Impactul Comunicarii Si Opinia Publica In Administratia Publica Locala din Romania

Diverse

Impactul Comunicarii Si Opinia Publica In Administratia Publica Locala din Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== b2e5194b9e9f573f488de5b871ec24bb1680c2d3_605125_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN SPAȚIUL PUBLIC–––––––––––3

I.1. Contextul și procesul comunicării în spațiul public –––––––––––––––-3

I.2. Opinia publică ca sursă și efect al comunicării în spațiul public ––––––––––12

I. 3. Concluzii preliminare ––––––––––––––––––––––––––-18

Capitolul II. COMUNICAREA ȘI OPINIA PUBLICĂ ÎN SFERA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE DIN ROMÂNIA –––––––––––––––––––––-20

II.1. Comunicarea eficientă vs. bariere în calea comunicării în administrația publică locală –20

II.2. Opinia publică și feedbackul cetățenilor la activitatea administrației publice locale ––26

II.3. Impactul comunicării administrației publice locale –––––––––––––––29

II.4. Concluzii preliminare––––––––––––––––––––––––––-38

CAPITOLUL III. COMUNICAREA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ DIN MUNICIPIUL CALAFAT. STUDIU DE CAZ ––––––––––––––––––-39

III.1 Obiectivele cercetării––––––––––––––––––––––––––- 39

III.2 Prezentarea Primăriei Municipiului Calafat ––––––––––––––––––39

III.3 Metodologia cercetării ––––––––––––––––––––––––––40

III.4 Aplicarea propriu-zisă și analiza metodelor de cercetare –––––––––––––44

Concluzii și propuneri ––––––––––––––––––––––––––––56

Bibliografie ––––––––––––––––––––––––––––––––57

INTRODUCERE

Am ales această temă din dorința de a identifica evantuale probleme de comunicare între cetățeni și autoritățile locale, a clarifica relațiile dintre aceștia și a genera soluții optime pentru rezolvarea problemelor apărute prin promovarea modalităților de furnizare a informațiilor prin intermediul tehnologiilor informatice și de comunicație. Astfel, atât în cadrul chestionarului, cât și al interviului, am reușit să subliniez puternica dezvoltare a tehnologiilor informatice în relațiile cu cetățenii datorită ușurinței prin care informația poate fi accesată, dar și gradul ridicat de veridicitate a acesteia.

Pasiunea pentru a realiza acest studiu mi s-a implementat în minte în momentul în care am ajuns în București și am descoperit multitudinea de posibilități de dezvoltare oferite de proiectele primăriei și am dorit cu dârzenie să promovez aceste posibilități și în orașul meu natal Calafat. Drept urmare , am realizat acest studiu pe un eșantion format din persoane care locuiesc în Calafat din dorința de a consolida interacțiunile dintre localnici orașului și primărie pentru a se putea genera soluții de dezvoltare social-economice ale orașului. În cadrul studiului am prezentat posibilitățile oferite de oraș, dar am subliniat și punctele slabe ale conducerii primăriei, care au dus la un număr ridicat de migrare .

Prin prezenta lucrare am abordat o viziune de ansamblu a interconexiunilor dintre cetățeni și autoritățile locale pentru a sublinia necesitatea consolitării acestor legături pentru buna funcționare a sistemului public. Această abordare presupune folosirea unor metode de cercetare pentru obținerea informațiilor relevante despre interacțiunea dintre autoritățile locale și cetățeni. În cadrul cercetării, pentru a identifica barierele de comunicare, modalitățile prin care autoritățile publice încearcă să promoveze activităție cât mai transparente și generarea de soluții pertinente, am folosit două dintre cele mai cunoscute și folosite metode de cercetare și anume:metoda calitativă reprezentată prin aplicarea unui chestionar și metoda cantitativă reprezentată prin aplicarea unui interviu.

CAPITOLUL I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN SPAȚIUL PUBLIC

I.1. Contextul și procesul comunicării în spațiul public

Comunicarea presupune transmiterea de mesaje verbale și non-verbale. Se compune dintr-un expeditor, un receptor și un canal de comunicare. În procesul de transmitere a mesajelor, claritatea mesajului poate fi interferată sau distorsionată de ceea ce este adesea menționat ca barieră.

Comunicarea în domeniul sănătății urmărește să crească câștigul de cunoștințe. Aceasta este așteptarea minimă și cerința acceptabilă pentru a demonstra că învățarea a avut loc ca urmare a unei intervenții cu ajutorul comunicării. Odată ce câștigarea de cunoștințe a avut loc, se presupune că individul va folosi cunoștințele atunci când este necesar sau la un moment oportun.

Comunicarea necesită o înțelegere deplină a comportamentelor asociate cu expeditorul și destinatarul și posibilele bariere care ar putea să existe. Există, de asemenea, provocări cu stabilirea sursei a ceea ce urmează a fi comunicat, deoarece aceasta este o condiție prealabilă pentru succesul comunicării.

De multe ori, comunicarea (adică mesajele) provin de la profesioniști sau guvern și ignoră implicarea beneficiarilor vizați. Ca urmare, aceste activități de comunicare care doresc să ofere cunoștințe și abilități și / sau schimbare de comportament, de multe ori nu reușesc să realizeze obiectivul final al schimbării comportamentului, deoarece beneficiarii nu găsesc nicio relevanță în aceste activități.

Procesele de comunicare pot fi clasificate în două categorii și anume:

(i) mass-media și

(ii) grup media.

Mass-media se concentrează pe atingerea unui public larg. Radioul, televiziunea și Internetul sunt exemple de canale mass-media.

Selectarea unui canal de comunicare necesită o înțelegere completă a punctelor forte, a limitărilor și soluțiilor posibile legate de fiecare canal potențial. Cei însărcinați cu dezvoltarea intervențiilor în educația pentru sănătate, care necesită o comunicare, trebuie să fie conștienți de limitări, cu scopul de a identifica alte activități complementare pentru a fi în măsură să obțină rezultatele dorite.

Contextul în care are loc comunicarea este un factor determinant major pentru atingerea rezultatelor dorite. În primul rând, trebuie să existe o analiză a situației, care să includă, de asemenea, o analiză a publicului și acest lucru ar putea fi reprezentat de o evaluare rapidă sau cuprinzătoare. Constatările unei analize a situației sunt apoi transformate în decizii cu privire la mesajele și canalele corespunzătoare care urmează să fie aplicate. Analiza situației prezintă oportunități pentru punerea în aplicare a mai multor comunicări acolo unde este necesar.

Pentru a avea succes în stabilirea interventiilor eficiente folosind comunicarea, participarea beneficiarilor vizați în toate fazele programului este o condiție prealabilă. Cu alte cuvinte, beneficiarii vizați ar trebui să participe la stabilirea obiectivelor, selectarea activităților precum și monitorizarea eficienței activităților și să participe la planificare și la punerea în aplicare. Beneficiarii ar trebui să fie, de asemenea, o componentă a stabilirii un mediu favorabil pentru realizarea activităților de comunicare eficiente.

Pentru a realiza acest obiectiv al unui program de comunicare, un cadrul politic și legislativ care să promoveze comunicarea, este necesar la nivel național. În multe țări, mass-media, cum ar fi televiziunea, radioul, Internetul și ziarele sunt fie un monopol de stat, fie se află în proprietatea companiilor private, făcând astfel dificil pentru organizațiile de servicii publice, accesul ușor la ele. Comisioanele ridicate, percepute pentru utilizarea acestor puncte de informare, sunt destul de prohibitive pentru majoritatea serviciilor publice, în special cele care operează la nivel de comunitate.

Comunicarea nu este un panaceu pentru toate problemele de din administrația publică și, prin urmare, așteptările ar trebui să fie realiste. Pentru a avea garanția că comunicarea este aplicată în mod corespunzător, constatările analizei situaționale ar trebui să informeze etapele următoare așa cum s-a discutat mai devreme. În această privință, este esențial să se distingă dacă problema sau preocuparea nu este legată de lipsa unei politici sau a unei legislații și nu neapărat de comunicare.

Comunicarea a fost considerată un eșec în anumite situații, atunci când, de fapt, problema a necesitat o politică sau măsuri corective legislative și nu comunicare. Identificarea predispozițiilor, care să permită consolidarea și dobândirea de cunoștințe și schimbarea de comportament din partea populației, ar trebui să ghideze procesele de comunicare.

În unele cazuri, problemele publice întâmpinate de către comunitate sunt legate de problemele politice sau economice, și nicio o comunicare nu ar influența vreo schimbare, deoarece este nevoie de o politică sau de o decizie politică.

Abordările comunicării care oferă oportunități de interacțiune interpersonale sunt susceptibile să producă o schimbare dorită de comportament. Comunicarea interpersonală poate lua în considerare factorii sociali, culturali și comportamental, care influențează rezultatele în domeniul administrației publice. În completarea acestei afirmații vine și autoarea Rosemarie Haineș: ,,Fenomenul comunicaării se aflaă în complementaritate oi interdependență cu fenomenul organizaării, ori invers. Actul de comunicare necesită totdeauna, pentru a se actualiza, o structură, o situație, un context; de asemenea, organizarea nu poate exista fără comunicare, care conduce la transformare ori schimbare”.

În cele din urmă, credibilitatea sursei informației este corelată cu atingerea rezultatelor dorite în comportament. Cei implicați în comunicarea informațiilor vitale trebuie să se asigure că acestea sunt surse credibile de informare, în rândul publicului. Tot conținutul care trebuie comunicat trebuie verificat cu atenție pentru a se evita trimiterea de informații eronate sau o dezinformare ce duce la un conflict sau trimiterea de mesaje de conflict, deoarece odată ce se comunică ceva, infomația nu poate fi negată ca „necomunicată”.

Cu alte cuvinte, o retragere a unei declarații sau orice scuze nu înseamnă că comunicarea nu a avut loc sau ce a fost comunicat a fost uitat. Rămâne ca o înregistrare, în ciuda retragerii. Garantarea libertății de a comunica, înseamnă a nu permite nicio formă de comunicare agresivă sau a criticii neconstructive, înainte, în timpul și după comunicare.

Nu în ultimul rând, ascultarea este o parte a comunicării. Din păcate, este rareori predată în mod oficial și, de asemenea, nici nu este recunoscută, în cursul dezvoltării intervențiilor prin comunicare. Pentru ca o persoană să asculte în mod eficient, este necesar ca aceasta să nu fie nerăbdătoare sau grabită. Ambele persoane ar trebui să-și permită reciproc să comunice în mod liber, fără interferențe.

Comunicarea poate fi definită ca procesul de transmitere a informațiilor și înțelegerii comune de la o persoană la alta. Cuvântul „comunicare” este derivat din cuvântul latin, „communis”, ceea ce înseamnă comun. Definiția subliniază faptul că, cu excepția cazului în care o înțelegere comună nu rezultă din schimbul de informații, nu există nicio comunicare.

Două elemente comune în fiecare schimb de comunicare sunt expeditorul și receptorul. Expeditorul initiază comunicarea. Într-o școală, expeditorul este o persoană care are nevoie sau dorința de a transmite o idee sau un concept altora. Receptorul este persoana căreia îi este trimis mesajul.

Expeditorul codifică ideea prin selectarea cuvintelor, simbolurilor sau gesturilor cu care compune un mesaj. Mesajul este rezultatul codificării, care ia forma limbajului verbal, non-verbal, sau scris. Mesajul este trimis printr-un mediu sau canal, care este purtătorul comunicării. Mediul poate fi o conversație față-în-față, un apel telefonic, un e-mail, sau un raport scris. Receptorul decodifică mesajul primit în informații semnificative.

Zgomotul este ceva care denaturează mesajul. Percepțiile diferite ale mesajului, barierele lingvistice, întreruperile, emoțiile și atitudinile sunt exemple de zgomote. În cele din urmă, feedback-ul apare atunci când receptorul răspunde la mesajul expeditorului și returnează mesajul expeditorului. Feedback-ul permite expeditorului să determine dacă mesajul a fost primit și înțeles.

Elementele din procesul de comunicare determină calitatea comunicării. O problemă în oricare dintre aceste elemente poate reduce eficacitatea comunicării. De exemplu, informațiile trebuie să fie codificate într-un mesaj care poate fi înțeles în modul intenționat de către expeditor. Selecția unui mediu special pentru transmiterea mesajului poate fi critică, pentru că există mai multe opțiuni.

Pentru mass-media scrisă, un administrator de școală sau de alt membru oal rganizației poate alege din memo-uri, scrisori, rapoarte, buletine, manuale, agende, și altele asemenea. Pentru mass-media verbală, alegerile includ conversația față-în-față, la telefon, calculatorul, sistemele de sonorizare, televiziunea cu circuit închis, mesajele înregistrate, spectacole de sunet, slide show-uri, e-mail, și așa mai departe.

Gesturile nonverbale, expresiile faciale, poziția corpului, și chiar de îmbrăcăminte pot transmite mesaje. Oamenii decodează informații în mod selectiv. Indivizii sunt mai susceptibili de a percepe informații în mod favorabil, atunci când acestea sunt în conformitate cu propriile lor convingeri, valori și nevoi. Când feedback-ul nu are loc, procesul de comunicare se numește comunicare one-way (un singur sens). Comunicarea în două sensuri are loc când feedback-ul este prezent și este mai de dorit.

Relațiile publice în administrația publică trebuie să fie abordate dintr-o perspectivă mai largă, deoarece efortul este pus în mișcare de către o organizație cu scopul explicit de a stabili relații cordiale cu publicul. Dintr-o altă perspectivă, ca instrument strategic de comunicare, relații publice se referă la toate măsurile de comunicare instituțională inițiate de către o organizație, destinate să promoveze toate realizările sale și o imagine îmbunătățită a instituției din punctul de vedere al publicului său țintă, intern și extern (reprezentanții aleși și cei aparținând organizațiilor guvernamentale, reprezentanți ai sindicatelor, grupuri media, publicul larg). Cele mai importante caracteristici ale relațiilor publice sunt:

– deliberarea – activitate de PR ce prezintă un caracter intenționat, acesta este rezultatul cercetării și are ca scop informarea, influențarea și obținerea unui răspuns din partea publicului specific;

– planificarea – resursele oricărei organizații sunt limitate, atât cele umane cât și cele financiare, cât și, de asemenea, din punctul de vedere al echipamentelor și timpului;

performanță – eficiența echipei de PR și rezultatele sale sunt direct legate de performanța organizației clientului. Ignorarea sau punerea în pericol a intereselor publice de către o organizație împovărează rezultatele strategiilor de PR;

comunicare bilaterală – PR-ul se bazează pe preluarea informațiilor din mediul în care organizația funcționează, difuzând informații noi și așteptând feedback-ul acestora;

interesul public – motivarea activității de PR este satisfacerea nevoilor de audiență, și nu neapărat câștigarea oricăror beneficii de cost pentru organizație;

cadru de management – cu cât este mai mare nivelul de decizie în ceea ce privește PR-ul, cu atât mai mare este eficiența acestuia.

Având o multitudine de obiective, și acest lucru se datorează complexității lui, PR-ul reprezintă o tehnică eficientă pentru dispariția treptată a efectelor negative, care ar putea fi impuse de ritmul schimbărilor curente asupra activității instituției, fiind astfel, în acest context, o parte importantă, a modului în care activitățile economice se pot adapta mai bine la diferite segmente de public sau piețe. Principalele obiective în PR, în special în cazul instituțiilor publice sunt:

– câștigarea încrederii publicului larg în ceea ce privește instituția și serviciile furnizate;

– cunoașterea și anticiparea așteptărilor publicului actual și potențial;

– stimularea liderilor de opinie;

– angajarea publicului prin diverse activități, programe și evenimente;

– consolidarea relațiilor cu mass-media, instituții private, agenții și ONG-uri;

– dezvoltarea unei imagini instituționale în mediile culturale;

– asigurarea transparenței acțiunilor instituțiilor față de un anumit public;

– completarea punctele slabe ale altor forme de comunicare utilizate de către instituția administrației publice.

Activitatea de PR, la nivelul unei instituții publice, este orientată spre promovarea interesului public. Acest lucru nu înseamnă că relațiile publice ignoră interesele organizației. Ceea ce este specific PR-ului este că orice decizie se fundamentează prin importanța acordată respectării interesului public, printre alte elemente.

După cum se poate observa cu ușurință, PR este în esență o activitate de comunicare. În cazul în care PR se referă la managementul comunicării între o organizație și publicul său țintă, în funcție de interesul public, cei responsabili cu comunicarea din cadrul instituției publice trebuie să fie în mod constant, în imediata apropiere a publicul țintă, aceștia trebuind să fie capabili să realizeze de ce fel de comunicare au nevoie și trebuie să proiecteze și să transmită mesaje în funcție de caracteristicile publicului țintă și să urmărească feedback-ul în mod corespunzător.

Rolul și managementul PR-ului în instituțiile administrației publice

Dacă luăm în considerare faptul că o organizație de interes public acționează în mod specific în spațiului public, PR-ul ar putea fi considerat o strategie de comunicare publică. PR-ul, ca strategie de comunicare publică, generează un climat și o stare de normalitate socială. Mai ales în societățile democratice, PR-ul joacă rolul generatorului fluxurilor de comunicare între instituțiile publice, cetățeni și părțile interesate, astfel încât instituțiile publice să se familiarizeze cu preocupările reale ale cetățenilor și cetățenii, în schimb, să poată avea încredere în instituțiile și în funcționarii publici.

PR-ul este extrem de important pentru instituțiile publice, deoarece oferă oportunități pentru o comunicare reală cu publicul. Acesta începe să manifeste interes față de problemele locale, față de modul în care influențează aceste probleme, în mod direct sau indirect, interesele lor. În zilele noastre niciun guvern, companie sau instituție nu poate funcționa în mod eficient, fără cunoașterea mediului lor de lucru, și anume angajații, partenerii și clienții. Fără conexiuni externe adecvate, nici nu este democrați.

Alegătorul trebuie să fie conștient de modul în care funcționează instituția, să aibă cunoștințe adecvate cu privire la deciziile luate pentru el și în numele său, să fie pregătit să profite pe deplin de drepturile și oportunitățile pe care democrația i le oferă. PR-ul trebuie să angajeze cetățenii în cunoașterea drepturilor și obligațiilor oricărui fel de guvern. Acest lucru este necesar atât din administrația publică centrală, cât și locală.

Organizațiile, inclusiv instituțiile publice, depind de mediul lor din cauza mai multor aspecte ale activității lor: desfășurarea unor planuri de acțiune, identificarea fondurilor operaționale, libertatea de a-și îndeplini misiunea etc. Aceste organizații, cu scopul de a prospera și pentru a-și îndeplini obiectivele, trebuie să urmărească următoarele aspecte:

– acceptarea responsabilității publice, obligație ce rezultă dintr-o societate mai interdependentă, iar aceasta este sursa gândiri PR-ului în management și sursa comportamentului etic;

– să comunice, în ciuda tuturor obstacolelor, cu publicul-țintă desemnat, chiar dacă este de multe ori la o distanță diversă – acest aspect explică abordarea PR-lui ca funcție specializată a managementului;

– să obțină integrarea în cadrul comunităților pentru care au fost proiectate să creeze și să servească, acest aspect definește scopul gestionării și praxisul specific al PR-ului.

Anticipând și monitorizând schimbările, măsurând în mod constant indicatorii de mediu, având reprezentări clare și distinse, departamentul de PR poate oferi instituției în timp util, timpul necesar pentru planificare, pentru ca acesta să fie mai proactivă decât reactivă la schimbările din mediul înconjurător. Conectarea în mod eficient la schimbările mediului impune instituției o gestionare a fluxurilor comunicaționale și relaționale către trei mari categorii de public: public intern, entități din apropiere și mass-media.

Comunicarea internă este axată pe publicul intern al fiecărei instituții și prezintă ca obiectiv principal sarcina de a oferi informații cu privire la statutul organizației, cu privire la practicile și politicile sale în ceea ce privește dezvoltarea organizațională. În aceste vremuri recente, cu ritm rapid al schimbării organizaționale, comunicarea internă este esențială pentru gestionarea reticenței de a schimba (mai bine zis, pentru comunicarea de tip terapie, aplicată reticenței de a schimba), cât și pentru influențarea, în mod constructiv, a comportamentului publicului larg.

Comunicarea deficientă internă este încorporată direct în climatul organizațional și indiciul de un deficit remarcabil de comunicare internă, este dat de primirea de informații de la publicul intern nu prin canalele de comunicare internă, ci prin canalele de comunicare externă, în special prin mass-media.

Relațiile cu mass-media din proximitatea instituției vizează în primul rând relațiile cu comunitatea locală (mediul din care organizațiile adună resursele lor, în special resursele umane, care reflectă efectele economice, cele sociale și ecologice deopotrivă), precum și relațiile cu mediul național și internațional.

Relațiile media sunt amestecate cu domeniile de mai sus, dar ele sunt un domeniu independent. Odată ce riscul de adversitate între instituții și mass-media este depășit, relațiile mass-media sunt construite pe logica parteneriatului, cu beneficii reciproc avantajoase: mass-media are acces la informații utile pentru public, iar instituțiile, prin structurile lor de PR, promovează acestora mesaje specifice.

Relațiile media reprezintă, pentru organizațiile guvernamentale, care își constituie bugetul lor din surse publice, un domeniu explicit al actului public al informațiilor (mass-media informează opinia publică), astfel, punctul culminant asupra ofertei prompte și complete de informații are legătură cu activitatea publicului în privința instituțiilor publice. Indiferent de domeniu, politica de informare publică a instituțiilor poate fi reactivă (de exemplu, pur și simplu, să reacționeze la informațiile apărute deja în media, fie în masă sau publică), fie activă (instituțiile sunt pregătite în orice moment pentru difuzarea mesajelor prin canale interne și externe de comunicare).

O politică ofensivă în relațiile cu mass-media presupune următoarele aspecte:

– cunoașterea profilului mass-mediei;

– stabilirea contactului și menținerea unui flux informațional către media, folosind tehnici de PR;

– monitorizarea și evaluarea mesajelor media.

Toate cele de mai sus explică și justifică crearea unor structuri de PR. Toate aceste fluxuri informaționale și relaționale sunt realizate în contextul trăsăturilor specifice de PR, care se manifestă în mediul instituțiilor publice:

– deliberare – informarea, influențarea și obținerea unui răspuns din partea publicului;

– planificare – resursele oricăror instituții sunt limitate, astfel, planificarea lor trebuie să fie conectată la importanța activităților;

– performanță – eficienta echipei de PR și rezultatele sale determină performanța instituției în retrospectiva clientului;

– comunicare bilaterală – culegerea de informații din mediul în care funcționează instituția, trimiterea de informații noi și urmărirea feedback-ului;

– interes public – scopul fundamental al PR-ului este de a satisface nevoile publicului;

– cadru managerial – eficiența activităților de PR depinde de calitatea managementului.

Când are de a face cu managementul, un instrument util pentru performanță, este modelul sistemic sau relațiile publice, unde prin această analiză se pot identifica și ordona componentele sale. Mă voi focusa numai pe trei astfel de elemente, și anume: structura PR-ului, strategia de comunicare și procesul de comunicare.

Structura de PR cuprinde grupuri, pe care instituțiile oficiale (sau neoficiale) la dezvoltă și le angajează în relații publice și / sau alte acțiuni de convingere. Termenul se referă la instituțiile de relații publice, personal prezidențial, etc. Un sistem de relații publice prezintă o structură complexă, proiectată să se ocupe de solicitări și presiuni.

Cea de a doua componentă, și anume strategia de comunicare, este proiectată de nivelele superioare ale ierarhiei instituționale și cuprinde liniile directoare ale acțiunilor PR-ului, obiectivele care trebuie îndeplinite, restricțiile și resursele disponibile. Problema planificării comunicării nu este nouă, fiind folosită cu rezultate remarcabile în domenii cum ar fi propaganda și publicitatea, în cursul istoriei.

Procesul de comunicare (de PR) este a treia componentă a sistemului și reprezintă zona „fierbinte” a acțiunilor de PR. Ceea ce se comunică prin intermediul unor acțiuni de informare ale PR-ului sunt informații și sensuri, codificate prin diferite forme: limbaj, gesturi, simboluri, etc.

I.2. Opinia publică ca sursă și efect al comunicării în spațiul public

Distincția dintre privat și public are o istorie îndelungată în gândirea socială și politică. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare (adică a mass-mediei), în special televiziunea, a transformat natura decisivă a sferei publice.

Orice discuție despre apariția și / sau extinderea sferei publice în societatea capitalistă, care este un produs specific al structurii capitalismului, ar trebui să se bazeze pe lucrările lui Jurgen Habermas. Se spune adesea că în societățile contemporane comunicarea este în general mediată, incluzând și „sfera publică habermasiană”.

Habermas (1989, 1998) a descris sfera publică drept sfera persoanelor întâlnite în public, care susțin ceva (chiar dacă este reglementată de autorități, orientarea sa este împotriva puterii, fiind astfel capabilă să discute cu puterea reguli generale de comerț). Spațiul public devine locul participării politice, înțeles ca expresie a intereselor și deliberărilor, deciziilor și controlului puterii. Cu toate acestea, autoarea Rosemarie Haineș este de părere că: Ceea ce, inițial, Habermas nu a luat în considerare este faptul că procesele de comunicare aparțin unor câmpuri sociale diferite. Logic, spațiul public este inegal ori conflictual, reflectând raporturi sociale de inegalitate ori dominare”.

Pe aceeași idee merge și autoarea Luminița Gabriela Popescu, care mizează pe ideea că ,,În statele europene, funcţiile administrative sunt limitate. Acestea vizează, în mod esenţial, asigurarea ordinii publice şi prezervarea existenţei colective împotriva a tot ceea ce ar pune-o în pericol. De altfel, aceste funcţii nu pot fi disociate de structurile societăţii, nu pot fi închise într-o sferă a statului şi nici nu pot fi despărţite de societatea civilă”.

2. Mass-media și dihotomia dintre sfera publică și cea privată

Mass-media, care inițial a fost sprijinul esențial pentru dezbaterea publică liberă, s-a schimbat, mai ales după ce a început să se simtă hegemonia televiziunii, devenind instrumentul ei de înlăturare.

Potrivit lui Habermas, individul, în calitate de actor public pe scena politică, a fost exilat într-un spațiu intern, uniform și izolat: reducerea sferei private în spațiile mai intime ale vieții conjugale, lipsită de rolul său și cu autoritate redusă (.. .) a dat doar iluzia unei sfere personale perfecte; deoarece, în măsura în care oamenii, în calitate de persoane fizice, s-au retras în rolul lor de proprietari, ceea ce implică un anumit control social, preferând poziția neutră ca utilizatori pur personali ai timpului liber, a intrat direct sub influența autorităților semipublice, fiind protejat de o zonă familială protejată oficial.

Dihotomia dintre sectorul public și cel privat poate fi văzută în două perspective diferite:

1. Activitățile economice de stat și private vs. relațiile personale

2. Vizibilitate vs. ascundere

Primul sens al dihotomiei este legat de relația dintre domeniul puterii politice instituționalizate (și anume statul și mediul de afaceri) și relațiile personale care depășesc și se îndepărtează de controlul politic direct (inclusiv societatea civilă, într-un prim sens, deoarece la un moment dat sugerează mai degrabă un caracter de mediere între cei doi poli, chiar dacă face parte din domeniul privat).

Al doilea sens al dihotomiei public-privat este cel care ne interesează în primul rând atunci când ne referim la reconfigurarea spațiului public (social și politic). Din acest punct de vedere, „publicul” înseamnă „deschis” sau „accesibil publicului”.

Vom recunoaște că ceea ce este public este considerat, în general, vizibil, observabil, care acționează în fața publicului, astfel încât acesta să poată fi cunoscut de toți sau de mulți, iar ceea ce este considerat privat este văzut ca ascuns publicului pentru că se face în secret sau într-un cerc mic. În acest sens, dihotomia public – privat se referă la natura publică față de cea privată, deschiderea față de secret, vizibilitatea față de invizibilitate.

Critica feministă poate reprezenta un alt mod de a privi lucrurile, de a defini și de a înțelege cele două sfere. Această perspectivă crede că dihotomia public – privat este relativă la alte perechi dichotomice: stat – societate civilă, politic – personal, social – individual, muncă – gospodărie. Critica feministă a provocat această diviziune teoretizând „ceea ce este personal este politic”.

Această frază exprimă îngrijorarea cu privire la neintervenția statului în situațiile în care era evident că această intervenție este necesară ca violență domestică; exprimă, de asemenea, accentul unei situații care a marcat participarea femeilor la viața comunității, adică asocierea lor cu spațiul privat. Acest aspect este foarte important deoarece, odată circumscris cu sfera privată, femeile au dobândit statutul de subordonat, primind doar puterea legată de casă și copii, în timp ce bărbații și-au manifestat acțiunile în domenii economice și politice.

Distincția public – privat este suprapusă cu distincția feminin – masculin, în timp ce spațiul public a fost identificat cu tehnologie și cultură, iar din nou cu trăsăturile raționalității masculine, neutralitatea, obiectivitatea, calculul intereselor, meritocrația, drepturile, concurența; spațiul privat a fost identificat cu natura și astfel cu trăsăturile feminine – emoții, iraționalitate, sensibilitate, îngrijire.

Spațiul public era un loc rezervat exclusiv bărbaților indiferent de organizarea socială – politică:

„Din toate locurile, acesta este singurul bărbătesc; în majoritatea societăților pre-capitaliste a fost rezervat pentru războinici și preoți, două ocupații care erau exclusiv masculine; în capitalismul timpuriu a fost rezervat din nou proprietarilor, asociat exclusiv cu statutul masculin; capitalismul modern aduce noua profesionalizare a politicienilor și trebuie să inventeze noi mecanisme de excludere”.

Cât privește comunicarea din sfera locală, Florin Comand-Kund este de părere că autoritățile publice au un rol de reprezentare a comunităților locale, iar comunicarea externă a acestora are și rolul de realizării ,,unei notorietăți, a unei anumite imagini a colectivității, de natură să convingă diverși agenți economici să investească în colectivitate, să se stabilească pe teritoriul acesteia”.

Această excludere nu este atât de recentă dacă discutăm despre factorul de date, deoarece în Grecia antică putem vorbi cu adevărat despre faptul că în dezbateri au fost acceptați toți cetățenii, dar cetățenii erau doar atenieni de sex masculin și nu femei care aveau același statut ca sclavii. Din această perspectivă, grecii au distins între sfera publică a polisului și sfera privată a oikos-ului. În Roma, lucrurile erau aproximativ identice, femeile fiind percepute prin ochii zestrei și îngrijirii familiei, separarea fiind oferită între res publicae – în ceea ce privește comunitatea și res privatae – cu privire la individ și familie.

Comunicarea politică și participarea în sfera publică mediată

Odată cu proliferarea mijloacelor de informare în masă, a anchetelor și a publicității, comunicarea a participat la toate schimbările din domeniul politic. Dezvoltarea lor a condus la noi forme de caractere mediate public, altele decât natura publică a prezenței tradiționale. Chiar dacă dezbaterile directe rămân importante, cum ar fi mitingurile de protest și întâlnirile publice pentru a susține un candidat, trebuie să ne amintim că ei înșiși sunt exploatați și expuși de mass-media în spațiul public.

Analiza diferită a acestui proces variază între funcția de reglementare a relațiilor sociale destabilizate și apariția unor noi modalități de gestionare a formelor sociale și de dominare.

Spațiul public mediat diminuează în mod substanțial dialogul social văzut ca o interacțiune directă, dar permite, în schimb, accesul democratic la cunoștințele de interes public. În contextul specific al „democrației în masă”, lipsa priorității pentru interacțiunea directă este prețul plătit pentru dreptul la informație și cunoașterea acțiunii politice. În consecință, comunicarea politică pare a fi opusul degradării politicii, dar și o condiție pentru funcționarea spațiului public larg.

Comunicarea joacă un loc esențial în această nouă unealtă, iar formele sale s-au schimbat semnificativ. Astfel, poate fi remarcată schimbarea în comunicarea politică, de la cadrele de dialog și propagandistice la modelul dominant de marketing.

Cresterea puterii comunicării politice se corelează cu declinul reprezentării și a exercitării tradiționale a activității politice de stat și a partidelor. Cea mai importantă consecință, din această perspectivă, este aceea că modelul electoral bazat pe reprezentativitate este cuplat cu modelul anchetelor, care devine un model referențial.

Datorită acestor trăsături, noul spațiu public este locul în care puterea este împărțită între sistemul politic tradițional, consultanții de marketing politic, sociologi, instituțiile media și instituțiile de supraveghere. Receptorul este publicul larg sau opinia publică. Comunicarea este directă sau mediată prin mass-media. Acest proces se desfășoară în spațiul public. Ce schimbări au loc în noul spațiu public sau în spațiul public extins reprezintă prevalența comunicării mediate.

Afirmația lui Habermas potrivit căreia marketingul și publicitatea în mass-media au condus la o feudalizare a sferei publice este negată de trăsăturile moderne de comunicare în care vizibilitatea sporită, numărul mare de canale de comunicare în concurență directă, alegători mai bine educați (retrospectiv asupra modului în care electoratul român s-a prezentat în 2009 față de 1990 susține această ultimă afirmație) raza largă de acțiune a celor care trimit mesajul, dar și posibilitățile de rezistență din partea publicului.

Thompson (2000) definește comunicarea în masă drept „producție instituționalizată și diseminarea pe scară largă a bunurilor simbolice prin stabilirea și transferul de informații sau conținut simbolic”. Comunicarea în masă are anumite caracteristici:

– implică anumite mijloace tehnice și instituționale de producție și distribuție care ne arată că este legată de dezvoltarea industriei media;

– implică transformarea în mărfuri a formelor simbolice, deoarece produsele fabricate în mass-media fac obiectul procesului de valorificare economică; aceasta este cea mai slabă problemă deoarece vânătoarea continuă a audienței are implicații directe asupra naturii și conținutului materialului difuzat (graba senzațională);

– implică o împărțire între producție și primirea formelor simbolice; destinatarii mesajelor lor sunt în contexte diferite și pot interpreta mesajul în mod diferit;

– implică circulația publică a formelor simbolice, ceea ce înseamnă că mesajele sunt disponibile unui întreg set de destinatari, ceea ce înseamnă că acestea au caracteristici publice.

În ceea ce privește discursul pragmatic, practicile media extind spațiul public și, prin urmare, participarea socială în agenda dezbaterilor publice. Din această perspectivă putem vorbi despre funcția de păstrare a democrației spațiului public mediat. Participând pe scena publică prin intermediul mass-media putem evalua atât cei pe care i-am ales, cât și cei invitați de mass-media pentru a reprezenta sau a defini interesul public, iar care nu sunt neapărat votați sunt politicienii aleși.

Problema la acest nivel se referă la caracterul comunicării mediate. Canalul, prin care se transmite informația, nu este doar un mediu neutru. Indiferent de ce paradigmă de comunicare alegem să prezentăm procesul de influență, constatăm că efectele pot fi detectate. Dar aceste efecte sunt implicite.

Există totuși un alt fel de influență, care cred că într-un fel trebuie să o considerăm a priori. Vorbesc aici despre efectele compoziționale care există deoarece mass-media este prezentă (ele ne influențează dacă cumpărăm și citim ziare sau ascultăm radioul sau privim la televizor, în mod implicit ne influențează prin reconfigurarea spațiului, a realității).

Deși expunerea este selectivă și motivațiile umane pot fi diferite pentru a justifica aceleași alegeri, este necesar să se ia în considerare această componentă latentă atunci când se construiesc modele explicative.

În ceea ce privește votul, accesul la spațiul public mediat presupune anumite „reguli” de participare, pe care se formează un spațiu social specific: „clasa media” (actori politici, jurnaliști, figuri publice), opinia publică și publicul ca actor colectiv).

Domeniul în care se desfășoară acțiunea (campania electorală) este „noul spațiu public”. Ceea ce are în plus față de spațiul public definit de Jurgen Habermas este televiziunea și publicitatea, plus agregarea considerată tradițională în rândul opiniei publice, actorilor politici și a presei convenționale. Alte elemente care apar în plus – sondaje și performanțe (americanizarea) – sunt implicit prezente: din campania electorală din 1996, americanizarea spațiului public românesc a fost izbitoare.

Americanizarea politicii fusese deja prezentă în Europa de Vest, așa că domeniul nou creat a fost inevitabil să nu se mute spre est. De la angajarea consultanților politici americani la anchetele utilizate pentru calibrarea campaniei, difuzarea rezultatelor convenabile prin intermediul anunțurilor media, anunțurilor electorale pentru televiziune și prin campaniile de „publicitate negativă”, toate aceste tehnici au generat asemănări cu modelul american.

Câmpul electoral este definit prin interacțiunile care apar în spațiul public în timpul campaniei electorale (campanie temporară sau permanentă) prin mijloace specifice de comunicare politică.

Comunicarea poate avea loc direct sau mediată la nivelul opiniei publice. Acesta este în primul rând un design statistic. Folosind sondajele de opinie politică, oamenii de știință socială pot măsura popularitatea unei idei sau a unei figuri publice în raport cu anumite grupuri sociale.

I. 3. Concluzii preliminare

În acest sens, opinia publică este un caracter colectiv a cărui reprezentativitate este construită cu mijloace statistice. De multe ori, segmentul de opinie publică nu este reprezentativ din punct de vedere statistic, ceea ce înseamnă că poate fi mai puternic decât cel indicat de sondajele de opinie.

Cea mai periculoasă opinie publică este cea care nu poate fi atribuită unui caracter specific, un fel de „prezență prin absență”, care are un impact mare în spațiul public, deoarece nu pare a fi construcția nimănui. Toate dezbaterile care există în jurul conceptului de opinie publică s-au dezvoltat ca un punct de plecare al naturii sale complexe, faptul că opinia publică este întotdeauna o construcție „sintetică”. Prin urmare, caracterul specific al opiniei publice trebuie explicat prin mecanismele care l-au produs.

Prin analogie cu un sistem informatic am putea considera opinia publică asemănătoare cu „softul”, cu programele care se schimbă și răspund diferit în funcție de configurația „hardware”, ceea ce implică coexistența diferitelor mecanisme de generare a opiniei publice.

Dacă opinia publică face parte din „softul electoral”, în funcție de contribuția programabilă la sistem și configurația sa, comunicarea politică prin componentele sale: mass-media, publicitatea, anchetele, televiziunea sau spectacolul sau americanizarea este „hardware-ul electoral”. Configurațiile diferite permit mecanismele de decriptare prin care opinia publică este împărțită și reacționează.

Publicul este o construcție socială, un rezultat direct al diferitelor practici de mediatizare și studi indirecte. În ceea ce privește acoperirea, publicul este o construcție discursivă, un „caracter” al unei anumite „biografii” sociale, care la un moment dat are anumite preferințe în ceea ce privește consumul media. Din perspectiva studierii cercetării, publicul este un grup social cu un anumit profil sociologic, un caracter colectiv care interpretează produsele media.

Câmpul de comunicare are, în cele din urmă, o particularitate: este mai mult influențat de forțele externe decât orice alt domeniu al producției culturale, deoarece depinde foarte mult de cererea de pe piață, este în mod imediat obiectul unor sancțiuni pe piață (votul, în acest caz) poate chiar mai mare decât domeniul integrat contextual, cel electoral.

Capitolul II. COMUNICAREA ȘI OPINIA PUBLICĂ ÎN SFERA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE DIN ROMÂNIA

II.1. Comunicarea eficientă vs. bariere în calea comunicării în administrația publică locală

Comunicarea publică este un domeniu în care cercetarea poate fi abordată dintr-o multitudine de perspective, cum ar fi: tipuri de comunicare, scopul comunicării, mijloacele de comunicare, conținutul comunicării, efectele comunicării etc.

Lucrarea de față vizează analiza practicilor sau metodelor de comunicare utilizate de autoritățile administrației publice locale în legătură cu mass-media. Prin această abordare intenționez să ating două obiective: analiza etapei de implementare a cadrului juridic specific pentru a evidenția modul în care, fiind conștienți de rolul comunicării publice, relația de comunicare se realizează între autoritățile locale și mass-media, dincolo de limitele impuse de lege; analiza modului în care mass-media contribuie la stabilirea unei agende administrative, stabilind astfel o relație de comunicare cu administrația locală.

Astfel, voi încerca să subliniez faptul că autoritățile administrației publice, deși funcționează în limitele normelor legale, deși se exprimă în moduri aparent fixate de puterea legislativă, pot, pe de o parte, să crească numărul de metode și practici de comunicare și, pe de altă parte, pot prioritiza aspectele legate de comunicarea instituțională, în scopul reformării și modernizării funcționării și organizării activității lor.

Având în vedere multitudinea și complexitatea aspectelor legate de activitatea de comunicare a autorităților administrației publice, această lucrare va analiza relația de comunicare dintre administrația locală și mass-media, concentrându-se în special asupra rolului mass-media în contextul comunicării dintre administrația locală și cetățeni.

În zonele rurale, poziția purtătorului de cuvânt nu este ocupată și cetățenii se implică foarte puțin din propria inițiativă în procesul de comunicare cu administrația, limitându-se la rolul receptorilor mesajelor provenite din administrație. Astfel, publicul, ca beneficiar al activității administrației publice, ignoră faptul că are dreptul să depună plângeri, să facă propuneri și sugestii sau să solicite informații de la autoritățile administrației publice.

Prin urmare, consider că evidențierea diferențelor dintre procesele de comunicare care implică administrația publică și care se desfășoară în mediul rural și urban ar trebui să facă obiectul unui studiu distinct.

Comunicarea instituțională este discursul instituțiilor (public, privat, asociativ) despre ei înșiși. Nu este discursul despre produsele lor, ci despre natura instituției, principiile, personalitatea, proiectul, opțiunile, obiectivele, acțiunile, performanța.

În contextul actual, comunicarea instituțională devine un instrument eficient utilizat de organizații (publice sau private) pentru: succesul în afaceri, crearea unei imagini publice relevante, depășirea unei crize, crearea unui climat favorabil în instituție, schimbarea în ceea ce privește comportamentul uman în ceea ce privește serviciile furnizate de instituție.

Fie că vorbim despre o companie privată sau o instituție de stat, utilizarea comunicării instituționale este obligatorie, deoarece în acest fel fluxul informațional va fi perceput corect de către publicul țintă și, prin urmare, va exista o schimbare majoră în imaginea organizației. În exterior, comunicarea instituțională vizează două tipuri de audiență: audiența directă și audiența indirectă.

Pentru publicul direct, comunicarea instituțională externă se axează în principal pe comunicarea de marketing, fiind adresată clienților companiei, reprezentanților de vânzări, comercianților, distribuitorilor, furnizorilor și concurenților. Audiența indirectă este furnizată cu ceea ce numim comunicare instituțională, orientată către potențialii clienți și investitori, comunitatea financiară, comunitatea instituțională, guvernul și comunitatea orientată spre probleme de mediu.

Astfel, prin mesajele / informațiile transmise de administrație publicului direct, administrația încearcă să convingă publicul că măsurile luate și serviciile oferite sunt oportune, eficiente și calitative; cu alte cuvinte, administrația încearcă să găsească sprijin în rândul publicului.

Prin comunicarea cu publicul indirect, autoritățile administrației publice trimit alte tipuri de informații care iau alte forme. Prin aceste informații, administrația transmite condițiile, cerințele, standardele, exigențele, rezultatele sau performanța. Diferențele dintre aceste tipuri de comunicare – între administrație și publicul direct, respectiv administrația și publicul indirect – sunt legate în principal de scopul comunicării și de conținutul acesteia.

Spațiul de comunicare este creat și se dezvoltă în conformitate cu natura exactă a domeniului public în care are loc. Progresul comunității umane conduce, în mod implicit, la dezvoltarea sa instituțională, din necesitatea de a crea un cadru adecvat de comunicare cu opinia publică. Astfel, se formează un nou segment al științei comunicării: comunicarea publică. Comunicarea publică face trimitere la utilizarea din ce în ce mai vizibilă și organizată a administrației de stat a mijloacelor de publicitate și relații publice.

Comunicarea publică se bazează pe trei nuclee de comunicare: administrația, mass-media și publicul. Prin utilizarea strategiilor de comunicare publică, administrația publică încearcă să afle opțiunea publicului, dar și să evalueze imaginea sa publică. Astfel, administrația publică va fi interesată de modul în care imaginea sa este promovată și percepută, folosind în principal mass-media pentru a comunica.

În unele cazuri, [autoritățile publice] încearcă să acționeze nu numai pe reprezentările mass-media, ci și pe comportamentul nostru: este vorba de campanii de interes public pe teme precum sănătatea, siguranța publică, mediul … ). În aceste cazuri vorbim de comunicare socială sau comportamentală.

Astfel, se consideră că comunicarea locală poate fi percepută ca o subcategorie a comunicării publice. Aceasta implică municipalități, consilii locale și regionale sau județene, care trebuie să-și promoveze inițiativele, realizările și proiectele în ochii alegătorilor, încercând să creeze un sentiment mai puternic de apartenență. Pentru a ieși în prim plan, ele trebuie să fie cunoscute și recunoscute de publicul larg.

Prin comunicarea publică, autoritățile administrative încearcă, de asemenea, să identifice nevoile și dorințele populației, astfel încât, prin rolul și responsabilitățile pe care le au, să le abordeze, îndeplinind astfel misiunea lor.

Dacă în cadrul unei organizații are loc o comunicare între angajați, conducere sau investitori (în unele cazuri), categoria publică externă include: comunitatea, consumatorii, guvernul, publicul internațional și adesea chiar și mass-media.

Comunicarea autorităților locale: trăsături

Procesele de comunicare în care este implicată administrația publică ar trebui să însoțească în permanență acțiunile administrative în eforturile sale de a-și îndeplini misiunea și obiectivele, respectiv pentru a răspunde nevoilor publice. Cadrul în care se desfășoară această relație de comunicare are unele particularități care decurg din poziția privilegiată a administrației publice față de beneficiarii serviciilor sale, o poziție în care administrația are opțiunea (recunoscută prin lege) de a impune decizii obligatorii.

De cele mai multe ori, comunicarea publică a organizațiilor publice se realizează prin intermediul purtătorilor de cuvânt care îi reprezintă, prin mesaje către mass-media și prin publicațiile propriei activități de comunicare.

Comunicarea publică este îndreptată către public, ceea ce înseamnă că acțiunile acesteia au impact asupra administrației publice și invers. Mesajul constă în informații sau opinii formulate și încadrate în conformitate cu un set de reguli specifice pentru fiecare canal de comunicare și pentru fiecare tip de public țintă. Canalul de comunicare asigură transmiterea mesajelor de la administrație către publicul țintă și variază în funcție de tipul de comunicare.

Din perspectiva cetățenilor sau a beneficiarilor acțiunii administrative, comunicarea cu autoritățile administrative se realizează în principal prin intermediul cadrelor reglementate de puterea legislativă.

Aceste cadre constau în reglementări care permit și permit accesul publicului la informații, participării sau contribuției la procesul de luare a deciziilor și transmiterea cererilor, sugestiilor, reclamațiilor sau revendicărilor a căror rezolvare se află în competența administrației publice. De comunicând cu administrația, publicul încearcă să-și impună propriile opinii pentru a crea o posibilitate de schimbare socială, cu alte cuvinte, caută să participe și să se implice în procesul de luare a deciziilor.

Filtrele, zgomotele și barierele reprezintă perturbațiile care pot apărea în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului poate fi atât de intensă, încât între mesajele transmise și cele recepționate pot exista diferențe vizibile. În procesul de comunicare, o "barieră" este orice care reduce fidelitatea sau eficiența transmiterii mesajului.

În funcție de caracteristicile lor, barierele pot fi clasificate în bariere lingvistice, bariere de mediu, bariere cauzate de poziția expeditorului și receptorului, bariere de concepție. Barierele lingvistice au următoarele caracteristici: aceleași cuvinte au înțelesuri diferite pentru diferite persoane; vorbitorul și ascultătorul au niveluri diferite de pregătire și experiență; starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce aude; idei preconcepute și receptivitate de rutină; există dificultăți de exprimare; se folosesc cuvinte sau expresii haotice.

Barierele de mediu sunt: existența unui climat de lucru inadecvat (poluare fonică ridicată); utilizarea recuzităților informaționale inadecvate. Clima locului de muncă poate face angajații să-și ascundă gândurile adevărate, deoarece le este frică să-și vorbească mințile. Poziția expeditorului și a receptorului poate fi, de asemenea, o barieră de comunicare din cauza imaginii pe care expeditorul sau receptorul o are asupra sa și a interlocutorului; din cauza portretului diferit făcut de expeditor și de destinatarul situației de comunicare; din cauza sentimentelor și intențiilor cu care interlocutorii participă la actul de comunicare.

O categorie finală este alcătuită din barierele de concepție, care sunt: existența presupunerilor, expresia stângace a mesajului de către expeditor; lipsa de atenție la primirea mesajului; concluzii rapide despre mesaj; lipsa interesului receptorului față de mesaj; rutina în procesul de comunicare.

Indiferent de forma lor, barierele de comunicare reprezintă un obstacol real în calea dezvoltării instituționale. Este dificil ca managerii să-și îndeplinească misiunea, vorbind cu publicul care nu înțelege mesajul organizației din care fac parte.

Climatul organizațional este răsfățat atunci când mesajul instituției transmise de la cel mai înalt nivel este distorsionat din cauza barierelor de comunicare dintre acesta și structurile implicate în aplicarea strategiilor întreprinderii. Vom prezenta acum câteva modele de blocare a barierelor de comunicare.

Metodele practice pentru eliminarea barierelor lingvistice: formularea clară a mesajelor prin folosirea unui limbaj obișnuit, înalt, clar, dar în termeni familiari publicului receptor. Termenii tehnici, științifici nu trebuie utilizați într-un mesaj transmis unei sali de audiență care nu are calificarea necesară pentru ao înțelege.

În comunicarea internă, într-o situație conflictuală, nu transmitem mesaje ultime către un auditoriu care este în conflict cu obiectivele organizației sau cu anumite măsuri dictate obiectiv de către administrație. În comunicarea internă, într-o situație conflictuală, nu transmitem mesaje ultime către un auditoriu care este în conflict cu obiectivele organizației sau cu anumite măsuri dictate obiectiv de către administrație.

Pentru a elimina barierele de mediu, mijloacele informaționale de transmitere a mesajelor vor fi auditate și perfecționate continuu, vor fi adoptate reguli și norme pentru protecția informațiilor și pentru crearea siguranței comunicării.

Calitatea comunicării, corectitudinea formulării mesajului va fi asigurată de experiența managerilor de a construi echipe flexibile, formate din persoane compatibile din punct de vedere al experienței și formării, pe de o parte și din punctul de vedere al scopuri și idealuri pe cealaltă parte. Competența echilibrată a acestor echipe reprezintă mijloace de eliminare a barierelor de comunicare determinate de poziția expeditorului și a receptorului în comunicare.

Mesajul coerent al echipei manageriale, în vederea eliminării barierelor de concepție, trebuie să fie transmis prin determinarea în interiorul organizației a unei echipe experimentate de relații publice, care este conștientă de elementele psihologice specifice ale mass-media, care se transformă în mod continuu și întotdeauna la un nou tip de informație, o echipă carismatică, respectată de către mass-media și care ar trebui să elimine rutina în procesul de comunicare și să captivează permanent atenția spre obiectivele și misiunea organizației prin metodele și tehnicile de trimitere a mesajelor.

Pornind de la aspectele teoretice, considerăm că va trebui să se adopte analiza periodică a sănătății comunicării în instituție între direcțiile prevăzute în planurile operaționale de dezvoltare instituțională, precum și studiile evoluției relațiilor dezvoltate de resursele umane în interiorul și în afara organizației, abordarea politicilor moderne ale resurselor umane, încurajarea conducerii, inițierea studiilor de marketing intern.

Deși sunt de diferite tipuri și constituie probleme reale în procesul de comunicare, barierele nu pot fi evitate, dar există câteva aspecte care trebuie luate în considerare pentru a le elimina.

Astfel, pentru o comunicare eficientă, planificarea sa este impusă; determinarea precisă a scopului fiecărei bucăți de comunicare; alegerea momentului potrivit pentru comunicare; clarificarea ideilor înainte de comunicare; utilizarea unui limbaj adecvat.

În studiile viitoare ar trebui să se recurgă la noi direcții de cercetare, în sensul perfecționării comunicării la nivelul organizației, pentru a găsi cele mai bune soluții bazate pe cunoștințe și idei inovatoare.

Considerăm că comunicarea de calitate este o pârghie eficientă utilizată pentru îmbunătățirea continuă a produselor și serviciilor oferite de organizație, pentru îmbunătățirea continuă a proceselor efectuate în instituție, pentru identificarea cerințelor în cazul clientului-client. Managerul vizionar are un rol important în acest proces, precum și echipa pe care o alege pentru realizarea obiectivelor și modul în care liderul instituției creează legătura numită "comunicare" în cadrul organizației.

II.2. Opinia publică și feedbackul cetățenilor la activitatea administrației publice locale

Fără îndoială, puține voci se vor ridica împotriva ideii care reprezintă importanța participării publice într-o democrație reală. În ultimele decenii, anumite aspecte legate de participarea, împuternicirea și implicarea cetățenilor în procesul politic sau de luare a deciziilor au generat dezbateri aprinse și aprinse.

Această problemă este și mai stringentă atunci când o plasăm în contextul politic, economic și social al unui tânăr stat democratic, cum ar fi România, care are o experiență foarte limitată în angajarea civică în sfera publică în timpul regimului comunist.

Vom incepe prin a afirma ca pana in prezent cea mai comuna si pe larg acceptata forma de participare a publicului in Romania a fost votul (referendumul este un alt instrument clasic de participare publica plasat de-a lungul votului). Capacitatea cetățenilor de a alege funcționarii publici și de a le da dreptul de a reprezenta vox populi este însoțită de alte principii fundamentale democratice, de o importanță deosebită pentru un guvern "solid" și eficient, cum ar fi responsabilitatea și transparența.

Cu toate acestea, votul nu este singura formă de participare a publicului: dezbaterile publice, întâlnirile publice, juriul cetățenilor, sondajele cetățenilor, notele scrise, comentariile și sugestiile, corespondența etc. nu reușesc nici să epuizeze lista tuturor instrumentelor posibile.

Participarea publicului apropie guvernul de oameni. Permite cetățenilor să stabilească obiective și priorități politice, să supravegheze acțiunile politicienilor și administratorilor și să-i țină răspunzători pentru acțiunile lor, să-și exprime punctele de vedere, să împărtășească informații, să-și îndrepte atenția asupra nevoilor și problemelor lor, să se implice în procesul de luare a deciziilor și multe altele.

În ciuda atracției idealiste a celor care pledează pentru democrația deliberată1, abordarea participativă față de politica publică poate într-adevăr să favorizeze trecerea de la guvern la guvernare. Guvernanța implică o gamă largă de actori implicați în elaborarea și implementarea politicii publice.

Guvernarea se referă la noile entități instituționale emergente care au fost transformate din forme de guvernare stabilite sau care au evoluat independent de stat, inclusiv diferite modele de guvernare și coordonare în care sunt implicate instituțiile și actorii publici și privați. Acțiunile de luare a deciziilor multi-actori ajută la adoptarea caracteristicilor de bază ale guvernării menționate de Pierre și Peter: articularea unui set comun de priorități pentru societate, coerență, conducere și responsabilitate.

Mult în același sens, dar mult în urmă pe scara de timp, potrivit unor opinii reale, participarea cetățenilor este un "termen categoric pentru puterea cetățenilor", deoarece trebuie să depășească simpla observație a cetățenilor și participarea inactivă, deoarece publicul nu este un actor pasiv, ci un agent care are puterea de a schimba și de a influența modul în care sunt gestionate afacerile publice.

Din punctul nostru de vedere, recunoaștem că simpla încercare de a oferi o pauză teoretică în această chestiune este imposibilă, deoarece chiar și abordarea teoretică pe care o folosim este destul de depășită. Prin urmare, în acest articol folosim ca definiție operațională pentru participarea cetățenilor sau a publicului următoarea afirmație: implicarea politică sau socială în comunitate sau guvern în vederea îmbunătățirii sau menținerii status quo-ului sau a impactului asupra formării politicilor și luării deciziilor.

Creighton susține că "participarea publică este procesul prin care preocupările, nevoile și valorile publice sunt încorporate în procesul de luare a deciziilor guvernamentale și corporative. Este o comunicare și o interacțiune bidirecțională, cu scopul general de a lua decizii mai bune și care sunt susținute de public. Am putea utiliza, de asemenea, definițiile de lucru transmise de OCDE într-unul din politicile sale.

Oricât de atrăgător și tentant ar putea apărea ideea unei participări sporite a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor, suntem obligați să recunoaștem că avantajele participării cetățenești sunt numeroase pentru guverne, comunități și cetățeni, dar entuziasmul pentru încorporarea cetățenii în orice decizie publică se estompează atunci când sunt recunoscute dezavantajele acestui proces.

În acest sens, Irvin și Stansbury oferă o listă amplă și cuprinzătoare a avantajelor, precum și dezavantajele participării cetățenilor în luarea deciziilor guvernamentale pentru ambele părți implicate.

Având în vedere dezavantajele menționate mai sus, suntem constrânși să punem problema dacă implicarea și participarea cetățenilor merită eforturile instituționale, financiare și umane. Dar, înainte de a aborda acest aspect particular, pentru fiecare context trebuie să determinăm dacă cetățenii sunt într-adevăr dispuși să acționeze în numele oportunității lor legitime de a fi implicați în elaborarea politicilor și dacă administratorii sunt dispuși să reacționeze și să răspundă pozitiv sugestiilor publicului.

Contribuția cetățenilor se află în cadrul angajamentului lor politic și civic, prin intermediul căruia ei dețin efectiv responsabilii politici și solicită un grad mai mare de reacție față de ei. Într-o adevărată democrație, implicarea cetățenilor este posibilă din trei motive: pentru că pot, pentru că doresc sau pentru că au fost întrebați.

Cu toate acestea, caracteristicile inerente ale aparatului birocratic impun obstacole serioase în dorința administratorilor de a fi receptivi, adică "voința administratorilor de a fi receptivi este limitată de incapacitatea acestora de a acționa pe de o parte și de respingerea lor de a face acest lucru cu privire la alte. Incapacitatea rezultă din lipsa de abilitare, în timp ce lipsa de voință rezultă dintr-o "experiență birocratică" – o condiție de lucru în organizațiile birocratice.

II.3. Impactul comunicării administrației publice locale

În ceea ce privește comunicarea publică, mass-media deține un rol important. În funcție de modul în care este primit mesajul, efectele comunicării vor fi diferite. Acestea constau în apariția unor acțiuni, atitudini, comportamente sau mentalități care se manifestă în public, fiind parțial măsurabile și având un impact pozitiv / negativ pe termen lung asupra receptorilor.

De cele mai multe ori, mesajele instituțiilor pot fi percepute în mod distorsionat. În acest moment apare așa-numitul "zgomot" sau "perturbație" care va strica sau chiar va întrerupe fluxul informațional. Prin urmare, este necesar să se aleagă un canal de comunicare fluent și dezvoltat tehnologic, pentru a reduce, pe cât posibil, aceste perturbări ale comunicării.

Pentru a evalua cât de importantă a devenit sistemul mass-media, este suficient să ne imaginăm ce s-ar întâmpla în viața socială și personală dacă, din motive inexplicabile, toate formele de comunicare în masă pe care le avem astăzi vor dispărea brusc. Cum ar fi menținută ordinea și stabilitatea? Cum ar putea fi produsă schimbarea socială, cum ar fi rezolvate conflictele comunitare, cum ar putea fi realizată adaptarea în schimbarea mediilor? Cum ar putea grupurile și organizațiile să își îndeplinească obiectivele și acțiunile? Astfel, mass-media este un sistem pe care societatea, organizațiile și indivizii au devenit dependenți.

Mass-media se prezintă ca o mărire a informațiilor furnizate de administrație. O bună comunicare cu mass-media este întotdeauna importantă pentru a fluidiza fluxul informațional al comunicării instituționale, atât în interiorul cât și în afara organizației, deoarece mass-media de informare are capacitatea de a facilita schimbarea într-o societate liberă; ele pot da importanță sau semnificație unui mesaj sau unei probleme, oferind spațiu în știri. Uneori, opinia publică cu privire la o problemă se dezvoltă în mod independent, fiind total ignorată de mass-media.

Informațiile publice se efectuează de obicei în două moduri: furnizarea de informații pentru transmiterea către publicul țintă și furnizarea de răspunsuri la întrebările care pot apărea în legătură cu mesajul comunicat. Mass-media poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra individului, în funcție de alegerea persoanei.

Se poate aprecia că impactul mass-mediei este pozitiv dacă, atunci când este utilizat ca un canal de comunicare de către administrația publică, contribuie la obținerea adeziunii publicului, precum și la asigurarea transparenței acțiunilor întreprinse de administrație sau, cu alte cuvinte, reducerea suspiciunii sau a îndoielii în rândul publicului.

De asemenea, aspectele care influențează imaginea instituției se reflectă în presă, având în vedere rolul general al mass-mediei, acela de influențare și formare a opiniei publice. Impactul pozitiv sau negativ depinde de diferite aspecte printre care poate fi a specificat modul în care sunt trimise informațiile, credibilitatea canalului de comunicare utilizat, relevanța mesajului, relevanța argumentelor exprimate. Impactul negativ al mass-media asupra publicului este diminuat dacă forma, structura și conținutul informațiilor sunt mai puțin modificate. Având în vedere diversitatea și apropierea surselor mass-media putem afirma că administrația locală și centrală ar trebui să folosească mijloacele de informare în masă pentru a oferi cetățenilor informații publice.

În relațiile cu presa, majoritatea organizațiilor elaborează strategii de comunicare bazate pe un model asimetric: transmit informații presei și urmăresc modul în care mesajele sunt preluate și prelucrate de instituțiile mass media; uneori, nemulțumiți de comportamentul mass-media, trimit mesaje noi, exercitându-și dreptul de a răspunde, fără a face însă o evaluare a sistemului lor intern de comunicare cu mass-media și, în general, cu mediul extern.

Deseori se observă că organizațiile au tendința de a acuza factorii externi pentru imaginea lor negativă și că, ca o reacție la evaluări, nu caută să-și schimbe strategia de comunicare internă și externă, să își schimbe structura organizatorică sau strategiile de management. În condiții obișnuite, o prezentare imperfectă a unei organizații în mass-media nu afectează imediat buna funcționare a acestei organizații; în vremuri de criză, orice distorsionare a datelor legate de organizație va crește această stare de criză, va reduce încrederea publică.

Agenda publică și rolul mass-media în stabilirea acesteia

Analizând formele de exercitare a influenței mass-media, nu putem trece cu vederea modelele identificate în literatura de specialitate, modelul agendei fiind de interes special pentru acțiunea administrativă. Conform acestui model, mass-media funcționează ca "creator al agendei", creator al clasificărilor și priorităților pentru indivizii care își formează audiența.

Această ipoteză, lansată în 1972 de McCombs și Shaw, a fost numită Agenda Model (setarea agendei). În teoria agendei publice care stabilește mesajul receptorul este considerat a fi sub presiunea informației, fără discreție, reprezentând ultimul punct al procesului de comunicare. Sursa este cea care stabilește importanța problemelor publice, cea care va decide cum să interpreteze situațiile și va selecta acele probleme care ulterior vor deveni surse de interes public. Astfel, intenția este de a spune publicului "ce să gândească" și "ce este relevant".

Mass-media joacă adesea rolul de luptător al problemelor publice sau al soluțiilor promovate de anumite grupuri de interese sau organizații de think-tank-uri. Ele reprezintă, de asemenea, o oportunitate de a atrage atenția publicului asupra anumitor aspecte.

Se poate afirma că există trei tipuri de agende: o agendă publică care cuprinde toate problemele percepute de membrii unei organizații, o agendă instituțională care rezumă toate problemele pe care actorii decizionali intenționează să le rezolve într-o anumită perioadă de timp și agenda mass-media care acționează ca facilitator între agenda publică și cea instituțională, dar uneori poate promova propriile priorități.

Agenda administrativă face trimitere la lista activităților și priorităților care ghidează activitatea administrațiilor, fiind ansamblul de chestiuni care necesită o intervenție administrativă și, prin urmare, trebuie să fie înțeles separat de agenda politică. Acesta din urmă reprezintă lista cu obiectivele și măsurile pe care intenționează să le realizeze sau să le întreprindă în timpul mandatului.

La prima vedere, administrația publică nu controlează procesul de stabilire a agendei de activitate, iar lista aspectelor care trebuie avute în vedere este aparent impusă din exterior, sub dubla presiune a cerințelor sociale și a constrângerilor politice. Administrația nu face altceva decât să pună pe ordinea de zi măsurile luate de alții (politicieni, cetățeni etc.).

Dar această viziune nu este realistă. Astfel, agenda administrativă rezultă, cel puțin parțial, de o producție autonomă a administrației. Administrația publică beneficiază de autonomie în specificarea conținutului efectiv al activităților întreprinse. Pe de altă parte, poziția administrației în ceea ce privește cererile sociale este complexă; chiar dacă administrația trebuie să răspundă unor astfel de solicitări, ea contribuie în schimb la dezvoltarea sa având resursele care permit o influență asupra conținutului agendei.

În ceea ce privește agenda administrativă, este important să se facă distincția între agenda instituțională (în principal constituită din chestiuni de rutină, adică asamblarea aspectelor legate în mod tradițional de sfera de competență a administrației) și agenda oportunistă (în ceea ce privește noile probleme pentru care există o dezbatere asupra oportunității unei intervenții administrative).

Dacă, în cazul agendei instituționale, mijloacele de informare în masă pot fi considerate un dispozitiv folosit pentru a media accesul la administrația publică, în cazul agendei oportuniste includerea pe ordinea de zi a diferitelor probleme reprezintă un proces extrem de complex, care implică grupuri cu profiluri diferite și resurse; promovarea acestor aspecte poate fi făcută de diferite categorii de actori în spațiul public – actori sociali, politici și administrativi – în care trebuie remarcat rolul din ce în ce mai important jucat de mass-media în stabilirea agendei, un rol care rezultă din că mass-media oferă o vizibilitate deosebită anumitor aspecte, fiind capabilă să genereze o nouă prioritate a acțiunilor administrative.

În timpul interviurilor cu purtătorii de cuvânt și cu reprezentanții departamentelor de relații publice, în procesul de identificare a influenței mass-media, persoanele intervievate au declarat că autoritățile locale sunt conștiente de rolul pe care media îl joacă în a da vizibilitate problemelor de interes local prin urmare, dezbateri publice, propuneri, soluții și evoluții în mass-media cu privire la diverse probleme de interes local urmărite de funcționarii publici din departamentele mass-media.

În mod frecvent, propunerile de rezolvare a anumitor probleme sau pentru o serie de proiecte, dezbătute în mass-media, au fost preluate de consilierii locali, fiind inclusi în proiectele de hotărâri ale consiliului local și adoptați ulterior. În acest sens, exemple de astfel de situații au fost date de funcționarii publici atât în primării, cât și în consiliile locale, majoritatea situațiilor fiind legate de activitatea consiliului local și a primarului. Din păcate, nu există nicio procedură pentru înregistrarea unor astfel de cazuri.

De asemenea, funcționarii publici intervievați au menționat că se observă, în special la nivelul autorităților municipale, o tendință tot mai mare de a primi sugestii sau propuneri de la cetățeni, care de obicei se suprapun cu soluțiile dezbătute în articolele de presă, dar și viceversa. Presa aduce în dezbatere publică soluțiile obținute de la cetățeni, problemele și soluțiile care se bucură de un sprijin mai larg din partea comunității prin mass-media, astfel încât autoritățile să nu mai le mai poată ignora; aceste probleme vor fi incluse în agenda oportunistă a autorităților publice.

În acest sens, s-au dat câteva exemple, cum ar fi necesitatea îmbunătățirii opțiunilor de divertisment și a locului de joacă pentru copiii din parcurile publice, necesitatea demolării clădirilor insalubre sau necesitatea de a delimita clar domeniile care sunt în responsabilitatea celor două companii care se ocupă de salubrizarea orașului.

De asemenea, pentru a evidenția impactul acțiunilor mass-media, s-au dat exemple în care deciziile consiliilor locale care au propus soluții nepopulare și care nu au fost susținute de colectivitatea locală au fost revocate.

Cadrul juridic privind mijloacele de comunicare ale administrației cuprinde o serie de reglementări care vizează fie comunicarea directă cu cetățenii, fie comunicarea indirectă cu beneficiarii serviciului. Astfel mass-media este folosită ca un canal de comunicare de către administrația publică. Voi prezenta pe scurt principalele prevederi legale referitoare la aspectele de comunicare ale administrației publice, activitate ce implică și mass-media.

În acest sens, o primă reglementare este Legea nr. 215/2001 privind organizarea și funcționarea administrației publice locale și prevede că documentele normative adoptate trebuie să fie făcute publice prin diverse mijloace, inclusiv mass-media.

Cea de-a doua reglementare importantă este Legea nr. 544/2001 privind informațiile de interes public. De asemenea, conține prevederi speciale cu privire la accesul mass-media la informațiile de interes public, acest regulament care stabilește o serie de cerințe și standarde minime.

În acest sens, o primă regulă este că este garantat accesul la informațiile publice (articolul 15). O altă regulă în acest sens este că colectarea și diseminarea informațiilor de interes public efectuate prin intermediul informațiilor în masă este considerată o dovadă a dreptului cetățenilor de a avea acces la orice informație de interes public.

Pentru a garanta accesul mass-media la informațiile de interes public, legea stipulează că instituțiile publice ar trebui să desemneze un purtător de cuvânt al Departamentului de Informații și Relații Publice. În acest sens, autoritățile publice ar trebui să organizeze conferințe de presă cel puțin o dată pe lună, pentru a le oferi aceste informații mass-media. Discriminarea împotriva jurnaliștilor sau reprezentanților mass-media care doresc să participe la aceste conferințe este interzisă (articolul 18).

Un al treilea regulament care trebuie menționat în acest context este Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. Obligația de transparență se referă la obligația autorităților publice de a informa publicul cu privire la proiectul de lege și de al supune dezbaterii publice, pentru a permite accesul cetățenilor și al asociațiilor stabilite legal la luarea deciziilor administrative și procesul-verbal al reuniunilor publice.

În conformitate cu acest regulament, în cadrul procedurii de elaborare a legislației, instituțiile sunt obligate să publice un anunț pe site-ul lor cu privire la proiectul de act sau să îl trimită la adresa lor oficială sau într-un loc accesibil publicului și să transmită notificarea către mass-media centrală și locală.

De asemenea, instituția trebuie să sesizeze publicul cu cel puțin 30 de zile înainte de prezentarea spre examinare, aprobare și adoptare de către autoritățile publice și să includă o notă de fundamentare în aviz, o motivare sau, dacă este cazul, un document de aprobare privind necesitatea pentru adoptarea proiectului de lege.

În ceea ce privește obligația de a asigura participarea cetățenilor la procesul de luare a deciziilor, aceasta include difuzarea anunțului și invitarea cetățenilor la reuniunea publică, sarcini care țin de competența persoanei desemnate ca responsabilă pentru relațiile cu societatea civilă și realizată prin afișarea la adresa oficială a instituției, pe site-ul său web și prin transmiterea către mass-media cu trei zile înainte de ședința publică (art.7).

Interesul în promovarea participării cetățenilor la procesul de luare a deciziilor este un obiectiv de interes pentru factorii de decizie din administrație. Dezvoltarea acestui interes este necesară datorită crizei instituțiilor publice, lipsei de consens între partidele politice și liderii politici și slăbirea capacității statului de a rezolva toate problemele societății de unul singur. Guvernele, dar și organizațiile private au inițiat din ce în ce mai multe procese formale de consultare în diferite domenii ale politicii publice și de sprijinire a dezvoltării dialogului între diverși actori sociali din afara instituțiilor politice tradiționale.

Nici România nu face excepție de la aceste tendințe de creștere ainteresului în consultarea și participarea publicului. În ultimul deceniu a existat o dezvoltare a formulelor instituționale și a dialogului social non-instituțional și a consultării publice. Din 2001, în România au apărut acte legislative pentru a încuraja consultarea publică. Aceste elemente sunt dezvoltate în contextul reformei guvernării, reformei administrației publice și dezvoltării specifice din domeniul societății civile. Cadrul legislativ specific care reglementează transparența instituțiilor administrației publice este destul de diversificat. Unele dintre cele mai importante reglementări referitoare la transparența instituțiilor publice din România sunt:

– Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică;

– Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public;

– HG 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central.

Consultarea și participarea publicului apar atunci când cetățenii și autoritățile publice au identificat nevoile de consultare și de participare și mecanismele sunt concepute pentru a sprijini consultarea sau participarea. OCDE distinge trei tipuri de implicare a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor:

a. informații – înseamnă că procesul de luare a deciziei este suficient de transparent pentru ca cetățenii să obțină informațiile necesare pentru a vedea în ce măsură autoritățile publice respectă promisiunile lor, pentru a vedea ce se întâmplă în diverse sectoare ale politicilor publice și pentru a evalua impactul asupra acestora;

b. consultare – permite cetățenilor să ofere feedback cu privire la opțiunile de politică, în diferite stadii de luare a deciziilor. În general, invitațiile la grupurile prioritare de consultare publică sunt abordate foarte bine organizat.

c. participarea activă – cetățeni devin parteneri în luarea deciziilor.

Cetățenii pot propune strategii de implementare a politicilor publice, să participe la stabilirea obiectivelor de politică publică. Transparența este importantă, deoarece cel mai mare număr de acte normative emise în România sunt făcute de către autoritățile de la nivel local. Conform legislației românești, transparența în administrația publică locală înseamnă:

a. asigurarea accesului cetățenilor la informații publice;

b. participarea la elaborarea actelor normative și întâlniri publice.

Procedura de consultare publică presupune efectuarea unui minim de lucruri:

– publicarea proiectului de reglementare;

– anunțarea intenției de a reglementa;

– discutareadocumentelorîntr-un cadru deschis.

După cum s-a menționat de către Parlamentul României, Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică a fost creată în scopul de a:

– spori responsabilitatea guvernului față de cetățean, beneficiarul deciziei administrative;

– crește implicarea cetățenilor în procesul de luare a deciziilor și în procesul de elaborare administrativă și legislativă;

– spori transparențadin cadrul guvernului.

Modalitățile în care autoritățile publice sunt obligate să furnizeze informații publice cu privire la activitatea pe care le efectuează sunt:

a. afișare la sediul instituției;

b. publicarea în ziaruloficial al instituției;

c. publicarea în mass-media;

d. publicări periodice;

e. prin intermediul site-ul lor;

f. prin oferirea de oportunități pentru o consultare locală.

Domeniul de aplicare a Legii nr. 544/2001 a fost extins prin legea nr. 371/2006. Acest lucru a condus la includerea și a categoriei instituțiilor publice, nu numai pentru a asigura transparența instituțiilor și autorităților publice care utilizează sau administrează resurse financiare publice, ci și a companiilor și regiilor autonome și societăților naționale subordonate autorităților publice centrale sau locale care sunt unități teritoriale ale Statului.

Metodologia de cercetare, analiza si principalele rezultate

Există unele ipoteze de cercetare considerate de la bun început ca un punct de plecare al acestei cercetări:

– în administrația locală din București nu se aplică legea transparenței, așa cum este scrisă și aprobată de Parlament;

instituțiile publice de la nivel local, din București nu dispun de resurse necesare pentru un proces de luare a deciziilor mai transparent;

– există și alte mecanisme de luare a deciziilor la nivel comunitar, ceea ce conduce la eșec în aplicarea legii nr. 52/2003:

– cei mai mulți oameni nu știu dee Legea nr. 52/2003 „privind transparența decizională în administrația publică“ și nr. 544/2001 „privind liberul acces la informațiile de interes public“;

– majoritatea oamenilor nu acordă importanță legilor menționate mai sus.

Obiectivele și etapele de cercetare

Obiectivele acestei cercetări au fost:

– să identifice diferențele dintre prevederile legale și modul în care autoritățile locale din București aplică Legea 52/2003 și 544/2001;

– identificarea barierelor în aplicarea legii;

– identificarea măsurilor de sporire a transparenței și comunicării în administrația publică;

– determinarea gradului de transparență în procesul de luare a deciziilor în cadrul comunității și stabilirea barierelor la implicarea în luarea deciziilor;

– evaluarea schimbărilor de transparență inițiate după aderarea la UE.

Cercetarea exploratorie este un studiu inițial, cu diferite nivele de complexitate, destinate să clarifice, să definească și să identifice aspectele de bază ale unei probleme sau o oportunitate de marketing.

Posibilele modele calitative ale nchetei sunt:

a) anchetele exploratorii în rândul potențialilor subiecți, sunt concepute pentru a obține informații despre serviciile analizate cu ajutorul instrumentelor de anchetăși de colectare a datelor.

b) utilizarea datelor secundare – este o metodă bazată pe datele existente stocate în diferite forme. Aceste date sunt disponibile, de obicei, din reviste, cărți, publicații, etc.;

c) studii de caz – analiza aprofundată a uneia sau mai multor situații similare cu problema examinată. Este o metodă foarte utilă pentru a învăța din experiența altora, prin adoptarea celor mai bune practici.

Pentru întrebările conținute în acest chestionar am utilizat următoarele scale:

– evaluările de scară, este o chestiune care constă în conceperea răspunsurilor la chestionar prin enumerarea de mai multe variante posibile de răspuns sau a celor mai importante dintre acestea;

– scala nominală dihotomică, permite două răspunsuri alternative care indică existența sau lipsa de caracteristici, comportamente, opinii etc.;

– scale ordinale care permit ierarhizarea sau clasificarea alternativelor sau disciplinelor studiate în funcție de anumite criterii.

II.4. Concluzii preliminare

Schimbul de cunoștințe în sectorul public este guvernat de reguli stricte, un sentiment clar de ierarhie cu structuri de raportare fixe, proceduri standard de operare și legi, limitând astfel fluxul liber de informații de-a lungul limitelor organizaționale. Cele mai utilizate canale de comunicare bazate pe tehnologie sunt site-uri web care, în mod obișnuit, difuzează în mod static informații, oferind interacțiuni limitate între cetățeni și instituții.

Potrivit lui Mergel, instrumentele de socializare media provoacă această paradigmă de „partajare a informațiilor” tradiționale și trebuie să sporească gradul de participare a tuturor părților interesate la procesul de creare, menținere, aprovizionare și împărtășire a cunoștințelor. Astfel, social media creează oportunitatea creșterii transparenței structurilor de guvernare, proiectând unui mediu care să reducă corupția.

Mergel subliniază câteva exemple, toate indicând faptul că social media este cu siguranță un canal de comunicare de încredere în sectorul public: utilizarea serviciului de microblogging Twitter în timpul furtunilor de zăpadă de pe Coasta de Est în 2010, Facebook pentru coordonarea revoltelor a ceea ce se numește „primăvara arabă” în 2011 și solicitarea de către Agenția federală de gestionare a situațiilor de urgență (FEMA) de a utiliza social media în loc de liniile telefonice pentru a se conecta cu prietenii și familia în timpul cutremurelor și uraganelor de la sfârșitul lui 2011.

CAPITOLUL III. COMUNICAREA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ DIN MUNICIPIUL CALAFAT. STUDIU DE CAZ

III.1 Obiectivele cercetării

Am realizat această analiza exhaustivă a modalităților de interacțiune dintre cetățeni și primăria din zona de interes prin prisma metodelor de comunicare pentru a spori gradul de transparență în administrația publică și pentru a consolida relația dintre cetațean și autoritate locală. Totodată am determinat gradul de transparență în procesul de luare a deciziilor în cadrul comunității, am identificat barierele la implicarea în luarea deciziilor și am găsit soluții pentru depășirea acestora prin intermediul tehnologiilor informatice și de comunicație în administrația publică.

Această analiză este necesară datorită crizei instituțiilor publice, lipsei de consens între partidele politice și liderii politici și slăbirea capacității statului de a rezolva toate problemele societății de unul singur. În urma anchetei am reușit să realizez tendințe de creștere a interesului în consultarea și participarea publicului.

Am realizat analiza prin intermediul cercetării care este un studiu realizat pe diferite nivele de complexitate, destinate să identifice, să definească și să clarifice aspectele de bază ale unei probleme astfel încât să genereze soluții optime pentru rezolvarea problemelor.

III.2 Prezentarea Primăriei Municipiului Calafat

Primăria Municipiului Calafat este o instituție de prestigiu care datează din secolul 18 și care pe parcurs a întâlnit o mulțime de proiecte de dezvoltare pentru a ajunge instituția de astăzi.

În prezent, instituția este administrată de un primar ( Dl. Ing. Lucian Ciobanu) și un consiliu local compus din 17 consilieri.

Primăria este instituția publică cu activitate permanentă, care duce la îndeplinirea efectivă a hotărârilor Consiliului Local, soluționeaza problemele curente ale colectivității locale propune proiecte pertinente pentru dezvoltarea social-cultural-economică.

Primăria municipiului efectuează direct sau prin subcontractanți servicii de administrație publică locală destinate să satisfacă necesitățile, așteptările și cerințele cetățenilor și ale altor părți intersate. Misiunea primăriei este de a stimula și sprijini creșterea prosperității municipiului și a bunăstării cetățenilor acestuia. Obiectivul general al primăriei țintește dezvoltarea economică a municiupiului prin proiecte de eficientizare a calității serviciilor după cum urmează:

reducerea costurilor totale viitoare ca necesitate obiectivă de reducere a riscului de faliment al serviciului actual;

creșterea veniturilor totale pe fondul reducerii costurilor unitare;

reducerea costurilor indirecte privind efectele generate de riscurile de mediu: riscuri de sănătate a populației, riscuri de sănătate a animalelor, investiții importante generate de necesitatea eventuală a decontaminarii zonelor afectate, etc.

Aparatul de lucru al Primarului este format din entitățile funcționale stabilite prin organigrama aparatului propriu de specialitate aprobată prin Hotărâre a Consiliului Local al municipiului Calafat.

III.3 Metodologia cercetării

Pentru a putea identifica principalele probleme în ceea ce privește relația autorități-cetățeni am aplicat două metode de cercetare:

– o metodă cantitativă, reprezentată printr-un chestionar;

– o metodă calitativă, reprezentată prin intermediul interviului;

Cercetarea cantitivă- chestionarul

Am aplicat acest studiu de cercetare realizat dintr-un chestionar cu întrebări semi-deschise, bine structurate și în ordine logică pe care l-am aplicat pe un numar de 40 de persoane, toți locuind în orașul Calafat de mai mult de 20 de ani. Pentru a realiza o analiză cât mai apropiată de adevăr și pentru a cuprinde un eșantion mai larg cu diferite puncte de vedere am ales unitatea de eșantionare să cuprindă cetățenii de vârste diferite cu servicii diferite și opinii diferite.

Unitățile de probă se folosesc pentru a obține informații necesare realizării studiului care să fie generalizate și valabile pentru întreaga populație în cauză.

Structura respondenților a fost realizată în funcție de vârstă,astfel:

– de la 18 la 25 de ani – 12 persoane;

– 26-35 ani – 9 persoane,

– 36-45 ani-9 persoane,

– 46-55 ani-5 persoane,

– peste 55 de ani – 5 persoane.

Chestionarul are o anumită dinamică și o anumită ordine de aranjare a întrebărilor. Ordinea de aranjare a întrebărilor din chestionar este foarte importantă, deoarece influențează decizia subiecților de a participa la anchetă și de a răspunde la toate întrebările. Chestionarul începe cu întrebări simple, întrebări generale, întrebări care sunt apoi ajung direct le problema cercetării și pune întrebări dificile cu mai mult timp de gândire, intercalate cu întrebări mai ușoare.

La sfârșitul chestionarului au fost puse întrebări de caracterizare a subiecților, care să permită descrierea lor în legătură cu o serie de criterii, cum ar fi vârsta, nivelulul de educație, ocupație, venituri, sex. Chestionarul aplicat a constat dintr-un total de 15 întrebări. Utilizatorii au fost rugați să aleagă cu atenție răspunsul considerat cel mai apropiat de punctul lor de vedere.

Acest chestionar conține atât întrebări închise, cât și întrebări deschise. Există diferențe între forma și lungimea răspunsurilor. Întrebările închise permit doar alegerea răspunsurilor fixe, stabilite dinainte, cu posibilitatea de cuantificare folosind o scară de răspunsuri. Ele au mai multe avantaje, cum ar fi analiza statistică mai ușoară, sprijină lejeritatea investigației, permit aplicarea de chestionare cu mai multe elemente, cresc anonimatul și siguranța investigației.

Dezavantajul acestui tip de întrebare este faptul că sugerează un răspuns prin prezentarea unor variante de răspunsuri. Ridică întrebări privind libertatea de exprimare personală, lăsând oamenii să cunoască specificul întrebării. Un alt dezavantaj al acestui tip de întrebare este că se codifică greu.

Consultarea și participarea publicului apar atunci când cetățenii și autoritățile publice au identificat nevoile de consultare și de participare și care sunt mecanismele concepute pentru a sprijini consultarea sau participarea. Procesul distinge trei tipuri de implicare a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor:

a. informarea – înseamnă că procesul de luare a deciziei este suficient de transparent pentru ca cetățenii să obțină informațiile necesare pentru a vedea în ce măsură autoritățile publice respectă promisiunile lor, pentru a vedea ce se întâmplă în diverse sectoare ale politicilor publice și pentru a evalua impactul asupra acestora;

b. consultarea – permite cetățenilor să ofere feedback cu privire la opțiunile de politică, în diferite stadii de luare a deciziilor. În general, invitațiile la grupurile prioritare de consultare publică sunt abordate foarte bine organizat.

c. participarea activă – cetățeni devin parteneri în luarea deciziilor.

Cetățenii pot propune strategii de implementare a politicilor publice, să participe la stabilirea obiectivelor de politică publică. Transparența este importantă, deoarece cel mai mare număr de acte normative emise în România sunt făcute de către autoritățile de la nivel local.

Conform legislației românești, transparența în administrația publică locală înseamnă:

a. asigurarea accesului cetățenilor la informații publice;

b. participarea la elaborarea actelor normative și întâlniri publice.

Procedura de consultare publică presupune efectuarea unui minim de lucruri:

– publicarea proiectului de reglementare;

– anunțarea intenției de a reglementa;

– discutarea documentelor într-un cadru deschis;

– realizarea feedback-ului;

– analiza variantelor de acțiune;

– alegerea variantei optime;

– aplicarea variantei optime.

Modalitățile în care autoritățile publice sunt obligate să furnizeze informații publice cu privire la activitatea pe care le efectuează sunt:

a. afișare la sediul instituției;

b. publicarea în ziaruloficial al instituției;

c. publicarea în mass-media;

d. publicări periodice;

e. prin intermediul site-ul lor;

f. prin oferirea de oportunități pentru o consultare locală.

În umătorul subcapitol, mă voi axa pe analiza modalităților mai sus enumerate pentru a evidenția accesibilitatea și utilitatea fiecărei modalități în funcție de caracteristicile cetățenilor ( exemplu: vârsta). De asemenea, voi prezenta evoluția acestora în timp.

Cercetare calitativă

a) anchetele exploratorii în rândul potențialilor subiecți, sunt concepute pentru a obține informații despre serviciile analizate cu ajutorul instrumentelor de anchetă și de colectare a datelor.

b) utilizarea datelor secundare – este o metodă bazată pe datele existente stocate în diferite forme. Aceste date sunt disponibile, de obicei, din reviste, cărți, publicații, etc.;

c) studii de caz – analiza aprofundată a uneia sau mai multor situații similare cu problema examinată. Este o metodă foarte utilă pentru a învăța din experiența altora, prin adoptarea celor mai bune practici.

Pentru întrebările conținute în acest chestionar am utilizat următoarele scale:

– evaluările de scară, este o chestiune care constă în conceperea răspunsurilor la chestionar prin enumerarea de mai multe variante posibile de răspuns sau a celor mai importante dintre acestea;

Figura 1. Distribuția respondenților în funcție de vârstă.

Eșantionul ales de mine a încercat să realizeze o analiza exhaustivă a părerilor cetățenilor, astfel am adresat chestionarul diferitelor categorii de vârstă pentru a sublinia relația dintre primărie și cetățeni la toate categoriile de vârstă.

III.4 Aplicarea propriu-zisă și analiza metodelor de cercetare

Această secțiune a lucrării este cea care conține întrebările și principalele rezultate obținute în urma centralizării răspunsurilor oferite de cetățenii implicați în această cercetare.

Întrebarea 1: Cum apreciați relația dintre cetățeni și primăria din municipiul Calafat?

Figura 2. Relația cetățenilor cu primăria