Impactul Atitudinii Civice In Dezvoltarea Personalitatii Adolescentilor

CUPRINS

ADNOTARE…………………………………………………………………………………………………………..

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………….

I: REPERE TEORETICE ÎN EDUCAREA ADTITUDINII CIVICE………………………………

Atitudinea civică: concept și semnificație…………………………………………………………………….

Educarea atitudinii civice în școală………………………………………………………………………………

II: DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ADOLESCENȚILOR DIN PERSPECTIVA ATITUDINII CIVICE……………………………………………………………………………………………

2.1 Aspecte psihopedagogice generale…………………………………………………………………………….

2.2 Premise psihologice pentru educarea atitudinii civice responsabile și tolerante în combaterea devianței………………………………………………………………………………………………………………….

III: DEMERS EXPERIMENTAL PRIVIND ATITUDINEA CIVICĂ ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII LA ADOLESCENȚI……………………………………………………………………

3.1 Constatarea specificului atitudinii civice la adolescenți……………………………………………………..

3.2 Recomandări metodologice pentru optimizarea educării atitudinii civice la adolescenți ………

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI……………………………………………………………………………..

ANEXE…………………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Atitudinea corectă este singura care câștigă.

(Colin Turner)

În prezent, se manifestă o acută preocupare pentru dezvoltarea educației atitudinii civice în formarea personalității adolescenților. Atitudinea este un sentiment propriu fiecărei persoane, un fel de motoraș care determină modul în care ne comportăm, ne ajută să obținem sau nu succesul în tot ceea ce întreprindem.

Am decis să cercetez subiectul dat, deoarece atitudinea civică înseamnă nu numai respectarea legilor și a ordinei de stat, ci și promovarea intereselor generale, a binelui public, a unui spirit al legalității și al apărării drepturilor și datoriilor cetățenești, toate sintetizate in conștiința socială și patriotică, fără ca aceasta să fie una exclusivistă, fanatică și intolerantă. Dimpotrivă, educația civică preconizează și cultivarea unui comportament de înțelegere, de prietenie și de pace, de respect și ale altor grupuri etnice, concordant cu dezvoltarea unui stat de drept și democratic .

Activitatea fundamentală – educația – ia naștere din nevoia intrinsecă a ființei umane de a-și conserva și perpetua valorile și de a le transmite mai departe tinerei generații. În toate timpurile, omul a simțit nevoia de a-și crea un univers valoric pe care l-a preluat de la înaintași și l-a transmis urmașilor, mai întâi prin imitație, adăugând creativ propriile valori. Această nevoie s-a resimțit continuu și a trebuit să fie satisfăcută, astfel încât, în prezent, provocările lumii contemporane impun o organizare cât mai riguroasă a acestei activități umane fundamentale care să fie gestionată de o știință de sine stătătoare – pedagogia.

Educația transmite pentru că vrea să păstreze, și vrea să păstreze pentru că pune în valoare în mod pozitiv anumite cunoștințe, comportamente, abilități și idealuri. Nu e niciodată neutră: alege, verifică, presupune, convinge, elogiază și elimină. Încearcă să favorizeze un tip de om în fața altora, un model de cetățean, de pregătire profesională, de maturitate psihologică și de sănătate chiar, care nu e singura posibilitate, dar care se consideră preferabilă celorlalte.

Noțiunea de civic reflectă ceea ce este esențial și general în cazul unor manifestări civice pe care o normă sau regulă le cuprinde, caracterul apreciativ exprimîndu-se prin judecată/raționament civic. Asemenea noțiuni cum sunt: dragostea de țară, spiritul de cooperare și participare, atitudinea fața de muncă, participarea, modestia etc. Formarea noțiunilor civice și integrarea lor într-un sistem este un proces complex.

Problematica educației atitudinii a fost amplu studiată de un șir de cercetători, inclusiv, în manualele și tratatele de pedagogie ale lui I. Bontaș[], Const. Cucoș [], I. Nicola [], Vl. Guțu [], dar și în lucrări tematice specifice, precum T. Callo „Pedagogia practică a atitudinilor” [], V. Goraș-Postică, în Dezvoltarea atitudinilor prin intermediul valorilor moral-spirituale [] etc.

Obiectul cercetării noastre îl constituie atitudinea civică a adolescenților.

Scopul cercetării noastre se focusează pe determinarea impactului atitudinii civice în dezvoltarea responsabilității și toleranței la adolescenți.

Obiectivele investigației includ:

a) abordarea teoretică a conceptului de atitudine civică în calitate de componentă a competenței civice prin analiza literaturii de specialitate;

b) determinarea particularităților psihologice ale dezvoltării personalității adolescentului din perspectiva responsabilității și toleranței;

c) constatarea componentelor și rolului atitudinii civice la adolescenți

d) elaborarea de concluzii și recomandări vizavi de educația atitudinii civice la adolescenți.

Ipoteza cercetării: Atitudinea civică la adolescenți, în calitate de componentă a competenței social-civice, se dezvoltă în mod armonios prin achiziționarea de cunoștințe și capacități/comportamente sociale, pentru binele personal și comun, orientate spre soluționarea diverselor probleme comunitare/sociale.

Metodologia cercetării:

Metode teoretice (analiza teoretică a literaturii, sistematizarea, deducția).

Metode empirice (observația, chestionar pentru elevi(Anexa1)).

Analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor.

Structura tezei:

CAPITOLUL I: REPERE TEORETICE ÎN EDUCAREA ADTITUDINII CIVICE

1.1 Atitudinea civică: concept și semnificație

O primă definiție riguroasă a conceptului de atitudine a fost propusă de către G. Allport prin anul 1935, afirmînd că atitudinea este o stare mentală și neuropsihică de pregătire a reacției, organizată prin experiență de către subiect, exercitînd o influență directivă sau dinamică asupra reacției sale față de toate subiectele și toate situațiile la care se raportează. Această definiție sugerează cîteva aspecte importante:

a) atitudinea este o experiență personală cu substrat neuro-biologic și, ca atare, nu poate fi măsurată decît indirect, prin manifestările ei comportamentale sau psihofiziologice;

b) atitudinile constituie un ansamblu de elemente cognitive relative la un obiect cărora le sunt asociate efecte pozitive sau negative;

c) atitudinile preced și prefigurează comportamentul;

d) individul produce reacții adaptate și conștiente față de obiectele asociate atitudinii.

Conform specialiștilor în psihologie, atitudinea este poziția internă pe care o adoptăm față de o situație socială sau față de o persoană și ea este cea care determină modul în care vom răspunde sau acționa. Atitudinea necesită o permanentă ajustare, de aceea este bine să lucrăm la ea tot timpul. Atitudinea nu este altceva decît obișnuințe ale gîndirii , iar obișnuințele se pot dobîndi. O acțiune repetată devine o atitudine realizată. Atitudinile manifeste devin relații, iar relațiile interiorizate, în timp, devin atitudini.

Atitudinea este un filtru mintal prin care se percepe lumea; este un „fel de a fi sau de a se comporta, reprezentînd adesea o anumită concepție”[DEX, 1996]. Atitudinea , după cum am menționat, determină comportamentul ființei umane ce se manifestă prin reacții adoptate față de obiectele ce se asociază și generează atitudinea; motivația declanșează, orientează și susține energetic atitudinea. Atitudinile sunt componente ale personalității umane, rezultate din educație și influențe sociale, reprezentînd ansamblul de reacții personale față de un obiect determinat.

Psihologia germană atribuie atitudinii sensul de postură, afirmîndu-se că atitudinea ar avea rol de explicare a relațiilor care există între stimuli și răspunsul subiectului. Atitudinea a mai fost percepută ca o organizare stabilă a proceselor motivaționale, emoționale, perceptive și cognitive cu referință la anumite aspecte ale lumii individuale[ 1,p. 147-148].

Cunoscînd atitudinea unui individ cu privire la un obiect dat: mașină, casă, serviciu, se poate prevedea cu o anumită probabilitate comportamentul față de acest obiect, dar și față de alte situații ce implică diverse aspecte. Din acest punct de vedere, conceptul de atitudine este o construcție ipotetică și nu un dat nemijlocit neobservabil. El este un instrument conceptual integrat.

În opinia lui F.G.Popovici, în educație, carieră, sport, artă sau orice alt domeniu al vieții, atitudinea justă este cheia ce deschide calea către dezvoltare și optimizare personală către împlinire, succes și fericire. A adopta o atitudine justă înseamnă să investim pasiune și entuziasm în ceea ce facem, să ne stabilim un scop care să fie o sursă permanentă de inspirație. Este o naivitate să credem că putem controla ceea ce ni se întîmplă în viață, însă deținem în mod absolut controlul asupra propriilor reacții la ceea ce se întîmplă. Viața oricărui om este compusă dintr-o succesiune dezarmantă de evenimete pe care nu le poate controla, din obstacole și dificultăți care-i depășesc rațiunea și voința. Însă paralizia fatalistă, neputința, regretele, frustrarea și descurajarea resimțită în fața acestor evenimente trebuie înlocuită cu acceptarea, flexibilitatea, curajul responsabil, încrederea fermă și simțul adaptării, dar mai ales cu încercarea de a transforma orice obstacol într-o lecție utilă de viață. Multe dintre oportunitățile din viața stau acolo unde le așteptăm mai puțin în momentele de derută, de rătăcire sau eșec, de abatere de la traseu, momente pe care le considerăm nepotrivite sau chiar nefaste.

În educație, atitudinile se identifică cu valorile: atitudinile sunt valori ale persoanei în sensul că reprezintă esența acesteia. Ne deosebim de alți oameni prin ceea ce avem noi esențial. A avea atitudine față de ceva înseamnă a avea un sens propriu, inseamnă a avea valoare. Fiecare dintre noi are anumite atitudini pozitive sau negative față de diferite persoane, lucruri, situații sau idei. Atitudinile sun omniprezente în diferite forme de activitate umană. De pildă, respectul de sine este o atitudine pe care o avem fiecare dintre noi față de propria persoană, iar prejudecățile sunt atitudini negative față de anumite grupuri.

În conținutul educației nu poate fi inclusă întreaga infinitate de atitudini față de lumea nemărginită. În plus atitudinile sunt individuale, variative, dinamice, specifice pentru vîrsta, genul, apartenența socială a subiectului, nuanțate de particularitățile social-istorice și situația naturală. Prin urmare, conținutul educației va include atitudini selective, capabile de a se autoconserva în condițiile unor transformări și cataclisme sociale, drept temeiuri ale unei vieți demne a omului cu demnitate. Atitudinile față de valori dețin locul de conținut al educației tocmai de aceea că dispun de asemenea însușiri de a se păstra pe sine [22, p.67].

Felul cum intervine fiecare și modul în care regăsim atitudinile în diverse situații sunt analizate abordînd atît exemple practice, cît și metode prin care poate fi dobîndită pas cu pas atitudinea corectă. Astfel putem delimita: [3, p.32]

atitudinea față de muncă;

atitudinea față de normele, principiile și etaloanele morale;

atitudinile față de diferitele instituții (familie, școală);

atitudinea față de structura și forma organizării politice;

atitudinea față de ceilalți semeni etc.

Deoarece atitudinea exprimă o modalitate de raportare față de anumite aspecte ale realității și implică reacții afective, cognitive și comportamentale, în structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:

atitudine față de sine însuși: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate etc.;

atitudine față de ceilalți, față de societate: umanism, patriotism, atitudini politice;

atitudine față de muncă.

Atitudinea față de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepției și autoevaluării; a percepției și a evaluării celor din jur, iar atitudinea față de societate se diferențiază și se individualizează potrivit diversității, obiectelor și situațiilor generate de realitate.

Atitudinea civică înseamnă nu numai respectarea legilor și a ordinei de stat, ci și promovarea intereselor generale, a binelui public, a unui spirit al legalității și al apărării drepturilor și datoriilor cetățenești, toate sintetizate în conștiința socială și patriotică, fără ca aceasta să fie una exclusivistă, fanatică și intolerantă.

O componentă a atitudinii civice este noțiunea de civism. Conform dex-ului, civismul presupune „atitudine, zel, devotament de care dă dovadă un bun cetățean”. Noțiunea de civism include în sine:

înțelegerea de către fiecare a drepturilor și libertăților sale și capacitatea de a le exersa, fără a leza drepturile și libertățile altor cetățeni;

responsabilitatea personală pentru alegerea și comportamentul propriu, conștientizarea inerenței angajamentelor juridice și morale față de societate și stat;

atitudine detașantă față de realitatea socială în baza alegerii personale libere, a propriilor convingeri și inițiative, idealurilor egalității cetățenilor în fața legii;

capacitatea de a dialoga pozitiv cu instituțiile puterii de stat, alți cetățeni, societatea civilă;

conștientizarea identității personale și colective – apartenență la țară, societate, stat, la mediul juridic, cultural și lingvistic.

Moralitatea și civismul, în măsura în care se exprimă printr-un anumit fel de a gîndi al omului, constituie realități supuse învățării. Omul se naște cu aceste trăsături de personalitate, de aceea trebuie să le învețe de la societatea în care a văzut lumina zilei și în care trăiește. Prin învățarea moralității și a civismului înțelegem o activitate prin care copilul ajunge să se comporte, să acționeze, să gîndească și să simtă în consonanță cu principiile, normele, trebuințele morale ale socității în care trăiește[6, p.25].

O altă componentă a atitudinii civice este responsabilitatea individuală și implicarea civică, acestea reprezintă două trăsături care, în cadrul unei democrații, se dezvoltă din posibilitatea de a împărți îndatoririle pe care le are fiecare, de a acționa în binele grupului, dar și în spiritul independenței personale. [7]

Lista comportamentelor observabile sunt: [8]

Demonstrarea loialității, a încrederii în ceilalți, a autocontrolului;

Demonstrarea sensibilității față de nevoile și problemele grupului;

Promovarea intereselor grupului (simțul răspunderii);

Obediența conștientă și voluntară față de toate deciziile adoptate de grup;

Participarea pozitivă la grup;

Răbdarea;

Aplicarea tehnicilor de învățare cooperativă;

Adoptarea unui comportament compatibil cu situația;

Demonstrarea simțului comunitar, la nivelul clasei, al școlii, întărirea legăturilor elevului cu comunitatea extrașcolară.

Grupurile pot manifesta o responsabilitate colectivă cu păstrarea responsabilității individuale a fiecărui membru al grupului. Ca alternativă, caracterul colectiv al responsabilităților de ordin moral poate conduce la individualizarea responsabilității morale. Aceasta înseamnă că, dacă fiecare dintre noi este cel mai bun judecător și promotor al propriilor interese, atunci cea mai bună metodă de a ajunge la o răspundere distribuită în grup pentru binele grupului este de a-i delega fieacăruia responsabilitatea pentru propriul bine. Răspunderea civică, contactul social direct, răspunderea individuală, simțul comunitar, angajarea civică, încrederea și dreptatea socială sunt trăsături care au un rol important într-o societate democratică.

Simțul răspunderii individuale se referă la modul în care individul dă seamă pentru o faptă, verbal, indiferent dacă acțiunea respectivă a avut succes sau nu. Individul va explica acțiunea respectivă tuturor celor implicați ca și cum aceasta ar fi „evident-rațională-și-raportabilă-la toate-scopurile-practice. Actul de a răspunde de o faptă este un adjuvant al înțelegerii, organizează un flux de acțiuni nedeterminate într-un secvență de evenimente recognoscibile, de exemplu evenimente de un tip deja cunoscut și inteligibil într-o societate.

Termenul corelat al conștiinței de grup este un sentiment puternic de apartenență la grup. Văzută din punctul de vedere al individului, apartenența la grup indică modul în care o persoană își identifică propria stare de bine cu aceea a asociaților/colegilor.

Astfel individul recunoaște relația de interdependență cu asociații și dependența sa de efortul comun pentru atingerea bunăstării grupului. Acest sentiment denotă caracterul voluntar al contribuției individului la activitățile grupului prin implicare civilă; de asemenea, reprezintă o extensie a „eu-lui”, care îi include și pe ceilalți, înlocuirea unui „eu” cu valoare de referință cu un „noi” cu aceeași valoare.

Gândirea critică, este acceptată ca un ideal important al educației, este strâns legată de alte idealuri, cum ar fi gândirea rațională, autonomia, creativitatea și inteligența. A gîndi critic înseamnă a achiziționa idei, a le examina implicațiile, a le pune la îndoială, a le compara cu alte puncte de vedere, a construi argumente care să le sprijine și să le dea consistență; a definitiva propria atitudine în baza acestora.

Gîndirea critică este un process complex de integrare creativă a ideilor și resurselor, de reconceptualizare și reîncadrare a ideilor și informațiilor. Este un proces cognitiv, activ și interactiv, care are loc la mai multe niveluri [10, p.15].

Învățarea eficientă dă rezultate optime atunci cînd cei instruiți participă active la procesul de învățare-interiorizînd, sintetizînd și însușindu-și în felul acesta informațiile.

Învățarea se înbunătățește în rezultatul utilizării unui repertoriu larg de strategii de gîndire. Învățarea și gîndirea critică sînt stimulate de crearea unor ocazii pentru aplicarea cunoștințelor noi la rezolvarea unor sarcini concrete.

Gîndirea critică apare și se dezvoltă atunci cînd nu domină mentalitatea unicului răspuns.

Instruirea, la orice etapă și la orice vîrstă, este indisolubilă de o permanentă dezvoltare a gîndirii și de progresul în abilitatea de exprimare adecvată a gîndirii. Iată de ce dezvoltarea gîndirii critice este legată atît de capacitatea de a uni informația cunoscută deja de o informație nouă, asimilată prin experimentare, lectură, exersare, scriere etc., dar și de dezvoltarea limbajului, dezvoltare care nu este de conceput, în ziua de astăzi, în afara lecturii și a scrierii.

De obicei, gîndirea critică este orientată spre anumite obiective, dar ea poate fi și un proces creator, în care finalitățile sunt mai puțin clare [9, p.6].

Gîndirea critică este nu doar evaluare, ci evaluare conjugată cu asimilarea cunoștințelor, formarea deprinderilor, crearea oportunităților de a învăța în clasă, prin aplicarea eficientă a unor tehnici și ghidare a învățării [10, p.14].

Abilitatea de a gîndi critic, nestandart și depășind stereotipurile le va permite generațiilor de elevi și studenți și de ce nu profesori să se realizeze ca personalități într-o lume democratică și deschisă.

Legăturile pe care le avem cu ceilalți adaugă identității noastre trăsături foarte importante. Orice persoană are nevoie să se definească prin raportarea la un sistem de valori specific, oferit de comunitatea căreia îi aparține. Ne identificăm cu o comunitate colectivă și ne deosebim prin o anumită identitate locală, regională și națională. Astăzi, mai mult ca oricînd, încercăm să fortificăm acest spectru identitar cu o identitate europeană.

Identitățile colective reprezintă o formă de construcție socială a realității, o organizare simbolică inventată, dezvoltată și asumată de membrii comunității. O caracteristică importantă a identităților colective este faptul că pot fi multiple: fiecare persoană se poate identifica în acelați timp cu mai multe repere culturale, fără ca acestea să fie neapărat contradictorii [11, p.20].

Epoca modernă a marcat intrarea pe scena istorică a unui nou tip de comunitate umană – națiunea. Problema formării națiunilor și a realizării statelor naționale a constituit un element definitoriu al acestei epoci.

Definim astăzi în mod obișnuit națiunea ca un grup uman în general destul de vast, care se caracterizează prin conștiința unității sale (istorice, sociale, culturale) și dorința de atrăi împreună (Petit Robert, 1996). Dorința de a trăi împreună, reiese din faptul că membrii ei împărtășesc un bogat patrimoniu colectiv, unic, inalienabil. Prin urmare, formarea identității naționale a constat în formarea respectivului patrimoniu. În această privință este relevantă opinia exprimată de Anne-Marie theisse, membră a grupului de experți în chestiunea „identității europene” la Consiliul Europei. Cercetătoarea afirmă că deși toate identitățile naționale sînt deosebite, ele însă se declină după aceleași categorii. Orice națiune recunoscută presupune o istorie multiseculară și continuă, ce stabilește o legătură între strămoși fondatori și prezent, o limbă, mai mulți eroi, monumente istorice și culturale, locuri ale memoriei, tradiții populare, peisaje emblematice. Începînd cu școala elementară se educă compoziția acestui patrimoniu colectiv, care constituie astăzi matricea tuturor reprezentărilor despre națiune, de la iconografia biletelor bancare pînă la ceremoniile oficiale[11, p.21].

Dar pentru ca dorința de a trăi împreună să se exprime, a trebuit să se construiască conștiința acestei unități. A fost un proiect uman de anvergură în cadrul căruia știința, literatura, arta au devenit instrumente în edificarea conștiinței naționale, oferind națiunilor o istorie, o limbă, o cultură unitară și specifică noii comunități. Anume această etapă a afirmării națiunilor ar prezenta interesul major dacă, la un moment dat, s-ar concluziona că procesul de constucție a noii identități europene ar trebui să urmeze neapărat modelul identității naționale.

Identitatea Uniuni Europene vizează formarea cetățenilor spre adeziunea față de valorile și instituțiile europene.

Modalitatea de raportarea comportamentală cognitivă și afectivă la diferite aspecte ale realității. Atitudinea face parte din structura psihică a caracterului, exprimînd implicit aderarea la anumite valori morale. Unul dintre scopurile fundamentale ale educației este formarea la elevi a unor atitudini corespunzătoare valorilor morale și civice.

Sub aspect didactic, pentru reușita procesului de predare-învățare, este importantă formarea, încă de la începutul școlarității, a unei atitudini pozitive a elevului față de învățătură. Aceasta exprimă poziția elevului față de cerințele școlii, motivația sa intresică și extrinsecă, deprinderile de munca școlară fixate. Atitudinea elevului se formează în buna măsură prin interrelațiile din grupul familial și cel școlar, prin relația copil-educator, prin modelele culturale ale societății. După cum spunea John Raven, attitudes are caught and not taught („atitudinile se prind, nu se predau”). O problemă de mare interes pedagogic este și aceea a atitudinii educatorului față de munca sa și față de copii[12, p.29].

1.2 Educarea atitudinii civice în școală

Educația este domeniul care adună laolaltă, într-o singură ființă, individul și neamul, limba și cultura, societatea și umanitatea. Educația este activitatea în care se produce identitatea și proprietatea umană. [4, p. 53]

În sensul cel mai larg al acestui termen, educația poate fi definită drept schimbare a ființei umane în raport cu un sistem imuabil de valori și cu unul produs de chiar însăși scimbarea. Educația este omniprezentă, ea realizîndu-se instituțional, sau formal și nonformal, de către persoane și grupuri sociale neinstituționalizate. Spațiul educațional este nelimitat în sensul că educația oamenilor se produce / se poate produce oriunde, în orice loc: în casă, în curte, în stradă, în spațiul localității, al unei țări; sau în familie, în comunitatea locală, în comunitatea națională, în comunitatea umană. Acesta este un spațiu educațional organizat. Întreg universul uman ar trebui recunoscut ca spațiu educațional, căci scimbarea ființei umane prin educație este prin definiție o schimbare de ordin atitudinal. În sensul filozofic al cuvîntului educația poate fi identificată cu atitudinea. Educația este, deci, o schimbare / formare / dezvoltare de atitudini. În educație, atitudinile se identifică cu valorile: atitudinile sunt valori ale persoanei în sensul că reprezintă esența acesteia. A avea atitudine față de ceva înseamnă a avea un sens propriu, înseamnă a avea valoare. Atitudinile față de valori dețin locul de conținut al educației tocmai de aceea că dispun de asemenea însușiri de a se păstra pe sine.

Atitudinile nu fac altceva decît să vectorizeze comportamentul elevilor spre anumite scopuri. Sunt opțiuni personale sau de grup cu valori pro sau contra, plăcut-neplăcut, bun-rău, pozitiv sau negativ. Sunt definite ca stări mintale de formare a elevilor pentru un comportament sau altul, sunt stări cristalizate pe baza unor experiențe anterioare. Aceste stări direcționează elevul, răspunsurile lui la anumiți stimuli și comportamentul lui. Atitudinea se formează datorită sistemelor relaționale în care intră sau interacționează elevul. Atitudinile în permanență se definesc printr-o raportare la anumite valori, în funcție de care se realizează o anumită selectivitate a relațiilor și reacțiilor comportamentale. Coloratura afectivă a atitudinilor se manifestă prin emoții, simpatii, antipatii, atașament.

O condiție esențială pentru educarea eficientă a atitudinii civice este posedarea de către cadrul didactic a unei atitudini pedagogice adecvate, care, în opinia lui Sorin Cristea, atitudinea pedagogică reprezintă un ansamblu de însușiri stabilizate la nivelul structurii personalității care marchează o anumită poziție angajată cognitiv, afectiv, motivațional și caracterial în raport cu activitatea de educație proiectată și realizătă în diferite contexte instituționale și noninstituționale.[13, p.21-22].

În plan psihologic, atitudinea pedagogică definește „o stare de spirit sau o dispoziție interioară dobîndită de o persoană în relațiile sale cu sine și cu mediul exterior”.

În plan social, atitudinea pedagogică derfinește o modalitate relativ constantă de raportare a personalității umane la realitatea culturală, economică, politică, religioasă etc. Din perspectiva semnificațiilor educaționale angajate direct sau/și indirect.

Funcția direcțională a atitudinii pedagogice asigură:

orientarea valorică a proceselor cognitive specifice personalității educatorului (atitudini cognitive bazate pe: cunoașterea empirică, logică; raționament deductiv-analogic; operații fundamentale de analiză-sinteză; operații instrumentale de tip algoritmic-euristic);

angajarea dispozițiilor profunde ale personalității educatorului (atitudini afective, atitudini motivaționale);

raportarea stării de spirit a personalității educatorului la anumite valori sociale (atitudini caracteriale față de învățare, perfecționare, politica educației, reforma educației etc.)

Conținutul atitudinii pedagogice valorifică următoarele dimensiuni generale, de natură psihosocială:

Direcția de acțiune, care presupune adeziunea sau neadeziunea (cognitivă, afectivă, motivațională, caracterială) explicită față de anumite valori sau „actori” implicați în activitatea educației.

Gradul de implicarecare(cognitivă, afectivă, motivațională, caracterială), care susține desfășurarea în timp și spațiu a activității de educație;

Intensitatea (cognitivă, afectivă, motivațională, caracterială) angajată de subiect (cadrul didactic) în proiectarea și realizarea activității de educație;

Coerența acțiunii susținută – cognitivă, afectivă, motivațională, caracterială – la nivelul corelației optime dintre opiniikle exprimate și comportamentul asumat;

Forța de persuasiune – cognitivă, afectivă, motivațională, caracterială – care influențează realmente conduita subiectului și a obiectului educației pe tot parcursul desfășurării activității de educație.

Caracteristicile atitudinii pedagogice a cadrului didactic reflectă dimensiunile psihosociale evocate, concentrate la nivelul următoarelor note esențiale: stabilitate și pregnanță angajate în plan caracterial; valorificare afectivă pozitivă, dominantă în raporturile realizate cu comunitatea școlară și cu comunitatea educativă locală; direcționarea motivațională internă, centrată spre autorealizare, autoperfecționare, autodepășire a performanțelor realizate; proiectare creativă a activității cognitive la parametri de inventivitate și de inovație didactică și socială, semnificativă la scara întregului proces de învățămînt.

Atitudinile pedagogice specifice cadrului didactic contribuie la perfecționarea continuă a activității educaționale proiectată și realizată în mediul școlar și extrașcolar. Ele sunt definitorii pentru structurarea personalității acestuia în măsura în care intervin efectiv ca: atitudini față de societate în general; atitudini față de valorile culturale (științifice, tehnologice, politice, economice, filozofice, religioase etc.); atitudini față de valorile educației (intelectuale, morale, tehnologice, estetice, fizice); atitudini față de activitatea de muncă și creație; atitudinea față de comunitatea profesională; atitudinea față de elev; atitudinea față de familie; atitudinea față de comunitatea educativă locală [13, p.22].

De rînd cu diferențele demografice și caracteristicile de personalitate, valorile și atitudinile vin să diferențieze oamenii. Valorile pot fi definite ca preferințe clare privind acțiuni potrivite sau efecte. Valorile reflectă, pentru elev, sensul de bine sau rău cum ar trebui să fie.

Părinții, prietenii, profesorii și alte grupuri de referință pot să influențeze valorile individuale ale elevilor. Valorile se dezvoltă ca și produs al învățării și al experienței și interferează cu mediul cultural în care trăiesc elevii. Deoarece învățarea și experiențele sunt diferite de la un elev la altul, rezultă și valori diferite.

Instituțiile de învățămînt sînt niște comunități care pot și trebuie să fie exemple de respect al demnității fiecărui individ, al toleranței și stimei reciproce. Sistemul educațional are acum, mai mult ca niciodată, un rol crucial în formarea indivizilor în calitate de cetățeni activi, independenți și responsabili. Curriculum-ul de Educație civică necesită o abordare integratoare la nivelul școlii, care trebuie să se adapteze pentru a face față evoluției societății prin stimularea socializării politice a elevilor, prin pregătirea pentru învățarea permanentă și prin asigurarea exercitării directe a drepturilor omului și democrației participative în instituția de învățămînt.

O cultură a drepturilor omului presupune o inter-relaționare de atitudini, credințe comportamente, norme și regulamente, astfel obiectivele generale ale educației pentru drepturile omului sunt următoarele[21, p.20]:

Să promoveze respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale;

Să dezvolte respectul de sine și respectul față de alții – o valoare pentru demnitatea umană;

Să dezvolte atitudini și comportamente care să conducă la respectarea drepturilor celorlalți;

Să asigure egalitatea sexelor și oportunităților egale pentru femei în toate domeniile;

Să promoveze respectarea, înțelegerea și valorizarea diversității culturale, în special în ceea ce privește diferențele naționale, etnice, religioase, lingvistice și alte minorități sau comunități;

Să încurajeze oamenii pentru a deveni cetățeni activi;

Să promoveze democrația, dezvoltarea, dreptatea socială, armonia comună, solidaritatea și prietenia între oameni și națiuni;

Să continuie activitățile instituțiilor internaționale care urmăresc dezvoltarea unei culturi a păcii, bazate pe valorile universale ale drepturilor omului, înțelegere internațională, toleranță și non-violență.

Abilitățile utile tinerilor pentru a-și apăra drepturile omului sunt: ascultarea și comunicarea activă: capacitate de a asculta diferite puncte de vedere, de a apăra drepturile proprii și pe cele ale altor persoane; gîndirea critică: găsirea informațiilor semnificative, aprecierea critică a dovezilor, conștientizarea prejudecăților pe baza judecăților întemeiate; capacitatea de a coopera și de a aborda pozitiv conflictele; capacitatea de a participa și de a oraniza grupurile sociale; promovarea și securizarea drepturilor omului la nivel local și global [21, p.21-22].

(

Schema1.1 „Educație pentru drepturile omului”[21, p.29].

Atitudinile și valorile necesare în apărarea drepturilor sunt:[21, p.22]

Responsabilitatea pentru propriile acțiuni, dorința de dezvoltare personală și schimbare socială,

Curiozitatea, deschiderea, aprecierea diversității,

Empatia și solidaritatea cu alții și dorința de a-i sprijini pe cei ale căror drepturi sunt smenințate,

Sentimentul demnității umane, al valorii proprii și a valorii celorlalți indiferent de originea socială, cultură, limbă sau religie,

Spiritul dreptății, dorința de a milita pentru idealurile libertății, egalității și respectării diversității

O școală modernă înseamnă nu numai o școală dotată cu cele mai performante resurse educaționale, ci și cu un personal didactic competent, bine informat, flexibil, deschisă la nou. Cadrele didactice ce împlementează educația civică au menirea să gîndească prospective în procesul de formare a viitorului cetățean, să fie creativi, să elaboreze strategiile educative cele mai eficiente, pentru a conduce demersul de formare a personalității elevului spre scopuri majore cu caracter moral și civic: formarea unui cetățean informat, responsabil și activ care posedă și promovează valorile general umane.

Cele două finălități fundamentale ale educației civice – conștiința și conduita civică interrelaționează și se completează reciproc. Formarea conștiinței civice include din punct de vedere psihologic dezvoltarea a patru sfere/componente: cognitivă, afectivă, volitivă și socială. Componenta cognitivă se referă la informarea elevului cu conținutul și esența valorilor, a normelor și legislației. Ea se realizează prin instruirea civică. Această instruire urmărește inițierea și informarea elevului vizavi de conținutul și imperativele civice, a felului în care el va trebui să se comporte în societate. Pentru ca aceste imperative civice să devină componente ale conștiinței și compartamentului acestuia, este necesar ca: elevul să cunoască și să înțeleagă notele definitorii, sensul și însemnătatea valorilor civice și democratice, conținutul obiectiv al exigențelor pe care societatea l-a consemnat, formulat și structurat în coduri de legi, norme, în elementele propriului sistem moral și civic. Ele se prezintă sub forma unor norme, care treptat vor fi incluse în interdicții, permisiuni și chemări adresate personalității individului.

Cunoașterea nu se reduce la simpla memorare a celor cuprinse aici, ea presupune sesizarea exigențelor implicate în aceste norme și legi, concomitent cu conștientizarea necesității respectării lor. Rezultatele cunoașterii se concretizează în formarea reprezentărilor și noțiunilor civice. Reprezentarea civică este o reflectare sub formă de imagine intuitivă a multitudinilor de elemente caracteristice unui complex de situații și acțiunilor civice concrete, în care elevul a fost antrenat sau pe care le-a perceput, observat în legătură cu aceeași regulă, imagine, care include și o notă apreciativă ori imperativă.

Reprezentările civice se formează în situații concrete de viață în care elevul este antrenat ca subiect civic, în familie, în scoală, cu prilejul diferitelor activități la care participă. Important este ca, din punct de vedere educativ, să creăm situații favorabile, elevul putînd percepe astfel sensul pozitiv al cerinței. De aceea, cînd situația ne oferă un sens negativ al cerinței, prin opunere, urmează să-l transformăm în contrariul său, diferențiind astfel mai bine sensul pe care noi îl urmărim.

Instruirea în cadrul educației civice nu se reduce la dezvăluirea conținutului unei valori, norme sau reguli doar pentru a satisface o curiozitate de ordin intelectual. Eficiența ei depinde de modul în care o anumită cunoștință civică este integrată într-un lanț de secvențe, avînd ca verigă anterioară propria experiență și urmărindu-I materializarea în conduită. Ca subiect al relațiilor civice practice, elevul dispune de o experiență civică, ca fond aperceptiv pentru asimilarea noilor cunoștințe civice, și se află pe o anumită treaptă a dezvoltării sale ontogenetice. Toate acestea constituie baza instruirii civice ce se realizează în continuare și dobîndește un aspect social.

Consolidarea ulterioară a calităților civice este cu atît mai eficientă, cu cît pornește și se bazează pe factorii psihologici interni: experiența civică și capacitățile intelectuale, dar se exteriorizează în societate și se manifestă prin componenta socială. Rolul cunoștințelor civice este deci de a-l introduce pe elev în universul valorilor civice, de a-l face să înțeleagă semnificația acestora pentru conduita sa, de a-i dezvolta, totodată, capacitatea de a discerne între valorile pozitive și elementele negative și de a-I forma o cultură civică socială.

Pentru ca să se transforme într-un mobil intern cu rol propulsor asupra conduitei, cunoașterea cerințelor civice sociale urmează să fie întregită de elementele afective ale conștiinței: emoții, sentimente, atitudini etc. Însoțită de trăirile afective, orice cunoștință din acest domeniu se fixează în structura personalității, acționînd din interior asupra conduitei. Afectivitatea reprezintă substratul energetic indispensabil pentru ca aceste cunoștințe să se exprime în conduită. Dacă cunoștințele deschid orizontul și luminează calea conduitei, stările afective îl mobilizează pe elev pentru a merge pe această cale. În zadar elevul cunoaște normele civice, dacă nu simte nevoia să acționeze, tot așa cum în zadar dorește să se manifeste, dar nu știe cum, căror comandamente să-și subordoneze propriile impulsuri și să-și exprime adeziunea. Studiile de specialitate ne-au orientat spre observarea necesității de a fuziona cele trei componente – cognitiv, afectiv și volitiv–, din care rezultă convingerile civice. Convingerile civice sînt considerate ca fiind nucleul conștiinței civice individului, adevărate trebuințe spirituale de comportare civică. Unitatea acestor componente în cadrul convingerii poate fi exprimată astfel: elevul cunoaște și înțelege norma, regula, simte nevoia și manifestă adeziune față de ea, acționează în concordanță cu cerințele pe care i le prescrie.

Conștiința civică presupune capacitatea de anticipare a realității și de orientare a conduitei pe un anumit traseu, iar conduita civică reprezintă o manifestare a conștiinței în relațiile civice sociale, practice ale individului. Firește că între cum trebuie și cum este, între intenții și fapte, între stări latente și acte manifestate nu există o coincidență deplină. Cauzele acestei nepotriviri sînt multiple.

Din perspectiva psihopedagogică, formarea conduitei vizează competențele, deprinderile și obișnuințele de comportare civică, inclusiv trăsăturile pozitive de caracter. Competența se referă la o combinație de deprinderi, cunoștințe, aptitudini și atitudini și include disponibilitatea de a învăța în completarea la „a ști cum”. Astfel putem spune că competențele reprezintă un pachet transferabil și multifuncțional de cunoștințe, deprinderi, atitudini. Formarea competențelor civice reprezintă o acțiune amplă de durată, ce include automatizarea celor patru componente: cognitivă, afectivă, volitivă și socială – și care nu se poate realiza doar prin cîteva exersări. Din această cauză profesorul va trebui să imprime un ritm ascendent tuturor acțiunilor pe care le întreprinde în acest sens, activînd într-o strînsă legătură cu dirigintele și familia.

Cerințele vor fi formulate astfel încît să asigure o gradare a lor prin treceri succesive de la ușor la greu, de la simplu la compus, de la concret la abstract. În formarea competențelor civice este necesar ca profesorul să țină cont de particularitățile de vîrstă și cele individuale ale elevilor. Diferențele dintre elevi și conduita lor se manifestă în funcție de capacitatea de înțelegere a cerințelor civice, de apreciere a faptelor civice, pe linia forței de voință și a calității temperamentale, a experienței acumulate pînă în acel moment etc.

Competențele civice nu se transmit, ci se formează prin exersare sistematică și prin activitate. Componenta cognitivă este necesară, însă nu și suficientă. Neglijarea acestui adevăr generează iluzii referitoare la rezultatele educației civice care marchează contradicțiile reale dintre conștiința și conduita civică. Aprecierea rezultatelor după ceea ce știu elevii despre trăsăturile cetățeanului activ, problemele cu care se confruntă cetățenii, drepturile și responsabilitățile acestora etc. este insuficientă.

Atît în școală, cît și în afara ei, educația tinde spre un ideal pedagogic care să faciliteze dezvoltarea unei personalități integre, armonioase, capabile nu doar să respecte valorile materiale și spirituale, dar și să le creeze – ideal ce poate fi atins prin utilizarea preponderentă a strategiilor didactice interactive, de motivare și de implicare directă a elevilor în soluționarea diverselor situații/probleme la nivel de comunitate.[5, p.40]

În școală, la orele de educație moral-spirituală și de educație civică, se educă în mod deosebit, categoria de competențe pe care trebuie să le aibă orice persoană care își dorește o carieră de succes – competențe sociale, care sînt componente ale conduitei și conștiinței morale și se constituie din: [6, p. 19]

empatie: elevul trebuie să învețe a arăta înțelegere, prietenie și respect față de sentimentele celorlalți; să intervină atunci cînd trebuie; să manifeste interes față de ceea ce gîndesc, spun sau fac ceilalți;

negociere: elevul învață să identifice obiectivele comune dintre cele două părți, să-și exprime clar argumentele, să asculte și să încerce a înțelege poziția celeilalte părți; să caute posibile soluții și să se învețe a face compromisuri;

leadership-ul: elevul va învăța să comunice gîndurile și sentimentele pentru a-și justifica deciziile; va învăța să îi încurajeze pe cei din jurul său; să folosească regulile și valorile pentru a obține rezultate pozitive; să își dezvolte abilitatea de a-i face pe ceilalți să creadă în el, în competențele sale și în sinceritatea sa;

lucrul în echipă: elevului i se vor crea cît mai multe situații în care să învețe a lucra alături de ceilalți: contribuie cu idei și cu efort, asumă-ți sarcini și du-le la bun sfîrșit; încurajează-i pe ceilalți membri ai echipei; rezolvă conflictele pentru binele echipei;

diversitatea culturală: elevul va învăța să lucreze alături de persoane care aparțin altei etnii, care au o educație diferită sau altă confesiune, să accepte diferențele dintre oameni și să își fundamenteze impresiile despre cineva pe felul în care acea persoană se comportă, nu pe stereotipuri, să-i ajute pe ceilalți să se integreze în cadrul echipei.

Competențele sociale și cetățenești permit conviețuirea și antrenarea în viața socio-economică: participare socială activă, comunicare, cooperare, lucru în echipă; înțelegerea naturii comunității și implicare; exercitare de roluri și relații într-o societate democratică, de îndatoriri, responsabilități și drepturi etc.

Categoria competențe sociale și civice cuprinde competențele personale, interpersonale și interculturale și acoperă toate formele de comportament, pentru a oferi individului posibilitatea de a participa într-un mod constructiv și eficient la viața socială și în cîmpul muncii, iar în societățile din ce în ce mai diversificate – de a rezolva conflicte. Competențele civice îi oferă individului posibilitatea să se implice plenar în viața civilă, care se bazează pe cunoașterea conceptelor, a structurilor sociale și politice și pe o participare democratică și activă.

Cunoștințele, deprinderile și atitudinile esențiale care au legătură și care formează competențele sociale și civice sînt: [6, p. 20]

bunăstare socială și personală – presupune înțelegerea modului în care indivizii își pot asigura sănătatea mentală și fizică optimă, precum și cunoștințe despre impactul unui stil de viață sănătos. Partea cea mai însemnată a acestei competențe include capacitatea de a comunica în mod constructiv în diferite medii, de a arăta toleranță, de a exprima și înțelege diferite puncte de vedere, de a negocia cu abilitate pentru a produce încredere, de a empatiza. Această competență se bazează pe o atitudine de colaborare, asertivitate și integritate.

Democrație, justiție, egalitate, cetățenie, drepturi civile – include cunoștințe despre evenimente contemporane din istoria națională, europeană și a lumii. În plus, trebuie aprofundate conștientizarea scopurilor, valorilor și politicilor de dezvoltare socială și economică.

Deprinderile pentru competențele civice se raportează la capacitatea de a se angaja efectiv împreună cu alții în domeniul public, de a da dovadă de solidaritate și interes în rezolvarea problemelor care afectează comunități locale și comunități mari. Respectul total pentru drepturile omului, incluzînd egalitatea drept bază pentru democrație, apreciere și înțelegere a deosebirilor dintre sisteme de valori ale diferitelor religii și grupări etnice, pune fundamentele unei atitudini pozitive. O participare constructivă implică, de asemenea, activități civice, suport pentru diversitate și coeziune socială, dezvoltare sustenabilă și bunăvoința de a respecta valorile și viața privată a semenilor, capacitatea de a opera cu conceptele fundamentale (democrație, justiție, egalitate, cetățenie, drepturi civile).

Elevii sunt cetățenii de mîine și au nevoie de competențe de reflecție epistemiologică și un fel de gîndire proprie pentru disciplina educație civică – o gîndire civică. Din această perspectivă sala de curs va fi un autentic atelier în care elevii nu „recită” cunoștințele, dar aplică în practică diverse demersuri care constituie activitatea unui cetățean[23, p.30].

Prin implicare activă și participarea la soluționarea unor probleme din comuniutate, elevii dobîndesc cunoștințe și abilități care îi ajută să devină actori responsabili, ceea ce presupune asumarea responsabilității pentru activitățile realizate în cotidian la nivel de școală, familie, grup de prieteni.

În concluzie la acest capitol, evidențiem importanța cunoașterii în profunzime a conceptului și semnificației teoretice a educării atitudinii civice la vîrsta adolescenților, inclusiv în perioada școlară. Această perioadă o considerăm ca bază și premisă pentru practicarea unei atitudini civice sănătoase a viitorilor cetățeni.

CAPITOLUL II: DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ADOLESCENȚILOR DIN PERSPECTIVA ATITUDINII CIVICE

2.1 Aspecte psihopedagogice generale

Adolescența este o perioadă de dezvoltare mai lungă și este, în general, definită ca perioada de la debutul pubertății pînă la vărsta adultă.

Adolescența este o perioadă de stări conflictuale sau crize. G. Stanley Hall, prima persoană care a studiat adolescența în mod științific, o descrie ca fiind o perioadă de „furtuni și stres” precum și de mari transformări în plan fizic, mental și emoțional. În mod curent, mulți psihologi clinicieni și teoreticieni psihanalitici continuă să descrie adolescența ca fiind o perioadă de agitație psihologică, deși unele studii pe adolescenți tipici sugerează că această agitație a adolescentului este exagerată [14, p.252].

Erikson remarcă faptul că trăsătura principală în adolescență este căutarea reînnoită a identității de sine. În adolescență problema centrală a adolescentului devine „Cine sunt eu?”.

Imaginea despre sine a adolescentului depinde de ceilalți. El caută popularitatea și se teme de ostracizare. Părul său, gusturile sale muzicale, mașina sunt conform standartelor grupului său. Imaginea de sine și simțul identității la adolescent nu sunt destul de ferme pentru a rezista.

Spiritul de revoltă al adolescentului are o relație importantă în căutarea identității. Este încercarea sa finală de a cuceri autonomia. Respingerea părinților, în întregime sau în parte poate fi un stadiu necesar, chiar dacă crud, în acest proces. Este pandantul adolescent al negativismului copilului. Căutarea identității este dezvăluită de modul în care un adolescent încearcă diferite măști. Mai întîi el adoptă un mod de a vorbi, apoi altul, un stil de a-și aranja părul și apoi altul (totdeauna în cadrul diapazonului permis de grupul său). El imită un erou, apoi pe altul. El caută încă o haină care să i se potrivească. Ceea ce el dorește într-adevăr nu este totuși în întregime prezent – personalitatea sa adultă. Adolescentul se află în căutarea asigurării că el poate atrage și reține și că poate juca un rol acceptabil în problema serioasă a găsirii unui partener. Însuți faptul de a se îndrăgosti este un mod de a testa imaginea de a cuiva. Partenerii din prima dragoste vor sta de vorbă la nesfîrșit, testîndu-și astfel persoana și apoi pentru a vedea efectul. Ei se ceartă, se împacă, discută mereu, sondează viitorul și se îmbrățișează. În general, se pare că preferă mai degrabă să vorbească decît să se îmbrățișeze. Pentru adolescent nucleul problemei identității este alegerea unei ocupații sau a unui alt scop în viață. El știe că viitorul trebuie să urmeze în plan, iar în această privință simțul identității capătă o dimensiune care lipsea total în copilărie. Adesea tînărul țintește prea sus. Idealismul este o calitatea frecventă și plăcută. Multe idealuri adolescentine sînt atît de înalte încît le este rezervată o cădere brutală. Reducerea imaginii de sine și a aspirațiilor la dimensiunile vieții este o sarcină pentru anii adulți. Fiecare în felul său este o regiune întinsă a personalității implicată în probleme importante pentru viața emoțională organizată a individului. Împreună alcătuiesc eul, așa cum este acesta simțit și cunoscut.

La vîrsta adolescenței în mediul educațional fetele au mai multă nevoie de încurajare pentru securizarea învățării, în timp ce băieții pot fi stimulați mai mult de independența ce li se acordă. Că explicația neajutorării învățate este plauzibilă, o dovedesc rezultatele care indică modalități diferite de atribuire explicativă, între băieți și fete, în caz de eșec. Băieții sunt tentați să pună eșecul pe seama neangajării serioase, a lipsei lor de efort, în timp ce fetele îl văd ca o lipsă a abilităților lor de rezolvare a problemei.

Pentru ambele sexe cea mai comună tulburarea emoțională este depresia. Simptomele ei sunt autodeprecierea, crizele de plîns, gîndurile și tentativele de suicid.

Savanții și practicienii menționează trei funcții fundamentale ale vîrstei adolescentine[16, p.40]:

funcția de definire a personalității, care implică pe adolescent într-o permanentă căutare și descoperire de sine, asigurîndu-i derularea procesului complex de individualizare, diferențierea și stabilire a propriei identități;

funcția de depășire, care îl orientează spre o perfecțiune continuă;

funcția de adaptare la mediu, care determină și ghidează integrarea tînărului în viața socială.

Adolescența reprezintă vîrsta în care au loc o ultimă accelerare a dezvoltării biologice și a consolidării somatice. Maturizarea biologică se asociază cu dezvoltarea psihică și se sprijină pe maturizarea socială.

Planul psihic suportă la vîrsta adolescenței prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Deși traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare ppoate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar și cu întîrzieri descurajante, la sfîrșitul acestui proces ne vom afla în fața prezenței unor stucturi psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate. Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele impregnante de atitudinile copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale mărețe și posibilitățile încă limitate de crae dispune pentru traducerea lor în fapt, dintre ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă sau poate el să dea, dintre ceea ce cere el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața[18, p.158-160].

„Nevoile” adolescentului – sursă a dezvoltării psihice.

Prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atît de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cît și de nevoile apărute la acest nivel al dezvoltării.

Instrumentarul psihic – mijloc de satisfacere a nevoilor.

Impulsionat de nevoile prezentate, adolescentul își elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoaștere și de creație poate fi satisfăcută datorită faptului că în această etapă inteligența generală a copilului se apropie de încheiere. Adolescentul se instrumentează, însă, nu doar în planul gîndirii, imaginației, memoriei, ci și în cel al limbajului. Maturizarea intelectuală și afectivă îl va ajuta pe adolescent să poarte dialoguri cu sine însuși pentru a se defini atît în raport cu sine, cît și în raport cu alții.

Conduitele adolescentului

Ca urmare a noilor achiziții psihice, adolescentul este capabil de a manifesta o multitudine de conduite. Jean Rousselet, în cartea sa „Adolescentul, acest necunoscut”, descrie trei conduite ale adolescentului: conduita revoltei( concretizată în refuzul tînărului de a spune, în respingerea în bloc a tot ceea ce a învățat și i-a fost impus, în extravaganțe, realizate prin ostentație, fuga de acasă și de la școală, originalități de limbaj); conduita închiderii în sine (constă într-un sever examen de conștiință, în închiderea în sine, în analizarea și disecarea sentimentelor, atitudinilor, comportamentelor); conduita exaltării și afirmării (se caracterizează prin confruntarea deschisă cu alții, prin valorificarea resurselor de care dispune, prin căutări neîncetate, dezinteres pentru viitorul material, adolescentul dorește să ia cu asalt tot ceea ce este mai plăcut sau mai dificil de obținut pe lume, maxima după care seconduce fiind „totul sau nimic”, această conduită este rodul maturizării personalității sale și reprezintă o reacție împotriva sterilelor visări de odinioară, cum frica de viitor persistă, nu sunt excluse la această vîrstă și conduitele de suicid).

Particularitățile proceselor cognitive ale adolescenților sunt următoarele[17, p.50-52]:

Atenția. Se dezvoltă și se manifestă tot mai mult atenția voluntară și stabilă, cu posibilități reale de concentrare sau distribuție după caz. În condițiile activității mai îndelungate pot apărea și elemente ale atenției involuntare, scăderea și instabilitatea atenției.

Memoria. Crește ponderea memoriei logice, care permite predarea și însușirea de date abstracte, generale și esențiale.

Gîndirea. Obține tot mai multă pondere gîndirea logică, abstractă, cu elemente de independență, flexibilitate, adaptabilitate și creativitate.

Imaginația. Crește în pondere imaginația realist-științifică, bazată pe însușirea bazelor științelor și a unor discipline de pregătire profesională.

Spiritul de observație independentă.

Afectivitatea. Trăirile și simțirile sufletești intense și vii se mențin și la adolescență, existînd posibilitatea reală ca ele să se îmbine cu raționalul, cu gîndirea logică.

Motivația – motivele. La adolecență, pe lîngă motivele extrinseci (notele bune, recompensele etc.), pot să acționeze și motivele intrinseci: setea de cunoaștere, dorința de autodepășire și afirmare, competiția loială etc..

Procesele acționale. Ca urmare a sporirii forțelor fizice și intelectuale, adolecența oferă condițiile unor eforturi intelectuale, fizice și practice sporite și de mai lungă durată.

Afirmarea de sine este prezentă la adolescenți. Ea poate avea, în funcție de trăsăturile de manifestare, un caracter pozitiv sau unul negativ: caracter pozitiv – manifestare de inițiativă și spirit de independență, responsabilitate, autocontrol; caracter negativ – nonconformism, încăpățînare, autoadmirație, evadare, vagabondaj etc. pînă la delicvență.

Aspirațiile și idealul adolescenților devin mai realsite și mai stabile, atît ca dezvoltare al nivelului lor intelectual, profesional și cetățenesc, al capacităților de autocunoaștere și posibilitățile lor reale, cît și al posibilităților și ofertelor sociale prezente și în perspectivă.

Modele de urmat de către adolescenți. Aprecierea propriei valori a adolescenților se face printr-o raportare și comparare cu alte persoane, îndeosebi cu adulții, fiind preocupați de găsirea unor modele cît mai valoroase și mai demne de urmat.

Abordarea teoretică a adolescenței după Emil Verza și Ursula Șchiopu:

Adolescența se caracterizează printr-o intelectualizare intensă (dezvoltare a gîndirii abstracte), prin îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte. Exprimarea independenței nu mai este deziderativă și revendicativă ci expresivă, ami naturală. Adolescentul caută mijloace personale de a fi și de a apărea în ochii celorlalți. Îl interesează responsabilități în care să existe dificultăți de depășit spre a-și măsura forțele. Individualizarea și conștiința de sine devin mai dinamice și capătă dimenisuni noi de „demnitate” și „onoare”. Apropierea de valorile culturale este de asemenea largă și din ce în ce mai avertizată. De la o formă de evaluare impulsivă critică se trece la firme de evaluare în care caută să se exprime originalitatea. Gustul personal are mai mare pregnanță și se poate susține și demonstra. Intensă este și socializarea aspirațiilor, aspectelor vocaționale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzînd în esență și elemente importante ale concepției despre lume și viață. În contextul toturor acestor aspecte există un dinamism deosebit ce vizează transformarea (revoluționarea vieții și a lumii). Tînărul este pregătit psihologic și se pregătește și moral și aptitudinal, îl atrag cunoștințele pentru confruntări sociale complexe (examene, probe, concursuri etc.) pentru a se exprima ca atare.

Perioada adolescenței repune problemele dezvoltării conțiinței de sine datorită modificărilor ce survin în sistemul general de cerințe ce se manifestă față de adolescent și datorită schimbărilor prin care trece personalitatea cu structurile și substructurile sale. De aceea, dezvolatrea conștiinței de sine se complică. E vorba de intensificarea percepției de sine care are cîteva aspecte, dintre care: propria-i imagine corporală, identificarea sensului, rolului și statutului sexual și mai ales a celui social. Percepția de sine și imaginea corporală devin critice, datorită schimbărilor de siluetă, fizionomie și ținută. Imaginea corporală, aflată la periferiile conștiinței în copilărie, divine din ce în ce mai centrală încorporîndu-se în conștiința de sine și începe să fie percepută ca atare. Fără imaginea corporală nu se poate organiza identificarea. Identificarea nu este un proces simplu și direct. Copilul și-a construit între timp o imagine de sine din experiența sa generală conturată prin ochii celorlalți. El se consideră puternic sau slab, cu trăsături plăcute sau nu. Această experiență influențează imaginea de sine din timpul puseului de creștere și spre finalul acestuia. De aceea, acei copii care erau slabi și debili înainte de puseul de creștere puberal, au tendința de a se vedea mai mici și mai slabi decît sunt în realitate; cei care erau puternici și voinici tind să se considere ca atare, chiar dacă în timpul puseului puberal au devenit longilini și firavi. Se preocupă mai mult de aspectele fizice-fetele. Adeseori pubertatea le sporește gradul de atractivitate, dar ei nu conștientizează acest fapt dacă în copilărie nu au fost considerate atractive. Independența emoțională (de apartenență și confort afectiv) este dificil de dobîndit. Dependența afectivă ca și dependența material – economică sunt deosebit de active față de părinți în pubertate și adolescență se complică obiectivarea tendințelor naturale spre independență [15, p.225].

2.2 Premise psihologice pentru educarea atitudinii civice responsabile și tolerante în combaterea devianței

Pornind de la simpla explicare a cuvântului „devianță = abatere” și trecerea conceptului prin prisma mai multor interpretări, parcurgând domeniul medical (psihiatric), psihologic, sociologic și cel juridic, reușim să ajungem la marcarea devianței în întreaga sa complexitate.

Astfel, în „Larousse-Dicționar de psihiatrie” (1997), devianța este prezentată ca „orice tip de conduită care iese din normele admise de o societate dată”.

O serie de autori consideră devianța ca fiind alcătuită din acele comportamente care violează normele (scrise sau nescrise) ale societății sau ale unui grup social. Deci, un comportament deviant este un comportament „atipic”, care se abate de la poziția standart și încalcă normele socialmente recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societăți[20, p. 287].

În acest context, devianța rămâne diferită de delincvență în sensul că normalitatea sa nu se asociază în mod obligatoriu cu o încălcare a regulilor (civile sau penale) ale societății. Ea șochează totuși societatea prin modurile de a fi și de a trăi diferit de acelea care au curs în mediul social și cultural în care își duce existența individul deviant.[19, p.11]

În acest demers, devianța ca noțiune cu largă utilizare, în accepțiunea sa cea mai generală, desemnează abaterea sau nonconformismul indivizilor față de normele și valorile sociale.

Aceste transgresări ale normelor, și regulilor sociale există în orice societate și pot fi mai mult sau mai puțin deviante. Devianța este de fapt condiționată de standardele valorice și morale care orientează acțiunile indivizilor, cât și de conduitele „normale”, „delincvente” și „anormale” care se constituie prin respectarea sau încălcarea normelor recunoscute de societate, de gradul de toleranță al societății respective, ținând cont în ultimă instanță, de gradul de periculozitate pe care-l presupune încălcarea normelor.

III: DEMERS EXPERIMENTAL PRIVIND ATITUDINEA CIVICĂ ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII LA ADOLESCENȚI

3.1 Constatarea specificului atitudinii civice la adolescenți

Eșantionul experimental îl constituie 27 elevi din clasele X – XII din Liceul Teoretic Molești, 4 băieți și 5 fete – (clasa X), 7 băieți și 7 fete – (clasa XI) și 3 fete și 1 băiat (clasa XII), dintre care 3 băieți, unul din clasa X și doi din clasa XI, manifestă un comportament deviant.

Scopul experimentului a constat în evaluarea atitudinii civice a elevilor față de societatea în care trăiesc și manifestarea responsabilității, toleranței și activismului.

Am aplicat chestionarul pentru elevi (Anexa 1), în care sunt prezentate 8 întrebări. Completarea chestionarului are în vedere, pe de o parte, alegerea uneia dintre dintre variantele de răspuns, din patru posibile, care prezintă unele modalități concrete de a reacționa în situațiile indicate de întrebări, iar pe de altă parte, asigurarea pe cît posibil a transpunerii individului în situația respectivă.

Cu referire la atitudinea elevilor față de țara în care trăiesc, constatăm că cea mai mare parte din elevi au o atitudine bună față de țara lor,

Figura 3.1 Cum este atitudinea ta față de țara în care trăiești?

La întrebarea a 2-a: Care este atitudinea ta față de felul în care merg lucrurile în satul tău?, observăm că elevii au o atitudine bună – 17 și foarte bună – 4 față lucrurile care merg în satul lor,

Figura 3.2 Care este atitudinea ta față de felul în care merg lucrurile în satul tău?

La întrebarea a 3-a: Care este atitudinea ta față de activitățile din școala ta?, au răspuns bună- 19 elevi și foarte bună- 7 elevi, iar negativă- 1 elev, fapt ce ne demonstrează că elevii au o autitudine bună și foarte bună, implicîndu-se în diferite activități curriculare și extracurriculare și doar unul are o atitudine negativă față de activitățile care au loc în școală.

Figura 3.3 Care este atitudinea ta față de activitățile din școala ta?

La întrebarea a 4-a: Ce înseamnă pentru tine a fi un bun cetățean?, elevii au avut posibilitatea să încercuiască mai multe variante de răspuns, fapt ce ne-a demonstrat că cea mai mare parte consideră că a fi un bun cetățean înseamnă să-ți iubești țara în care trăiești- 24 elevi și să te implici în viața satului tău- 14 elevi, după care 11 elevi au răspuns că poți să fii un bun cetățean și locuind/muncind în afara țării și doar 7 elevi au răspuns ca a fi un bun cetățean înseamnă să muncești în țara ta și a nu pleca peste hotare. Aceste răspunsuri ne permit să constatăm opiniile elevilor cu privire la caracteristicile unui bun cetățean și să putem proiecta mai bine demersul educațional.

Figura 3.4 Ce înseamnă pentru tine a fi un bun cetățean?

La întrebarea a 5-a: Care sunt disciplinele școlare care îți dau cele mai multe cunoștințe despre felul în care poți fi un bun cetățean?, constatăm că elevii cunosc disciplinele de la care acumulează cele mai multe cunoștințe despre un bun cetățean și anume 24 elevi au scris educația civică, istoria- 17 elevi, limba română- 6 elevi și dirigenție- 5 elevi.

Figura 3.5 Care sunt disciplinele școlare care îți dau cele mai multe cunoștințe despre felul în care poți fi un bun cetățean?

La întrebarea a 6-a: Unde elevii învață mai bine să fie cetățeni responsabili în țara lor, Republica Moldova?, s-au obținut următoarele răspunsuri, la școală- 24 elevi, în comunitate- 20 elevi, acasă- 8 elevi și pe rețelele de socializare- 3 elevi.

Figura 3.6 Unde elevii învață mai bine să fie cetățeni responsabili în țara lor, Republica Moldova?

La întrebarea a 7-a: Cum te poți manifesta în viitor, în calitate de cetățean responsabil?, observăm că elevii cunosc foarte bine cum trebuie să se manifeste și ce să întreprindă pentru ca societatea să se dezvolte și să prospere.

Figura 3.7 Cum te poți manifesta în viitor, în calitate de cetățean responsabil?

La întrebarea a 8-a: Cît de optimist ești față de viitorul tău în țara ta?, s-a răspuns astfel, foarte optimist- 2 elevi, optimist- 11 elevi, puțin optimist- 13 elevi și pesimist- 1 elev

Figura 3.8 Cît de optimist ești față de viitorul tău în țara ta?

3.2 Recomandări metodologice pentru optimizarea educării atitudinii civice la adolescenți

Bibliografie:

Chelcea S. Psihosociologie. Teorie și aplicații. București: Editura Economică, 2005.

Coteanu I., Seche L., Seche M. Dicționarul explicativ al limbii române. București:Univers Enciclopedic, 1996. 1192 p.

Callo T. Pedagogia practică a atitudinilor. Chișinău: Litera, 2014. 240 p.

Pâslaru V. Principiul pozitiv al educației: studii și eseuri pedagogice. Chișinău: Civitas, 2003. 320 p.

Tudosan A. Rolul educației civice în responsabilizarea socială a elevilor. în Didactica Pro, Educație pentru responsabilizare socială.-nr. 3(85)/iunie/p.40, Chișinău 2014.

Sclifos L., Goraș-Postica V. O competență-cheie: a învăța să înveți. Ghid metodologic. Chișinău, 2010. 136 p.

Good, C. V. Dictionary of education. New York: McGraw Hill, 1973.

La Farge, P. (1992). Teaching social responsibility in the schools. In S. Staub & P. Green (Eds.), Psychology and social responsibility: Facing global challenges (p. 348). New York: New York University Press.

Temple Ch., Steele J. Inițiere în metodologia Lectură și Scriere pentru Dezvoltarea Gîndirii Critice. Supliment al revistei Didactica Pro…, 2001, nr.1. 59 p.

Cartaleanu T., Cosovan O., Goraș-Postica V. Formarea de competențe prin strategii didactice interactive. Pro Didactica: Chișinău, 2008. 204 p.

Eșanu R., Goraș-Postica V.(coord.), Grosu V. Integrare europeană pentru tine: Curs opțional pentru liceu/ Practicum pentru elevi. Pro Didactica: Chișinău, 2009. 138p.

Mircea Ș. Lexicon pedagogic. București: Aramis Print, 2006. 383p.

Cristea S. Dicționar de pedagogie. București: Chișinău, 2000. 398 p.

Birch A. Psihologia Dezvoltării din primul an de viață pînă în perioada adultă. București: Editura Tehnică, 2000. 311p.

Șchiopu U., Verza E. Psihologia vîrstelor/Ciclurile vieții. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997.

Cuznețov L. Dimensiunea psihopedagogică a relațiilor adolescenți – părinți. În didactica Pro, Educație în familie și activitățile extrașcolare. –nr.2(12)/aprilie/p.40, Chișinău. 2002.

Bontaș I. Pedagogie. București: Editura ALL, 1996. 315 p.

Golu P., Zlate M. Psihologia copilului (Învățare – Dezvoltare). București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996. 220 p.

Pașca M.-D. Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate. Editura Ardealul, 2005. 207 p.

Bulgaru M. (coord.) ș.a. Sociologie (Manual) Vl. I. Chișinău: CE USM, 2003. 331 p.

Brander P. ș.a. Repere. Manual de educație pentru drepturile omului cu tineri. Institutul Intercultural Timișoara, 2004. 481 p.

Zolatariov E., Mihailov M. Educația: Teorie și Metodă (Curs universitar). Bălți: USARB, 2007. 150 p.

dandara O., Cerbușca P. Educație civică. Ghid de implementare a curriculumului modernizat pentru treapta liceală. Ed. I – Cartier, 2010. 136 p.

http://www.intime.uni.edu/

Acasă

(ANEXA 1)

CHESTIONAR PENTRU ELEVI

Vă vom fi recunoscători pentru raspunsuri sincere și laconice la întrebările de mai jos.

1. Cum este atitudiunea ta față de țara în care trăiești? Incercuiește.

Foarte bună

Bună

Nu știu

Negativă

2. Care este atitudinea ta față de felul în care merg lucrurile în satul tău? Incercuiește.

Foarte bună

Bună

Nu știu

Negativă

3. Dar care este atitudinea ta față de activitățile din școala ta? Incercuiește.

Foarte bună

Bună

Nu știu

Negativă

4. Ce înseamnă pentru tine a fi un bun cetățean? Se pot încercui mai multe răspunsuri.

– a-ți iubi țara în care trăiești

– a munci în țara ta și a nu pleca peste hotare

– a cunoaște bine politică țării

– a te implica în viața satului tău

– a învăța bine

– poți să fii un bun cetățean și locuind/muncind în afara țării

5. Care sunt disciplinele școlare care îți dau cele mai multe cunoștințe despre felul în care poți fi un bun cetățean?

__________________________________________________________________________

6. Unde elevii învață mai bine să fie cetățeni responsabili în țara lor, Republica Moldova? Se pot alege mai multe opțiuni.

– acasă

– la școală

– în comunitate

– pe rețelele de socializare

– în altă parte________________

7. Cum te poți manifesta în viitor, în calitate de cetățean responsabil?

-__________________________________________________________________________

-__________________________________________________________________________

8. Cît de optimist ești față de viitorul tău în țara ta? Încercuiește.

Foarte optimist Optimist Puțin optimist Pesimist

Vă mulțumim!