Impactul Conflictelor Inghetate Asupra Securitatii Europene O Perspectiva Geopoltica

IMPACTUL CONFLICTELOR ÎNGHEȚATE ASUPRA SECURITĂȚII EUROPENE: O PERSPECTIVĂ GEOPOLTICĂ

STUDIU DE CAZ: TRANSNITRIA VS CAUCAZUL DE NORD

Cuprins:

Rezumat

Introducere

CAPITOLUL I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE: GEOPOLITICA SPAȚIILOR MARI

Ce este conflictul?

De unde a pornit înghețul? Alexandr Dughin și teoria expansionistă rusă

Pan-idei, frontiere sau agresiunea spațiului identitar al unui popor

CAPITOLUL II: CAUCAZUL DE NORD VS TRANSNISTRIA: CINE LE UNEȘTE, CE LE DESPARTE?

Osetia de Sud și Abhazia

Transnistria

Diferențe și similitudini

Transnistria, capul de pod al Rusiei către Ucraina

CAPITOLUL III: RUSIA – AGRESOR AL FRONTIEREI

3.1. Doctrina Putin

3.2. Războiul din Caucaz sau un nou echilibru al puterii în Europa

3.3. Interese și zone de influență în spațiul lărgit al Mării Negre

3.4. Axa Moscova – Berlin – Paris sau cine decide soarta spațiilor mici

Concluzii

Bibliografie

Anexe

REZUMAT

Lucrarea de față își propune o analiză sociologică și geopolitică a problematicii conflictelor înghețate din estul Europei prin raportarea la două spații care au de înfruntat și de gestionat astfel de situații. Transnistria (Republica Moldova) și Abhazia și Osetia de Sud (Georgia) sunt, astfel, puse în oglindă, fiind cercetate, cu precădere, din punct de vedere al intruziunii factorului extern – Rusia.

Astfel, primul pas în acest demers este identificarea sursei comportamentului expansionist al Rusiei, precum și izvorul predilecției sale pentru regiunea lărgită a Mării Negre, continuând cu relevarea asemănărilor și deosebirilor dintre cele două cazuri. Gradul de afectare a spațiului identitar al acestor popoare agresate este un alt aspect relevant al discuției noastre. Identificarea rolului Ucrainei în acest spațiu ne va ajuta să înțelegem la scară largă fenomenele ce se desfășoară în acest spațiu.

Metodele și informațiile utilizate, caracteristice, de altfel, acestui tip de abordare, sunt analiza de documente, a presei și a bibliografiei relevante. Informarea la fața locului a fost, practic, continuă în cazul Transnistriei, întrucât consecințele acestui conflict mocnind marchează încă viața oamenilor de dincolo de Prut. De aici și interesul aparte pentru acest subiect.

Complexitatea problemei și multiplele implicații și interese din regiunea studiată a făcut din acest demers unul dificil, mai ales din punct de vedere al formulării unor supoziții tranșante. Totuși, am identificat, așa cum ne-am propus, prin Alexandr Dughin, izvorul comportamentului expansionist al Rusiei în destinul mesianic și civilizator pe care și-l atribuie poporul rus în raport cu celelalte popoare din Eurasia. În ceea ce privește predilecția Rusiei pentru cele două regiuni, aceasta se explică prin beneficiile pe care le oferă spațiul extins al Mării Negre la care acestea se raportează. Deținând pârghiile în Caucaz, Rusia își asigură, în paralel, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilisi-Ceyhan, dar și rețelele energetice. Transnistria, pe de altă parte, este interesantă, spune Dughin, prin folosirea ei pe post de pârghie pentru dezintegrarea Ucrainei, care, în opinia sa, n-ar trebui să fie altceva decât o proiecție a Moscovei.

INTRODUCERE

Subiectul conflictelor înghețate din estul Europei este, poate, unul dintre cele mai dezbătute. Cu toate acestea, unul inepuizabil și, cu atât mai puțin, lipsit de interes. Multitudinea și complexitatea problemelor pe care le ridică un asemenea demers face cercetarea lui cu atât mai pasionantă. Mai ales că foarte recent, Europa a asistat la un „spectacol” viu oferit de explozia energiilor acumulate într-un astfel de antagonism fierbând.

Războiul ruso-georgian din vara anului 2008 și, ulterior, recunoașterea celor două teritorii separatiste Abhazia și Osetia de Sud, a demonstrat că „o zonă atât de obscură poate zgudui ordinea europeană instaurată după Războiul Rece, reverberând și mai puternic în spațiul postsovietic”. Transnistria a căpătat, astfel, de atunci, prin analogie, o nouă dimensiune, cea a riscului imediat. Deși diferite din mai multe puncte de vedere, cele două zone se regăsesc, ca și cauzalitate, în același punct; amândouă se află la interferența intereselor Rusiei. Or, aceasta nu înțelege să și le exercite altfel decât prin expansiune.

„Structurile internaționale existente, Uniunea Europeană, Organizația Atlanticului de Nord, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa au fost incapabile să prevină o astfel de situație sugerând, deci, nevoia pentru o nouă arhitectură a securității”. În acest context, atenția pentru celelalte conflicte din estul Europei a fost resuscitată, generând valuri noi de întrebări și modele de acțiune.

Alegerea ca subiect de analiză anume a acestor două regiuni separatiste la distanțe deloc neglijabile una față de cealaltă, nu este întâmplătoare. Este vorba, în primul rând de un atașament emoțional față de cel puțin una dintre ele, cealaltă urmând în mod firesc, grație implicațiilor pe alocuri asemănătoare. Participarea pe viu la drama transnistreană și, la scară extinsă, a Republicii Moldova în ansamblu, explică interesul crescut față de acest subiect. Bineînțeles că studiul nu se încadrează strict în aceste limite subiective. Importanța studiului conflictelor înghețate se constituie astăzi în probleme stringente ale securității, în primul rând din punct de vedere al implicațiilor și reverberațiilor la nivel regional sau global. Iată de ce, cercetarea originilor lor, dar, mai ales, a posibilelor consecințe asupra siguranței naționale a statelor este esențială.

Pornind de la studiul domeniului mai larg al ”geopoliticii spațiilor mari” (Bădescu, 2004, p.167), cele două conflicte sunt cercetate din perspectiva agresiunii ”spațiilor sale identitare” (Bădescu, 2004, p. 175) sub presiunea unei panidei (Bădescu, 2004, p. 175), cea rusească, materializată la vârf prin înaintarea ”frontierei” (Bădescu, 2004, 215). Pe cale de consecință, cercetarea rațiunilor și a modului în care inamicul comun s-a desfășurat în fiecare dintre cazuri se constituie în unul dintre obiectivele centrale ale acestui studiu.

Prin urmare, conflict înghețat, frontieră, spațiu identitar, panidee sunt, din motivele enunțate mai sus, concepte de care vom uza în mod frecvent, deoarece lucrarea de față își propune cu precădere o analiză geopolitică și sociologică a cauzelor și consecințelor acestor conflicte, privite din perspectiva și în contextul mai larg al implicațiilor la Marea Neagră. Un asemenea demers ridică, bineînțeles, o serie de întrebări la care vom încerca să răspundem pe parcursul cercetării.

În primul rând, ne propunem să identificăm sursa comportamentului expansionist al Rusiei, precum și izvorul predilecției sale pentru regiunea lărgită a Mării Negre, astfel încât să putem asigura un minim grad de predictibilitate al acțiunilor sale viitoare. Teoriile geopoliticianul rus, Aleksandr Dughin, sunt, în acest sens, revelatoare.

Având în vedere faptul că urmărim, paralel, același tip de conflict, se impune relevarea asemănărilor și a deosebirilor dintre cele două. Cu alte cuvinte vom încerca să vedem în ce măsură acestea pot fi cuprinse sau nu sub aceeași cupolă cauzală.

Relevarea rolului unui actor, aparent absent, din ecuația conflictului înghețat transnistrean, și anume Ucraina ne va ajuta să lărgim aria de cuprindere, viziunea asupra problemei pentru a spori capacitatea de înțelegere a fenomenelor ce au loc în interior, fără a le neglija pe cele care au ecou în exterior.

Măsura în care intruziunea factorului extern afectează spațiul identitar al popoarelor agresate este un alt aspect relevant al discuției noastre.

Clarificarea, pe rând, a întrebărilor enunțate ne va permite, sperăm, să punem bazele unui studiu viitor mult mai amplu, capabil să ofere lămuriri pertinente ale ecuațiilor ce se înghesuie în această regiune.

CAPITOLUL I: CADRUL CONCEPTUAL: GEOPOLITICA SPAȚIILOR MARI

O definiție a conflictului

”Conceptul de conflict înghețat pare lesne de definit: el se referă la conflicte care nu au fost soluționate dar care nu se derulează în termeni de lupte armate, ci se perpetuează o stare de fapt care nu este caracterizată nici de pace, nici de război”.

La nivelul simțului comun, conflictul, este înțeles, adesea doar având în vedere ”aspectul militar. Sfera sa de cuprindere, însă, este mult mai largă”, afirmă profesorul Cristian Băhnăreanu. Potrivit autorului, ”din punct de vedere al științelor socio-umane, conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două entități, individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice. Interesele divergente pot provoca, în cadrul aceleiași colectivități, confruntări ale unor categorii de indivizi cu statusuri și roluri diferite, iar la nivel național și internațional, înfruntarea dintre grupări religioase, naționale sau etnice, clase sociale, instituții sociale și state”.

În cazul specific al regiunii Mării Negre, profesorul Cristian Băhnăreanu reduce ”conflictul la o dualitate simplă: ciocnire între forțele pro-occidentale și antioccidentale sau pro-ruse și anti-ruse. Iar pentru ca această ciocnire să devină ”înghețată”, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: partea terță implicată este mult mai puternică decât părțile aflate în dispută și locul de desfășurare a conflictului este nesemnificativ strategic”.

Aplicat la cazul urmărit în lucrarea de față, nu putem fi în acord decât cu prima pare a modelului propus de profesorul Băhnăreanu. Rațiunea pentru care un conflict rămâne înghețat o perioadă îndelungată este tocmai interferența mai multor interese în acea regiune, miza aflată în dispută fiind, astfel, mult mai mare. Partea terță implicată – Rusia – este, într-adevăr mult mai puternică. Însă locul de desfășurare nu este deloc nestrategic. În ambele cazuri, așa cum vom arăta în capitolul III al acestei lucrări, regiunile conflictuale se află la confluența unor interese majore, drept pentru care situația atinge, uneori, temperaturi critice.

Rezumând, ”un conflict înghețat reprezintă o dispută/criză nesoluționată, aflată într-o stare latentă, de echilibru, care poate izbucni oricând. În cazul studiului nostru, avem două teritorii care se încadrează perfect în limitele acestei definiții, deși unul dintre ele a luat în serios ultima parte a ei. Antagonismele acumulate în republicile separatiste georgiene, Abhazia și Osetia de Sud au izbucnit, iar odată cu acestea, a luat amploare preocuparea pentru ceea ce se numește early worning. Există o serie întreagă de instituții la nivelul fiecărui stat, dar mai ales internaționale dedicate acestui domeniu. Acestea din urmă se organizează sub diferite forme, își trasează obiective specifice și punctează spații de acțiune strategice, astfel încât să mențină provocările secolului nostru la nivel de riscuri, fără a aluneca către amenințări, definite de profesorul Radu Baltasiu ca și ”fapte riscante aflate în derulare”.

De unde a pornit înghețul?: Alexandr Dughin și teoria expansionistă rusă

În lucrarea sa, ”Bazele geopoliticii”, unul dintre cei mai importanți geopoliticieni ruși, Aleksandr Dughin, explică originea caracterului dintotdeauna expansionist al Rusiei pornind de la studiul poporului său pe care îl distinge din capul locului de statul rus. Autorul este convins că ”rușii nu au un stat. Federația rusă nu are istorie statală, hotarele ei sunt întâmplătoare, orientările culturale sunt tulburi, regimul politic e instabil și confuz, structura economică este fragmentară și dezorganizată, harta etnică este eterogenă”. (Dughin, 2010, p. 70)

Așadar, ”poporul rus și nu statul reprezintă centrul concepției geopolitice a Rusiei. Poporul rus e singurul subiect politic stabil, singura realitate organică. Poporul rus reprezintă Rusia, nu ca stat, ci ca potență geopolitică. Poporul rus înclină spre asimilarea tuturor spațiilor eurasiatice. Poporul rus este purtătorul unui, Aleksandr Dughin, explică originea caracterului dintotdeauna expansionist al Rusiei pornind de la studiul poporului său pe care îl distinge din capul locului de statul rus. Autorul este convins că ”rușii nu au un stat. Federația rusă nu are istorie statală, hotarele ei sunt întâmplătoare, orientările culturale sunt tulburi, regimul politic e instabil și confuz, structura economică este fragmentară și dezorganizată, harta etnică este eterogenă”. (Dughin, 2010, p. 70)

Așadar, ”poporul rus și nu statul reprezintă centrul concepției geopolitice a Rusiei. Poporul rus e singurul subiect politic stabil, singura realitate organică. Poporul rus reprezintă Rusia, nu ca stat, ci ca potență geopolitică. Poporul rus înclină spre asimilarea tuturor spațiilor eurasiatice. Poporul rus este purtătorul unui tip special de religiozitate, diferită de cea catolico-protestantă și de civilizația postcreștină. Antiteza culturală a Rusiei e Occidentul întreg. Rusia nu a voit un stat monoetnic, ci a năzuit către o misiune universală, un Imperiu care să cuprindă un conglomerat de popoare, culturi, religii, regimuri. Poporul rus are la baza existenței sale o perspectivă “soteriologică”, de scară planetară, constând nu în tendința spre “lărgirea spațiului vital al rușilor, ci în orientarea spre consolidarea unei concepții despre lume de tip rusesc (…) care pretinde ultimul cuvânt în istoria lumii (…) ”Concluzia și totodată avertismentul lui Dughin: “Federația rusă nu reprezintă Statul Rus integral”.

Observăm, așadar, un aspect central al concepției lui Dughin vizavi de statul și poporul său. El găsește explicația expansionismului rus nu în setea de lărgire și expansiune teritorială, ci în destinul mesianic și civilizator al poporul rus. De aici și convingerea fermă a lui Dughin în centralitatea Rusiei în raport cu ”teritoriile gigantice ale continentului eurasiatic” (Dughin, 2010, p. 130).

El își plasează țara din care vine în centrul centrului. ”Geopolitic vorbind, Rusia face parte din heartland (în sensul teoriei lui Mackinder), ca nucleu al acestuia” – nucleu numit Eurasia (Europa, Asia și Orientul Mijlociu). Fiind centrul lumii, aceasta a fost râvnită de toate marile puteri, însă Rusia este cea mai îndreptățită să se înscrie în această cursă între forțele continentaliste (telurocratice) și cele atlantiste (tanasocratice), precum le numește Dughin.

Tocmai pe această dualitate își întemeiază Dughin explicația dilemei europene. El face referire la așa-numita geopolitică a ”cordonului sanitar” (Dughin, 2010, p. 15). Identitatea Europei se reduce, spune autorul, la o ”alegere între euro-atlantism (recunoașterea dependenței de Washington) și euro-continentalism” (Dughin, 2010, p. 14). El identifică, astfel, următorul model de organizare a acesteia: ”țările „Noii Europe” (New Europe) – țări est-europene ce tind să se situeze pe poziții rusofobe dure, aderând astfel la orientarea euro-atlantică, delimitându-se și înstrăinându-se totodată de actualele tendințe continentale ale Vechii Europe – în primul rând Franța și Germania (Marea Britanie fiind, în mod tradițional, aliată a SUA)” (Dughin, 2010, p.15).

În această ecuație, Europa de Est, ”zonă a litigiilor dintre Europa și Rusia”, are un loc și o istorie aparte: ”Marea Britanie a folosit această regiune, în mod deliberat, ca un „cordon sanitar” conceput pentru a preveni o posibilă alianță între Rusia și Germania, alianță ce ar pune capăt dominației anglo-saxone asupra lumii. Și în zilele noastre se întâmplă același lucru, singura diferență fiind aceea că acum se pune accent pe proiecte energetice, în țările „cordonului sanitar” apărând argumentul potrivit căruia este vorba și despre o revanșă pentru „ocupația sovietică” din secolul al XX-lea. Argumente noi, geopolitică veche” (Dughin, 2010, p. 15).

Pan-idei, frontiere sau agresiunea spațiului identitar al unui popor

Pornind, așadar, de la ”geopolitica spațiilor mari”, descrisă de profesorul Ilie Bădescu (Bădescu, 2004, p. 167), secondată de teoriile privind expansionismul rus ale lui Aleksandr Dughin, vom studia cele două cazuri din perspectiva agresiunii ”spațiilor sale identitare” (Bădescu, 2004, 175) sub presiunea unei ”panidei” (Bădescu, 2004, 175), materializată la vârf prin înaintarea ”frontierei” (Bădescu, 2004, p. 215). Aceasta din urmă înțeleasă mai degrabă sub forma influenței și a presiunii exercitate, decât în accepțiunea sa comună, a hotarului. Tocmai pentru a clarifica astfel de subtilități, vom parcurge mai întâi la o clarificare conceptuală care va stabili limitele, perspectiva în virtutea cărora vom opera analiza de mai departe.

„Una dintre dimensiunile cele mai semnificative ale vieții popoarelor este raportarea la spațiu. Atitudinea față de spațiu îmbracă uneori forma unei “mari idei spațiale”, pe care Haushofer o numea “pan-idee”. Spațiul de viață al popoarelor devine adeseori scena de luptă a două sau mai multe asemenea panidei” (Bădescu, 2004, p. 167). Vorbim, în cazul nostru, de panideea rusă. „Ținta unei panidei este cucerirea spațiului de gândire al popoarelor, întâi al unor categorii și cohorte ale populației și în final ale popoarelor în întregul lor. Dacă omul acela simplu și uneori prost școlarizat ori chiar "neșcolit" este adus la un sentiment confuz, ambivalent, amestec de teamă și rușine cu privire la spațiul său colectiv de apartenență, viața acelui popor se află deja în mare primejdie. El a devenit victima aproape sigură a unor agresori inteligenți și perfizi” (Bădescu, 2004, p. 168).

Panideea se insinuează în teritoriile vecine, cucerind spațiul mental care nu mai are capacitate spirituală și forță ideologică de a riposta (Bădescu, 2004, p. 174).

Este exact ceea ce s-a întâmplat în Georgia sau Republica Moldova. Având mereu impresia că este stăpânitoarea de drept a unor spații pe care știința istorică elementară le atribuie altora, Rusia a lovit în locul cel mai sensibil. A atins “acea reprezentare vagă, reziduală, căci mai degrabă emoție decât cunoaștere, harta mentală” (Bădescu, 2004, p. 168) a acelor popoare. ”Panideile nu au sedii centrale la vedere și nici birouri sau comitete, consilii centrale la vedere. Ele par a se naște altfel, prin alte mecanisme de psihologie socială și etnosocială, și sunt evident manevrate din culisele cancelariilor protoimperiale. Panideea, pe de altă parte, își are rădăcinile într-un "sentiment al spațiului" care se naște într-o zonă anume, o "zonă de vechi amintiri glorioase", ceea ce arată că aceasta este reprezentarea spațială a unei "zone nostalgice”” (Bădescu, 2004, p. 173). Iar „procesul cel mai relevant prin care popoarele își exprimă raportarea la spații și prin care devin conștiente de spațiul lor de viață este construcția statală, mai exact, „înscrierea în spațiu a construcției statale” culminând cu marea construcție a statelor național (…)Geopolitica panideilor ne trimite, iată, direct la examinarea frontierelor și la o teorie a manifestărilor spirituale teritorializate atât de necesară unei înțelegeri adecvate a proceselor integrării europene, cum a fost numit procesul reașezării Europei după căderea comunismului”. (Bădescu, 2004, p. 168).

„Frontierele sunt structuri spațiale elementare, de formă liniară, cu funcțiunea de discontinuitate geopolitică și de marcaj, de reper în raport cu cele trei registre: realul, simbolicul și imaginarul” (Bădescu, apud Foucher, p. 39). ”Acest ansamblu spațial este delimitat natural, simbolic, politico-administrativ, lingvistic. Agresarea unui popor, așadar, își face ținte din toate aceste expresii prin care se delimitează “ansamblul spațial” dăruit lui de Dumnezeu spre a-l stăpâni, a-l înfrumuseța prin puterile roditoare ale sufletului, minții și brațelor încordate ale generațiilor succesive, care dau continuitate vieții colective. Un astfel de teritoriu capătă înțelesul biblic de țară făgăduită acelui popor să-i devină cadru de viață înălțătoare, adică dirijată spre atingerea scopului final, care nu poate fi altul decât tocmai mântuirea și nicidecum cucerirea ori asuprirea semenului, a unor clase ori popoare de către altele. Ideea de frontiere drepte sau nedrepte primește, iată, acest sens peste cel propus de Ratzel și oarecum împotriva aceluia, căci Ratzel îndreptățea statele mari să încalce dreptul la ”spațiu vital” (de viață) al statelor și deci al popoarelor mici. Acestei idei necreștine i-a replicat Iorga reafirmând tocmai ideea biblică și totodată modernă a ”dreptului la existență a statelor mici și mijlocii”. Astăzi când acest drept este din nou amenințat trebuie să știm că filosofia acestei noi amenințări este deopotrivă nemodernă și contrară spiritului biblic pe care stă toată zidăria Europei și care dacă este agresat se prăbușește ca tot ceea ce este zidit pe nisip” (Bădescu, 2004, p. 169). „Fenomenul de frontieră, deci, este unul de înaintare (acțiune) și de reacție, dar poate fi, tot atât de bine și unul de impas, impasul localnicilor ca și al agentului aflat în expansiune. Într-un cuvânt, frontiera este locul agresiunii și al ripostei la agresiune” (Bădescu, 2004, 222). „Acele zone care emit – justificat sau nu – pretenții sau apartenența la un spațiu definit și la includere în interiorul unei granițe la care nu au, deocamdată, acces, sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spații de criză, de turbulență geopolitică, care nu pot fi decriptate sau înțelese just fără a lua în considerare aceste aspecte”.

Tocmai la astfel de spații facem referire în continuare. Este vorba de două regiuni, Caucazul de Nord și Transnistria, care, deși destul de diferite ca și specific, circumstanțe istorice, geografice sau geopolitice, au acest element comun al „violării” frontierei, chiar dacă nu neapărat a celei fizice. Imperiul rus, prin panideile infiltrate aici, invadează toate palierele vieții acestor popoare. În cazul Georgiei, în modul cel mai barbar chiar – agresiunea armată. Aici „se declanșează o luptă dramatică ce are ca miză tocmai recuperarea funcțiilor frontierelor naționale și, implicit, respingerea frontierei imperiale, și în care survin încleștări și complicații dintre cele mai grave în jurul granițelor arbitrar trasate și a teritoriilor fracționate, a enclavelor nesăbuit create” (Bădescu, Dungaciu, 1995, p. 226).

CAPITOLUL II: CAUCAZUL DE NORD VS TRANSNISTRIA: CINE LE UNEȘTE, CE LE DESPARTE?

2.1. Osetia de Sud și Abhazia

Situată între Marea Neagră și Munții Caucaz, republica Abhazia, a cărei independență este recunoscută doar de ”Rusia, Nicaragua, Venezuela și Nauru”, se întinde de-a lungul a aproximativ 8.500 de km. ”Teritoriul este predominant muntos – 75% înălțimi alpine și subalpine –, marea majoritate a localităților fiind situate în depresiuni și zonele de coastă. Din punct de vedere demografic, Abhazia a suferit schimbări semnificative față de anii ’90. Ultimul recensământ din perioada sovietică (1989) reliefa o populație de aproximativ 525.000 de locuitori, din care 46% georgieni și doar 18% abhazi”. Recensământul din 2005, însă, ”nerecunoscut de Tbilisi, regiunea ar avea o populație de 216.000 locuitori, dintre care 43,8% s-au declarat abhazi, 21,3% georgieni, 20,8% armeni și 10,8% ruși. În doar 15 ani, deci, georgienii au dispărut, în timp ce abhazii s-au înmulțit instant, lucru destul de puțin probabil, însă bine coordonat de la Moscova. Potrivit biroului abhaz de statistică citat de agenția locală de presă Apsnipress, rezultatele ultimului recensământ desfășurat în Abhazia vor fi date publicității la sfârșitul anului.

”După desprinderea de Uniunea Sovietică în 1992, Georgia a trecut printr-un război civil ce a dus la strămutarea a sute de mii de persoane. Luptele au izbucnit imediat ce guvernul de la Tbilisi a desfășurat trupe în zonă. Susținuți de ruși, separatiștii au fost reușit să izgonească forțele Georgiei din regiune, iar circa 250.000 de etnici georgieni au fost strămutați. Acordul de încetare a focului, din anul 1994, prevedea independența de facto a Abhaziei și o „linie de control” monitorizată de trupe de menținere a păcii ale CSI și observatori ONU. Suportul tacit al rușilor acordat separatiștilor a complicat și mai mult situația și așa tensionată. Rusia și ONU au mediat negocierile dintre cele două părți pentru un acord de încetare a focului, însă nu s-a ajuns la niciun consens în ceea ce privește extinderea autonomiei Abhaziei sau a statutului georgienilor ce trăiesc aici. Regulat, în zona de conflict, se înregistrează incidente violente.

Implicarea Federației Ruse în problemele guvernelor georgian și abhaz are un impact deosebit în ceea ce privește balanța militară a acestui conflict. Astfel, forțele armate georgiene sunt dotate cu armament de proveniență sovietică și rusă. Georgia a desfășurat în Abhazia, atât forțe terestre, cât și aeriene, deși puterea aeriană nu pare a fi un factor decisiv în acest conflict. Forțele terestre operează cu vehicule blindate de luptă, inclusiv tancuri T-55 și T-72, transportoare blindate de personal și armament variat de artilerie (sisteme multiple de lansatoare de rachete, mortiere). Forțele aeriene utilizează avioane de atac la sol Su-25 și Su-27. Forțele abhaze utilizează aproape aceleași sisteme de armament sovietic și rusesc. Astfel, ambele părți operează cu avioane de luptă Mi-24 și elicoptere multi-rol Mi-8, ceea ce pune serioase probleme de identificare. De asemenea, trupele abhaze sunt dotate cu tancuri T-55 și T-72, transportoare blindate de personal și piese de artilerie din aceeași clasă cu cele utilizate de georgieni. Pe de altă parte, se speculează faptul că în rândul forțelor abhaze au fost înrolați ceceni, cazaci, kabardini și moldoveni ruși sau că forțele ruse au asigurat antrenament militar recruților abhazi în baza de la Gudauta. Mai mult, se susține că trupele terestre ruse din diviziile aeropurtate Pskov și Ryazan au fost trimise în zonă pentru a lupta alături de forțele abhaze. În regiune sunt desfășurate și trupele ruse de menținere a păcii, forțe ce operează cu transportoare blindate de personal și vehicule punct de comandă. În plus, în Georgia sunt amplasate trei baze militare rusești dotate corespunzător. În aceste condiții, se pare că Federația Rusă este principala responsabilă de înarmarea ambelor tabere. De altfel, anumiți indivizi și grupări din Rusia sunt actori semnificativi ai traficului de arme de mică amploare de pe teritoriul fostelor republici sovietice”.

Osetia de Sud, provincie separatistă din Georgia, se află în munții Caucaz, majoritatea teritoriului fiind situat la peste 1.000 de metri deasupra nivelului mării. ”Deși relieful este destul de muntos – mare parte a regiunii se află la circa 1.000 m deasupra nivelului mării –, economia provinciei se bazează în principal pe agricultură. Deși mai puțin de 10% din suprafață este cultivată, Osetia de Sud este o producătoare importantă de cereale, fructe și vinuri. De asemenea, silvicultura și creșterea vitelor au o pondere importantă în economie. Industria se concentrează mai ales în jurul capitalei Tskhinvali. În prezent, Osetia de Sud arată ca o „tablă de șah” ocupată de localități intercalate ce formează un arc în jurul capitalei, unde trăiesc numai georgieni sau altele locuite numai de osetini. Satele și orașele georgiene sunt guvernate de autoritățile de la Tbilisi (circa 1/3 din teritoriul Osetiei de Sud), iar cele osetine de Guvernul separatist de la Tskhinvali. Populația totaliza, la recensământul din 1989, circa 99.000 de locuitori, din care 66,2% osetini și 29% georgieni. În prezent, provincia totalizează aproximativ 70.000 de locuitori, majoritatea creștini.

Din punct de vedere militar, Osetia de Sud dispune de Comitetul de Autoapărare (sau Garda Republicii), câteva unități speciale (OMON) și mici detașamente de mercenari. Misiunile OMON sunt menținerea ordinii publice și apărarea capitalei Tskhinvali și a zonei adiacente de atacurile forțelor georgiene. Deși sunt destul de slab dotate, dispun de: vehicule blindate, lansatoare de rachete, armament antitanc, avioane de atac terestru Su-25 și Su-27, elicoptere Mi-24 etc. Și în acest caz, se poate afirma că Federația Rusă a contribuit la înarmarea ambelor tabere. Pe de altă parte, forțe de menținere a păcii ruse, georgiene și nord-osetine sunt desfășurate în zonă încă de la începutul anului 1990. Din iulie 1992, o forță rusă de menținere a păcii (circa 1.000 de oameni) acționează în zonă cu transportoare blindate de personal utilizate ca vehicule punct de comandă și au acces la armamentul de artilerie, avioane și elicoptere din cele trei baze de pe teritoriul Georgiei”.

2.2. Transnistria

Motto: ”Nu putem concepe existența neamului românesc fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre și Tisa, ca să ne despartă de elementul slav. Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei noastre”

(Ion I. C. Brătianu)

Așa-numita Republică Moldovenească Nistreană, situată la frontiera dintre Republica Moldova și Ucraina, este o enclavă continentală ce are forma unei benzi de aproximativ 20 de km lățime. (Roncea, 2007, p. 417). Potrivit contestatului recensământ din anul 2004, în Transnistria etnicii „moldoveni” reprezentau 31% din populație, rușii – 30%, ucrainenii – 29% și 10% – alte naționalități, majoritatea originare din țările Comunității Statelor Independente (CSI). Transnistria are o populație de aproximativ 580.000 de locuitori, în timp ce restul Moldovei are 3,36 milioane de locuitori.

Conflictul a început, practic, după ce Republica Moldova și-a declarat intențiile de a deveni stat suveran (23 iunie 1990). În acest context, liderii separatiști de la Tiraspol au proclamat, la 2 septembrie 1990, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană. Procesul segregaționist a continuat și după 27 august 1991, când Republica Moldova și-a proclamat independența, evenimentele derulându-se, cu mici retușuri, conform planurilor inițiale ale Moscovei. (Roncea, 2007, p. 417).

Iritată de orientarea pro-românească de la Chișinău, Rusia, alimentând separatismul transnistrean declanșează, la 2 martie 1992, un război sângeros soldat cu peste 1000 de morți. 2 martie 1992 devine, astfel, o zi cu dublă semnificație pentru Republica Moldova. În timp ce Republica Moldova era primită în rândurile Organizației Națiunilor Unite, ”formațiuni paramilitare de la Tiraspol au atacat Comisariatul de poliție de la Dubăsari”. Istoricul de la Chișinău, Ion Varta este de părere că dacă n-ar fi fost declanșat războiul, Republica Moldova, stat suveran cu acte în regulă, putea pune, în orice moment, din această zi, chestiunea lichidării consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov și a reîntregirii țării, iar sub aspect juridic, nimeni n-ar fi avut nimic de obiectat. Declanșând și menținând, însă, acest conflict în stare latentă, Rusia obține pârghia unui blocaj perpetuu al realizării unui atare proiect.

Cele aproape 5 luni de violențe au fost doar începutul unui coșmar pe care Republica Moldova în întregul ei încă îl trăiește. Pozând într-un luptător acerb pentru soluționarea conflictului, Rusia a propus planuri peste planuri de reglementare. Toate, însă, nu făceau decât să legifereze regimul ilegal de la Tiraspol, nesocotind drepturile istorice ale Republicii Moldova în acea regiune. Planul Primakov, Kozac și altele de aceeași natură n-au avut nicio finalitate, dar au produs, la timpul lor, valuri însemnate de agitație mediatică. Cel mai răsunător va rămâne, bineînțeles, episodul 2003, atunci când președintele de atunci al Rusiei, Vladimir Putin, a făcut cale întoarsă la Moscova după ce omologul său de la Chișinău s-a răzgândit, sub presiuni interne și externe importante, să semneze planul de federalizare al Republicii Moldova, considerat cel mai odios și periculos de către experții și comentatorii subiectului.

La 22 iulie 2005, Parlamentul de la Chișinău a adoptat Legea cu privire la prevederile de bază ale statutul juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria). Potrivit articolului 3 al acestei legi, ”Transnistria este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova și, în limita împuternicirilor stabilite de Constituția și alte legi ale Republicii Moldova, soluționează problemele date în competența ei”. (Anexa 1). Adoptarea Legii este considerată de experții de la Chișinău drept piatra de temelie pentru orice tip de model de soluționare a acestui conflict.

De ce este, totuși, această bucată de pământ atât de râvnită de Rusia? Mai întâi, e vorba de rațiuni cât se poate de pragmatice. ”În Transnistria se află principala infrastructură industrială a Moldovei, stații electrice și, nu mai puțin important, un depozit semnificativ de armament din era sovietică”. În plus, aici funcționează și o ”uzina de producere a componentelor armamentelor nucleare, un centru de anvergură pentru controlul comunicațiilor la care se adaugă și logistica impresionantă de care dispune Armata a 14-a: o divizie de infanterie motorizată, încartiruită la Tiraspol, două regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, doua regimente de geniști și pontonieri, un regiment de rachete și o escadrilă de elicoptere”. Tot „în Transnistria se găsesc mari investiții ale oligarhilor ruși. Cu acceptul SUA și UE, guvernul prooccidental de la Chișinău a ridicat embargoul impus separatiștilor, datând din 2006, ceea ce aduce afaceriștilor ruși din regiune un profit de zeci de milioane de dolari, în timp ce guvernul moldovean va pierde anual circa 80 de milioane de dolari, din cauza anulării taxelor vamale, potrivit "Nezavisimaia Gazeta". Unul dintre marii investitori ruși in Transnistria este Alisher Usmanov, director al Gazprominvestholding, insarcinat de Moscova cu recuperarea datoriilor transnistrene. O reintegrare a Transnistriei va aduce pe umerii Chișinăului și colosala datorie pe care separatiștii au de plătit pentru gazele livrate de Gazprom”.

Doi. ”Problema Transnistriei este o problemă fundamentală a securității Rusiei, definită explicit printr-o rezoluție a de Dumei de Stat a Rusiei. Nistrul este linia strategică care desparte cele două mari spații geopolitice, spațiul slav de restul lumii europene. Tiraspolului rămânând singurul cap de pod către Europa sud-estică”. Obiectivul major urmărit de Rusia în această regiune este menținerea Republicii Moldova sub tutela politică a fostului centru decizional post-sovietic, utilizând regiunea nistreană ca pe un fitil amorsat, care poate fi oricând reaprins”.

Într-un interviu acordat în anul 2009 agenției de presă transnistrene AllTiras, Aleksandr Dughin confirmă interesul Rusiei pentru Transnistria, calificând-o chiar drept o ”mică Rusie”. El explică creșterea importanței ei mai ales după ce puterea de la Chișinău a fost preluată de”liberal-naționaliști”. În această nouă configurație, Dughin percepe România drept o amenințare în sensul unei alipiri a Moldovei la ea. Astfel, Transnistria devine ”la fel de importantă precum erau Abhazia și Osetia de Sud după intervenția lui Saakașvili”. Deși are numai cuvinte de laudă pentru cultura și națiunea română și nu vede nimic rău în unirea dintre cele două, Dughin este de părere că ”din păcate, în virtutea unor neînțelegeri istorice, aceasta este membră NATO”, ceea ce înseamnă o apropiere însemnată a alianței nord atlantice de Rusia. În consecință, ”factorul Transnistria„ este, în viziunea lui Dughin, „cetatea„ Rusiei”. ”Prin stăpânirea regiunii din stânga Nistrului și prezența Armatei a 14-a (Grupul Operativ al Trupelor Ruse) în această țară, Moscova dispune de un avanpost militar, politic și evident, informativ-operativ, situat la 1000 de km de frontierele sale occidentale, care joacă un rol de spin atât față de Republica Moldova și Ucraina, cât și față de România și țările NATO” (Roncea, 2007, p. 420).

Dacă analizăm politica rusă enunțată de președintele Medvedev, Moscova nu s-a abătut de la această viziune, expusă de Dughin. Ultimul punct din cele 5 ale politicii externe enunțate de președintele rus, Dmitri Medvedev la sfârșitul lunii august 2008, după războiul din Georgia, menționează interesele ”privilegiate” pe care Rusia le are ”în regiunile prietene”, acolo unde ”va lucra cu foarte mare atenție”.

Transnistria este, se pare, o astfel de regiune prietenă. Drept pentru care, Rusia este aici ca la ea acasă. După cum spunea Catherine Durandin de la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale din Paris în cadrul unei conferințe susținute la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, ”Transnistria este una dintre jucăriile periculoase pe care le folosește Moscova, o conservă ca pe un bastion al zonei lor de influență din trecut. Nu o negociază cu nimeni și o păstrează ca pe o fațadă a fostei URSS”. ”Nu doar guvernul rus, dar și cea mai mare parte a intelectualității și Biserica rusă susțin autoritățile de la Tiraspol și politica lor antiromânească. Patriarhia Moscovei, începând cu anul 1992, a stabilit ”relații directe, privilegiate și speciale” cu regimul separatist de la Tiraspol. La 1 septembrie 1995, de exemplu, Moscova a hirotonisit un episcop special pentru raioanele din stânga Nistrului. Acest episcop, Victor Ovcinikov, contrar prevederilor Legii Republicii Moldova despre cultele religioase din anul 1992, nu are cetățenia Republicii Moldova și nu are asentimentul autorităților moldovenești pentru desfășurarea de activitate religioasă în cuprinsul Republicii Moldova, fiind cetățean al Federației Ruse.

În mai 1996, Patriarhia Moscovei l-a decorat pe Igor Smirnov, liderul pretinsei Republici Moldovenești Nistrene cu un ou pascal de aur și cu o gramotă (diplomă n.a.) patriarhală, iar ca răspuns, Igor Smirnov l-a decorat pe episcopul Iustinian (Ovcinikov) cu ordinul ”RMN”.

În ceea ce privește eventualele interese ale Occidentului în această regiune, deși mult mai neînsemnate decât în enclavele georgiene, Transnistria este, totuși, în vizorul Statelor Unite ale Americii, cel puțin la nivel declarativ. La 8 februarie 2011, în cadrul primei sesiuni al celui de-al 112-lea Congres al Statelor Unite, deputatul Richard G. Lugar a prezentat un raport pentru informarea Comitetului pentru Relații Externe al Senatului american în care menționează necesitatea angajamentului SUA în rezolvarea conflictului. ”Angajamentul SUA în această chestiune ne oferi siguranța că nu ne vom ceda influența într-o regiune de importanță maximă pentru politica externă a SUA”.

2.3. Diferențe și similitudini

În vara anului trecut, Rusia a recunoscut independența regiunilor separatiste georgiene Osetia de Sud și Abhazia. Speculațiile privind o decizie similară și în cazul Transnistriei au început de atunci să apară tot mai des. Dughin explică această paralelă prin faptul că la un moment dat, aceste 3 republici nerecunoscute erau incluse în același pachet. Ele reprezentau expresia clară a unui separatism prorusesc, trei enclave care refuzau să facă parte din componența statelor naționale formate după destrămarea URSS. Soarta lor depindea, în mare parte, de Rusia: le va lua aceasta sub protecția sa, întărind astfel statutul lor politic, sau nu? În cazul Abhaziei și Osetiei de Sud s-a întâmplat. Cu Transnistria, însă, nu. Dimpotrivă. În cadrul unei întâlniri la Soci de la începutul lunii septembrie 2009, președintele Medvedev îi spunea autoproclamatului liderul separatist transnistrean Igor Smirnov că Moscova nu intenționează să aplice scenariul din Osetia de Sud și în cazul Transnistriei. Jurnalistul rus Vladimir Kuzmin transmitea de la reședința prezidențială din Soci ca “maximum la ce poate pretinde Transnistria este statutul de largă autonomie în cadrul Republicii Moldova”.

Așadar care sunt punctele în care cele două cazuri se despart? Cele două dosare au suficiente similitudini și cu toate acestea o soartă diferită. Expertul în probleme geopolitice de la Chișinău, Oleg Serebrean descrie, într-un articol publicat în revista 22, similitudinile, dar și deosebirile dintre cele două cazuri.

”Autonomia moldovenilor transnistreni, în cadrul Ucrainei sovietice, a fost creată la 12 octombrie 1924, cam în aceeași perioadă cu autonomia sud-osetină din cadrul Georgiei sovietice, întemeiată la 20 aprilie 1920. Ca și rușii sau ucrainenii, care au început să se așeze în Transnistria abia în secolul XVIII, și osetinii s-au instalat relativ târziu pe teritoriul actualei Osetii de Sud. Ei ajung la sud de Caucaz abia în secolul XIII, când statul georgian avea deja aproape două milenii de existență. Suprafața regiunii autonome Osetia de Sud (în hotarele ei de la 1 ianuarie 1990) este de 3.900 km pătrați, adică exact ca și cea a teritoriului controlat de autoritățile separatiste de la Tiraspol. Ca și Transnistria, Osetia de Sud reprezintă un teritoriu fără ieșire la mare, având frontieră comună doar cu statul de care tinde să se separe și cu un singur stat străin. Identice sunt și motivele Rusiei de a sprijini cele două regimuri secesioniste. E clar că, prin acțiunile sale, Moscova nu vizează anexarea Transnistriei sau a Osetiei de Sud, ci penalizarea Georgiei și a Republicii Moldova pentru încercările lor de a ieși din sfera de influență politică, economică și culturală rusă. Rușii nu ascund faptul că dosarele respective ar putea fi închise doar în cazul în care puterea de la Tbilisi și Chișinău ar accepta un comportament identic cu cel al Minskului sau Erevanului în raporturile sale cu Kremlinul.

Ca și dosarul transnistrean, cel sud-osetin a fost multă vreme umbrit de cazuri mai sonore, cum ar fi cel cecen, crimeean sau abhaz, nemaivorbind de conflictele din Balcani. Lipsa unor tensiuni deschise și a unor acțiuni masive de epurare etnică a făcut ca, pe parcursul anilor 1990, americanii și vest-europenii să manifeste doar un interes sporadic și modest față de cele două conflicte. Spre exemplu, “perla fostei riviere sovietice”, Abhazia, o regiune cu populație musulmană, din care au fost expulzați circa 400.000 de georgieni, era analizată cu o atenție incomparabil mai mare decât Osetia de Sud. Situația avea să se schimbe doar după venirea lui Vladimir Putin la putere și după revenirea treptată a Kremlinului la un mesaj imperial necamuflat. În perioada 2002-2005, Occidentul și in primul rând SUA susțin discret forțele politice antirusești din Republica Moldova și Azerbaidjan și salută deschis schimbările de regim de la Kiev și Tbilisi. În același timp, România și Bulgaria sunt admise în NATO, toate acestea producând o schimbare esențială de decor pe scena geopolitică a regiunii Mării Negre”.

Asemănările dintre cele două conflicte nu merg, însă, mai departe. Unu. Poziția geopolitică. Transnistria nu are graniță comună cu Rusia, astfel încât susținerea economică, politico-militară și energetică a ei trebuie să traverseze zona de control politic a Moldovei și Ucrainei. Osetia de Sud, în schimb, are frontieră comună cu Rusia, mai exact cu Osetia de Nord, cel mai docil aliat al Federației Ruse din Caucazul de Nord.

Osetia de Sud a beneficiat timp de 70 de ani de un statut de autonomie regională în cadrul Georgiei sovietice, în timp ce Transnistria nu a fost o entitate distinctă decât în perioada 1924-1940, adică până la anexarea Basarabiei de către URSS și crearea RSS Moldovenești. Transnistria este o regiune de șes, dens populată (în 1989 densitatea medie a populației în zona transnistreană a RSS Moldovenești era de 197 locuitori/km pătrat), în timp ce Osetia de Sud este o regiune montană, slab populată (în 1989 regiunea avea 100.000 de locuitori, adică de șapte ori mai puțin decât zona revendicată de separatiștii transnistreni). Pe teritoriul controlat de separatiștii transnistreni se află patru orașe relativ mari – Tiraspolul, Benderul, Râbnița și Dubăsariul -, în care în 1989 locuiau 410.000 persoane, în timp ce Osetia de Sud reprezintă o zonă rurală, singurul oraș important fiind Țhinvali, care la recensământul din 1989 avea numai 43.000 de locuitori (la ora actuală mai are doar vreo 20.000 de locuitori). Implicit, Transnistria era (și rămâne) o regiune industrializată, cu o populație preponderent urbană, în timp ce Osetia de Sud a fost (și rămâne) o regiune agrară, cu o populație esențialmente rurală.

Există diferențe și referitor la mobilul conflictului. Deși ambele regiuni aspiră să devină subiecți ai Federației Ruse, separatismul sud-osetin e bazat pe un demers etnic: aspirația poporului osetin de a dispune de un stat independent, în timp ce separatiștii transnistreni nu pot avansa astfel de argumente, ei mergând pe ideea internaționalismului de tip sovietic.

Există diferențe sesizabile care țin și de valoarea geopolitică a celor două regiuni. Chiar dacă Osetia de Sud este o regiune slab populată și cu o economie precară, valoarea ei geopolitică este semnificativ mai mare decât cea a regiunii transnistrene. Controlul asupra Osetiei de Sud oferă rușilor posibilitatea de a supraveghea toate căile de transport și comunicații, inclusiv oleoductele și gazoductele, ce vin spre porturile georgiene sau cele turcești dinspre Bazinul Caspic. În același timp, Transnistria nu prezintă pentru ruși un interes politic, strategic sau economic, exceptând calitatea ei de cătușe pentru Republica Moldova. Lipsa unei ieșiri la mare sau a frontierei comune cu Rusia, deci incapacitatea rușilor de a ajunge în Transnistria fără a parcurge teritoriul “inamic” al Ucrainei sau Republicii Moldova, invalidează orice teorii legate de valoarea geopolitică sau geostrategică a regiunii transnistrene”.

Până nu demult, situația era sub control. La Chișinău, găseam un Voronin mai mult sau mai puțin loial, dar care totuși nu părăsea linia esențială trasată de Rusia, astfel încât dosarul transnistrean putea fi manevrat destul de simplu de la Kremlin. Luna aprilie 2009 a adus, însă, schimbări semnificative. Scrutinul electoral anticipat a creionat un alt aranjament al forțelor politice. Partidele de dreapta au deja posibilitatea să asigure alternanța la guvernare. În aceste condiții, rolul geopolitic al Transnistriei, mai ales din punct de vedere al intereselor rusești, crește, ea fiind granița de sud-vest a Rusiei. Pe cale de consecință, relațiile Moscova-Tiraspol s-ar putea întări considerabil în perioada imediat următoare. O atare situație poate declanșa în mod firesc ostilizarea poziției R. Moldova în relația cu Tiraspolul și protejații săi. Iar o eventuală recunoaștere chiar a independenței Transnistriei va genera, de fapt, o blocadă din partea Chișinăului. Cel puțin asta este părerea geopoliticianului rus, Alexander Dughin..

Pe de altă parte, directorul Institutului pentru Strategie Națională de la Moscova susține contrariul. Stanislav Belkovski este de părere că anume orientarea prooccidentală a noii puteri de la Chișinău va oferi o șansă suplimentară Transnistriei de a-și câștiga independența. În condițiile în care Alianța pentru Integrare Europeană recent constituită la Chișinău va fi loială, cel puțin la nivel verbal, Rusiei, (fără a abandona politica prooccidentală) Moscovei nu-i va rămâne decât să-și consolideze susținerea acordată Transnistriei, așa cum s-a întâmplat cu Abhazia și Osetia de Sud după venirea lui Mihail Saakașvili la putere în Georgia. Iată de ce, Belkovski este convins că retorica noii puteri moldovenești în relația cu Rusia va fi destul de calmă, orientarea ei evident prooccidentală oferind o „șansă” suplimentară Transnistriei. Totodată, politologul rus Mihail Leontiev scrie, pentru agenția rusă Novâi Reghion, că ”Transnistria este de fapt Rusia”, iar zona din stânga Nistrului poate limita în viziunea Moscovei extinderea NATO în regiune. Este un fel de „tampon“ care influențează și situația din Ucraina, în sensul expansiunii NATO în această zonă, dar și situația politică din spațiul postsovietic în general.

Transnistria, capul de pod al Rusiei către prăbușirea Ucrainei

Făcând referire la chestiunea transnistreană, Aleksandr Dughin relevă, în lucrarea sa ”Bazele Geopoliticii”, poate unul dintre cele mai subtile explicații ale importantei strategice a Transnistriei pentru Rusia. Potrivit lui Dughin, Transnistria este o ”pârghie de influență în perspectiva prăbușirii probabile a Ucrainei și separării ei în două părți, de vest și de est”. (Dughin, 2010, p. 17). Prăbușirea, în viziunea lui Dughin, se traduce prin controlul total al Moscovei asupra acestei țări. ”Din punct de vedere strategic, Ucraina trebuie să fie o proiecție strictă a Moscovei. Suveranitatea Ucrainei reprezintă un fenomen atât de negativ pentru geopolitica rusească, încât poate provoca foarte ușor un conflict armat” (Dughin, 2010, p. 230). Nevoia controlului Ucrainei este explicată de către geopoliticianul rus prin posibilitatea de a feri, prin intermediul ei, regiunile centrale ale spațiului extins al Mării Negre de la o expansiune potențială a influenței turcești. Din acest punct de vedere, existența Ucrainei ca subiect geopolitic, ba chiar și posibil actor euroatlantic, este considerată de Dughin, o ”anomalie” care se constituie într-un pericol enorm pentru întreaga Eurasie. Drept urmare, spune Dughin, fără soluționarea problemei ucrainene n-are sens să vorbim despre o geopolitică continentală. ”Existența Ucrainei în granițele actuale și cu actualul statut de ”stat suveran” este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securității geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei. Existența pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă. Acest teritoriu trebuie împărțit în zone corespunzătoare gamei de realități geopolitice etnoculturale” (Dughin, 2010, p. 253).

Dughin înțelege sensul existenței unei Ucraine independente (în granițele actuale) ”doar în calitate de ”cordon sanitar””, întrucât ”elementele opuse ca orientare geopolitică nu permit acestei țări să adere nici la blocul de est, nici la cel de vest, adică nici la Rusia-Eurasia, nici la Europa Centrală” (Dughin, 2010, p. 252). Drept urmare, concluzionează Dughin, Ucraina este condamnată la o existență de marionetă și la servirea geopolitică a strategiei talasocratice în Europa.

Prin urmare, Transnistria, reprezintă, în viziunea lui Dughin, ”un minunat cap de pod pentru ca încet, corect, cu metode umanitare să participăm la procesul de dezintegrare a statalității ucrainești. Ea este, reamintesc, Noua Rusie”. Dughin aduce drept argument cei 30% de ucraineni de pe teritoriul Transnistriei ”deja integrați în societatea transnistreană, alături de ruși și moldoveni, lucru este extrem de important din punct de vedere strategic. Eu cred că ar trebui în mod urgent transferată tematica transnistreană de pe locul doi pe locul întâi, nu mai puțin importantă decât Abhazia și Osetia de Sud, cu schimbarea accentelor de rigoare în susținerea acestei republici”.

CAPITOLUL III: RUSIA – AGRESOR AL FRONTIEREI

3.1. Doctrina Putin

”Cea mai mare nenorocire geostrategică a secolului trecut a fost destrămarea Uniunii Sovietice”.

(Vladimir Putin, 2005)

Potrivit filosofului francez Andre Glucksman, această declarație ”explică întreaga politică externă promovată de Moscova și face din Putin un atacator constant și o amenințare pentru întreaga Europă”

”Conform „doctrinei Putin” Moscova își rezervă dreptul de a interveni militar în soluționarea oricărui diferend din statele vecine și dreptul de a-și menține conductele de petrol ce se întind din Asia Centrală și de la Munții Caucaz până în Occident, chiar și – afirmă Președintele Putin – „acele segmente ale sistemului de conducte ce se află după hotarele Rusiei”. Doctrina prevede prezența ad aeternum a trupelor ruse și bazelor militare în Republica Moldova, în regiunea Transnistriei, în ciuda deciziilor summit-urilor OSCE de la Istanbul și Porto”.

Această doctrină explică perfect maniera de acțiune a Rusiei din vara anului 2008, atunci când în urma unui război de 5 zile, Georgia a pierdut cele două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud.

3.2. Războiul din Caucaz sau un nou echilibru al puterii în Europa

Ghinionul Georgiei este poziția sa geografică. La fel ca și în cazul României, istoria sa este o consecință a geografiei. Situată pe limba de pământ ce desparte Marea Neagră de Marea Caspică, era poziționată chiar în calea expansiunii sudice a Rusiei spre Peninsula Arabică și mările calde asiatice. De aceea Georgia a ajuns să-și respire doza de libertate doar atunci când forțele imperiului se aflau la reflux. Așa s-a întâmplat și în 1917, dar și în 1991, odată cu cucerirea independenței. Dar acum lucrurile se schimbă. Întunericul este gata să iasă din cotloane, sugrumând din nou soarele libertății pentru mica republică.

(Cristian Negrea,”Sânge pe Nistru”)

După colapsul Uniunii Sovietice, mai multe dintre „părțile” sale au fost lăsate de izbeliște. În cele mai multe cazuri, vechea elită comunistă s-a reafirmat sub forma unei autocrații locale”. „Anii 90 au găsit Georgia într-o profundă instabilitate politică, criză economică și tulburări civile, mai ales in provinciile Abhazia și Osetia de Sud. (Anexa 2). Ales la președinție în 1995, Eduard Șevarnadze, fost ministru de Externe al URSS, a dictat o politică externă filo-rusă. În urma Revoluției Trandafirilor din 2003, acesta a fost înlocuit cu pro-occidentalul, Mihail Saakașvili. Sub conducerea acestuia, Georgia și-a reorientat politica externă și a inițiat reforme democratice. Preocupată să-și impună supremația în spațiul post-sovietic, guvernul rus a fost dintotdeauna suspicios în ceea ce privește intenția Georgiei de apropiere de NATO și Uniunea Europeană. Iar imediat ce a avut ocazia, a și intervenit acolo pentru a o stăvili”.

Cine a atacat primul rămâne încă o un subiect intens dezbătut. Cele două părți s-au acuzat reciproc de provocări. Așa sau altfel, războiul începuse, iar urmările celor 5 zile, mai ales pentru populația din acele zone, sunt terifiante, chiar și astăzi la aproape 3 ani de la încheierea conflictului. În urma unor negocieri anevoioase, o rezoluție de pace a fost, totuși, semnată la sfârșitul lunii august 2008. Protocolul stipula 6 puncte pe care părțile urmau să le aducă la respect. Printre acestea, încetarea definitivă a ostilităților, încetarea uzului forței, accesul liber pentru ajutoarele umanitare, retragerea trupelor georgiene pe poziții permanente, iar a celor rusești pe pozițiile anterioare războiului.

Intervenția în Caucaz, la fel ca și atitudinea post-război, a generat un val puternic de critici la adresa Rusiei din partea majorității statelor lumii. Președintele SUA, George W. Bush a avertizat Rusia că intimidarea nu este un comportament acceptabil pentru politica externă a secolului XXI. Vicepreședintele Dick Cheney a mers mai departe, spunând că agresiunea rusă nu trebuie să rămână fără răspuns.

„Cu toate acestea, Rusia a părut a da o lecție prin războiul din Caucaz Europei, SUA, dar și Cehiei și Poloniei. Moscova a încercat să demonstreze că scutul american antirachetă care urma să fie instalat acolo le va crește riscul, nu securitatea. Rusia este conștientă, de asemenea, de un lucru de o importanță covârșitoare. Pentru SUA, Orientul Mijlociu este de departe mai important decât Caucazul. În plus, Washington-ul vrea participarea Rusiei la sancționarea Iranului sau, mai mult, ca ea să le vândă acestora arme. Așadar, Georgia este o problemă marginală; Iran este una centrală. Astfel, chiar dacă SUA ar avea un apetit pentru un nou război în Georgia, ea va trebui să calculeze imediat răspunsul rusesc în Iran. Cu alte cuvinte, Rusia încearcă să-și demonstreze rolul de putere regională”.

„Invazia rusă în Georgia nu a schimbat echilibrul puterii din Eurasia. Ea doar a anunțat că schimbarea s-a produs deja. SUA, preocupată de războaiele pe care le poartă în Irak și Afganistan sau de unul posibil în Iran, nu este în poziția de a interveni la periferia Rusiei. Astfel, ele au lăsat rușilor oportunitatea să-și reafirme influența în fostul spațiu sovietic”.

Cinismul acut al acestei agresiuni s-a realizat, însă, mai târziu, prin recunoașterea de către Rusia a independenței celor două regiuni separatiste. Iar consecințele acestei noi situații ar putea avea repercusiuni mult mai adânci în timp. Și asta pentru că, ne explică William Engdahl, devine din ce în ce mai clar că Moscova nu vrea restabilirea frontierelor de pe vremea Războiului Rece. „Ceea ce Putin, iar acum Medvedev, au inițiat este un proces de împiedicare a expansiunii periculoase a NATO condusă de Washington. Dacă planurile administrației americane evoluau conform calendarului, iar Georgia nu ar fi primit, în aprilie 2008, la summit-ul Alianței de la București, refuzul a 10 țări membre de a i se alătura, aceasta s-ar fi aflat astăzi într-un proces de NATO-izare, alături de Ucraina. Or, asta ar fi însemnat, de fapt, încercuirea totală a Rusiei, economic și militar”. Nu s-a întâmplat, însă. Oricum, nu urmărim contabilizarea posibilelor scenarii în cazul acestor spații, ci, mai degrabă, explicația sociologică a unui comportament care ajunge să determine soarta unor popoare.

Referind-se la războiul ruso-georgian și recunoașterea în urma lui, a celor două republici separatiste Abhazia și Osetia de Sud, Aleksandr Dughin spune că acela este ”momentul din care începe numărătoarea unei vremi noi – epoca renașterii Rusiei, reîntoarcerii Rusiei a puterii sale geopolitice, începutul restabilirii controlului asupra arealului postsovietic”.

Pierderile suferite de Georgia în urma războiului nu sunt deloc neglijabile. ”Mutarea graniței cu Rusia la numai câțiva zeci de kilometri de Tbilisi, respectiv a bazelor militare și aeriene, inclusiv cea americană, anulează efectiv avantajul militar avut anterior. De asemenea, pierderea Osetiei de Sud înseamnă “secționarea” teritoriului Georgian în două jumătăți distincte, regiunea estică, ce include capitala, fiind izolată între Osetia de Sud și Azerbaidjan, iar cea vestică, ce include cele două mari orașe port Poti și Batumi, care asigură practic traficul comercial, energetic și militar al Georgiei cu exteriorul. În caz de conflict, primul punct pe care Georgia l-ar pierde ar fi orașul ce face legătura între aceste două regiuni – Gori, iar odată cu acesta, capacitatea Georgiei de a-și mobiliza resursele.

Perspectiva regională la Marea Neagră prezintă, de asemenea, câteva schimbări semnificative. Prin intrarea Abhaziei sub protectoratul Rusiei, o mare parte din litoralul Mării Negre intră astfel sub influența de securitate a Rusiei”, lucru deloc dezirabil, întrucât asigurarea securității Georgiei aduce avantaje importante Vestului: prezența militară la granițele Rusiei; prezența militară la granițele Iranului; asigurarea accesului către Asia Centrală; stabilizarea zonei de confluență a culturilor ortodoxe și musulmane ; puntea de transport către cele 2 mari teatre de operațiuni ale NATO, respectiv Irak-ul și Afganistanul”.

La polul opus, ”prin destabilizarea Georgiei și câștigarea avanposturilor în Caucaz (Abhazia și Osetia de Sud), Rusia câștigă: avantaje economice nete prin exploatarea turistică a celor două regiuni, valorificarea potențialului hidroenergetic și utilizarea apelor minerale din regiunea Osetia de Sud; limitarea energetică a Georgiei prin privarea de resursele hidroelectrice; destabilizarea socială și impactul psihologic asupra populațiilor celor 3 țări, putând conduce la eventuale răsturnări de guverne, în favoarea unei conduceri proruse; câștigarea statutului de hegemon regional, cât și recâștigarea statutului de Super Putere – prin simpla neintervenție și lipsa de fermitate a NATO și UE; o poziție de forță în negocierile la Marea Caspică, tensiuni existând deja pe relația Rusia – Azerbaidjan – Iran; crearea premizelor unui culoar continental Rusia – Iran – Oceanul Indian; deținerea controlului asupra livrărilor de hidrocarburi către Europa, ținând astfel în mâinile lor securitatea energetică europeană.

3.3. Interese și zone de influență în spațiul lărgit al Mării Negre

Regiunea Mării Negre, cu cele patru puncte strategice ale sale (gurile Dunării, peninsula Crimeea, strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și porțile Caucazului), a constituit de-a lungul timpului, o zonă de intersectare a unor mari interese politice, economice și militare, de confruntări între diferite centre de putere europene și auro-asiatice, pentru împărțirea zonelor de influență (Roncea, 2007, p. 412).

Ca în cazul majorității crizelor și conflictelor de pe mapamond, cele înghețate din regiunea Mării Negre sunt rezultatul unui complex de factori ce întrețin sau alimentează disputele și antagonismele”.

Deși nici Transnistria și nici Osetia sau Abhazia nu au ieșire directă la Marea Neagră, acestea reprezintă, însă, poziții cheie în cadrul lărgit al regiunii, fiind, astfel, subiect de dispută. Și asta pentru că ”astăzi, harta politică a Mării Negre este influențată de o fostă superputere, Rusia, și două puteri regionale, Ucraina și Turcia”, iar ”întrucât Caucazul și Asia Centrală reprezintă coridorul strategic energetic al Eurasiei”, aceasta ”joacă și va juca un rol foarte important în reconfigurarea spațiului eurasiatic, atât în viziunea europeană și euro-atlantică, cât și în cea rusească” (Roncea, 2007, p. 413).

Ecuația Mării Negre se complică având în vedere evoluția foarte recentă a evenimentelor din regiune. Apropierea graniței NATO (prin Ucraina și Georgia) de zonele tradiționale de influență ale Rusiei, ridică importanța geopolitică a celor două țări, Republica Moldova și Georgia, către un alt nivel. Astfel, controlul Transnistriei, Osetiei de Sud și Abhaziei prin perpetuarea conflictelor înghețate din aceste spații devin ”sarcini” vitale pentru Rusia.

”Consfințirea controlului rusesc în Transnistria înseamnă coborârea frontierei strategice ruse în flancul sudic al NATO și în spatele Ucrainei. Separatismul transnistrean, cel abhazo-osetin, problema Crimeii (cu tot cu chestiunea flotei de la Marea Neagră) și ultimele „mișcări” separatiste din estul Ucrainei, conflictul armeano-azer din Karabahul de Munte sunt instrumente ale Moscovei de păstrare a controlului în puncte de importanță strategică pentru Federația Rusă.. Interesul Rusiei față de Marea Neagră este primordial. Marea Neagră arată ca un spațiu împânzit de ”conflicte înghețate”, instituite de o politică a ”supraviețuirii” și de reeditare a „măreției statului rus”. Declarațiile președintelui rus de genul „bazinul Mării Negre și al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic” sau „ Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu dorește să-și abandoneze pozițiile deținute în Marea Neagră. Aceste deziderate sunt susținute pe teren prin diverse metode; Moscova continuă să obstrucționeze retragerea bazelor sale din Georgia Batumi și Akhalkalaki, angajament luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999”.

Georgia a devenit, în acest sens, una din ”mărcile” occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilisi-Ceyhan”.

În viziunea lui Aleksander Dughin, spațiul dintre Marea Neagră și Marea Caspică reprezintă ”un nod strategic foarte important” mai ales din punct de vedere al vecinătății imediate cu Turcia. (Dughin, 2010, p. 231). ”Este unul dintre punctele cele mai vulnerabile ale spațiului geopolitic rusesc și nu este întâmplător că aceste teritorii au fost, în mod tradițional, arena unor războaie înverșunate între Rusia – heartland și țările rimland-ului – Turcia și Iran. Controlul asupra Caucazului deschide, la prima vedere, ieșirea către ”mările calde”, iar fiecare mutare (chiar cea mai neînsemnată) a frontierei spre sud (sau spre nord) înseamnă un câștig substanțial (sau pierdere) a întregii forțe continentale, telurocrația (ibidem).

Chiar dacă acceptă împărțirea pe baze etnice a regiunii Mării Negre, Dughin nu concepe pierderea pârghiilor de control al acestei zone. ”Imperativul absolut al geopoliticii rusești pe litoralul Mării Negre este controlul total și nestingherit al Moscovei pe tot întinsul ei – de la teritoriile ucrainene până la cele abhaziene. Această zonă poate fi fărâmițată pe criterii etnoculturale, acordând autonomie etnică și confesională malorușilor, tătarilor din Crimeea, kazacilor, abhazienilor, georgienilor etc. Toate acestea însă cu controlul absolut al Moscovei asupra situației militare și politice. Aceste sectoare trebuie să fie rupte radical de influența talasocratică – provenită din Occident sau din Turcia. Țărmul de Nord al Mării Negre trebuie să fie exclusiv eurasiatic și să se supună centralizat Moscovei” (ibidem).

Totodată, Marea Neagră face conexiunea între sistemele de transport și infrastructură, din Caucaz spre Europa Centrală și cea Occidentală, asigurând accesul la Dunăre, care traversează Europa Centrală și Balcanii, realizând totodată legătura între rețelele energetice ale Mării Azov, Mării Caspice și Peninsulei Crimeea. (Roncea, 2007, p. 438). Publicațiile de specialitate estimau, acum câțiva ani, ca ”Europa de Vest și Centrală va trebui să efectueze importuri suplimentare de țiței de peste 100 de milioane de tone și de gaze în volum de peste 70 de miliarde m3 din alte surse decât cele tradiționale. Se accentuează, astfel, dependența multor țări europene, nu numai a celor din centrul și estul Europei, de livrările de purtători de energie având ca sursă spațul caucazian” (Roncea, 2007, p. 440).

În ceea ce privește rezervele de hidrocarburi, ”actualmente, nu există un consens în ceea ce privește potențialul caspic. Există opinii conform cărora zăcămintele de petrol sunt estimate la 70-200 de miliarde de barili, fiind identificare aproximativ 400 de câmpuri petrolifere, fiecare putând furniza minim 500.000 barili. Astfel, rezervele petroliere din regiune le-ar depăși pe cele din Marea Nordului și Alaska luate la un loc, precum și pe cele ale Orientului Transportul acestor rezerve spre piețele internaționale trece obligatoriu prin Marea Neagră sau statele limitrofe acesteia, în prezent fiind discutate trei proiecte de bază referitoare la rețelele de transport:

Traseul nord-caucazian sau opțiunea rusă: Baku-Mahacikala (Daghestan) – Groznâi (Cecenia) – Stavropol – Novorosiisk (Federația Rusă)

Traseul sud-caucazian sau opțiunea gruzină: Baku – Tbilisi – Poti (terestru) + un tronson maritim ce asigură legătura prin feribot sau tancuri petroliere cu terminalele de la Novorosiisk, Odessa, Burgas sau Constanța

Opțiunea turcă: Baku – Tbilisi – Ceyhan.

În acest sens, geopoliticienii ruși consideră că cine controlează sau domină accesul spre această regiune este cel mai în măsură să domine geopolitic și economic zona (Roncea, 2007, p.452).

3.4. Axa Moscova – Berlin – Paris sau cine decide soarta spațiilor mici

Evoluțiile foarte recente ale spațiului est-european prefigurează, din ce în ce mai conturat, o axă Moscova – Berlin – Paris. Întâlnirea, la Deauville, a liderilor celor 3 țări, Vladimir Putin, Angela Merkel și, respectiv, Nicolas Sarkozy, de la mijlocul lunii octombrie a anului trecut, a fost demonstrația clară a unui noi alianțe pentru reconfigurarea securității europene.

„Oscilațiile între cele trei capitale este condiționată de starea de utilitate reciprocă crescândă în care se află fiecare dintre acestea. Înclinațiile pro-rusești a liderilor europeni derivă din calitatea Rusiei de furnizor de hidrocarburi pentru consumatorii germani, fie de client pentru procurarea armamentului francez în procesul de modernizare a forțelor armate rusești, preconizată până la finele anului 2014, precum și de actor internațional indispensabil, cu rol activ în majoritatea formatelor de negocieri privind soluționarea conflictelor internaționale”. În plus, „Germania a parafat încă de pe vremea cancelarului Gerhard Schröder un acord privind construirea unui gazoduct (North European Gas Pipeline – NEGP) pe sub Marea Baltică, până în nordul țării, fără a mai tranzita teritoriul statelor baltice și al Poloniei. Germania și-a asigurat, teoretic, securitatea energetică – în condițiile în care a renunțat de bună voie la energia nucleară -, iar Rusia s-a cuplat armonios cu unul dintre cei mai importanți membri UE”.

Mai interesantă este prezența problemei transnistrene în cadrul acestei trilaterale. Cancelarul german, Angela Merkel a cerut, în cadrul întâlnirii, chiar retragerea trupelor rusești de pe teritoriul Transnistriei. Directorul Programului Rusia-Eurasia din cadrul Consiliului german pe probleme de politică externă, Alexander Rahr consideră această mișcare a Berlinului drept un “răspuns” al Uniunii Europene la ambiția Rusiei de a redecora securitatea europeană. „Nemții au răspuns practic Moscovei pentru Europa. Ei au zis – Haideți să soluționăm problema cu retragerea trupelor ruse din Transnistria, din cauza căreia nu funcționează Tratatul privind limitarea forțelor convenționale în Europa (CFE) și nu există încredere în regiunea Mării Negre, iar apoi ne vom înțelege asupra arhitecturii comune de securitate, a declarat expertul”.

În acest context, întâlnirea din 21 iunie de la Moscova, în formatul 5+2, este una extrem de așteptată, deși declarațiile din ajunul reuniunii nu deschid perspective prea luminoase. Chișinăul insistă asupra negocierii în baza Legii cu privire la statutul juridic al Transnistriei, adoptată de Parlamentul de la Chișinău 2005, iar Tiraspolul și, bineînțeles, Moscova, respinge ideea cu îndârjire. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov a reiterat, recent, ideea unui statut special pentru Transnistria, afirmând că nici ideea statului unitar, nici cea a independenței Transnistriei nu este agreată pe plan internațional.

Concluzii:

Demersul de față și-a propus, în primul rând, analiza a două conflicte înghețate din estul Europei aduse împreună în virtutea ”participării” la ele a aceluiași actor extern – Rusia – marcând, în sensul peiorativ al cuvântului, viața celor două popoare. Pornind de aici, am încercat să identificăm, mai întâi, unde își are izvorul și care sunt explicațiile unui astfel de comportament. Făcând apel la teoria expansionistă rusă, al cărui reprezentant de bază este geopoliticianul rus, Aleksandr Dughin, am înțeles că acesta rezidă în destinul mesianic și civilizator pe care și-l atribuie poporul rus în raport cu celelalte popoare din Eurasia, al cărui centru, oricum, este Rusia, ca nucleu al heartland-ului. Teoriile lui Dughin, secondante de geopolitica panideilor, au relevat efectele pe care le-a avut penetrarea panideii ruse a spațiul mental al Georgiei și Republicii Moldova asupra frontierelor, înțelese, așa cum am arătat la începutul acestei lucrări, ca loc al agresiunii și al ripostei la agresiune. Maniera de operare a Moscovei se înscrie perfect în tiparul descris de profesorul Ilie Bădescu, al hărților ideologice. „Realitatea” închipuită de elitele Rusiei – descriși tot mai des drept tehnocrați fără față (faceless) – este una „dominantă, segmentară având adeseori o funcție falsificatoare, ba uneori sunt simple forme fără fond, închipuiri ale unor pseudoelite copleșite de fantasme de mărire chiar cu prețul suprimării voinței colective a popoarelor”. Mai mult. Aceasta variază în funcție de interesele lor imediate sau, pe termen lung; oricum, izvorâte din același instinct nejustificat al grandorii și închipuitei sale incontestabilități. Or, tocmai asta este drama rușilor. Ei sunt împotmoliți în propriul lor model. Cu alte cuvinte, după cum spunea profesorul Radu Baltasiu la unul din cursurile sale, Rusia nu este capabilă să asimileze o geopolitică a dialogului. Fiind dominată de agresivitate și inconștientă de insignifianța sa valorică, aceasta își inventează și reinventează dușmanul. Iar lejeritatea și cinismul cu care invadează spațiile vine din desconsiderarea poporului, altul decât cel rus. Valorile și credințele omului de rând sunt, pentru conducătorul rus, inexistente. Rusia, de fapt, Imperiul rus, a stârnit întotdeauna reacții. Deși cei mai mulți l-au dezavuat, toți au încercat să-l explice. George Kenan a descris personalitatea politică a puterii ruse drept produsul ideologiei și al circumstanțelor. Kissinger, la rândul său, a pus comportamentul rușilor pe seama incapacității lor de a se recunoaște. Aflându-se la interferența a 3 sfere culturale diferite, Rusia n-a fost niciodată un stat național, ci un imperiu. Deși plauzibile, aceste demersuri cedează în fața celor care au avut sau încă mai au nenorocul să-l încerce pe propria piele.

De ce anume Abhazia și Osetia și de ce anume Transnistria? Răspunsul la această întrebare le-am căutat nu neapărat în interiorul celor două regiuni, ci, în principal, în raport cu spațiul extins din care fac parte – Marea Neagră, în cazul Georgiei și vecinătatea cu Ucraina, în cazul Transnistriei. Deși nu are ieșire directă la Marea Neagră, controlul asupra republicilor separatiste georgiene, Abhazia și Osetia de Sud deschide perspective luminoase. Deținând pârghiile în Caucaz, Rusia își asigură, în paralel, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilisi-Ceyhan, dar și rețelele energetice.

În cel de-al doilea caz, prin menținerea conflictului transnistrean, a cărui importanță, bineînțeles, este cu greu comparabilă cu cea republicilor separatiste georgiene, Rusia beneficiază de un avanpost militar, politic și informativ care înțeapă atât în coasta Republicii Moldova, cât și în cea a Ucrainei. De fapt, Aleksandr Dughin, face din acest ultimă mențiune drept motivul prioritar al interesului rusesc în regiunea transnistreană. Autorul rus privește spațiul dintre Prut și Nistru drept o pârghie pentru dezintegrarea Ucrainei, care, în opinia sa, n-ar trebui să fie altceva decât o proiecție a Moscovei.

Dincolo de aspectele strict pragmatice și materiale legate de interesele politice, economice, militare sau de altă natură, conflictele din cele două regiuni au repercusiuni adânci asupra intimității identitare ale celor două popoare.

Este aproape imposibil să-i explici unui popor hărțuit fără vină de ce tocmai el a fost ales. Oricine și-ar pierde capacitatea de înțelegere. Durerea abhazilor, osetinilor, a transnistrenilor atunci când încearcă să-și exprime indignarea cu privire la invadarea tuturor palierelor spațiului lor, dar mai cu seamă, a celui cultural și spiritual, este, pentru el, o adevărată ecuație. El nu știe s-o descifreze. De fapt, nu vrea. Agresivitatea, teroarea, frica sunt singurele cuvinte la care vibrează personalitatea rusului conducător. Marea întrebare este până unde, până când? Secolul trecut a răspuns la această întrebare prin doctrina Truman. Astăzi, însă, presiunile economice i-au luat locul.

Consecințele pe care înaintarea frontierei sovietice le-a avut – de fapt le are în continuare – asupra societăților invadate, sunt uluitoare. Intensitatea cu care o astfel de intruziune nedreaptă reușește să remodeleze gândirea este tulburătoare. Este trist să-i vezi pe unii localnici din Abhazia, Osetia de Sud sau Transnistria, revendicându-și apartenența la Rusia. E totuna cu trădarea. E ca și cum ai asista neputincios la furt. Din propria casă. Noroc, însă, că spiritul unei națiuni, simțirea este mult mai greu de penetrat. Construită în timp, marcată de totalitatea experiențelor trăite, aceasta rezistă în orice condiții. Ba chiar învinge! Este, poate, unica șansă a acestor popoare. Chiar dacă prea mici să aibă puterea de a schimba lucrurile, stocul lor de răbdare se va termina totuși. Într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Justificată sau nu, este o speranță reconfortantă!

Bibliografie selectivă:

Bădescu, I. (2004). Tratat de geopolitică. București, Mica Valahie.

Bădescu, I. (2002). Aleksander Dughin, geopolitica Rusiei și geopolitica ortodoxiei. Geopolitica, nr.1 (1), an I. [Online] Disponibil pe: http://geopolitica.ro/userfiles/file/Revista_arhiva_pdf/1/rev_11_001.pdf [Accesat la data de 12.03.2011].

Băhnăreanu, C. (2008). Rolul organismelor internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării Negre. București, editura Universității Naționale de Apărare ”Carol I”.

Ciobanu, V. (2005). Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. București, Polirom.

Dungaciu, D., Geopolitică și securitate la Marea Neagră. Opțiunile strategice ale României și Moldovei. [Online] Disponibil pe site-ul IDIS Viitorul, Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale: http://leader.viitorul.org/public/507/ro/DanDungaciu06.pdf. [Accesat la data de 10.02.2010].

Floricel, Gh., Vasiliade, M., Năstase, G. (1998). Coridorul de transport euroasiatic prin Marea Neagră. Drumul mătăsii în secolul XXI. București, editura Economică.

Negrea, Cristian (2010). Sânge pe Nistru. București, Marist.

Roncea, V. (coord.). (2005). AXA. Noua Românie la Marea Neagră. București, Ziua.

Iliin, P. (1941). Transnistria și Ucraina. București, extras din Revista ”Viața Basarabiei”, No. 11.

Ionescu, C. (2005). Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută? Geopolitica, nr. 1(5)/2005, an IV.

Ivan, R. (2009). Conflictele înghețate în zona extinsă a Mării Negre. Revista Institutului Diplomatic Român, anul IV, nr I (VII).

Roncea, V. (coord.) (2007). Eroi pentru România. Transnistria și amenințările Rusiei la Marea Neagră. București, Semne.

Asociația Avocaților Orașului New York. (2005). Dezghețarea unui conflict înghețat: Aspecte legale ale crizei separatist din Moldova. (Raport al Misiunii în Republica Moldova a Asociației Avocaților Orașului New York, prin Comitetul său Special pentru Afaceri Europene). [Online] Disponibil pe: www.icas.com.md/index.files/Raport_Meyer_md.doc. [Accesat la data de 12.03.2011]

Asociația Altermedia. Transnistria în sistemul geopolitic regional. Sinteză documentară cu privire la cadrul actual al situației geopolitice din flancul sudic al NATO. [Online] Disponibil pe: http://ro.altermedia.info/cealalta-romanie/dosar-aproape-totul-despre-transnistria-ii_1619.html. [Accesat la data de 10.05.2011]

Engdahl, W. (2008). Russia Europe USA and Fundamental Geopolitics. [Online] Disponibil pe: http://209.85.129.132/search?q=cache:7m55wmtoEJMJ:www.financialsense.com/editorials/engdahl/2008/0904.html+russia+geopolitics&cd=5&hl=ro&ct=clnk&gl=ro. [Accesat la data de 10.02.2010]

Cenușă, D. (2010). Axa Paris – – Moscova și “coordonata” transnistreană. [Online] Disponibil pe: http://www.azi.md/ro/story/14161. [Accesat la data de 29.05.2011]

George Friedman, 2008. The Russo-Georgian War and the Balance of Power. Stratfor. [Online] Disponibil pe: http://www.stratfor.com/weekly/russo_georgian_war_and_balance_power. [Accesat la data de 10.05.2011]

Iorga, R. (2011). Rusia pozează în arbitrul echidistant al meciului R. Moldova – Transnistria. [Online] Disponibil pe: http://karadeniz-press.ro/kara/tag/rusia/. [Accesat la data de 07.06.2011]

Intelmedia. (2004). Transnistria în sistemul geopolitic regional. [Online] Disponibil pe: http://ro.altermedia.info/cealalta-romanie/dosar-aproape-totul-despre-transnistria-ii_1619.html. [Accesat la data de 12.05.2011]

Jurnal.md. [Online] Disponibil pe http://www.jurnal.md/ro/news/transnistria-o-jucarie-periculoasa-folosita-de-catre-moscova-199626/ [Accesat la data de 22.04.2011]

Loghin, A. (2010). Raptul din 1992. [Online] Disponibil pe: http://www.moldova.org/page/despre-noi-87-rom.html. [Accesat la data de 21.05.2011]

Lugar, R. (2011). Will Russia end Eastern Europe’s last frozen conflict?. Report to the members of the Committee on Foreign Relations. United States Senate. [Online] Disponibil pe: docs.moldova.org/…/documents-transnistriaconflict uscongresswillrussiaendeasterneuropelastfrozenconflict20110208-1075.pdf. [Accesat la data de 19.05.2011]

Maleșcu, S. (2005). Tendințe geopolitice, geoeconomice și geostrategice regionale în zona Mării Negre. Colocviu Strategic, nr. 13 (XLIV). [Online] Disponibil pe: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/cs13.05.pdf. [Accesat la data de 12.05.2011]

Miroiu, C. (s.a.) The Caucasus Conflict and its Implications for European Security. Journal of East-European and Asian Studies: [Online] Disponibil pe: http://www.jeeas.org/index.php/current-issue/36-current-issue/60-crisiamiroiu?showall=1. [Accesat la data de 12.04.2011]

Moscova vrea să anexeze un teritoriu din nordul Abhaziei (2011). Ziarul FLUX. Nr.201112 din 01 aprile 2011. [Online] Disponibil la: http://www.flux.md/articole/11566/. [Accesat la data de 20.03.2011]

Михаил Леонтьев: Приднестровье – это и есть Россия (Mihail Leontiev: Transnistria este de fapt Rusia). (2008). [Online] Disponibil pe: http://www.nr2.ru/pmr/181135.html. [Accesat la data 20.03.2011]

Nica, M, Fotescu, A. (2009). Donatorii și prioritățile lor în Georgia. Raport de cercetare al United Nations Development Programme. [Online] Disponibil pe: http://aod.mae.ro/resurse/Raport%20GEORGIA%20ro.pdf. [Accesat la data de 18.05.2011]

Octavian Manea, Ileana Racheru și Mariana Nebesnea (2008). Georgia, radiografia ”conflictelor înghețate”. În Revista 22. [Online] Disponibil la: http://www.revista22.ro/georgia–radiografia-conflictelor-inghetate-part-2-4803.html. [Accesat la data de 23.05.2011]

Popescu, N. (2008). The EU should re-engage with Moldova's frozen conflict. [Online] Disponibil pe: http://euobserver.com/?aid=26661. [Accesat la data de 10.09.2010]

Raimondo, J. (2006). Conflict in the Caucasus. [Online] Disponibil pe: http://209.85.129.132/search?q=cache:87WbyEUJddEJ:www.antiwar.com/justin/%3Farticleid%3D10043+caucasus+conflict&cd=5&hl=ro&ct=clnk&gl=ro. [Accesat la data de 12.05.2011]

Sergentu, O. (2010). Flota rusă, Marea Neagră, Transnistria și Kozac. [Online] Disponibil pe: http://www.clujtoday.ro/index.php?newsid=5624 [Accesat la data de 18.05.2011]

România Liberă (2010). Ce le-a promis Merkel rușilor în schimbul retragerii trupelor din Transnistria. [Online] Disponibil pe: http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/ce-le-a-promis-merkel-rusilor-in-schimbul-retragerii-trupelor-din-transnistria-191104.html [Accesat la data de 18.05.2011]

Станислав Белковский: Приднестровье станет независимым государством после объединения Молдавии с Румынией (2009). (Stanislav Belkovskii: Trananistria va deveni stat independent după unirea Moldovei cu România). Agenția de presă Novâi Reghion. [Online] Disponibil pe: http://www.nr2.ru/pmr/259282.html. [Accesat la data de 25.03.2011]

Приднестровье – это маленькая Россия (Transnistria este o mică Rusie – trad.n.a.) (2009). Interviu acordat de Aleksandr Dughin agenției de presă transnistrene AllTiras. [Online] Disponibil pe: http://www.alltiras.com/comments/1985-dugin-pmr-malenikaya-rossia.html. [Accesat la data de 19.05.2011]

Abhazia releases preliminary census results (2011). [Online] Disponibil pe: http://www.eurasiareview.com/abkhazia-releases-preliminary-census-results-30032011/. [Accesat la data de 26.04.2011]

Ziarul Timpul (2010). Moldoveni, ruși și ucraineni – uniți-vă în Transnistria. [Online] Disponibil pe: http://www.timpul.md/articol/moldoveni-rusi-si-ucraineni–uniti-va-in-transnistria-7013.html [Accesat la data de 20.05.2011]

Bibliografie orientativă

Prevelakis, G. (2001). Balcanii. Cultură și geopolitică. București, Corint.

Alexandre de M. (coord). (1988). Atlas geopolitique. Paris, Stock.

Heradstveit, D. (1994). Ethnic nationalism and ethnic conflicts in the Caucasus. Oslo, Norvegian Institute of International Affairs.

ANEXA 1

L E G E

cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților

din stînga Nistrului (Transnistria)

nr. 173-XVI din 22.07.2005

Monitorul Oficial al R.Moldova nr.101-103/478 din 29.07.2005

* * *

Călăuzindu-se de prevederile Constituției Republicii Moldova, în scopul întăririi unității poporului, restabilirii integrității teritoriale a statului, creării spațiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal, umanitar și a altor spații unice, precum și al asigurării păcii civice, încrederii, înțelegerii reciproce și concordiei în societate, stabilității, securității și dezvoltării democratice a statului;

Bazîndu-se pe respectarea supremației legii, a drepturilor omului și minorităților naționale și fiind convins că reglementarea politică a problemei transnistrene poate fi realizată doar în baza unei soluții pașnice, care să excludă acțiunile militare și alte acțiuni de forță, precum și pe principiile democratizării și demilitarizării Transnistriei;

Sprijinindu-se pe eforturile colective depuse de comunitatea internațională în vederea realizării de către Republica Moldova a reintegrării sale teritoriale, a unității civice și a asigurării accesului întregii populații a țării la instituțiile democratice în vigoare;

Luînd în considerare necesitatea de a acorda populației Transnistriei asistență umanitară, politică, social-economică și juridică în vederea depășirii urmărilor conflictului, Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Art.1. – (1) Întru realizarea politicii de reintegrare a Republicii Moldova, sprijinindu-se pe Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.117-XVI din 10 iunie 2005, procesul de negocieri cu Transnistria se desfășoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare și de demilitarizare a Transnistriei.

(2) După îndeplinirea condițiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărîrea Parlamentului nr.117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federația Rusă a obligațiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă și transparentă a trupelor și armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, și după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfășoară pentru elaborarea în comun și adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei.

 Art.2. – Drept bază pentru elaborarea și adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei vor servi principalele prevederi ale prezentei legi.

 Art.3. – (1) În componența Republicii Moldova se va constitui unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria.

(2) Transnistria este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova și, în limita împuternicirilor stabilite de Constituția și alte legi ale Republicii Moldova, soluționează problemele date în competența ei.

(3) Pot intra în componența Transnistriei sau ieși din componența ei localitățile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislația Republicii Moldova.  

Art.4. – (1) Organul reprezentativ al Transnistriei este Consiliul Suprem. Consiliul Suprem este organul suprem al puterii legislative al Transnistriei cu drept de a adopta legi de importanță locală și alte acte normative în limita competenței sale.

(2) Consiliul Suprem este ales în baza unor alegeri libere, transparente și democratice. Pregătirea și desfășurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internațională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova. Temei pentru desfășurarea alegerilor libere și democratice îl constituie realizarea condițiilor privind democratizarea și demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.117-XVI din 10 iunie 2005.

(3) Consiliul Suprem al Transnistriei adoptă Legea fundamentală a Transnistriei.

(4) Legea fundamentală a Transnistriei, modificările și completările operate în ea nu pot contraveni Constituției Republicii Moldova.

(5) Împuternicirile Consiliului Suprem al Transnistriei, precum și funcțiile organului executiv al Transnistriei se stabilesc în baza procesului de negocieri în conformitate cu art.1 alin.(2) și art.4 alin.(2) din prezenta lege.

 Art.5. – Judecătoriile, organele procuraturii, Direcția Serviciului de Informații și Securitate și Direcția Afacerilor Interne ale Transnistriei sînt părți componente ale sistemului unic de instanțe judecătorești și ale sistemului unic de organe de drept ale Republicii Moldova și își desfășoară activitatea de înfăptuire a justiției, de asigurare a ordinii de drept și a securității statului în baza legislației Republicii Moldova.

 Art.6. – (1) Transnistria are simbolurile sale, care se aplică deopotrivă cu simbolurile Republicii Moldova.

(2) Limbile oficiale în Transnistria sînt limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană și rusă. Republica Moldova garantează funcționarea și altor limbi pe teritoriul Transnistriei.

(3) În Transnistria, lucrările de secretariat și corespondența cu autoritățile publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, cu organizațiile și cu instituțiile situate în afara Transnistriei se țin în limba moldovenească, în baza grafiei latine, și în limba rusă.

 Art.7. – Transnistria, în persoana puterilor ei legislativă și executivă și a organelor administrației locale, respectă pe teritoriul său Constituția, alte legi și acte normative ale Republicii Moldova, îndeplinește programele naționale de dezvoltare social-economică și culturală.

 Art.8. – Transnistria soluționează de sine stătător, în interesul întregii populații, problemele ce țin de dezvoltarea juridică, economică și socială date în competența ei de Constituția și de alte legi ale Republicii Moldova și de legislația Transnistriei.

 Art.9. – Transnistria are dreptul să stabilească și să întrețină, în modul prevăzut de legislația Republicii Moldova, relații externe în domeniile economic, tehnico-științific și umanitar.

 Art.10. – Pămîntul, apele, subsolul, regnul vegetal și cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul Transnistriei sînt proprietate a întregului popor al Republicii Moldova, constituind, totodată, baza economică a Transnistriei.

 Art.11. – Delimitarea atribuțiilor între autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova și autoritățile Transnistriei se va face în baza Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

 Art.12. – Adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei va fi însoțită de adoptarea unui sistem de garanții interne care va fi format în baza procesului de negocieri, în conformitate cu art.1 alin.(2) și art.4 alin.(2) din prezenta lege.

 Art.13. – Modificările și completările la prezenta lege se adoptă cu votul a trei cincimi din numărul deputaților aleși în Parlamentul Republicii Moldova.

Sursa: http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=313004&lang=1

ANEXA 2

Sursa: http://old.cotidianul.ro/foto/caucazul_in_criza_din_cauza_regiunilor_separatiste-8192.html

Bibliografie selectivă:

Bădescu, I. (2004). Tratat de geopolitică. București, Mica Valahie.

Bădescu, I. (2002). Aleksander Dughin, geopolitica Rusiei și geopolitica ortodoxiei. Geopolitica, nr.1 (1), an I. [Online] Disponibil pe: http://geopolitica.ro/userfiles/file/Revista_arhiva_pdf/1/rev_11_001.pdf [Accesat la data de 12.03.2011].

Băhnăreanu, C. (2008). Rolul organismelor internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării Negre. București, editura Universității Naționale de Apărare ”Carol I”.

Ciobanu, V. (2005). Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. București, Polirom.

Dungaciu, D., Geopolitică și securitate la Marea Neagră. Opțiunile strategice ale României și Moldovei. [Online] Disponibil pe site-ul IDIS Viitorul, Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale: http://leader.viitorul.org/public/507/ro/DanDungaciu06.pdf. [Accesat la data de 10.02.2010].

Floricel, Gh., Vasiliade, M., Năstase, G. (1998). Coridorul de transport euroasiatic prin Marea Neagră. Drumul mătăsii în secolul XXI. București, editura Economică.

Negrea, Cristian (2010). Sânge pe Nistru. București, Marist.

Roncea, V. (coord.). (2005). AXA. Noua Românie la Marea Neagră. București, Ziua.

Iliin, P. (1941). Transnistria și Ucraina. București, extras din Revista ”Viața Basarabiei”, No. 11.

Ionescu, C. (2005). Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută? Geopolitica, nr. 1(5)/2005, an IV.

Ivan, R. (2009). Conflictele înghețate în zona extinsă a Mării Negre. Revista Institutului Diplomatic Român, anul IV, nr I (VII).

Roncea, V. (coord.) (2007). Eroi pentru România. Transnistria și amenințările Rusiei la Marea Neagră. București, Semne.

Asociația Avocaților Orașului New York. (2005). Dezghețarea unui conflict înghețat: Aspecte legale ale crizei separatist din Moldova. (Raport al Misiunii în Republica Moldova a Asociației Avocaților Orașului New York, prin Comitetul său Special pentru Afaceri Europene). [Online] Disponibil pe: www.icas.com.md/index.files/Raport_Meyer_md.doc. [Accesat la data de 12.03.2011]

Asociația Altermedia. Transnistria în sistemul geopolitic regional. Sinteză documentară cu privire la cadrul actual al situației geopolitice din flancul sudic al NATO. [Online] Disponibil pe: http://ro.altermedia.info/cealalta-romanie/dosar-aproape-totul-despre-transnistria-ii_1619.html. [Accesat la data de 10.05.2011]

Engdahl, W. (2008). Russia Europe USA and Fundamental Geopolitics. [Online] Disponibil pe: http://209.85.129.132/search?q=cache:7m55wmtoEJMJ:www.financialsense.com/editorials/engdahl/2008/0904.html+russia+geopolitics&cd=5&hl=ro&ct=clnk&gl=ro. [Accesat la data de 10.02.2010]

Cenușă, D. (2010). Axa Paris – – Moscova și “coordonata” transnistreană. [Online] Disponibil pe: http://www.azi.md/ro/story/14161. [Accesat la data de 29.05.2011]

George Friedman, 2008. The Russo-Georgian War and the Balance of Power. Stratfor. [Online] Disponibil pe: http://www.stratfor.com/weekly/russo_georgian_war_and_balance_power. [Accesat la data de 10.05.2011]

Iorga, R. (2011). Rusia pozează în arbitrul echidistant al meciului R. Moldova – Transnistria. [Online] Disponibil pe: http://karadeniz-press.ro/kara/tag/rusia/. [Accesat la data de 07.06.2011]

Intelmedia. (2004). Transnistria în sistemul geopolitic regional. [Online] Disponibil pe: http://ro.altermedia.info/cealalta-romanie/dosar-aproape-totul-despre-transnistria-ii_1619.html. [Accesat la data de 12.05.2011]

Jurnal.md. [Online] Disponibil pe http://www.jurnal.md/ro/news/transnistria-o-jucarie-periculoasa-folosita-de-catre-moscova-199626/ [Accesat la data de 22.04.2011]

Loghin, A. (2010). Raptul din 1992. [Online] Disponibil pe: http://www.moldova.org/page/despre-noi-87-rom.html. [Accesat la data de 21.05.2011]

Lugar, R. (2011). Will Russia end Eastern Europe’s last frozen conflict?. Report to the members of the Committee on Foreign Relations. United States Senate. [Online] Disponibil pe: docs.moldova.org/…/documents-transnistriaconflict uscongresswillrussiaendeasterneuropelastfrozenconflict20110208-1075.pdf. [Accesat la data de 19.05.2011]

Maleșcu, S. (2005). Tendințe geopolitice, geoeconomice și geostrategice regionale în zona Mării Negre. Colocviu Strategic, nr. 13 (XLIV). [Online] Disponibil pe: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/cs13.05.pdf. [Accesat la data de 12.05.2011]

Miroiu, C. (s.a.) The Caucasus Conflict and its Implications for European Security. Journal of East-European and Asian Studies: [Online] Disponibil pe: http://www.jeeas.org/index.php/current-issue/36-current-issue/60-crisiamiroiu?showall=1. [Accesat la data de 12.04.2011]

Moscova vrea să anexeze un teritoriu din nordul Abhaziei (2011). Ziarul FLUX. Nr.201112 din 01 aprile 2011. [Online] Disponibil la: http://www.flux.md/articole/11566/. [Accesat la data de 20.03.2011]

Михаил Леонтьев: Приднестровье – это и есть Россия (Mihail Leontiev: Transnistria este de fapt Rusia). (2008). [Online] Disponibil pe: http://www.nr2.ru/pmr/181135.html. [Accesat la data 20.03.2011]

Nica, M, Fotescu, A. (2009). Donatorii și prioritățile lor în Georgia. Raport de cercetare al United Nations Development Programme. [Online] Disponibil pe: http://aod.mae.ro/resurse/Raport%20GEORGIA%20ro.pdf. [Accesat la data de 18.05.2011]

Octavian Manea, Ileana Racheru și Mariana Nebesnea (2008). Georgia, radiografia ”conflictelor înghețate”. În Revista 22. [Online] Disponibil la: http://www.revista22.ro/georgia–radiografia-conflictelor-inghetate-part-2-4803.html. [Accesat la data de 23.05.2011]

Popescu, N. (2008). The EU should re-engage with Moldova's frozen conflict. [Online] Disponibil pe: http://euobserver.com/?aid=26661. [Accesat la data de 10.09.2010]

Raimondo, J. (2006). Conflict in the Caucasus. [Online] Disponibil pe: http://209.85.129.132/search?q=cache:87WbyEUJddEJ:www.antiwar.com/justin/%3Farticleid%3D10043+caucasus+conflict&cd=5&hl=ro&ct=clnk&gl=ro. [Accesat la data de 12.05.2011]

Sergentu, O. (2010). Flota rusă, Marea Neagră, Transnistria și Kozac. [Online] Disponibil pe: http://www.clujtoday.ro/index.php?newsid=5624 [Accesat la data de 18.05.2011]

România Liberă (2010). Ce le-a promis Merkel rușilor în schimbul retragerii trupelor din Transnistria. [Online] Disponibil pe: http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/ce-le-a-promis-merkel-rusilor-in-schimbul-retragerii-trupelor-din-transnistria-191104.html [Accesat la data de 18.05.2011]

Станислав Белковский: Приднестровье станет независимым государством после объединения Молдавии с Румынией (2009). (Stanislav Belkovskii: Trananistria va deveni stat independent după unirea Moldovei cu România). Agenția de presă Novâi Reghion. [Online] Disponibil pe: http://www.nr2.ru/pmr/259282.html. [Accesat la data de 25.03.2011]

Приднестровье – это маленькая Россия (Transnistria este o mică Rusie – trad.n.a.) (2009). Interviu acordat de Aleksandr Dughin agenției de presă transnistrene AllTiras. [Online] Disponibil pe: http://www.alltiras.com/comments/1985-dugin-pmr-malenikaya-rossia.html. [Accesat la data de 19.05.2011]

Abhazia releases preliminary census results (2011). [Online] Disponibil pe: http://www.eurasiareview.com/abkhazia-releases-preliminary-census-results-30032011/. [Accesat la data de 26.04.2011]

Ziarul Timpul (2010). Moldoveni, ruși și ucraineni – uniți-vă în Transnistria. [Online] Disponibil pe: http://www.timpul.md/articol/moldoveni-rusi-si-ucraineni–uniti-va-in-transnistria-7013.html [Accesat la data de 20.05.2011]

Bibliografie orientativă

Prevelakis, G. (2001). Balcanii. Cultură și geopolitică. București, Corint.

Alexandre de M. (coord). (1988). Atlas geopolitique. Paris, Stock.

Heradstveit, D. (1994). Ethnic nationalism and ethnic conflicts in the Caucasus. Oslo, Norvegian Institute of International Affairs.

ANEXA 1

L E G E

cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților

din stînga Nistrului (Transnistria)

nr. 173-XVI din 22.07.2005

Monitorul Oficial al R.Moldova nr.101-103/478 din 29.07.2005

* * *

Călăuzindu-se de prevederile Constituției Republicii Moldova, în scopul întăririi unității poporului, restabilirii integrității teritoriale a statului, creării spațiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal, umanitar și a altor spații unice, precum și al asigurării păcii civice, încrederii, înțelegerii reciproce și concordiei în societate, stabilității, securității și dezvoltării democratice a statului;

Bazîndu-se pe respectarea supremației legii, a drepturilor omului și minorităților naționale și fiind convins că reglementarea politică a problemei transnistrene poate fi realizată doar în baza unei soluții pașnice, care să excludă acțiunile militare și alte acțiuni de forță, precum și pe principiile democratizării și demilitarizării Transnistriei;

Sprijinindu-se pe eforturile colective depuse de comunitatea internațională în vederea realizării de către Republica Moldova a reintegrării sale teritoriale, a unității civice și a asigurării accesului întregii populații a țării la instituțiile democratice în vigoare;

Luînd în considerare necesitatea de a acorda populației Transnistriei asistență umanitară, politică, social-economică și juridică în vederea depășirii urmărilor conflictului, Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Art.1. – (1) Întru realizarea politicii de reintegrare a Republicii Moldova, sprijinindu-se pe Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.117-XVI din 10 iunie 2005, procesul de negocieri cu Transnistria se desfășoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare și de demilitarizare a Transnistriei.

(2) După îndeplinirea condițiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărîrea Parlamentului nr.117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federația Rusă a obligațiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă și transparentă a trupelor și armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, și după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfășoară pentru elaborarea în comun și adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei.

 Art.2. – Drept bază pentru elaborarea și adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei vor servi principalele prevederi ale prezentei legi.

 Art.3. – (1) În componența Republicii Moldova se va constitui unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria.

(2) Transnistria este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova și, în limita împuternicirilor stabilite de Constituția și alte legi ale Republicii Moldova, soluționează problemele date în competența ei.

(3) Pot intra în componența Transnistriei sau ieși din componența ei localitățile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislația Republicii Moldova.  

Art.4. – (1) Organul reprezentativ al Transnistriei este Consiliul Suprem. Consiliul Suprem este organul suprem al puterii legislative al Transnistriei cu drept de a adopta legi de importanță locală și alte acte normative în limita competenței sale.

(2) Consiliul Suprem este ales în baza unor alegeri libere, transparente și democratice. Pregătirea și desfășurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internațională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova. Temei pentru desfășurarea alegerilor libere și democratice îl constituie realizarea condițiilor privind democratizarea și demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.117-XVI din 10 iunie 2005.

(3) Consiliul Suprem al Transnistriei adoptă Legea fundamentală a Transnistriei.

(4) Legea fundamentală a Transnistriei, modificările și completările operate în ea nu pot contraveni Constituției Republicii Moldova.

(5) Împuternicirile Consiliului Suprem al Transnistriei, precum și funcțiile organului executiv al Transnistriei se stabilesc în baza procesului de negocieri în conformitate cu art.1 alin.(2) și art.4 alin.(2) din prezenta lege.

 Art.5. – Judecătoriile, organele procuraturii, Direcția Serviciului de Informații și Securitate și Direcția Afacerilor Interne ale Transnistriei sînt părți componente ale sistemului unic de instanțe judecătorești și ale sistemului unic de organe de drept ale Republicii Moldova și își desfășoară activitatea de înfăptuire a justiției, de asigurare a ordinii de drept și a securității statului în baza legislației Republicii Moldova.

 Art.6. – (1) Transnistria are simbolurile sale, care se aplică deopotrivă cu simbolurile Republicii Moldova.

(2) Limbile oficiale în Transnistria sînt limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană și rusă. Republica Moldova garantează funcționarea și altor limbi pe teritoriul Transnistriei.

(3) În Transnistria, lucrările de secretariat și corespondența cu autoritățile publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, cu organizațiile și cu instituțiile situate în afara Transnistriei se țin în limba moldovenească, în baza grafiei latine, și în limba rusă.

 Art.7. – Transnistria, în persoana puterilor ei legislativă și executivă și a organelor administrației locale, respectă pe teritoriul său Constituția, alte legi și acte normative ale Republicii Moldova, îndeplinește programele naționale de dezvoltare social-economică și culturală.

 Art.8. – Transnistria soluționează de sine stătător, în interesul întregii populații, problemele ce țin de dezvoltarea juridică, economică și socială date în competența ei de Constituția și de alte legi ale Republicii Moldova și de legislația Transnistriei.

 Art.9. – Transnistria are dreptul să stabilească și să întrețină, în modul prevăzut de legislația Republicii Moldova, relații externe în domeniile economic, tehnico-științific și umanitar.

 Art.10. – Pămîntul, apele, subsolul, regnul vegetal și cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul Transnistriei sînt proprietate a întregului popor al Republicii Moldova, constituind, totodată, baza economică a Transnistriei.

 Art.11. – Delimitarea atribuțiilor între autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova și autoritățile Transnistriei se va face în baza Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei și în conformitate cu legislația Republicii Moldova.

 Art.12. – Adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei va fi însoțită de adoptarea unui sistem de garanții interne care va fi format în baza procesului de negocieri, în conformitate cu art.1 alin.(2) și art.4 alin.(2) din prezenta lege.

 Art.13. – Modificările și completările la prezenta lege se adoptă cu votul a trei cincimi din numărul deputaților aleși în Parlamentul Republicii Moldova.

Sursa: http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=313004&lang=1

ANEXA 2

Sursa: http://old.cotidianul.ro/foto/caucazul_in_criza_din_cauza_regiunilor_separatiste-8192.html