Impactul Crizei Economico Financiare Asupra Capabilitatilor Organizationale

DISERTAȚIE

TEMA: „STUDIU PRIVIND IMPACTUL CRIZEI ECONOMICO- FINANCIARE ASUPRA CAPABILITĂȚILOR ORGANIZAȚIONALE”

CUPRINS

INTRODUCERE

“Un conflict armat între națiuni ne umple de groază. Dar un război economic nu este preferabil unuia militar. Conflictul armat se aseamănă unei intervenții chirurgicale. Un război economic este echivalent cu tortura prelungită. Iar ravagiile sale nu sunt mai puțin teribile decât cele descrise de literature de război. Nu avem nimic de spus despre celălalt din cauza faptului că suntem atât de obișnuiți cu efectele sale fatale…. Mișcarea împotriva războiului este solidă. Mă rog pentru succesul ei. Dar nu mă pot elibera de teama că această mișcare va eșua dacă nu va distruge rădăcina tuturor relelor: lăcomia umană.”

M.K.Gandhi, Non violence- The Greatest Force, 1926.

„ În istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei. ”

Nouriel Roubini, Stephen Mihm „Economia crizelor-curs fulger despre viitorul finanțelor”, 2010, The Penguin Press, SUA.

Criza este un domeni destul de vas, a fost pus în discuție încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi chiar dacă sub alte aspect decât cele pe care le întâlnim și le analizăm în secolul XXI. De fapt, altfel spus, criza a apărut de când s-a vorbit despre om, de la apariția omului pe pământ, ea a fost cauzată, din cele mai vechi timpuri și până astăzi de lipsurile întâlnite la orice pas din toate punctele de vedere, lipsuri care au dus în general la criză, chiar dacă ea a fost de aploare mai mică sau mai mare.

Despre criză se pot spune multe, de lungul anilor ea a fost analizată din toate puntele de vedere și din toate aspectele, fie el economic, financiar, energetic, al pieței de capital, al forței de muncă, etc.

Dacă ne uităm înapoi în istorie constatăm că ea- criza, este generatoarea conflictelor de orce natură, fie el de ordin intern, la nivelul unei națiuni și continuând cu cel exetern care a implicat de-a lungul istoriei universale și mondiale toate războaiele locale, regionale și culminând cu cele două deflagrații mondiale- Primul Război Mondial și Cel de-al Doilea Război Mondial.

Caracterul extrem de complex pe care l-a căpătat economia mondială în ultima perioadă de timp, numeroasele implicații ale procesului de internaționalizare și globalizare a vieții economice, apariția crizelor globale și a crizei economice mondiale- sunt câteva problem care își pun amprenta asupra întregii vieți economice contemporane.

Am plecat în cercetarea unei părții din acest vast domeniu, de la cea mai gravă criză economic-financiară din istoria omenirii, a căror consecințe le mai suportăm și astăzi-crahul din 1929 de pe Wall Street. Scopul cercetării este de a concluziona în ce măsură criza economic-financiară are efecte asupra organizației în general și asupra capabilităților acesteia în mod special.

Crahul din 1929 de pe Wall Street, este cu siguranță, cea mai mare catasrofă financiară din toate tipmurile. Periodic, atunci când piața este în scădere, analiștii economici se înreabă dacă asemenea evenimente s-ar putea repeat.

În esență, în cazul crizei actuale/2008, asistăm la un fenomen similar, o euforie financiară care anulează orice prudență și pune în pericol sistemul în ansambul său. Se presupune că motivul principal pentru care nu riscăm o recesiune, este rolul pe care l-au jucat băncile central și guvernamentale, care în anul 1929 au fost neputiincioase. Incapacitatea lor de a pompa lichidități în sistemul financiar explică gravitatea crizei economic-financiare a acelor vremuri.

Criza din 2008 s-a dezvoltat diferit, cu oameni foarte diferiți. Personalul din conducere în zona financiară este alcătuit astăzi din profesioniști, nici una dintre marile instituții financiare nu este deținută de posesorii unor averi uriașe. Dezvoltarea crizei financiare a avut chiar de atunci ca principal motor câștigurile directorilor salariați, uneori pe termen foarte scurt.

Dacă luăm ca puncte de plecare cele mai mari crize din istoria universală, pe cele din ultimul deceniu- criza internetului (2000-2001) și criza financiară actuală (2007-2014), ajungem la concluzia că ele corespund unor momenmte de instabilitate economic extremă, care depășesc limitele considerate, cu numai câțiva ani în urmă, imposibil de atins.

Explozia crizei financiare din 2008, arată surprinderea care a fost pe buzele tuturor privind seriozitatea băncilor de pe piață în întreg ansamblul lor, privind riscul retragerilor de lichidități. Panica creată de clienții băncii britanice Northern Rock la începutul anului 2008 care s-au precipitat să-și scoată din conturi lichiditățile, s-a propagate repede în toată Europa. Pentru a limita panica și a mării efectele ei, guvernele statelor europene au mărit limita de garantare a depunerilor bancare, astfel încât să limiteze valul de retrageri de lichidități.

Viteza de răspândire globală, afectarea inițiativei economice, răspândirea neâncrederii în sistemul bancar, știrbirea inițiativei economice, sunt indicii potrivit cărora criza apărută în 2008 nu se lasă înțeleasă doar ca perturbare a operațiunilor financiare sau ca blocaj al economiei.

Funcționarea societății modern, în raport cu carre criza apărută în 2008 se potrivește tot mai mult, nu se poate înțelege fără istorie. Max Weber, care a studiat mai intens ca oricine aspectele modernismului, și-a dat seama de indispensabilitatea abordării istorice, iar cărțile sale cele mai cunoscute, Etica protestantă și spiritual capitalismului (1903) și Economie și societate (1909), sunt probe concludente. Oarecum, criza începută în 2008 ne întoarce cu fața la istoria universală pentru a ne actualize cunoștințele de istorie și a ni le rvizuii pe cele referitoare la macroeconomie și la chiar la filozofie asupra istoriei, pentru că viața este întradevăr o filozofie.

Cel care are meritul de a fi deschis discursul filosofic asupra societății modern- Hegel a deschis și refleția asupra crizei, sau asupra crizelor modernității. El a înțeles profund ce s-a petrecut odată cu adoptarea constituțiilor modern, bazate pe recunoașterea de libertăți individuale și drepturi cetățenești. El vorbește în Prelegeri de filosofia istoriei, de “timpul nostru” (pag. 37 în ediția din lb. română), conștient fiind de faptul că este vorba despre o nouă societate. Aceasta este lumea în care “omul, în puterea sa subiectivă, se simte acum stăpân în natură față de lucrurile exterioare, știindu-se liber pe sine și deci câștigând astfel un drept absolut pentru sine”. (p. 386). Hegel completează “Dacă obișnuit istoria pare să se prezinte ca o luptă între pasiuni, ea a devenit azi, deși pasiunile nu lipsesc, pe de o parte, precumpănitor luptă între idei ce vor să se justifice, pe de altă parte, luptă între pasiuni și interese subiective, având în esență doar titlul unor asemenea justificări mai înalte.”

Din toate acestea trebuie să reținem faptul că nu avem la Hegel descrierea cuprinyătoare a crizelor societății moderne, dar găsim în opera filosofului modernității intuiția naturii criziale a societății moderne. Acestă intuiție poate fi elaborată conceptual și va trebui prelucrată, dacă vrem să înțelegem până la capăt crizele lumii în care trăim. Elaborarea depinde de abordarea cu care încercăm să depășim “filosofia spiritului”, în care Hegel culmina analizele sale inovatoare consacrate modernității.

Se cunoaște foarte bine că Marx a părăsit „filosofia spiritului” pentru a reconstrui reproducerea umană a vieții, interpretată ca reproducere social-economică. El a accentuat natura practică a istoriei umane, pentru ca în scrierile ulterioare, să accentueze rolul determinant al factorilor materiali în societate, pentru ca în Contribuții la critica economiei politice (1895), să spună că “ modul de producție determină structura și dinamica societății” deci determină fără alte comentarii structura și dinamica capabilităților organizaționale. Pe temelia scirierilor lui Marx s-a dezvoltat și construit operle “marxismului” prin mișcările politice de la sfârșitul secolului al XIX- lea din Europa Occidentală, numit “marxismul occidental”.

Scrierile lui Marx au marcat secolele al XIX-lea și al XX-lea mai mult decât orice altă operă a epocii modern. Ele au fost întrebuințate cu folos ca ideologie a regimului socialist răsăritean, impus în Europa Centrală și Răsăriteană după 1945.

Prăbușirea socialismului răsăritean începând cu 1989 a antrenat cu sine și prăbușirea ideologiilor lui Marx. Nu se pune nicăieri problema constituirii unei mișcări politice exclusive pe teoriile lui Marx. Criza care a început în 2008 a stârnit impresia că Marx are dreptate, prin faptul că el este singurul filosof care a exprimat foarte clar și riguros caracterul dinamic, inovativ al societății capitaliste și nimeni nu a făcut mai clar teoria declinului acestei societăți.

În urma acestei teorii, demne de luat în seamă sunt trei opțiuni care nu sunt deloc convenționale, din literatura recentă- vederi ale unor personalități care, în timp au avut de-a face cu marxismul. Prima este cea lui Joseph Ratzinger, actualul Papă- Benedict al XVI-lea care spunea “Karl Marx a descris drastic înstrăinarea omului; chiar dacă nu a dat seama de adâncirea propriu-zisă a înstrăinării, căci a gândi numai în termini materiali, el a oferit , totuși un tablou intuitiv pentru oameni, ce a căzut sub uzurpatori”. Puțini au combătut atât de radical marxismul, și tot atât de puțini sunt cei care au astăzi verticalitatea de a discuta tezele, teoremele și teoriile lui Marx în realitatea zilelor noastre.

O a doua opinie care este demn de remarcat este aceea a lui Jacques Attali. În monografia sa Karl Marx ou l’ esprit du monde (2005) cunoscutul lider bancar european și gânditor francez îl consideră pe Marx “punctul de întâlnire a tot ceea ce constituie omul modern occidental. El moștenește din iudaism idea că sărăcia este intolerabilă și că viața nu merită decît dacă permite să se amelioreze soarta umanității. El moștenește din creștinism visul unui viitor eliberator, în care oamenii se vor iubi unii pe alții.” În pofida multor fapte, care o pot contrazice acum, “teoria lui Marx își regăsește sensul în cadrul mondializării de astăzi, pe care a prevăzut-o. Asistăm la expoziția capitalismului, la bulversarea societăților tradiționale, la ascensiunea individualismului, la pauperizarea absolută a lumii a treia, la concentrarea capitalului, la delocalizări, la marketizare, la sporirea precarității, la fetișul mărfurilor, la crearea de bogăție doar prin industrie, la proliferarea industriei financiare vizând a se pregăticontra riscurilor precarității. Toate acestea Marx le-a prevăzut”.

A treia opinie este cea a americanilor Jhon Micklethwait și Adrian Woolldridge în cartea God is Back. How the Global Revivald is Changing the World (2009), unde autorii amintesc pasaje din Manifestul Partidului Comunist, în care Marx descria “constanta revoluționare a tuturor condițiilor sociale” proprie capitalismului și concluzionează “acest pasaj combină o intuiție strălucită cu o eroare periculoasă. Instituția este aceea după care, capitalismul este, prin natura sa, revoluționar. El zguduie certitudini și dezgheață ortodoxii. Eroarea este că el subminează astfel realitatea religiei” (pag. 243). Altfel spus, Marx a privit mai profund în realitățile timpului în care a trăit, dar anticipările sale au indus erori grave de evaluare.

Bineânțeles, astfel de interpretări ale scrierilor lui Marx, destul de cuprinzătoare, nu ne spun destul despre relația crizei începute în 2008 cu diagnoza din Capitalul.

Ca și Hegel, și ulterior Max Weber, Marx a conceptualizat în termini impresionanți dinamica singular a societății moderne, în fapt, a capitalismului. Această dinamică a fost interpretată drept criză, o criză endemic, ciclică și până la urmă fatală sistemului. Caracterul fatal al crizei nu a fost confirmat vreodată, după cum nu s-a confirmat nici încrederea lui Marx în emergența unei societăți ce renunță la proprietatea privată și se poate stabiliza durabil. Diferența acestora trei face să nu mai putem extinde legitim postulatele economiei de piață asupra celorlalte (cum face neoliberalismul) și nici să decidem doar din analiza conjuncturii caracterele economiei de piață.

CAPITOLUL I

CAPABILITĂȚI ORGANIZAȚIONALE. DEFINIRE , DELIMITĂRI CONCEPTUALE

EVOLUȚIA ORGANIZAȚIEI

1.1.1 Conceptul de organizație

Analiza evoluției teoriei și managementului organizațiilor este semnificativă din mai multe puncte de vedere. Explicațiile despre organizații au urmărit dintotdeauna cresterea eficienței acțiunii oamenilor cuprinși în interiorul acestora. Treptat, au fost detectate elementele esențiale ale structurii și proceselor organizaționale, integrate ulterior în explicații, în teorii privind organizația ca întreg. Teoria organizațiilor, în evoluția sa, a pendulat în permanența între analiza comportamentelor structurale și functionale ale organizației și abordarea acesteia ca întreg.

Începuturile teoriei și managementului organizației sunt strâns legate de necesitatea îmbunătățirii conducerii activităților productive, industriale, fapt care a impus sistematizarea unor principii ale conducerii eficiente a oamenilor și a organizațiilor productive. Nu întâmplător, geneza teoriei organizației se împletește cu fazele de început ale științei conducerii, ale managementului, interdependențele dintre cele două științe multiplicându-se și intensificându-se de-a lungul timpului. Ulterior s-a observat că sunt necesare analiza structurii interne a organizației, depistarea și utilizarea adecvată a criteriilor și a modalităților de alcătuire și de transformare a structurilor organizațiilor. În această etapă organizațiile au fost percepute ca alcătuiri raționale, raționalitatea lor fiind principalul factor de eficiență și de succes social. N-a fost însă suficient. Se impunea includerea în analiză a oamenilor și a relațiilor interumane și impunerea și utilizarea pârghiilor de dezvoltare oferite de îmbunatățirea climatului uman al muncii.

Organizația este o component a societății contemporane care creează sau mijlocește creearea de bunuri și servicii necesare existenței societății. Ea are influiențe atât asupra vieții indivizilor unei societății cât și asupra societății în ansamblul ei. Omul, în general este, pentru o mare parte din viață, membru al unei organizații încă din grădiniță, continuând cu școala, domeniul de activitate în care lucrăm, un grup artistic în care activăm în afara activității din domeniul în care lucrăm.

Faptul că organizația se regăsește în orice domeniu de activitate al vieții economic-sociale au permis constatarea că societatea contemporană este o “ societate a organizațiilor” Dificultatea definirii conceptului de organizație este determinată nu numai de multitudinea perspectivelor din care este analizată, dar și de evoluția și contribuțiile aduse de-a lungul vremiianalizei organizaționale care au consacrat noi modalități de definire.

Organizațiile diferă în general prin scopul pentru care este constituită, prin comonență, prin metodele și tehnica pe care o folosește pentru obținerea unui produs.

Organizația reprezintă “cadrul social în care se încadrează și se integrează membrii unei societăți și care se constituie cu sopul realizării unui grup de obiective dinamice stabilite”

În viziunea lui Richard W Scott organizația reprezintă:

Colectivități orientate de urmărirea unor scopuri relativ specifice și care prezintă structuri sociale înalt formalizate;

Colectivități ai căror participanți urmăresc interese multiple, atât diferite cât și comune, dar care recunosc însemnătatea perpetuării organizației ca reprezentând o resursă importantă;

Organizațiile sunt sisteme de activități interdependente ce leagă coaliții ale participanților.

După cel de-al Doilea Război Mondial s-a realizat un important pas înainte prin evidențierea rolului fundamental al oamenilor în cadrul organizațiilor. Relațiile interumane sunt importante, însă, mai mult decât atât, oamenii ca atare sunt principala resursă a activității oricărei organizații. Încercarea de valorificare a resurselor umane a focalizat analiza spre nucleul organizației, spre partea sa cea mai consistentă. În condițiile accelerării ritmurilor de înnoire a tehnologiilor și a vieții sociale, ale creșterii influențelor mediului extern asupra organizațiilor, era inevitabil să se observe importanța factorilor de schimbare asupra dinamicii organizațiilor.

Au devenit preponderente analizele referitoare la dezvoltarea organizațiilor, la capacitatea lor de schimbare, de adaptare la factorii de înnoire. Simultan, analiza organizațiilor a vizat tot mai mult specificul acestora, particularitățile de alcătuire și caracteristicile distincte, izvorâte din natura distinctă a domeniului în care organizațiile sunt înglobate. Fără îndoială, domenii precum cel politic, industrial-economic sau militar implică forme specifice de organizare a oamenilor și a activităților umane. Ca întotdeauna, focalizarea analizelor într-o anumită perspectivă, precum cea a specificului organizațiilor, a determinat, în timp, dezvoltarea perspectivei complementare.

Drept urmare, una dintre cele mai recente tendințe în teoria organizațiilor vizează, din nou, organizația ca întreg, elementele anterior acumulate fiind înglobate intr-o “sociologie organizațională”.

Studiul evoluției teoriei și managementului organizației face posibilă:

– înțelegerea genezei și complexității conceptelor și strategiilor prin care sunt explicate și pot fi conduse eficient organizațiile;

– înțelegerea importanței abordării integrale a organizațiilor prin îngemănarea mai multor perspective: structura și elementele componente ale organizației; organizația ca întreg; raporturile de intercondiționare dintre organizații și mediul extern.

În concepția unor specialiști, cel mai cunoscut tip de organizație este firma (întreprinderea), unde indifferent de ramura de activitate din care face parte, o colectivitate de oameni lucrează împreună, potrivit unei anumite diviziuni a muncii, pentru realizarea în comun a unor obiective dinainte stabilite.

Conceptul de firmă se referă mai ales la aspectele economice și tehnice care influiențează frontierele firmei. În lumea întreprinderilor mici, termenii “firmă” și “întreprindere“ sunt concept sinonime. Pe măsura creșterii, și în funcție de opțiunile strategice, întreprinderea poate să se constituie în mai multe firme. Astfel mai multe organizații (entități), fiecare cu propriul său domeniu, sunt regrupate în interiorul frontierelor juridice ale aceleiași întreprinderi (fig. 1.1)

În această situație, organizația- firmă, prevăzută în figura 1.1 arată că fiecare firmă sau unitate strategică, divizie sau filială este responsabilă de o parte bine definită și clar delimitată a domeniului strategic global al întreprinderii. Organizația de tip întreprindere poate fi definită ca sistem socio-tehnic care încorporează două sisteme principale:

-Sistemul executive prin care este condusă și controlată sau reglată organizația;

-Sistemul operațional prin care se realizaează activitatea.

Privind termenul de organizație acesta se referă la aspectele socio-psihologice ale activității umane în colectiv. Organizațiile asigură coordonarea eforturilor diferiților indivizi, pentru realizarea unor scopuri, care în mod individual ar fi foarte greu de realizat. Înființarea organizațiilor arată că avem un model stabil de cooperare interumană, format pe baza unui sistem de reguli și norme, care obligă indivizii să acționeze după anumite regului și să adopte anumite comportamente.

Conform marii majorități a definițiilor, organizația reprezintă combinarea și utilizarea resurselor multidimensionale – umane, financiare, materiale, în vederea realizării unor obiective predeterminate. Toate organzațiile includ, într-o formă sau alta, un set de obiective proprii, distribuirea puterii și autorității, așteptările cu privire la funcții îndatoriri, canale de comunicare și metode pentru realizarea obiectivelor.

Fig. 1.1 Marea întreprindere formată din firme independente

1.1.2 Teorii ale organizației, început și prezent

Teorii ale organizației au apărut aproximativ prin anul 1900, respectiv teoriile clasice, bazate pe alocarea rațională a muncii pentru specializarea eficientă, omul fiind instrumental principal, organizația fiind o structură de autoritate unică în scopul menținerii controlului și coordonării. Principalii “actori” ai teoriilor clasice sunt

Teoria managementului științific (F.W. Taylor) bazată pe principiul autorității, divizarea excesivă a muncii, standardizare, ca metodă de control a activității altor persoane;

Teoria gestiunii administrative (H. Fayol) bazată pe principiul conducerii unice, funcțiile specifice întreprinderii industriale;

Teoria birocrației (M. Weber) bazată pe principiul ierarhiei autorității, structuri formale eficiente, depersonalizare.

De la managementul clasic la orientarea spre structuri-birocrația, a fost un pas mic. Spre sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului XXI revoluția industrială, demarată în deceniile anterioare, se afla la apogeu. Mașinismul și producția de fabrică, de serie mare, triumfau în țările dezvoltate ale timpului. Noile tehnologii industriale, de factură mecanică, au susținut o creștere accelerată a producției și au permis sporirea sensibilă a productivității muncii. Nu era însa suficient ca muncitorii să dobândească noi cunoștințe și noi abilități pentru a putea utiliza noile unelte. Treptat și-a facut loc ipoteza că potențialul productiv ridicat al noilor unelte mecanice nu este valorificat în suficientă masură de muncitori, mai ales din teama de șomaj și de riscul că sporirea productivității ar putea duce la mărirea normelor de muncă făra o creștere corespunzatoare a salariului. Devenise clară necesitatea analizei modului de organizare a muncii și, într-un sens mai larg, necesitatea înțelegerii naturii organizațiilor de muncă și a modului de conducere a acestora.

Principiile managementului științific au fost experimentate de Taylor la uzinele Bethelem Steel Works, pornindu-se tocmai de la “studiul mișcării” și al “timpului”, în încercarea de precizare a încărcăturii optime pentru lopețile cu care erau alimentate furnalele cu minereu. Optimizarea încărcăturilor, în strânsă asociere cu un sistem de recompense și stimulente, putea duce la dublarea câștigurilor salariale pentru muncitorii cei mai destoinici. Muncitorii erau anunțați prin “bilete” distincte care este locul de unde se ridică și unde se depun uneltele și care este productivitatea lor în ziua anterioară. În cazul incapacității de a realiza salarii cu cel putin 60% mai mari decât în vechile condiții de lucru, cei în cauză erau indepărtați din echipa de lucru. În fond, Taylor urmărea o specializare maximă a muncitorilor drept condiție a creșterii productivității muncii, necesitate care era aplicabilă simultan și organizatorilor producției. Bună parte din sarcinile șefului direct al echipei de lucru erau preluate de specialiști însarcinați cu controlul asupra diferitelor aspecte ale muncii. Prin aceasta, Taylor înnoieste conceptul de conducere introducând ideea de conducere funcțională, prin care șefii muncitorilor se multiplică prin specializare, fiecare dintre aceștia ghidând muncitorii prin instrucțiuni în domeniul în care este specializat, convergența instrucțiunilor realizându-se spre ținta înfăptuirii eficiente, cu productivitate ridicată, a operațiunilor de muncă.

Sugestia lui Taylor referitoare la câștigurile nelimitate pe care ar trebui să le obțină muncitorii cu mare productivitate n-a fost niciodată acceptată, astfel încât o altă idee a sa, cea a cooperării dintre muncitori și conducere, a fost lipsită de suport practic.

Ideile cu privire la “raționalizarea” actelor muncii și mai ales ideea conducerii funcționale au fost preluate și dezvoltate ulterior.

Contemporan cu Taylor, francezul Henry Fayol dezvolta cu deosebire aspectele de ansamblu ale conducerii generale. Cu prospețimea păstrată în timp, confirmate, în esența lor, prin experiența construirii și funcționării organizațiilor, semnificative în mod incontestabil pentru organizațiile militare, aceste principii sunt :

a) Diviziunea muncii, din care rezultă specializarea ca sursă a competenței și, prin aceasta, a unei productivități sporite.

b) Autoritatea și răspunderea, ca modalități complementare prin care puterea de a da ordine se îmbină cu răspunderea pentru felul în care puterea este exercitată.

c) Disciplina, prin care sunt asociate supunerea și sârguința cu conducerea competentă și corectă.

d) Unitatea de comandă; în contrast cu ideea conducerii funcționale promovată de un singur superior, ca indispensabilă pentru stabilitatea unei organizații.

e) Unitatea de direcție, prin care este consacrat necesitatea obiectivelor unitare și a planului unic la nivelul unei organizații.

f) Subordonarea interesului individual celui general al organizației.

g) Remunerarea corectă a personalului, ca factor major de motivație a muncii.

h) Centralizarea sau descentralizarea, ca variabile complementare realizate în funcție de complexitatea și mărimea organizațiilor, organizațiile mari solicitând, în anumite grade, descentralizarea și delegarea de autoritate către nivelurile inferioare.

i) Lanțul scalar, prin care sunt descrise fluxurile de informație și comunicare pe verticală și orizontală.

j) Ordinea, atât ca ordine materială, fapt ce asigură folosirea eficientă a timpului și a utilajelor, cât și ca ordine socială, prin selecția lucrătorilor și organizarea muncii.

k) Echitate, supunerea și loialitatea subordonaților sunt obținute prin imparțialitatea atitudinii superiorilor.

l) Stabilitatea forței de muncă și a personalului de conducere.

m) Inițiativa personalului, ca sursă a dezvoltării organizației.

n) Spiritul de corp, puterea izvorând din unitatea echipei, a organizației.

Principiile organizației, dezvoltate de Fayol, l-au impus pe acesta drept unul dintre întemeietorii managementului științific.

În concluzie, managementul științific se preocupă în principal de specializarea muncii, în ambele sale aspecte: munca productivă directă, sub acest unghi fiind analizate și raționalizate actele, operațiile muncii și munca de conducere, perspectivă din care au fost sistematizate, atât actele cât și principiile organizării și conducerii. Motivarea oamenilor pentru creșterea productivității, pentru sporirea performanțelor era văzută exclusiv prin prisma interesului economic, prin acordarea de recompense financiare corespunzătoare și prin controlul riguros al muncii și al muncitorilor. Treptat s-a observat că, deși reală și utilă, această perspectivă este prea îngustă, lasând în afara aspectele sociale ale muncii și ale organizației.

Din cu totul altă perspectivă sunt abordate problemele organizației și ale organizării de către sociologul german Max Weber. Acesta își propune identificarea surselor de legitimitate ale autorității sau, altfel spus, explicarea temeiurilor prin care oamenii acceptă autoritatea. Urmărind un asemenea scop Weber descrie trei tipuri “pure” (“standard”) de organizații: organizatia orientată pe lider (tipul charismatic), organizația patriarhală (tipul tradițional) și organizația birocratică (tipul rațional-legal).

Organizația orientată pe lider are urmatoarele caracteristici:

– exercitarea autorității se realizează prin calitățile personale ale liderului; termenul grecesc “charisma” sugerează harul, calitățile de excepție prin care impune liderul;

– ierarhia organizațională este alcatuită din lider și discipolii (adepții) acestuia; discipolii fiind intermediari între lider și mase, iar devoțiunea și supunerea acestora față de lider este principalul criteriu pentru desemnarea lor în funcțiile de conducere a organizației;

– administrarea organizației este în mică măsură determinată prin norme și reguli, deciziile fiind de obicei neraționale, ele decurgând doar din inspirația și dorințele liderului;

– asemenea organizații sunt instabile, atât în timpul funcționării lor, cât și în momentul dispariției liderului, când, în mod obișnuit, se destramă.

Organizația patriarhală (tradițională) se caracterizează prin faptul că:

– sursa autorității este tradițională, ierarhia organizației cuprinzând relații de tipul “stăpân-supus”;

– criteriul numirii în funcție are în vedere în redusă măsură competența, în prim plan aflându-se relațiile de rudenie și de rang ale persoanei și ale familiei sale.

Caracteristice pentru societățile moderne sunt, consideră Max Weber, organizațiile birocratice. Acestea se impun prin trăsăturile lor de raționalitate și eficiență. Ele sunt raționale pentru că operează cu mijloace construite în concordanță cu obiectivele urmărite. Sunt, totodată, legale pentru că autoritatea este definită și decurge dintr-un sistem de reguli și proceduri prin care este precizată poziția fiecărui individ în interiorul organizației.

În pofida sensului peiorativ pe care termenul de “birocrație” l-a dobândit în timp, de funcționare greoaie, costisitoare și ineficiența a unui sistem administrativ, sensul promovat de Weber pentru organizațiile birocratice este cel contrar. Pentru el, organizația birocratică este cea mai eficientă formă de organizare socială, deoarece:

– autoritatea fiecărui funcționar din interiorul organizației este definită clar și precis;

– toate funcțiile sunt ordonate într-o ierarhie cu niveluri de autoritate riguros determinate;

– activitatea este dată de funcție, de competența de a da ordine și de acceptarea firească a ordinelor;

– raționalitatea organizării derivă din sistemul de reguli și proceduri prin care sunt descrise toate actele și comportamentele din interiorul organizației;

– comunicarea și circulația informațiilor sunt precis reglementate, informația scris fiind înregistrată și depozitată;

– extrem de importantă este utilizarea specialiștilor, organizațiile birocratice susținându-se prin “conducători-profesioniști” și “specialiști-experți”.

În ultimă instanță, Weber a considerat organizațiile birocratice tipul ideal către care este normal să se îndrepte toate formele de organizare. Prin impersonalitate, eficiență și echitabilitate, birocrația face compatibilă autoritatea organizației cu valorile democrației.

Însă, în plan practic, riscurile depersonalizării organizației, în varianta sa birocratică, nu puteau fi neglijate. Reducerea omului la un simplu “element organizațional” pentru a garanta eficiența funcționării organizației împiedică analiza complexității omului, a “forțelor” sale multiple prin care există și se manifestă în cadrul organizațiilor.

Între 1930- 1960 și-au făcut apariția teoriile neoclasice și care abordează organizația din punct de vedere al umanizării organizațiilor, accentul fiind pus de la tehnologic spre uman, de pe formal spre psihosocial, teorii care studiază organigrama umană, fenomenele psihosociale din organizații, climatul psihologic, motivația și care prevăd că relațiile interumane trebuie optimizate. Principalii promotori ai teoriilor neoclasice, sunt:

G.E. Mayo cu Teoria relațiilor umane care abordează organizația prin faptul că omul este membru al organizației, organizația ideală este o familie fericită, relațiile interumane sunt cheia satisfacției și productivității;

J.L. Moreno cu Teoria sociometrică care abordează compatibilizarea omului cu organizația, victoria asupra mașinilor prin spontaneitate;

K. Lewin cu Teoria dinamistă care abordează organizația prin psihologia grupului, ca întreg dinamic, arătând că tensiunile din organizație atrag progresul.

În perioada interbelică cercetarile s-au îndreptat tocmai în direcția omului, conturându-se o nouă orientare în management și teoria organizației, cea a relațiilor umane.

În acest plan s-au impus psihologul George Elton Mayo și sociologul Fritz Roethlisberger. Cercetările au început în anul 1924 în uzinele Hawthorne din S.U.A., producatoare de materiale telefonice, și s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani. Obiectivul vizat era cel al studierii relației dintre condițiile de muncă și cele de productivitate.

Ceea ce a demonstrat experimentele în mod dramatic și concluziv, spunea unul din autorii exsperimentelor, este importanța atitudinilor și sentimentelor muncitorilor. În cele mai multe situații de muncă semnificația unei schimbări este probabil să fie la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât schimbarea însăși.

În cadrul experimentelor efectuate, nu modificarea condițiilor de lucru s-a dovedit esențială ci, în mod neașteptat, modul în care au fost percepute aceste modificări. Devenea evident că importante sunt modul în care oamenii valorizează schimbarea și efectele acesteia asupra climatului de munca și a relatiilor interpersonale. Hotărâtoare este satisfacția participării în grup la un efort de înnoire, de schimbare.

Într-un sens mai larg, experimentul Hawthorne a permis formularea unor idei de bază ale teoriei organizației:

a) Organizația cuprinde nu numai o structură formală de organizare, ci și rețele sociale, în care oamenii interactionează, se implică emoțional, caută înțelegere și sprijin de la colegii de muncă, doresc să obțină satisfacție nu numai prin muncă, ci și prin interacțiunile sociale ce apar în timpul muncii. În concluzie, organizația este un sistem social în cadrul căruia sunt importante atât comportamentul individual, cât și cel de grup.

b) Climatului de conducere, calitatea acestuia este principala sursă a creșterii productivității muncii.

c) Experimentul este relevant sub aspect metodologic; s-a vorbit despre “efectul Hawthorne“, plecând de la modul în care efectele pozitive asupra productivității au fost obținute nu prin modificările introduse și controlate de experimentatori, ci printr-o modificare introdusă neintenționat, prin atmosfera mai caldă creată cu prilejul experimentului, prin sentimentul de satisfacție față de înnoirea ca atare a întregului sistem de organizare a muncii. Când noutatea și interesul dispar, oamenii revin la nivelurile anterioare de productivitate.

Orientarea relațiilor umane în management și teoria organizațiilor are meritul de a fi reliefat importanța factorului uman în organizații. În timp s-a dovedit că moralul, starea de spirit a oamenilor, deși esențiale, nu pot epuiza sfera motivației muncii, factorii material-economici păstrându-și neștirbită importanța. În esență, orientarea relațiilor umane deplasează atenția de la “omul economic”, asupra căruia se concentrează managementul științific, spre “omul social”. În fapt, s-a admis mai târziu, “omul economic” este inclus în “omul social”.

Spre mijlocul veacului, în preajma războiului, teoria organizațiilor își definise, în linii mari, aliniamentele. Analiza și raționalizarea actelor muncii în organizațiile industriale, definirea principiilor de fundamentare a organizației și a organizării, identificarea tipurilor de organizații și investigarea factorului uman în organizații. Toate acestea au fost realizări în premieră, ele fiind preluate și dezvoltate în etapele ce au urmat.

Urmau vremuri de schimbare, cărora organizațiile și teoria organizațiilor le- au aflat, etapă cu etapă, dezvoltării conceptual și practice corespunzătoare.

Principala moștenire a etapei clasice în evoluția teoriei organizației și a managementului a constat în ideea motivării muncii prin utilizarea factorilor material-economici și sociali. Sursa creșterii productivității era căutată, mai ales, în nivelul salarizării și în natura climatului existent în grupul de muncă.

Omul – principala resursă a organizației, așa s-a ajuns la începutul anilor ’50 când s-au formulat treptat ipoteze noi prin care ideile orientării “relațiilor umane” erau debarașate de exagerări și dezvoltate printr-o mare concentrare asupra complexității acțiunii omului în interiorul organizației. În acest context, s-a impus orientarea resurselor umane observându-se că oamenii au un orizont de așteptare mult mai bogat, ce nu poate fi redus la nevoile recompenselor financiare, ale securității muncii și ale unei vieți sociale de grup cât mai bogată. Devenea tot mai tentantă ipoteza prin care omul nu este doar un simplu “homo faber”, o ființă care muncește, care produce; el este, poate, înainte de orice, o ființă care tinde spre împlinirea sa ca om, ca personalitate. Muncind, omul caută în muncă sensul propriei sale realizari, propriei sale afirmări ca om. Drept urmare, se impunea reproiectarea muncii ca atare, a progreselor de decizie și a sistemelor de control, în așa fel încat oamenii să aibă șanse mai mari de a se regăsi pe ei înșiși în muncă.

Unul din principalii promotori ai orientarii resurselor umane a fost Rensis Likert care, dupa război, a inițiat experimente similare celor de la Hawthorne la Universitatea din Michigan. Practic, el și-a propus să compare stilurile și influența acestora asupra productivității muncii, analizând simultan grupuri de muncă cu productivitate înalta și grupuri cu productivitate scăzută. Rezultatul a fost unul dintre cele mai interesante. În grupurile înalt productive, stilul de conducere era centrat pe oameni, în timp ce în celelalte conducerea era centrată pe producție. Devenea deja evident că nu este suficientă concentrarea directă a conducătorilor asupra obiectivelor producției.

Este mult mai profitabilă aducerea în prim plan a oamenilor, atenția acordată acestora rasfrângându-se nemijlocit asupra productivității muncii.

Din acest fapt, Likert a extras și dezvoltat câteva idei esențiale:

a) Conducerea eficientă a organizațiilor poate fi realizată prin utilizarea principiului “relațiilor suportive”. Interacțiunile dintre indivizi, relațiile dintre aceștia și conducerea organizației trebuie să constituie, în lumina formației, a valorilor și așteptărilor individului, suportul realizării sale ca persoană, al exprimării importanței și valorii sale personale. Stilul suportiv de conducere a devenit un instrument util în contracararea tendințelor de necooperare și pasivitate în muncă.

b) Totodată, Likert stabilește o relație de corespondență directă între coeziunea grupului (in interiorul căruia membrii acestuia își doresc reciproc loialitatea) și productivitate. Un grup coeziv, unit, condus adecvat va fi în mai mare măsură orientat spre îndeplinirea sarcinilor și spre acțiune eficientă.

c) Nu mai puțin important este conceptul managementului participativ, prin care este pusă în evidență semnificația practică a conlucrării dintre conducători și subordonați în stabilirea obiectivelor și a nivelurilor de performanță, dar și a răspunderii care revine fiecăruia în îndeplinirea sarcinilor specifice și în autocontrolul activității. Una din ideile cu cea mai mare forță de înnoire este tocmai ideea autocontrolului, ca modalitate esențial prin care controlul, ca atribut al conducerii, este înlesnit și sporit în eficiență.

După anii ”60 și-au făcut apariția teoriile modern despre organizație, acestea abordează organizația ca întreg, ca sistem cu componente mobile și sistemul are nevoi existențiale, care se satisfac prin mecanisme structurale și funcționale în cadrul organizației. Promotorii teoriilor moderne:

J. Woodword și P. Lawrence- Teoria tehnologică, tehnologia este parte a managementului iar structurile asigură succesul organizațional;

R.Likert și D. McGregor cu Teoria resurselor umane teoriile X și Y, care abordează managementul participativ, schimbarea organizațională;

E. Trist, F. Emery cu Teoria sociotehnică organizația este privită ca sistem sociotehnic interdependent.

La sfârșitul secolului XX, mai precis după anii 1990, au apărut și alte abordări ale organizației, așa numite abordări recente ale organizațiilor, care arată că organizațiile depind de capacitățile cognitive ale membrilor, soluțiile de management adoptate trebuie adaptate capacităților de procesare cognitivă (Abordarea cognitivă- K. Weick), deasemeni Abordarea psihanalitică (E. Jaques) care arată că, coeziunea grupurilor este asigurată de mecanismele de apărare împotriva anxietății. Deasemeni Medhavan și Fogel prin Abordarea evoluționistă arată că motorul organizației nu este profitul, ci voința biologică a oamenilor de a supraviețui (elemente ereditare, mutații, mecanisme de selecție naturală).

Figura 1.2 Evoluția și configurația organizațiilor secolului XX

1.1.3. Schimbarea și dezvoltarea organizației

Ideile orientării resurselor umane, prin noutatea lor, solicitau renunțarea la practicile traditionale de conducere a organizației. Organizația ca atare era supusă, în acest mod, schimbării. Astfel, s-a născut o nouă problemă, cea a schimbării și dezvoltării organizațiilor, care a stat la baza unei noi orientări în teoria organizațiilor- dezvoltarea organizațională sau, cum este cunoscută, dupa abrevierea termenilor în limba engleză, O.D.( Organizational Development).

În esență, O.D. preconizează o strategie de creștere a eficienței organizaționale prin realizarea unor schimbări planificate pe termen lung, ce au în vedere resursele umane și cele tehnice ale organizației, cât și, în ultimă instanță, organizația ca întreg. Necesitatea O.D. derivă din accelerarea schimburilor în societatea modernă, din dificultățile de adaptare a organizațiilor la presiunile externe, la schimbările sociale de ansamblu. Se impun, în consecință, atâ schimbări ale structurii organizaționale (natura relațiilor, climatul, tehnologia, organizarea muncii), cât și la nivelul membrilor organizațiilor (valori, credințe, sentimente și mai ales capacitatea oamenilor de a face față schimbării).

Capacitatea membrilor organizațiilor de a se raporta adecvat la schimbare, de a evita surprinderea și reacția ineficientă, de a depăși riscurile conservatorismului și ale rezistenței la schimbare au determinat, nu de puține ori, considerarea O.D. drept o strategie de învațare. Schimbarea, noul, se învața. O schimbare majoră într-o organizație nu poate fi înfaptuită dacă oamenii nu o înțeleg și dacă, pe baza înțelegerii, nu o acceptă. Schimbarea trebuie înțeleasă atât ca necesitate și ca oportunitate (de ce și în ce context este necesară și utilă schimbarea?), cât și ca mod de realizare, prin implicarea efectivă a oamenilor în producerea schimbării, cu rădăcini și cu efecte în propria lor schimbare (cum și cu ce eforturi și efecte umane, la fiecare din membrii organizației, se produce schimbarea?).

În ultimă instanță, suportând și învățând procesele schimbării, toți membrii unei organizații pot și trebuie să devină agenți ai schimbării. Aceasta ca tendința și, mai curând, la modul ideal. Practic, teoria dezvoltarii organizaționale preconizează profesionalizarea schimbării prin folosirea unor consultanți sau agenți de schimbare specializați în a observa, a analiza și a diagnostica problemele cu care se confruntă o organizație și în a propune soluțiile corespunzătoare. În continuarea acestei idei, French și Bell propun, la sfârșitul anilor ’70, conceptul de intervenții O.D., reprezentând activități unitare la nivelul organizației sau al uneia din subunitățile sale pentru a determina schimbările ce duc la imbunătățiri.

În acest scop, sunt elaborate strategii sau programe O.D. care, în linii mari și cu diferențieri practice raportate la specificul fiecărei organizații, cuprind:

a) Etapa preliminară care acordă un rol hotărâtor conducatorului și echipei de conducere în depistarea unor anomalii în structura și viața organizației, concretizate în funcționalitatea redusă și eficientă scazută a activității organizaționale (utilizarea neproductivă a tehnologiilor, conflicte interne între indivizi și grupuri, tensiuni, moral coborât). Toate acestea sunt temeiuri pentru a decide o “intervenție O.D.” și a solicita colaborarea unui specialist, a unui “agent de schimbare”.

b) Etapa de colectare a datelor, analiza și diagnoza. Acceptarea ideii de schimbare, în primul rând de către întreaga echipă de conducere, deschide câmp de lucru pentru “agentul de schimbare” care, utilizând chestionare și fișe de observație, colectează informații despre starea organizației, diagnosticul final arătând “ce este” organizația și care sunt consecințele stării observate (structuri, oameni, acțiuni).

c) Etapa confruntării membrilor organizației cu diagnoza și a elaborarii planului de acțiune. Agentul de schimbare părăsește statutul de observator și interacționează direct cu conducerea și membrii organizației, Diagnoza sa este corelată și completată prin informații directe, prin opinii și propuneri din interiorul organizației. Pentru agentul schimbării are loc feed-back-ul necesar conturării planului de schimbare a programului O.D. Simultan se obține acordul oamenilor privind schimbarea, înțelegerea și acceptarea schimbării, sporind substanțial sansele de realizare a modificării dorite și proiectate.

d) Etapa implementării planului de schimbare, care implică decizia de implementare, cu alocarea resurselor corespunzatoare și instruirea oamenilor pentru a asimila și a concretiza schimbarea.

În mod obișnuit, schimbarea vizează comportamentul organizațional și structura organizației. Din prima categorie semnificative sunt intervențiile O.D. ,care urmăreau sporirea capacității indivizilor de a realiza relații funcționale cu semenii printr-o autocunoaștere mai bună, prin ințelegerea și acceptarea percepției celorlalți despre ei și prin mărirea disponibilității de a-i asculta pe ceilalți, de a-i lăuda și critica cu folos și în chip adecvat. În acest scop, se constituie “grupurile T” (training = instruire), cooperarea interumană eficiența modificându-se și învațându-se. Nu mai puțin importante sunt schimbările vizând relațiile dintre superiori și subordonați sau cele ce urmăresc “construirea grupurilor”, membrii lor învățând să lucreze tot mai bine împreună.

Schimbările în structura organizației pot fi extrem de diverse, de la reproiectarea muncii (prin rotația la locul de muncă, pentru a evita monotonia, spre exemplu), până la reproiectarea și reorganizarea ansamblului organizației.

În practică s-a dovedit că cele mai multe intervenții O.D. sunt necesare în perimetrul relațiilor umane, atât în ceea ce privește indivizii cât și grupurile.

e) Etapa evaluării și corelării programului O.D., în cadrul căreia proiectul este confruntat cu rezultatele practice ale aplicării sale, efectele observabile în timpul și ca rezultat al schimbării fiind comparate cu premisele și obiectivele inițiale. De la caz la caz, programul O.D. suportă modificari, corectări, continuări și dezvoltări în așa fel încât să fie atins scopul îmbunătățirii organizației.

Etapele desfășurării unei strategii O.D., mai sus menționate, comune de fapt oricărui act de conducere, sunt, în esența lor, aplicabile, cu diferențierile practice corespunzătoare, oricărei organizații aflate într-un proces de schimbare.

Teoria dezvoltării organizaționale a focalizat, în ultimă instanță, atenția asupra unei probleme extrem de complexe, și mereu actuală- rezistența la schimbare a oamenilor și, implicit, a organizațiilor. În mod obișnuit, schimbarea generează o renunțare la stabilitate, la condițiile și contextul de acțiune intrate în obișnuința, fapt care, asociat cu imposibilitatea controlarii viitorului anunțat prin schimbare, provoacă nesiguranță, senzația lipsei de securitate (a locului de muncă în primul rând), nemulțumire și în ultimă instanță frica de schimbare. Oamenii devin inerți și apatici sau se împotrivesc, în diverse modalități schimbării, încercând încetinirea sau chiar blocarea acesteia.

Studiile întreprinse în ultimele decenii pun în evidență importanța modului de percepere și de raportare a oamenilor la schimbare, identificând o serie de factori care provoacă rezistența la schimbare. Aceștia sunt:

– lipsa de informații privind natura, obiectele și sensul schimbării; cele mai acute surse de insecuritate umană se manifestă atunci când schimbarea este percepută ca stihinică, haotică și fără motivare suficientă, corespunzătoare;

– chiar existența informațiilor nu exclude rezistența la schimbare; s-a constatat experimental că simpla informare a oamenilor privind programele de schimbare nu este suficientă, gradul mai înalt de acceptare a schimbării realizându-se atunci când oamenii sunt implicați în proiectarea schimbării atunci când proiectul este analizat în grup, iar oamenii participă cu soluții proprii la conturarea unor direcții de acțiune satisfăcătoare pentru toți membrii grupului. Implicarea oamenilor în planificarea și implementarea schimbării organizaționale este hotărâtoare pentru orice proces de schimbare. Pentru aceasta sunt necesare încrederea sporită între conducere și subordonați și existența unui sistem de negociere și consultare în cadrul organizației. O altă condiție vizează omogenitatea de pregătire profesională a membrilor organizației, potrivit rolurilor pe care le au, în așa fel încât angajarea unitară a acestora în acțiunea de înnoire să fie efectiv posibilă.

Studiile efectuate relevă faptul că organizația viitorului va înregistra profunde schimbări care vor avea efect asupra conducerii și funcționalității acesteia. Potrivit studiilor respective organizația viitorului va avea următoarele caracteristici:

-Organizațiile vor devein sisteme temporare, capabile de adaptare și aflate în permanentă schimbare, în funcție de evoluțiile mediului și necesitățile individuale;

-Organizațiile vor fi create în jurul problemelor ce se cer a fi rezolvate;

-Problemele vor fi rezolvate de grupuri de personae ce au calificări diferite;

-managerii vor juca rolul de verigi de legătură, care au capacitatea de a înțelege limbajul științific, fără pretenția de a cunoaște și direcționa întraga desfășurare a activității;

-Grupurile de specialiști se vor constituii în funcție de problemele apărute, comanda revenind celor mai capabili să resolve problemele și nu celor care au un anumit rang. Oamenii se vor diferenția după capacități și pregătire profesională, nu după rang sau roluri;

-Fondul de cunoaștințe va fi înțeles drept principal resursă a organizației, decisivă pentru performanța ei strategic global;

-Aspectele referitoare la cunoaștere vor căpăta un rol esențial în afirmarea identității organizației, în asigurarea integrității și coerenței acesteia în termini de structură, strategie și acțiuni.

Experiența ultimelor decenii ale secolului XX arată faptul că succesul organizației a fost determinat în majoritatea cazurilor de capacitatea anticipativă a managementului de vârf al acestora cu privire la schimbările ce se vor prodece în mediul lor de acțiune, precum și de capacitatea de răspuns adecvat la schimbările respective. În optica specialiștilor se apreciază că organizația viitorului va depinde foarte mult de capacitatea anticipativă și de modul cum se la schimbările ce se prefigurează atât în relația din interior cât mai ales în relația cu exteriorul organizației. Profesionalizarea managerilor în cadul organizației viitorului, se va concretiza în următoarele aspecte mai importante:

Extinderea sistemelor naționale de pregătire și perfecționare a managerilor, în cadrul cărora instituții și centre publice și private își conjugă efortul pentru a asigura ridicarea generală a nivelului de instruire, dinamizarea programelor, intensificarea concurenței, în domeniul serviciilor intelectuale;

Selecționarea riguroasă a managerilor pe baza unor concursuri foarte exigente, în cadrul cărora se vor folosi metode și instrumente de selecție puse la punct de specialiști de autoritate în domeniu;

Crearea unei adevărate piețe a managerilor și echipelor manageriale în care elementele cele mai bune vor fi și cele mai bune vor fi și cele mai căutate și mai bine remunerate;

Extinderea firmelor de consultanță managerială, care vor fi solicitate, tot mai des, pentru furnizarea serviciilor intelectuale de profil din diversedomenii.

CAPABILITĂȚI ORGANIZAȚIONALE-DEFINIRE, DELIMITĂRI CONCEPTUALE.

1.2.1 Conceptul de capabilitate, delimitări conceptuale, tipologie.

Conceptul de capabilitate este introdus recent în limba română și derivă din cuvântul englezesc capability respectiv franțuzescul capabilitate. Traducerea corectă în limba română ar fi „capacitate”. Acest termen evident că are mai multe înțelesuri, de la proprietatea unui corp de a acumula o cantitate de energie până la sensul de aptitudine a unei persoane.

Capabilitatea este un concept definit atât la nivel de individ cât și la nivel de entitate/organizație. Conceptul de capabilitate pote fi definit:

– o capacitate, aptitudine, pricepere, talent, înzestrare, posibilități.

– calitatea de a fi capabil, modul în care cineva sau ceva este capabil.

– abilitatea de executa un curs specific de acțiune.

– un număr de arme, soldați, etc. pe care o țară îi folosește pentru a duce un război.

– însușirea de a fi capabil

În alte lucrări de specialitate, între termenul de capabilitate și termenul capacitate s-a pus semnul egalității.

Celebrul profesor indian Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru pace , în cadrul abordărilor teoretice despre definirea sărăciei în termeni relativi sau absoluți, analiza termenul capabilități. Prin capabilități Sen înțelege capacitățile de bază care permit oamenilor să existe/funcționeze. Acestea se manifestă prin nevoia de instrumente ale căror caracteristici să furnizeze capabilitățile în cauză. De exemplu, o bicicletă reprezintă un instrument, având caracteristici de transport. Caracteristica de transport a bicicletei poate oferi unei persoane capabilitatea de a se deplasa într-un loc sau altul. Capabilitatea apare astfel ca fiind un ansamblu format din instrumente, caracteristicile acestora și capacitatea indivizilor de a pune în valoare instrumentele și caracteristicile lor pentru a-și satisface nevoile.

Având în vedere traducerea termenului în limba română, prin accea că capabilitate înseamnă capacitate, putem spune că acest termen are mai multe înțelesuri de la proprietatea unui corp de a acumula o cantitate de energie până la sensul de aptitudine a unei personae. În contextual mediului military, capacitatea este acea caracteristică a unui sistem complex, compus din oameni, mașini și relațiile dintre ele de a desfășura acțiuni cu grad ridicat de dificultate într-un spațiu delimitat, încadrat într-o anumită perioadă de timp.

În fapt, până acum nici un dicționar al limbii române și nici un autor român în domeniu nu a oferit definiția exactă a termenului de “capabilitate”, în limba română au apărut doar referiri la similitudinea dintre cuvântl “capabil” și “capabilitate”, încercându-se mai mult doar explicarea termenului de “capabil” decât de “capabilitate”.

Din perspective mediului militar, termenul de capacitate de luptă, este definit ca “ totalitatea posibilităților pe care le are ca o structură militară de nivel tactic, operativ sau strategic de a îndeplini în condiții de eficientă misiunile pentru care a fost creată".

În gândirea militară americană conceptul de capabilitate este definit ca fiind „The ability to achieve a specified wartime objective (win a war or battle, destroy a target set)”. Deci este capacitatea de a îndeplinii misiunea (pe timp de război) nu oricum ci pentru a câștiga războiul sau o bătălie. De asemenea, termenul se referă și la mijloacele de luptă, în sensul că acestea sunt capabile să-și atingă și nimicească țintă repartizată.

Capabilitatea, în mediul militar, este determinat de patru elemente:

structura organizatorică a forțelor armate;

mijlocele de luptă, cu care este înzestrată;

gradul de pregătirea forțelor pentru misiune;

sustenabilitate – capacitatea de a se susține prin forțe proprii.

Efectele capabilității sunt asociate cu un rezultat/ produs al unei/ unor acțiuni. Capabilitățile nu sunt soluții specifice, acestea descriu „ce trebuie” facut pentru a realiza un „efect” dorit/planificat, ea constituie o extindere a capacității și se concretizează într-un efect. Capabilitatea va contribui la îndeplinirea unui efect sau a unui rezultat operațional necesar pentru realizarea unei acțiuni.

În dicționarul Webster ediție 1983 termenul de capabilitate este explicat în mai multe moduri astfel:

– ca o sumă de abilități care pot fi dezvoltate într-un anumit moment;

– ca fiind capacitatea ce poate fi folosită și dezvoltată ulterior (în sensul de potențial);

– calitatea de a fi capabil, în sensul de a putea acționa.

Deci, capacitatea este ceva mai mult decât o simplă abilitate, este o însușire complexă care o întâlnim și se dezvoltă la oameni și sisteme sociale complexe.

În funcție de mediul organizațional în care acționează, distingem mai multe tipuri de capabilități, astfel:

Capabilitatea managerială- definită prin capacitatea unui sistem social de a fi gestionat în condiții optime. Aceasta este dată de numărul de manageri și calitatea/competența managerială a acestora (studii, experienta, cunoașterea sistemului etc) care asigură adaptarea organizației și permite atingerea scopurilor în mod eficient.

Capabilitatea funcțională, este determinată de toate procesele implicate în activitatea organizației, de articularea funcțiunilor organizației care permite atingerea scopurilor în mod eficient

Capabilitatea de schimbare este acea însușire a organizației de a funcționa și a se adapta la realitatea înconjurătoare, la mediul organizațional, în timp real. Deasemeni prin capacitatea de schimbare înțelegem identidicarea tuturor stărilor potențiale, a acțiunilor și măsurilor necesare pentru eficientizarea activităților și atingerea obiectivelor, precum și comunicarea.

În domeniul apărării, conceptul de capabilitate, respectiv capabilitatea operațională a fost folosit pentru prima oară la Summit-ul NATO de la Washington, în contextul „parteneriatului Intensificat și Operațional”care își propune întărirea parteneriatului pentru pace prin îmbunătățirea interoperabilității forțelor partenere și sporirea abilitații Alianței Nord Atlantice de a dezvolta și susține operații de menținere a păcii sub comanda NATO.

În concluzie capabilitatea este un concept care desemnează o sumă de abilității ale membrilor unei organizații, din orice domeniu de activitate, care pun în valoare inteligența, priceperea, experiența membrilor ei și performanțele mijloacelor tehnice la nivelul proiectat, pentru a obține finalitatea cerută în timpul planificat.

1.2.2 Capabilități organizaționale

Capabilitatea organizațională reprezintă abilitatea și capacitatea unei organizații exprimate în resursele umane la dispoziție (număr, calitate, abilități și experiență) care împreună cu resursele fizice și materiale (mașini, tehnologie, infrastructură) susținute de resurse financiare și întrebuințând toate resursele intelectuale cât și cele informaționale să asigure realizarea unui echilibru între cerințele operaționale actuale și dezvoltarea capabilităților viitoare, pentru a răspunde cerințelor obiectivelor operaționale și strategice.

Unii specialiști consideră că, capabilitatea unei organizații reprezintă abilitatea (unei organizații) de a obține un efect asociat unui obiectiv specific în condițiile și standardele definite. Aceasta înclude procesele, formele de organizare, oamenii și tehnologiile.

Conceptul de „capabilității militare” a început să fie folosit de către analiștii, militari și nu numai, după Summit-ul de la Praga din anul 2002. Aici liderii politici ai alianței și-au propus să modernizeze organizația și să-i confere puteri sporite în gestionarea crizelor la adresa securității regionale și globale. Comandamentul Aliat pentru Transformare (Allied Command Transformation A.C.T.) definește capabilitățile militare ca fiind o sumă de abilității în producerea unor efecte cerute de un beneficiar pentru ași satisface nevoile de securitate, stabilitate și apărare.

În general componentele principale ale capabilităților organizaționale sunt:

– procesele care au loc în interiorul organizației și relațiile dintre aceasta și celelalte componente ale societății globale;

– schema organizației, structurile organizatorice ale organizației;

– omul, resursa umană;

– tehnologia pe care o are organizația la un moment dat, care însumează infrastructura, tehnica și echipamentele.

Procesele care au loc în interiorul organizației și relațiile dintre aceasta și celelalte componente ale societății globale sunt exprimate în reglementări cu rol normativ care permit funcționarea elementelor sistemului la parametri proiectați. Astfel, în cadrul acestei componente principale a capabilităților organizaționale sunt incluse următoare:

-legile ce reglementează domeniul de activitate al organizației,

-acordurile încheiate cu alte organizații din interiorul și exteriorul organizației;

-strategii și doctrine;

-regulamente de ordine interioară, norme interne care reglementează activitatea în cadrul organizației, etc.

Schema organizației, structurile organizatorice ale organizației reprezintă acele elemente ce compun organizația și care, din punct de vede al complexității, sunt la rândul lor subsisteme ale organizației. Structura organizatorică este reprezentată, în principal, de schema de organizare, organigrama organizației. Această schemă este transpusă în final în organigrama funcțională bazată pe relațiile de subordonare, de coordonare, de cooperare, de control, etc. ce se stabilesc între elementele componente ale organizației.

Omul sau resursa umană, ca parte a capabilităților organizației, reprezintă elementul cheie al acestora. În principal resursa umană a unui sistem în general, a unei organizații este pregătită și folosită în conducere, execuție și formare. Aceasta trebuie permanentă să fie la curent cu modul de utilizare a celor mai eficiente echipamente/tehnologii.

Tehnologia și echipamentele alaturi de celelalte elemente contribuie la definirea notiunii de capabilitate a organizației. Omul, în evolutia sa a construit și flosit în muncă unelte. Acesta componentă a capabilității organizaționale este dependentă de nivelul de dezvoltare a societății globale precum și de alocatiile bugetare atribuite sectorului pentru dezvoltarea tehnologiei. Cu cât echipamentele folosite sunt mai moderne cu atât crește eficiența, productivitatea muncii, bineânțeles dacă și resursa umană poate să utilizeze echipamentele la valoarea maximă.

Schematic, capabilitatea organizațională și procesul care se petrece în cadrul organizației este prezentat în figura 1.3

Fig.1.3 Capabilitatea organizațională

CAPITOLUL II

CRIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ, DELIMITĂRI CONCEPTUALE, CARACTERISTICI

„Criza este cea mai bună situație care poate apărea asupra națiunilor și oamenilor pentru că atrage după sine progrese. În perioada de criză se nasc invențiile, desoperirile și marile strategii. Cine depășește criza se depășește pe sine însuși, fără a rămâne depășit. Cine atribuie crizei eșecul, își amenință propriul talent, și respectă mai multe problemele decât soluțiile.”

Albert Einstein

2.1. Definire și delimitări conceptuale ale crizei economico- financiare.

În general, criza economică arată starea de dificultate a activității economice, care se caracterizează prin încetinirea, stagnarea sau scăderea activităților de natură economică. De fapt aceasta apare ca urmare a rupturilor care au loc în echilibrele macroeconomice, mai ales a celor dintre producție și consum, dintre cerere și ofertă, dintre nivelul prețurilor și puterea de cumpărare a cetățenilor, dintre nivelul de folosire a factorilor de producție și nivelul de ocupare a forței de muncă, etc.

Mulți economiști și analiști economici spun că o criză economic este o etapă normal în cadrul oricărui ciclu economic și de aceea nu trebuie să fim surprinși de cuvântul criză economic. Istoria universal ne arată că ciclicitatea crizei s-a confirmat, se confirm și se va confirma și în viitor.

Ca formă grafică de reprezentare a timpului în care se întinde, criza economică cuprinde momentul în care se produce o cotitură a ciclului economic ascendent și ține până când faza descendentă cedează din nou locul fazei ascendente durabile. În toată această perioadă, organismele guvernamentale și conducerile agenților economici acționează coordonat pentru a determina schimbări calitative menite să elimine cauzele care au generat dezechilibrele economice grave.

La rândul lor, crizele financiare exprimă dereglări grave ale sistemelor financiare ale țărilor, concretizate în deficite de proporții ale bugetelor de stat. După caz, crizele financiare pot să apară ca urmare a unor situații accidentale (reducerea substanțială a încasărilor bugetare), a unor șocuri neprevăzute la care este supusă economia reală (conjunctură nefavorabilă internă și/sau externă în anumite ramuri sau subramuri), a unor decizii hazardate ale forurilor de conducere, care angajează cheltuieli exagerate, ignorând riscurile la care se expun etc.

Dereglările grave ale sistemelor financiare prin deprecierea monedei naționale erau descries ca deosebirt de periculoase și de Ghe. M. Leonte, licențiat în Științele Comerciale din Lipsca, arătând că: scăderea vertiginoasă și persistentă a leului a alarmat cu drept cuvânt toată lumea și în special pe comercianții și industriașii care se vedeau ruinați prin acoperirile ce trebuiau să facă la aceste cursuri. Printre multele și variatele cazuri ale acestei scăderi ar fi: lipsa suficientă de producție, lipsa de căi suficiente de comunicație și mijloace de transport, lipsa de export față de un import exagerat…., inflație și cheltuieli prea mari ale statului

Prin urmare se poate spune că, crizele economico-financiare sunt cauzate de elemente generatoare de crize aparținând ambelor forme, atât cel economic cât și cel financiar, care însă influențează negativ ambele domenii de activitate.

În fapt durata unei crize economico-financiare este determinată de indicatorii macroeconomici avuți în vedere, a căror reprezentare poate căpăta nuanțări multiple, generate de influențări subiective și politice.

Alți specialiști în domeniul economic-financiar arată că, crizele pot fi definite ca fiind situați caracterizate de o instabilitate pronunțată, fiind deci însoțite de o volatilitate și de o nesiguranță în creștere pe majoritatea piețelor (piețele de capital, piața petrolului, piețele monetare și valutare, piața muncii etc.). În situații de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de nesiguranță legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul fiecăruia este de apărare și de conservare, situația ne îndeamnă să acționăm uneori irațional și să accentuăm și mai mult această volatilitate, deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea de înțelegere pe care o avem cernem informația și înțelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit comportament legat de piață.

Crizele apar de regulă după perioade în care prețul unor active (financiare sau nu) au crescut fără justificare foarte mult, iar în momentul în care piața ajunge la concluzia că aceasta este supraevaluată reacționează în consecință.

Etimologic cuvântul „criză” provine din cuvântul grecesc „krisis” care înseamnă o situație ce necesită luarea unei decizii. Mishkin a definit criza ca fiind „situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, piețele nemaifiind capabile să canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de investiții”.

O definiție similară a crizei întâlnim și la Friedman care consideră că criza are o puternică dimensiune psihologică. Datorită panicii create pe piața financiară, deponenții se aruncă într-un număr periculos de mare asupra depozitelor lor din bănci, din dorința de a-și apăra economiile făcute, convinși fiind că acestea vor da faliment și deci sistemul bancar intră într-un colaps generalizat.

Criza este asemănată adesea lipsei de condiții care să permită luarea unei decizii. Apariția ei poate fi foarte greu prevăzut, elementul de surpriză asociat unei astfel de situații fiind fundamental. În unele cazuri, criza este definită ca fiind un eveniment cu probabilitate redusă de apariție dar care are implicații mari în general pentru societate și pentru organizații sau indivizi. Problema cu definirea acestor crize constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea piețelor pentru a putea încadra o evoluție de acest gen în categoria unei crize.

Nici un specialist în domeniul economico-financiar nu definește foarte clar cu privire la cât de mare ar trebui să fie inflația, șomajul sau care este cota de scădere a PIB-ului unei țări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză.

Se apreciază că o economie intră în fază de recesiune atunci când după 2 trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei țări sau regiuni (definiția a fost propusă de Shiskin în 1975). National Bureau of Economic Research (NBER) definește criza ca fiind „o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului„.

O altă definiție a crizei dată de Bruno (1996) menționează „situația în care o economie înregistrează scăderea PIB pentru trei ani consecutivi și această scădere este mai mare de 9%”.

2.2 Caracteristici, casificări și efecte ale crizei economico-financiare.

Există diferite clasificări ale crizelor actuale. O primă clasificare relevantă este următoarea:

• Crize de mică amploare, conjuncturale sunt cele mai puțin periculoase dar și cele mai des întâlnite. Sunt generate șocuri externe (creșterea prețului petrolului pe piețele internaționale, conflicte la frontieră, calamități naturale în regiune) care generează o scădere a PIB și o creștere a șomajului. Guvernele pot contracara efectele negative ale acestor crize prin măsuri fiscale. Chiar și în absența unor măsuri explicite economia găsește rapid calea de redresare și de răspuns la efectele negative generate

de o anumită conjunctură externă.

• Crizele structurale: generate pe fondul unei lipse de ajustare/ adaptare a structurii producției interne la conjunctura internațională. Crize structurale conduc cel mai adesea la probleme de balanță de plăți externe pe fondul pierderii competitivității externe, a insuficientei adaptări a ofertei la noile cerințe de pe piețele internaționale. Aceste crize au un impact prelungit și mult mai destabilizator asupra unei economii.

• Crizele sistemice: sunt crize care nu mai își pot găsi soluția în interiorul economiei în condițiile unei structuri de producție date. Sunt crize care necesită o reformare a întregului sistem în care este angrenată o economie (de exemplu reformarea Sistemului Financiar Internațional).

O altă clasificare interesantă a fost făcută de Ishihara (2005) care a identificat în literatura de specialitate cinci forme diferite de crize economico-financiare:

• Criză de lichiditate în sectorul financiar bancar: este definită ca fiind o situație în care într-o țară mai multe bănci intră în imposibilitate de a-și onora obligațiile de plată pe termen scurt (criza de lichiditate) sau pasivele băncii sunt mai reduse decât activele băncii duce la insolvența băncilor. Măsurarea unei astfel de crize se bazează pe indicatorul care raportează volumul depozitelor totale din sistemul bancar la totalul activelor băncilor din sistem (Demirguc-Kunt, Detragiache și Gupta, 2000);

• Criza de balanță de plăți externe: a fost definită pentru prima dată de Krugman și Obstfeld ca fiind acea situație în care rezerva internațională a unei țări se diminuează semnificativ pe fondul unor operațiuni masive de cumpărare de valută pe piața valutară motivate de anumite așteptări privind o iminentă depreciere a cursului de schimb în perioada imediat următoare. Kaminsky și Reinhart au definit și ei criza de balanță de plăți externe ca fiind o prăbușire abruptă a rezervei internaționale fără însă a propune un criteriu obiectiv pentru a caracteriza această prăbușire drept criză. Măsurarea unei astfel de crize se bazează pe ritmul de variație a rezervelor internaționale ale unei țări (rezerve prin care balanța de plăți externe își găsește echilibrul pe o perioadă determinată). O astfel de prăbușire a rezervei internațional nu survine doar unor speculații pe piața valutară ci și unei situații de dezechilibru cronic de cont curent (importuri mai mari decât exporturile pe o perioadă prelungită).

• Criză valutară: este caracterizată printr-o depreciere semnificativă a cursului de schimb pe fondul creșterii puternice de cerere de valută, presiunilor inflaționiste (Glick și Hutchison, 1999). În literatură este definită ca fiind situația în care cursul de schimb cunoaște în termeni nominali o depreciere mai mare de 25% pe perioada ultimelor 12 luni (Frank și Rose, 1996) sau o depreciere mai mare de 10% a cursului real (Esquivel și Larrain, 1998). O altă propunere (Goldfajn și Gupta, 1999) interesantă caracterizează criza valutară drept o deviație puternică între cursul real și cursul estimat.

• Criză de datorie externă: definită pentru prima dată de Dornbusch (1989) ca fiind acea situație în care o țară este în incapacitate de a-și onora serviciul datoriei externe și de a rambursa ratele aferente acesteia. O serie de specialiști care au preluat această definiție inițială au încercat mai apoi să definească în mod obiectiv termenul de incapacitate. Trebuie spus în primul rând că declararea oficială a încetării temporare plăților aferente datoriei sale externe (cazurile deja de notorietate a Mexicului, Braziliei sau Argentinei) nu înseamnă neapărat că această țară se găsește în situația de incapacitate de plată. Detragiache și Spilimbergo (2001) au definit criza datoriei externă ca fiind una dintre următoarele situații:

a) situația în care datoria cu probleme (cea care nu mai poate fi rambursată) este mai mare de 5% din totalul datoriei externe

b) situația în care o țară solicită restructurarea datoriei sau reeșalonarea plăților (moratoriul datoriei externe) în contul datoriei externe creditorilor săi. Indicatorii clasici pe baza cărora se analizează o potențială criză de datorie externă sunt: datoria externă/ PIB, datoria externă/ exporturi totale sau rata serviciului datoriei externe. Ajayi și Mbodja (1996) au propus un sistem de indicatori mai complex prin care să fie măsurată posibilitatea ca o țară să intre într-o astfel de criză, astfel:

datorie externă/ exporturi;

datorie extern / PNB;

serviciul datoriei externe/ exporturi;

rata dobânzilor/ exporturi

rata dobânzilor/ PNB.

• Crizele financiare: în literatură nu s-a creionat încă un punct de vedere unitar cu privire la acest tip de criză. Crizele financiare sunt asociate unei diminuări drastice a încrederii investitorilor în sistemul financiar. Pe fondul aceste credibilități în scădere capitalurile sunt retrase de pe piețele financiare și repatriate în țara lor de origine. Acest efect generează o scădere a lichidității tranzacțiilor pe bursă, o presiune pe cursul de schimb (pe fondul creșterii cererii de valută necesară conversiei sumelor dezinvestite de pe piața de capital) și o presiune pe rata dobânzii (pe fondul diminuării cererii de titluri financiare). Este dificil să facem aprecieri când o criză financiară devine una economic sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. În principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice sau sociale.

Criza financiară nu este decât o formă de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacțiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piață. Bursa este barometrul economiei și tranzacționează afaceri de diferite dimensiuni și din diferite sectoare. În momentul în care piața acestor afaceri (piața imobiliară, piața petrolului, piața muncii) suferă dereglări sau corecții importante ele se vor reflecta în profitabilitatea afacerilor listate la bursă și, implicit, în prețul activelor financiare (acțiuni sau obligațiuni) care depind direct de așteptările investitorilor. Panica legată de economie nu face altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecții și să inducă noi incertitudini în economie. De aici și până la reducerea apetitului pentru economisiri și investiții și apoi la creșterea dobânzilor pe piață nu este decât un pas.

Aceste clasificări nu aduc prea mult ceva nou pentru teoria crizelor dacă avem în vedere faptul că la originea lor stă o cauză monetară fundamentală: expansiunea monetară. Aceste crize, fie că este vorba de o criză a datoriei externe, a balanței de plăți externe sau a lichidității în sistemul bancar pleacă de la intervenția statului pe piețele monetare prin infuzia de bani care alterează starea capitalului pe piață.

Mulți specialiști consider că este eronat să credem că ceea ce se întâmplă la ora actuală pe piețele financiare internaționale a fost cauzat de ingeniozitatea financiară a unor bancheri care „împachetând” un pachet imens de credite de consum, contracte de leasing sau credite ipotecare în așa zisele „active toxice” prin mecanismul securitizării sau emisiunii de certificate de depozitare pe care apoi le-au garantat cu un fel de garanție pentru activele originale împachetate de aceste instrumente „inovatoare”.

O altă greșeală, în opinia multora, s-a produs de către agențiile de rating, fiind de neconceput ca ele să greșească cu ceva în modelarea și evaluarea riscului asociat unor companii de proiect – SPV implicate în securitizare sau emisiunea de certificate de depozitare ce nu aveau în spatele lor decât activele pe care le consolidau și evident sponsorii lor – bănci de investiții de prim rang. Cu „ajutorul” acestor agenții de rating astfel de companii au primit ratinguri identice cu ale sponsorilor deși riscul asociat lor era complet diferit (un risc în acest caz nu e compus doar de riscul de firmă ci și de riscul de proiect neglijat total de aceste agenții). La toate acestea se adaugă lipsa de reglementare a acestor instrumente care a permis expunerea portofoliilor financiare unor instituții de investiții nepermis de mult față de riscurile înglobate de aceste instrumente toxice. Atunci când se caută adevăratele cauze ale crizelor că la baza acestei crize a stat politica banilor ieftini promovată de marile bănci centrale cu aprobarea tacită a FMI. Nimeni nu s-a ridicat să reacționeze cu vehemență atunci când băncile centrale (independente dar nu sunt private) au emis monedă în volum prea mare și acest lucru a indus în eroare antreprenorială pe toată lumea – de la șomeri la marii antreprenori.

Banul ieftin și ușor de obținut (și nu capitalul) a fost pompat de băncile comerciale cu acordul băncilor centrale în sistem și a sedus pe toată lumea. Toți am devenit brusc mai optimiști cu proiectele noastre antreprenoriale și am crezut că putem susține pe termen lung proiecte care inițial nu puteau fi finanțare doar cu capitalul existent acumulat strict din ceea ce economiseam.

Creditele ipotecare, leasingul, creditele de consum s-au extins cu repeziciune nu din cauza băncilor și bancherilor ci pentru că statul le permitea acest lucru. Mult mai ușor și atractiv este să creditezi consumul și nu producția, având la dispoziție o sursă nelimitată de bani (nu de capital). Emisiunea de monedă a băncilor centrale mari, a fost cea care a declanșat de fapt criza (ca să poți găsi soluții la criză trebuie să poți să identifici corect cauzele sale).

Crizele actuale sunt precedate de un hazard moral exploatat la maxim de un sector financiar-bancar ce funcționează după regulile pieței libere dar care tranzacționează un bun public (apanaj al statului): banul. Băncile comerciale și-au pierdut de mult funcția de mobilizator și plasator de economisiri private (capitaluri), și au devenit o unealtă a statului, un plasator eficient de monedă în economie, distorsionând puternic imaginea și anticipările antreprenorilor cu privire la dimensiunea reală a unei resurse importante: capitalul.

Foarte mult din sistemul financiar actual s-a dezvoltat cu concursul statutului astfel că sistemul financiar-bancar nu mai este demult privat. În acest sistem se pune nepermis de mult accentul pe monedă și nu pe capitaluri. E mult mai greu să te lupți pentru economisiri și pentru a-i convinge pe consumatori să renunțe la consumurile lor și să pună bani deoparte decât să te plasezi moneda ieftină și abundentă emisă de băncile centrale. S-a produs practic o ruptură între sistemul financiar controlat de către stat prin banca centrală și economiile reale. Mai mult, practica și modelul acesta de dezvoltare a ajuns o practică internațională (crizele au devenit globale). Acesta este unul dintre paradoxurile capitalismului actual: antreprenorii sunt obligați să vândă produsele și serviciile lor respectând principiile pieței libere procurându-și însă resurse de pe piețe tot mai reglementate și pe care statul are o implicare tot mai mare (piața capitalurilor, piața muncii).

În concluzie dacă plasăm analiza crizelor actuale în aceste coordonate: nu capitalismul, liberalismul excesiv sau mecanismele pieței libere au generat această criză (și toate crizele care vor urma). Statul este cel care prin băncile sale centrale alterează o resursă importantă din economie (care este și ea limitată) – capitalul – prin emisiunea necontrolată de monedă și prin lipsa unor mecanisme reale de a controla această emisiune. Alterând acest capital din piață el denaturează dobânda calculele antreprenoriale și induce în eroare pe toți cei care acționând pe piața liberă, fiind creativi și asumându-și riscuri vând produse și servicii. Lucrul cel mai grav este că această intervenție malefică și greu de observat a statului în economie prin acapararea sistemului financiar-bancar s-a extins încetul cu încetul și la piața capitalurilor.

Observând toate aceste reacții împotriva capitalismului promovate în diferite cercuri academice ne dăm seama că nu s-a înțeles nimic din această criză. Toți cei care au avut de câștigat din acea stare de aparentă bunăstare (bancherii, brokerii, cei din băncile centrale sau din comisiile de supraveghere, asiguratorii, agenții imobiliari, companiile de leasing, intermediarii de credite de consum) încearcă acum să ne convingă de faptul că la baza crizei a stat piața liberă și liberalismul excesiv (adică economia reală și privată, cea care acum suferă cel mai mult de pe urma crizei) în speranța că se va reveni la o situație anterioară. Specialiștii arată că aceasta este o abordare greșită și lipsită de cea mai elementară logică economică: la baza crizei actuale se găsește statul prin băncile centrale.

Efectele crizelor actuale sunt foarte ușor de identificat:

aceste crize duc la o diminuare a consumului pe fondul panicii create în jurul veștilor sumbre legate de evoluția unor indicatori macroeconomici (inflație așteptată, dobânzi, curs de schimb, șomaj);

pe fondul scăderii consumului intern apare o creștere a șomajului destul de accentuată.

scăderea exporturilor pe fondul micșorării cererii pe piețele externe.

Perioadele de criză generează o serie de sentimente în rândul investitorilor individuali, de la teamă, panică, frică până la isterie în unele cazuri. Aversiunea la risc este în creștere și va dura multă vreme până când piața va recâștiga încrederea acestor investitori. Un efect direct a acestei aversiuni la risc în creștere îl constituie schimbarea (ajustarea) comportamentului investițional cu impact asupra structurii portofoliilor financiare. Este evident faptul că în momentul de față investitorii se reorientează spre instrumente financiare mai puțin riscante (obligațiuni de stat, titluri de stat). De aici apare automat efectul asupra costului capitalului și indirect asupra cursului de schimb.

Conform teoriei economice (legea cererii și a ofertei), în momentul în care investitorii de pe piața de capital se confruntă cu riscuri (volatilitate) în creștere, cu randamente în scădere, când lichiditatea pieței de capital lasă de dorit cererea de instrumente financiare (înclinația spre investiții) este în scădere semnificativă acest lucru conducând la creșterea dobânzii și, implicit, la creșterea costului capitalului atras pe termen lung de pe piețele de capital prin instrumente specifice. A răspunde la criză tot printr-o politică a banului ieftin (care realimentează criza) nu faci decât să amâni pe mai târziu declanșarea unei noi crize mai puternice și mai profunde (care include și noua masă monetară emisă pentru a genera ieșirea din criză.

Un alt efect al crizei, în opinia specialiștilor, este inflația și deprecierea accentuată a cursului de schimb. De fapt, inflația și deprecierea cursului de schimb nu sunt consecințele directe ale crizei ci consecințele expansiunii monetare. Criza financiară a dat naștere la falimente răsunătoare, restructurări de companii și instituții financiare, preluări și fuziuni, susținere financiară directă cu fonduri importante din partea guvernelor.

Criza a condus la o serie de reacții instituționale care s-au materializat într-o serie de măsuri de intensificare a controlului asupra unor zone rămase în afara jurisdicției băncilor centrale sau comisiilor de supraveghere a piețelor de capital. În paralel au fost aduse tot mai mult în discuție criteriile de acordare a finanțărilor și metodologiile de risc și de rating folosite în decizia de finanțare. Mai mult, intervenția statului pe piețele financiare (care uneori a mers până la cazuri extreme de naționalizare) a trebuit și ea legitimată printr-o serie de măsuri legislative nemaiîntâlnite de la Marea Criză.

Crizele din perioada modernă nu diferă din punct de vedere al cauzelor și efectelor de crizele din perioada clasică. Diferă doar anvergura acestora și cadența mult mai rapidă cu care se succed în momentul de față.

Singura soluție de ieșire din criza actuală rămâne reformarea modului de intervenție a statului pe piețele monetare, limitarea expansiunii monetare, a hazardului moral creat de această expansiune monetară. Introducerea unor restricții în sistemul de creditare este un alt aspect care trebuie pus serios în discuție: actualul sistem monetar baza pe rezerve fracționare își arată fără doar și poate limitele sale.

Un alt element care trebuie reformat se referă la depozitele la termen simple (nu cele bazate pe certificate de depozit) care trebuie să își piardă caracteristica actuală prin care un deponent poate retrage dintr-o bancă un depozit la termen înainte de scadența sa.

În concluzie, până acum specialiștii nu au reușit să aprecieze când o criză economică devine criză financiară și cînd o criză financiară se transform într-o criză economică. Practic se poate spune că vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, sociale, politice, etc. Practic criza financiară este forma de manifestare a crizei economice care reflectă neâncrederea în sistemul financiar, bancar, o scădere a volumului tranzacțiilor la bursă.

2.3 Ciclicitatea crizelor economico-financiare

În istoria universală referindu-se la evoluția și ciclicitatea crizelor, Karl Marx a descris criza, ca având patru faze: depresia, criza propriu-zisă, înviorarea și avântul, aceasta se manifestă de regulă o dată la 7-10 ani. De aceeași părere este și americanul Paul Anthony Samuelson, dar acesta spune că criza are doar două faze, respective: recesia și espansiunea.

Alți specialiști în domeniu afirmă că criza și ciclicitatea ei nu are legătură cu cererea și oferta de bunuri și nici cu valoarea și plusvaloarea creată de muncitori.

Dacă ne referim la fazele prin care trec crizele economice, putem spune că acestea se deosebesc printr-o serie de elemente specific: profunzimea, timpul, aria de răspândire sau manifestare și nu în ultimul rând ciclicitatea lor.

Dacă facem referiri la secolul XIX și XX, se poate observa perioade destul de regulate care fac referire la asemenea episoade economice și care respect principiul stabilit de Karl Marx, atât din punct de vedere al fazelor cât și al ciclului de producere a evenimentului. După cum se vede în tabelul 2.1, chiar din primii ani ai secolului XIX, ciclicitatea crizelor economice depășeau valorile apreciate de Marx și ajungeau ca acestea să se manifeste de regulă o dată la 9-10 ani. Se poate obseva că începutul secolului XXI are o ciclicitate a crizelor ce depășește previziunile celor doi specialiști.

Secolul XXI a schimbat oarecum fenomenele care determină declanșarea crizei economice. În analiza ciclicității crizelor economic-financiare trebuie avut în vedere faptul că ciclicitatea crizelor este determinată de factorii direcți sau indirecți ai fenomenului crizei, cum sunt: prețuri, salarii, rata dobânzii, inflație, precum și a unor factori politici interni sau externi și nu în ultimul rând de modul în care organizațiile au capabilitățile necesare corespunzătoare pentru micșorarea efectelor negative ale crizei.

  Tabel 2.1 Ciclicitatea crizelor economice

Premergător declanșării crizei, sunt factori care încep să-și manifeste prezența. Aceștia sunt:

creștera prețurilor în domeniul industrie construcțiilor, creșterea dobânzilor, a industriei bancare prin favorizarea creditării;

creșterea prețurilor în domeniul imobiliar;

creșterea volumului vânzărilor;

creșterea salariilor și dezvoltarea forței de muncă active;

creșterea profiturilor întreprinderilor mici și mijlocii.

Factorii care prevestesc începerea crizei arată la prima vedere o dezvoltare economică și o bunăstare generală exagerată, care se schimbă brusc și treptat începe să acționeze în direcție contrară bunuluin mers al economiei.

CAPITOLUL III

PRINCIPALELE CRIZE CARE AU AFECTAT OMENIREA

Criza este un fenomen care a apărut pe pământ încă din cele mai vechi timpuri, cauza principală a fost mai mereu avântul pentru îmbogățire. De fapt, criza a apărut de când s-a vorbit despre om, de la apariția omului pe pământ, ea a fost cauzată, din cele mai vechi timpuri și până astăzi de lipsurile întâlnite la orice pas din toate punctele de vedere, și de avântul unora de a se îmbogății pe spinarea altora. Aceasta este percepută de oameni ca fiind o stare anormală, nu este percepută ca începutul unei schimbări.

Crizele au început să apară periodic. În evul mediu și începutul anilor următori, nesiguranța, cruciadele, războaiele necontenite și de lungă durată,împiedicau pe de o parte dezvoltarea economică și ruinau pe de altă parte toată munca și succesele din trecut a oamenilor. În secolul al III-lea monedele au început la un moment dată să devină din ce în ce mai rare, și chia la un moment dat au dispărut de pe piață ceea ce a dus la apariția crizei monedelor.

La începutul secolului XVII-lea o criză mai importantă datorită cămătarilor, a fost criza comercială din Lubeck. Afacerile din acea perioadă căpătase o dezvoltare mare ceea ce a creeat o mare cerere de bani, cerere care a avut repercursiuni asupra “scumpirii banului”, în mare majoritate aflați în visteria bancherilor și cămătarilor. Efectul a creeat necesitatea împrumuturilor pentru continuarea afacerilor, împrumuturi care ajunseseră la dobânzi împovărătoare. Din cauza dobânzilor foarte mari, afacerile au început să fie din ce în ce mai scăzute, mai puțin cea a bancherilor dar mai cu seamă a cămătarilor. Câștigul chinuit al unei afaceri onorabile și oneste era înghițit de cămătari prin dobânzile foarte mari practicate, astfel afacerile care presupuneau munca cinstită au început să fie din ce în ce mai rare, încurajând la scară mare, specula.

Majoritatea economiștilor percep criza ca pe o perioadă de tranziție între două cicluri economice, adică punctul de plecare al unei noi perioade de creștere sau recesiune. De-a lungul istoriei, lumea a trecut prin mai multe crize, aceste au avut forme diferite de când capitalismul a căpătat forme moderne. De fapt mulți specialiști în domeniu spun că criza plecă de la utopii. Începutul crizelor poară numărul 1630. Criza din 1630, rămasă în istorie ca prima criză din lume, a fost apoi criza din 1720, a urmat criza din 1875, iar începând cu secolul al-XIX-lea, acestea s-au desășurat la o perioadă relativ mai mică sau mai mare, culminând cu cea mai mare criză cunoscută în istoria omenirii, Marea criză din 1929.

Cauzele care au generat crizele economice și financiare sunt îm mare parte commune, acestea reflectă: dorința oamenilor de a devenii repede și fără eforturi mari, bogați; ușurința cu care publicul crede orice zvon aruncat pe piață prin care pot realize un câștig mare și în timp scurt fără prea mari eforturi; jocul burselor pe piață și accesul restrâns al maselor la informațiile importante care influiențează bursa; variații mari privind creșterea și scăderea prețurilor produselor de pe piața imobiliară în anumite perioade de timp; sărăcia majorității, prin urcarea prețurilor produselor strict necesare traiului de zi cu zi; dobânzile mari practicate de banchei au încurajat la scară mare cămătăria.

3.1 Istoria primelor crize cunoscute în lume

Criza “Mania lalelelor” Olanda- 1637

Prima criză, 1637- Criza “Mania lalelelor”, care inițial a început în 1630, considerată de specialiști ca prima criză din lume. Olanda era una din cele mai evaluate, democratice, bogate și respectate țări din Europa, în 1630 a apărut în această țară mania lalelelor, care pornind de la o modă, s-a transformat într-un fenomen economic la nivel național, cu impact asupra populației.

În 1634 cererea de lalele a început să fie din ce în ce mai mare, în special din partea franceză, speculatorii au început să intre pe piață. În 1636 lalelele erau tranzacționate pe bursele diferitelor orașe, încurajând populația să susțină această afacere. Fiind considerată ca una dintre cele mai profitabile afaceri din lume, afacere de lux, prin faptul că prețul unei lalele ajunsese la 2500 de guldeni, având în vedere salariul uni artizan al acelei vremi care era 300 de guldeni.La început multe personae s-au îmbogățit, dar curând situația a luat o altă întorsătură. Oamenii cumpărau la prețuri din ce în ce mai mari, urmând apoi să vândă pentru profit. În februarie 1637, comercianții s-au trezit că nu pot găsi noi cumpărători și au rămas cu produsele nevândute. Imediat cererea pentru lalele a scăzut dramatic, deasemeni au scăzut și prețurile, astfel bula speculativă s-a spart.

O abordare dintre cele mai interesante este însă cea economică a tulipomaniei, așa cum printre altele a mai fost cunoscută criza. Analiști economici preocupați nu doar de crizele momentului, ci și de istoria economiei mondiale și de momentele de răscruce ale acesteia, s-au aplecat, în ultimii ani, și asupra acestei povești vechi de peste trei secole, încercând s-o explice dintr-un punct de vedere științific, prin prisma teoriilor economice și a datelor istorice. Multă vreme s-a considerat că ar fi fost vorba despre o așa-numită "bulă speculativă" (sau bulă economică), asemănătoare cu cea asociată crizei subprime care a pornit din SUA, în 2008, și s-a transformat într-o ditamai criza economică global.

Așa ceva se întâmplă atunci când prețul unor mărfuri atinge un nivel exagerat de mare, comparativ cu valoarea lor intrinsecă; prețul crește și crește, pe seama unor speculații aventuroase; unii cumpără mult, în ideea de a revinde apoi mai scump, iar ca urmare a acestei cereri mari, prețul sporește, până când nu se mai găsesc cumpărători dispuși sau capabili să ofere prețurile respective. În momentul când speculanții vor să vândă mărfurile respective, pe piață apare, deodată, o mare cantitate de marfă disponibilă, iar prețul scade vertiginos (bula "se sparge"), lăsându-i pe speculanți cu buza umflată.

Unii economiști contestă existența acestor bule, alții însă acceptă că ele pot să apară în anumite condiții, le consideră un fenomen economic real, cu un mecanism relativ bine cunoscut. Dacă tulipomania a fost o astfel de bulă speculativă, atunci ea este prima cunoscută în istorie (unii economiști așa o socotesc), iar secolul următor (al XVIII-lea) a înregistrat și el câteva, după cum există exemple și în secolul al XIX-lea, în secolul XX (așa-numita "bulă dot-com", 1995-2000) și până la cea mai recentă bulă (2008), cea cu ale cărei urmări ne mai luptăm și azi.

Dar nu toți specialiștii sunt de acord cu interpretarea tulipomaniei drept o bulă economică. În ultimii ani, teorii noi aruncă o lumină diferită asupra fenomenului, explicându-l printr-un mecanism diferit și negându-i chiar amploarea dramatică și urmările tragice pe scară largă.

Criza monedei de schimb din Anglia

Perioada evului mediu a fost caracterizată ca perioada falsificării valorii monedei. În Europa acelor vremuri fiecare stat căuta să dea monezii o valoare mai mică decât cea care se zicea că o reprezintă. Moneda era confecționată din aliajuri în majoritate din plumb și cositor la care se adăugau mici cantități de metale prețioase, în speial aur și argint.

Modul de confecționare a monedei a fost considerată de unii scriitori ai secolului XIX, drept un fals. Acesta a ajuns și în Anglia, astfel că în anul 1696, Parlamentul Angliei a decis scoaterea din circulație a monedelor stricate care purtau ștampila statului. Scoterea din circulație a monedelor, fără a avea o altă monedă cu care să le înlocuiești pe cele scoase, a dus la apariției crizei banului, astfel încât la un moment dat oamenii ajunseseră să cumpere sau să vândă pe bază de troc.

Panica general a ajuns să se amlifice în momentul în care deținătorii biletelor Băncii Angliei au început să ceară plata lor în monedă.

Criza mijloacelor de circulație, așa cum a fost denumită de unii scriitori ai timpului, s-a prelungit până când statul, a pus în funcțiune mecanismul procesului pentru înlocuirea monedelor scoase din circulație. Această criză se caracterizează prin lipsa unui management preventiv, prin accea că statul nu a prevăzut un plan care să ducă la scoaterea din circulație a monedei concomitant cu emiterea altui tip de monedă.

Criza din Franța 1715-1720

Criza anilor 1715-1720 din Franța provine în urma operațiunilor financiare ale unui renumit economist scoțian care a introdus pentru prima dată biletele de bancă în Franța, după moartea lui Ludovic al XIV-lea, când visteria Franței era aproape goală. Acesta este primul creator al noului schimb economic, înlocuind pentru prima dată moneda de metal cu bilete de valoare (banii de hârtie), spunând că banii sunt doar numai instrumente de schimb, ei nereprezentând bogăție.

Principiile lui John Law a fost una dintre cele mai salutate idei ale vremii, prin faptul că el dorea să se înceteze cu falsificarea valorii monedei, care ruina statul și nu aducea nici un folos, pentru că “valoarea unei monede trebuie socotită nu după ștampila imprimată pe ea, ci după conținutul ei”.

Acesta a înființat în 1916 o Bancă privată, al cărei capital se compunea din banii lui proprii și cei ai companiei sale. Scopul lui era de a înmulții mijloacele de circulație, să înfrâneze cămătăria, să înlesnească vânzarea produselor și plata contribuțiilor la stat, precum și ușurarea transportului acestora din Paris spre provincii.

Tot în această perioadă, datorită succesului obținut cu noa formă de schimb, economistul scoțian dezvoltă un nou set de afaceri prin primirea de depozite la bancă, emiterea biletelor de bancă, care aduc venituri uriașe într-un timp scurt, prin faptul că statul obligă pe toții încasatorii contribuțiilor publice să depună banii încasați în Banca Privată a acestuia.

Jocul la bursă apare ca din senin și în Franța, iar părintele acestuia este tot John Law, care introduce tot felul de combinații de la cele mai simple la cele mai complexe. Toată lumea voia să câștige, populația începe să cumpere acțiuni, acțiuni cu valoare nominal care urcase la un preț foarte mare în ultima perioadă, plătind prețuri fantastic de mari.

Totul se prăbușește în momentul în care, dintr-o dată scade valoarea mijloacelor de circulație. Acțiunile companiei lui John Law scad foarte mult de la 18 000 de livre cât valorau la început, la 40 de livre. Mulți oameni au schimbat valoarea mijloacelor de circulație cu proprietăți imobiliare, terenuri și altele, dar au fost și mulți dintre cei care au rămas în mână cu doar cu hârtii fără valoare.

Colapsul South Sea- Marea Britanie 1720

În 1711, o figura politica britanică a vremii înființează compania South Sea pentru a incerca achitarea unei datorii de 10 milioane de lire. Compania era de așteptat să scoată profituri foarte mari încă de la înființare datorită faptului că regele Spaniei ar fi mijlocit ca navele britanice să aducă aur din Mexic și Peru. În fapt acestea au fost numai speculații pe piața speculatorilor.

În momentul intrării pe piață a acțiunilor “South Sea” datorită notorietății patronului companiei, acestea au fost cumpărate de majoritatea britanicilor, prețul lor ajungând până la 1.000 de lire în doar câteva zile. Au urmat și alte emisiuni, creându-se astfel bula speculativă, cumpărătorii fiind convinși de dublarea acțiunilor și totodată a profitului. “Isaac Newton spunea la acea vreme că pot calcula mișcarea stelelor, dar nu pot calcula nebunia oamenilor. Totusi, a cumpărat în secret acțiuni și a pierdut, în final, 20.000 de lire, echivalentul de astăzi a 3 milioane de lire.”

Managementul companiei a reusit să creeze o imagine de opulență, prin aceea că a făcut investiții care a uimit lumea. Prin dezinformare, și împreună cu cel mai veche caracter al omului- lăcomia, a facut ca o parte important a bogăției Marii Brtanii să fie îndreptată spre South Sea.

Cu toate că, deși abia după șase ani primul transport de aur ajunge în Marea Britanie, încrederea populației în South Sea era încă destul de mare, acțiunile au mare căutare pe piață, chir și în condițiile în care în 1718, Marea Britanie începe războiul cu Spania.

Începând cu 1720, se observă că managementul defectuos practicat de South Sea nu mai avea cum să salveze situația, și începe pe ascuns să vândă acțiunile. După ce populația care deținea acțiuni a aflat de “manevra” sfidătoare făcută de South Sea, s-au aruncat în vârtejul creat încercând să vândă acțiuni și să salveze ceea ce mai putea fi salvat, ajungându-se la un moment dat ca acțiunile tranzacționate să aibă valori apropiate de zero.

Numai intervenția guvernului și poziția britanică în economia mondială a oprit un colaps total al economiei, însă cu prețul îndatorării câtorva generații. Compania, în loc să plătească datoria de 10 milioane de lire, ajunge să devină datoare cu 12 milioane de lire, ajungând să devină datoare cu 12 milioane de lire, în condițiile în care datoria public britanică se ridica la 60 de milioane de lire în anul 1719. Până în anul 1825 în Marea Britanie s-a interzis prin lege emisiunile de acțiuni.

Criza South Sea a fost ultima criză care a fost generată de Europa, de aici America urmează să fie, în general, capul de afiș care a generat marea majoritate a crizelor economic- financiare cu grave repercursiuni și care s-au propagat mai mult sau mai puțin în întreaga lume.

Criza financiară a asignatelor, Franța 1796

Prin hotărârea adunării naționale franceze, se decide preschimbarea datoriei statului în monedă de hârtie garantată cu averile confiscate ale nobilimii și preoțimii emigrate, dând astfel hârtiei valoarea metalelor prețioase.

La 19 aprilie 1790 regele Ludovic al XVI- lea hotărăște emiterea a 400 milioane monedă din hârtie numită “asignate” garantate prin averile confiscate ale clerului.

În urma necesității războiului, adunarea națională franceză hotărăște emiterea unei cantități enorme de “asignate”care nu mai avea cu ce să fie acoperită, astfel treptat valoarea asignatelor a scăzut și care aproape au ajuns să nu mai aibă valoare.

Criza engleză din 1816.

Războaiele Napoleneiene au îndatorat Anglia cu sume enorme, în perioada celor 23 de ani de război, Anglia a cheltuit 50 de miliarde de franci, la care se adaugă o datorie de 12 miliarde de franci.

Descoperirile din acea vreme, mașina de bumbac, mașina cu aburi, minele de cărbuni și fier au dat un imbold și un avânt neimaginat Angliei. Prin aceste descoperiri s-a văzut creșterea inimaginabilă a producției de mărfuri, producție care depășea cu mult cererea pieței, puterile financiare ale Europei. Așa se întâmplă că mărfurile englezești se cumpărau mai ieftin în nordul Europei decât în Londra, Anglia se confrunta cu o supraproducție de mărfuri, mărfurile stăteau în depozite fără să-și găsească cumpărărtori.

Această situație a produs o scădere enormă a prețurilor, pagube nemăsurabile în bugetul țării, mai ales și prin faptul că Anglia dorea ca în schimbul mărfurilor să primească bani, nu să facă schimb de produse.

Lipsa cererii de pe piață a dus la micșorarea nivelul producției, fiind necesare măsuri pentru concedieri masive, cu efecte asupra clasei muncitoare care a început să sărăcească din ce în ce mai mult, dar și asupra întreprinderilor care au început încet încet să dea faliment.

Sărăcia și lipsa banului pentru traiul de zi cu zi a făcut ca piața să fie invadată de speculă, care a luat o amploare de neimaginat. Toată lumea tânăr, bătrân, bogat sau sărac, aristrocat sau proletar, făcea speculă.

Concuzia este că statul nu a intervenit cu nimic pentru stoparea crizei, măsurile luate nu au avut influiențe asupra principalei problem care a cauzat criza, și anume speculanții. Aceasta este una din cauzele necazurilor omenirii de-a lungul anilor, cauze comune a tuturor crizelor de până acum.

Cea mai mare criză a mileniului al II-lea, criza din 1873

Ea a început în luna mai 1873 în Veneția, în anul în care avea loc expoziția universală, și s-a întins cu repeziciune asupra Austro-Ungariei, Germaniei, Italiei, Elveției, Angliei, Rusiei. Urmările crizei au fost resimțite și în Bulgaria, România, Ucraina, și tocmai în America de sud.

Apariția crizei este și urmarea războaielor de dinainte începând cu războiul din Crimeea din 1854-1856, războiul dintre Austria și Rusia din 1854, războiul dintre Franța și Austria din 1858-1859, Războiul civil din America din 1861-1865, războiul dintre Franța și Germania din 1870, precum și războiul din Mexico din 1867. Toate aceste războie au micșorat producția de mărfuri, întreprinderi care ajunsese în pragul falimetului iar unele au falimentat. Rezultatul este criza, lipsa produselor pe piața de consum, lipsa locurilor de muncă și șomajul crescut, toate au dus la sărăcirea populației.

Criza, ca și până la acea dată, avea și o altă cauză bine cunoscută și anume dorința de îmbogățire fără efort și în timp scurt mai ales prin speculă. “În aceeste timpuri de nenorocire intervin samsarii, cavalerii de industrie, escrocii universali, care înșeală cu minciuni și prospecte lumea naivă, promițându-le cu vorbe, câștiguri mari dar și despuindu-I de ultimele lor economii moștenite ori strânse de o viață întreagă după o muncă grea.”

În istoria popoarelor, uitarea, joacă un rol mare și mai cu seamă aceea a crizelor financiare și economice. Probabil că dacă nu ar fi uitarea lumea nu ar fi fost decât o imensă vale a plângerii și a durerii, prin accea că omul uită repede necazul, mai ales când este urmat zile mai bune. Crizele și nenorocirile economice se uită imediat ce după un an greu cu problem urmează unul plin de satisfacții cu belșug ceea ce face ca anul plin de necazuri și greutăți să fie repede uitat. “Oameni care pot produce lucruri noi, oameni mari, geniile producătoare sunt rare, pe câtă vreme imitatori și mincinoșii mulți, ori în timpuri de friguri de întreprinderi ei își spun cuvântul și sunt crezuți și curentul devenind epidemic cuprinde o mulțime de nenorociți.”

În această perioadă de grele încercări, Anglia propunea deschiderea vămilor, liberalizarea comerțului prin libertatea absolută a schimbului de produse, aceasta și datorită faptului că nu se temea de concurență atât în Europa cât și în lume. Propunera Angliei a fost acceptată de majoritatea țărilor, dar s-au opus Rusia și Statele Unite ale Americii, care încercau să-și apere propriile producții.

Totuși, principala cauză a marii crize din 1873, a fost jocul la bursă. Epidemia jocului la bursă la Viena, a făcut ca acest flagel, mai rău decât toate celelalte lipsuri și necazuri la un loc, să constituie marea problem a momentului. Flagelul jocului la bursă era atât de mare încât și copiii de la școală jucau la bursă. Epidemia s-a răspândit repede în țările din Europa, prima căzând în plasă Germania, unde numai în anul 1871 s-au înființat societăți noi cu un capital de peste un milliard de mărci.

Pe același parcurs s-a situat și Prusia, care în ultimii 77 de ani fondase aproximativ 50 de societăți, iar în 1872 ajunsese să înființeze de o sută de ori mai mult, ajungând la aproximativ 500 de societăți. Toate acțiunile societăților erau tranzacționate la jocul de la bursă.

Pe lângă acțiunile societăților care erau tranzacționate la jocul de la bursă, Băncile atrăgeau și economiile populației, prin primirea de bani în depozite pentru care eliberau bonuri de casă purtătoare de dobândă și plătibile la vedere sau la termene scurte.

Deasemeni în această perioadă a început să crească interesul pentru fondarea de societăți de căi ferate, fondatorii acestor societăți au câștigat sume enorme de bani. “Prin aceste fondări de căi ferate, fondatorii câștigau sume enorme. În Austria se zice că câștigul fondatorilor, luat din capitalul acționarilor- fără jocul de bursă- au fost între 25-30 %din valoarea vărsată de acționari, adică între 400-430 de milioane de fiorini au fost astfel furați.”

Afacerea cu înființarea de societăți de căi ferate a ajuns și în America, și cu toate că în anul 1870 populația Statelor-Unite număra de 70 de ori mai puțin ca populația din Europa, Statele-Unite a ajuns să egaleze construcția de căi ferate. Aceasta a făcut ca numărul emigranților europeni să crească necontenit în Statele-Unite.

Guvernul Statelor-Unite ajunsese să dea gratis societăților de căi ferate terenul necesar contrucțiilor de căi ferate. Investițiile făcute erau considerate deosebite, dar până a fi populate aceste ținuturi, căile ferate nu puteau scoate nici un beneficiu, capitalul investit fiind considerat ca și pierdut, în cel mai rău caz putea da beneficii peste 10-20 de ani.

Așa cum s-a arătat, momentul culminant al crizei a fost la 1 mai 1873, a fost marcat de începerea expoziției universale. Imediat, la 8 zile a început deruta, când s-au semnalat peste o sută de insolvențe. Iată cum descria haosul un contemporan: “În zilele de 8 și 9 mai 1873, bursa din Viena era sub domnia teroarei; Scenele petrecute luaseră un caracter revoluționar; turbarea celor loviți își bate joc de orice descriere, afacerile de bursă încetară, domnea un haos complet, disperarea cuprinsese pe jucători, cei mici apucară de guler pe cei mari țipând ca din gură de șarpe să le restituie averile. Unii dintre ei deveniseră nebuni de groaza ruinei și sărăciei, alții se sinuciseră, dar aceste expansiuni trecuseră de la jucătorii de profesiune la ceilalți jucători care își aveau alte ocupațiuni, ca industrie, lucrători, profesioniști și chiar generali renumiți, chiar feldzeug- meisterul general Gablenz, căzut în jerta jocului de bursă, s-a împușcat. (Gablenz fusese comandantul trupelor austriece în anul 1866 și învinsese- singura victorie austriacă- la Trautenau pe Prusieni).”

Datorită amplorii pe care a luat-o criza, în unele țări, cum este Austria, s-au făcut presiuni asupra guvernului pentru a intervene și a restabilii situația în urma căderii bursei. Cei drept guvernul nu a intervenit imediat, spunând că statul nu poate încuraja jocul de bursă și a speculațiilor de îmbogățire fără muncă. Totuși în momentul în care s-a văzut că situația la care s-a ajuns adduce atingere și păturilor cele mai înalte ale societății, a dat consimțământul pentru suspendarea actelor Băncii Naționale, înființându-se un comitet de salvare care să aducă fondurile necesare stopării efectelor crizei.

Binențeles gestul de întrajutorare a “trântorilor” nu a fost apreciat de întraga societate. “Statul nu are dreptul să de avantaje unora, în socoteala și cu paguba tuturor. Mijloacele lui de ajutorare trebuie să fie de așa natură să nu strice cetățenilor muncitori, albinele statului, pentru a ajuta destrăbălarea și trântorii”

În Statele-Unite, pentru a se mai calma spiritele și pentru a se putea lua o decizie justă s-a luat decizia închiderii bursei, ceea ce nu se întâmplase nici o dată de la apariția bursei. Astfel că la 20 septembrie 1873, bursa a fost închisă. Directorii Băncilor din New- York s-au întâlnit în acceași zi unde s-a ales un comitet de salvare. La 30 septembrie 1873 s-a redeschis bursa, iar ministrul de finanțe anunța că este gata să plătească în aur cupoanele. Falimentul între 1871 și 1873 era cuvântul de ordine, dacă în 1871 intrau în faliment peste 2900 de societăți, în 1873 numărul acestora era de aproape două ori mai mare

Efectele crizei au fost devastatoare la acea perioadă, nu numai în locul de unde a început ci peste tot în lume, aceasta poate fi reliefată prin:

depresiunea și descurajarea, a scăzut consumul de bani, dispare pe moment luxul;

industria și comerțul se reduce la strictul necesar, fabricile și întreprinderile și-au redus fluxul de lucru cu efecte asupra micșorării numărului de lucrători;

concedierile în masă duc la săsăcirea populației și totodată scăderea consumului;

falimentul fabricilor mici este în creștere, datorită lipsei de comnzi de pe piață;

import-exportul continuă, dar prețurile sunt scăzute;

s-a redus activitatea bancară și totodată și nivelul de încredere, unele au dat faliment;

ca urmare a vămilor deschise în unele țări din Europa, lumea cerea introducerea sistemului protecționist, prin care se cerea ca producțiile interne să fie apărate de concurența fabricanților străini

3.2 Scurt istoric al crizelor din secolul XX

Panica oamenilor bogați- 1907

Criza începutului de secol- 1907- denumită “Panica oamenilor bogați” este criza de pe piața bursieră și cea bancară care face ca Trezoreria americană să irosească miliarde de dolari din dorința de a salva situația. Practic această criză a fost iscată ca urmare a rivalității dintre două figure proeminente ale vieții economice americane, Stuveysant Fish și Edward Henry Harriman, care își disputau supremația asupra Companiei de căi ferate Ilinois Central. Totul a fost concertat astfel încât deponenții băncilor vizate de rivalitatea dintre cei doi oameni de afaceri americani să facăîn așa fel încăt lumea să fie panicată și să înceapă să-și retragă banii. Lipsa lichidităților din acea perioadă a făcut ca o perioadă să circule bănuți din lemn pentru a substitui banii legali.

Salvatorul națiunii avea să fie miliardarul J. Pierpont Morgan care a inițiat o adunare a bancherilor și unde s-a decis crearea unui fond federal de rezervă, care să poată fi folosit de către băncile care se confruntau cu retrageri massive de numerar.

În urma creării fondului federal de rezervă, deponenții au înțeles că banii sunt în siguranță și aceștia pot fi retrași în orice moment, încetând astfel și panica creată în rândul populației.

Mai târziu, în 1913, Congresul American a decis ca fondul federal de rezervă creat ca urmare a crizei din 1907 să fie tranformat în rezerva federal a SUA luând naștere astfel Banca Federală a SUA.

Criza financiară internațională la începutul Primului Război Mondial.

O altă criză izbucnită la puțin timp după panica oamenilor bogați este criza financiară internațională provocată de Primul Război Mondial- iulie 1914. Criza s-a declanșat în momentul în care guvernele SUA, Marii Britanii, Franței și Germaniei au decis vânzarea titlurilor emitenților străini pentru a putea cumpăra armament.

Marea depresiune interbelică sau joia neagră/ 1929- 1933.

Cunoscută ca cea mai mare criză a omenirii din perioada interbelică, marea depresiune sau joia neagră- 24 octombrie 1929 a fost momentul care avea să marcheze toată omenirea. Momentul de început al crizei a fost provocat de scăderea bruscă acțiunilor la bursa din New York. Într-o scurtă perioadă de timp, respectiv 29 octombrie 1929-13 noiembrie 1929 au dispărut de pe piața bursieră aproximativ 30 milioane de dolari.

Efectul crizei a fost devastator pentru întreg spectru de domenii de la agricultură până la industrie, astfel că până în 1932, consumul și investițiile s-au prăbușit, iar acțiunile listate la bursa din New York au scăzut cu peste 80% din valoarea lor maximă, înregistrată înainte de criză.

Consecințele crizei au fost deosebit de dezastruase dacă luăm în calcul că marile puteri ale lumii de la acea vreme, Germania, SUA, Marea Britanie, Franța au suferit scăderi ale producției industriale între 24% în Marea Britanie și 46% în SUA, iar în 32 de state dezvoltate numărul șomerilor a atins peste 30 de milioane de oameni, din care 14 milioane numai din SUA.

Criza economică mondială care a început în 1929 a fost cea mai îndelungată și severă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată. Aceasta a provocat schimbări fundamentale atât în structura instituțiilor economice cât și în politicile macroeconomice și în teoria economiei de până atunci.

Trebuie spus că originile crizei interbelice au fost în SUA, acolo unde economia a crescut înt-un ritm extraordinar, ajungând în perioada 1920-1929 ca indicele producției industriale să atingă cota de 81 puncte, o creștere cu 41% în 1929 față de 1920, iar rata medie anuală de creștere a PIB-ului SUA a ajuns la 4,6%. Practic în această perioadă SUA a produs aproximativ jumătate din totalul producției industriale a lumii. Criza declanșată s-a dovedit a fi cea mai gravă dintre cele cunoscute de sistemul capitalist, atât prin amploare cât și prin durata sa, deoarece a afectat întraga lume, mai puțin Rusia comunistă, și s-a prelungit în unele țări chiar până în 1935 sau 1939, odată cu începutul celui de-al Doile Război Mondial, la a cărui declanșare a contribuit.

Cauzele principale a declanșării crizei:

Creșterea numărului de investitori, în perioada 1925- 1929 peste 4 milioane de americani dețineau acțiuni la bursă. Bursa a crescut în SUA în ultimii 8 ani, astfel că indicele Dow Jones a crescut cu peste 600% față de anul 1921. Aceasta s-a datorat în principal faptului că investițiile la bursă au fost văzute în toată lumea, nu numai în SUA, drept o cale de îmbogățire în timp scurt și fără eforturi prea mari. Intrarea pe piața bursieră a unor noi investitori, concomitent cu ieșirea de pe piață a altora a făcut ca prețul acțiunilor să crească fără precedent. Variația indicelui Dow Jones în perioada 1928-1930 se poate vedea în graficul 3.1.

Creșterea ratei de economisire- nivelul de trai fiind la o cotă din ce în ce mai mare, americanii au început să-și permită să facă economii substanțiale, bani pe care îi investeau la bursă. Deasdemeni, faptul că băncile începuse să acorde credite destul de ușor, americanii au început să împrumute de la bănci din ce în ce mai mult, banii fiind reinvestiți la bursă.

Graficul 3.1 Variația indicelui Dow Jones în SUA în perioada 1928-1930

Politica banilor ieftini, asemuită cu perioada în care băncile americane ofereau forte ușor credite populației. Această ascensiune a contractării creditelor a fost o oportunitate pe care americanii au fructificat-o din plin, banii fiind reinvestiți la bursă, imobile, mașini.

Supraproducția a fost accentuată de investițiile companiilor. În anii care au urmat Primului Război Mondial, piața a reacționat pozitiv, prin creșterea cererii de bunuri de consum. S-a ajuns practic la o relansare economică și la investiții de capital. Datorită cereri mari de produse, cresc și stocurile din piețe. Totuși datorită sfârșitului războiului, populația era sărăcită, posibilitățile de consum fiind limitate. Din cauza creșterii ofertei de produse de către comercianți mai mult decât cererea pieței, producătorii au ajuns să acumuleze stocuri mari de mărfuri care nu mai aveau căutare, declanșându-se astfel criza din 1921, premergbătoare crizei din 1929. Producătorii nu au luat în seamă posibilitățile limitate ale consumatorilor au continuat să-și dezvolte producțiile de mărfuri. Cauza fundamentală a Marii depresiuni a fost tocmai creșterea exagerată a producției de bunuri, în condițiile unui consum redus, ceea ce a dus la declinul populației, pe măsură ce producătorii și comercianții au observat o creștere exagerată de produse în stocuri.

Lipsa reglementărilor referitoare la activitatea bursieră, a fost o altă cauză care a dus la momentul declanșării crizei. În acel moment cadrul legislativ referitor la activitatea bursieră era foarte permisiv, nu era forte bine pus la punct, el fiind „driblat” de companii, care își creșteau fără restricții capitalul social, prin emiterea de noi acțiuni care erau vândute investitorilor. Tranzacționarea la limită a explodat, investitorii fiind convinși de trendul ascendent, au continuat să cumpere acțiuni, pe care urmau să le vândă ulterior la un preț mai mare, ceea ce a dus de fapt la creearea unui joc piramidal, având în vedere faptul că majoritatea banilor care erau investiți la bursă erau bani „virtuali” ei neexistând în realitate. Efectul s- a văzut la spargelea bulei de aer în care erau învăluiți majoritatea investitorilor.

Psihoza consumului a fost o altă cauză care a dusl la declanșarea crizei. Începutul anilor ”20 au reprezentat pentru americani perioada consumului exagerat. Datorită creșterii nivelului de trai, așa cum aminteam anterior, banii rezultați ca economii erau investiți în orice, de la aparatură electro-casnică, până la mașini, aparate de radio, s-au înmulțit deasemeni situațiile în care americanii au început să facă excursii peste ocean, binențeles că aceasta se vedea în creșterile companiilor de orice fel, transport, marketing, etc. Faptul că în anul 1929 numărul biletelor de cinematograf vândute pe săptămână ajunsese să fie de 100 de milioane față de 40 bilete în anii anteriori, a făcut ca industria cinematografică să ajungă în scurt timp pe locul zece în ierarhia importanței din industria americană. Psihoza consumului ajunsese la cote pe care nici președintele Hoover, care se afla în campanie electorală în 1928, nu și le-a imaginat, el spunea că „ America se află astăzi mai aproape de triumful bogăției asupra sărăciei, decât în toată istoria sa”

Date, fapte și cifre ale Marii depresiuni din octombrie 1929:

– Octombrie 1929, istoria arată că a venit momentul ca america să plătească pentru excesul exagerat din ultimii zece ani, astfel se prăbușește bursa, acțiunile scad cu 40%;

– 24 octombrie, joia neagră, trendul bursier s-a transformat din crescător în scădere;

– 29 octombrie, marțea neagră, cea mai devastatoare din toată istoria bursieră a SUA, a fost ziua care s-a anulat toată creșterea bursei din ultimul an;

– în perioada 29 octombrie- 13 noiembrie de pe bursă au dispărut 30 milioane de dolari, suma echivalentă cu cheltuielile SUA din Primul Război Mondial;

– indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare, scăzând de la 381,17 puncte în 3 septembrie 1929, la 41 de puncte în 5 iulie 1932, și vor trece 26 ani pentru a-și reface maximul atins înainte de criză;

– oficial în SUA criza a durat din octombrie 1929 până în martie 1933, iar evoluția PIB a scăzut de la 87 miliarde de dolari în 1929, la 42 miliarde de dolari în 1933, involuția se vede în graficul din fig. 1.5;

– influiența crizei economice asupra celor mai dezvoltate economii se pot observa în tabelul 3.2, unde anul 1929 este anul de reper (100);

Tabelul 3.2 Evoluția indicelui producției industriale din țările dezvoltate

– Rata șomajului în 1933 a ajuns la 25 % dintre care 15 milioane de șomeri erau americani.

Produsul intern brut a celui mai puternic stat din lume a ajuns să scadă constant de la un an la altul care în 1929 era de peste 80 miliarde dolari, acesta a involuat ajungând astfel să scadă la jumătate în anul 1933. Involuția PIB-ului american se poate vedea în graficul 3.3

Grafic 3.3 Evoluția PIB-ului SUA în perioada 1929-1933 (mld. dolari)

În ceea ce privește sectorul bancar, falimentul a fost la ordiea zilei, în momentul apariției crizei zilnic intrau în faliment două bănci. Criza în sectorul bancar a avut trei faze:

– octombrie- decembrie 1930 este momentul în care pentru prima dată unele bănci au început să dea faliment,;

– iunie- decembrie 1931, falimentul celei mai mari bănci austriece, moment care a amplificat panica în sistemul bancar european. În anul 1931 în SUA, indicele prețurilor a scăzut cu 9,4%, indicele producției industriale a scăzut cu 15%, masa monetară s-a redus cu 5,7%, rata dobânzii rămânând neschimbată la valoarea de 11,3%.

– decembrie 1932- martie 1933, considerată apogeul marii crize, când comparativ cu anul începutului de criză, datele macroeconomice arătau astfel: rata șomajului a crescut de la 3% la 25%, bursa a pierdut 80%, producția industrială a scăzut cu 52%, masa monetară s-a restrâns cu 33%, prețurile au scăzut cu 33%, o treime din bănci au dat faliment.

Sfârșitul crizei în Statele Unite ale Americii a coincis cu venirea la putere a președintelui F.D Roosevelt, care în momentul instalării la Casa Albă a venit cu un plan de revitalizare a americii care a rămas în istorie. Principalele măsuri care au dus la relansarea economiei americane au fost:

– înființarea „Reconstruction Finance Corporation” o organizație prin intermediul căreia au fost furnizate lichidități sistemului financiar;

– adoptarea „Securities Exchange Act” care a reglementat cadrul legal privind împrumuturile pe care băncile le pot oferii;

– băncile de investiții au fost separate de băncile comerciale, fiecare având la bază reglementări specifice privind funcționarea în cadrul sistemului bancar.

– combaterea șomajului prin înființarea unei organizații care angaja tineri între 18-25 ani pentru munca în folosul comunității, estimativ în cadrul acestui program au fost înrolați două milioane de tineri;

– relansarea agriculturii prin reducerea producției, drept urmare Congresul a adoptat legea „Agricultural Adjustment Act” care acorda fermierilor o compensație bănească pentru ca aceștia să renunțe la cultivarea unei părți a patrimoniului pe care-l dețineau, având în vedere scăderea prețurilor din perioada anterioară;

– industria a fost relansată prin apariția în 1933 a legii „The National Industrial Recovery Act” prin care guvernul a stabilit noi reguli privind afacerile, a încurajat formarea cartelurilor și favorizarea marilor companii.

Criza în Europa s-a declanșat în anul 1930 și s-a accentuat în anul următor datorită retragerii brusc a capitalului american de pe piața europeană, ceea ce a destabilizat economia în ansambul ei. Printre cele mai afectate țări au fost Germania, care în condițiile în care aproape toate țările reduc importurile, este obligată să-și reducă producția industrială la 45% din capacitatea maximă, fapt care a generat un val de disponibilizării, crescând astfel rata șomajului, apreciată la 43%, agicultura își reduce motoarele scăzând cu 35%. În Franța criza făcut ravagii în prima fază, astfel peste 1450 de întreprinderi au dat faliment, iar în agricultură s-au redus drastic prețurile, ceea ce a generat pierderi foarte mari producătorilor. În Marea Britanie problemele economice s-au datorat ritmului lent pe care l-a avut economia în primul deceniu interbelic. Criza bancară internațională a creeat dificultăți băncii Marii Britanii din care s-au retras milioane de lire sterline, fapt ce a obligat guvernul englez să renunțe în anul 1831 la etalonul aur, în condițiile în care moneda engleză se depreciase cu 30%. Producția a scăzut în toate ramurile industriale și mai ales producția de oțel care a ajuns să se înjumătățețscă, determinând o scădere maximă a tonajului flotei comerciale.

În România, Marea depresiune interbelică de supraproducție dintre anii 1929-1933, declansată prin crahul bancar de la New York din octombrie 1929 a avut efect dezatruos, mai ales că în această perioadă, la putere s-au succedat șapte guverne. Aici au acționat o serie de factori agravanți, specifici legați de structura economiei noastre, de creșterea în proporții alarmante a decalajului dintre veniturile populației și prețuri, a decalajelor dintre export și prețurile la importuri, căci, presată de obligațiile financiare externe, România era obligată să forțeze un export în pierdere. În țara noastă criza a început practice printr-o criză agrară încă din 1928 și prin intermediul sferei financiare (impozite, bugete, datorie publică) s-a propagat în toate celelate sectoare ale vieții economice Semnele crizei economice au apărut în unele sectoare industriale încă din 1928, dar în 1929 ele izucnesc cu violență.

A fost prima criza care a afectat cu adevărat România. Practic criza a avut efecte asupra industriei, agriculturii, comerțului, finanțelor, circulației monetare, sistemului bancar, ș.a. Ea s-a manifestat la început prin creșterea stocurilor, apoi a urmat reducerea producției, în medie 42%. Declanșată mai puternic în industrie, criza a fost agravată de o serie de factori interni și externi. În rândul factorilor interni este de menționat faptul că economia românească era una predominant agrară, care ocupa 78% din populația activă și care și aceasta- agricultura era rămasă în urmă, cu rămășițe feudale. Scăderea prețurilor la produsele agricole a avut consecințe deosebit de grave asupra economiei naționale. Volumul mare de împrumuturi făcute de agricultori la bănci, dar mai ales la cămătari înainte de declanșarea crizei și care trebuiau rambursate în condițiile scăderii prețurilor la produsele agricole, a constituit un alt factor care a influiențat criza. Deasemeni nivelul de trai destul de scăzut, precum și nivelul scăzut al salariilor din România s-a repercutat în puterea de cumpărare.

Scăderea prețurilor la produsele pe care România le exporta, în timp ce prețurile la produsele importate creștea a dus la înrăutățirea comerțului exterior al țării noastre și la un dezechilibru între balanța exportului și a importului, între balanța dintre veniturile realizate din export și a celor realizate din import.

Factorii externi care au agravat criza în România au fost reprezentați în principal de faptul că, capitalul străin din economie, în special industria extractivă, începea să plece, volumul mare al datoriei publice externe apăsau greu pe umerii țării. Deasemeni, împrumuturile externe din primii doi ani de criză a constituit unul din factorii externi de agravare a crizei în țara noastră, dependența economicăn de monopolurile străine s-a adâncit.

În domeniul bancar, unele bănci au redus creditele și au retras capitalurile din România. Datorită faptului că majoritatea țăranilor care au făcut credite în bănci nu mai puteau rambursa datoriile, băncile au trecut la măsuri extreme prin restrângerea acordării creditelor fără garanții special, chiar și pentru cele mai mici credite acordate. Practic, criza în domeniul bancar a avut efecte prin faptul că prețurile la produsele agricole s-au prăbușit, și astfel s-a restrâns activitatea industrială, ceea ce a determinat pe deponenți să-și retragă masiv economiile din bănci. Cererea masivă de lichidități au falimentat în masă în special băncile mici.

Industria din România a început să dea semen de restrângere a volumului încă de la începutul anului 1929, și datorită faptului că în unele sectoare ale industriei au apărut fenomenul de supraproducție. Principalele ramuri care au avut de suferit au fost industria prelucrătoare care a cuprins majoritatea ramurilor marii industrii din România. Indicele producției pe întraga industrie extractivă nu a scăzut, deoarece în această perioadă s-au înregistrat creșteri mari a producției de petrol. Valoric, scăderea producției a fost foarte important, cu mult mai mare decât scăderea cantitativă, datorită scăderii bruște a prețurilor pe piață, ca urmare a scăderii consumului. Criza industrială s-a împletit cu criza agrară, care începuse în 1928, practic aceasta s-a prelungit în România până în apropiere de începutul celui de-al doilea Război Mondial, prin faptul că puterea de cumpărare era scăzută și s-a menținut o bună perioadă de timp, cu repercursiuni deosebit de grave asupra circulației mărfurilor care a afectat foarte mulți comercianți care au dat faliment, deasemeni repecursiuni s-au văzut și în consumului intern care a scăzut foarte mult, lumea era săracă, la limita subzistenței.

Criza agrară în România a devansat puțin Marea criză mondială. Ea se declamșeză în 1928. Faptul că agricultura a fost stimulată ca urmare a împroprietăririlor, crearea fermelor agricole model ale statului, stimularea producției agricole prin înființarea creditului rural, înființarea Camerei Agricole, precum și începerea producției de mașini agricole, a dat avânt țăranului român care a contractat credite de la bănci, stimulat fiind de noul avânt al statului. Producția agricolă, chiar dacă se afla sub media europeană, a fost una record pentru România acelor vremuri, dar datorită nivelului de trai scăzut al popolației, aceasta a ajuns să stea în stocuri, fără a da posibilitatea țăranului care făcuse credite în bănci să-și recupereze investițiile și să poată achita datoriile în bănci.

Prețul produselor agricole au scăzut atât de multă încât în anul 1933 ajunseseră să fie cu aproape 55% mai mici față de valorile de la începutul crizei din 1929. Criza agrară a cuprins toate ramurile agriculturii, de la producția de cereal, la producția viticolă și cea pomicolă, la zootehnie, etc. Scăderea prețurilor la produsele agricole a avut efect dublu pentru producătorul român prin faptul că costul de producție al cerealelor românești era mai ridicat decât al cerealelor țărilor cu o agricultură capitalist dezvoltată. Agricultura neperformantă din țara noastră se datora și faptului că productivitatea muncii era scăzută, cheltuielile, datorită dobânzilor, erau mai mari, deasemeni crescuse tototdată și impozitele și mai ales costul produselor industrial absolute necesare continuării producției în agricultură. Deasemeni pentru acoperirea deficitelor, statul a forțat exportul produselor agricole chiar la prețuri exagerat de mici în comparație cu cel al produselor similar din străinătate.

Criza agrară a dus la stagnarea dezvoltării agriculturii românești prin reducerea accesului la mașinile agricole care erau foarte scumpe în această perioadă, scăderea numărului de animale din zootehnie, a scăzut calitatea lucrărilor agricole, au scăzut suprafețele cultivate atât în ramura cerealieră cât și în cea viticolă sau pomicolă. Faptul că forța de muncă era atât de mare a făcut ca marii cultivator de pământuri să renunțe la achiziționarea mașinilor agricole, foarte scumpe în acea perioadă, șin să folosească la maxim forța de muncă manual care era din belșug. Aceasta a avut repercursiuni asupra producției din industria constructoare de mașini agricole, practice consumul de unelte și mașini agricole a scăzut de la 5,5 mii tone unelte și 11,3 mii tone mașini agricole în 1929, la 3,2 mii tone unelte și 1,5 mii tone mașini agricole în anul 1933.

Procesul treptat de degradare a agriculturii românești a făcut ca producția obținută la principalele culturi să scadă foarte mult. Dacă în perioada 1925-1929 producția de cereale era mai mare decât cea a Spaniei, Portugaliei și Greciei, ajunge ca în perioada 1930-1934 să fie în urma acestor țări. În perioada 1925-1929 producția medie de porumb pe hectar din România se situa pe locul al XI-lea în Europa, iar în perioada crizei a ajuns pe locul al XIII- lea, depășind numai producția Greciei, Portugaliei și Poloniei.

Criza în domeniul finanțelor publice din România s-a manifestat prin scăderea xcapacității de plată a impozitelor și taxelor și scăderea veniturilor bugetare, creșterea presiunii fiscale asupra populației, mărirea datoriei publice. Criza a dus la ruperea unității bugetului, statul nu a mai putut face față obligațiilor de plată. Astfel statul a fost nevoit să ia măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare în special a celor cu destinație socială, a redus salariile peronalului bugetar, a făcut concedieri în rândul personalului bugetar.

Ca urmare a agravării crizei, la 1 ianuarie 1931, România a trecut la aplicarea primei măsuri radicale, numită prima „curbă de sacrificiu” în baza căreia, salariile personalului bugetar au fost reduse cu 10-25%. Aplicarea măsurilor privind reducerile salariale ale funcționarilor de la stat au fost preluate și de patronate, astfel că patronii marilor companii au aplicat aceleași măsuri severe personalului și muncitorilor din cadrul întreprinderilor particulare.

A doua „curbă de sacrificiu” este aplicată în România din septembrie 1932 , fapt care a dus la înmulțirea măsurilor cu privire la economii în cadrul bugetului de stat. A treia „curbă de sacrificiu” este aplicată în anul 1933 care s-a materializat prin continuarea reducerii salariilor, de această dată însă s-au redus și pensiile. Situația grea în care ajunsese România s-a datorat și împrumuturilor pe care le-a făcut în străinătate în condițiile unor dobânzi destul de mari care au accentuat indepența României față de străinătate, dar și concesiunilor acordate monopolurilor străine. Toate aceste măsuri de sporire a fiscalității, de micșorare a salariilor și pensiilor, de aplicare a politicii porților deschise capitalului străin au contribuit la accentuarea deficitului bugetar și la devalorizarea leului, ceea ce a făcut ca în 1932 România să renunțe la convertibilitatea leului.

Comerțul exterior al României în perioada crizei a continuat să fie la cote reduse din perspectiva exporturilor, comparativ cu importurile. Chiar și în aceste condiții exporturile erau în general din gama produselor/materiilor prime din agricultură și din domeniul industriei extrative, practicate la prețuri care erau incomparabil mai mici cu cel al produselor similare din străinătate.

Balanța comercială a României a rămas activă pe toată perioada crizei, soldul nu putea acoperii deficitul balanței de plăți externe deoarece Român ia era obligată să exporte la prețuri foarte mici. „Fuga capitalurilor din România a accentuat această stare dificilă, inclusiv o reducere gravă a a stocurilor de devize la BNR (de la 7,7 miliarde lei în 1930 la abia 758 milioane lei în 1933). Dezechilibrul balanței de plăți a obligat România să introducă un regim de restricții și de control al schimburilor comerciale cu străinătatea, deoarece unele țări aplicau restricții valutare și deci blocau sumele cuvenite pentru exportatori; statul român a fost nevoit să înființeze un oficiu de compensații pentru acoperirea deficitelor din exporturile românești în aceste țări. Altă măsură a fost adoptarea în 1932 a monopolului BNR pentru comerțul cu devize. A fost luată măsura contingentării importurilor (adică fixarea unor cote limită a importurilor în funcție de disponibilitățile de plată existente în alte state) tinzând către exportul prin compensație. Pe plan intern a fost introdus sistemul primelor de export și metoda „statului cumpărător” care permitea o oarecare ridicare a prețului produselor agroalimentare. România a redus taxele de export până la eliminarea acestora pentru cereale și derivatele acestora, adoptarea unor astfel de măsuri s-a dovedit a fi ineficientă și din 193, inaugurează politica de valorificare a cerealelor în baza căreia se stabilește o primă de export de 10.000 lei pentru un vagon de grâu și 13.000 lei pentru un vagon de făină, urmărindu-se prelucrarea în țară a produselor agricole și sprijinirea industriei aferente.”

Concluzia crizei din perioada 1929-1933 în România are măsuri forte grele luate de guvernele vremii și care s-au materializat prin concedieri colective, mărind astfel șomajul, reducerea salariilor funcționarilor de la stat dar și a muncitorilor din întreprinderile private, care a accentuat scăderea nivelului de trai mărind astfel decalajul dintre nivelul de trai din România și țîrile din Europa . Ca o comparație, indicele salariului a scăzut în 1933 cu 63% față de anul 1929. Forțarea exporturilor de cereale în timp ce s-a încercat introducerea unei legi a conversiei datoriilor agricole, a fost o altă măsură extremă luată în acele vremuri, datorită faptului că bugetul de stat a rămas deficitar timp de trei ani la rând, apelându-se la mărirea fiscalității în paralel cu refinanțarea deficitului bugetar prin angajarea de noi credite.

Criza petrolului din 1973, denumită și prima criză petrolieră a început pe 15 octombrie 1973 atunci când țările arabe care făceau parte din OAPEC (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries) care au declanșat un embargou asupra livrărilor de petrol către Statele Unite ale Americii și către alte țări care au participat și au sprijinit Israelul în războiul din cea mai sfântă zi a calendarului evreiesc „Yom Kippur” declanșat de Egipt, Siria și Tunisia.

A fost prima criză din istorie care s-a declanșat ca urmare a unei resurse naturale, care practic a fost folosită de arabi pe post de „armă de război”. Urmarea instituirii embargoului, prețul petrolului s-a ridicat brusc crescând cu 300%, ajungând de la 3 dolari la 12 dolari pe baril. Embargoul a afectat SUA, Japonia și țările din vestul Europei. Criza petrolului a produs o ruptură adâncă în interiorul NATO, câteva țări printre care și Japonia au început să se disocieze de politica SUA din orientul mijlociu. Negocierile purtate cu fiecare dintre statele parte a începutului de criză a făcut ca în martie 1974 țările arabe să ridice embargoul și să continue livrările de petrol.

Criza bursei Souk Al- Manakah din Kuwait din 1982, este direct legată de criza petrolului din 1973. Acestă bursă funcționa în paralel cu bursa oficială și a cunoscut o creștere accentuată a indicilor bursieiri, după explozia prețului petrolului din 1973. În urma tranzacțiilor efectuate la această bursă s-au îmogățit mulți arabi.

În anul 1977 bursa oficială a dat faliment, obligând guvernul din Kuwait să adopte reguli mai stricte pentru tranzacționarea acțiunilor. În acest moment jucătorii la bursă s-au îndreptat către bursa neoficială din Souk Al- Manakah, care era pe locul trei din lume în privința capitalizării. Declinul acestei burse a avut drept efect falimentul sau naționalizarea tuturor celorlalte bănci din Kuwait.

Lumea neagră- 19 octombrie 1987.

Criza din octombrie 1987 a avut ca actor principal Mexicul. Înainte de începerea crizei economia mexicană era la un nivel destul de crescut. În condițiile în care cursul valutar era ținut strict sub control, dezechilibrele economice creșteau foarte repede. Înainte de declanșarea alegerilor prezidențiale în Mexic, fostul președinte a introdus pe piață foarte mulți bani pentru creșterea salariilor și pensiilor, mărind astfel deficitul bugetar până la un nivel care nu a putut fi susținut. Noul președinte ajuns la putere a lăsat moneda națională să fluctuieze singură, considerând că controlul asupra cursului de schimb valutar nu ajută economia mexicană. Astfel moneda mexicană s-a devalorizat cu 80% față de dolar într-o perioadă foarte scurtă de timp.

Intervenția rapidă a Statelor Unite ale Americii prin cumpărarea monedei mexicane direct de pe piață și garantarea unui împrumut în valoare de 50 de miliarde de dolari a făcut ca situația să revină la normal când moneda mexicană a reușit să se stabilizeze în piață.

Unii specialiși susțin că „Lumea neagră” a apărut și altor factori externi de la aceea vreme, cum sunt corupția din SUA, tensiunile din Orientul Mijlociu și perspectivele economice negative, toate cumulate au dus la cea mai mare cădere în decurs de o zi a valorii acțiunilor după Primul Război Mondial.

Criza mexicană din 1994.

Criza din Mexic a fost precedată de o creștere economică bruscă, în condițiile în care cursul valutar a fost ținut sub control. O injecție foarte mare de bani în economie prin creșterea veniturilor populației, respectiv salarii și pensii, a dus la mărirea deficitului bugetar până la un nivel încât nu a mai putut fi susținut de economie. Datorită faptului că cursul valutar a fost lăsat liber, moneda națională s-a devalorizat rapid într-un timp foarte scurt cu peste 80 % față de dolarul american, ceea ce a dus la sărăciea majorității populației.

Modificările bruște ale veniturilor populației fără o creștere economică sănătoasă a dusl la dezechilibre financiare care au declanșat criza. Doar intervenția din exterior a SUA a făcut ca piața financiară să revină la normal, fapt care a determinat revenirea și stabilizarea monedei naționale.

Criza imobiliară din Japonia 1996

Criza s-a declanșat ca urmare a creșterii prețului pe piața imobiliară a caselor și terenurilor ce se tranzacționau în Japonia, încă de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. În această perioadă terenurile și casele au fost supraevaluate, ajungându-se ca palatul imperial din Tokyo să fie evaluat cu un preț care depășea întraga piață imobiliară din Canada.

În anul 1996 speculațiile piețelor imobiliare au luat sfârșit, astfel că, brusc prețurile au scăzut cu peste 75% față de piața imobiliară obișnuită.

Criza asiatică a anilor 1996

Criza s-a declanșat în anul 1996 în zona asiatică și a avut repercursiuni asupra Aiei de sud-est, cuprinzând Corea de Sud, Indonezia, Thailanda și Japonia. Premergător declanșării crizei principalele valute din regiune s-au devalorizat brusc ca urmare a necontrolării piețelor de curs valutar. Cea mai afectată de situație a fost Thailanda care aproape a intrat în faliment. Prin inervenția Fondului Monetar Internațional, s-a reușit revenirea la normal, reușindu-se recuperarea decalajelor create între monedele naționale ale fiecărui stat afectat și principalele valute regionale.

Criza financiară rusă-1998

Criza rusească a fost declanșată inițial de criza asiatică din zona Asiei de Sud-Est și Japonia, care a generat scăderea perțului materiilor prime reprezentate în principal de petrol și gaze naturale, de al căror export Rusia anilor 1998 era dependentă în proporție 80%. Faptul că prețul materiilor prime și în special prețul produselor petroliere și al gazelor naturale a scăzut drastic, Rusia ajunsese în situația de a nu-și mai fi putut onora datoriile externe, fapt ce generat încetarea plăților către partenerii externi.

Fenomenul a fost generat în principal de crearea uni lanț piramidal prin emiterea de către guvern a unor bonuri de valoare. Dobânda plătită de guvern ajunsese la un moment dat a fi de peste 150% pe an. Schema piramidală construită s-a dărâmat în 1998 când bursa și cursul valutar s-au prăbușit. Revenirea economiei s-a produs treptat, iar în 1999- 2000, s-a început recuperarea pierderilor create de aceste bonuri de valoare.

Criza bancară din Argentina, 1999

Criza a fost creată și alimentată pe fondul retragerilor masive a banilor lichizi din bănci de către populația argentiniană începând cu anul 1999. Practic banii retrași de către populație erau transformați în dolari și transferați în bănci din alte țări.

Măsurile luate la nivel național au fost drastice, prin faptul că înghețarea depozitelor din bănci pentru o perioadă de un an au dus la mișcări ample și revolte ale populației. La începutul anului 2000 cursul valutar s-a liberalizat, sistemul bancar din Argentina, cunoscut ca fiind unul dintre cele mai dezvoltate centre economice din America de Sud s-a prăbușit, moneda națională ajunsese să se devalorizeze de patru ori. Situația a început să se normalizeze începând abia cu anul 2002 când cursul valutar și-a redus cu puțin efectele asupra monedei naționale.

3.3 Criza economico- financiară de la începutul secolului XXI care a afectat întreaga omenire.

Plecând de la idea că definirea conceptului de criză respectă aceleași cutume ca și în cazul tuturor crizelor din istoria omenirii, putem afirma că și criza începutului de secol XXI a avut drept cauză situația negativă pe care a avut-o o societate în general, în cazul de față SUA, de la care se consider că s-a declanșat criza economică- financiară din 2008, din punct de vedere economico- financiar. Creșterea economică la nivel mondial se menținea ridicat, peste media ultimilor 20 de ani, iar inflația înregistra un nivel din ce în ce mai scăzut în întreaga lume. Înainte de începerea crizei, principalele amenințări la nivel mondial erau:

– accentuarea dezechilibrelor externe în special a țărilor dezvoltate precum SUA și țările dezvoltate din zona euro față de cele din zona Asia;

– ișirea din procesul deflaționist și încurajarea creșterii consumului în Japonia;

– stimularea creșterii economice și reducerea ratei șomajului în țările cu nivel economic scăzut din zona euro;

– creșterea prețurilor la hidrocarburi.

În general, țările din Uniunea Europeană au înregistrat creșteri economice cu peste 2% în anul 2004. Deasemeni și România înregistra în această perioadă creștere economică, aceasta se datorează în principal evoluției încurajatoare a principalilor parteneri economici cu care România avea relații economice. Din analizele economice efectuate la nivelul Uniunii Europene anul 2005 arăta că principalele țări din zona euro precum Franța, Italia, Germania înregistrau creșteri economice cuprinse între 1,3-1,9%, în special datorită dezvoltării și extinderii piețelor de desfacere și creșterii exporturilor.

Cadrul macroeconomic internațional arăta în anul 2006 efectele pozitive ale creșterii nivelului exporturilor și dezvoltării relațiilor economice, care ajunsese în cazul Franței și Olandei la peste 5%, iar previziunile acesora arătau o temperare a ritmului de creștere economic, pe când în Germania și Austria ritmul de creștere economică înregistra o încetinire ușoară.

Începutul anului 2007 a semnalat primele semnale ale crizei economico-financiare ce avea să urmeze. Aceasta s-a concretizat prin încetinirea creșterii economice în unele țări din cadrul Uniunii Europene. În a doua jumătate a anului 2007 erau semnalate primele semnale ale crizei ce urma să aibă loc, când creșterea economică a început să dea semen de oboseală în unele țări din Uniunea Europeană. Stagnarea economică se datora în principal prin corectarea prețurilor activelor datorită ajustării percepției privind riscurile. Caracteristicile piețelor financiare s-a modificat semnificativ prin percepția investitorilor asupra riscurilor ce urmau, faptul că excesul de lichidități existent la un moment dat pe piață a dispărut.

Aceste schimbări din piețele europene au avut ca origine problemele majore care au apărut pe piețele ipotecare cu risc ridicat din SUA și care s-au extins cu viteza luminii pe piețele din întreaga lume.

Inițial, stabilitatea financiară a României nu era afectată direct de situația bancară din lume, datorită faptului că băncile românești nu aveau plasamente în zone financiare cu risc ridicat. Încet, încet, însă indirect, piața financiară din România începea să aibă probleme legate de creșterea economică și activitatea de comerț exterior, finanțarea deficitului balanței comerciale, datorită lichidităților din plan extern care începeu să fie din ce în ce mai restrictive, apariția neâncrederii operatorilor economici și deasemeni înrăutățirea condițiilor de finanțare pentru companii precum și pentru populație.

Majorarea prețului petrolului a continuat și în anul 2008 ceea ce a făcut ca materiile prime, mărfurile alimentare să crească în lanț, cu implicații majore în planul stabilității financiare și implicit asupra sistemului bancar din România, astfel:

– au crescut costurile de finanțare ale debitorilor;

– mărirea cotei din venitul pe cheltuieli strict necesare traiului a afectat plata obligațiilor către bănci;

– profitul companiilor, din sectoarele de activitate în care prețul internațional al materiilor prime creștea mai repede decât al produselor finite, a început să scadă simțitor

La început criza a afectat în special țările dezvoltate, însă efectul produs în interiorul acestora s-a manifestat devastator în timp scurt asupra țărilor cu o economie fragilă, atât din estul Europei cât și în întraga lume.

Ca un paradox, criza interbelică din perioada 1929-1933 considerată cea mai amplă și cea mai gravă criză din istoria mondială a crizelor, are multe elemente commune sau mai bines pus asemănări cu criza declanșată în 2008. Astfel punctual de plecare al evenimentelor sunt organizațiile și marile corporații ce controleză Banca Federală Americană. Măsurile care au fost impuse și efectele acestora au asemănări foarte mari.

De fapt criza financiară interbelică a fost declanșată de un execs exagerat investițional pe piețele imobiliare și bursiere, fiind asumate riscuri foarte mari având ca scop final mărirea profitului investit în multipli ne mai întâlniți până la această dată. Totul s-a creeat pe baza abusului excesiv de credite de consum, de speculații imobiliare și bursiere, care cumulate au creeat dezechilibre cu finalitate-criză economic majoră.

Ca și în cazul crizei interbelice și acum statul a fost cel considerat ca ultimă soluție în depășirea crizei chiar dacă ea a fost generată de domeniul privat. Acesta din urmă pentru a-și recupera inestițiile s-a retras lăsând la voia întâmplării totul. Statul American a concentrate fonduri semnificative în împrumuturi bancare, a controlat permanent prețurile și creditul, a subvenționat anumite activități economice majore.

Situația se repetă peste 80 de ani, când SUA iși propune să introducă în piață 700 miliarde de dolari, în idea de a menține artificial prețuri rezultate din supraevaluări a unor garanții neacoperite de ipoteci. Din nou Banca Federală a devenit active pe această piață instabilă, infuzând capital unor mari companii aflate în faliment (Fannie Mae și Freddie Mac).

Bula imobiliară s-a spart, șomajul a explodat, iar dolarul a slăbit zi de zi, “Este socialism pentru bogați. Este salvarea economisirilor, a băncilor și a celor de pe Wall Street” arăta congresmenul American Ron Paul.

Actuala criză seamănă cu cea din perioada interbelică și prin faptul că intervenționismul se face simțit, nu numai prin infuzii de capital dar și prin naționalizări, cum este cazul Northern Rock și Bardford & Bingley din Marea Britanie, AIG din SUA. Trecând peste aceste naționalizări evidente, existau și unele ascunse, în cadrul cărora guvernele garantau pierderile unor bănci sau le infuzează capital, fără a declara aceste acțiuni ca fiind “naționalizări”

3.4 Influiența crizei de la începutul secolului XXI asupra României comparativ cu criza interbelică

Dacă este să facem o analiză comparativă a impactului crizei din perioada interbelică, 1929-1933 cu perioada crizei care a început în anul 2007 în SUA și în 2009 în România, aceasta ar trebui să o facem din punct de vedere a trei direcții, și anume:

– industria, agricultura și sistemul bancar,

– comerțul exterior al României;

– execuția bugetară și datoria externă.

În cifre absolute, valoarea producției industriale a României a scăzut în 1929 față de 1933 la jumătate, respectiv de la 60,9 miliarde lei la 32,5 miliarde lei. Aceasta s-a datorat scăderii numărului angajaților din industria prelucrătoare care s-a redus cu 25 % în 1932 față de 1928, cu impact deosebit asupra scăderii drastice a numărului intreprinderilor. Venitul național pe cap de locuitor a scăzut în această perioadă de la 11.000 lei la 4.800 lei.

Faptul că în această perioadă agricultura genera o valoare cu 50% mai mare decât industria, efectul crizei a fost nimicitor, prin aceea că volumul producției agricole a crescut cu 29 % iar valoarea producției agricole a scăzut în această perioadă de la 109 miliarde lei la 48, 6 miliarde lei. Scăderea valorică a producției s-a datorat în principal prăbușirii prețurilor pe piață, atât internă cât mai ales externă.

Scăderea producției industriale, a celei agricole în fapt au avut impact asupra organizațiilor. Chiar dacă numărul angajaților nu a scăzut drastic, impactul a fost devastator asupra modalităților de recompensare a valorii muncii prin scăderea masivă a salariilor cu peste 27% față de anul 1929.

Supraproducția din acestă perioadă a avut efect asupra scăderii drastice a prețurilor, ceea ce face ca prețurile la produsele agricole să scadă cu peste 55%, iar a produselor industrial cu peste 37%.

Deasemeni în ceea ce privește industria extractoare, chiar dacă România ocupa locul 7 în rândul țărilor exportatoare de petrol, pierderile au fost semnificative cu toate că producția a crescut cu aproape 45%, prețurile au scăzut cu peste 75%.

Sistemul bancar românesc a fost greu lovit de criza interbelică. Numărul băncilor a scăzut în 1933 cu 20% și cu 55% în 1939 față de nivelul anului 1929, iar capitalul social al băncilor s-a redus de la 11,2 miliarde lei la 9,2 miliarde lei în 1933.

Criza economico-financiară de la începutul secolului XXI a afectat România în special începând cu anul 2009, când producția industrială a scăzut la 4,7%, ceea ce a avut efecte asupra preturilor curente care au crescut cu 3,2%, ceea ce face ca industria să genereze o valoare de 4 ori mai mare decât agricultura, care datorită lipsei mediului organizatoric în multe din regiunile țării este afectată în primul rând de dependența existenței sistemului de irigații.

Cu toate că industria a ajuns să crească în aportul său ca valoare și volum, resursa umană se micșorează de la o zi la alta, numărul angajaților care și-au pierdut locul de muncă fiind la sfârșitul anului 2009 de peste 17,5 %, ceea ce însumează 270 mii personae. Pentru a asigura un nivel calitativ superior al mărfurilor precum și pentru a se putea menține pe piață, companiile au fost nevoite să reducă din personal, menținând în același timp nivelul de salarizare și recompensare a muncii cel puțin ca la începutul crizei. După cum se poate observa reducerea numărului de angajați este mai mare decât valoarea producției industrial, situațiia fiind tocmai invers ca în cazul crizei interbelice.

Dacă este să analizăm și din punct de vedere al PIB-ului, la începutul crizei, acesta a scăzut ca volum cu 7 % și a cresut ca valoare cu 2,8% calculate în prețuri curente.

Comerțul exterior în România interbelică era pe o linie crescândă, nivelul exporturilor depășeau cu mult pe cel al importurilor, cu totul diferită din punct de vedere al României anului 2009-începutului de criză. Pentru exemplificare graficul 3.4 și 3.5 redau situația concretă din perioada crizei interbelice și evoluția comerțului exterior în perioada 2004-2009. După cum se poate observa din grafice, în perioada 2004-2009 volumul importurilor au depășit permanent volumul exportului. După patru ani de criză și scădere drastic a prețurilor, în 1933 exportul a ajuns la o valoarede aproape 26 miliarde lei iar importurile la peste 14 miliarde, excedentul commercial înregistrat în această perioadă a permis țării să facă față retragerilor massive de capital străin care au avut loc în perioada crizei.

În anul începutului de criză-2009, valoarea exporturilor a fost de 29 miliarde de euro, în scădere față de 2008 cu peste 13,9 %, în timp ce importurile au scăzut cu 32,3% ajungând la 38,8 miliarde euro.

Comparând cele două perioade de criză se observă că în anii crizei interbelice, scăderea valorică a comerțului exterior s-a produs ca urmare scăderii bruște a prețurilor. În fapt, ca volum, exporturile nu au scăzut, ci dimpotrivă au crescut, semnificative fiind exportul de cereale care a crescut cu 100% între începutul și sfârșitul crizei interbelice, în timp ce în anul 2009, scăderea volumului comerțului exterior a avut loc ca urmare a reducerii cererii externe, produsele nu au mai fost căutate pe piața externă.

Grficul 3.4 Evoluția comerțului exterior din perioada crizei interbelice

Grficul 3.5 Evoluția comerțului exterior la începutul crizei din 2009 în România.

Analizând cel de-al treilea parametru și anume cel al execuției bugetare și a datoriei externe, putem spune că scăderea venitului național a generat semnificativ scăderea veniturilor bugetare în ambele perioade ale crizei. În perioada crizei interbelice a scăzut semnificativ valoarea veniturilor bugetare, astfel aceasta s-a redus cu aproximativ 44%, în perioada 1928- 1934, cheltuielile bugetare fiind cu 25 % mai mari decât ceea ce a reușit să acumuleze. Este demn de remarcat faptul că în perioada crizei interbelice cheltuielile bugetare au scăzut cu peste 40%, aceasta ca urmare a reducerii în trei rânduri a nivelului salariilor în sectorul bugetar (așa cum este cunoscut în istrorie au existat cele trei curbe de sacrificiu, perioade care corespund cu micșorarea nivelului de salarizare în sectorul bugetar), fiecare dintre aceste trei valuri i-au corespuns câte o scădere a salariului cuprins între 10-20% și chiar concedieri în rândul personalului din sectorul bugetar. Odată cu scăderea nivelului de salarizare din sectorul bugetar a crescut și gradul de fiscalitate, acesta măjorându-se de la 20,6 % în 1928, la peste 28,3 % în 1930.

Dacă este să facem o comparație din acest punct de vedere între criza interbelică și criza din 2009, datele statistice arată că în 2009 cheltuielile bugetare au crescut cu 22% mai mult decât s-a putut încasa, deși încasările la buget au scăzut cu doar 5,4% față de anul anterior.

În timpul crizei interbelice deficitul bugetar a fost finanțat cu ajutorul unor împrumuturi pe care statul le-a făcut pentru a putea subzista, toate aceste ducând la ridicarea datoriei publice la o valoare de 175 miliarde lei în 1934, aceasta era de zece ori mai mare decât veniturile bugetare.

La finele anului 2009, datoria publică reprezenta echivalentul a 29,3% din PIB, în creștere cu aproximativ 8% față de sfârșitul anului 2008, iar în anul 2013 România se afla pe locul patru în Uniunea Europeană printre țările cu cel mai mic nivel de îndatorare cu o datorie public în valoare de 233,382 miliarde lei, ceea ce reprezintă 38,6% din PIB.

În concluzie comparând cele două crize, putem spune că impactul crizei interbelice a fost unul semnificativ. În Enciclopedia României se arată că “odată cu declanșarea crizei mondiale economia românească începe să piardă annual între 12 și 25 miliarde lei stabilizați, pierderea totală în perioada 1930-1938 însumând nu mai puțin de 159 miliarde lei stabilizați.”

Comparativ cu ceea ce s-a petrecut în perioada interbelică, criza din 2009 prin care a trecut România pare una extreme de blândă, fiind considerată mai mult o corecție în urma creșterilor seminificative din anii anteriori. În altă ordine de idei, este de remarcat faptul că în condițiile reducerii veniturilor bugetare la jumătate, guvernele care s-au succedat în perioada 1929-1933 au reușit să mențină deficitul bugetar sub control și la valori identice cu cel din anul 2008, deși scăderea economică de 7% care s-a înregistrat în 2009 nu se compară cu scăderea economică de 50% înregistrată în perioada crizei interbelice. Deasemeni în plan conflictual, cele tri curbe de sacrificiu din acea perioadă care au determinat scăderea salariilor și disponibilizări mai ales în sectorul bugetar, au generat peste 370 de greve și 850 conflicte de muncă, în timp ce în 2008 grevele au fost gestionate cu mare atenție și au fost ținute la distanță.

3.5 Impactul crizei economico-financiare asupra capabilităților organizației.

În istoria mondială crizele au afectat mai mult sau mai puțin organizația, de fiecare dată pe primul plan a fost resursa umană, care de fiecare dată a suferit modificări mai mici sau mai mari atât din punct de vedere structural cât și organizațional.

Din analizele efectuate putem aprecia că indiferent de natura, amploarea și diversitatea crizelor care au avut loc în lume, toate au avut efecte cu impact negativ asupra capabilității organizațiilor fie că acestea au aparținut sectorului bugetar de stat sau sectorului privat.

Ca să înțelegem fenomenul în amănunt trebuie să analizăm componentele capabilității organizaționale prin prisma resursei umane- oamul, tehnologiei și proceselor care au loc prin intercondiționare reciprocă, pentru că numai așa putem vorbi de capabilitate.

Resursa umană a fost din cele mai vechi timpuri și până în prezent cea mai importantă componentă a capabilităților unei organizații. Fără ea nu ar putea exista celelalte elemente componente ale unei organizații și de fapt ea asigură dezvoltarea tehnologiei și a modalității de dezvoltare a proceselor ce au loc în interiorul organizației.

Pentru a înțelege cum a influiențat criza capabilitatea unei organizații trebuie să ne punem în primul întrebarea: Cum a influiențat criza, omul ?

Oamenii reprezintă o resursă comună și totodată, o resursă cheie, indispensabilă a tuturor organizațiilor, ei asigură supraviețuirea, dezvoltarea și succesul organizației în mediul competițional ce are loc între organizații. Această realitate a făcut ca mulți specialiști în domeniu să arate din ce în ce mai pregnant că omul reprezintă sursa principală a organizației. Fără prezența efectivă a omului care știe în orice moment ce, cum când și cum trebuie făcut un lucru, este imposibil ca organizația să-și îndeplinească obiectivul.

Prin faptul că organizațiile sunt structuri sociale care sunt destinate să realizeze scopuri comune prin efort comun și care au drept caracteristică prezența coordonată a oamenilor și nu neapărat a lucrurilor. Organizațiile există prin faptul că omul are capacitate fizică și intelectuală, dar și capacitate de a avea și dezvolta organizația. Esența oricărei organizații este efortul uman iar eficiența acestora este influiențată de comportamentul omului.

Organizația este implicată în viața de zi cu zi a omului și este o parte din existența cotidiană a acestuia, este locul unde își consumă cea mai mare parte din energia creatoare. Astfel putem spune că omul trăiește într-o lume de organizații, plecând chaiar de la ideea că el se naște într-o organizație, se instruiește într-o organizație, își aduce aportul consumând cea mai mare energie creatoare în cadrul unei organizații. Tocmai de aceea ne puneam întrebarea cum influiențează criza pe om? Pentru că omul este în centrul universului ce se derulează în spectrul organizației. El este cel mai afectat din întregul conglomerat al capabilităților unei organizații, pentru că el trebuie să continuie procesul de instruire și dezvoltare a capacităților sale, fie ele intelectuale sau de altă natură.

Viața a demonstrat faptul că organizațiile cheltuiesc foarte mult cu angajații lor pentru dezvoltarea capacităților profesionale și în final pentru dezvoltarea capacității de producție a organizației. Criza nu are efect numai asupra omului, practic ea acționează și asupra capacității de producție a organizației atât prin faptul că organizația este nevoită să renunțe la o parte din angajați și astfel cheltuielile pentru dezvoltarea profesională a angajaților au fost făcute degeaba, prin faptul că organizația trebuie să reducă în funcție de situație și capacitatea de producție sau prin faptul că în urma micșorării numărului de angajați s-a creat precedentul pentru marirea normei de producție.

Practic omul este cel mai influiențat de apariția crizei, pe de o parte prin faptul că el suferă ca urmare a pierderii locului de muncă sau dacă nu-și pierde locul de muncă prin creșterea sarcinilor în aceeași unitate de timp, prin diminuarea nivelului salarial sau dacă nu i s-a diminuat nivelul de salarizare efectul se vede simțit în afara organizației prin micșorarea puterii de cumpărare și scumpirea nivelulii de trai.

Cu toate acestea investiția în oameni s-a dovedit a fi cea mai sigură și garantează întru totul dezvoltarea organizației, a asigurat competitivitatea și viitorul organizației, fapt ce a făcut ca mulți specialiști care au studiat managementul resursei umane să afirme că „în noua societate informațională capitalul uman a înlocuit capitalul financiar, ca resursă strategică”. Este o concepție modernă, care vine în contradicție cu modul tradițional de abordare și tratare a forței de muncă, o abordare strict contabilă care trata omul ca pe o „cheltuială”.

Deasemeni pornindu-se de la ideea că resursa umană este similară cu celelalte resurse și, deci ea trebuie gestionată și contabilizată potrivit acelorași reguli, se arăta „posibilitatea de a folosi și în acest domeniu unele metode și tehnici de analiză economică specifice teoriei și practicii manageriale (calculul programului de rentabilitate pentru formarea personalului; calculul costului marginal al unei angajări; abordarea unui procedeu de amortizare cu resursele umane; introducerea în bilanțuri, alături de activele materiale și financiare, a activului uman etc.)”.

Importanța strategică a resursei umane este dată și de faptul că ea reprezintă variabila critică în succesul sau insuccesul organizației, aceasta cu atât mai mult cu cât succesul și insuccesul pe termen lung al unei organizații depinde de unor oameni bine pregătiți și instruiți în locurile care li se potrivesc (omul potrivit la locul potrivit).

Resursele umane sunt unice în ceea ce privește potențialul lor de creștere și dezvoltare, precum și capacitatea lor de a-și cunoaște și învinge propriile limite, pentru a face față noilor provocări sau exigențelor actuale și de perspectivă.

Resursele umane reprezintă acele resurse ale organizației care îndeplinesc criteriile necesare pentru a fi considerate sursa principală de asigurare a competitivității, deoarece ele sunt valoroase, rare, dificil de imitat și, relativ, de neînlocuit. Desigur, și celelalte resurse ale organizației sunt, fără doar și poate, importante și folositoare, însă resursele umane și managementul lor sunt foarte importante și foarte valoroase în confruntarea cu necunoscutul, ele fiind singurele resurse capabile să producă și să reproducă toate celelalte resurse aflate la dispoziția unei organizații, să caute căile cele mai favorabile și oportune pentru înfrângerea crizei chiar cu armele ei.

Oamenii sunt resursele active ale organizației, deoarece potențialul lor, experiența și pasiunea oamenilor, inițiativele și dezvoltarea lor contribuie activ la creșterea eficienței și eficacității organizaționale. Fără prezența efectivă a omului este pur și simplu imposibil ca o organizație să-și atingă obiectivele. Cu alte cuvinte, deoarece toate organizațiile implică oameni, acestea trebuie să-și asigure oamenii respectivi, să le câștige serviciile, să le dezvolte aptitudinile, să-i motiveze pentru nivelurile înalte de dezvoltare și să se asigure că vor continua să-și mențină atașamentul față de organizație, permanent în orice condiție impusă de factori externi.

Prin urmare, succesul organizațiilor, gradul de competitivitate și progresul acestora depind tot mai mult de calitatea resurselor umane, de nivelul de creativitate al acestora, oamenii constituind „bunul cel mai de preț al unei organizații“.

Resursele umane constituie un potențial deosebit, care trebuie înțeles, motivat sau antrenat.

Individul, prin structura, mentalitatea și cultura sa, se constituie într-o entitate biologică, care reprezintă întotdeauna o mare necunoscută, putând împiedica sau, dimpotrivă, putând potența o acțiune, o activitate sau un proces. Chiar în condițiile revoluției genetice, omul rămâne, în continuare, o mare enigmă. Aceasta cu atât mai mult, cu cât potențialul uman și modul de manifestare nu sunt aceleași pentru toți angajații, ele fiind condiționate genetic, biologic, social, cultural, educațional, conjunctural etc. de o serie de factori, care formează un tot, o constelație aflată într-o dinamică continuă, specifică fiecărui individ, fiecărei activități sau fiecărei organizații. Din această cauză, mulți specialiști în domeniul resurselor umane sunt prudenți când vine vorba de transferarea practicilor de personal de la un mediu la altul sau de la un individ la altul.

În consecință, principala problemă într-o organizație este aceea a promovării unui management al resurselor umane cât mai adecvat, precum și a creării unui climat motivațional sau organizațional corespunzător, în care necesitățile individului să poată fi integrate în necesitățile organizației și prin care individul să-și poată satisface cât mai bine propriile obiective, muncind pentru obiectivele organizației, mai ales atunci când el este sub stresul zilei de mâine și când își pune întrebarea- mâine mai vin sau nu la muncă?

Resursele umane sunt puternic marcate de factorul timp, necesar schimbării mentalităților, obiceiurilor și comportamentelor.

Importanța resurselor umane și a managementului acestora a crescut odată cu trecerea timpului și cu accentuarea necesității adaptării organizațiilor la un mediu tot mai dinamic și mai competitiv. Acesta s-a modificat ori de câte ori organizația și-a schimbat orizontul ambiției. De asemenea, oricât de puternică ar fi rezistența, modificările de mentalitate și de comportament sunt inevitabile odată cu modificările survenite în sistemul de valori umane în general sau în sistemul de valori al individului în special. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat faptul că modificările respective au adesea o exprimare vagă și o relevanță incertă, deoarece în general oamenii sunt foarte greu de schimbat, întrucât trăsăturile de personalitate ale acestora sunt bine fixate în timp, iar unele valori umane nu au întotdeauna pentru toți indivizii aceleași semnificații, datorită percepțiilor diferite.

Se cunoaște că generațiile mai tinere angajate pe piața muncii au seturi de valori destul de diferite față de cele ale generațiilor mai vârstnice: valori economice diferite, legate de ceea ce reprezintă un nivel de trai „acceptabil“, de ceea ce înseamnă necesitate și lux în traiul cotidian; valori sociale diferite privind petrecerea timpului liber etc.

Privit din perspectiva temporală, rolul resurselor umane și al managementului acestora se modifică și crește continuu datorită gradului ridicat de implicare și valorificare a capacității oamenilor, preocupați tot mai mult de îmbunătățirea calității vieții în general și a vieții profesionale în special, calitate în care să se reflecte cât mai bine aspirațiile sau așteptările lor care sunt în ambient cu obiectivele organizației.

Eficacitatea utilizării tuturor celorlalte resurse aflate la dispoziția unei organizații depinde într-o măsură din ce în ce mai mare de eficacitatea folosirii resurselor umane.

Din acest punct de vedere, se apreciază că resursele umane sunt nu numai deosebit de valoroase sau prețioase, dar și deosebit de scumpe sau din ce în ce mai costisitoare, ceea ce impune tratarea lor corespunzătoare și utilizarea cât mai eficientă a acestora. Astfel, creșterea gradului de înțelegere a mecanismelor de motivare a angajaților a dus la concluzia că aceștia nu sunt utilizați eficient și, în consecință, este necesar ca managerii, indiferent de poziția lor ierarhică, să-și intensifice tot mai mult participarea directă la utilizarea cât mai eficientă a resurselor umane.

Resursele umane sintetizează și exprimă cel mai bine specificitatea managementului ca tip de activitate umană mai ales în momentele critice ale existenței lor, fie chiar și a unei situații de criză, indifferent de ce natură.

În literatura de specialitate, managementul a fost definit în general ca fiind „arta de a determina realizarea unor lucruri cu ajutorul oamenilor“, iar unii autori îl definesc ca o artă de a pune pe alții să facă treabă. Dacă se au în vedere definițiile de mai sus, precum și una dintre definițiile de lucru, considerată simplă și utilă, conform căreia esența acestuia constă în „atingerea unor obiective predeterminate prin intermediul altor oameni“, rezultă că managementul resurselor umane este vital, deoarece sintetizează și exprimă cel mai sugestiv specificitatea managementului ca tip de activitate umană. Prin urmare, apreciem că managementul resurselor umane este un domeniu științific deosebit de important și în același timp fascinant, deoarece implică oameni și decizii în legătură cu aceștia.

Fenomenele privind caracteristicile crizei economico-financiare și efectele ei asupra resursei umane sunt împărțite, când este vorba despre sectorul privat și sectorul public. Unii specialiști afirmă că resursa umană din sectorul privat este cel mai mult afectat în momentul apariției crizei prin faptul că piața muncii se consideră a fi prea permisivă. Alți specialiști consideră că sectorul public este mult mai afectat decât cel privat prin faptul că acesta este considerat a fi neproductiv, consumator de resurse publice și ineficient.

Referindu-ne atât la sectorul privat cât și la secorul public, pe fondul apariției crizei economico- financiare s-a remarcat o serie de fenomene negative ce au acționat asupra resursei umane.

Efectele negative ale crizei care au afectat departamentele și politicile de resurse umane ale organizației:

blocarea locurilor de muncă, stoparea angajărilor care s-a produs în ciuda unei nevoi acute de noi angajați și care au avut efect negativ asupra angajaților existenți prin încărcarea suplimentară cu sarcini;

reducerea personalului- organizațiile au funcționat sub limita de angajați necesari;

reducerea programelor de instruire;

comunicarea în cadrul organizației este deficitară, în majoritatea cazurilor măsurile anticriză au fost luate fără informarea sau consultarea angajaților;

diminuarea/înghețarea salariilor și abeneficiilor.

Efectele negative ale crizei care au afectat în principal angajații:

șomajul;

migrația forței de muncă;

randamentul scăzut al angajaților;

lipsa sau scăderea motivației;

diminuarea/înghețarea salariilor;

scăderea performanțelor organizaționale;

schimbarea atitudinii angajaților de la „spiritul de inițiativă” la „teama de inițiativă” din cauza temerii pierderii locului de muncă;

sentimente constante de incertitudine și teamă;

diminuarea încrederii în managerul organizației;

reducerea semnificativă a angajamentului față de organizație.

Analiza efectelor negative ale crizei trebuie extinsă și la nivelul managementului resurselor umane care practic afectează managerii din cadrul departamentelor de resurse umane, printre efectele negative care afectează activitatea managerilor, sunt:

Asumarea rolului de „aducător de vești proaste”;

Sentimente de frustrare și neputință față de efectele negative ale crizei pe care le văd la nivelul angajaților;

Efecte negative din punct de vedere psihologic, datorită aplicării constante a măsurilor cu impact negativ asupra vieții angajaților din interiorul organizației;

Reducerea diversității și complexității activităților de resurse umane cu impact asupra înghețării programelor de recrutare și selecție, formare și dezvoltare a resursei umane, etc.

Cu toate efectele negative pe care le aduce, criza, oferă uneori pentru unii dintre oameni sau organizații, și oportunități în piața muncii, cum sunt:

cerere mare de muncă la nivelul organizațiilor, lărgirea bazei de selecție și posibilitatea unei selecții și recrutări mult mai eficiente în concordanță cu obiectivele organizației;

unele facilități acordate de stat pentru stimularea angajărilor, în special persoanelor considerate defavorizate pe piața muncii cum sunt tinerii fără experiență, persoane cu dizabilități, persoane care sunt în pragul pensionării, etc.;

diversificarea metodelor de angajare cum sunt contractele cu durată determinată sau contracte part-time, etc.;

un mare număr de noi absolvenți, mai ales în perioada de vară, când pe piața muncii apare noua promoție de absolvenți de liceu, sau absolvenții cu studii superioare, dispuși să accepte programe mult mai acceptabile decât în condiții normale, măcar doar pentru a căpăta experiență în domeniu, un motiv pentru care mulți angajatori cu prestigiu au porțile închise acestui gen din cadrul resursei umane;

disponibilitatea angajaților actuali, care se văd nevoiți să accepte faptul că recompensa pecuniară nu este atât de importantă în asemenea momente de criză;

Criza nu trebuie privită ca un moment care să permită managerului organizației o atitudine mai puțin atentă față de angajați. Există riscul ca în perioada crizei angajatul să nu mai fie atras de organizație ca în momentul în care s-a angajat, dacă reducerile salariale nu sunt corelate cu creșterea unor beneficii nefinanciare și oferirea unor perspective de promovare sau de recunoaștere a rolului său în organizație.

În perioada crizei, la început sau pe parcursul ei, în funcție de situația concretă a fiecărei organizații, managerul acesteia trebuie să înceapăsă privească către resursa umană ca singura care este capabilă să ofere sustenabilitate proiectelor și obiectivelor la care aspiră organizația, pentru că omul/angajatul chiar dacă tinde să fie mai permisiv cu măsurile nepopulare luate de angajator în perioada crizei, de teama pierderii locului de muncă, în același timp va fi mai neperformant și va căuta o nouă organizație atunci când piața îi va permite acest lucru.

Analizând capabilitatea organizațională din punt de vedere tehnologic, se poate spune că aceasta a evoluat în ultima perioadă de timp, mai ales începând cu secolul XXI cu o rapididate fără precedent. Aceasta este strâns legată de interacțiunea dintre resursa umană și procesele care se derulează în interiorul organizației.

Sigur că nu numai resursa umană are de suferit în urma apariției unei crizei. Ea este însă principala respionsabilă de interacținea ce se creează în interiorul organizației de modul în care interacționează, de modul în care procesele din cadrul organizației coordonate și executate de oameni bine pregătiți și instruiți utilizând eficient tehnologiile existente asigură menținerea și dezvoltarea capabilităților organizației.

Intenționat nu am adus în discuție „banul” pentru că acesta este un instrument care ajuns în mâna omului, în funcție de obiectivele pe care le are de îndeplinit în cadrul organizației este folosit eficient sau ineficient pentru dezvoltarea cu ajutorul proceselor și mecanismelor interne din organizație a tehnologiei existente la acea dată. Binențeles că eficiența folosirii tuturor mijloacelor de care dispune omul poate creea progres chiar și în condițiile existenței crizei.

CAPITOLUL IV

STUDIU PRIVIND IMACTUL CRIZEI ECONOMICO-FINANCIARE ASUPRA CAPABILITĂȚILOR DIN DOMENIUL APĂRĂRII LA NIVELUL ROMÂNIEI ȘI AL ALIANȚEI

NORD- ATLANTICE

4.1 Impactul crizei economico- financiare asupra capabilităților NATO și a statelor membre.

În contextual frământărilor permanente ale mediilor de securitate mondială, a frîmântărilor de natură economic- financiară de la începutul secolului XXI, NATO rămâne de peste 60 de ani încă familia cea mai importantă din punct de vedere politico-militar din lume și principala punte de legătură transatlantică. Cooperarea în cadrul acesteia este factorul primordial privind analizarea și găsirea celor mai bune soluții pentru menținerea echilibrului, ea reflect în continuare capacitatea colectivă de apărare a intereselor, valorilor și teritoriilor naționale.

Pentru a vedea impactul crizei economic-financiare la nivel mondial, trebuie să analizăm produsul intern brut atât din punctul de vedere al economiei la nivel mondial, cât și din punctual de vedere al membrilor Alianței Nord- Atlantice. Astfel este ușor de văzut faptul că în ultimii 10 ani, PIB-ul agreat în cadrul statelor membre a urmat evoluția crescândă a celui de la nivel mondial cu denivelări constant după 2009, anul în care efectul crizei mondiale și-a simțit prezența mai pregnant.

Evoluția PIB-ului mondial agreat, comparative cu PIB-ul NATO se poate remarca în graficul 4.1.

Graficul 4.1 Evoluția PIB-ului agreat al statelor membre NATO și evoluția PIB-ului mondial din perioada 2003-2012

Este demn de menționat faptul că Bugetele apărării statelor membre Alianței Nord- Atlantice a scăzut considerabil în 2013, astfel că doar patru state membre au reușit să aloce puțin peste 2% din PIB (SUA, Estonia, Marea Britanie, Grecia). Trebie arătat faptul că se continuă decalajul creat în cadrul alianței prin faptul că Bugetul pentru apărare al SUA a ajuns în anul 2013 la 4% din PIB, respectiv 735 miliarde dolari, față de un total de numai 288 miliarde de dolari asigurat de celelalte 27 state membre ale alianței.

Evoluția cheltuielilor pentru apărare a statelor membre NATO, de la începutul crizei și până la finele anului 2013 este reliefată în figura 4.2, aceasta ne arată importanța majoră a contribuției SUA comparativ cu celelalte state membre.

Fig. 4.2 Contribuția la bugetul de cheltuieli ale NATO de la începutul crizei

Modernizarea capabilităților NATO a fost o prioritate constant a alianței chiar și în condițiile apariției crizei, chiar dacă, doar cinci din statele membre “au cheltuit mai mult de 20% din bugetul de apărare pe echipamente majore, și doar nouă peste 10%, ceea ce înseamnă creșterea încrederii din punct de vedere militar în SUA”, fapt ce arată că importanța SUA în cadrul alianței se menține în continuare la cele mai înalte cote, iar o acțiune majoră din punct de vedere militar nu este de luat în seamă fără SUA.

Instalarea creizei economic-financiare mondiale a făcut ca majoritatea statelor membre NATO să reducă din an în an bugetele destinate apărării, astfel investițiile planificate pentru dezvoltarea capabilităților critice specific au avut de suferit major. Totodată s-a observant micșorarea fondurilor allocate în domeniul cercetării-dezvoltării.

Toate proiectele care duc la dezvoltarea nivelului de trai pot fi puse în practică, singura condiție este ca economia să fie în stare să furnizeze elementele necesare, economia este generatorul fără de care puterea națională nu poate să funcționeze la parametrii normali.

Efectele crizei economic- financiare, dependența din punct de vedere energetic de anumite state din afara alianței cât și datoria publică actuală reprezintă o vulnerabilitate atât la nivel național, cât și a fiecărui stat mambru NATO. Implicațiile crizei economic- financiare se fac simțite în toate domeniile de activitate al alianței. Aceasta rezidă din faptul că bugetele pentru apărare ale țărilor member NATO au fost în ultima perioadă constant redimensionate, accesul la resurse de pe piețe a fost tot mai limitat, în această perioadă a scăzut cererea de echipamente militare iar industria de apărare a redus constatnt motoarele de la o zi la alta.

Conceptul strategic al alianței elaborat în 2010 la Summitul de la Lisabona, stabilea pașii organizației pentru următorii zece ani, cadrul care preconiza că armata profesională are nevoie de dotări corespunzătoare noului mediu de securitate tot mai complex și că aceasta are nevoie de resurse consistente. Prin urmare nevoia de transformare structurală a NATO a impus noi modalități de eficientizare a luptătorului și resursele puse la dispoziție.

De fapt conceptual strategic arată principalele provocări și amenințări ce stau în fața alianței în următorii ani “în îndeplinirea celor trei misiuni fundamentale ale sale: apărarea colectivă, gestionarea crizelor și securitatea prin cooperare.”

În cadrul apărării colective, amenințarea cu gradul cel mai mare de risc îl constituie atacul cu rachete balistice, drept pentru care NATO își definește capacitatea de apărare împotriva acestora prin programul realizării scutului antirachetă, în contextual căreia NATO va oferii o acoperire mai eficientă, mai rapidă și mai solidă decât în cazul măsurilor luate anterior. Acest concept de apărare prin scutul antirachetă este eficient doar atunci când el este implementat în cadrul unei acțiuni comune atât din punct de vedere conceptual și ca beneficiari ai efectelor sale, dar mai ales din cel al fondurilor financiare alocate prin bugetele de apărare pentru definitivarea proiectului. În cadrul scutului antirachetă, în conceptual NATO nu este configurat faptul că Rusia este cel mai direct potențial agresor ci consider că este impetuos necesar ca NATO să coopereze cu Rusia și alți parteneri pe această linie.

Gestionarea crizelor este în atenția NATO prin faptul că situațiile de criză din afara frontierelor NATO constituie o amenințare la adresa securității colective a Alianței, iar țările membre sunt obiligate să “elimine stările conflictuale din politicile lor economice internaționale”.

Securitatea prin cooperare în conceptual NATO arată că “Alianța se va angaja active în îmbunătățirea stabilității și securității internaționale și, implicit a celei euroatlantice prin parteneriate cu țările relevante și alte organizații internaționale, inclusive prin promovarea dezarmării și întărirea regimului de control al tuturor categoriilor de armament”.

Prin faptul că în 2014, NATO își va retrage forțele din Afganistan și își vor încheia misiunea în această zonă a lumii, unii analiști conideră că trebuie să existe un impuls din partea statele membre vis-a-vi de tendința de scădere a investițiilor în domeniul capabilităților militare. Alți analiști în domeniu consider că de fapt “ideal ar fi ca valoarea cheltuielilor pentru apărare ar trebui să fie decuplate de la evoluția PIB-ului”

Summitul NATO de la Chicago din mai 2012 a schimbat puțin optica și viziunile privind strategia de redimensionare a fondurilor pentru apărare în cadrul alianței, chiar dacă agenda summitului a fost destul de bogată, discutându-se probleme legate de situația din Afganistan, Elaborarea Defense and Detterence Review, angajamentul asumat în cadrul summitului de la Lisabona, scutul antirachetă, parteneriatul NATO în lume, relația NATO-Rusia, criza a impus alianței găsirea de alternative noi, astfel că s-a lansat noul concept strategic “apărarea inteligentă”/ “smart defance”.

Acest concept a apărut ca alternativă la problemele create de criza economică globală. Practic, economia nesatisfăcătoare le-a impus statelor member o politică de austeritate în domeniul apărării, care a impus reducerea cheltuielilor planificate pentru o serie de obiective planificate.

De fapt conceptual “smart defence” se referă la o politică de austeritate care nu afectează securitatea alianței, și care se bazează pe următoarele principii:

flexibilitate crescută a alianței;

creșterea interoperabilității statelor member;

stabilirea clară a priorităților bazate pe evaluarea obiectivă a pericolelor;

set comun de proiecte, divizate pe termen scurt, mediu și lung.

Conceptul “smart defence” reprezintă o abordare relativ nouă a procesului de generare a capabilităților necesare alianței începând cu anul 2020. Aceasta presupune în primul rând regîndirea modului de folosire a industriilor de apărare ale statelor member ale alianței pentru adaptarea producțiilor acestora la necesitățile exitente ale NATO, pentru a putea face față noilor provocări ce stau în fața alianței. În cadrul conceptului s-a inserat pentru prima dată necesitatea faptului ca, fiecare țară membră a alianței să cheltuiască fondurile alocate pe ceea ce stabilește alianța ca prioritar și nu pe ceea ce crede fiecare stat că este necesar. Fiecare stat mambru este chemat să cheltuiască resursele pentru nevolile colective ale alianței și nu pentru prioritățile proprii, pentru a se evita blocarea resurselor în domenii care nu sunt prioritare alianței, astfel încât la finele anului 2020 alianța să dispună de capabilitățile necesare îndeplinirii tuturor gamelor de misiuni și rezolvării oportune a obiectivelor strategice de comun acord convenite.

Criza economic mondială a deschis noi viziuni privind derularea noului concept strategic, care presupune obținerea unui echilibru rezonabil între posibilitățile economico-financiare concrete ale membrilor alianței și necesitățile de apărare concrete. Astfel “smart defence” prevede sarcini esențiale care se referă la apărarea colectivă, gestionarea selectivă a crizelor, și participarea la securitatea prin cooperare. Conform noului concept apărarea colectivă presupune ca aliații NATO să se ajute permanent împotriva atacurilor venite din partea oricărui aggressor extern, gestionarea crizelor impune implicarea alianței în administrarea în comun a întregii game de de crize create la nivel mondial atunci când această implicare contribuie la securitatea comună țărilor membre din cadrul Alianței Nord-Atlantice. Securitatea prin cooperare nu este un concept nou, cel puțin el este readus în atenția statelor member care trebuie să acționeze în mod active în scopul asigurării menținerii securități internaționale, inclusive prin cooperarea cu alteb state și organizații din afara alianței.

Pentru asigurarea îndeplinirii sarcinilor esențiale conceptual “smart defance” are în vedere următoarele principii de acțiune:

prioritizarea cheltuielilor, alinierea priorităților naționale cu cele ale capabilităților NATO. Acest principiu de acțiune deschide noi oportunități a statelor member pentru o abordare transparentă, cooperantă ținând seama de raportul cost-eficiență în scopul îndeplinirii cerințelor NATO în domeniul capabilităților, adică o analiză realist a ceea ce trebuie făcut imediat în materie de investiții militare și ceea ce mai poate fi amânat sau chiar anulat.

Specializarea aliaților cu bugete sub presiune din cauza crizei economice și a unei guvernări ineficiente, unele state membre NATO (între care se remarcă și România) au luat decizii unilaterale de a amâna sau abandona anumite capabilități. Acest fapt determină în mod direct, creșterea efortului celorlalți aliați, în special al SUA. Reducerea bugetelor pentru apărare necoordonate în cadrul alianței au creeat prejudicii grave asupra capacității de a face față cu success provocărilor multiple ale secolului XXI. NATO prin acest nou concept este gata să încurajeze specializarea “pe proiecte” astfel încât membrii săi să se concentreze pe proiectele lor naționale în cooperare cu toți membrii sau cu unii dintre ei, menajând astfel în același timp suveranitatea națională pentru decizia finală a acestora;

Cooperarea între aliați- care are în vedere împărțirea resurselor între statele membre ale NATO, folosirea în comun a capabilităților militare. Lucrând împreună, satele membre pot avea acces la capabilitățile existente în cadul alianței, indiferent cărui stat aparțin acestea, în condițiile în care statul respective nu și le poate permite să le folosească în mod individual. Cooperarea este unul dintre cele mai importante concept în cadrul alianței, ea poate lua forme diferite, cum ar fi un mic grup de națiuni condus de o națiune cadru, sau partajarea strategică între cei care sunt apropiați din punct de vedere geografic, cultural sau a echipamentelor commune.

Iniațiativă pragmatic, luată în consecința apariției crizei mondiale, practice acest concept “smart defance” are în vedere scopuri multiple:

Accelerează programul European “pooling & sharing”, care își propune să dezvolte cooperarea în domeniul apărării;

Diminuează costurile inițiativei de apărare ale statelor implicate în proiect, asigurând în același timp capabilitățile necesare la momentul oportun;

Asigură dezvoltarea programelor tehnologice, prin programele de cercetare- dezvoltare;

Determină un cadru competitive pe piața echipamentelor militare;

Constituie instrumentele financiare, comerciale, industirale, juridice, etc, necesare derulării programului;

Duce la apariția unei piețe de apărare cu instrumente commune, bazată pe relații de cooperare.

Conceptul strategic “smart defance” nu și-a propus dezvoltarea capabilităților numai în domeniul echipamentelor militare folosite, el are în vedere și component cea mai important a acestui conglomerat, acela al instruirii. Astfel pentru a creea eficiență în rândul statelor membre, NATO a dezvoltat “Inițiativa Connected Forces” care are în vedere dezvoltarea relațiilor funcționale între structurile aliate de educație și instruire, pentru creșterea interoperabilității, proiect care este construit pe trei direcții: extinderea educației și instruirii, creșterea numărului de exerciții desfășurate în comun cu forțele aliate prin utilizarea în comun a cadrului operațional asigurat de Forța de Răspuns a NATO precum și o mai bună folosire a tehnologiilor în sprijinul interoperabilității capacităților tehnice.

NATO a stabilit concret modalitatea de folosire și domeniile în care poate fi aplicat “smart defence”. Practic conceptual este folosit doar când este vorba de capabilitățile cu importanță critică pentru Alianța Nord-Atlantică care au fost stabilite în cadrul Summitului de la Lisabona din anul 2010, și anume: apărarea antibalistică, intelligence, supraveghere și recunoaștere, menținerea stării de pregătire, antrenament și pregătirea forțelor, angajare activă și protejarea forțelor.

Una dintre aplicabilitățile conceptului starategic aplicat de NATO este Heavi Air Lift Wing în cadrul Strategic Airlift Capability, prin care 10 state membre sau partenere ale Alianței, printer care și România, au acces la trei avioane de transport C-17. O altă aplicabilitate a conceptului este Acordul încheiat în 2010 de Marea Britanie și Franța în domeniul apărării care prevede cooperarea în domeniul operării portavioanelor, avioanelor de transport, al dezvoltării submarinelor, al dragării minelor navale, comunicații, realimentare în aer, transport de pasageri, avioane fără pilot, contraterorism, securitate informatică, cercetare și dezvoltare în domeniul apărării și creeare a unei forțe commune întrunite de intervenție.

Prin tranatul de aderare la NATO, România se obligă să aloce cel puțin 2,38% din PIB pentru apărare. Următorii ani au plecat inițial cu un buget de 2% însă rectificările bugetare ce s-au făcut în fiecare an după aprobarea bugetului au scăzut bugetul apărării până la 0,8-0,9% în anul 2011 și 2012, fapt ce a determinat înghețarea oricăror achiziții semnificative de echipamente pentru apărare.

Cu toate deficiențele și lipsurile financiare prin care România a trecut, s-a acordat o atenție deosebită inițiativei “smart defance” derulat prin Comandamentul Aliat pentru Transformare (ALT), pentru dezvoltarea și utilizarea în comun a capabilităților NATO. Astfel România a analizat pachetul de programe prevăzut de noul concept strategic al alianței, și a decis ca din 168 de programe, să se implice în 69 de programe propuse a se dezvolta sub acest nou concept până în 2018.

România s-a oferit să dezvolte împreună cu alte state partenere o capacitate de apărare împotriva atacurilor cibernetice. Deasemeni, prin derularea proiectului de la Deveselu, respectiv instalarea unor elemente ale scutului antirachetă care va asigura apărarea teritoriului NATO, dezvoltarea capabilităților de transport la distanță strategică, se vede câtă importanță a acordat România conceptului de apărare comună.

România este impicată în apicarea noului concept strategic la fel ca și celelalte state, mai ales că acesta presupune mai puține cheltuieli dar o cooperare multinațională mai extinsă. Aplicarea integral a programului presupune dezvoltarea continuă a capabilităților funcționale, mai multe activități desfășurate în comun atât în cadrul exercițiilor de comandament dar mai ales în ceea ce presupune folososirea structurilor de execuție în cadrul exercițiilor desfășurate, astfel încât să se poată creea interoperabilitatea la toate nivelurile.

Aparaiția noului concept strategic a avut loc în contextual în care Alianța Nord- Atlantică are un rol important în cadrul organizațiilor internaționale responsabile de gestionarea securității la nivel global și nu în ultimul rând pe fondul contiunării menținerii decalajelor între țările membre privind contribuțiile financiare la operațiile comune care sunt în derulare și deasemeni pe fondul diminuării constant a bugetelor allocate de statele membre pentru apărare datorită crizei economice mondiale.

De fapt conceptual “smart defence” se vrea a fi un nou model de gândire în aplicarea deciziilor privind apărarea colectivă, este imperios necesar să nu acumulăm echipamente de același tip și care dezvoltă aceleași caracteristici în detrimentul unor alte echipamente care lipsesc și care sunt absolute necesare scopului comun și îndeplinirii obiectivelor propuse, cu bani mai puțini, dezvoltând proiecte în comun și lucrând cu o mai mare flexibilitate în gândire astfel încât să se poată acoperii capabilitățile deficitare ale alianței.

Acest concept este de fapt răspunsul Alianței Nord- Atlantice la dificultățile create țărilor membre de actuala criză economic- financiară mondială, ca și în cazul conceptului dezvoltat la nivelul Uniunii Europene “pooling and sharing” privind efortul comun de a contribui financiar și material la achiziționarea sau construirea unui echipament militar (pooling) care să fie ulterior utilizat de mai multe state membre ale Uniunii Europene, concept care de fapt este soluția salvatoare în situația dată, pentru gestionarea cât mai eficientă a bugetelor din domeniul apărării.

În contextual pentru care au fost construite, de fapt, cele două concepte “smart defence” și “pooling and sharing” sunt răspunsul la criza economico- financiară actuală, este modul inteligent al factorilor decizionali din cadrul celor două alianțe pentru a investi în capabilitățile necesare acoperirii riscurilor impuse de mediul actual de securitate. Practic, dezvoltarea lor a avut drept imbold efectele crizei economic- financiare asupra bugetelor militare ale statelor membre ale Alianței Nord- Atlantice și Uniunii Europene.

Chiar dacă la prima vedere, cele două concepte, par a se referi la economisirea banilor, se impune a fi menționat faptul că, pentru menținerea echilibrului în cadrul mediului de securitate actual, este necesar construirea unui cadru normative care să asigure faptul că ce am învățat în prezent nu trebuie pierdut ci să creem pârghiile necesare pentru a creea valoarea adăugată prin reducerea costurilor necesare dezvoltării unor capabilități.

4.2 Proiectele României privind capabilitățile pentru apărare în contextul crizei economico- financiare.

Potrivit rolului pe care îl are și în conformitate cu Strategia Națională de Apărare, Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al administrației publice centrale care conduce și desfășoară potrivit legii, activități în domeniul apărării țării, având ca obiectiv general apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE.

Prin mandatul care i-a fost încredințat, Ministerul Apărării Naționale continuă procesul de transformare în scopul creării capabilităților necesare îndeplinirii cu success a angajamentelor din care România face parte și pe care și le-a asumat în plan internațional.

Planificarea, programarea și bugetarea resurselor pentru apărare se realizează în concordanță cu obiectivele generale ale apărării naționale și cu prioritățile definite în baza prevederilor Strategiei Naționale de Apărare, a direcțiilor și politicii de apărare stabilite prin programul de guvernare, și în conformitate cu prevederile Conceptului strategic al NATO și a Directivei ministerial a NATO, finanțarea pe bază de programe constituind baza procesului de planificare, programare și bugetare.

Legea 473/2004 privind planificarea apărării, respectiv art. 9 prevede că „…… programe majore care cuprinde totalitatea acțiunilor și măsurilor concrete desfășurate pentru constituirea, modernizarea, înzestrarea, instruirea, întreținerea la pace și pregătirea pentru situații de criză și război a unităților militare, asigurarea condițiilor optime de viață pentru personal, asigurarea sprijinului logistic și a rezervelor pentru mobilizare și război, crearea și întreținerea infrastructurii pentru acțiuni militare în cadrul apărării comune a NATO, participarea la acțiuni de cooperare internațională cu alte state, precum și resursele necesare anual pentru realizarea acestora”. O altă lege care reglementează domeniul resurselor apărării naționale este Legea nr. 121/ 2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, act normativ care reglementează condițiile în care forțele armate ale României participă la misiuni în afara teritoriului național, inclusiv aspectele de natură financiară aferente acestor misiuni externe. În lege este prevăzut că fondurile necesare participării forțelor armate la misiuni în afara teritoriului național se asigură de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Apărării Naționale.

Îndeplinirea obligațiilor ce decurg din calitatea de membru al NATO și UE presupune continuarea reformelor în domeniul resurselor de apărare concomitent cu modificarea cadrului legislativ astfel încât acesta să corespundă noilor relații instituționale create în mediul de securitate eropean și euroatlantic, precum și de experiențele dobândite de militari în teatrele de operații externe. Este necesar ca reformele să vizeze în primul rând eficientizarea procesului de planificare a apărării, concentrarea asupra dezvoltării de capabilități pe termen mediu și lung, în scopul asigurării coerenței tuturor programelor de planificare a apărării și coordonării acestora în mod unitar, având la bază liniile generale pentru procesul de planificare a apărării în NATO care a fost prezentat șefilor statelor participante la Summit-ul de la Strasbourg-Kehl în aprilie 2009

Până în prezent România a fost apreciată pe baza realizărilor chiar și în cadrul alianței NATO în special de către partenerii americani, în următoarele domenii:

Capabilități de intelligence la nivel strategic și operațional;

Capacități de transport aerian strategic (participarea la Capabilitatea de Transport Aerian Strategic) și tactic;

Elicopterele SOCAT, de transport (NATO și MEDEVAC), navalizat și începând cu 2010, elicoptere CSAR;

Supraveghere aeriană, prin participarea la NATINADS (NATO Integrated Air Defance System) și marină, prin realizarea SCOMAR (Sistem de cercetare și observare maritimă);

Capabilități medicale ROL 2;

Capabilități ISTAR, CIMIC, EOD;

modernizarea aerodromurilor militare la standard NATO cu sisteme de radionavigație, dirijare la aterizare și balizaj.

În același timp, au fost luate măsuri de maximă operativitate pentru creșterea gradului de protecție și a capacității operaționale a forțelor dislocate în operațiuni sub egida NATO, precum și pentru eliminarea deficitelor în domenii critice precum:

puncte de comandă tip divizie și brigadă;

platform de transport multifuncționale;

modernizare frigate T22 R, faza II-a, inclusive suportul logistic pe termen lung;

navă de sprijin logistic;

capabilități de luptă și capabilități de sprijin logistic

Deasemeni obligațiile asumate față de NATO, UE și în cadrul altor angajamente internaționale a constituit o prioritate constant absolută în procesul de planificare a resurselor alocate pentru apărare. Astfel, contribuțiile directe, materializate prin plata contribuțiilor anuale, au fost onorate integral, asigurând:

– Plata contribuțiilor la NATO, respectiv la bugetul militar (inclusiv pensii), Programul NATO de Investiții în Securitate (NSIP), precum și la alte structuri NATO finanțate prin contribuții directe ale națiunilor (agenții, centre de excelență, etc).

– Plata contribuțiilor la UE, respectiv la Mecanismul ATHENA, care asigură finanțarea operațiilor militare ale UE, la Agenția Europeană de Apărare (EDA) și la Centrul Satelitar al UE (EUSC).

– Plata contribuțiilor la inițiativele multinaționale, regionale și la alte organisme internaționale la care este parte, astfel:

capabilitatea de Transport Aerian Strategic (SAC);

programul NAEW&C (Flota AWACS), începând cu anul 2009;

Programul AGS (Supravegherea Terestră a Alianței);

Contribuții și cotizații la alte organisme internaționale (inițiativa regională din Sud-Estul Europei- SEEBRIG, etc.)

Conform înțelegerilor și prevederilor Legii planificării apărării, resursele alocate prin procesul bugetar anual au ca scop constituirea unor capabilități, aducerea sau menținerea acestora la nivelul standardelor precum și asigurarea funcționalităților de bază ale instituției.

Ca atare, dislocarea și susținerea forțelor în teatrele de operații externe ar trebui să fie acoperită prin alocarea de resurse suplimentare față de cele mai sus nominalizate. În momentul apariției crizei economic-financiare, practic, pe termen lung, resursele necesare pentru menținerea standardelor (asigurarea operării și mentenanței sistemelor din dotare și mai ales înlocuirea acestora acolo unde este cazul) au devint insuficiente, creându-se o situație de amânare, prin replanificare în timp, a nivelului acoperirii.

În 2007, când criza ajungea la porțile țărilor dezvoltate din America și Europa, în România, în baza hotărârii luate în CSAT se adoptau măsuri menită să ducă la dezvoltarea capabilităților de apărare, context în care s-au aprobat dezvoltarea a șase programe de înzestrare de importanță strategică, care cuprindeau:

– avionul multirol și sistem de rachete sol-aer cu bătaie mare– HSAM, pentru creșterea cabilităților în cadrul forțelor aeriene,

-pentru forțele navale: corveta multifuncțională și vânător de mine,

– pentru forțele terestre: transportoare blindate pentru trupe, autoturisme de teren blindate și neblindate.

În contextual continuării procesului de transformare a Armatei României, prin care se urmărește crearea unei armate moderne, deplin profesionalizată, dimensionată și înzestrată corespunzător, cu forțe mobile și multifuncționale, rapid dislocabile, flexibile și eficiente, capabile să asigure credibilitatea apărării teritoriului național, îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul apărării colective și participarea la misiuni internaționale, în conformitate cu prioritățile și cerințele politicii externe și de securitate presupune alocarea anuală, pe perioada 2010 – 2012, a unui procent de minim 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare și până la 2,38% din PIB pe proiecte concrete.

Continuarea procesului de modernizare a capabilităților presupune resurse bugetare semnificative în decursul perioadei viitoare. Nealocarea acestor resurse va împiedica, pe de o parte, realizarea obiectivelor neândeplinite până la acest moment, iar pe de altă parte, evitarea prelungirii derulării unor programe de înzestrare necesare dotării capabilităților angajate prin procesul de planificare 2008-2018.

În acest sens, prioritățile înzestrării, la nivelul Armatei României, prevăzută în Strategia de înzestrare a Armatei României aprobată de CSAT în 2009, viza:

Dotarea contingentelor dislocate în teatrele de operații cu echipamentele și sistemele de armă necesare pentru realizarea capabilităților prevăzute în situația cu cerințele structurii de forțe și cele ale obiectivelor asumate față de NATO și UE, precum și pentru creșterea nivelului protecției și securității trupelor participante la misiuni;

Achiziționarea echipamentelor necesare finalizării implementării concepției de comandă-control la nivel național;

Achiziționarea echipamentelor pentru investițiile care contribuie la îndeplinirea celorlalte obiective ale politicii de securitate a țării în domeniul militar.

Dotarea cu sisteme de armamente și echipamente a forțelor nedislocabile.

Programe de achiziții/modernizare pentru asigurarea protecției teritoriului național.

Acest sistem de prioritizare este menit să asigure realizarea capabilităților operaționale esențiale prevăzute în planul de implementare a “Strategiei de transformare a Armatei României” și care permit executarea misiunilor încredințate armatei și îndeplinirea obligațiilor și angajamentelor asumate, obiectiv strategic al politicii externe și de securitate al statului. Acestea determină capacitatea combativă a forțelor angajate în operații militare și permit prezența militară românească atât în zonele de risc cât și din proximitatea acestora.

Capabilitățile operaționale esențiale:

Sistemul de comandă-control-comunicații și informatică- informații- supraveghere- recunoaștere;

Capacitatea de planificare și conducere a forțelor armate;

Capacitatea combativă a forțelor destinate NATO și UE, pentru îndeplinirea întregii game de misiuni ce revin forțelor armate în cadrul celor două oprganizații;

Capacitatea de dislocare și mobilitate;

Protecția forțelor și mijloacelor;

Capacitatea de angajare în acțiuni militare;

Capacitatea de sustenabilitate pe termen lung a forțelor în zonele de dislocare.

Proiectele stabilite în cadrul deciziilor luate la nivelul CSAT, au avut ca obiectiv, dezvoltarea capabilităților militare în contextual general din care România face parte, aceea de apărare colectivă în cadrul Alianței Nord- Atlantice.

Studiind practic bugetul alocat de România pentru apărare din 2007 și până la finele anului 2013, ajungem la concluzia că ne-am aflat permanent la acelși nivel cu statele est-europene membre ale Alianței, cu un buget de 1,5% din PIB în 2007 ceea ce reprezintă 2,61 miliarde dolari, anul 2008 a reprezentat continuitatea, procentul rămânând la aceleași cote ca în 2007 dar efectiv a crescut la 3 miliarde de dolari, iar începând cu 2009 contribuția a început să scadă an de an, ajungând în 2011 la 1,3% din PIB ceea ce reprezenta 2,38 miliarde dolari, iar în 2014 estimările făcute sunt la 1,3% din PIB.

Cum am reușit să ne îndeplinim angajamentele asumate prin hotărârea CSAT de la începutul crizei economic-financiare din 2007? Prin ceea ce am reușit să construim în conceptele și ideile traspuse în practică prin exercițiile desfășurate la toate nivelurile precum și prin contribuția adusă în teatrele de operații externe.

Este demn de remarcat faptul că în această perioadă, România a fost partenerul cel mai de seamă al SUA prin numărul de militari cu care am participat atât la misiuni în cadrul NATO cât și în misiuni externe de altă natură. Este o onoare pentru România să bifeze prezența a peste 30 de mii de militari în teatrele de operații externe de la primul război din Golf și până în prezent.

Este adevărat că nu am reușit achiziționarea avioanelor multirol planificate, însă se preconizează ca în perioada imediat următoare România să achiziționeze 12 aparate modernizate F-16, care să asigure într-o primă etapă capabilitățile necesare în primă urgență.

Criza care a afectat țara a avut efecte și impact negativ asupra dezvoltării proiectelor planificate pentru creșterea capabilităților în domeniul apărării. Este clar că atâta timp cât economia nu se mișcă nu se poate vorbi de investiții, atâta timp cât bugetul nu poate aloca resursele financiare necesare realizării investițiilor planificate nu putem vorbi de creșterea capabilităților de apărare.

Dacă programele majore privind creșterea capabilităților militare planificate de Consiliul Suprem de apărare a Țării nu a avut prea multe realizări până în prezent, în schimb în cadrul apărării colective SUA în parteneriat cu România au ajuns la un consens în ceea ce privește instalarea scutului antirachetă la Deveselu, proiect demarat încă de la începutul anului 2010 și care va fi operațional în 2015.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Istoria crizelor de pe mapamond scoate la iveală în majoritatea situațiilor, cauza principală care a generat criza și anume dorința de îmbogățire peste noapte, în timp scurt și cu resurse minime, prin folosirea oportunităților create la un moment dat către stat, în funcție de unele interese care au apărut în timp asupra unui domeniu din economie.

Importanța organizației în ansamblul ei ca parte componentă a societății care influiențează dezvoltarea economico-socială a unui stat, precum și importanța resursei umane în întregul mecanism creat pentru dezvoltarea capabilităților organizației este recunoscută de toți specialiștii în domeniu.

În lucrarea de față am încercat să reliefez în prima parte evoluția organizației în general și să arăt importanța organizației în ansamblul ei ca parte componentă a societății care influiențează dezvoltarea economico- socială a unui stat, precum și importanța omului, a resursei umane în întregul mecanism creat, pentru dezvoltarea capabilităților organizației.

Chiar dacă organizațiile diferă în general prin scopul pentru care sunt constituite, prin modul de organizare, prin metodele și tehnica pe care o folosește, în final de fapt toate organizațiile au un scop comun, acela de a creea ceva, de a realiza un produs, fie el material sau conceptual.

Am văzut deasaemeni importanța teoriilor organizației, plecând de la teoriile clasice a lui F.W. Taylor cu teoria managementului științific, teoria gestiunii administrative dezvoltată de H. Fayol și teoria lui M. Weber, care dezvoltă teoria birocratică și ajungând la teoria neoclasicilor dezvoltate de G. E. Mayo cu teoria relațiilor umane în care arată că „omul este membru al organizației”, teoria lui J.L. Morena- teoria sociometrică care arată „victoria omului asupra mașinilor prin spontaneitate” și nu în ultimul rând, teoria dinamistă a lui K. Lewin, care dezvoltă ideea dintre organizație și psihologia grupului. Concluzia studiului asupra teoriilor organizației de la începutul secolului al XIX- lea, este că acestea sunt în continuă dezvoltare și încă își găsesc domeniul de aplicabilitate în zilele noastre. Teoriile organizațiilor scot în evidență faptul că omul a fost, este și va fi principala resursă a organizației, fără de care organizația nu poate în primul rând să existe și apoi să se dezvolte.

În partea a doua a lucrării am încercat să delimitez conceptual criza, am scot în evidență caracreristicile și efectele crizei, precum și periodicitatea acestora. Deasemeni am văzut factorii care prevestesc începerea criza, prin faptul că la început la prima vedere se observă o dezvoltare economică și o bunăstare generală exagerată, care se schimbă brusc și treptat începe să acționeze în direcție contrară bunului mers al economiei.

Partea a treia a lucrării a fost dedicată istricului crizelor din lume. Am încercat să descriu în ordinea cronologică, cele mai importante crize care au avut loc în lume, plecând de la prima criză, așa cum a rămas în istorie „mania lalelelor- 1630” și ajungând până în zilele noastre, precum și factrul declanșator și efectele fiecăreia dintre ele, atât la nivel regional cât și la nivel mondial. Deasemeni am vrut să scot în evidență impactul crizelor economico- finaciare asupra capabilităților organizației, modul în care este afectată organizația în general.

În partea a patra a lucrării am reliefat impactul crizei economico-financiare asupra capabilităților de apărare ale Alianței Nord- Atlantice precum și modul în care au fost afectate proiectele României privind capabilitățile de apărare planificate înaintea începerii crizei și efectele pentru perioada următoare.

Criza economico- financiară de la începutul mileniului trei s-a făcut resimțită cu pregnanță, în afară de efectele produse asupra Americii, și asupra țărilor din Uniunea Europeană și în special asupra acelora care au un nivel de dezvoltare mai scăzut, în general țările din sud-estul Uniunii Europene. Totuși criza a afectat și țări cu un nivel de dezvoltare mai mare decât fostele țări comuniste.

În ultima perioadă de timp s-a pus în discuție din ce în ce mai des problema globalizării și deasemeni modul cum globalizarea a fost afectată de criză, modul cum libera circulație a forței de muncă, a cunoștințelor și tehnologiei, au avut efecte negative asupra capabilităților organizațiilor și tototdată asupra țărilor din uniune. Efectul de noutate al globalizării din mileniul trei este luat în discuție din ce în ce mai des. Analiștii își pun întrebarea „Este globalizarea în criză ?” Este și normal ca globarea să fie în criză, atâtat timp cât membrii ei sunt în criză, după cum spune și E. Dobrescu „Țările în curs de dezvoltare au resimțit în 2009 impactul crizei economice și financiare, ….. Globalizarea-integrarea crescândă a economiilor și a societăților și libera circulație a oamenilor și a cunoștințelor a devenit unul dintre cele mai dezbătute subiecte în economia internațională din ultimii ani……….ar fi foarte dificil pentru orice economist să nege faptul că lumea consideră că globalizarea financiară este principala cauză a colapsului economic din 2008. Toată lumea asociază criza financiară cu globalizarea financiară care a pregătit scena declinului economic global din anul 2008.”

Consider că momentul începutului de criză l-a constituit în majoritatea situațiilor, scăderea acțiunilor la bursă, practic criza bancară a determinat criza economică. Încă de la apariția monedei și a bancnotei ca element de schimb, banii investiți în acțiuni a fost văzută ca o cale de îmbogățire în timp scurt și fără eforturi prea mari. Datorită lipsei unor reglementări în activitatea bursieră, lipsei care a fost exploatată la maxim în general de bancheri, tranzacționarea la bursă a luat amploare fiind un fenomen în creștere. Investitorii fiind convinși și atrași de câștigurile mari peste noapte, de creșterea galopantă a valorii acțiunilor de la o zi la alta, continuau să investească din ce în ce mai mult cumpărând cât mai multe acțiuni, pe care ulterior să le vândă la un preț mai mare ceea ce a făcut în fapt ajungerea la un joc piramidal, având în vedere faptul că majoritatea banilor investiții erau bani virtuali. Efectele s-au văzut în majoritatea situațiilor de criză, „bula de aer” s-a spart iar investitorii care erau în interiorul ei au căzut de la înălțime.

Chiar și țările cu un nivel economic dezvoltat au avut de suferit în urma unei crize, a unui astfel de fenomen creeat la un moment dat artificial într-un anumit sector de activitate fie el din industria de extracție, construcții, agricultură, etc. Apariția unei „bule” induse intenționat în zona economicului și pe piață a făcut ca spre exemplu criza lalelelor din Olanda, o țară cu un nivel de dezvoltare economică dintre cele mai mari la acea vreme, să macine economiile populației, capabilitățile multor organizații care începuse să investească din ce în ce mai mult, cu riscuri majore și care la un moment au ajuns în pragul disperării datorită rupturii create de supraproducție și micșorarea ofertei de pe piață.

Efectele crizelor au fost devastatoare, în cazul tuturor crizelor care au avut loc de-a lungul timpului, ele au provocat schimbări fundamentale atât în structura instituțiilor economice cât și în politicile macroeconomice. Efectele au fost devastatoare mai ales prin faptul că ele au descurajat consumul, industria și comerțul s-au redus la strictul necesar, s-a redus fluxul de lucru cu repercursiuni asupra numărului de lucrători și creșterii șomajului, falimentul fabricilor mici a luat aploare din cauza scăderii consumului și lipsei comenzilor de pe piață.

Criza ce a bulversat întrega lume și întregul sistem economico- financiar constituie în continuare o importantă sursă de vulnerabilități în special în ceea ce privește securitatea la nivel național, regional și mondial. Amploarea crizei și nivelul datoriei publice a pus în evidență principalele slăbiciuni ale cadrului național de politică economică precum și nivelul angajamentelor asumate.

Situația economică dificilă pe plan internațional, cauzată de criză, are efecte negative asupra resurselor din toate domeniile de activitate ale organizației, are efecte asupra capabilităților organizației, indiferen de natura și obiectul de activitate. Odată cu apariția crizei organizația reduce bugetul de cheltuieli, reduce investițiile de orice natură, fie ea în pregătirea resursei umane sau de altă natură și implicit investițiile în capabilitățile critice specifice domeniului de activitate ceea ce are potențialul de a afecta capacitatea organizației de a-și îndeplinii obiectivele stabilite.

În acest context, principala provocare la nivelul organizației este de a adapta cerințele organizației la noile caracteristici ale mediului în care organizația trăiește, specific atât domeniului de activitate cât și nivelului de dezvoltare al organizațiilor similare domeniului de activitate existente pe piață, în condiții de eficiență maximă și costuri minime.

Capabilitățile unei organizații depind în primul rând de nivelul de dotare cu echipamentele necesare indeplinirii obiectivelor propuse. Apoi foarte important este calitatea resursei umane pe care o ai la dispoziție și nu în ultimul rând fondurile financiare necesare punerii în mișcare a întregului mecanism, omul-mașina-materia.

Sunt multe interpretări referitoare la importanța pe care o acordăm, cine este mai important, omul, banii sau echipamentele. Cred că nu asta este important în cadrul unei organizații, important este modul în care combini cele trei elemente pentru ca întregul conglomerat să atingă obiectivul propus.

Realitatea zilei de astăzi ne arată că componenta materială, în speță echipamentele necesare derulării procesului de producție din cadrul organizației sunt mai scumpe și mai greu de realizat în comparație cu ceilalți factori care concură în cadrul procesului de producție. Vedem cum omul, considerat cea mai importantă resursă este influiențat de resursa materială. În timpul crizei dacă nu ai resursă materială nu poți exiști, pe când resursa umană este în excedent, cererea de pe piață este mică în raport cu oferta, deci ai posibilități multiple de alegere a resursei umane.

Putem spune că doctrina unei organizații o construiești dacă ai resursa umană specializată, instruită, iar liderii, managerii iau cele mai bune decizii. Oricât am încerca să ne învârtim și să ne ascundem în spatele doctrinei unei organizații, a modului cum este ea construită, a resursei umane pe care o are, a nivelului de pregătire și instruire a resursei umane, a facilităților asigurate, niciodată nu vom putea pune în funcțiune mecanismul de execuție prin care să producem produsul finit dacă nu avem echipamentele necesare și materia.

În toate domeniile de activitate se fac mai mult sau mai puțin cercetări, programe, planuri, proiecte, etc. Ce facem cu ele dacă nu avem componenta materială necesară care să continuie procesul astfel încât să ne asigurea execuția acelui produs ?

În general în perioada crizei, indiferent de cât de dezvoltată este organizația, prima tendință și măsură luată este diminuarea cheltuielilor. Aceasta este continuată în marea majoritate a organizațiilor de “înghețarea” sau micșorarea salariilor, reducerea cheltuielilor cu salariații prin diminuarea diferitelor facilități, și nu în ultimul rând reduceri de personal, ceea ce face să crească șomajul.

Dacă este să luăm România ca o organizație, ce face organizația “România” pentru a rezista în situații de criză:

1. Reducem din cheltuieli pentru a putea supraviețui, repercursiunile reducerilor de personal se manifestă ca un taifun pe mai multe direcții:

creșterea șomajului,

micșorarea capacității forței de muncă activă pentru susținerea nivelului crescut al șomajului,

creșterea sarcinilor pe angajat ceea ce duce la scăderea rentabilității și calității.

2. O altă implicație majoră a crizei asupra capabilităților organizației, este reducerea salariilor, ceea ce are repercursiuni în lanț asupra:

nivelului de cointeresare a personalului organizației față de sarcinile organizației;

personalul este orientat către căutarea unui alt loc de muncă mai bine plătit, prijn aceasta scade rentabilitatea și eficiența lucrătorului;

scade consumul pe piață;

3. Reducerea cheltuielilor altele decât cele legate strict de renumerarea personalului, prin:

scăderea investițiilor în dezvoltarea facilităților organizației;

scăderea investițiilor în infrastructură;

scăderea investițiilor în instruirea și perfecționarea resursei umane cu implicații asupra viitorului organizației privind menținerea resursei umane la un nivel similar cu cel de pe piață;

Ce ar trebui să facă organizația pentru a combate efectele negative ale crizei ? Părerile specialiștilor în domeniul economic sunt împărțite în mai multe direcții. Cred că cel mai bine pentru organizație ca să reziste în perioadă de criză sunt:

investițiile cu toate riscurile pe care le implică;

încurajarea consumului prin protejarea producției interne față de concurența producătorilor externi și menținerea nivelului prețurilor;

menținerea nivelului șomajului în limitele normale;

reducerea falimentelor și încurajarea fabricilor mici și mijlocii prin creearea facilităților și mecanismelor necesare supraviețuirii;

menținerea nivelului de import-export la nivelul dinaintea începerii crizei.

În concluzie cred că important în procesul complex pe care-l parcurge organizația în timpul unei crize este ca resursa cea mai de preț- resursa umană, să fie folosită eficient în anularea efectelor generate de criză, chiar în condițiile în care resursele materiale sunt minime. Numai prin intervenția eficientă a resursei umane se pot reduce efectele negative ale crizei economico-financiare.

BIBLIOGRAFIE

1. A. Marga, Criza și după criză, Cluj- Napoca, Editura Eikon, 2009;

2. Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association;

3. A Popovici, Băncile Naționale și crizele economice, Tipografia curții regale, București, 1916;

4. A. Manolescu, Managementul resurselor umane, București, Editura Economică, 2001;

5. C. Neagu, M Udrescu, Managementul organizației, editura Tritonic, 2008;

6. C. Rusu, Managementul schimbării, Editura Economică, București, 2003;

7. Cristian BĂHNĂREANU, Delimitări ale crizei economico- financiare globale asupra securității statelor membre ale Alianței Nord- Atlantice, Ed. Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 2013;

8. Cristian BĂHNĂREANU, Influiența factorului economic în realizarea securității, Editura Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 2009;

9. Costin Murgescu, Criza economică mondială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

10. Cristina Bogzeanu, „Pooling&sharing“ și „Smart defence“. Dincolo de concept, articol publicat în „Strategii XXI – Complexitatea și dinamismul mediului de securitate”, vol. 2, p. 299, coordonatori: dr. Cristian Băhnăreanu și dr. Mirela Atanasiu;

11. Daniel Dăianu, Capitalismul încotro? Criza economic, mersul ideilor, instituții, Editura Polirom, Iași, 2009;

12. Doina Mureșan, Dimensiunea economică a securității în epoca parteneriatelor și a alianțelor, Editura Pro Universitaria, București;

13. Dicționar englez-român, Ed. Teora, 1992;

14. Dictionary of English Language and Culture. Language dictionaries, 2002;

15. Dictionary of Military and Associated Terms, Departament of Defance, SUA, 2003;

16. Emilian M. Dobrescu, Cartea criyelor. O privire optimistă, Colecția economică, 2010;

17. Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001);

18. Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System Stability?, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000);

19. F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, Ed. Academiei, București, 1986;

20. Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996), 351-366. a currency crisis, (Textos para discussao 396, Department of Economics PUC-Rio (Brazil), 1999).

21. Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009);

22. G. Thomas, M. Morgan-Witts, Wall Street, istoria crahului din 1929, Editura Litera, 2011;

23. Gh. M. Leonte, Criza economică și financiară în România, Institutul de arte grafice „Răsăritul” , 1923;

24. Geroge Soros, Noua paradigmă a piețelor financiare. Criza creditelor din 2008 și implicațiile ei, București, Litera internațional, 2008;

25. Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb 99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999);

26. Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different?, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999);

27. G.T. Milkovich, J.W. Boudreau, Human Resource management, Sixth Edition, Boston, Irwin, 1991;

28. General- maior (r.) prof. cons.dr. Constantin Mincu, NATO „SMART DEFENCE“ între conceptual teoretic și realitate, articol publicat în Revista de știițe militare;

29. Ilan Goldfajn, Poonam Gupta, Does monetary policy stabilize the exchange rate following a currency crisis?, (Textos para discussao 396, Department of Economics PUC-Rio (Brazil), 1999);

30. Kaminsky G., Reinhart C., Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis, (Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999);

31. Lexicon militar, Editura Saka 1994, Chișinău;

32. M.K.Gandhi, Non violence- The Greatest Force, 1926;

33. Mac Millian English dictionary, 2006;

34. Mircea Virgil POPA, Capabilități organizaționale, Editura Academia Forțelor Terestre, Sibiu, 2011;

35. Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934);

36. Nouriel Roubini, Stephen Mihm „Economia crizelor-curs fulger despre viitorul finanțelor”, 2010, The Penguin Press, SUA;

37. Paul Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979), 311-25 și Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986);

38. Richard W Scott, Organizations. Rational, Natural and Open Szstems, Fourth edition, Ney jersey, Prentice Hall, 1998;

39. Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989);

40. Revista de științe militare nr. 3 (8)/2012, p. 35 O nouă abordare a apărării comune în cadrul NATO;

41. România și NATO în 2012: Smart defence și apărare anti-balistică, pe site-ul http://civitaspolitics.org/2012/02/02/romania-si-nato-in-2012-smart-defence-si-aparare-anti-balistica/, accesat la 02.05.2014;

42. Sorin Ioan, NATO în actualul mediu de securitate. Obiective strategice, articol publicat în „Strategii XXI – Complexitatea și dinamismul mediului de securitate“, vol. 1, p. 16, coordonatori: dr. Cristian Băhnăreanu și dr. Mirela Atanasiu, Conferință științifică internațională organizată de Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 22-23 noiembrie 2012, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2012;

43. Tudorel Postolache, Capitalismul, economia și criza sistemului, Editura Politică, București, 1981;

44. Universitatea Națională de Apărare- Centrul de studii Strategice de Apărare și Securitate, Crize și instabilitate în Europa, Editura U.N.Ap., București

45. Vasile Simanschi, Istoria economiei românești, note de curs, p. 54

Stelian Saon, Teme privind istoria economică a României, curs, Brașov, 2006.

46. Varujan Vosganian, Reforma piețelor financiare din România, Iași, Polirom, 1999.