită ca o manifestare a unei sincope care însoțește reașezarea rolurilor politico-economice la nivel mondial. Aceasta definește atât schimbarea nivelului de creștere a economiei mondiale cât și rasturnarea motoarelor acestei creșteri.

Literatura de specialitate

Criza financiară din 2007 – 2008, cunoscutăn și sub denumirea de „criza creditului”, s-a declanșat practice în luna iulie 2007, ca urmare a pierderii încrederii investitorilor în portofoliile de credite ipotecare securizate de pe piața americană, ceea ce a determinat o amplă criză de lichiditate, urmată de o infuzie de lichidități facută de către Rezerva Federală a Americii și Banca Centrală Europeană.

Putem afirma că manifestarea crizei din prezent își are originea în creditele de tip subprime, cunoscute ca fiind credite imobiliare garantate cu valoarea bunurilor cumpărate (ipotecare), acordate cetățenilor americani care nu se încadrau în anumite grille de bonitate. Distribuirea acestor împumuturi, cu o valoare de aproximativ 1200 miliarde de dolari a început în anul 2000, fiind tranformate în obligațiuni (Collaterized Debt Obligation- COD) care au fost transferate băncilor și investitorilor din întreaga lume. Totuși, raspândirea acestor credite a determinat o scădere amplă a prețurilor bunurilor imobiliare, favorizând o incapacitate de rambursare, producând pierderi colosale pentru cumparatorii de titluri subprime.

Criza este în principiu un ansamblu de disfuncționalități, a căror interdependență ilustrează gradul de globalizare financiară și economică în societatea din prezent. Așadar una dintre cauzele declanșării este saturația celor trei motoare de creștere economic de după prăbușirea comunismului: delocalizarea, consumul și creditul.

Delocalizarea a fost axată pe deplasarea beneficiilor de producție în zonele cu o mână de lucru foarte ieftină, spre exemplu țările în curs de dezvoltare, cele sărace sau cele proaspăt ieșite din sistemul socialist. Această delocalizare a avut efecte favorabile în ceea ce privește întreprinderile, acestea înregistrând o creștere considerabilă a marjelor de profit ca urmare a scăderii costurilor de producție. Rentabilitatea însa, a permis finanțarea „deficitului structural” al economiilor de origine ale agenților economici în prin proces de delocalizare, determinând pierderea autonomiei statului de origine, a exclusivitâții și excelenței tehnologice si un grad foarte ridicat al somajului ca urmare a reducerii locurilor de muncă.

Creditul a devenit un sinonim al bogăției. Cauza orientării populaăției către credite este derivată din delocalizare, datorită creșterii gradului de asimetrie din distribuirea profitului, deoarece, daca inițial profitul era repartizat între acționariatul și angajati (dividende- salarii) aceluiași stat, în present, în urma delocalizării, profitul a fost redirecționat de la angajații din statele de origine către angajații din statele țintă, lipsind astfel o mare parte a populației de beneficial direct al noilor investii.

Nu în ultimul rând, consumul, a beneficia de pe urma creșterii prețului proprietăților și al majorării sumelor împrumutate, datorită faptului că influența lichiditățile disponibile pe piață, cât datorită aspectului psihologic supranumit „paradoxul coaforului”.

Astfel, în timp scurt finanțarea consumului a devenit o adevărată politică de stat, acceptat atât de statele care se îndatorau pentru a susține tendința în creștere de a consuma, cât și de statele care finanțau acest deficit, rezultat din excedentele comericale proprii, cauzând o dependență de piața de desfacere reprezentată de statele consumatoare. În acest sens, ne putem raporta la SUA și China, datoriile accumulate de SUA atingând cote immense.

.

Cazul Statelor Unite ale Americii

Biroul National de Cercetare Economică (NBER) definește criza ca fiind „o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului”. Pentru a întelege însă în profunzime conceptul de ciză trebuie să-i studiem întâi originile.

Astfel, unul dintre motivele care a influențat declanșarea crizei financiare fără precedent pentru economia americană datează din anul 1999, când, la 5 octombrie, una dintre cele mai mari bănci ale Americii, Fanie Mae a diminuat cerințele de calificare pentru indivizii care doresc să imprumute bani pentru achiziționarea unei proprietăți.

Planul pilot, care s-a aplicat inițial pentru 24 de bănci din cinsprezece piețe de capital distincte, incuraja imprumuturile oferite persoanelor care nu aveau un portofoliu foarte bun pentru a se încadra pentru un împrumut ipotecar. Astfel, persoanele care se calificau în program puteau împrumuta o sumă de bani cu1% mai mare decât un împumut convențional de 30 de ani pentru mai putin de 240000 de dolari la o dobândă de 7,76%, urmând ca în cazul în care individual îsi plătea la zi ratele lunare, dobânda să se reducă la o rată normală. Acest program pilot s-a extins în întreaga țară începând cu anul 2000.

Fannie Mae, a facut acest lucru sub influența administrației aflată atunci sub conducerea lui Bill Clinton, administrație care dorea cu orice preț extinderea acestor împrumuturi către minoritățiile americane. Prin minorități putem înțelege orice persoană care nu era de culoare albă, acestea având un credit mai slab comparativ cu majoritatea americană.

În luna iulie a anului 1999, Departamentul pentru Locuințe și Dezvoltare Urbanistică a propus ca până la finele anului 2001, 50 de procente din clienții Fannie Mae să facă parte din categoria persoanelor cu un venit mic sau moderat, categorie definitorie pentru marea majoritate a minorităților. 

“Fannie Mae a extins dreptul de proprietate pentru milioane de familii prin 1990 prin reducerea depozitului pentru un împrumut bancar, însă sunt foarte mute persoane a căror credit îi împiedică să împrumute bani pentru a cumpăra o proprietate” a declarat directorul de atunci al băncii,   Franklin D. Raines, asumându-si însa riscuri ridicate care vor afecta grav pe viitor economia țarii.

Un al doilea motiv este reprezentat de numărul foarte mare de persoane cu împrumuturi ipotecare de la aceste bănci aflați în imposibilitatea de plată a ratelor exorbitante. Astfel, persoane care în mod normal se calificau pentru o sumă de 100.000 de dolari au avut posibilitatea de a contracta sume duble sau chiar triple la o dobândă variabilă fara impedimente, fara a le fi cercetată istoria creditului și fara o analiă a veniturilor. Un exemplu notoriu,promovat de băncile de atunciera “No money down” (Fără nici un ban jos), “No income verification” (Fără verificarea venitului), “No interest or low interest” (Fără dobândă sau chiar fără dobândă) și “No problems” (Fără probleme). Ce s-a întamplat? Dacă în urmă cu câțiva ani, în perioada contractării creditului, clienții au cumpărat o propietate evaluată a o valoare de 300.000 de dolari, cu o dobândă foarte mică pentru o perioada de 3 sau 5 ani, după această perioadă dobânda s-a mărit semnificativ, creând o imposibilitate de a plăti creditul respectiv. De asemenea, scăderea valorii de piața a casei de la 300.000 la poate 200.000, a determinat majoritatea proprietarilor să cedeze imobilul în favoarea băncilor, creând astfel o prabușire a pieței imobiliare ca urmare a efectului de domino.

Prima bancă afectată semnificativ de criză a fost HSBC Holdings, considerată ca fiindcea de a patra bancă din lume conform estimărilor Forbes în 2008 și cea mai profitabilă bancă în 2007, aceasta înregistrând rezultate foarte scăzute în anul 2006. În luna februarie 2008 criza financiară va face prima victimă notabilă, prin naționalizarea băncii britanice Northern Rock. Cele mai vulnerabile au fost instituțiile financiare implicate în operațiunile de securitizare sau de creditare ipotecară.

În cele ce urmează am prezentat cele mai răsunătoare falimente și preluări ca urmare a crizei financiare:
• În martie 2008- Bear Streams a fost achiziționată de către JP Morgan în urma unui împrumut de 29 mld de dolari acordat de Rezerva Federală;
• În iunie 2008- Countrywide Financial Corporation a fost achiziționată de către Bank of America Corporation;
• În august 2008, IndyMac Federal Bank, bancă de economii federal, intră în faliment și intră sub supravegherea guvernului American. Acesta a fost considerată a fi una dintre cele mai importante căderi din SUA, IndyMac având active în valoare de 32 de mld USD, fiind situată pe locul 3 după căderea Continental Illinois National Bank din 1984 având active de 40 mld. USD și prăbușirea băncii American Savings & Loan Association din 1988;
• În septembrie 2008, Fannie Mae și Freddie Mac, instituțiile financiare cu portofolii ce acopereau peste 50% din piața ipotecară americană (aproximativ 12mld de dolari), au intrat sub supraveghere guvernamentală, aceasta fiind considerată cea mai notorie intervenție publică de pe piața americană;
• În decembrie 2008, Merril Lynch a fost achiziționată de Bank of America Corporation la prețul de 29 USD / acțiune și la o valoare 50 mld. USD
•În 13 septembrie 2008, Lehman Brothers Holdings Inc a intrat în stare de faliment,fiind considerată una dintre cele mai mari prăbușiri ale unei bănci de investiții, ea înregistrând în momentul falimentului active în valoare de 639 mld de dolari și împrumuturi obligatare în valoare ed 155 mld de dolari Aceasta a fost vândută vândută parțial către Barclays plc către Nomura Holdings;

Criza nu a afectat doar instituțiile finaciare, ci și companiile implicate în constructii precum Cheshire Building Society, Derbushire, Barnsley, Scarborough, și companii industriale precum GM sau Crysler.

Astfel, în perioada 2007 si 2008, cetatenii americani au pierdut o treime din patrimonial personal personal, economiile cetățenilor scăzând cu peste 1,2 trilioane de dolari, iar fondurile de pensii devalorizându-se de la 11 la 8 trilioane de dolari. De asemenea, în ceea ce privește valoarea caselor și a clădirilor, estimată la 13 trilioane de USD in anul 2006 a scăzut sub 8 trilioane în 2009.

Aceste pierderi colosale au impactat negativ populatia americană. Pentru a evita crearea și agravarea stării de panică declanșate în stat, Banca Centrală americană a pus 540 mld USD la dispozișia fondurilor de pensii și a alocat suma de 700 de trilioane de USD pentru băncile și companiile de asigurări aflate în faliment.
In ianuarie 2009, valoarea actiunilor de pe bursele americane a înregistrat o scădere cu peste 50 de procente din valoarea înregistrată în prima jumatate a anului 2007.

Aceste numeroase pierderi au definitivat cea mai gravă recesiune economică și financiară care a afectat Statele Unite ale Americii din ultimii 75 de ani.

Soluții adoptate pentru contracararea efectelor crizei economico-financiare

Întrucât elementele primare ale crizei financiare sunt cunoscute (expansiunea necontrolată a creditului), este naturală căutarea unor remedii din aceeași categorie. Pentru unele dintre ele au fost făcute deja tentative de aplicare, iar altele sunt în atenția organismelor financiare și de reglementare financiară.

Astfel, una din primele măsuri luate de organismele financiare (Federal Reserve și Trezoreria SUA) a fost abordarea TARP (Troubled Assets Relief Program), prin care se urmărea preluarea activelor toxice din bilanțul băncilor „slăbite” și apoi licitarea acestora pe piața liberă pentru descoperirea prețului real al acestora și în vederea construirii unei piețe pentru aceste active. Deși, într-o primă etapă, acest tip de operațiune a fostpredilect utilizat de către administrația americană s-a ajuns la abandonarea acestuia deoarece cantitatea mare de astfel de active, prezente în bilanțurile foarte multor instituții financiare, ar fi riscat stabilirea unui preț de piață foarte mic pentru activele respective. Acest lucru ar fi forțat instituțiile financiare respective la deprecieri ale activelor și la operațiuni de recapitalizare. La acest nivel, principalul dezavantaj ar fi fost dificultățile de atragere de noi capitaluri private.

O altă problemă ar fi fost că aceasta ar fi condus la costuri (publice) ridicate, datorită cantității mari de asemenea active toxice și ar fi privilegiat acționarii instituțiilor financiare respective, prin eliminarea riscului de faliment, dar și prin suplimentul de câștig pe care achiziția din fonduri publice a activelor toxice la o valoare mai mare decât cea de piață (în vederea evitării deprecierii activelor) l-ar fi adus acestora. Ca urmare, s-a trecut la o abordare alternativă, anume recapitalizarea băncilor și preluarea de către stat de participațiuni la acestea. În contrast cu soluția precedentă, de data aceasta, cei care aveau de pierdut erau acționarii băncilor respective, participațiunile acestora fiind puternic diluate ca urmare a recapitalizărilor. Pe de altă parte, creditorii instituțiilor financiare respective erau avantajați de solvabilitatea regăsită a acestora din urmă. O problema nerezolvată, însă, ar fi rămas creșterea (incorect fundamentată și neechitabilă în raport cu ceilalți actori economici) a valorii de piață a creanțelor deținute la instituția financiară respectivă.

În fine, o a treia modalitate de intervenție utilizată a fost oferirea de garanții de stat pentru creanțele de slabă calitate. Pentru a preveni abuzurile, oferirea de garanții implica un anumit cost: fie sub forma unor taxe speciale, fie sub forma acceptării unor reglementări mai stricte, fie prin stabilirea unei franșize până la care pierderile ar fi fost suportate în continuare de instituția financiară respectivă. Alte guverne (cel francez) au optat pentru crearea unor

vehicule de investiții de tipul fondurilor suverane care, deși capitalizate de stat, acționează, în principiu, pe baze independente. La nivelul reglementărilor financiare, una din măsurile luate a fost interzicerea vânzării de tip „short” a acțiunilor. De exemplu, Security and Exchange Commission din SUA a interzis, la data de 19 septembrie 2008, vânzarea de acest fel a unui număr de 799 de companii, în scopul protejării integrității și calității piețelor de capital și întăririi încrederii investitorilor.

Măsura, anunțată inițial ca fiind valabilă până pe 2 octombrie 2008, a fost ulterior reconfirmată până la o dată ulterioară (17 octombrie 2008). De notat că interzicerea explicită a operațiunilor de acest tip nu este singura modalitate de reducere a operațiunilor de short-selling. Aceasta se restrânge uneori natural, chiar acționarii companiilor financiare aflate în dificultate devenind reticenți, în cazul unui trend descrescător prelungit, să împrumute acțiuni investitorilor care adoptă mai apoi poziții short, întrucât devin conștienți că aceste operațiuni vor duce la deprecierea valorii propriilor dețineri.

Pe lângă aceste măsuri, au fost propuse și alte reforme legate de sistemul financiar, care să amelioreze funcționarea acestuia și să înlăture posibilitatea producerii de blocaje de genul crizei economico-financiare din prezent. Astfel, Institute of International Finance a propus reconsiderarea practicilor de management al riscurilor (redefinirea ponderilor guvernanței corporative, a culturii riscului, a rolului managerului pentru risc și a complexității produselor derivate și titrizate), a politicilor de compensare (prin alinierea intereselor acționarilor cu cele ale companiei de management), de evaluare, de acordare a creditelor, a ratingurilor și asigurarea transparenței activităților, atât la nivelul instrumentelor financiare (standardizarea acestora, armonizarea reglementărilor, adoptarea unor platforme și tehnologii comune, regularizarea utilizării și tranzacționării acestora) cât și la nivel de instituții financiare (stabilirea unor coduri de conduită, obligativitatea publicării expunerii pe produse titrizate, a strategiei de management a riscurilor adoptate).

Pe aceeași linie, Financial Stability Forum a prezentat miniștrilor de finanțe din G-7 și guvernatorilor băncilor centrale un raport care propune cinci domenii de acțiune în care face recomandări, respectiv:

1) ranforsarea supravegherii prudențiale a capitalizării, lichidității și sistemului de

management al riscului (prin stabilirea de condiții legate de capital, de managementul lichidității, de considerarea activelor extrabilanțiere în stabilirea riscului, asigurarea calității structurii operaționale pentru instrumentele derivate),

2) ameliorarea transparenței și a procesului de evaluare (declararea riscurilor, standardizarea procedurilor de contabilizare și declarare a activelor extrabilanțiere, utilizarea generalizată a standardelor internaționale de evaluare, asigurarea transparenței proceselor de titrizare),

3) reconsiderarea rolului și a finalității ratingului de creditare (ameliorarea calității procesului de notare, stabilirea de ratinguri diferențiate pentru instrumentele financiare complexe, asigurarea calității datelor utilizate în notare, schimbarea percepției investitorilor și a autorităților de reglementare asupra importanței ratingurilor și conștientizarea relativității acestora),

4) ranforsarea celerității (rapidității) răspunsului autorităților la risc (prin definirea de proceduri de acțiune imediată în funcție de rezultatul analizei de risc, ameliorarea gradului de informare reciprocă între diversele organisme de control și de reglementare, angajarea acestora în stabilirea de politici internaționale în domeniu)

5) realizarea unor acorduri solide de cooperare în cazul apariției situațiilor de urgență în sistemul financiar (la nivelul băncilor centrale, variația ratelor rezervelor minime obligatorii în raport cu gradul de solvență și lichiditate al băncilor și cu situația globală a sistemului financiar).

Studiu de caz

Criza financiară a costat economia americană între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari, iar pagubele ar putea fi de peste două ori mai mari, dacă economia își revine prea lent, potrivit unei estimări a Rezervei Federale (Fed) din Dallas, citate de Mediafax. Printre pagubele pe termen lung aduse economiei SUA, Rezerva Federală identifică șomajul ridicat, precum și oportunitățile pierdute din cauza sprijinirii sectorului financiar cu 12.600 de miliarde de dolari, se arată în analiza băncii centrale, publicată la cinci ani de la prăbușirea Lehman Brothers. Pagubele economice sunt echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, sau cu 50.000-120.000 de dolari pentru fiecare gospodărie.

Piața de capital americana a atins punctul culminant în octombrie 2007, cand indicele Dow Jones a depășit 14000 de puncte, urmând ca apoi să intre într-un declin pronunțat, începând cu octombrie 2008. În martie 2009, situându-se doar la aproximativ 6600 puncte.

În perioada 2007-2008 , indicele S&P 500 (Standard&poor), scade cu 36,31%, observându-se o scădere de peste 50% a indicelui pe o perioadă de 17 luni, fiind urmată de o scădere de 89% pe parcursul luniilor următoare, după cum putem observa din graficele următoare.

Produsul Intern Brut (PIB)-ul SUA a scăzu cu o rată de aproximativ 6% în ultimul sfert al anului 2008, începutul anului 2009.

În doar 18 luni, octombrie 2007-martie 2009, piata de capital americana a intrat în colaps în proporție mai mare de 50% determinând pierderi de11 trilioane de dolari reprezentând 73% din PIB-UL SUA in 2011.

Principalii actori pe piața de capital din SUA, American Express, Bank of America, Citigroup, Golman Sachs și J.P. Morgan Chase au pierdut în medie 62,54% din valoarea lor de piața.

În ceea ce privește instituțiile financiare, declansarea crizei financiare a afectat în mod special și sectorul bancar provocand pierderi de peste 2,8 trilioane de dolari, ca urmare a “datoriilor rele” în perioada 2007-2010.

De asemenea, piața imobiliară a avut și ea de suferit, valoarea locuintelor scăzând cu peste 33%, aproximativ 7 trilioane de dolari. Peste 11 milioane de proprietari dețin case care valorează mai putin decât ipoteca pe imobil (22,8% din toate locuintele ipotecate) și aproximativ 3,6 milioane de case au fost pierdute de la începutul crizei datorită incapacității de plată a ratelor.

La nivel mondial, datorită influenței SUA ca principal consumator al lumii,a determinat o creștere a reticenței indivizilor, fapt ce a rezultat într- o scădere substanțială a PIB-ului în cazul a numeroase țări: 14,4%- Germania, 15,2%- Japonia, 7,4%- Marea Britanie, 18%- Lituania, 9,8%- regiunea Euro, 21,5%- Mexic.

Concluzii

In concluzie, recesiunea economica declansata in SUA si nationalizarea institutiilor financiare au compromis, cel putin temporar, eficacitatea promovarii globale a modelului

economic capitalist de tip american, considerat, in trecut, ca fiind cel mai capabil de a crea progres economic si prosperitate. 

De asemenea, influenta SUA se va diminua considerabil datorita deficitelor bugetare si a deteriorarii institutiilor financiare, iar Bancile, afectate de pierderile din neplatirea imprumuturilor si din devalorizarea investitiilor, vor fi obligate sa se restructureze si sa-si reduca numarul de angajati. Mult mai precaute in viitor, ele vor acorda imprumuturi numai clientilor care pot dovedi ca isi vor achita ratele respective.

Listă bibliografică

www.economiaonline.ro

www.worldbank.org

www.gpo.gov – “The financial crisis- inquiry report 2011”

www.fsforum.org – “Financial Stability Forum- Report of the financial stability forum on enhancing market and institutional resilience: follow-up on implementation 2008”

www.bloomberg.com