Impactul Crizei Economice Asupra Sistemului Sanitar Românesc

Tema 4: "IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ASUPRA SISTEMULUI DE SĂNĂTATE PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA"

Masterand: PÎRVA ANDA

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: CRIZA ECONOMICĂ MONDIALĂ. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Noțiunea de criză. Trăsături definitorii

Tipuri de crize

Cauze și manifestări ale crizei mondiale din 2007

CAPITOLUL AL II-LEA: PRINCIPALELE CONSECINȚE SOCIALE SI ECONOMICE ALE CRIZEI MONDIALE ASUPRA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI

Afectarea economiei naționale

Scăderea investițiilor și a locurilor de muncă. Creșterea șomajului

Accentuarea sărăciei la nivel global

Amplificarea fenomenului de violență conjugală si creșterea criminalității

Degradarea sănătății fizice si mintale a populației

Impactul crizei economice asupra sistemului sanitar public din România

CAPITOLUL AL III-LEA: IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ASUPRA SISTEMULUI SANITAR ROMÂNESC. CERCETARE CANTITATIVĂ

1. Precizări metodologice

2. Obiectivele cercetării

3. Ipoteze cercetării

4. Rezultatele cercetării cantitative

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXA – Instrument de cercetare: Chestionarul de opinie

Introducere

Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătura cu delimitarea crizei mondiale, având rolul de a furniza informații privind efectele declașării , cât și de identificare a unor direcții strategice de acțiune în stoparea ei, în vederea obținerii unei ridicate performanțe economico-financiare durabile.

Conținutul lucrării prezintă problematica costurilor, care prin natura sau conținutul ei străbate mai multe discipline, respectiv: economică, financiară și socială

În acest sens, primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la conceptele de criză, trăsăturile definitorii, clasificarea crizelor, cauzele ce au dus la declanșarea crizei din anul 2007.

În capitolul al-II-lea este realizată o prezentare generală a crizei ce a afectat societatea românească referitoare la cum a fost afectată economia națională, statutul investițiilor și a somajului, cum s-a manifestat fenomenul de violență conjugală și criminalitatea, în ce stadiu este sistemul de sănătate.

În ultimul capitol se abordează problematica referitoare la impactul crizei asupra sistemului sanitar românesc prin diferite ipoteze și rezultate.

CAPITOLUL I: CRIZA ECONOMICĂ MONDIALĂ. DELIMITARI CONCEPTUALE

Noțiunea de criză. Trăsături definitorii

Noțiunea de criză prezintă o relevanță cognitivă specială pentru științele despre om și societate. Spre deosebire de fenomenele și procesele din natură, care se produc independent de voința și cunoștințele oamenilor, cum ar fi cele fizice, chimice, biologice, fenomenele și procesele caracteristice lumii social-umane influențează în mod direct viața oamenilor și se impun cu prioritate în registrul de cunoaștere al științelor sociale. Deoarece universul social-uman cuprinde o mare varietate de fenomene și procese, atunci și aplicarea noțiunii de criză înregistrează o mare varietate de atribute. Din perspectivă sociologică, criza poate fi un fapt social, fie un fenomen social, fie un proces care se desfășoară în cuprinsul unei societăți ori al unor societăți umane la un moment dat.

Sub aspect istoric, crizele au apărut din cele mai vechi timpuri, însoțind întreaga evoluție a umanității. Pentru a descifra cauzele unei crize este necesar delimitarea conținutului acesteia, economic, social, politic, cultural, iar apoi stabilirea aportului factorilor umani implicați. Trebuie cunoscut faptul dacă o criză a fost în mod deliberat provocată, urmărindu-se un anumit scop, sau a apărut ca rezultat al unui concurs de împrejurări. Prin urmare, aceasta se poate datora unor abuzuri, erori, slăbiciuni, neglijențe, deficiențe omenești sau este produsul unui calcul premeditat, anticipându-se anumite beneficii. Factorul subiectiv joacă un rol foarte important în declanșarea crizelor.

În sens larg, prin criză se înțelege starea de disfuncționalitate și declin,de paralizie, deblocaj de recesiune ori de regres în care ajunge o anumită instituție, structură, grupare umană ori activitate din cuprinsul unei societăți. Deficiența, lipsa, potențialul evoluționar scăzut sunt atribute caracteristice stării de criză. Orice manifestare de criză, într-o activitate socialmente utilă, debutează printr-o încetare lentă sau bruscă a ritmului anterior și instalarea elementelor de dezorganizare sau dezordine, se continuă cu reducerea și epuizarea resurselor materiale, financiare, umane, manageriale, mergând până la blocarea, întreruperea respectivei activități, pe o durată temporară sau definitivă. În anumite circumstanțe, criza conduce la dispariția unei anumite activități organizată și întreținută de o anumită structură instituțională, în alte împrejurări aceasta poate fi depășită prin efortul de reorganizare, refinanțare și adecvare la noile solicitări ale practicii sociale. Faptul că orice societate națională și comunitate continentală funcționează ca un tot unitar, astfel că o criză parțială se poate înlănțui cu alte crize sectoriale și că, fie separat, fie împreună pot avea influențe asupra comportamentului întregului sistem economic și social, afectându-l în măsuri variabile.

Cercetarea științifică deliberată a cauzelor și consecințelor diferitelor crize particulare s-a impus în a doua jumătate a secolului XIX, ca urmare a degradării sau stagnării cursului evoluției diverselor fenomene social-economice și politice la scară națională, regională și continentală.

În iulie 2007, s-a declanșat o criză pe piața creditului ipotecar din SUA, care s-a resimțit apoi și în alte țări. După un an, ceea ce s-a definit inițial ca fiind doar turbulențe financiare trecătoare a devenit o criză economică mondială în plină desfășurare. S-a apreciat că ar avea loc cea mai mare criză economică după cea înregistrată de istorie cu 8 decenii în urmă.

Deși actuala criză economică este în desfășurare, unele asemănări ale ei cu criza economică din anii 1929-1933 sunt evidente. În primul rând, la fel ca și criza anterioară, cea actuală s-a declanșat tot în SUA și tot pe piața financiară. În al doilea rând, asemenea crizei din 1929-1933, criza actuală are caracter mondial, afectând deja majoritatea țărilor, inclusiv România. În al treilea rând, la fel ca și criza anterioară, actuala criză tinde să includă toate sectoarele vieții economice. În al patrulea rând, asemenea crizei anterioare, criza actuală se întrevede a fi de durată. Asemănările enunțate evidențiază că actuala criză economică prezintă unele trăsături principale comune cu cele ce au definit criza economică din anii 1929-1933.

Criza economică declanșată în 2007 se derulează în condiții istorice mult diferite de cele în care s-a desfășurat criza din perioada 1929-1933. Cel puțin 3 condiții principale vor diferenția simțitor cele două crize.

Prima condiție se referă la sfera de cuprindere a sistemului capitalist în lume. Această sferă s-a extins considerabil atât prin calea urmată de majoritatea țărilor care au cucerit independența după al doilea război mondial, cât și prin prăbușirea socialismului de tip sovietic și orientarea țărilor în care a fost impus acest sistem spre capitalism. Deci actuala criză economică are un spațiu de manifestare mult mai extins decât criza anterioară.

A doua condiție privește gradul de dezvoltare a diviziunii internaționale a muncii. Pe baza progresului științifico-tehnic deosebit de rapid din a doua jumătate a secolului XX, relațiile economice internaționale s-au diversificat și amplificat tot mai mult. Ca urmare, s-au accentuat interdependențele dintre economiile naționale și s-a realizat globalizarea piețelor, îndeosebi în favoarea companiilor multinaționale și a unor țări dezvoltate. Această condiție principală își va pune puternic amprenta supra derulării crizei actuale.

A treia condiție se referă la starea ctuală a relației dintre economie și natură. Industrializarea majorității țărilor a afectat grav această relație, impunând aplicarea unor măsuri severe pentru protejarea mediului natural și perpetuarea vieții pe Terra. Faptul că relația actuală dintre economie și natură este, în majoritatea țărilor și la scară planetară, cu mult mai deteriorată decât în anii 1929-1933, reprezintă un spațiu mai restrictiv, inclusiv pentru derularea crizei economice actuale.

Cele trei condiții principale prezentate își vor pune puternic amprenta asupra crizei economice actuale, diferențiind-o mult față de criza anterioară. Este de așteptat ca deosebirile dintre criza economică actuală și cea anterioară să vizeze atât sfera de curpindere, cât și intensitatea și, deci, amploarea efectelor economic-sociale generate. Sub ambele aspecte, criza actuală ar putea să o depășească mult pe cea anterioară.

Analiza unor trăsături principale ale crizei actuale, comparativ cu trăsăturile ce au caracterizat criza economic din 1929-1933, dar ținând seama și de noile condiții în care se derulează criza actuală, evidențiază că această criză ar putea să fie cu mult mai gravă sub toate aspectele, sfera de cuprindere, efectele generate, durata. S-ar putea ca actuala criză economică să se definească ca prima criză globală, marcând trecerea la o nouă etapă atât pentru majoritatea țărilor lumii, inclusiv pentru România, cât și pentru ansamblul economiei mondiale. Desigur, caracterizarea conturată pentru actuala criză economică nu poate fi decât aproximativă deoarece criza este în desfășurare. O caracterizare pe deplin riguroasă va fi posibilă după încheierea crizei economice actuale.

Crizele economice majore au invitat întotdeauna la reflecție și, uneori, la intrsopecție. Toată lumea junge să se întrebe unde s-a greșit, cine a greșit, de ce s-a greșit și, nu în ultumul rând, ce ar trebui făcut pentru ca aceste greșeli să nu se repete. Pe banca acuzațiilor sunt aduse, pe rând, lăcomia, băncile, guvernele, autoritățile de reglementare și supraveghere, capitalismul, piața liberă, marile puteri sau diverse grupări oculte ori materialismul excesiv care domină lumea contemporană. Dar, în graba de a găsi vinovați și de a da verdicte, se ratează înțelegerea în profunzime a ceea ce se întâmplă, favorizând repetarea acelorași greșeli. Pentru că, de fapt, crizele financiare și economice sunt un fenomen recurent, care a însoțit permanent dezvoltarea capitalistă. Într-o lucrare prezentată în 2009 la conferința Asociației Economiștilor Americani, Carmen Reinhart și Kenneth Rogoff fac un inventar al crizelor bancare și financiare în 66 de țări, dezvoltate și mai puțin dezvoltate, de la 100 și până astăzi. Concluzia lor este că, atât în sistemele bancare și financiare dezvoltate și sofisticate din țările bogate, cât și în cele simple și fragile din țările cu un venit pe locuitor mai scăzut, crizele apar periodic într-o proporție aproape egală. Mai mult decât atât, există paralele remarcabile între caracteristicile cantitative și calitative ale crizelor indiferent de țara în care se produc.

Începutul secolului XX se caracterizează prin alternanța unor perioade de stabilitate cu bruște episoade de criză, culminând cu marea criză din 1929-1933, ce a afectat țări care realizau aproape jumătate din producția lumii. După cel de al doilea război mondial s-a înregistrat o perioadă de câteva decenii de stabilitate financiară, care s-a încheiat la începutul anilor ’70. De la această dată, crizele bancare și financiare au devenit o constantă a economiei mondiale, existând practic în fiecare moment un număt de țări confruntate cu probleme în sistemul lor bancar. Studiile arată că, aproape toate cazurile, crizele bancare survin după o perioadă de avânt economic care determină o creștere semnificativă a prețurilor imobiliarelor și valorilor bursiere, alimentate de o expansiune rapidă a creditului. La un moment dat însă creșterea prețurilor devine nesustenabilă și brusc, cercul vicios al creșterii se transformă într-un crec vicios al prăbușirii prețurilor, nerambursării datoriilor urmate de reducerea drastică a creditului și eventula falimente bancare care duc la recesiune și șomaj. Datele agregate de Reinhart și Rogoff pentru un număr de 21 de crize bancare sistemice pun foarte bine în evidență trei trăsături comune ale crizelor, fie că acestea au loc în țări dezvoltate, fie că afectează țări emergente.

În primul rând, prețurile pe piața activelor cu caracter investițional se prăbușesc. Prețurile la imobiliare scad în medie cu peste 35% pe perioada crizei, deși există și cazuri de scădere de peste 50%. Durata declinului este în medie de 6 ani, deși în cazul Japoniei nici după 16 ani nu s-a produs o redresare. Prețurile acțiunilor scad chiar mai abrupt decât prețurile imobiliarelor, în medie cu 55,9%, dar tind să își revină mai repede, durata medie a declinului fiind de 3,4 ani. Este de remarcat faptul că în actuala criză unele țări, precum Islanda, Austria, au înregistrat deja o scădere a prețului acțiunilor mult mai mare decât media istorică.

În al doilea rând, crizele bancare au consecințe globale asupra economiei, evidențiate îndeosebi de scăderea produsului intern brut și de creșterea șomajului. În crizele anterioare scăderea PIB pe locuitor a atins o medie de peste 9 puncte procentuale, deși au existat și cazuri extreme de scăderi de peste 15%. Durata declinului este în medie de mai puțin de doi ani. La nivelul utilizării forței de muncă se observă o tendință de amortizare a efectelor reducerii producției naționale, șomajul crește în medie cu 7% față de cele 9% cu care scade producția, dar declinul de pe piața muncii durează mai mult, aproape 5 ani, în timp ce producția începe să își revină după mai puțin de doi ani.

În al treilea rând, crizele bancare lasă urme pe termen lung la nivelul datoriei publice. Aceasta aproape se dublează în cei trei ani care urmează anului de declanșare a crizei, nefiind excluse creșteri de aproape trei ani, în țări precum Finlanda, Columbia. Este important de observat că datoria publică nu crește atât din cauza cheltuielilor extraordinare pe care le fac guvernele pentru a salva sistemul bancar, deși această componentă nu lipsește, cât mai ales din cauza deficitelor curente ridicate care apar în urma reducerii veniturilor bugetului public.

Atât caracterul recurent, cât și tiparul bine conturat al dezvoltării și rezolvării crizelor financiare sugerează că acestea au o natură endogenă proprie sistemului economic capitalist. Teoria economică nu dispune însă în acest moment de o explicație satisfăcătoare a crizelor de origine financiară, nici chiar a crizelor în general. J. M. Keynes este singurul mare economist modern care a dezvoltat o teorie a crizei economice, dar el nu s-a preocupat în mod special de dimensiunea bancară, iar teoriei sale generale i-au fost imputate multe lipsuri începând cu anii ’70. Monetarismul, care a dominat gândirea economică în ultimele decenii, merge pe ideea crizelor cauzate de perturbări externe sistemului economic, care după o vreme sunt amortizate prin ajustarea naturală a piețelor. În ultima vreme însă această perspectivă devine greu de împăcat cu realitatea, în care se observă o cvasipermanență a crizelor financiare ce nu au cauze externe evidente și pe care piețele par mai degrabă că le amplifică, nu le amortizează.

În căutare de explicații, mulți și-au îndreptat atenția, în ultimii ani, către lucrările profesorului Hyman Minsky, un economist puțin cunoscut în afara cercurilor academice, dar tot mai des invocat în analizele privind actuala criză. Minsky a dezvoltat ipoteza instabilității financiare, care este o interpretare a substanței Teoriei Generale a lui Keynes. Ipoteza instabilității financiare pornește de la observația că într-o economie există bunuri, active investiționale, al căror interes principal derivă din calitatea lor de a genera un flux de venit/profit în viitor. Cererea pentru astfel de bunuri va depinde deci de așteptările privind aceste venituri viitoare și se poate modifica rapid. Oferta, în schimb, este inelastică pe termen scurt, cantitatea de active investiționale nu se modifică decât pe termen lung. Aceasta face ca atunci când, dintr-un motiv oareca, se formează anticipări optimiste referitoare la profiturile viitoare, prețul activelor investiționale să tindă spre creștere, ceea ce poate fi interpretat de investitori drept o confirmare a anticipărilor privitoare la câștigurile viitoare, antrenând o nouă creștere a prețurilor într-o spirală a profețiilor autoîmplinite.

Având în vedere magnitudinea pierderilor directe al instituțiilor financiare, evaluate deocamdată la peste 3 trilioane de dolari, precum și pierderile incluse pe piața de capital, de peste 50 de trilioane de dolari, cu efecte drastice asupra averilor și bilanțurilor corporațiilor listate nu se poate face abstracție de percepția umană a celor direct implicați ca investitori sau simpli receptori ai unei astfel de situații, cetățeni obișnuiți sau mici acționari. Economii avansate mature sau economii emergente dvin ținta psihologică a pericolului care plutește în aer, iar de aici, sentimentul de incertitudine al populației nu mai are decât un mic pas pentru a se transforma în panică, care indiferent de gradul ei de asimilare și manifestare la nivelul subiectului economic și de impact asupra funcționării piețelor, devine dușmanul rațiunii de care este nevoie în momente de criză, ea afectând calitatea oricărui management orientat spre cele mai bune intenții de a găsi soluții. Dacă se adaugă presiunea timpului la cea a așteptărilor legitime ale populației de la responsabili de decizii, tensiunea în care trebuie luate deciziile anticriză devine și ea un dușman al managementului unei astfel de situații.

Ființa umană, ca subiect al obiectului economic, trăiește emoțional fenomenologia economică prin înseși satisfacțiile sau frustările pe acre economia reală i le generează sub forma calității bunurilor și serviciilor publice la care are acces în calitate de contribuabil sau sub forma unor bunuri și servicii pe care i le oferă piața în contrapartidă cu veniturile acestuia. Criza, afectând veniturile prezente și viitoare, produce modificări comportamentale de consum drastice în zonele de maximă elasticitate a nivelului real și nominal al veniturilor față de anumite necesități de consum, cu impact masiv asupra comprimării cererii, unul dintre motoarele economiei de piață. Excesul persistent de cerere, ca volum și în timp, întreținut de politici inadecvate ale veniturilor, în contextul unei etape de promovare agresivă a poziției de piață a societăților financiare prin promovarea produselor creditare, a dus la percepția periculoasă a încălzirii conjunctuale până la limita admiterii ei ca realitate. Sub influența unui mix defectuos de politici economice, toate bunele intenții legate de creșterea confortului social a avut ca efect creșterea deficitului de cont curent peste nivelul de sustenabilitate. Ulterior, în condițiile deteriorării economiei globale, posibilitățile reale și percepțiile cu privire la finanțarea dezechilibrelor bugetare și externe proprii au devenit indici ai unor temeri și tensiuni interne ale economiei aflate în plin avânt, vânate cu abilitate de investitori prin reinversarea fluxilor de capital și nedeprecierea leului, iar de marile firme de rating, prin măsurători în creșetre ale riscurilor.

Criza financiară internațională a accentuat deteriorarea percepției investitorilor față de atractivitatea unei economii emergente, devenite stat membru al Uniunii Europene prin sesizarea dificultăților finanțării dezechilibrelor și creșterea aversiunii față de riscuri. Capacitatea reală de rezistență la șocuri asimetrice a unei economii, performante 9 ani numai prin prisma creșterii economice stimulate de un exces al cererii, a adus în prim plan nu numai lentoarea reformelor structurale din economie și, implicit, marile rigidități ale acesteia, ale ofertei interne, ale pieței forței de muncă, ci și necesitatea acută a unor ajustări, însoțite de preocuparea legitimă ca ele să se desfășoare de o manieră ordonată și chiar controlată cu instrumentele la îndemâna politicilor publice. Derularea evenimentelor, respectiv, pre-eminența crizei financiare internaționale și, apoi, cu o întârziere relativ benefică, intrarea propriei economii în recesiune, a incitat la o abordare puternic emotivă a crizei în ansamblu și în etapele desfășurării ei. Fără îndoială, o criză nu este un fenomen banal, indiferent de domeniul în care se manifestă, dar tocmai datorită ineditului ei, starea emoțională trebuia dublată și de raționalitatea cunoașterii fenomenului și explicării lui obiective. Transformările sistemice sunt consecința unui act de voință populară, de schimbare a sistemului politic, economic și social cu asimilarea valorilor democratice de tip occidental privind statul de drept, separarea puterilor în stat, drepturile omului, garantarea proprietății private și a liberei inițiative, iar crizele economice și financiare sunt parte a acestui sistem.

Abordarea excesiv emoțională a crizei pare să fi sădit, ceea ce se poate numi ,,îngrijorarea individului’’, ceea ce este firesc, ținând seama de puterea de cumpărare, dificultățile în rambursarea datoriilor, pierderea locurilor de muncă,, falimentul întreprinderilor. Îngrijorarea individului a rămas încă arondată la formel democratice de protest, precum acțiunile sindicale, negocieri, dialog, și nu s-a transformat în practică la nivel de colectivități. Acest lucru nu scutește de pericolul ca, din cauza întârzierii în realizarea unor așteptări privind soluțiile credibile de reducere a impactului crizei economice, îngrijorarea individului să genereze în efecte colaterale sociale din ce în ce mai greu de stăpânit. Pericolul abordării excesiv emoționale cu efect de panică s-a observat cu obstinație în tratarea mediatică a crizei. Ceea ce pare curios este că invitați inițiați care cunosc puterea unor declarații sau opinii asupra reacției piețelor, în special cele financiare, au uitat regula simplă a cumpătării în astfel de situații. Criza, deși un adevăr al momentului, continuă să fie tratată ca un subiect bun de vânzare mediatică conjuncturală, cu toate implicațiile acestei abordări, o creștere a numărului de specialiști în domeniu și o declinare a cunoștințelor în domeniu, cu pierderea suflului. Disecarea unei crize are nevoie de un anumit echilibru, mai ales pentru percepția publicului larg, iar a aborda criza impune o pregătire serioasă, nu numai în cunoașterea ei, ci și în comunicarea despre ea. Din punctul de vedere al lecțiilor altor crize financiare, cu psihologia umană degenerată în panică este dificilă, mai ales când este vorba despre propriul sistem financiar, unde sunt situate pensiile și investițiile sau economiile și creditele.

Teoretic, se cunoaște și s-a demonstrat că o criză financiară degenerează cu rapiditate într-o criză de încredere, sentimentul lipsei de încredere care acompaniază o criză financiară fiind mai puternic decât lipsa în fapt a lichidităților pe piață. Mai grav este că lipsa de încredere se instaurează brusc în astfel de situații, se extinde la nivel instituțional, obturează canalele normale de comunicare între acestea, sădește suspiciuni interinstituționale, iar revenirea la normalitate, la încredere, ia foarte mult timp. Să nu uităm că de la neîncredere la panică generalizată este un pas mic. Responsabilitatea unei societăți într-o situația de criză financiară în plină desfășurare este de a spune adevărul obiectivizat științific, atât cât a reușit până acum teoria economică să îl explice și la care lucrează asiduu în ultimele patru secole. Tratarea emoțională și superficial profesională a unei crize financiare crează un al doilea canal potențial de inducere și amplificare a panicii. În ordinea manifestării în timp, acesta devine primul, pentru că celălalt canal, al lipsei de încredere, tratat științific, există oricum și tot științific, economic și psihologic este tratat pentru a îi anihila potențialul distructiv.

Tratarea obiectivă a crizei implică necesitatea explicării decalajului care există între momentul luării unei decizii pentru combaterea efectelor și momentul apariției primelor rezultate. Este evident că există un raport de proporționalitate între magnitudinea costurilor sociale ale crizei și durata în timp a apariției primelor efecte ale măsurilor luate pentru diminuarea costurilor sociale. Fără o astfel de abordare a crizei, riscul de a mări panica este foarte mare. Crizele de acest gen fac parte din modelul economic pentru care societatea a optat și privind la lecțiile altora se înțelege că în transformarea sistemică de până acum există lacune. Există mecanisme incipiente de transmisie și de absorbție a șocurilor externe, nu se folosește în toată anvergura cunoștințele dedicate prevenirii crizelor și minimizării efectelor acestora, se întârzie în mod voit reformele structurale, se acționează în sensul lor pompieristic când realitățile sunt forțate, politicile de reforme structurale nu sunt privite ca pe o necesitate permanentă dacă se vrea să se capitalizeze performanțele interne și să se mențină competitivitatea economiei naționale.

Profesioniștii în cunoașterea crizelor, tocmai datorită lanțului de efecte pe care o astfel de situație îl generează și cunoscând modul probabil de desfășurare a unei crize prin canalele de transmisie a impactului, au încercat să explice pe baza argumentelor solide, reziliența sistemului financiar, fără a nega criza. În loc ca mesajul să fi fost preluat în sensul unei rezerve de timp pentru mobilizarea în apărarea unei redute, atât cât mai poate să reziste, inclusiv cu conotația protejării cetățenilor de o posibilă panică, concluzia ulterioară, de la înălțimea acelorași competențe conjuncturale, a fost că informațiile oferite de responsabili cu adevărat competenți au fost eronate. Abordarea mediatică a crizei financiare internaționale de mare anvergură, ca răspândire geografică și ca duritate a atacului la adresa instituțiilor financiare, ar fi necesitat o mai bună cunoaștere, în mod implicit fiind recunoscută imposibilitatea de izolare indiferent de gradul de reziliență propriu. Evocare gradului de reziliență la criză de către profesioniști nu a avut în niciun caz scopul eludării unui adevăr, implacabil pentru caracteristicile actualei crize, ci avertizarea ca un anumit confort existent într-o anumită etapă de desfășurare și propagare a crizei poate fi erodat cu viteză dacă nu se intervine rapid cu instrumente legale și specifice de contracarare.

Conflictul dintre un mesaj media predominant de lamentație și un mesaj profesionist perceput ca fiind focalizat către specialiști poate reprezenta o mare provocare, întrucât acest conflict amplifică propagarea lipsei de încredere ca produs natural al crizei chiar în zona credibilității unui plan anticriză bine conceput, menit să restabilească încrederea în întregul sistem economic și financiar. Într-o atare situație există și criza de timp întrucât întârzierea dintre transmisia efectivă a efectelor crizei pe canalele identificate și momentul optim intervenției printr-un plan anticriză, purtând deja eticheta neîncrederii face decât să prelungească în timp starea de neîncredere.

Tipuri de crize

Multitudinea de forme de manifestare ale crizei a făcut necesară, în sociologie, clasificarea ori tipologizarea acestora: criza economică, criza bancară, criza financiară, criza valorilor, criza familiei, criza politică, criza culturii, criza statală, criza instituțiilor publice, criza structurală, criza conjuncturală, criza de sistem, criza ciclică, criza științei, criza spirituală, criza bisericii, criza din agricultură, criza alimentară, criza de apă, criza de medicamente, criza educației, criza petrolului, criza gazelor naturale, criza salariilor, criza imobiliară, criza locuințelor, criza de autoritate, criza puterii, criza guvernamentală, criza parlamentară, criza nucleară.

Un demers semnificativ în acest sens îi aparține sociologului american Immanuel Wallerstein, care s-a ocupat pe larg de tranziția mondial-istorică de la feudalism la capitalism și de cercetarea capitalismului ca sistem social, ca mod de producție și ca o civilizație. Autorul a deosebit criza structurală, care afectează esența unui sistem și duce la schimbarea fundamentelor unei activități și societăți, de criza conjuncturală, care este trecătoare, surmontabilă, putând fi provocată de situații sociale explozive, de neajunsuri majore ori de catostrofe naturale și istorice. În funcție de aria de răspândire, crizele pot fi generale și sectoriale sau particulare. În raport de coordonata temporală a manifestării lor, crizele pot fi temporare sau de scurtă durată și de lungă durată, care se întind pe parcursul mai multor ani. Un alt criteriu operațional de examinare a crizelor dintr-o societate, îl reprezintă domenii de manifestare al acestora.

Astfel se întâlnesc:

criza politică atunci când sunt afectate drepturile și libertățile oamenilor, când forțele politice se neutralizează reciproc și disprețuiesc binele colectivității, când puterea și opoziția se află într-o stare de blocaj în viața parlamentară, când instituția prezidențială și cea guvernamentală nu cooperează, când legile adoptate ignoră interesele cetățenilor;

criza economică declanșată de dezechilibrele apărute într-o producție și consum, între muncă și salariu, între patroni și angajați;

criza morală produsă de încălcarea valorilor autentice, precum bine, adevăr, datorie, responsabilitate, competență, și a vituțiilor general acceptate într-o societate, care sunt treptat înlocuite cu impostura și incompetența, răutatea, invidia, corupția;

criza justiției, care apare atunci când faptele sunt judecate după criterii subiective și conjuncturale, în detrimentul respectării legilor și al afirmării dreptății, al respectării adevărului și binelui colectiv;

criza educației;

criza sistemului de sănătate.

Cauze și manifestări ale crizei mondiale din 2007

În prezent, lumea este confruntată cu o situație asemănătoare cu cea creată după declanșare a crizei din anii 1929-1933. Majoritatea statelor (inclusiv România) sunt preocupate pentru a stabili și aplica soluții prin care să fie atenuate efectele crizei ce a început în 2007 și continuă să se amplifice. Firesc ar fi ca soluțiile preconizate să fie axate, în primul rând, nu pe efectele, ci pe cauzele care au generat actuale criză, astfel încât să se evite o altă criză asemănătoare în perspectivă.

Cauzele principale ale crizei economice actuale pot fi dezvăluite prin analiza evoluției sistemului economic capitalist în ultima parte a secolului XX și la începutul secolului XXI. Această analiză ar evidenția, în primul rând, tendința de maximizare a profiturilor obținute de o minoritate infimă reprezentată mai ales de acționarii și directorii marilor companii multinaționale, a determinat amplificare, fără precedent, a operațiunilor speculative. În ansamblul acestor operațiuni, au căpătat o pondere crescândă contractele derivate, incluzând pariuri asupra fluctuațiilor posibile la prețurile acțiunilor, obligațiunilor, valutelor și chiar asupra indicilor bursieri. Amplificarea operațiunilor cu derivate a determinat redistribuirea unei părți crescânde din rezultatele economiei reale în dauna acesteia și în favoarea speculatorilor. Instituțiile financiare s-au metamorfozat într-un sistem financiar prădător, generator de riscuri, mânat de speculații și angajamente în extragerea neproductivă a bogăției de la contribuabili și de la economia productivă. Tendința maximizării profiturilor, îndeosebi prin amplificarea operațiunilor speculative în dauna economiei reale, a umflat tot mai mult sfera economiei nominale, asemenea unui balon de săpun, iar acesta s-a spart și a izbucnit criza financiară din 2007.

În al doilea rând, amplificarea continuă a sferei economiei nominale, prin exacerbarea operațiunilor speculative, a accelerat tot mai mult dezechilibrul dintre economia reală și cea nominală. În timp ce în primele ¾ ale secolului XX, majoritatea operațiunilor bănești serveau pentru realizarea activităților din sfera economiei reale, ulterior, operațiunile speculative au devenit preponderente în sfera economiei nominale, ceea ce a dus la o adevărată criză economică actuală.

În al treilea rând, criza economică actuală generată de promovarea unor politici economice inspirate de doctrina neoliberală și patronate de FMI, BM, OMC, axate pe exacerbarea rolului piețelor și limitarea rolului statelor, atât în cadrul fiecărei economii naționale, cât și la scara economiei mondiale. Evident, aceste politici au vizat, în principal, să favorizeze expansiunea marilor firme și maximizarea profiturilor obținute de acestea. Politicile menționate au dus la acumularea a numeroase disfuncționalități în majoritatea economiilor naționale și în relațiile economice internaționale, ceea ce a contribuit substanțial la declanșarea crizei economice actuale.

Între cele trei cauze principale, generatoare ale crizei începută în 2007, există o strânsă înlănțuire. Însă, rolul determinant în acumularea premiselor crizei revine tendinței de maximizare a profiturilor obținute de exponenții capitalismului globalizat deoarece manifestarea acestei tenmdințe a dus la accentuarea dezechilibrului dintre economia reală și cea nominală și a impus politici economice axate pe exagerarea rolului piețelor și limitarea nefirească a rolului economic al statelor.

Plecând de la cauzele principale care au generat criza economică actuală, se întrevăd câteva soluții anticriză posibile. Prima soluție ar fi evitarea absolutizării maximizării profitului în derularea vieții economice. Încă din ultimele două-trei decenii ale secolului XX, a devenit evidentă necesitatea ca eficiența economică, sintetizată în profit, să fie armonizată ca eficiență socială și eficiență ecologică. Deși, s-ar impune ca în evoluția fiecărei economii naționale și a relațiilor economice internaționale, să se realizeze o tranziție de la tendința maximizării profitului la realizarea triplei eficiențe, economice, sociale și ecologice. Ca urmare, s-ar elimina baza obiectivă pentru amplificarea operațiunilor speculative și s-ar asigura corelarea adecvată a economiei nominale la cerințele economiei reale. Totodată, realizarea tranziției menționate ar asigura corelarea necesraă între economie, societate și natură, în fiecare țară și la scară planetară.

A doua soluție, indisolubil legată de prima, ar fi revenirea la o relație firească între economia reală și cea nominală. Aceasta ar presupune ca, în ansamblul vieții economice, economia reală în cadrul căreia se creează produsele, serviciile și informațiile și se formează valoarea acestor bunuri, să aibă rolul determinant, iar economia nominală să se adapteze mereu la cerinețele dezvoltării sănătoase a economiei reale. Ca urmare, între sferele celor două aspecte fundamentale ale vieții economice s-ar realiza o aprpiere firească, eliminându-se uriașa discrepanță generată anterior îndeosebi de operațiunile speculative.

A treia soluție ar fi îmbinarea adecvată a rolului piețelor și a rolului statului în funcționara vieții economice din fiecare țară, precum și derularea relațiilor economice internaționale. În acest sens, economistul american Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel, sublinia faptul că ideologia pieței libere ar trebui să lase locul unei concepții mai echilibrate cu privire la rolul statului, desprinse din înțelegerea atât a eșecurilor mecanismului de piață, cât și a celor suferite de stat.

Cele trei soluții anticriză posibile ar asigura nu doar atenuarea unor efecte ale crizei economice actuale, așa cum încearcă prin diferite măsuri deja preconizate, ci și prevenirea unei asemenea crize în viitor deoarece soluțiile respective vizează eliminarea cauzelor principale, care au generat criza declanșată în 2007. Demersul realizat pe traseul cauze principale, soluții posibile în legătură cu criza economică actuală ar sintetiza și învățămintele ce s-ar impune a fi desprinse din experiența acumulată după 8 decenii de la criza din anii 1929-1933. Învățând ce se cuvine din istorie, am putea evita repetarea unor evenimente cu urmări grave, inclusiv pentru România.

CAPITOLUL AL II-LEA: PRINCIPALELE CONSECINȚE SOCIALE SI ECONOMICE ALE CRIZEI MONDIALE ASUPRA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI

Criza economică este un fenomen cu caracter bivalent, având atât efecte ori consecințe sociale negative, disfuncționale, cât și urmări pozitive, funcționale, care sunt mai restrânse și privesc asumarea unui comportament cumpătat al agenților economici și al populației, reducerea generală a prețurilor, în special a prețurilor proprităților imobiliare, care au ajuns să fie achiziționate și la o treime din prețul de vânzare solicitat înainte de începerea crizei. Efectele negative sau riscurile generate privesc, pe plan național, calitatea vieții social economice și culturale a oamenilor, în timp ce pe plan mondial, criza economică și-a pus amprenta asupra ierarhiei politice și economice a statelor lumii.

Anul 2008 s-a caracterizat prin eforturile reușite ale coaliției minoritare PNL – UDMR de a menține la guvernare, rezistând moțiunilor simple sau de cenzură introduse dintr-o parte sau alta a Parlamentului. Neexistând o coordonare concretă a opoziției, toate încercările de a zdruncina guvernarea minoritară au eșuat. Pe scena politică, s-a acreditat de fiecare dată varianta că PNL – UDMR au primit sprijin pentru a nu cădea de la guvernare și a duce acest mandat până la capăt. PNL a acceptat tacit sugestii și inițiative ale PSD și chiar PC, mai ales în domeniul social și și-a asigurat o liniște zbuciumată de guvernare. A continuat sarabanda schimbărilor vânătorești în echipa de guvernare, s-a remarcat DNA pe probleme pe care nu le-a dus până la capăt și s-a adus la adoptarea unei legi privind uninominalul la alegerile parlamentare din noiembrie 2008.

Anul 2009, după alegerile parlamentare din noiembrie 2008, a adus la vedere starea de criză în care România a intrat, dar care nu s-a văzut. S-a constituit o alianță pentru România nefirească și toxică ce nu a putut să funcționeze mai mult de 10 luni.

Afectarea economiei naționale

Structura relațiilor internaționale și pozițiile în diferite ierarhii economice, politice, militare, s-au aflat într-o permanentă dinamică, fiecare putere aspirând să joace un rol hegemonic. Din cele mai vechi timpuri, rivalitatea dintre cele mai puternice state de pe glob s-au consumat pe multiple planuri: politic, economic, militar, tehnologic și științific. Dacă în anii anteriori crizei, topurile valorice al instituțiilor financiare din lume aveau primele locuri ocupate de băncile americane, acum primele patru locuri sunt deținute de bănci chineze, iar pe locul cinci se află Unibanco do Brasil. Actualmente China este percepută ca o zonă de stabilitate financiar-bancară și investitorii preferă să lucreze cu băncile chineze, socotite mai sigure. În schimb, băncile vest-europene și americane sunt percepute ca fiind mai vulnerabile. De exemplu, băncile americane au ajuns spre subsolul clasamentului, fiind eclipsate de băncile chineze.

Pentru a ieși din marasmul economic, România a făcut în 2009 un împrumut de 20 milirde de euro de la Fondul Monetar Internațional. Pe termen lung această datorie este atât de mare încât statul va fi obligat să facă împrumuturi peste împrumuturi doar pentru a achita datoria uriașă aferentă respectivei datorii, fapt care va afecta profund nivelul de trai al majorității populației. La 1 decembrie 2010, cifra la care se ridica datoria externă a României era de 90,707 miliarde euro, dintre care 18,316 miliarde euro pe termen scurt, mai puțin de un an, și 72,391 miliarde euro pe termen mediu și lung. Din cele peste 90 miliarde euro, 9.14 reprezentau împrumutul contractat de la FMI în baza acordului Stand-By cu țara noastră. Îndatorirea imensă, deopotrivă a statului și a populației la bănci, ar putea conduce, pe termen scurt, la imposibilitatea plătirii datoriilor.

Până la 31 octombrie 2009, un număr de 400 de firme au cerut de la Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), permisiunea de a întârzia cu plata datoriilor la stat, din care 256 au și primit aprobarea, valoarea obligațiilor fiscale echivalând cu 58,3 milioane euro, aproape 228 mii euro de fiecare companie. Pe lista ANAF figurau firme care activau în agricultură, construcții, materiale de construcții și imobiliare, fabricarea alimentelor și îngrășămintelor restaurate, agenții de turism sau jocuri de noroc, fabricarea de îmbrăcăminte și încălțăminte, de mobilă și jucării, în asistență medicală și societăți de gardă și protecție, în agenții de știri și de publicitate, în firme de arhitectură. Solicitarea unei amânări la plată a obligațiilor restante ale agenților economici a fost stabilită prin OUG nr. 92/2009 și este cuprinsă în lista unor măsuri de stimulare economică promovate de către Guvernul României.

Potrivit datelor publicate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, cei mai mari 10 datornici la bugetul de stat, la finalul anului 2010, erau:

Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, cu restanțe de 1,725 miliarde lei;

Compania Națională a Huilei, cu restanțe de 1,467 miliarde lei;

Galaxy Tabacco, cu restanțe de 919,01 milioane lei;

Electrificare CFR SA, cu restanțe de 231,78 milioane lei;

CFR Marfă, cu restanțe de 152 milioane lei;

Telecomunicații CFR, cu restanțe de 122,3 milioane lei;

Societatea Națională a Lignitului SA, cu restanțe de 109,8 milioane lei;

Silo Impex 2007, cu restanțe de 91,8 milioane lei;

European Food, cu restanțe de 79,84 milioane lei;

Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare, cu restanțe de 73,2 milioane lei.

În viața oricărei afaceri pot apărea situații în care perspectivele de reorganizare sunt fie foarte îndepărtate ori incerte, fie sunt total compromise. În astfel de situații pot fi luate în considerare opțiuni precum suspendarea activității ori încetarea afacerii prin dizolvare voluntară sau prin procedura falimentului. De asemenea, pot exista situații în care partenerii de afaceri nu mai colaborează la fel de bine ca la început sau pun piedici bunei desfășurări a activității comerciale. Astfel de situații reprezintă situații de criză și suprapuse pe influența negativă a unui mediu economic instabil reprezintă factori decisiv pentru ca unul sau mai mulți asociați să se retragă în mod voluntar sau forțat prin excludere.

Suspendarea activității constituie doar o amânare a deciziei de încetare a activității. Pe de altă parte, în situații de criză există tendința de a aștepta vremuri mai bune pentru afacere, dar și situații în care activitatea trebuie suspendată din motive obiective. Posibilitatea suspendării activității unei persoane apare în cazul:

– persoanelor pe bază de norme de venit, întreruperea activității trebuie declartă la organele fiscale competente în termen de 5 zile de la depunerea autorizației emise de primărie;

– unor motive obiective care necesită recalcularea plăților anticipate datorate de persoanele impuse în sistem real, normele includ în categoria motivelor obiective întreruperi temporare de activitate în cursul anului din cauza unor motive medicale, justificate cu documente, situații de forță majoră, alte cauze care generează modificarea veniturilor.

Chiar dacă nu există prevederi legale privind suspendarea activității, se poate solicita suspendarea activității la Oficiul Național al Registrului Comerțului. Practic, aprobarea cererii de suspendare a activității depinde de interpretarea dată de către judecătorul-delegat pe lângă Registrul Comerțului. Suspendarea activității are efecte diferite după cum persoana fizică este supusă impunerii pe bază de norme de venit sau în sistem real. Astfel, în cazul impunerii pe bază de norme de venit, întreruperea activității va conduce la modificarea normei de venit. În cazul impunerii în sistem real, întreruperea activității poate fi invocată ca un motiv obiectiv pentru acceptarea recalculării nivelului plăților anticipate. Totuși, recalcularea nu este obligatorie, ci este lăsată la altitudinea funcționarului.

O alternativă la încetarea activității unei societăți comerciale aflată în dificultate economică este suspendarea activității pe o perioadă de până la 3 ani, operațiune des întâlnită atunci când decizia de încetare a activității este amânată în speranța unei îmbunătățiri a contextului în care se desfășoară afacerea. Având în vedere introducerea impozitului forfetar, suspendarea activității a devenit o modalitate de evitare a plății impozitului forfetar de către unele companii afectate de criză. Legislația comercială prevede doar faptul că tribunalul nu poate pronunța dizolvarea societății dacă aceasta a fost în inactivitate tenporară, anunțată organelor fiscale și înscrisă în Registrul Comerțului. Durata inactivității nu poate depăși 3 ani. În parctică, primul pas în suspendarea activității unei societăți comerciale îl constituie înregistrarea în Registrul Comerțului a mențiunilor privind suspendarea temporară a activității. În acest sens se întocmește un dosar care trebuie să conțină, pe lângă cererea de înregistrare, hotărârea Adunării Generale a Acționarilor, declarație pe proprie răspundere precum că societatea nu desfășoară activitate și dovezi privind plata taxelor legale. Soluționarea cererii revine în competența judecătorului-delegat care poate dispune administrarea și a altor acte deveditoare decât cele enumerate. Următorul pas constă în declararea suspendării activității societății la Administrația financiară în a cărei rază teritorială își are sediul respectiva societate în vederea obțineri derogării de la depunerea declarațiilor lunare, respectiv exceptarea de la obligația depunerii declarațiilor fiscale pe perioada de suspendare a activității, notificată la Registrul Comerțului.

Pentru fracțiunea de an fiscal aflată în afara perioadei de aplicare a regimului de declarare derogatoriu, contribuabilii au obligația depunerii declarațiilor privind impozitul pe profit, decontul anual privind accizele și decontul privind impozitul pe țițeiul din producția internă. Procedura de aprobare a regimului de declarare derogatoriu poate fi benefici societăților comerciale dacă depun la registrul fiscal competent o copie a extrasului de registru emis de către oficiul Registrului Comerțului privind starea societăților comerciale, referitoare la suspendarea temporară a activității acestora.

Condițiile de acordare a regimului derogatoriu pentru o societate comercială sunt următoarele:

– să nu desfășoare niciun fel de activitate;

– să nu obțină venituri din exploatare, venituri financiare, venituri extraordinare și/sau alte elemente similare;

– să nu dispună de personal angajat și să nu plătească venituri cu regim de reținere la sursă a impozitului;

– să figureze în evidența fiscală cu toate obligațiile declarative și de plată îndeplinite;

– să nu aibă în curs de soluționare un decont cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare sau o cerere de restituire a impozitelor, taxelor și contribuțiilor;

– să nu facă obiectil unei acțiuni de inspecție fiscală în curs de derulare;

– să nu fie înscris(ă) în lista contribuabililor declarați inactivi;

– inactivitatea temporară să fie înscrisă în Registrul Comerțului.

România a făcut cu greu față efectelor degajate de criza economico-financiară. S-a făcut mare împrumut la FMI, Banca Mondială și Uniunea Europeană. Tranșele nu curg în mod normal deoarece din ambițiile unui palat nu avem un executiv legitim. S-au încercat două noi echipe guvernamentale bazate pe același program, ambele eșuate. Executivul PDL a fost scos de la guvernare de votul de cenzură și a rămas interimar la nesfârșit. Bugetul nu s-a depus în Parlament și nu a fost promulgată nici legea privind abilitarea guvernului interimar de a prezenta proiectul de buget adoptată de cele două Camere. Astfel s-a ajuns la cea mai cinică situație electorală în care cele două palate nu întreprind nimic pe linia conducerii reale a țării. Paradoxal, minoritatea de la guvernare, adică PNL, și minoritatea din opoziție, adică PD-L nu au rupt și juridic Alința DA.

Indicatorul cel mai sintetic al României, privind rezultatele obținute în anul 2008, îl reprezintă Produsul Intern Brut, astfel că:

importurile au crescut cu 9,8% față de anul precedent datorită cursului pe care l-a înregistrat moneda națională, care a avut perioade de apreciere în 2008, continuând mult mai evident acest trend și în 2009. Importurile au rămas rentabile deoarece, chiar dacă uneori s-a înregistrat o apreciere a monedei față de euro și USD, prețurile en gros și en datil, nu s-au ajustat prin reduceri, societățile comerciale considerând că este un bun câștig la care nu este cazul să renunțe;

exporturile au crescut mai lent cu 13,8% față de 2007 întrucât această fluctuație a cursului de schimb față de cele două valute din coșul valutar de referință nu a stimulat producția internă pentru export, aceasta devenind mult mai scumpă;

deficitul comercial, calculat FOB/FOB a reprezentat în 2008, 13,4% din PIB-ul aceluiași an;

în mod normal, deficitul unei țări, inclusiv România, nu este alarmant în măsura în care face parte dintr-un program de împrumuturi externe, dirijate pe proiecte, care să nu afecteze avuția națională;

în contextul în care în care importurile au avut o înclinație spre bunurile de larg consum, situația poate fi tratată ca negativă.

Scăderea investițiilor și a locurilor de muncă. Creșterea șomajului

Retragerea capitalurilor străine puternice din țările slab dezvoltate a afectat și mai mult economiile lor naționale. Valoarea investițiilor din România a ajuns în primele 10 luni din 2008 la mai puțin de jumătate din valoarea investițiilor efectuate în aceeași perioadă a anului 2007. Potrivit datelor BNR, în anul 2008 investițiile străine trecute s-au ridicat la 8,64 miliarde euro, fiind în creștere față de 2007 și au acoperit în proporție de peste 50% deficitul de cont curent situat la 16,87 miliarde euro. Ca urmare a crizei mondiale, în primele luni din 2009 investițiile străine directe din România s-au redus brus la 3,826 miliarde euro, nivel ce reprezintă mai puțin de jumătate din totalul celor realizate în ianuarie-noiembrie 2008. Reducerea investițiilor străin a continuat și în 2010, cân primele cinci luni au înregistrat o scădere de 31,5% față de 2009, având o valoare de 1,433 miliarde euro. În 2009, românia a pierdul cinci poziții în topul investițiilor străine directe. Cu numai 75 de proiecte atrase în 2009, România s-a clasat pe locul 11 în Europa. Numărul investițiilor străine a continuat să scadă și în primul trimestru al anului 2010, când investițiile directe ale nerezidenților au scăzut cu 29% în primul semestru, la 1,838 miliarde de euro, ca urmare a reducerii de aproape trei ori a valorii creditelor intra-grup, la 430 milioane euro, iar participațiile la capital, inclusiv profitul reinvestit, au urcat cu 2,1% la 1,408 miliarde euro.

În pofita scăderii volumului de investiții străine în România, Consiliul Investitorilor Străini din România a prezentat, la jumătatea lunii aprilie 2011, o listă cu zece măsuri prioritare ce ar putea atrage investiții semnificative de stat, privat, din fonduri ale Uniunii Europene din România. Dacă ar fi aplicate cel puțin cinci dintre acestea atunci România ar putea avea șansa de a cunoaște o creștere economică. Datele statistice prezentate de Eurostat indică faptulcă s-a adâncit procesul de intrare în criză al Uniunii Europene după manifestarea violentă a crizei în economia americană în 2007. Piața forței de muncă din Uniunea Europeană a ajuns în 2008 să aibă 1,6 milioane de șomeri mai mult decât cu un an în urmă, rata șomajului urcând la 7,4%. Numărul persoanelor fără loc de muncă a ajuns în decembrie 2008 la 17,91 milioane, cele mai afectate fiind statele din zona euro unde numărul de șomeri a crescut cu 1,4 milioane persoane. În decembrie 2008 s-au înregistrat cele mai ridicate rate ale șomajului în Spania (14,4%) și Letonia (10,4%), iar cele mai scăzute în Olanda (2,7%) și Austria (3,9%). Rata șomajului a crescut și în anii 2009 și 2010. În Uniunea Europeană rata șomajului era în septembrie 2010 de 9,6%, la fel și în SUA, fiind aproape dublă față de cea înregistrată în Japonia (5%). Pe continentul european, cele mai ridicate rate ale șomajului se întâlneau în Spania (20,8%), Slovacia (14,7%), și Irlanda (14,1%), iar cele mai scăzute s-au întâlnit în Olanda (4,4%), Austria (4,5%) și Luxemburg (5%).

Suma aranjementelor, regulilor și formalităților care guvernează disponibilitatea creditului și factorii care determină condițiile în care poate fi schimbată moneda națională cu moneda altei țări reprezintă structura de finanțe și de credit a unei țări. Structura de finanțe curpinde structurile economiei naționale prin care se creeează creditul, care este un împrumut care se restituie plătind o chirie numită dobândă, și sistemele monetare care determină valorile diferitelor monede în care se eliberează creditul. Puterea de a crea credit se împarte între guvern și sistemul bancar. Mărimea ratei de schimb dintre moneda națională și o altă monedă este determinată de politica guvernului și de cererea de monedă de pe piață. Guvernele răspund politic pentru sclăbiciunea sau puterea monedei naționale. Statul este cel care recunoaște această posibilitate și face tot ce îi stă în putință ca să admininstreze valoarea monedei naționale. Când pierde sau cedează această putere, granițele țării nu contează și guvernul devine o marionetă în mâinile celor care preiau adminstrarea monetară. În sens juridic, banii reprezintă atât mijloacele de schimb sau de plată emise de autoritate și acceptate de participanții la schimburi, cât și mijloacele de evaluare prin comparație a valorii de piață a bunurilor și serviciilor care se produc sau se schimbă.

Accentuarea sărăciei la nivel global

Anumite evaluări efectuate de către experții Băncii Mondiale, până la sfărșitul anului 2010, criza financiară va trimite în sărăcie 11 milioane de persoane din Europa de Est și Asia Centrală, iar alte 23 milioane de oameni se vor apropia de pragul sărăciei. În cursul anului 2009, circa 40 milioane de oameni din respectivele regiuni trăiau sub limita sărăciei și 120 milioane persoane cu puțin peste limita sărăciei. La sfârșitul anului 2009 se aprecia că România, Ucraina și Turcia vor avea o creștere a vulnerabilității și sărăciei de la 9% la 12%, Federația Rusă de la 6% la 9%, Ungaria și Polonia de la 3% la 6%, iar cea mai mare rată, de peste 15% se va înregistra în Kazahstan. Potrivit unui raport întocmit de către compania japoneză Nomura, România era considerată în 2010 a fi cea mai expusă din Europa și printre cele mai expuse din lume la o eventuală creștere generalizată a prețurilor. Importurile substanțiale de mâncare, veniturile reduse și ponderea imensă a cheltuielilor alimentare în totalul consumului plasau România pe locul 12 în lume în privința riscurilor generale de creșterea prețurilor la produse de bază. Înaintea României erau situate tări foarte sărace, cum ar fi Bangladesh, Nigeria, Algeria sau Sudan, cu o singură excepție, Hong-Kong aflată în top din cauza importurilor foarte mari.

La sfârșitul anului 2010, specialiștii de la Institutul Legatum din Marea Britanie au efectuat o cercetare care a avut drept scop realizarea unui top al celor mai fericite țări sau popoare din lume. Metoda de cercetare a inclus și corelarea unor indicatori economici cu aprecierile subiective ale gradului de fericire/nefericire al oamenilor. Concluzia generală dezvoltată de către cercetătorii britanici, este aceea că fericirea individualăeste echivalentă cu prosperitatea economică, iar nefericirea a fost identificată cu lipsurile materiale. În urma acestui studiu a reieșit că România ocupă locul 51 din 110 țări luate în calcul, gradul de fericire al cetățenilor săi fiind similar cu cel al celor din Kazahstan și Thailanda. Țările care s-au situat pe primele trei poziții ale clasamentului aparțin regiunilor nordice ale continentului european, acestea fiind considerate cele mai prospere și având cei mai fericiți cetățeni într-o proporție apreciabilă: Norvegia, Danemarca, Finlanda. Cercetarea a dezvăluit că, la polulopus, se află cei mai nefericiți oameni ai planetei, aceștia trăind în țări precum Pakistan, Republica Centrafricană și Zimbabwe, state care se află pe ultimele trei locuri din clasament.

Conform unui studiu realizat în 2011 pe 155 de state ale lumii, persoanele care trăiesc în nordul Europei sunt cele mai fericite, iar oamenii din Africa se află printre cei mai nefericiți pământeni. Cel mai mare procent de oameni cărora le merge foarte bine se află în Danemarca unde 82% din populația țării se consideră a fi fericită, la polul opus aflându-se țări precum Niger sau Togo,unde procentul oamenilor fericiți nu atinge 3%. În privința distribuției geografice și naționale a suferinței, cea mai mare pondere a cetățenilor care s-au autoapreciat ca fiind în suferința se află în societăți, precum Burundi (40%), Bulgaria (36%), Haiti (35%), Georgia (35%), Ungaria (34%), Armenia (33%). Cea mai mică pondere a cetățenilor care s-au autoevaluat a fi în suferință sunt în Danemarca (1%), Finalanda (2%), Irlanda (2%), Canada (2%), Costa Rica (2%), Israel (3%), Kuwait (3%). În topul celor mai fericiți oameni din lume se mai regăsesc și finlandezii, norvegienii, suedezii și olandezii, procentul persoanelor cărora le merge bine în aceste țări ajungând până la 70%. România se află doar pe poziția 73 deoarece numia 21% din populație a considerat că este fericită. România se află în acest clasament pe aceeași poziție cu țări precum Liban, Africa de Sud sau Rusia. 56% dintre români sunt nefericiți, iar 23% se află în suferință.

Amplificarea fenomenului de violență conjugală si creșterea criminalității

Fenomenul violenței conjugale este răspândit în aproape toate societățile contemporane, iar în perioada crizei economice a cunoscut o creștere alarmantă cu efecte negative pronunțate asupra relațiilor de familie și de muncă asupra climatului social, în general. În Anglia, statisticile întocmite de Ministerul de Interne dezvăluiau că anual sunt înregistrate circa 50 mii de victime ale fenomenului violenței conjugale. Organizația Women’s Aid gestionează anual circa 250 mii de cazuri de violență domestică.

Din datele furnizate de Centrul Național pentru Violență Conjugală din Anglia reiese că numărul cazurilor de violență conjugală crește în perioada sărbătorilor de iarnă când factorul de bază este criza financiară. O bună parte din violențele conjugale au loc în spatele ușilor închise deoarece familiile petrec mult timp acasă pentru a economici bani. Lipsurilor pecuniare li se adaugă și consumulexcesiv de alcool. Numărul femeilor care au solicitat sprijin a crescut cu 40% în decembrie 2008 față de luna precedentă a aceluiași an. În decembrie 2008, peste 2200 de femei agresate au sunat pentru a solicita sprijinul autorităților.

Evidențele oficiale din România arată că în primele luni ale anului 2011 s-au înregistrat peste 1400 de cazuri de violență în familie, care s-au soldat cu 27 de persoane ucise. Cele mai multe victime sunt de genul feminin. Cauzele violenței domestice sunt multiple și fenomenul ca atare se petrece pe fondul consumului excesiv de alcool, al certurilor provocate de lipsurile materiale, al educației deficitare și al necontrolării instinctului de agresivitate.

Rolul socializării primare în orientarea conduitelor copiilor este probat prin quasi-totalitatea anchetelor empirice. Cercetătorii arată că părinții copiilor sau ai tinerilor cu conduite agresive au manifestat importante carențe formativ-educative, între care:

nu au controlat, supravegheat sau monitorizat activitățile copilului acasă, la școală sau pe stradă;

nu au manifestat tact și metodă în disciplinarea adecvată a copiilor în cazul unor maifestări pre-deviante sau anti-sociale;

nu încurajează adecvat sau nu recompensează conduitele pro-sociale ale copiilor;

grupul familial nu este capabil să rezolve problemenele vizând formarea normală a comportamentelor copiilor.

Mediul social și ansamblul condițiilor de existență umană sunt răspunzătoare de orientarea agresivă a conduitei unor indivizi sau grupuri sociale. Situațiile producătoare de agresiune și agresivitate sunt mult mai frecevente și puternice în mediul de viață al oamenilor decât al animalelor. Există grade de periculozitate defierite și chiar nunațe în evaluarea sau diagnosticarea agresivității umane, precum agresivitate benignă cu caracter defensiv și agresivitate malignă, distructivă, ofensivă și irațională.

Agresivitatea benignă reprezintă o reacție construită filogenetic față de tot ceea ce poate constitui o amenințare a intereselor vitale ale persoanei agresive. Teama sau frica joacă un rol semnificativ în manifestarea sau producerea agresiunii. Individul care se teme, fie devine agresiv, fie fuge de mediul respectiv, ostil. Unul dintre modurile cele mai eficiente de a scăpa de agresivitate este de a deveni agresiv, care se exprimă prin:

lezarea libertății individului întrucât tot ceea ce poate amenința libertatea provoacă o agresiune defecsivă, libertatea fiind indispensabilă existenței și afirmării ființei umane;

narcisismul individual și de grup, potrivit căruia important este numai el, ceilalți nu contează, fapt care explică de ce individul narcisist manifestă grave carențe de judecată și nu este capabil de obiectivitate;

rezistența față de conștientizarea fantasmelor refulate care favorizează orientările agresive raționalizate sau justificate;

agresivitatea conformistă sau pseudo-agresivitatea care se referă la acele acte agresive care sunt realizate nu pentru că agresorul este împins de dorința de a se distruge, ci pentru că i se spune să o facă, iar el consideră de datoria lui să se supună ordinelor;

agresivitatea funcțională, care are ca scop să obțină ceea ce este necesar și dezirabil. Scopul vizat nu este distrugerea ca atare, ea nu este întrebuințată decât ca un instrument pentru a atinge scopul real.

Aceste elemente ar trebui introduse în programa analitică școlară și în cursurile educației adulților pentru ca generațiile implicate, copii și părinți să își conștientizeze sursele de diferitele forme de manifestare a agresivității în familie, în școală, în societate. Fără o asemenea conștientizare nu se pot elabora programe de intervenție eficiente. Zilnic mass-media oferă exemple de conduite agresive, criminale, chiar și în rândul minorilor, al elevilor, studenților, dar întotdeauna intervenția se face post-factum când interesul social impune măsuri preventive.

România nu a trecut probabil niciodată printr-o etapă atât de violentă și de plină de agresiuni de tot felul, nimic nu trebuie economisit atunci când vine vorba de a înlocui o lume a agresivității cu o lume a înțelegerii și a cooperării. Agresiunea malignă se manifestă prin conduite distructive vizând pe alții sau prin conduite auto-distructive, îndreptate împotriva propriei persoane. Asemenea conduite pot apărea la intersecția factorilor socio-genativi cu tot felul de carențe formative sau nevoi existențiale ale agresorului. Apar zilnic cazuri în mass-media, în care cele două sisteme de condiții favorabile se întâlnesc și provoacă agresorului potențialul sau conduita violentă. Agresivitatea malignă apare datorită incapacității mediului social de a satisface cele mai profunde nevoi existențiale ale individului agresiv, de la iubire, justiție, adevăr și independență, la ură, masochism, narcisism sau chiar sadism, care poate fi fizic, mental, sexual. Sadismul nu are obiectiv practic, nu este trivial, ci devoțional, el este transformarea impotenței într-o expresie a potenței. Sadicul este o persoană obedientă, chiar lașă, care simțindu-se lipsită de putere vrea să compenseze această impotență impunându-și puterea asupra alteia.

A doua natură a omului joacă un rol esențial în stoparea acțiunilor sadice sau agresive, fiind vorba de sistemul relativ permanent al eforturilor non-instintuale prin intermediul cărora omul se relaționează pe sine la universul uman și natural și prin aceasta reușește să se controleze atitudinal și acțional. Masochismul se explică prin aceleași mecanisme ca și sadismul, reprezentanții acestuia având nevoie de o altă ființă ca să îi completeze. Alături de aceste forme ale agreivității maligne se află necrofilia, care este atracția pasională pentru tot ce este mort,putred, stricat, pasiunea de a transforma ceva viu în ceva neviu pentru a distruge.

Degradarea sănătății fizice și mintale a populației

Directorul Organizației Mondiale a Sănătății avertiza, în martie 2009, că zeci de mii de femei și copii își pierd viața din cauza directă a crizei economice și estima că între 200 mii și 400 mii de copii riscă să își piardă anual viața. Statisticile anilor trecuți ne arată că o jumătate de milion de femei mor anual din cauza complicațiilor din timpul sarcinii sau de la naștere, în timp ce la trei secunde un copil își pierde viața din cauza problemelor de sănătate. În prezent, statele slab dezvoltate cheltuiesc doar 18 euro pentru asistența medicală a unei persoane, iar statele dezvoltate alocă 3.127 euro, în condițiile crizei economice asistenaț medicală din statele subdezvoltate este cea mai vulnerabilă.

Sub aspect psihologic, cetățenii statelor afectate de criza economică nu au fost pregătiți ori instruiți pentru a ști cum să reacționeze în astfel de situații. În lipsa unor programe naționale de sănătate publică și a unor planuri educaționale adecvate, fiecare individ a fost nevoit să facă uz de propria intuiție, voință, rațiune și experiență de viață.

În general, oamenii nu dispun de echipamentul necesar pentru a evalua corect o schimbare economică în rău, o decizie pentru viața lor în caz de nereușită. Nu știu cum să reacționeze emoțional pentru a face față unor situații de risc și stări de criză. Reacțiile grăbite și radicale, necumpănite, stilul irațional de gândire și atitudinea naivă față de provocările mediului economic i-au condus pe mulți eșuați în afaceri la insomnie și intoleranță, la atacuri de panică, la o viziune catastrofică în fața unui faliment, ajungând ca unii dintre ei să își ia viața. La fel, mulți dintre cei concediați sunt incapabili să își asume riscuri și să se gândească la o alternativă ocupațională, iar dacă sunt trecuți de 50 de ani se simt înlăturați de societate, marginalizați, nu admit pierderile personale, fiind copleșiți de tot felul de frustări și stări depresive. De aici necesitatea unei psihiatrii a societății globale și a unor planuri educaționale exprese pentru situațiile de criză în măsură să promoveze optimismul prudent, percepția corectă a realității, moderația în acțiune și comportamentul rațional întemeiat pe norme viabile și valori călăuzitoare autentice.

În perioada crizei, toată lumea este marcată psihic, însă în măsuri diferite de la o persoană la alta și de la o categorie socio-ocupațională la alta. Diferite studii de specialitate apărute la nivel european arată că cei ajunși în șomaj din cauza crizei, emigranții rămași fără locuri de muncă, persoanele cu handicap și consumatorii de substanțe psihotrope sunt predispuși într-o măsură mai mare să fie afectați de probleme de sănătate mintală.

Impactul crizei economice asupra sistemului sanitar public din România

În România, domeniile cele mai afectate privesc aprovizionarea cu medicamente și scăderea preocupării cetățenilor pentru protecția propriei sănătăți. Față de 2008, românii s-au arătat mai puțin interesați de sănătatea lor pe parcursul anului 2009, criza economică având un mare impact asupra psihologiei acestora. Cei mai mulți au amânat vizitele la medic și s-au tratat singuri ori au apelat la medicul de familie și la serviciul de urgență atunci când starea lor de sănătate s-a agravat. În această situație s-au aflat în special pensionarii și cei din comunitățile defavorizate, cupluri sărace cu mulți copii, care nici nu sunt arondați la medicul de familie.

În anul 2009, experții Casei de Asigurări de Sănătate din România apreciau că, din cele 472 de unități sanitare care existau la nivel național, doar 200 mai trebuiau finanțate ca spitale, restul trebuind să fie transformate în centre medico-sociale, ceea ce ar putea duce la rezolvarea problemei prin care numeroși vârstnici care nu beneficiază de îngrijire și asistență medicală decât în situații de urgență. În anul 2009, în România existau 5 milioane de plătitori la fondul de asigurări de sănătate și 10,8 milioane de neasigurați, care primeau servicii medicale gratuite. Una dintre măsurile de reformă a sistemului sanitar din România a fost comasarea spitalelor, desființarea unor spitale și transformarea lor în cămine de bătrâni. Implementarea măsurii de desființare a unor unități spitalicești a trezit reacții puternice atât din partea partidelor de opoziție, dar și din partea a numeroși locuitori ai zonelor vizate de reforma sanitară, îndeosebi a celor din mediul rural. În comunitățile rurale aplicarea deciziei de transformare a spitalelor existente în cămine de bătrâni a fost toatl neinspirată deoarece mentalitatea tradițională rurală sancționează moral instituționalizarea oficială a vârstinicilor.

Conform planului de reformă a sistemului spitalicesc din România, dintre cele 435 de unități sanitare cu paturi care existau la începutl anului 2011, atât în rețeaua proprie,cât și în administrarea autorităților locale, 182 unități erau propuse să rămână fără personalitate juridică și să reorganizeze în secții exterioare. Dintre cele 182 de spitale, un număr de 111 unități sanitare urmau să fie comasate, iar restul de 71 unități erau prevăzute a se reprofila în cămine pentru persoane vârstnice sau în centre de permanență. Datele inițiale ale planului de reformă asumat în sistemul medical nu au fost urmate cu consecvență, astfel încât la începutul lunii aprilie 2011, era luată în calcul aplicarea măsurii de desființare a 67 de unități spitalicești.

CONCLUZII

Sub aspect istoric, crizele au apărut din cele mai vechi timpuri, însoțind întreaga evoluție a umanității. Pentru a descifra cauzele unei crize este necesar delimitarea conținutului acesteia, economic, social, politic, cultural, iar apoi stabilirea aportului factorilor umani implicați. Trebuie cunoscut faptul dacă o criză a fost în mod deliberat provocată, urmărindu-se un anumit scop, sau a apărut ca rezultat al unui concurs de împrejurări.

Multitudinea de forme de manifestare ale crizei a făcut necesară, în sociologie, clasificarea ori tipologizarea acestora: criza economică, criza bancară, criza financiară, criza valorilor, criza familiei, criza politică, criza culturii, criza statală, criza instituțiilor publice, criza structurală, criza conjuncturală, criza de sistem, criza ciclică, criza științei, criza spirituală, criza bisericii, criza din agricultură, criza alimentară, criza de apă, criza de medicamente, criza educației, criza petrolului, criza gazelor naturale, criza salariilor, criza imobiliară, criza locuințelor, criza de autoritate, criza puterii, criza guvernamentală, criza parlamentară, criza nucleară.

Cauzele principale ale crizei economice actuale pot fi dezvăluite prin analiza evoluției sistemului economic capitalist în ultima parte a secolului XX și la începutul secolului XXI. Această analiză ar evidenția, în primul rând, tendința de maximizare a profiturilor obținute de o minoritate infimă reprezentată mai ales de acționarii și directorii marilor companii multinaționale, a determinat amplificare, fără precedent, a operațiunilor speculative.

Criza economică este un fenomen cu caracter bivalent, având atât efecte ori consecințe sociale negative, disfuncționale, cât și urmări pozitive, funcționale, care sunt mai restrânse și privesc asumarea unui comportament cumpătat al agenților economici și al populației, reducerea generală a prețurilor, în special a prețurilor proprităților imobiliare, care au ajuns să fie achiziționate și la o treime din prețul de vânzare solicitat înainte de începerea crizei.

În viața oricărei afaceri pot apărea situații în care perspectivele de reorganizare sunt fie foarte îndepărtate ori incerte, fie sunt total compromise. În astfel de situații pot fi luate în considerare opțiuni precum suspendarea activității ori încetarea afacerii prin dizolvare voluntară sau prin procedura falimentului. De asemenea, pot exista situații în care partenerii de afaceri nu mai colaborează la fel de bine ca la început sau pun piedici bunei desfășurări a activității comerciale. Astfel de situații reprezintă situații de criză și suprapuse pe influența negativă a unui mediu economic instabil reprezintă factori decisiv pentru ca unul sau mai mulți asociați să se retragă în mod voluntar sau forțat prin excludere.

Retragerea capitalurilor străine puternice din țările slab dezvoltate a afectat și mai mult economiile lor naționale. Valoarea investițiilor din România a ajuns în primele 10 luni din 2008 la mai puțin de jumătate din valoarea investițiilor efectuate în aceeași perioadă a anului 2007.

Potrivit unui raport întocmit de către compania japoneză Nomura, România era considerată în 2010 a fi cea mai expusă din Europa și printre cele mai expuse din lume la o eventuală creștere generalizată a prețurilor. Importurile substanțiale de mâncare, veniturile reduse și ponderea imensă a cheltuielilor alimentare în totalul consumului plasau România pe locul 12 în lume în privința riscurilor generale de creșterea prețurilor la produse de bază.

În general, oamenii nu dispun de echipamentul necesar pentru a evalua corect o schimbare economică în rău, o decizie pentru viața lor în caz de nereușită. Nu știu cum să reacționeze emoțional pentru a face față unor situații de risc și stări de criză. Reacțiile grăbite și radicale, necumpănite, stilul irațional de gândire și atitudinea naivă față de provocările mediului economic i-au condus pe mulți eșuați în afaceri la insomnie și intoleranță, la atacuri de panică, la o viziune catastrofică în fața unui faliment, ajungând ca unii dintre ei să își ia viața.

În România, domeniile cele mai afectate privesc aprovizionarea cu medicamente și scăderea preocupării cetățenilor pentru protecția propriei sănătăți.

BIBLIOGRAFIE

Adumitrăcesei D., Criza economică actuală 2007…?, Editura Noel, Iași, 2009.

Anghelache Constantin, România 2009. Starea economică în criza profundă, Editura Economică, București, 2009.

Dochia Aurelian, Fragmente de criză, Editura Expert, București, 2010.

Duca Alina, Duca Emilian, Soluții fiscale pentru perioade de criză. Reorganizarea afacerilor. Aspecte fiscale, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Fota Dionysos, Băcescu Marius, Criza economică din România anului 2009. Cauze, efecte și soluții, Editura Universitară, București, 2009.

Miftode Vasile, Cojocaru Maria, Cojocaru Ștefan, Gîrleanu Daniela, Irimescu Gabriela, Șoitu Conțiu, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenție și efecte perverse, Editura Lumen, Iași, 2002.

Otovescu Adrian, Frăsie Maria-Cristina, Motoi Gabriela, Otovescu Dumitru, Criza mondială, Editura Pro Universitaria, București, 2011.

Pop Napoleon, Fugaru Amalia, Ioan-Franc Valeriu, Despre criză fără mânie și cu discernământ, Editura Expert, București, 2010.