Impactul Crizei Asupra Ocuparii Si Somajului In Romania

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Analiza rigidităților pieței muncii în literatura de specialitate

NAIRU

Teoria salariilor de eficiența

Teoria pieței duale a muncii

Teoria insider-outsider

Capitolul II. Evoluția ocupării și a șomajului în perioada 2000-2012

2.1. Fenomenul de migrație

2.2. Evoluția ratelor de ocupare

2.3. Evoluția ratei șomajului

Capitolul III. Analiza șomajului și a ocupării la nivel regional

3.1. Evoluția șomajului la nivel regional în perioada 2000-2012

3.2. Evoluția ocupării la nivel regional în perioada 2000-2012

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Am ales această temă deoarece consider că reprezintă o problemă importantă pentru economiile multor țări.

Șomajul este probabil cel mai de temut fenomen al timpurilor noastre , care afectează toate categoriile sociale. Pentru mine, acest fenomen stârnește un mare interes datorită frecvenței și amploarii sale. După izbucnirea crizei economice, începând cu anul 2009, în România, șomajul a revenit “la putere”, ajungând printre primele probleme care trebuie avute în vedere de către economia românească, până în 2009 această problemă a șomajului fiind ținută sub control.

Rigiditatea pieței muncii poate duce la stabilitatea șomajului pe o durată lungă de timp sau, din contră, poate duce la o creștere a acestuia. Rigiditatea pieței forței de muncă afectează o pondere mai mare a angajaților tineri și a celor cu un nivel slab de pregătire. Flexibilitatea acestei piețe ar putea duce la scăderea șomajului fricțional. Potrivit unor studii, țările care au apelat și au adoptat măsurile de flexibilizare a pieței forței de muncă au înregistrat rezultate foarte bune privind ocuparea, aceasta crescând. Acesta este unul dintre motivele alegerii temei “Impactul crizei asupra ocupării și șomajului în România “.

Lucrarea este compusă din trei capitole, în care voi prezenta rigiditățile existente pe piața muncii, evoluția șomajului și ocupării înaintea și pe parcursul crizei economice și, de asemenea, o analiză regională comparată a acestora pe cele opt regiuni de dezvoltare ale României.

În primul capitol al lucrării, “Analiza rigidităților pieței muncii în literatura de specialitate” am început cu definirea fenomenului de șomaj, ratei naturale a șomajului și am continuat cu analiza noilor teorii asupra șomajului în literatura de specialitate.

Al doilea capitol, “Evoluția ocupării și șomajului în perioada 2000-2012”, abordează particularități atât ale șomajului, cât și ale ocupării forței de muncă la nivelul economiei României. Odată cu apariția șomajului apare și fenomenul de migrație, care va fi prezentat în lucrare.

Ultimul capitol al lucrării se numește “Analiza șomajului și a ocupării la nivel regional”, în care voi prezenta cum a evoluat rata șomajului și numărul șomerilor, precum și rata de ocupare și populația ocupată în regiunile de dezvoltare ale României în perioada 2000-2012.

CAPITOLUL I: ANALIZA RIGIDITĂȚILOR PIEȚEI MUNCII

Șomajul reprezintă un dezechilibru macroeconomic apărut pe piața muncii, caracterizat prin faptul că numărul celor care caută un loc de muncă este mai mare decât numărul locurilor de muncă existente. Cu alte cuvinte, cererea de muncă este inferioară ofertei de muncă.

Unii economiști tratează șomajul ca o sumă a tuturor persoanelor care dețin statutul oficial de șomer.

Abaterile salariului de la nivelul de echilibru poate produce șomaj sau supraocupare. Realizarea veniturilor salariale sub nivelul celor anticipate poate duce la scăderea vânzărilor pe piețele bunurilor de consum și la o înrăutățire a ocupării. În schimb, o supradimensionare a veniturilor salariale poate provoca presiuni inflaționiste.

Arthur Okun a spus că șomajul presupune sacrificarea unei părți din venitul național potențial. Pentru o creștere a ratei șomajului cu un procent peste NAIRU este nevoie de o scădere a ritmului de creștere a produsului național brut (PNB) cu 2,5% în raport cu venitul național potențial.

O persoană poate fi considerată șomer dacă este aptă de muncă, caută un loc de muncă – și în acest sens se află înscris pe una din listele oficiale – și nu găsește un loc de muncă unde să-și desfășoare activitatea, pe durată parțială sau pe durată totală (deplină). Există o serie de economiști care introduc în categoria șomerilor și persoanele care refuză un loc de muncă pe motiv că acesta nu corespunde nivelului sau de pregătire profesională.

În linii mari, șomajul se formează ca urmare a două procese economice.

Primul ar fi cel prin care o parte a populației ocupate își pierde din diferite motive locul de muncă, trecând în rândurile șomerilor. Aceste motive dau și ele naștere asupra unor tipuri de șomaj:

criză sau conjunctură nefavorabilă, repetabilă în timp la intervale mai lungi sau mai scurte; astfel, avem de-a face cu un șomaj conjunctural sau ciclic;

modificarea structurii pe activități a economiei (restrângerea sectoarelor fără profitabilitate , fără viitor); astfel, ne confruntăm cu un șomaj structural;

înlocuirea unor tehnologii învechite cu unele noi, moderne, ceea ce presupune implicit reducerea locurilor de muncă; aceasta reprezintă șomajul tehnologic.

Un al doilea proces economic generator de șomaj este creșterea ofertei de muncă într-un ritm ce nu poate fi susținut de mărirea cererii de muncă. Aceasta poate avea loc prin atingerea vârstei legale de muncă de către noi generații, de dorința de activare a unor persoane apte de muncă, dar care nu au dorit până acum să aibă o ocupație productivă.

Sursa: http://ecol.ro

În condiții de echilibru, pe piața muncii nu poate exista șomaj involuntar, adică persoane care doresc să lucreze, dar nu au unde. Poate să apară însă și un altfel de șomaj, șomaj voluntar.

Acesta presupune ca unele persoane să refuze anumite locuri de muncă pe motiv că le considera nesatisfăcătoare, incompatibile cu nivelul lor de pregătire și calificare.

Măsurarea șomajului are loc prin calcularea indicatorului relativ macroeconomic numit rata șomajului , prin care se apreciază intensitatea șomajului. Aceasta se calculează raportând numărul total de șomeri la populația activa, exprimându-se în procente.

Rș = Nr. Șomeri / Pactivă * 100

NAIRU

În modelul percepției eronate a agenților economici, Friedman dă definiția ratei naturale a șomajului, și anume ca aceasta reprezintă nivelul de echilibru spre care tinde economia, pornind de la ideea de bază a modelului că, pe termen lung, piața forței de muncă tinde spre echilibru. Pornind de la această ipoteză, cercetătorii economiști au “săpat” mai adânc analiza lui Friedman, ajungând astfel la Non-Accelerating Inflation Rate of Unemployment (NAIRU).

Factorii care influențează această rată naturală a șomajului sunt următorii: structura demografică a forței de muncă, organizarea pieței muncii, abilitatea și dorința șomerilor de a continua căutarea unui loc de muncă, disponibilitatea ajutoarelor de șomaj etc.

Atunci când PIB-ul se află la nivelul său potențial, șomajul nu este zero. În schimb, avem un semnificativ șomaj fricțional, cauzat de o deplasare a oamenilor de la o slujbă la alta și respectiv, un șomaj structural, determinat de o necorelare a caracteristicilor cererii de muncă cu caracteristicile ofertei de muncă.

Șomajul fricțional este șomajul care apare ca un efect normal al mobilității muncii. O sursă importantă de șomaj fricțional o reprezintă tinerii care intră în rândurile forței de muncă și caută locuri de muncă. O altă sursă sunt oamenii care își schimbă locul de muncă și sunt între două slujbe. Unii pot demisiona pentru că nu sunt satisfăcuți de tipul de muncă sau de condițiile de muncă; alții pot fi concediați. Indiferent de motiv, ei trebuie să caute un nou loc de muncă, activitate care necesită timp. Oamenii care nu sunt angajați în timp ce caută de lucru se spune că se afla în șomaj fricțional sau, alternativ, în șomaj de căutare.

Creșterea economică va juca un rol important în reducerea șomajului. Dincolo de componenta ciclică a șomajului, exista o componentă structurală care persistă și în perioadele de redresare economică, aceasta fiind mai dificil de redus. Șomajul structural crește datorită decalajului dintre presiunea asupra economiilor țărilor de a se adapta la schimbări și abilitatea lor de a face acest lucru. Adaptarea este fundamentală pentru progres într-o lume care se confruntă cu noi tehnologii, cu globalizarea și cu o intensă concurență națională și internațională.

Ajustările structurale pot cauza șomaj. Atunci când modelul cererii de bunuri se schimbă, modelul cererii de muncă se schimbă. Până când forța de muncă se ajustează complet , se dezvoltă șomajul structural. Un astfel de șomaj poate fi definit ca fiind șomajul cauzat de neconcordanța dintre structura forței de muncă (în termenii calificărilor, ocupațiilo , deomeniilor de activitate sau localizărilor geografice) și structura cererii de muncă. Șomajul structural va crește fie dacă există o creștere a vitezei de schimbare a structurii cererii de muncă, fie o scădere a vitezei cu care forța de muncă se adaptează la aceste schimbări.

Termenul de șomaj ciclic sau șomaj datorat insuficienței cererii se referă la șomajul care apare ori de câte ori cererea totală este insuficientă pentru a cumpăra întregul output potențial, cauzând un decalaj recesionist în care outputul actual este mai mic decât cel potențial. Șomajul ciclic poate fi măsurat prin numărul de persoane care ar fi putut fi angajate dacă economia ar fi atins PIB-ul potențial, mai puțin numărul persoanelor angajate în mod curent. Atunci când șomajul ciclic este zero, întregul șomaj existent este fie fricțional, fie structural, iar rata șomajului este NAIRU. Șomajul ciclic poate fi și negativ, deoarece PIB-ul se poate situa, cel puțin temporar, peste nivelul PIB-ului potențial.

Acomodarea forței de muncă asupra schimbării structurii cererii se poate face mai lent datorită anumitor factori, cum ar fi o reducere a rezultatelor educaționale și reglementări care fac mai dificil pentru muncitorii dintr-o anumită ocupație să obțină slujbe în alte domenii sau ocupații. Oricare din aceste schimbări va determina creșterea NAIRU. Având schimbări contrare, NAIRU va scădea.

Șomajul fricțional și structural care există atunci când PIB-ul se afla la nivelul său potențial reprezintă NAIRU (U*) sau rata naturală a șomajului.

Din definiția NAIRU rezultă că, atunci când PIB-ul depășește nivelul potențial (Y > Y*), șomajul va fi mai mic decât NAIRU (U < U*). În schimb, atunci când PIB-ul este mai mic decât PIB potențial (Y < Y*), șomajul va depăși NAIRU.

Atunci când rata șomajului este sub nivelul NAIRU, forțele cererii exercită presiuni de creștere asupra salariilor intr-un ritm mai rapid decât creșterea productivității. Atunci când rata șomajului este peste nivelul NAIRU, forțele cererii exercită presiuni asupra salariilor, astfel încât acestea vor crește mai încet decât productivitatea sau chiar vor scădea. Atunci când șomajul se afla chiar la nivelul NAIRU, forțele cererii nu exercită presiuni asupra salariilor relative la productivitate.

Denumirea unor modele ale șomajului care arată că mărimea NAIRU poate fi influențată de dimensiunea ratei actuale a șomajului provine de la cuvântul grecesc hysteresis, care înseamnă “vine mai târziu”. În economie ,aceasta înseamnă că echilibrul curent nu este independent de ceea ce s-a întâmplat anterior – este dependent de calea de ajustare. Aceasta înseamnă că NAIRU va fi mai ridicat după perioadele cu șomaj înalt, decât după cele cu șomaj scăzut. Dacă acest lucru este corect, atunci trebuie să existe diferențe între NAIRU pe termen scurt și rata naturală pe termen lung. Ultimul termen este adevăratul echilibru pe termen lung prin care NAIRU pe termen scurt se va adapta lent în timp.

Dacă o perioadă de recesiune determină ca un grup semnificativ din noii intrați în rândurile forței de muncă să întâmpine dificultăți neobișnuite în obținerea primului loc de muncă, atunci rior – este dependent de calea de ajustare. Aceasta înseamnă că NAIRU va fi mai ridicat după perioadele cu șomaj înalt, decât după cele cu șomaj scăzut. Dacă acest lucru este corect, atunci trebuie să existe diferențe între NAIRU pe termen scurt și rata naturală pe termen lung. Ultimul termen este adevăratul echilibru pe termen lung prin care NAIRU pe termen scurt se va adapta lent în timp.

Dacă o perioadă de recesiune determină ca un grup semnificativ din noii intrați în rândurile forței de muncă să întâmpine dificultăți neobișnuite în obținerea primului loc de muncă, atunci grupul nenorocos va dobândi mai greu calificările importante pe care le dobândește un lucrător la primul său loc de muncă. Atunci când cererea crește din nou, acest grup de lucrători se va afla în dezavantaj față de lucrătorii cu o experiență de muncă normală, iar grupul ghinionist poate avea rate de șomaj mai ridicate decât media. Astfel, NAIRU va fi mai ridicat decât ar fi fost dacă nu ar fi existat recesiune.

TEORIA SALARIILOR DE EFICIENȚĂ

Veniturile salariale variază în funcție de mai mulți factori cum ar fi educația, vârsta (debutanții primesc salarii mai mici decât cei cu vechime în activitate), vechimea (spor de vechime), tipul slujbei, tipul de piață pe care se vinde forța de muncă.

Un motiv pentru care salariile reale nu pot scădea în prezența șomajului involuntar este acela că firmele nu doresc să le reducă.

O posibilă explicație pentru rămânerea salariului real la un nivel care ar putea fi considerat deasupra nivelului de degrevare a pieței este conceptul “salariilor de eficiență”.

Teoria salariilor de eficiența se concentrează asupra nivelului de salarii ca mijloc de motivare a muncii. Cantitatea efortului depus de muncitori în îndeplinirea sarcinilor lor de muncă este apreciată în funcție de cât de bine raportează respectiva muncă comparativ cu alternative la acestea. Este posibil ca firmele să vrea să plătească salarii peste nivelul validat de piață, ca să se asigure că angajații lor lucrează din greu pentru a evita să-și piardă respectivă slujbă bună.

Această abordare se concentrează pe rolul strategiilor de stimulare, în cadrul contractului de muncă. Aceasta ajuta la explicarea rigidității salariilor și, de asemenea, ca fundament teoretic pentru analiza dualismului pieței forței de muncă. Ipoteza centrală este faptul că productivitatea fiecărui angajat depinde de efortul său, care crește odată cu salariul plătit.

Angajatorii sunt deranjați de calitatea și performanța muncitorilor eterogeni pe care îi angajează, cât și de prețul lor. Salariul care reprezintă cea mai bună combinație între preț și calitate pentru un muncitor se numește salariu de eficiență.

“Teoria salariului de eficiență explică de ce este optim pentru firme să stabilească salariul permanent deasupra nivelului de echilibru al pieței. Această teorie se aplică în cazul angajării, al productivității pe post și la rotația muncitorilor”.

În timp ce teoria clasică pune accent pe faptul că o creștere a productivității determină creșterea salariilor, teoria salariilor de eficiență accentuează faptul că o creștere a salariilor determina o creștere a productivității.

Eficiența în angajare. Firmele nu cunosc caracteristicile muncitorilor decât după ce i-au angajat și i-au instruit. Muncitorii buni se cunosc pe ei înșiși și pot avea rezervat un salariu mai mare decât cei slabi. Salariul rezervat este cel mai mic salariu la care o persoană este pregătită să lucreze pentru o anumită firmă. Prin micșorarea salariului pe care i-l oferă, o firmă va micșora semnificativ abilitatea medie a salariaților. Această tendință, în cazul unei firme care plătește salarii mici pentru a atrage salariați de proastă calitate, este tipică în cazul selecției adverse. Situația unei firme se poate înrăutăți dacă plătește salarii mici.

Pe piața muncii cu informație asimetrică, unde caracteristicile neobservate ale muncitorilor sunt corelate cu salariul rezervat, va fi optim pentru firmă să plătească angajaților ei salarii care depășesc nivelul salariului rezervat.

Eficiența pe post. Dacă salariile sunt atât de mici, încât muncitorii sunt indiferenți între a rămâne pe post sau a-l pierde, ei nu vor face mai mult decât minimum necesar. Muncitorii depun un efort mai mare dacă simt că sunt bine recompensați. Ei realizează că vor pierde foarte mult dacă își pierd postul curent și vor fi conștienți că trebuie să aștepte împreună cu muncitorii bine pregătiți pentru a obține un post bine plătit. Salariul mare crește eficiența la locul de muncă.

Minimizarea fluctuațiilor de personal. Multe firme consideră că fluctuațiile de personal sunt costisitoare deoarece trebuie să investească în instruirea muncitorilor lor. De aceea firmele nu agreează reducerea salariilor pentru muncitorii lor, chiar dacă se confruntă cu un exces de ofertă de muncă. Muncitorii care sunt deja angajații companiei și cunosc practicile sale, merită să fie reținuți chiar și pentru salarii mai mari. Muncitorii noi, chiar dacă sunt mai ieftini, nu pot fi la fel de buni și va fi mai costisitoare instruirea lor.

Potrivit teoriei salariului de eficiență, firmele consideră că este avantajos să platescă salarii suficient de mari dacă munca desfășurată în aceste condiții este o alternativă superioară concedierii acestor salariați. Aceasta va minimiza fluctuațiile forței de muncă și vă îmbunătății calitatea efortului salariaților.

Plătind unui lucrător un salariu peste productivitatea sa marginală, firma poate încerca să îi solicite un volum mai mare de muncă. Un lucrător care este demis pentru că nu a depus efortul necesar, nu va putea obține o angajare la fel de bună în altă parte, mai ales dacă demiterea este interpretată ca un semn de prea puțin efort depus pentru a munci. De asemenea, firmele pot să plătească salarii de eficiență cu scopul de a obține o mai bună selecție a celor care se prezintă pentru a fi angajați și de a împiedica lucrătorii să își dea prea des demisia.

Teoria salariului de eficiență furnizează o explicație pentru câteva dintre diferențierile salariale. În cazul locurilor de muncă unde este foarte costisitoare urmărirea salariaților în fiecare zi sau unde salariul poate face o greșeală foarte gravă (de exemplu, apăsând o tastă greșită poate afecta o mașină), patronii sunt dispuși să ofere salarii mai mari pentru a se asigura de performanța muncitorilor.

Aceste “salarii de încredere” pot explica de ce salariile din industriile intensive în capital (care presupun investiții mari) sunt mai mari-pentru muncitorii cu abilități de altfel comparabile – decât salariile din industriile care folosesc mai puțin capital. Ele pot de altfel să explice de ce lucrătorii demni de încredere sunt plătiți mai bine decât alți lucrători cu același nivel de calificare. Aceasta nu înseamnă că ei primesc salarii mai ridicate pentru că sunt demni de încredere , ci pentru că vor deveni mai performanți deoarece primesc salarii mai mari; și amenințarea că vor pierde aceste salarii ridicate încurajează comportamentul onest.

Salariile de eficiență mari le oferă o altă opțiune muncitorilor, și anume aceea de a munci din greu pentru un salariu bun decât de a nu munci deloc , sau probabil să lucreze în altă parte la un salariu mediu mult mai mic. În fața unei alegeri “ totul sau nimic “, angajatorii reduc efectele nestimulative ale salariilor mari. Muncitorii care nu muncesc destul de bine, riscă să își piardă locul de muncă care este bine plătit. Acest efect de potențială pierdere a venitului întărește efectul de substituție și în cazul multor muncitori îi încurajează să adopte o soluție, aceea de a munci din greu și a fi plătit pe măsură, cel puțin între cei care sunt suficient de norocoși să aibă această alternativă.

Salariile mai mari reduc mobilitatea salariaților, conduc la creșterea loialității și a calității muncii efectuate de angajați și ajută firma în atragerea muncitorilor mai productivi. Pentru toate aceste motive, firmele pot fi determinate să plătească salarii mai mari, chiar mai mari decât ar fi absolut necesar pentru a recruta numărul dorit de salariați.

Lucrătorii nu sunt omogeni. Există lucrători buni și lucrători slabi, dar există informații asimetrice: firmele nu cunosc caracteristicile unui anumit lucrător decât după ce au investit în angajarea și calificarea lui.

Pe piețele muncii cu asimetrie informațională, unde caracteristicile lucrătorilor care solicita de lucru sunt corelate cu salariul la care aceștia sunt dispuși să lucreze, este posibil ca plata salariului de echilibru al pieței să nu se dovedească a fi optimă pentru firme.

Odată angajați, lucrătorii vor depune de cele mai multe ori un efort mai mare dacă consideră că sunt mai bine plătiți, iar costurile pierderii locului de muncă sunt ridicate. Dacă salariile sunt atât de scăzute, încât lucrătorilor le este indiferent dacă rămân sau dacă își pierd locul de muncă, este puțin posibil că aceștia vor munci din greu; ei nu se vor simți amenințați de posibilitatea concedierii. Patronii au mari probleme în încercarea de a monitoriza și a impune practicile muncii eficiente. Plata unui salariu mare reduce aceste probleme, deoarece atât lucrătorii consideră că bunăstarea lor va scădea considerabil dacă își vor pierde slujba curentă, cât și datorită existenței unui grup de lucrători înalt calificați, pregătiți să lucreze pentru un salariu de eficiență ridicat. Salariul ridicat îmbunătățește eficiența, astfel ajungându-se la termenul de salariu de eficiență.

Salariile pot influența măsura în care lucrătorii părăsesc firma, fenomen numit fluctuație a forței de muncă. Cu cât sunt mai mici salariile oferite de firma, cu atât mai probabil va fi că lucrătorii acesteia să-și găsească un loc de muncă fie pentru că acele locuri de muncă oferă salarii mai mari, fie din alte considerente. Firma poate realiza economii la costurile sale cu forța de muncă prin plata unor salarii mai mici, însă dacă se va confrunta cu un nivel ridicat al fluctuației forței de muncă, va fi nevoită să superte costuri ridicate pentru angajarea și pregătirea noilor salariați, pe măsura înlocuirii lucrătorilor care părăsesc firma. Astfel, costurile salariale pot în fapt să crească atunci când firma ia decizia de a reduce salariile.

Productivitatea nu depinde doar de salariile plătite, ci și de salariile plătite relativ la cele ale altor firme, precum și de rata șomajului. Salariile plătite de alte firme sunt importante deoarece, dacă acestea plătesc salarii mai mici, firma nu va fi nevoită să plătească salarii atât de ridicate pentru a obține cea mai bună performanță a salariaților săi, pentru a-i determina să depună efort și pentru a reduce rata fluctuației lucrătorilor. Rata șomajului contează deoarece, pe măsura creșterii acesteia, firmele vor constata că nu sunt nevoite să plătească salarii ridicate pentru a fi sigure că nu își pierd salariații. De asemenea, lucrătorii știu că dacă demisionează sau sunt concediați în perioade cu șomaj ridicat, vor întâmpina dificultăți în încercarea de a găsi un nou loc de muncă.

Un alt mod în care salariile mai mari pot îmbunătăți productivitatea este prin efecte directe asupra nutriției lucrătorilor și asupra stării generale de sănătate. Îmbunătățind starea fizică a lucrătorilor, productivitatea marginală a acestora poate fi înaltă. Acesta este un efect foarte important pentru țările în dezvoltare, dar se poate aplica, de asemenea, și în unele sectoare ale economiilor dezvoltate.

Însă, un efect care este evident valabil pentru țările devoltate este că lucrătorii care sunt plătiți mult peste cele mai bune alternative salariale au inițiative de a investi în propria educație pentru obținerea unor calificări adecvate care să le garanteze perspectivele de angajare în continuare.

În final, firmele pentru care numărul ridicat de demisii este costisitor vor fi reticente în a reduce salariile lucrătorilor existenți, chiar și în fața unei oferte excesive de muncă. Este chiar posibil ca firmele să plătească salarii mai mici noilor lucrători, dar structurile salariale diferite, în condițiile în care mai mulți oameni fac aceeași muncă și obțin plăti diferite, cauzează adesea probleme morale. Aceasta nu înseamnă însă că lucrătorii cu experiență nu sunt plătiți mai mult. Mai degrabă, înseamnă că firmele nu pot răspunde la multiplele solicitări de locuri de muncă, oferind noilor lucrători un profil de câștiguri pe viață mai scăzut decât cel al lucrătorilor existenți.

Teoria salariilor eficiente ne ajută să înțelegem mult mai multe despre piețele muncii. De asemenea, ea explică de ce firmele pot dori să plătească salarii peste nivelul de echilibru al pieței. Aceasta ajută la explicarea persistenței șomajului involuntar în condiții de echilibru, adică atunci când PIB-ul se află la nivelul său potențial.

TEORIA PIEȚEI DUALE A MUNCII

Piața duala a muncii este piața formată dintr-un sector primar și unul secundar. Sectorul primar tinde să se caracterizeze prin salarii ridicate, condiții bune de muncă, locuri de muncă stabile și posibilități de promovare profesională. Acest sector este alcătuit în mare parte din firme mari. Prin contrast, sectorul secundar e dominat de salarii mici, condiții proaste de muncă, o rata ridicată de circulație a forței de muncă și slabe șanse de promovare.

Deplasarea între aceste două sectoare este limitată, fiindcă regulile instituționale tind să blocheze intrarea în sectorul primar, iar efectele de feedback ale sectorului secundar asupra lucrătorilor dinăuntrul său, arată faptul că aceștia devin din ce în ce mai puțin capabili să pătrundă în sectorul primar.

În termenii teoriei salariilor de eficiență, se sugerează ideea că, acolo unde legătura între salariu și productivitate este considerată importantă, iar salariul este folosit ca instrument de recrutare și motivare a lucrătorilor, nivelul de remunerare tinde să depășească nivelul necesar pentru dezaglomerarea pieței. Cererea de slujbe remunerate este mai mare decât oferta și nu toți cei care caută își pot găsi un loc de muncă. Aceasta este descrierea sectorului primar.

În sectorul secundar, fie că urmărirea productivității lucrătorilor este ușor de făcut, fie că legătura dintre nivelul salariilor și productivitate nu este considerată importantă, aici nu se plătesc salarii de eficiență, iar nivelul remunerării este egal cu nivelul necesar pentru dezaglomerarea pieței: oricine poate obține un loc de muncă plătit la nivelul de remunerare curent.

Lucrătorii care își caută o slujbă în sectorul primar nu acceptă, de obicei, posturi în cel secundar. În principiu, ei au mai multe șanse să-și asigure ocuparea în sectorul primar, fiindcă în perioada de neocupare dispun de timpul necesar pentru a-și căuta de lucru. Pe de altă parte, disponibilitatea de a accepta o slujbă în sectorul secundar ar putea constitui, o dovadă a slabei productivități pe care o asigură lucrătorul respectiv. Cei care nu au locuri de muncă din cauza unor astfel de considerente, pot fi socotiți în șomaj involuntar, în sensul că, deși sunt dispuși să lucreze la salariul curent în cadrul sectorului primar, nu-și pot asigura un loc de muncă acolo.

TEORIA INSIDER – OUTSIDER

Încercarea de a găsi o explicație pentru situațiile în care firmele, trecând printr-o perioadă de recesiune, nu vor plăti salarii mai mici noilor angajați, a condus la apariția teoriei “ insider – outsider “.

Teoria “ insider – outsider “ este centrată pe importanta costurilor de calificare. Fiecare firmă are nevoie de forță de muncă calificată pe specializările specifice acesteia. Cea mai mare parte a activității de calificare este furnizată de insideri. Aceastia își dau seama că pregătirea profesională a noilor angajați, outsiderii, determină reducerea capacității de negociere de care dispun în relația cu firma. Firma le poate promite plata în continuare a unor salarii situate peste nivelul celor plătite noilor intrați, însă insiderii știu că această promisiune nu va fi respectată.

În situațiile viitoare de negociere, angajatorul se poate prevala de disponibilitatea lucrătorilor de a se angaja cu salarii mici pentru a genera presiuni în vederea scăderii salariilor vechilor angajați. Cunoscând acest lucru, insiderii refuză să coopereze în pregătirea outsiderilor, cu excepția situației în care cei nou-intrati au aceleași interese ca insiderii. Firma poate realiza acest lucru prin plata unor salarii similare. Aceasta generează rigiditatea salariilor.

Modelul insider – outsider a fost dezvoltat pe baza unei obervații asemănătoare cu ipotezele emise în teoria salariilor de eficiență, și anume că un agent economic se poate confrunta cu masive costuri de circulație a personalului, atunci când trebuie să-și înlocuiască unii angajați (insideri) cu indivizi din afara firmei (outsider). În costurile respective intră cheltuielile de publicitate, cele de negociere și încheiere a contractelor de muncă, precum și cele de instruire.

Insiderii pot să exploateze faptul că au cunoștință de mărimea acestor costuri, cerând ca măcar o parte din ele să fie incluse în salariile pe care le primesc. Plătind salarii ceva mai mari, firma ar ieși mai câștigată decât dacă ar recurge la concedieri, fiindcă în acest caz ar avea de suportat costurile de circulație a personalului pe care le necesită înlocuirea fiecărui lucrător. Cu cât sunt mai mari costurile de circulație, cu atât este mai mare sporul pe care îl pot cere lucrătorii față de nivelul corespunzător dezaglomerării pieței. Mai mult, atunci când se preconizează concedieri, sindicatele ar putea încerca să ridice aceste costuri, amenințând cu organizarea de acțiuni revendicative.

Ca urmare, salariul real poate rămâne stabilit pe perioade mai lungi, la un nivel superior celui de dezaglomerare a pieței, ducând la persistenta șomajului. Probabilitatea de menținere a șomajului este și mai mult întărită de faptul că, în conformitate cu această teorie, șomerii nu au aproape nici o putere de influență asupra nivelului de remunerare al celor deja angajați. Șomerii nu reprezintă o amenințare la adresa celor ce dispun de un loc de muncă, datorită costurilor de circulație a personalului, cu care se confruntă firmele care intenționează să-și înlocuiască angajații. Salariile ridicare vor continua să persiste chiar și în condiții de rată înaltă a șomajului.

Analizată în contextul pieței duale, aici, puterea deținută de insideri în sectorul primar este considerabilă, deci angajații s-ar putea să rămână insensibili la presiunea exercitată de outsideri. În cadrul sectorului secundar, însă, costurile de circulație a personalului sunt mult mai scăzute, deci outsiderii devin o amenințare reală și salariul este împins foarte aproape de nivelul corespunzător pentru dezaglomerarea pieței.

Lucrătorii deja angajați au mai multe de spus în negocierea salarială decât șomerii. Angajații sunt reprezentați de un sindicat care negociază salariul cu firmele. În general, sindicatul va reprezenta interesele membrilor săi, din care majoritatea este angajată. El nu va reflecta neapărat interesele celor excluși din rândurile angajaților.

Insiderii vor dori să forțeze creșterea salariilor, chiar dacă aceasta va afecta perspectivele de angajare ale outsiderilor. Această schemă poate genera un rezultat al negocierii între firme și sindicate la care salariul este stabilit peste nivelul de echilibru al pieței, întocmai ca în situația salariului de eficiență.

În unele țări, sindicatele negociază la nivelul firmei, în altele, negociază la nivelul întregii industrii sau al întregii economii. În țările în care negocierea este descentralizată, sindicatele pot face presiuni pentru a obține salarii mai mari pentru angajați, fără a se gândi la efectele asupra restului economiei sau asupra outsiderilor. În țările în care negocierea este centralizată, efectele asupra restului economiei tind să fie internalizate în procesul de negociere, deoarece reprezentanții sindicatelor negociază în numele tuturor muncitorilor, și nu numai pentru cei dintr-o singură firmă.

Concluzia este că negocierea descentralizată cu sindicate puternice va conduce la salarii peste nivelul de echilibru al pieței, și outsiderii nu vor avea acces la locuri de muncă, în timp ce negocierea centralizată va conduce la un rezultat mai apropiat de cel de echilibru al pieței – deoarece sunt exprimate și îngrijorările șomerilor -, deci șomajul va scădea.

Cea de-a treia alternativă la negocierea sindicală centralizată și descentralizată este absența oricărei negocieri (o sindicalizare scăzută sau sindicate slabe). Aceasta va produce, de asemenea, un rezultat asemănător piețelor libere (în absența considerațiilor salariilor de eficiență).

Aceste modele ajută la explicarea existenței șomajului involuntar chiar și atunci când PIB-ul este la nivelul său potențial.

În perioadele cu șomaj ridicat, cei care sunt deja angajați își pot utiliza puterea de negociere pentru a se asigura că își mențin statutul și pentru a preveni că noii intrați în rândurile forței de muncă să îi concureze efectiv. Într-un astfel de model insider – outsider, o perioadă prelungită cu șomaj înalt va tinde să fie persistent, indiferent care ar fi cauza sa inițială. Dacă outsiderilor li se va interzice accesul pe piața muncii, șomajul va eșua în exercitarea unei presiuni descendente asupra salariilor, iar NAIRU va tinde să crească.

CAPITOLUL II: EVOLUȚIA OCUPĂRII ȘI ȘOMAJULUI ÎN PERIOADA 2000-2012

În timpul tranziției, piața forței de muncă din România s-a schimbat impresionant, principala caracteristică fiind diminuarea numărului populației ocupate. Una din cauzele reducerii acestui număr a fost procesul de restructurare a întreprinderilor care a dus la pierderea locurilor de muncă și care nu au fost compensate cu crearea unor noi locuri de muncă. Îmbătrânirea populației reprezintă un factor de influență a pieței muncii. Acesta a condus la scăderea soldului natural.

În primii ani de tranziție, România s-a confruntat cu o explozie a șomajului pe baza unor schimbări în economia națională. Prin procesul de restructurare/privatizare a companiilor de stat, s-a schimbat structura forței de muncă, ocuparea forței de muncă în sectorul de stat fiind redusă, în timp ce, în sectorul privat, forța de muncă a crescut.

Ca urmare a dezechilibrelor provocate de trecerea la economia de piață, au avut loc concedieri masive de persoane induse de procesul de restructurare sau privatizare a companiilor de stat și care a dus la scăderea numărului de angajați și creșterea numărului șomerilor. Comparativ cu 1990, numărul de angajați în România a scăzut în mod constant de la 9 milioane la 4.7 milioane persoane în 2010.

2.1. FENOMENUL DE MIGRAȚIE

De asemenea, România s-a confruntat și cu o emigrare semnificativă, care a dus la o scădere a forței de muncă. Muncitorii tineri și cu o înalta calificare au plecat în afară, iar lucratorii slab calificați au plecat și ei la rândul lor, dorind să obțină câștiguri mai bune în străinătate. Începând din 2006, deoarece tot mai mulți oameni au inceput să migreze în străinătate în căutarea unui loc de muncă, țara s-a confruntat cu lipsa forței de muncă. În anul 2010, peste 2 milioane de cetățeni români lucrau în străinătate. Fenomenul de migrație a fost accentuat în ultimii 3-4 ani înainte ca România sa adere la UE. Acest fenomen a avut o serie de efecte pozitive, cum ar fi reducerea șomajului, a sărăciei și a problemelor sociale, în special în mediul rural și în zonele care au fost puternic afectate de restructurarea economică în ultimii ani de tranziție.

Rezultatele din 2010-2011 trebuie analizate prin prisma faptului că declanșarea crizei financiare și economice, în primăvara anului 2007 în SUA, în anul 2008 în Europa, cuprinzând în partea finală a anului 2008 și România, a determinat o serie de efecte negative globale și individuale, cu grad de intensitate diferit de la țară la țară, cât și abordări de surmontare a crizei, deopotrivă cu caracter global, cât și în plan național. Venind ceva mai târziu la noi sau fiind prea adânc stimulată psihologic, în 2009-2012, criza a produs efecte economico-financiare negative puternice.

“O consecință a tranziției economice din România a fost mutația unei părți a forței de muncă rămasă fără locuri de muncă către forme informale de lucru”.

Deși creșterea economică a fost susținută în ultimii ani, munca informală persistă în România, iar în unele perioade continuă chiar să crească. Munca informală este prezentă în special în agricultură. Sectoarele secundare în care munca informală exista sunt: construcții, servicii la domiciliu, educație, transport, comerț și sănătate. Parlevliet și Xenogiani au estimat într-un document OECD că munca informală este cuprinsă între 20 și 50% din populația ocupată existentă în România.

În 2007 și 2008, munca informală și emigrația s-au diminuat, iar rata ocupării forței de muncă a crescut ușor. Însă, din cauza crizei politice și economice care s-a abătut asupra României în perioada 2008-2009, s-a oprit îmbunătățirea pieței forței de muncă.

Cel mai afectat sector privind munca informală este cel agricol. Un alt sector afectat este sectorul construcțiilor. O soluție pentru atenuarea nivelului muncii informale ar putea fi acordarea de avantaje fiscale firmelor de construcții, salariaților firmei și beneficiarilor finali pentru lucrări de amenajare și construcții.

Migrația a avut un impact important asupra pieței muncii, dar și asupra economiei românești, deoarece s-a produs în mare parte în rândul tinerilor, dar și în rândul celor cu un nivel ridicat de pregătire.

Cauzele principale care au determinat migrația masivă a cetățenilor români în străinătate au fost sărăcia și lipsa locurilor de muncă. Din 1990 până în 2012 sunt cu 3,9 milioane de salariați mai puțini în economie. La nivelul anului 2012, numărul de salariați era de 4,25 milioane de persoane și cu 500 000 mai puțini decât la începutul crizei, populația ocupată fiind tot de 9 milioane de persoane.

Populația României a scăzut de la 22,45 milioane de locuitori în anul 2000 la 18,76 milioane de locuitori la sfarșitul anului 2012. Acest fapt se datorează îmbătrânirii demografice și scăderii natalității, dar și din cauza emigrației masive.

Conform Raportului Național al Dezvoltării Umane 2007, 10% din populația țării (aproximativ 2 milioane de români) lucrau în străinătate în activități nesezoniere. În urma unui studiu efectuat de Fundația pentru o Societate Deschisa a rezultat că țările principale de destinație ale emigranților între 2004-2007, au fost: Italia (40%), Spania (18%), Germania (5%), Ungaria (5%) si Israel (6%).

La începutul anului 2010, potrivit datelor publicate de Eurostat, 2,1 milioane de români lucrau în 15 state europene. 890 000 dintre aceștia lucrau în Italia, 825 000 în Spania, de 12 ori mai mulți decât în 2002, și 110 000 în Germania.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: BNR

Potrivit unor statistici BNR, tabelul de mai sus ilustrează scăderea abruptă în 2009 a sumelor trimise de muncitorii români din străinătate. Aceste sume au început să se diminueze în noiembrie 2008, iar la sfârșitul trimestrului II al anului 2009 ajungeau la suma de 6,65 miliarde euro.

În 2010 și 2011, remitențele trimise de muncitorii români au continuat să scadă, în ciuda previziunilor optimiste. În ultimii 10 ani, românii plecați în afară pentru a muncii au trimis în țară peste 53 de miliarde de euro sub formă de remiteri, dar în anii de criză, sumele s-au redus semnificativ, potrivit datelor publicate de BNR. Anul 2008 a fost unul de vârf, fiind trimisă în țara suma de 8,64 miliarde de euro.

Lucrătorii mobili din România sunt angajați în mare parte pe posturi cu un nivel mediu de pregătire.Cetățenii români care muncesc în străinătate reprezintă o sursă foarte importantă de venit care poate spori creșterea economică. În decembrie 2012, potrivit unei analize Eurostat, veniturile aduse de lucrătorii români în țară au scăzut de la 206 milioane euro în 2010 la 168 milioane euro în 2012.

Având în vedere migrația internă, în anul 2009 existau 290 000 de români care își schimbau domiciliul. În 2010, numărul acestora a crescut la aproximativ 460 000. Cele mai multe persoane care își mută domiciliul sunt femei, acestea fiind cu 25% mai multe decât bărbații.

Muncitorii migranți constituie o resursă importantă pentru țările de origine și pentru cele de destinație, iar criza economico-financiara a avut un impact puternic asupra acestora.

Criza a avut, în general, efecte puternice negative asupra românilor aflați la muncă în străinătate. Migranții români care lucrau ca muncitori necalificați, cei care lucrau fără acte sau aceia din economia informală a țărilor în care lucrau, au resimțit cel mai puternic criza.

Pe perioada crizei, datorită persistenței cererii forței de muncă în sectoare cum ar fi munca la domiciliu – îngrijire bătrâni, bolnavi, curățenie, migrația în rândul femeilor a crescut.

2.2. EVOLUȚIA RATELOR DE OCUPARE

România se situează departe de îndeplinirea obiectivului Europa 2020 stabilit de Programul Național de Reformă care specifică o rată de ocupare a forței de muncă de 70% până în anul 2020. Dacă politicile naționale și performanța economică nu se ameliorează considerabil, este foarte puțin probabil ca obiectivul pentru anul 2020 să fie atins, dată fiind tendința actuală a

ocupării forței de muncă.

Persistența situației macro-financiare dificile are urmări nefavorabile pentru condițiile din piața forței de muncă, tinerii fiind cea mai afectată categorie cu o rată de ocupare de numai 23,1%.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: EUROSTAT

Începând cu anul 2006, se observă o tendință de scădere a ratei de ocupare a forței de muncă cu vârsta între 20-64 ani. România se situeaza la 6,2% față de obiectivul EU 2020 (70%), înregistrând la sfârșitul anului 2012, conform EUROSTAT, o rată de ocupare de 63,8%. În anul 2001, ocuparea pe piața forței de muncă a scazut dramatic de la 68,3% la 63,3% în 2002, diminuandu-se cu 5%. În 2011, România înregistra cele mai mici rate privind ocuparea forței de muncă, și anume 62,8%.

Evoluția ratei de ocupare a populației pe grupe de vârstă

Sursa: Institutul Național de Statistică

Conform INS, rata de ocupare a populației cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani era de 59,5% în 2012, cu 1% mai mare decât în anul precedent. Rata de ocupare a tinerilor a fost de 23,9%, iar cea a persoanelor cu vârsta între 55-64 ani se situa la 41,4%.

Potrivit Biroului Internațional al Muncii, rata de activitate a populației înregistrată în 2012 a fost de 64,2% (9964 mii persoane), dintre care 9263 mii persoane reprezentau populația ocupată și 701 mii persoane fiind șomeri.

În măsura în care nivelul de educație scade, va scădea și gradul de ocupare. Astfel, cel mai ridicat nivel al ratei de ocupare s-a înregistrat în rândul absolvenților învățământului superior (81,4%). Cel mai mare procent în totalul populației ocupate îl dețin salariații, și anume 67,3%, fiind în creștere față de anul anterior cu 76 000 de persoane. În anul 2009, ocuparea în rândul persoanelor cu un nivel ridicat de educație s-a situat la o rată cu 26% mai mare față de ocuparea totală, și mai mare cu 42% decât ocuparea celor cu un nivel mai slab de educație.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: EUROSTAT

În România, bărbații sunt mai puțin afectați de criză față de femei, observându-se declinul mai accentuat privind ocuparea forței de muncă asupra femeilor.

Potrivit EUROSTAT, nivelul minim al ocupării la femei s-a situat în anul 2011 cu o rată de ocupare de doar 55,7%, iar cel maxim în 2000 (63%). La bărbați, punctul minim al ocupării a fost atins în anul 2004, cu o rată a ocupării de 69,7%, maximul înregistrându-se în 2000 (75,4%).

Muncitorii calificați în silvicultură, agricultură și pescuit semnificau 23,4% din totalul populației ocupate. O pondere însemnată din totalul populației ocupate o reprezentau lucrătorii calificați (15,6%), muncitorii în sectorul serviciilor (13,1%), precum și specialiștii în diferite domenii de activitate (13,5%). La nivelul anului 2012, în ceea ce privește repartiția muncitorilor pe activități ale economiei naționale, 42,4% din totalul populației ocupate erau concentrați în servicii, 29% în sectorul agricol, iar 28,6% în construcții și industrie. 6580 mii persoane ocupau activitățile neagricole, dintre care cele mai mari procente își desfășurau activitatea în industria prelucrătoare (25,6%), 18,3% în comerț și 10,6% în construcții.

Sectorul cel mai afectat de criză din punct de vedere al ocupării a fost industria, cu o scădere de 7%. Alt sector afectat a mai fost a fost cel imobiliar, aici producându-se unele schimbări. Și în construcții a avut loc o scădere a locurilor de muncă cu 3% între 2008 și 2009. În schimb, sectorul serviciilor a înregistrat o creștere a ocupării forței de muncă cu aproape 2%. În sectorul industrial, ocuparea forței de muncă a scăzut cu 10% în rândul femeilor, comparativ cu 5% în rândul bărbaților. Populația ocupată în agricultură a scăzut drastic de la 46,3% în 2000 la 25,7% în 2010, o scădere cu peste 2,3 milioane de lucrători. Industria a fost situată după agricultură în ceea ce privește populația ocupată, 23,3% muncitori, crescând între 2000 și 2009 continuu, în 2010 scăzând foarte puțin din cauza crizei economice.

Absolvenți de învățământ superior în populația cu vârsta între 30-34 ani

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: EUROSTAT

Doar o cincime din populația României cu vârsta cuprinsă între 30-34 ani a urmat învățământul universitar. Nivelul de educație a crescut considerabil de la 13,9% în 2007 la 21,8% în 2012. Ținta României se situa în jurul procentului de 27%, iar targetul UE27 era de 40%, dar nivelurile de educație se afla departe de obiectivul Europa 2020 și de media UE 27, de circa 35%.

Din punct de vedere al formei de proprietate a unităților în care au lucrat, bărbații înregistrau procentul majoritar de 63% în populația civilă din sectorul mixt și 54,9% din sectorul privat. Pe de altă parte, femeile erau preponderente în instituțiile publice (58,9%). Cea mai mare pondere în totalul populației ocupate civile o dețin salariații, și anume 54,7%. Aceștia predominau în servicii sociale (95,9%), servicii comerciale (71%), industrie și construcții (70,2%).

Persoane care lucrau cu fracțiune de normă sau care aveau un al doilea loc de muncă

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: EUROSTAT

În anul 2000, populația care lucra cu fracțiune de normă era de 16,5% din ocuparea totală. În 2005, aceasta a scăzut la 10,2% din populația ocupată totală, urmând ca în 2010 să ajungă la 11%. Lucrătorii care își luau și un al doilea loc de muncă în anul 2000 reprezentau 5,3% din ocuparea totală. În 2005, populația a scăzut la 3,1%, iar în 2010 s-a ajuns la 2,7%. În 2009, ocuparea forței de muncă în timp parțial se situa la 9,8% din ocuparea totală a forței de muncă, înregistrând o scădere semnificativă față de anul 2000 cu aproape 7%. În 2012, din totalul populației ocupate, 945 000 de persoane (10,2%) au lucrat cu program parțial.

În anul 2008, România înregistra un număr mediu de ore lucrate pe săptămâna de 41,1 ore pentru full-time și 24,4 ore pentru part-time. Durata de lucru legală, 40 ore, a fost respectată la 76% din locurile de muncă cu normă întreagă. La 18% dintre acestea, durata de lucru legală a fost depășită. Din punct de vedere al naturii contractului de muncă, 1,3% din populație a fost angajată cu contract de muncă pe perioadă determinată. Între 2008 și 2009, s-a înregistrat o scădere cu 21% a acestor contracte, criza având un efect negativ și asupra acestora. În 2010, procentajul de muncitori care lucrau în baza unui contract cu durată determinată a fost de 1,1%.

În 2011, existau 237 000 de persoane ocupate cu program parțial care erau disponibile și doreau să lucreze mai multe ore (2,4% din populația activă, 2,6% din populația ocupată și 24,8% din totalul persoanelor care lucrau part-time). Din cele 237 000 de persoane (persoane subocupate), 66,9% erau reprezentate de bărbați, 80,1% aparțineau mediului rural și 59% aveau vârsta între 25-44 ani. Peste 54,2% dintre persoanele subocupate aveau studii medii. 93,2% dintre acestea au căutat locuri de muncă ca salariați. În același an, 227 000 de persoane au desfășurat o activitate secundară (2,5% din populația ocupată). Dintre aceste persoane, 65,1% erau bărbați, 84,7% erau adulți cu vârsta între 25-54 ani , iar 86,8% locuiau în mediul rural cu preponderență în sectorul agricol.

În 2012, durata medie efectivă de lucru pe săptămână pentru activitatea principală s-a situat la 39,1 ore, iar pentru activitatea secundară a fost de 14,6 ore desfășurate de 220 000 persoane.

2.3. EVOLUȚIA RATEI ȘOMAJULUI

În România, pe parcursul anilor 2009-2010, economia țării a fost profund afectată de criza economico-financiară, având un impact puternic asupra pieței muncii. În prezent, șomajul este considerat de către populație drept cea mai gravă problemă a țării. Factorii discriminanți pentru cei care își caută un loc de muncă pot fi: vârsta, sexul sau nivelul educației.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: EUROSTAT

În anul 2002, conform ANOFM, șomerii erau în număr de 954.546. În 2003, rata medie națională a șomajului s-a situat la nivelul de 7,6%, cu un număr mediu de șomeri de 689.531, urmând ca în anul 2008, rata medie a șomajului să ajungă la 4%, iar numărul mediu de șomeri să scadă la 362 429. Specialiștii consideră că aceasta scădere în economie a fost prea rapidă pentru a putea fi susținută de investiții în crearea unor noi locuri de muncă.

Începând cu anul 2003, numărul total al șomerilor a scăzut continuu până la începutul anului 2009. În anul 2008, existau 362.429 de șomeri, iar la sfârșitul anului 2009 numărul acestora a crescut la 572.914, crescând cu 63,25%. La sfârșitul anului 2010, numărul total al șomerilor a ajuns la 741.737.

Bărbații au fost mai afectați de criza economică decât femeile. În decembrie 2008, șomajul în rândul bărbaților se situa la 4,5%, urmând ca în 2009 să ajungă la 8,3%. Rata șomajului în ceea ce privește sexul feminin se afla la 4,4% în 2008, trecând în 2009 la 7,1%. Între 2008 și 2009, șomajul a crescut de la 5,8% la 6,9%. În 2009, rata șomajului pentru femei a fost cu aproximativ 2% mai mare decât cea pentru bărbați, înregistrând o creștere pentru ambele sexe de 1% față de anul precedent.

Din punct de vedere al vârstei, rata șomajului arată că tinerii cu vârsta cuprinsă între 15-24 ani, întâmpină dificultăți mai ridicate față de cei mai maturi în găsirea și păstrarea unui loc de muncă. În 2009, rata șomajului în rândul tinerilor se situa la un nivel de 20,8%, o creștere comparativ cu anul 2008 de 2%. Dar criza economică a afectat mai mult persoanele cu un nivel înalt de calificare decât persoanele cu un nivel scăzut de calificare. În 2009, rata șomajului în rândul populației cu un nivel ridicat de educație a crescut cu 1,3% față de anul 2008. În schimb, rata șomajului din 2009 în rândul persoanelor cu un nivel de educație scăzut a crescut cu doar 0,5% față de anul 2008.

Numărul șomerilor s-a mărit în perioada decembrie 2008-august 2010 cu 272.400, de la 403.400 crescând la 675.800 de șomeri. De asemenea, în aceeași perioadă, procentul șomerilor cu pregătire universitară în totalul șomerilor a crescut de la 5,1% în decembrie 2008 la 7,2% în august 2010. În aprilie 2010, numărul șomerilor s-a diminuat cu 46.228 ajungând la 493.438, dintre care 365.105 proveneau din sectorul privat. Din acest număr total de șomeri înregistrați, au fost șomeri indemnizați 200.633, restul de 292.805 fiind șomeri neindemnizați.

Performanțele mai bune ale României privind șomajul general se datorază ratei șomajului mai scăzută în rândul bătrânilor. Începând cu anul 2008, rata șomajului înregistrată în rândul tinerilor a crescut semnificativ, cu 5,1% în 2008, urmând să ajungă în 2011 la 23,7%.

Conform statisticilor ANOFM, numărul total al șomerilor înregistrați în anul 2000 era de 1.067.206. În 2001 a avut loc o scădere a numărului acestora cu 200.708 șomeri. În 2002, a crescut numărul șomerilor, ajungând ca în economie să existe 954.546 de șomeri.

Sursa: www.businessday.ro

Calculul metodelor BIM și ANOFM face raportarea șomerilor la populația activă și astfel se obține rata națională. Pentru a aparține statisticilor ANOFM, persoanele care sunt în căutarea unui loc de muncă trebuie să depună o cerere, dar numărul șomerilor a scăzut dat fiind faptul că acelora care le-a expirat perioada de primire a ajutorului de șomaj nu au mai depus această cerere.

Numărul șomerilor BIM este calculat de către Institutul Național de Statistică prin sondaje, interviuri directe în aproximativ 28.000 de gospodării, persoanele fiind întrebate dacă își caută în mod activ sau nu un loc de muncă. Diferența dintre cele două metode este șomajul ascuns, conform căruia persoanele își caută, dar nu găsesc un loc de muncă, dar nici nu apelează la ANOFM pentru a dobândi un loc de muncă.

În vara lui 2007, după cum se observă în grafic, când numărul oficial al șomerilor a fost de 350.000, iar companiile comunicau că nu găsesc forță de muncă, numărul real al șomerilor a fost aproape dublu, atingând nivelul de 650.000. Rata locurilor de muncă vacante, în aceeași perioadă a anului, ajungea la 2,1%, aceasta însemnând că erau la dispoziție aproximativ 90.000 de locuri de muncă în economie.

Confosm INS, care calculează șomajul BIM, în ianuarie 2012, România înregistra o rată a șomajului de 7,2%, mai puțin cu 0,3% față de cea din decembrie 2011. În luna august 2011, se întâmplă contratriu, la ANOFM scădea șomajul, în timp ce la INS acesta creștea.

Potrivit datelor furnizate de ANOFM, la sfârșitul lunii iunie 2012, erau înregistrate 404.100 persoane șomere, comparativ cu luna iunie a anului precedent când erau înregistrați cu 31.900 mai puțini șomeri. Din numărul total al persoanelor șomere înregistrate, femeile reprezentau 44,1%.

Sursa: http://businessday.ro

La sfârșitul lunii iulie 2011, conform ANOFM, numărul șomerilor era de 450.000, iar

rata șomajului atingea nivelul de 4,77%. Potrivit INS, numărul real al șomerilor a fost mai mare, depășind 700.000, iar rata șomajului conform metodologiei BIM a fost de 7,3% în luna iulie.

Din cauza crizei și a politicilor din sectorul public și privat de restructurare pe seama scăderii personalului, probabilitatea ca o persoană care are un loc de muncă să intre în șomaj sau inactivitate a fost de 7,7% la nivelul anului 2011, iar în 2010 numai de 3,3%. Persoanele care au devenit recent inactive sau au intrat în șomaj au în general o educație scăzută, cu o probabilitate de 3 ori mai mare decât cei care au o altă categorie de educație. Persoanele inactive și intrate în șomaj pot fi de asemenea din mediul rural (probabilitate de patru ori mai mare decât în mediul urban) sau pot fi persoane angajate cu regim de lucru temporar (probabilitate mai mare de șase ori pentru aceștia decât pentru cei care lucrează permanent).

Un bugetar din 1000, un angajat din 50, un angajat permanent din 142 și un angajat temporar din 11 sunt activi în căutarea unui loc de muncă.

Evoluția numărului de șomeri pe categorii de vârstă

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: EUROSTAT

Dintre cei care își finalizează studiile, elevi și studenți, mai mult de jumatate intră în șomaj sau inactivitate, ieșind în evidență o corelare slabă între necesitățile pieței muncii și sistemul educațional. În acest sens, 37% dintre aceștia intră în șomaj, 18% intră în inactivitate, iar 45% iși gasesc loc de muncă. În 2011, doar 5% dintre pensionari reintrau în activitate,procent menținut înca din anul 2009. Jumatate dintre șomeri căutau în 2009 un loc de muncă mai mult de șase luni. În 2011, procentul acestora a ajuns la 66,6%. Vechimea medie la locul de muncă în perioada 2011-2012 era de 112 luni, mai bine de 9 ani.

La sfârșitul lunii iunie 2012, din totalul populației active, 404.100 de persoane erau șomeri, potrivit metodologiei BIM. Rata șomajului, conform INS, a fost de 7%, în scădere față de anul anterior când a fost de 7,4%.

În februarie 2012, cei mai mulți șomeri aparțineau categoriei de vârstă 20-24 ani. Rata șomajului pentru femei este depășită de cea a bărbaților cu 0,8% astfel: 7,5% pentru bărbați și 6,7% în rândul femeilor. Rata șomajului la categoria de vârstă 25-74 ani s-a situat astfel: 5,9% pentru sexul masculin și 4,9% pentru cel feminin. Numărul șomerilor cu vârsta cuprinsă între 25 și 74 ani formează 69,9% din totalul șomerilor pentru luna februarie.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: ANOFM

Indemnizația de șomaj exprimă 75% din salariul minim brut pe economie, iar pentru persoanele cu un nivel de cotizare mai mare de trei ani, se adaugă o sumă prin care se aplică o cotă procentuală diferențiată asupra mediei salariului brut lunar din ultimele 12 luni, astfel:

3% pentru persoanele cu un nivel de cotizare de cel puțin 3 ani;

5% pentru persoanele cu un nivel de cotizare de cel puțin 5 ani;

7% pentru persoanele cu un nivel de cotizare de cel puțin 10 ani;

10% pentru persoanele cu un nivel de cotizare de cel puțin 20 ani.

La sfârșitul lunii iunie a anului 2010, numărul șomerilor înregistrați la ANOFM erau de 680.782, dintre care 381.177 reprezentau șomerii indemnizați, iar restul de 299.605 erau șomeri neindemnizați.

La mijlocul lunii octombrie 2012, rata șomajului națională a fost de 5,2%, mai mare cu 0,2% decât cea a lunii septembrie și cu 0,25% mai ridicată față de cea din luna octombrie a anului precedent. La sfârșitul lunii octombrie, numărul total de șomeri înregistrat a fost de 456.148 de persoane, care a crescut față de luna septembrie cu 13.952 de șomeri. Conform statisticilor furnizate de ANOFM, din numărul total de șomeri înregistrați, 161.238 au fost șomeri indemnizați, iar 294.910 șomeri neindemnizați.

Potrivit metodologiei BIM, șomerii sunt persoanele cu vârsta între 15-74 ani care îndeplinesc în același timp următoarele trei condiții:

Nu au un loc de muncă;

Sunt dispuși să înceapă munca în următoarele două săptămâni;

Au fost activi în căutarea unui loc de muncă în decursul ultimelor patru săptămâni.

La nivelul țării, în trimestrul IV al anului 2012, rata șomajului a înregistrat un procent de 6,9. Bărbații dețineau o pondere de 7,2%, față de femei care aveau o rată a șomajului de 6,5%. În aceeași perioadă, 61,8% dintre șomeri erau persoane care au mai lucrat înainte. Privind șomerii cu experiență în muncă, 31,1% dintre aceștia au absolvit liceul, iar 30,4% au absolvit școli profesioanale sau de ucenici. Dintre șomerii care nu au experiență deloc în muncă, 64,1% proveneau din mediul urban, 43,2% reprezentau sexul femenin și 43,3% aveau studii de liceu. Durata medie de șomaj a fost de 13,4 luni.

CAPITOLUL III. ANALIZA ȘOMAJULUI ȘI A OCUPĂRII LA NIVEL REGIONAL

Regiunile de dezvoltare reprezintă un element deosebit de important în proocesul integrării europene. În ceea ce privește sprijinul financiar, Uniunea Europeană asigură țărilor și regiunilor de dezvoltare din care este formată un tratament egal. Prin Tratatul de la Maastricht, regiunle de dezvoltare au fost transformate într-un pilon al integrării, Europa fiind formată în prezent dintr-un ansamblu de regiuni, ca urmare a diversității vieții economice, culturale și sociale.

În anul 1950, România a adoptat modelul de organizare administrativ-teritorială alcătuit din regiuni și raioane, un model specific centralismului birocratic. La începutul lunii ianuarie 1968, s-a trecut de la modelul precedent birocratic la forma de organizare actuală, cu 39 de județe și municipiul București, la început, în prezent existând 41 de județe plus municipiul București.

Institutul Național de Statistică utilizează conceptul de macroregiuni de dezvoltare prin cumularea indicatorilor economico-sociali și gruparea a două regiuni de dezvoltare într-o macroregiune. Acest concept evidențiază fenomenele economico-sociale pe zone mai vaste decât regiunile. Astfel, România este împărțită în 8 regiuni și 4 macroregiuni de dezvoltare.

3.1 EVOLUȚIA ȘOMAJULUI LA NIVEL REGIONAL ÎN PERIOADA 2000-2012

La nivel teritorial, în anul 2012, numărul șomerilor a scăzut în 38 de județe și în municipiul București. Cele mai mari scăderi s-au înregistrat în următoarele județe: Mureș (cu 1369 de persoane), Buzău (cu 1364 de persoane), Prahova (cu 1168 de persoane), Alba (cu 1050 de persoane) și Bihor (cu 946 de persoane). Numărul de șomeri a crescut în 3 județe, precum Bistrița Năsăud (cu 170 de persoane), Maramureș (cu 43 de persoane) și Covasna (cu 17 persoane).

În profil teritorial, în anul 2012, rate ridicate ale șomajului s-au înregistrat în județele Vaslui (9,64%), Mehedinți (9,54%), Teleorman (8,72%), Dolj (8,71%), Covasna (8,52%) și Buzău (7,51%). Mai sunt și alte județe cu rate ridicate ale șomajului, dar celor menționate mai sus trebuie să li se acorde prioritate în crearea rapidă de noi locuri de muncă, iar acolo unde există centre mari industriale, trebuie făcut cu mare atenție procesul de restructurare în cazul reformei. Județele precum Arad, Timiș, Ilfov și Covasna au înregistrat o rată scăzută a șomajului cu nivelul cuprins între 1,7% și 3,3%. În municipiul București, rata șomajului a fost 1,9%, dar această cifră nu este 100% relevanta, deoarece în acest municipiu există și o categorie de persoane care nu dispun nici de locuri de muncă și nici nu sunt înregistrate la Oficiul forței de muncă. Județul în care s-a realizat cea mai mică rată a șomajului în luna martie a fost Ilfov, cu rata de 1,63%.

Discrepanța dintre nivelul maxim și nivelul minim al șomajului este de 8,01%, mai mică cu 0,24% decât cea din luna februarie.

Cea mai mare pondere de șomeri neindemnizați din numărul total al șomerilor s-a înregistrat în urmatoarele județe: Vaslui (73,01%), Iași (75,7%), Buzău (73,23%), Dolj (77,09%), Covasna (79,04%) și Teleorman (80,12%).

Rata șomajului BIM a populației cu vârsta între 15-64 ani la nivel regional

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: Institutul National de Statistica

În Macroregiunea 1, alcătuită din regiunea Nord-Vest și regiunea Centru, rata șomajului în 2012 a fost de 9,9%, crescând cu 2% față de anul anterior. În Macroregiunea 2, formată din regiunea Nord-Est și regiunea Sud-Est, rata șomajului a fost de 6,7%, în anul precedent aceasta fiind de 7%. Macroregiunea 3, ce reunește regiunea Sud-Muntenia si regiunea București-Ilfov, a înregistrat o rată a șomajului de 8,3%, în creștere cu 0,1% față de anul anterior. În ceea ce privește Macroregiunea 4, formată din regiunea Sud-Vest Oltenia și regiunea Vest, rata șomajului a scăzut de la 6,4% în 2011 la 6% în 2012.

Cele mai puternic afectate persoane de șomaj au fost cele de sex masculin în toate regiunile țării. În 2008, numărul femeilor șomere s-a diminuat în toate regiunile țării, scăderi masive ale acestora având loc în regiunile Nord-Vest și București-Ilfov.

Cele mai mari scăderi ale raței șomajului s-au realizat în municipiul București și în alte 38 de județe, printre care Buzău cu 0,71%, Alba cu 0,61%, Sălaj cu 0,57%, Mureș cu 0,55% și Gorj cu 0,51%. Cele mai mari creșteri ale raței șomajului s-au înregistrat în Bistrița Năsăud cu 0,13%, Covasna și Maramureș cu 0,02%.

Având în vedere categoriile de vârstă, cea mai înaltă rată de inactivitate la nivel regional se înregistrează în rândul celor cu vârsta cuprinsă între 15-24 ani. În 2012, rata șomajului regional în România pentru persoanele cu vârsta între 15-24 ani a fost de 22,7%. Potrivit datelor publicate de Eurostat, rata șomajului în anul 2011 a fost de 23,7% în rândul tinerilor. Cea mai ridicată rată a șomajului s-a înregistrat în rândul tinerilor în regiunea Centru, de 36,3%, apoi în regiunea Sud-Muntenia, cu 32,9% și în regiunea Sud-Est, cu 30,7%. În regiunea București-Ilfov, 22,2% din tineri sunt șomeri, 20,9% în regiunea Nord-Vest, 19,2% în regiunea Sud-Vest Oltenia, 11,9 în regiunea Nord-Est, iar în regiunea Vest au fost 20,3% tineri șomeri.

Potrivit datelor furnizate de Eurostat, în 2011 doar 14,9% din populația României a absolvit o formă de învățământ superior. Discrepanțele regionale arata astfel: în regiunea București-Ilfov, 31,4% au obținut o diplomă de învățământ superior, față de regiunea Sud-Est sau Sud-Muntenia, unde numai 11,6% sau respectiv 11,2% au absolvit o formă de învățământ superior.

3.2 EVOLUȚIA OCUPĂRII LA NIVEL REGIONAL ÎN PERIOADA 2000-2012

Reducerea numărului de locuitori din România, ca efect al sporului natural negativ și a emigrărilor negative în scopul de a muncii, a condus la scăderea populației active și a populației totale ocupate în cele opt regiuni de dezvoltare ale țării.

În anul 2008, față de 2003, totalul persoanelor active din regiunile Nord-Vest, Centru, Nord-Est, Sud-Est și Sud-Vest Oltenia a scăzut, iar în schimb, în regiunile Sud-Muntenia, București-Ilfov și Vest, numărul persoanelor active a crescut. În același an, cea mai mare pondere a populației active, de 17,6% din numărul total al persoanelor active, a fost înregistrată în regiunea Nord-Est, urmată de regiunea Sud-Muntenia, unde se află 16% din totalul populației active și apoi regiunea Sud-Est, cu 12,5% din totalul populației active a țării.

Rata de ocupare a forței de muncă pentru populația cu vârsta cuprinsa între 20-64 ani la nivel regional EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: EUROSTAT

Referitor la ratele de ocupare a forței de muncă pe regiuni, în tabelul de mai sus se pot observa discrepanțele regionale majore. O mare diferență, de aproape 12%, s-a înregistrat în anul 2011, între regiunea Bucuresti- Ilfov, cu cea mai ridicată rată de ocupare a forței de muncă (68,2%) și regiunea Centru, având rata de ocupare cea mai scăzută (56,5%)

În anii 2004 și 2005, s-a constatat o ușoară scădere a ratelor de ocupare, după care acestea au început să crească în șapte regiuni, singura regiune care a înregistrat o scădere fiind cea de Nord-Est. În anul 2012, majoritatea regiunilor au avut tendințe de creștere, mai puțin regiunile Nord-Est și Sud-Est, unde au avut loc mici scăderi.

În perioada 2003-2008, se constată o creștere a ratei de activitate în regiunile Centru,

Sud-Muntenia, București-Ilfov și Vest, iar în restul regiunilor au avut loc scăderi ale ratei acesteia. Ratele de activitate înregistrate în regiunile Nord-Vest, Centru și Sud-Est s-au aflat sub media pe țară, în timp ce în regiunile Nord-Est, Sud-Muntenia, București-Ilfov și Sud-Vest Oltenia, ratele de activitate s-au situat peste rata medie de activitate, iar în regiunea Vest, aceasta a fost aceeași cu rata înregistrată la nivel național. Ratele mai ridicate de activitate în regiunile Sud-Muntenia, Nord-Est și Sud-Vest Oltenia sunt rezultate de preponderența agricolă a acestor regiuni, astfel surplusul de muncă fiind încorporat în agricultură.

Rata de ocupare a tinerilor cu vârsta între 15-24 ani pe sexe și macroregiuni la nivelul anului 2012

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: Institutul Național de Statistică

In ceea ce priveste rata de ocupare pe sexe, putem observa ca persoanele de sex masculin sunt predomina persoanele de sex feminin in toate regiunile si macroregiunile tarii.

La nivelul anului 2012, cea mai ridicata rata de ocupare s-a realizat in macroregiunea 2 (Regiunea Nord-Est, respectiv Sud-Est), cu o rata de 30,1% in randul barbatilor, fata de femei, unde s-a înregistrat o rată de ocupare 21,5%. Cele mai scăzute rate de ocupare au fost în macroregiunea 1, atât în rândul bărbaților, cât și în rândul femeilor, de 23,4%, respectiv 18,2%. Toate aceste date sunt valabile în cazul tinerilor cu vârsta între 15-24 ani.

În ceea ce privesc sectoarele de activitate ale economiei naționale, la nivelul anului 2012, regiunile Sud-Vest Oltenia și Nord-Est desfășurau activități cu cele mai mari ponderi în agricultură. În regiunile Centru și Vest, 40,3% și respectiv 41,6% dintre persoanele ocupate își desfășurau activitatea în construcții și industrie. În regiunile Centru, Sud-Est, Nord-Vest, Vest și mai ales în regiunea București-Ilfov (71,2% din total), ponderi semnificative se înregistrau în sectorul serviciilor.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: Institutul National de Statistica

Cea mai scazută rată de ocupare a fost înregistrată în regiunea Centru (53,2%), iar cea mai ridicată rată în regiunea Nord-Est (65,3%). Doar în trei regiuni s-au înregistrat rate de ocupare mai mari decât media pe țară, de 60,1%, și anume în regiunile Nord-Est (65,3%) și Sud-Muntenia (63,2%), datorită sectorului agricol semnificativ, precum și în regiunea București-Ilfov (62,8%), datorită forței de muncă absorbite de sectorul serviciilor.

Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă din mediul urban a fost mai mare decât cea din mediul rural doar în regiunile Centru și București-Ilfov. În regiunea Nord-Est, rata de ocupare din mediul rural a depășit-o pe cea din mediul urban. Regiunea București-Ilfov a înregistrat cea mai ridicată valoare: 93,6% dintre persoanele ocupate trăiau în mediul urban. Tot această regiune înregistrează și cel mai mare procent al persoanelor ocupate în vârstă de 25-54 ani, și cel mai mic procent în rândul tinerilor și persoanelor de 55 ani și peste. În regiunea Sud-Vest Oltenia, dintre persoanele ocupate, 20,9% aveau 55 ani și peste, iar în regiunea Centru, doar 9,9% persoane ocupate aveau 55 ani și peste, iar proporția tinerilor era de 9,5%.

Numărul de persoane încadrate în Programul Național de Ocupare a Forței de Muncă al ANOFM în primul trimestru al anului 2012 a fost de 75.841 de persoane, față de aceeași perioadă a anului anterior când numărul acestor persoane era de 90.134.

Numarul persoanelor incadrate prin realizarea PNOFM pe regiuni de dezvoltare in trimestrul I 2011-2012

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Sursa: http://mmuncii.ro

Regiunile în care s-a înregistrat cel mai scăzut număr de persoane ocupate au fost: București-Ilfov (5196) și Sud-Est (7899). Anul trecut în aceeași perioadă, numărul persoanelor ocupate a fost cel mai scăzut în aceleași regiuni: București-Ilfov (6536) și Sud-Est (8668).

Persoanele cu vârsta cuprinsă între 35-45 de ani au atins cea mai mare pondere de 28,59 în realizarea PNOFM. Următoarea categorie de vârstă care deținea o pondere ridicată în trimestrul I al anului 2012, era grupa de vârstă de 25-34 de ani, cu un procent de 26,28. În trimestrul I din 2011, ponderea cea mai ridicată în realizarea PNOFM era reprezentată de categoria de vârsta între 35-45 de ani (29,2%), urmată de categoria de vârsta peste 45 de ani (27,84%).

Dintre persoanele încadrate prin PNOFM în trimestrul I 2012 în număr de 75.841, 40,04% erau femei, iar restul de 59,96% erau bărbați. În aceeași perioadă a anului anterior, femeile reprezentau 40,68%, iar bărbații 59,32% din totalul persoanelor încadrate în acest program.

Medierea muncii reprezintă măsura cu cel mai mare procent în totalitatea persoanelor încadrate prin PNOFM în primul trimestru al anului 2012, cea mai mare pondere deținând-o regiunile Nord-Est (21,27%), Sud-Muntenia (14,45%), Vest (13,18%), iar cea mai mică pondere având-o regiunea București-Ilfov, de 6,78%. Din totalul acestor persoane încadrate prin medierea muncii, 36,39% au fost ocupate pe locuri de muncă pe perioadă determinată și 63,61% pe perioadă nedeterminată.

Concluzii

După părerea mea, șomajul rămâne un fenomen inevitabil, evidențiat de problemele economice a întregii lumi, și care, cel mai probabil, nu se va stinge niciodată. De asemenea, șomajul reprezintă un fenomen negativ, ale cărui costuri sunt mult mai mari decât avantajele acestuia.

Emigrația existentă în România va scoate în evidență pe termen scurt și mediu efectele negative pe care aceasta le are asupra disponibilității forței de muncă , având o influență asupra salariilor și ocupării populației. Un alt efect al emigrației este acela că influențează forța de muncă prin modificarea alocării la nivel sectorial și regional. Emigrarea lucrătorilor șomeri cu o calificare scăzută poate elimina pe termen scurt tensiunea existentă pe piața forței de muncă. Această situație poate fi nepotrivită dacă se va ajunge la ivirea unui deficit de forță de muncă. Migrația este văzută ca fiind un element care ajută convergența economiilor integrate.

Consider că obiectivul principal al României în ceea ce privește piața muncii ar trebui să fie investiția în capitalul uman, deoarece există potențial, și creșterea competitivității pe piața muncii a acestuia, prin șanse egale de învățare.

Măsurile active referitoare la piața muncii au scopul de a genera noi locuri de muncă și de a crește gradul de ocupare. Aceste măsuri vizează :

dezvoltarea rapidă a competențelor și oportunităților de ocupare a forței de muncă, prin asistența în căutarea unui loc de muncă;

crearea de noi locuri de muncă care să permită acumularea de experiență, deoarece în prezent majoritatea locurilor de muncă cer experiență, iar noii intrați pe această piață sunt dezavantajați ;

programe educaționale și de instruire continuă;

sprijin în vederea reducerii timpului de lucru pe termen scurt, deoarece pe termen mediu și lung nu este o soluție tocmai bună;

creșterea capacității antreprenoriale în regiunile țării;

sprijin pentru angajarea șomerilor și a potențialilor șomeri.

Măsurile pasive au ca scop menținerea ocupării, dar și susținerea șomerilor prin ajutorul de șomaj, ajutorul de integrare profesională sau alocația de sprijin.

În România, măsurile care privesc populația ocupată pentru prevenirea creșterii șomajului prin calificarea, pregătirea și flexibilizarea pieței muncii sunt puțin luate în considerare. Riscul de sărăcie în muncă pentru cei angajați cu program redus este foarte ridicat în România, mai mult de 50%.

Eficiența unei strategii depinde de mai mulți factori, și anume forța economică a țării, politicile adoptate sau contextul economic și politic. Politicile pieței muncii trebuie să fie corelate între ele și integrate, anume să vizeze atât populația ocupată, cât și șomerii, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Aceste politici trebuie să anticipeze schimbările privind cererea și oferta de muncă.

Bibliografie

Aceleanu M., Implicații ale crizei actuale asupra pieței muncii în România, 2010, disponibil pe www.ectap.ro.

Aceleanu M., Crețu A., Strategii și politici de ocupare în contextul pieței actuale a muncii, Editura ASE, București, 2010.

Ailenei D., Mosora L., Economia dezvoltării durabile. Competitivitate și creștere economică, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVIII, 2011.

Angelescu C., Dinu M., Gavrilă I., Popescu C., Socol C., Economie ediția a opta, Editura Economică, București, 2009.

Anghelache C., România 2012: starea economică în criză perpetuă, Editura Economică, București, 2012.

Boboc C., Țițan E., Tudose D., Piața muncii din România -Persoane vulnerabile și vulnerabilități*, Revista Română de Statistică, nr. 5, 2011.

Burda M., Wiplosz C., Macroeconomie. Perspectiva europeană, Editura ALL Beck, București, 2002.

Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Teorie economică generală, volumul 2 Macroeconomie, Editura ASE, București, 2005.

Dobrescu M., Paicu C., Iacob S., Rata naturală a șomajului și implicațiile acesteia în planul politicii economice, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVIII, 2011.

Dornbusch R., Fischer S., Macroeconomie, Editura Economică, București, 2007.

Goschin Z., Țițan E., Ghiță S., Tudose D., Salariul minim și ocuparea în România: modelare în contextul crizei economice, Editura ASE, București, 2011.

Lipsey R., Chrystal A., Principiile economiei, Editura Economică, București, 2002.

Marinaș M., Socol C., Socol A., Impactul statului bunăstării asupra pieței muncii. Diferențe în submodelele europene*, Economie teoretică și aplicată, Volumul VII, nr. 8, 2010.

Roman M., Voicu C., Câteva efecte socioeconomice ale migrației forței de muncă asupra țărilor de emigrație. Cazul României, 2010, disponibil pe www.ectap.ro.

Staicu G., Integrarea pe piața muncii, Raporturi de muncă, nr. 8, 2003.

Stănculescu M., Stociu V., Alexe. I., Motoc. L., Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești, 2011, disponibil pe www.fes.ro.

Stiglitz E. Joseph, Walsh E. Carl, Economie, Editura Economică, București, 2005.

Tatavura B., Muncă, șomaj și asigurări sociale, 2010, disponibil pe www.ecol.ro.

www.anofm.ro.

www.bnr.ro.

www.businessday.ro.

www.epp.eurostat.ec.europa.eu.

www.fonduri-ue.ro.

www.legislatiamuncii.manager.ro.

www.mmuncii.ro.

www.oecd.org.

www.statistici.insse.ro.

Bibliografie

Aceleanu M., Implicații ale crizei actuale asupra pieței muncii în România, 2010, disponibil pe www.ectap.ro.

Aceleanu M., Crețu A., Strategii și politici de ocupare în contextul pieței actuale a muncii, Editura ASE, București, 2010.

Ailenei D., Mosora L., Economia dezvoltării durabile. Competitivitate și creștere economică, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVIII, 2011.

Angelescu C., Dinu M., Gavrilă I., Popescu C., Socol C., Economie ediția a opta, Editura Economică, București, 2009.

Anghelache C., România 2012: starea economică în criză perpetuă, Editura Economică, București, 2012.

Boboc C., Țițan E., Tudose D., Piața muncii din România -Persoane vulnerabile și vulnerabilități*, Revista Română de Statistică, nr. 5, 2011.

Burda M., Wiplosz C., Macroeconomie. Perspectiva europeană, Editura ALL Beck, București, 2002.

Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Teorie economică generală, volumul 2 Macroeconomie, Editura ASE, București, 2005.

Dobrescu M., Paicu C., Iacob S., Rata naturală a șomajului și implicațiile acesteia în planul politicii economice, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVIII, 2011.

Dornbusch R., Fischer S., Macroeconomie, Editura Economică, București, 2007.

Goschin Z., Țițan E., Ghiță S., Tudose D., Salariul minim și ocuparea în România: modelare în contextul crizei economice, Editura ASE, București, 2011.

Lipsey R., Chrystal A., Principiile economiei, Editura Economică, București, 2002.

Marinaș M., Socol C., Socol A., Impactul statului bunăstării asupra pieței muncii. Diferențe în submodelele europene*, Economie teoretică și aplicată, Volumul VII, nr. 8, 2010.

Roman M., Voicu C., Câteva efecte socioeconomice ale migrației forței de muncă asupra țărilor de emigrație. Cazul României, 2010, disponibil pe www.ectap.ro.

Staicu G., Integrarea pe piața muncii, Raporturi de muncă, nr. 8, 2003.

Stănculescu M., Stociu V., Alexe. I., Motoc. L., Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești, 2011, disponibil pe www.fes.ro.

Stiglitz E. Joseph, Walsh E. Carl, Economie, Editura Economică, București, 2005.

Tatavura B., Muncă, șomaj și asigurări sociale, 2010, disponibil pe www.ecol.ro.

www.anofm.ro.

www.bnr.ro.

www.businessday.ro.

www.epp.eurostat.ec.europa.eu.

www.fonduri-ue.ro.

www.legislatiamuncii.manager.ro.

www.mmuncii.ro.

www.oecd.org.

www.statistici.insse.ro.