Impactul Antropic Asupra Fondului Forestier Cauze, Efecte Si Masuri DE Renaturare

IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA FONDULUI FORESTIER: CAUZE, EFECTE ȘI MĂSURI DE RENATURARE

INTRODUCERE

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

PĂDUREA CA ECOSISTEM TERESTRU

FONDUL FORESTIER DIN ROMÂNIA. REPARTIȚIA GEOGRAFICĂ

FUNCȚIILE PĂDURII

Funcția de producție

Funcțiile de protecție social

Funcțiile de protecție a mediului

BIODIVERSITATE, STABILITATE ȘI POLIFUNCȚIONALITATE ÎN ECOSISTEMELE FORESTIERE

RAPORTUL DINTRE DIVERSITATE ȘI STABILITATE ÎN ECOSISTEMELE FORESTIERE

CAPITOLUL II

ROLUL PĂDURII ÎN PROTECȚIA ȘI STABILIREA SOLULUI

CAPITOLUL I

PĂDUREA CA ECOSISTEM TERESTRU

Mediul forestier în tot ceea ce ține de ansamblul pădurii, constituie condiția primară pentru apariția, menținerea si dezvoltarea omului considerat cea mai tulburătoare operă a evoluției societății.

Relațiile dintre om și pădure s-au derulat sub multiple aspecte cuprinse între confruntare și armonizare, continuând să aibă semnificații noi, complexe si de durată.

Pentru lumea de azi și mâine aceste relații au un rol deosebit de important, pădurile reprezentând prin procesele și funcțiile lor ecoprotective un patrimoniu al umanitații.

Varietatea sub care se prezintă si mai ales tot ceea ce înseamnă pădurile pentru colectivitatea umană din punct de vedere economic, ecologic, social și afectiv ne-au îndemnat la elaborarea acestei lucrări, care în intenția mărturisită de a sensibiliza cât mai mulți semeni în vasta acțiune cu caracter național și internațional de conservare și protejare a acestora.

Este necesar ca prin ceea ce se întreprinde la noi în țară, ca și pretutindeni în direcția conservării și protejării fondului forestier și a vegetației lemnoase, să se manifeste maximă responsabilitate civică.

Un comportament civilizat, prin protejarea a tot ceea ce este parte componentă a acestui tezaur național: arbori, sol, ape, arbuști, fructe, animale reflectă gradul de înțelegere a resturilor pe care le au pădurile în viața noastră.

Să nu uităm o clipă că am ieșit în luminișurile civilizației umane cu cutezanța și înțelepciunea de a tranzmite generațiilor ce ne urmează capacitatea de a desăvârșii întru ființă și prin respectul fața de pădure.

Fiecare națiune are cultul valorilor sale, pădurea a fost acordată pretutindeni prin întregul său freamăt, la modularea ființei umane. Pe toate meridianele pădurile au oferit adăpost și hrană oamenilor, încălzindu-le colibele ori palatele. La multe popoare pădurile au fecundat pilde și imagini, blesteme și povești, după cum ipostazele umanului se regăsesc în complexitatea acestora.

De-a lungul devenirii neîntrerupte în spațiul locuit de români, nu ne-am trădat niciodată pădurea; prelungindu- ne în casele noastre de lemn visele de preamărire a împlinirii la care ne dă dreptul efortul muncii de peste zi.

Să îngrijim și să conservăm aceste valoroase păduri, înfrumusețându-le cu roua inimilor noastre.

Pădurea are o deosebită importanță din punct de vedere ecologic: ea protejează și stabilizează solul, climatul local și regimul hidrologic; controlează eficiența ciclului nutrienților în sol și vegetație; este habitatul la numeroase specii de plante și animale etc, din punct de vedere economic pădurea furnizează lemn de construcții materie primă pentru fabricarea celulozei și hârtiei: frunze, fructe, semnițe, rădăcini, etc, folosite în diverse scopuri de exemplu la fabricarea medicamentelor.

Pădurea este folosită în scopuri de recreație, educație, cercetări etc, reprezentând din acest punct de vedere o valoare deosebită.

Lemnul prima si poate cea mai folosită sursă de energie pentru încalzit și gătit, în special în țările în curs de dezvoltare. Se apreciază că circa 2000 milioane de oameni utilizează în prezent lemnul ca sursă de energie.

FONDUL FORESTIER DIN ROMÂNIA. REPARTIȚIA GEOGRAFICĂ

Fondul forestier reprezintă totalitatea terenurilor cu destinație forestieră: terenurile împădurite (pădurile) sau cele care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, terenuri destinate împăduririlor și cele neproductive dacă sunt cuprinse în amenajările silvice.

În România, fondul forestier ocupă o suprafață de peste 6,3 milioane hectare (26,6% din suprafața țarii noastre) din care 6,2 milioane hectare (98,1%) reprezintă pădurile; de specii, dominante sunt pădurile de foioase care dețin 4,3 milioane hectare în timp ce rășinoasele ocupă o suprafață de 1,9 milioane hectare; în medie, fiecărui locuitor îi revin 0,48 hectare pădure.

Urmărind dinamica fondului forestier și a pădurilor în perioada 1922-1995, remarcăm că până la naționalizare suprafața celor 2 categorii silvice a scăzut; în a doua jumătate a secolului XX s-a înregistrat o ușoară rergresie a fondului forestier li o creștere cu 517mii hectare a suprafeței pădurilor (Tabelul nr1).

Repartiția teritorială a pădurilor nu este uniform, distribuția spațială fiind influențată de specificul fizico-geografic al tuturor formelor majore de relief, ca și de anumite aspecte sociale care au acționat de-a lungul istoriei.

Astfel, zona montană de peste 700m altitudine deține 58,5% din suprafața pădurilor, cea de deal (150-700m) 32,7%, iar cea de câmpie (sub 150m) îi revine numai 8,8% din terenurile acoperite cu păduri.

În unele județe (Suceava, Vâlcea, Covasna, Hunedoara, Neamț, Argeș) pădurea ocupă mai mult de 40% din suprafață, iar în Constanța, Ialomița, Călărași, Galați, Botoșani etc numai 4-9%.

FUNCȚIILE PĂDURII

Având în vedere importanța și rolul pe care îl au pădurile pentru om și mediul înconjurător, în raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, acestea se pot încadra, conform Codului Silvic-2000, în două grupe funcționale:

-grupa I, cuprinde păduri cu funcții speciale de protecție a apelor, terenurilor, solurilor, a factorilor climatici și industriali nocivi, păduri de recreere, cele de interes științific și de conservare a genofondului și ecofondului, păduri monumente ale naturii și rezervații;

-grupa II, cuprinde păduri cu funcții de producție și protecție, în care se urmărește să se realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară și alte produse ale pădurii, concomitant cu protecția calității factorilor de mediu.

Din cele menționate mai sus rezultă că funcțiile de bază ale pădurii sunt cele de producție și protecție.

FUNCȚIA DE PRODUCȚIE

Având o importanță economică mare, funcția de producție este dată de obținerea lemnului, biomasei și produselor aecesorii. Potrivit Codului Silvic produsele pădurii sunt:

-produse principale, respective, materialul lemnos destinat exploatării pentru nevoile economiei și ale populației;

-produse secundare, reprezentate de materialul lemons rezultat în urma lucrărilor de îngrijire a pădurilor;

-produse accidentale sunt produse lemnoase rezultate după producerea unor calamități naturale, în urma amenajării drumurilor, ș.a.

-produse accesorii formate din scoarță, rășină, fructe de pădure, ciuperci, plante medicinale, aromatice și melifere, etc.

Vânatul constituie un produs important al pădurii, în timp ce iarba reprezintă un produs a cărui regim de exploatare este impus de funcția pădurii și este strict reglementat.

FUNCȚIILE DE PROTECȚIE SOCIALĂ

Funcțiile sociale: -funcția sanitară este atribuită pădurilor care au un rol de moderare a factorilor climatici sau de ameliorare a calității aerului, prin purificare, ionizare, etc., această funcție revine pădurilor din jurul stațiunilor balneoclimaterice, a sanatoriilor, a orașelor, ș.a.; în terapia diverselor boli sunt utilizate cca 30 specii de arbori, arbuști și subarbuști.

Funcția recreativă a pădurii este deosebit de importantă pentru că pădurea fortifică starea de sănătate a populației reface forța de muncă și asigură un nivel superior stării psihice umane; pădurile de agrement din jurul orașelor, cele de interes turistic, cele destinate recreerii prin vânătoare și pescuit îndeplinesc o funcție recreativă.

Funcția estetică are în vedere pădurile cu caracteristici estetice, așa cum sunt parcurile forestiere și pădurile -parc.

FUNCȚIILE DE PROTECȚIE A MEDIULUI

a) Funcția de protecție a apelor se referă la:

-reținerea precipitațiilor atmosferice (în procent de 40%);

-reducerea și purificarea scurgerilor de apă pe terenurile în pantă și prevenirea avalanșelor;

-echilibrarea alimentării pânzei freatice, a izvoarelor de apă potabilă, minerală etc.

Pădurile cu rol de protecție a apelor sunt reprezentate de următoarele categorii:

-pădurile situate în arealul de protecție a izvoarelor, a surselor de apă minerală, potabilă și industrială;

-pădurile de pe versanții direcți ai lacurilor naturale și antropice;

-pădurile situate pe versanții apelor curgătoare care alimentează lacurile din zonele de munte și deal;

-pădurile de pe ambele maluri ale Dunării și ale râurilor interioare;

-pădurile din Delta Dunării;

-pădurile existente în albiile majore ale cursurilor de apă, inclusiv cele din ostroave și din zona dig-mal;

-pădurile din bazinele torențiale cu transport excesiv de aluviuni;

-pădurile de protecție a izvoarelor care constituie surse de alimentare a păstrăvăriilor;

-pădurile situate pe versanții direcți ai păstrăvăriilor;

-pădurile situate în arealul de protecție a izvoarelor, a surselor de apă minerală, potabilă și industrială;

-pădurile de pe versanții direcți ai lacurilor naturale și antropice;

-pădurile situate pe versanții apelor curgătoare care alimentează lacurile din zonele de munte și deal;

-pădurile de pe ambele maluri ale Dunării și ale râurilor interioare;

-pădurile din Delta Dunării;

-pădurile existente în albiile majore ale cursurilor de apă, inclusiv cele din ostroave și din zona dig-mal;

-pădurile din bazinele torențiale cu transport excesiv de aluviuni;

-pădurile de protecție a izvoarelor care constituie surse de alimentare a păstrăvăriilor;

-pădurile situate pe versanții direcți ai păstrăvăriilor.

b) Funcția de protecție a solurilor și terenurilor constă în capacitatea pădurii de a preveni și reduce procesul de eroziune; rolul antierozional al pădurii se datorează:

-capacității de a stabiliza și consolida terenurile erodabile prin sistemul radicular;

-calității de reducere a vitezei de cădere a precipitațiilor;

-micșorării debitului solid al apelor ce se scurg la suprafața solului.

Pădurile protejează lacurilor de acumulare împotriva colmatării, favorizează fixarea versanților și a terenurilor cu risc de alunecare contribuind la prevenirea torențialității. Vegetația forestieră combate eroziunea eoliană, având rol de fixare a nisipurilor zburătoare. De asemenea, contribuie la reducerea fenomenelor de alunecare a straturilor de sol situate pe plante.

Eroziunea de suprafață pe terenuri cu pantă până la 10% determină reducerea recoltei cu până la 20%, iar pe terenuri cu înclinări de până la 20% pierederea producției este cca 60%.

În categoria pădurilor cu rol de protecție a solurilor și terenurilor sunt incluse:

-pădurile situate pe grohotișuri, stâncării, terenuri cu înclinări de peste 35°, substraturi de fliș, nisip;

-păduri limitrofe drumurilor publice de interes deosebit;

-pădurile din jurul construcțiilor hidrotehnice și unitățile industriale;

-pădurile din zonele de formare a avalanșelor;

-pădurile situate pe nisipuri mobile;

-pădurile de pe terenurile cu substrat litologic foarte vulnerabil la eroziuni și alunecări;

-benzile de pădure din jurul exploatărilor miniere subterane și carierelor, pe o lățime de 100-300m;

-plantațiile forestiere de pe terenurile degradate.

c) Funcția climatică și de protecție împotriva factorilor industriali nocivi este conferită pădurii de însușirea pe care aceasta o are de a atenua valorile extreme ale parametrilor climatici prin:

-reducerea amplitudinilor termice;

-moderarea intensității radiației solare (coronamentul reflectă parte din radiații);

-micșorarea vitezei vântului care duce la reducerea numărului de “doborâturi de vânt”;

-echilibrarea evapotranspirației;

-creșterea umidității atmosferice (cu până la 10%);

-reducerea substanțială a temperaturii solului în pădure cu până la 2°- 4°C, ceare de a atenua valorile extreme ale parametrilor climatici prin:

-reducerea amplitudinilor termice;

-moderarea intensității radiației solare (coronamentul reflectă parte din radiații);

-micșorarea vitezei vântului care duce la reducerea numărului de “doborâturi de vânt”;

-echilibrarea evapotranspirației;

-creșterea umidității atmosferice (cu până la 10%);

-reducerea substanțială a temperaturii solului în pădure cu până la 2°- 4°C, ceea ce influențează favorabil activitatea microorganismelor din sol și a rădăcinilor.

Scăderile termice sunt mai mici în pădurile de pin și mai mari în cele de fag, efectul resimțindu-se în afara pădurii la distanțe de 500-1000 m.

Rolul de combatere a poluării industriale pe care îl are pădurea se manifestă prin purificarea aerului și apei de elemente poluante și îmbogățirea acestora cu 02, 03, ioni negativi, prin atenuarea poluării sonore și prin calitatea pădurii de conservare a mediului.

Cercetările specialiștilor în domeniu au arătat că atmosfera deasupra unei zone industiale conține 100-500 mii particule în suspensie/m3, iar deasupra unui câmp cca 5000 particule/ m3 , iar deasupra pădurii doar 500 particule/ m3 aer.

Categoriile de pădure cu funcție de protecție contra factorilor climatici și industriali sunt următoarele:

-pădurile de stepă și silvostepă;

-pădurile situate în jurul Mării Negre și a lacurilor litorale pe o distanță de 15 km;

-pădurile situate în zone industriale poluate;

-pădurile aflate în zone de mare altitudine cu condiții foarte grele de regenerare;

-benzile de pădure situate înjurul bazinelor de retenție;

-perdelele forestiere de protecție a culturilor agricole, căilor de comunicație și a localităților;

-trupurile de pădure dispersate cu suprafețe mai mici de 100 ha situate în zona de câmpie;

-pădurile de stejar din câmpie, supuse regimului de conservare pe termen lung.

d) Funcția științifică și de conservare a genofondului forestier este dată de proprietatea pădurii de a constitui un element major pentru protecția naturii în scopuri științifice.

Necesitățile de ordin științific, de păstrare și ocrotire a genofondului și ecofondului forestier, de protecție a rezervațiilor științifice și monumentelor naturii, impun rezervarea și amenajarea în scopuri științifice, de conservare a unor suprafețe de pădure.

Această funcție este deținută de următoarele categorii de pădure:

♦parcuri naționale;

♦parcuri naturale;

♦rezervații naturale;

♦rezervații științifice;

♦parcuri dendrologice și arboretumuri;

♦monumente ale naturii;

♦păduri care includ suprafețe experimentale pentru cercetări forestiere de durată;

♦păduri stabilite ca rezervații pentru producerea de semințe și conservarea genofondului forestier;

♦pădurile din zona tampon a parcurilor naționale și a rezervațiilor.

De remarcat, este faptul că grupa de funcții a pădurii determină și modul de gospodărire a acesteia; astfel, în toate pădurile cu funcții de protecție este interzis pășunatul, există restricții severe privind aplicarea tăierilor rase, sunt stabilite măsuri speciale pentru lucrările de împădurire, de îngrijire a arboretelor, etc.

DIVERSITATE, STABILITATE ȘI POLIFUNCȚIONALITATE ÎN ECOSISTEMELE FORESTIERE

Dacă cineva ar încerca să privească de sus de tot ținutul carpato-ponto-danubian ar rămâne vrăjit de diversitatea pământului românesc, de armonia și frumusețea lui neîntreruptă; scutul de protecție al spațiului mioritic-pădurile va apărea ca o broderie națională pe veșmântul de sărbătoare al țărăncii grigoresciene.

De aceea, orice amputare a diversității pădurilor patriei nu reprezintă altceva decât o acțiune străină și contrară a naturii și firii românești. Căci diversitatea naturii, în general, și a pădurii, în special, a influențat graiul, caracterul, obiceiurile și arta populară, portul și cântul; prin ea am devenit noi înșine. În consecință, restrângerea bogăției structurale a pădurilor echivalează cu o mutilare a sufletului românesc.

Un paradox al contemporaneității este acela că în timp ce crește spectrul lipsei de energie, materii prime-inclusiv de lemn – resurse agroalimentare, apă și alte bunuri, nivelul consumului, dar mai ales diversitatea acestuia se măresc într-un ritm accelerat, atât ca efect al majorării numărului populației cât și ca urmare a tendinței firești de îmbunătățire a nivelului de trai.

Un alt paradox constă în faptul că pe măsura creșterii longevității individuale umane, dezvoltării științei, industrializării, urbanizării și "conștientizării" societății, sporește influența nocivă a omului asupra propriului habitat. Diversitatea și calitatea bunurilor naturale sunt înguste.

În consecință, în viitor poate fi amenințată calitatea vieții individuale și sociale.

Căci noile descoperiri științifice și tehnice nu merg întotdeauna mână în mână cu epuizarea resurselor naturale și nu pot să restabilească în întregime echilibrele ecologice. De aceea, ecologia – ca știință a consecințelor – intuiește primejdia și ia poziție pentru conservarea diversității în natură, pentru apărarea tuturor bunurilor naturale.

Ecologii privesc cu legitimă îngrijorare și acționează în plus pentru ocrotirea și conservarea naturii vii în toată diversitatea ei structurală; pe această cale devine posibilă conservarea diversității resurselor naturale regenerabile.

Îngustarea diversității din natura vie, respectiv a ființelor și ecosistemelor, se corelează cu o evidentă limitare a opțiunilor de dezvoltare economico-socială a generațiilor viitoare în condițiile în care pe an ce trece crește diversitatea cerințelor umane față de bunurile materiale oferite de natura vie. Evident, diversitatea cerințelor umane va putea fi satisfăcută numai de o mare diversitate a resurselor naturale, în special a celor regenerabile. Așa încât conservarea polifuncționalității ecosistemelor devine o condiție esențială pentru asigurarea cerințelor multiple ale societății.

În privința economiei forestiere câteva exemple sunt utile: pe măsura creșterii cererii pentru lemnul de rezonanță și furnire, rezervele naturale scad într-un ritm accelerat până la nivelul epuizării lor, ca urmare a îngustării diversității pădurilor prin suprasolicitarea exploatăriilor în arboretele de calitate superioară greu regenerabile.

Alt exemplu se referă la dispariția sau împuținarea unor specii din fauna cinegetică, ceea ce restrânge polifuncționalitatea pădurii.

Dar, cum polifuncționalitatea este corelată cu diversitatea ecosistemelor, rezultă că nivelul acesteia din urmă va influenza favorabil sau nefavorabil asupra stabilității lor.

Pădurile constituite din biocenoze cu un grad înalt de integralitate, dar diversificate sub raport ecologic și genetic, prezintă evidente avantaje economice și sociale, după cum urmează:

măresc probabilitatea ca structura pe sortimente a producție lor să se suprapună favorabil peste structura pe sortimente a cererilor de viitor;

minimizează consumul energetic și al forței de muncă pe unitatea de suprafață a fondului forestier;

maximizează efectele de protecție și sociale în condițiile minimizării cheltuielilor;

prezintă o mai mare flexibilitate, țelirile social-economice putând fi adaptate la cerințele imprevizibile ale viitorului.

Pădurile optim diversificate minimizează riscurile de ordin economico-social.

În schimb, culturile îngust specializate – cum sunt cele destinate producerii lemnului pentru celuloză sau biomasă energetică – sunt însoțite de mari riscuri ecologice.

Față în față cu cerințele social-economice tot mai diversificate și în continuă creștere, silvicultura este constrânsă de împrejurări să își revizuiască țelurile. De la țeluri limitate la producția de lemn sau la unele funcții de protecție, silvicultura dobândește țeluri multiple – economice, sociale, ecologice, informaționale. Este o consecință a integrării tot mai accentuate a silviculturii în sistemul economic-social.

Evoluția în direcția silviculturii cu țeluiri multiple reprezintă un proces logic; ea se corelează cu necesitatea unor ecosisteme forestiere de tip natural sau cvasinatural cu funcții multiple, gospodărite pe baze ecologice. S-a arătat că silvicultura cu funcții multiple prezintă cel mai înalt grad de intensivitate. La celălalt pol se află silvicultura unidirecționată, de tipul ligniculturii; aceasta din urmă, care nu este altceva decât o agricultură profilată pe producția de biomasă forestieră – prin monotonia, supersimplificarea structurilor biocenotice și ultraspecializare – se află în evidentă contradicție nu numai cu specificul cadrului natural românesc deosebit de dioversificat, dar contravine intereselor de viitor. Totuși culturile forestiere de tip agricol sau industrial, deși vor ocupa o suprafață limitată pe teritoriul țării, vor putea avea un rol deloc neglijabil în silvicultura viitorului, dar care, oricum, nu va fi decât secundar, complementar față de importanța pădurii autentice. Aria lor de răspândire va rămâne Lunca si Delta Dunării, terenuri abandonate din fondul agricol, terenuri degradate din zona de câmpie. Chiar și în aceste zone, culturile respective vor trebui să îndeplinească concomitent mai multe funcții așa încât se va evita superspecializarea lor.

S-a menționat de repetate ori că aportul pădurii naturale pentru economia viitorului constă și în modelul realizat de ea, verificat de-a lungul mileniilor la stabilitate. Din cele prezentate se mai degajă concluzia potrivit căreia în viitorul previzibil și chiar îndepărtat, dată cu progresul tehnic, în condițiile industrializării accentuate și informatizării societății, agriculturii industrializate, urbanizării excesive și în general,în paralel cu creșterea gradului de artificializare a mediului de viață, omul va avea nevoie mai mult de păduri autentice, naturale sau cvasinaturale, multifuncționale rezistente și frumoase, în așa fel structurate încât ele să producă multă biomasă forestieră utilă. În condițiile menționate doar pădurile autentice, diversificate sub raport genetic și ecologic, vor putea îndeplini misiunea antientropică în ecosferă, împotriva tehnosferei tot mai ostile echilibrului în natură.

Culturile forestiere cu structuri ultrasimplificate, puternic artificializate, instabile, în loc să protejeze mediul, ele însele au nevoie de protecție, solicitând în acest scop un mare aport de energie suplimentară din parte sistemului social.

De aceea, este în afara oricărei îndoieli că aria pădurilor naturale și cvasinaturale, productive, robuste, stabile și eficiente sub rapot ecoproductiv, vor constitui o măsură a bunăstării generațiilor viitoare și un indicator esențial al calității vieții individuale și sociale.

Această concluzie se impune cu atât mai mult pentru o țară relativ săracă a pădurii dar cu un cadru natural suprasensibil la degradări ecologice cum este România.

Polifuncționalitatea ecosistemelor forestiere devine condiție în sine a silviculturii cu țeluri multe, iar aceasta din urmă constituie o cerință existențială a viitorului.

RAPORTUL DINTRE DIVERSITATE ȘI STABILITATE ÎN ECOSISTEMELE FORESTIERE

În lumina concepției sistemice despre pădure, problema asigurării diversității si integrității ecosistemelor forestiere dobândește o semnificație si importanță majoră.

În general, variabilitatea, sub toate formele ei, apare ca un corolar necesar al stabilității ca o condiție necesară a însăși formelor de existența a materiei vii. Orice acțiune îndreptată în direcția îngustării acestei diversități reprezintă o lovitura dată vieții, o perturbare a ecosistemului.

Pădurea naturală, ca orice sistem biologic, evoluează spre creșterea complexității funcțional-structurale, respectiv spre creșterea diversității ei interne: biocenozele forestiere dobândesc astfel mai multa stabilitate. Prin stabilitate nu înțelegem „constanta, invariabilitatea condițiilor (a parametrilor) sistemului” ci o anumită regularitate, periodicitate a variației (uneori chiar foarte mari) a factorilor, „regularitate datorita căreia variația capătă caracter de regim”.

Ecologia a admis inițial ipoteza potrivit căreia stabilitatea este dependența de diversitate, ideea că diversitatea este o proprietate a ecosistemelor naturale stabile devenind astfel o dogmă a ecologiei.Ulterior s-a constatat că relația dintre stabilitate si diversitate este mult mai complexă. Astfel, s-a dovedit că există o diversitate optimă corespunzătoare unei maxime stabilități. În consecință, prea multă sau prea puțină diversitate este destabilizatoare pentru sistem, respectiv pentru biocenoza forestieră.

Pentru biocenozele forestiere, diversitatea optimă depinde de stabilitatea fiziologică a speciilor componente, gradul de tolerabilitate a acestora, bonitatea biotopului, de vârsta lor etc. Evident un rol important în procesul de optimizare este deținut de stabilitatea relațiilor reciproce între elementele componente ale biocenozei.

Faptul că nu există o relație liniară între diversitate și stabilitate și că stabilitatea maximă a biocenozei se realizează la o diversitate optimă realizată prin asocierea unor specii între care sunt posibile relații stabile, prezintă o deosebită importanță practică, evidențiind necesitatea unor schimbări profunde în actuala gândire privind asocierea speciilor și structura pe verticală a arboretelor.

Faptul ca nu exista o relație liniară între diversitate și stabilitate mai este demonstrat și de faptul că vegetația forestieră de pe teritoriul României nu este uniformă din zona de câmpie și până în vârful munților. Așa se explică, că în zonele de câmpie cu soluri bogate și climă austeră, veri calde și secetoase, ierni friguroase vegetația este alcătuită în principal din plante ierboase și foarte putini arbuști caracteristici și mai puțin arboret.

Pe măsura creșterii altitudinii în zonele colinare își fac prezența pădurile de stejar care ocupă etajul inferior al ecosistemelor cuprinse între 200-800 m altitudine unde clima este mai caldă, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 8-10 °C, umiditate atmosferică variază între 65-75% iar cantitatea de precipitații anuale se ridică la 500mm.

Solurile sunt în general mai puțin fertile de tipul brun-roșcat de pădure si podzol.

După aceste considerente de biotop si condiții de climă pădurile de stejar se împart în 3 subzone:

♦ în zona de câmpie și în unele zone de deal există păduri de cer (Quercus cerris) sau de gârniță (Quercus frainetto).

♦ subzona stejarului (Quercus robur) specie prosperă pe solurile puțin argiloase născute pe pietrișuri si nisipuri.

♦ subzona gorunului (Quercus petraea) care face trecerea la subzona fagului până la aproximativ 700m altitudine și se învecinează cu etajul forestier următor care sunt reprezentate de pădurile de fag.

Etajul fagului formează o biocenoză specifică care se afla la 600-1300 m, de obicei situate pe versanții însoriți.

Clima specifică acestui subsistem determinată de altitudine și expoziție, înregistrează temperaturi medii anuale între 6-9 °C precipitații medii anuale de peste 600 mm la limita inferioară si 1000 mm la limita superioară unde se produce interferența cu pădurile de conifere (molidul).

Biotopul acestui etaj forestier este reprezentat mai ales de soluri brune acide,brune de pădure si podzoluri care au o reacție acidă cuprinsă între pH = 4-6.

Pe măsura creșterii altitudinii la 1200-1700 m se instalează pădurile de molid. Clima specifică este rece si umedă cu temperaturi medii anuale între 3-5° C și regim pluviometric cuprins între 800-1300 mm anual.

Biotopul este reprezentat de soluri podzolice si brune podzolite iar vântul prezintă intensificări foarte mari mai ales primăvara. Speciile caracteristice acestui subsistem în permanentă verde (cu frunze permanente) sunt:

-molidul (Picea abies);

-bradul (Abies alba);

-arinul de munte (Alnus viridia);

-socul roșu (Sambucus racemosa) etc;

În acest ultim etaj forestier datorită condițiilor mai grele de viață nu numai plantele dar și animalele sunt mult mai reduse ca număr.

Deci atât fitocenozele cat si zoocenozele sunt mai sărace, în schimb pădurile de conifere adăpostesc o bogata faună de păsări care trăisc numai în acest biotop așa cum este cocosul de munte (tertao urogalus) declarat monument al naturii, trăiește permanent în aceste păduri, iar rudă cu el este cocosul de mesteacăn (lyrurux tetrix) și el ocrotit prin lege. Deasupra ultimului etaj forestier la altitudini 2000-2500 m se situează pajiștile alpine în zona superioară a munților având climă umedă și rece, care de obicei sunt folosite o perioadă scurtă pe timpul verii ca pășuni naturale pentru ovine și taurine.

Etajarea ecosistemelor forestiere în funcție de altitudini și condiția de biotop nu înseamnă în același timp si o delimitare strictă a speciilor forestiere ci există și condiții de conviețuire sau de asociere între diversele specii enunțate anterior de aici și unele încercări reușite sau nereușite de asociere din dorința de a forma arborete amestecate mai ales în situația realizării unor împăduriri pe suprafețe afectate de activități antropice (exploatări de cărbune, gaze, petrol, cariere de materiale de construcții).

Cei mai elocvent exemplu este cel al încercării de asociere al fagului cu molidul. Căci, din dorința de a forma arborete amestecat-principal mai stabile-și de a majora productivitatea pădurilor din etajul fagului și din cel al amestecurilor de fag cu rășinoase, în practica silvică actuală se întemeiază culturi de rășinoase cu fag, de regula după “metoda” completării regenerării naturale. Dar, între fag si molid, sub raport ecologic, de regulă nu se formează relații stabile și, în consecință stabilitatea respectivelor biocenoze este pusă sub semnul întrebării, zădărnicind optimismul inițiatorilor și marile eforturi financiare și umane angajate în aceasta acțiune.

Într-adevăr, culturile intim amestecate de rășinoase cu fag evoluează, în raport cu stațiunea, fie spre făgete pure în stațiuni favorabile fagului, fie spre molidișuri pure instabile – în stațiuni favorabile molidului.

Doar formarea de culturi amestecate prin introducerea în unele făgete a molidului în pâlcuri mari ar putea oferi mai multe șanse de reușită.

EX : Acest lucru este demonstrat printr-un exemplu pe care l-am observat într-o lecție practică asupra evoluției si etajării ecosistemului forestier de la Rânca unde se regăsesc și zone defrișate si puternic erodate până la stratul de rocă. Deci în această zonă operațiunea de refacere a pădurilor trebuie sa respecte principiul enunțat anterior și anume înființarea de pâlcuri mari: fie de făget în cazul molidului, fie de molid în cazul făgetului și trebuie deci evitat principiul amestecurilor dintre cele 2 specii.

Toate acțiunile de bună credință nu trebuie să meargă pe principiul amestecuri. Populațiile de fag și molid pot forma o biocenoză stabilă din punct de vedere ecologic.

În schimb, natura – în raport cu strategia ei ecologica – a realizat arborete optim structurate compozițional, de o mare stabilitate și funcționalitate, așa cum sunt: brădeto – făgetele, șleaurile, zăvoaiele etc.

Acestea pot constitui adevărate modele de structuri optime pentru pădurea viitorului, atât timp cât prin cercetări de lungă durată nu se va dovedi superioritatea altor forme structurale. Până atunci, conservarea arboretelor cu structuri naturale optim diversificate va trebui sa constituie un obiectiv major al silviculturii contemporane. În acest scop tratamentele intensive ( grădinărit, cvasigrădinărit s.a.)sunt de o mare utilitate.

Reintroducerea bradului în făgete se înscrie pe aceeași linie, a formării de sisteme (arborete) stabile sub raport ecologic. Tot așa cum se poate dovedi necesitatea reconstrucției ecologice a pinetelor realizate în stațiuni favorabile amestecurilor de gorun cu alte foioase. Reconstrucția ecologica va trebui extinsa asupra molidișuriior artificiale realizate în subzona amestecurilor de fag cu rășinoase, urmărind revenirea la arborete optim structurate compozițional si vertical. Evident, prin amploarea consecințelor negative ale monoculturilor de molid, este necesar ca aceasta acțiune sa fie considerata ca prioritară în ansamblul preocupările actuale.

Un alt exemplu clasic de acțiune nonecologica, oferit de silvicultura contemporană, este cel al plopiculturii. Aceasta a fost dezvoltata în Lunca Dunării și în luncile râurilor interioare, după desființarea pădurilor de tip natural (zăvoaie, șleauri s.a.) de o mare stabilitate și funcționalitate. În Lunca Dunării au fost promise culturii de plopi euramericani de mare productivitate (20-40 m3/an/ha față de 6-10 m3/an/ha cât realizau pădurile naturale).

Potrivit planurilor, au fost realizate culturi monoclonale de plopi euramericani(de regula cu clona R-16), fără ca obiectivul propus să fi fost atins. Căci, culturile realizate, din cauza redusei lor diversități structurale, la care s-a adaugat alegerea necorespunzătoare a clonelor și tehnologiilor de împădurire, înregistrează creșteri reduse (în medie de numai 10-12 m3/an/ha), fără sporuri esențiale față de pădurile naturale rațional gospodărite; și aceasta, după ce au fost depuse mari eforturi financiare și umane din partea societății, rămase în parte neacoperite cu efecte economice pe măsura eforturilor depuse.

În plus, culturile respective sunt instabile sub raport ecologic, fiind periodic supuse acțiunilor distructive ale factorilor naturali. Desigur, soluția varietăților multiclonale va majora întrucâtva diversitatea culturilor și în consecință stabilitatea lor, dar fără ca prin aceasta să se ajungă la o stare optimă sub raportul rezistentei lor. De aceea,va trebui sa se acționeaze în plus prin realizarea de culturi cu structuri apropiate de cele naturale ( zăvoaie, șleauri etc.) cu deosebire în luncile râurilor interioare. Se întrevede astfel perspectiva unei veritabile acțiuni de refacere ecologică a multor culturi de plopi euroamericani, în direcția revenirii la arborete optim diversificate compozițional, constituite din specii între care se formează relații stabile. Astfel, în luncile interioare, reintroducerea stejarului în amestecuri corespunzătoare șleaurilor de luncă se impune cu toata necesitatea .

Alte exemple se pot referi,în încercarea silvicultorilor de a realiza cu orice preț culturi ultradiversifieate, presupuse de mare stabilitate, în stațiuni sărace, extreme, respectiv tocmai acolo unde optimul stabilității se realizează, din contră, la o redusă diversitate. Acesta este cazul încercărilor nereușite de a forma arborete amestecate în stațiuni de productivitate inferioară pentru cerete, unde în mod natural ceretele practic pure s-au dovedit cele mai stabile.

Fără șanse de reușite ar fi și încercarea de a forma arborete amestecate de salcâm cu alte specii pe nisipuri.

Principiile biocenotice fundamentale, formulate de Thienemann (citat de Stugren N-, 1982- Bazele Ecologiei Generale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București), potrivit cărora mulțimea de indivizi și mulțimea de specii sunt invers proporționale, prezintă pentru silvicultura practică un interes deosebit. Aceste principii arată că:

„Cu cat sunt mai variabile condițiile de existenta ale unui biotop, cu atât este mai mare numărul de specii din biocenoza respectiva – biodiversitate”

„Cu cât se abat condițiile de existență ale biotopului mai mult de normal, iar pentru cele mai multe viețuitoare de la optimal, cu atât mai săracă în specii devine biocenoza, cu atât mai caracteristică va fi ea și cu atât mai mare va fi bogația de indivizi a speciilor respective” -autoreglarea-

În biotopurile cu condiții extreme domină speciile strict specializate sub raport ecologic – adaptate la condițiile de mediu.

O analiză atentă a actualelor norme tehnice privind schemele de împădurire și compozițiile de regenerare va evidenția numeroase exemple de incompatibilitate față de principiile biocenotice fundamentale enunțate mai sus.

CAPITOLUL II

ROLUL PĂDURII ÎN PROTECȚIA ȘI STABILITATEA SOLULUI

VEGETAȚIA NATURALĂ DIN ECOSISTEMELE FORESTIERE

Vegetația lemnoasă se întâlnește sub formă de păduri mai mult sau mai puțin extinse, în care predomină specii ale genului Quercus (stejarul, gorunul, cerul și altele). Pe lângă aceste specii se întâlnesc și specii ale genului Ulmus, Carpinus, Acer, etc.

Sub pădurile de foioase se dezvoltă tufișuri și numeroase plante ierbacee.

Dintre tufișuri amintim specii ale genului Corylus, Sambucus, Ligustrum, Cornus, Prunus, etc. Plantele ierboase aparțin genului Galantus, Cotydalis, Scila, Viola.

Vegetația ierboasă spontană este în general mezofilă și mezoxenofită fiind influențată de climă, relief și de sol.

Pe terenurile luate în cultură vegetația ierboasă se întâlnește sub formă de buruieni (volbură, pălămidă, muștar).

Pe suprafețele cu pășuni și fânețe speciile dominante aparțin genului Cynodon, Festuca, Andropoggon, Lolium, alături de care poate să apară Poa Alopecurus, Agrostys Dactilys, Herdeum, Taraxacum, Plantago, etc.

În porțiunile cu alunecări semistabilizate și active se întâlnesc specii caracteristice, cum ar fi: Tusylago, Ranunculus, etc. Zonele afectate de exces de umiditate sunt acoperite cu vegetație hidrofită ca: rogozurile (Carex sp.); trestia, pipirigul (Juncus) și altele.

ZONE DE VEGETAȚIE ALE PĂDURII, SUCCESIUNEA FUNCȚIE DE CONDIȚIILE DE MEDIU

Vegetația apare în următoarea succesiune zonală:

•Vegetația alpină, constituită din pajiști cu compoziție floristică variată, în care apar împrăștiate pâlcuri de sălcii pitice (Salix herbaceea); afini (Vaccinium myrtillus), smirdar (Rhododendron kotschyi) are capacitatea de a frâna acțiunea de eroziune a apei provenite din frecventele precipitații și de a reține o parte importantă a apei prin îmbibarea ei în ierburile dese ca o pastă reducând astfel erodarea solului puțin coroziv din zonă.

•Vegetația subalpină, caracterizată prin tufișuri, târâtoare de jneapan (Pinus montana), ienupăr (Juniperus sibiriea) și smirdar, în alternanță cu pajiști de graminee scunde, acoperă o zonă în care datorită numeroaselor defrișări făcute pentru extinderea pășunilor, în unele cazuri chiar pe terenuri în pantă, acestea au fost intens erodate, iar scurgerea a căpătat un caracter torențial în zonele în care vegetația lemnoasă (jnepenișul) a fost distrusă.

•Vegetația munților mijlocii în care se dezvoltă pădurile de molid și cele de amestec de fag cu rășinoase au o influență protectoare a regimului hidrologic ceva mai redusă acolo unde lipsește sau este slab dezvoltat subetajul de arbuști.

•Vegetația dealurilor și podișurilor care la origine a fost probabil integral forestieră; astăzi este formată numai din petice de păduri de specii foioase și se grupează în:

—» subzona pădurilor de fag (Fagus Silvatica) în care, chiar dacă stratul de arbuști este slab dezvoltat, litiera bogată face ca reținerea apelor provenite din precipitații să fie mare.

-> subzona pădurilor de gorun (Quercus Petraea) instalată la limita inferioară a pădurilor de fag, se caracterizează prin prezența unui strat de arbuști mai dezvoltat decât în alte păduri, care influențează posibilitățile de reținere a apei din precipitații.

•Vegetația de câmpie este formată din trei zone fitogeografice:

1.Pădurile de stejar în care se distinge:

subzona stejarului pedunculat (Quercus peduncuîata) în amestec cu ulm, carpen, tei, frasin etc.

subzona cer-gârniță (Quercus ce iris, Quercus frainetto). Datorită aparatului foliaceu, litierei și etajului arbustiv bine dezvoltat, aceste păduri rețin mari cantități de apă.

2.SiIvostepa, zonă de interferență între pădure și stepă în care apar arborete reduse ca suprafață, constituite din stejar brumăriu ( Quercus pedunculiflora) și stejar pufos (Quercus pubescens) presărate în complexul agricol.

3.Stepa în care pădurea ca formație naturală este practic absentă, consecință a deficitului de umiditate din sol și a umezelii relative din aer (precipitații 350- 400mm/an): aici vegetația spontană apare rar și în stare de degradare pe unele izlazuri. Vegetația arborescentă presărată în masa asociațiilor plantelor de stepă, nu are capacitatea să influențeze asupra eroziunii eoliene și hidrice mai ales în a doua parte a verii, când plantele se usucă și ploile având un caracter torențial accentuat produc viituri mari chiar în văile care nu au debit permanent.

•Vegetația luncilor și a Deltei Dunării, constituită din plop (Populus Alba, P.Nigra), salcie (Salix Alba, S.Fragilis) și anin (Alnus glutinosa) în luncile inițial împădurite în întregime este însoțită de ulm, frasin, stejar, cătină și diverși arbuști în luncile evoluate ale Dunării și ale apelor interioare mai mari. În Delta Dunării, pe nisipurile grindurilor maritime se găsesc pădurea Letea și Caraorman formate din stejar brumăriu, plopi, diferite varietăți de frasin și anin negru.

ROLUL VEGETAȚIEI FORESTIERE ÎN PROTEJAREA SOLULUI ÎMPOTRIVA EROZIUNII, ÎN COMPARAȚIE CU ALTE ASOCIAȚII SAU CULTURI VEGETALE

Numeroase cercetări efectuate în țara noastră pun în evidență faptul că pădurea asigură în cel mai înalt grad protecția solului împotriva eroziunii.

O sinteză a cerecetărilor ajunge la concluzia că dacă se consideră 100 % cuantumul în t/ha/an pe teren fără vegetație atunci pe alte folosințe acesta este:

în grădini cu sol lucrat––––––––––––––––-80-90 %

în culturi de sfeclă de zahăr sau porumb–––––––––-85 %

în culturi de rășinoase sau tuberculi–––––––––––50-80 %

în culturi de cereale de primăvară––––––––––––30-50 %

în culturi de cereale de toamnă–––––––––––––5-35 %

în culturi de ierburi amiale––––––––––––––-1-5 %

terenuri cu ierburi multianuale (perene)–––––––––-0,5 %

în terenuri acoperite cu pădure–––––––––––––0,01 %

Din aceste date se poate observa clar cât de mare este rolul vegetației forestiere în dinamica proceselor de eroziune în comparație cu alte folosințe chiar și în cazul ierburilor.

Cercetări mai recente efectuate în țara noastră în mai multe bazine hidrografice torențiale, cu diferite grade de împădurire au arătat faptul că rețeaua hidrografică torențializată deși ocupă 2-5 % din suprafață, furnizează 85-95 % din transportul de aluviuni, eroziunea specifică pe întregul bazin variind între 2,8-27,0 mc/ha/an.

Pe versanți, pe soluri luto-argiloase eroziunea medie pe an și ha a fost de 0,2 tone pe pădure; 0,15-0,28 tone pe fânețe; 2,29 tone pe pășune cu eroziune foarte puternică; 29,2 tone pe pășune degradată cu eroziune excesivă și 76,4 tone pe pășune cu alunecări.

Din cercetările efectuate rezultă că pe terenurile acoperite cu păduri consistente eroziunea solului lipsește sau are valori sub 1 mc/ha/an. În condiții staționale asemănătoare eroziunea solului pe terenuri cu alte folosințe, în comparație cu eroziunea pe terenurile acoperite de pădure este:

egală sau de 1-4 ori mai mare pe pajiștile naturale sau cultivate;

de 10-50 ori mai mare pe pajiștile naturale degradate prin pășunat abuziv;

de 20-60 ori mai mare pe terenurile agricole cultivate cu plante neprășitoare;

de 50-200 ori mai mare pe terenurile agricole cultivate cu plante prășitoare (pe pante de peste 25 % poate fi și de peste 500 ori mai mare);

de 100-500 ori mai mare și chiar mult mai mare pe terenurile lipsite de vegetație, afectate de procese intense de eroziune de suprafață și adâncime în deosebi, când substratul litologic este format din roci friabile.

FOLOSIREA VEGETAȚIEI FORESTIERE ÎN AMELIORAREA ȘI CONSOLIDAREA TERENURILOR ERODATE DE APĂ

Referitor la folosirea vegetației forestiere la împădurirea terenurilor erodate, ca de altfel la împădurirea terenurilor degradate în general de importanță deosebită sunt problemele legate de speciile care se amplasează pe diferite categorii de terenuri degradate, amestecurile sau tipurile de culturi cele mai eficiente și desimea lor.

CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA SPECIILOR FORESTIERE ÎN TERENURILE ERODATE DE APĂ

La împădurirea terenurilor erodate din România s-a folosit un număr foarte mare de specii. Dintre rășinoase s-au folosit cel mai mult pinul negru și pinul silvestru; dintre foioasele de talie mare, salcâmul, aninii, plopii și sălciile; dintre foioasele de talie mijlocie și mică mojdreanul, sălcioara și vișinul turcesc; iar dintre arbuști cătina albă, scumpia, liliacul, lemnul câinesc, sângerai ș.a.

În cele ce urmează se va prezenta sumar dezvoltarea principalelor specii folosite pe diverse categorii de terenuri degradate.

♦ Pinul silvestra (Pinus Silvestris L.) este o specie cu mare amplitudine ecologică, se adaptează ușor la condițiile variate de climă și sol.

Pe terenurile erodate, pinul silvestra are o dezvoltare satisfăcătoare până la foarte bună. Intensitatea eroziunii solului nu influențează prea mult creșterea și dezvoltarea lui, decât în primii 5-10 ani. Potențialul biologic al arboretelor scade; totuși cu cât eroziunea solului crește și cu cât se coboară din zone cu condiții climatice mai favorabile spre zone joase cu condiții mai grele, respectiv din zona forestieră spre silvostepă. Pe terenuri foarte puternic și excesiv erodate, inclusiv pe stâncării, dezvoltarea lui este ceva mai slabă, însă totuși destul de bună, acoperind și protejând solul.

Reușita culturilor de pin silvestra depinde foarte mult de calitatea materialului de împădurire, de plantarea și manipularea atentă a puieților și de condițiile de umiditate ale anului în care se fac plantațiile.

Creșterea pinului silvestru pe diverse categorii de terenuri erodate cu soluri nisipoase până la lutoase.

Tabelul 2.1

♦Pinul negru (Pinus Nigra Aru) este o specie cu amplitudine ecologică mai mare decât pinul silvestru, iar marea lui adaptabilitate la condițiile de climă și sol, substrat litologic au determinat folosirea acestei specii pe scară șa mai largă la împădurirea terenurilor degradate.

Pe terenurile erodate de apă pinul negru are o dezvoltare satisfăcătoare până la bună.

Creșterea și dezvoltarea pinului negru pe diverse categorii de terenuri erodate cu soluri luto-argiloase la argiloase.

Tabelul 2.2

Formează arborete care acoperă și protejază bine solul atât în condiții staționale relativ bune cât și în condiții staționale grele cum sunt spre exemplu stâncăriile cu soluri în petice.

Pinul de munte (Pinus montana) cu tulpina erectă a fost folosită la împădurirea terenurilor erodate din România numai în perimetrul Sabed din Câmpia Transilvaniei.

Jneapănul este o specie spontană din România care s-a folosit pe scară redusă la împădurirea terenurilor moderat până la foarte puternic erodate. Rezultatele obținute au fost satisfăcătoare.

Salcâmul este o specie exotică (Robima pseudocacia L.) mult răspândită în culturi, încât poate fi socotită ca aclimatizată. A fost folosit foarte mult la împădurirea terenurilor degradate. Pe terenurile erodate salcâmul s-a dovedit a fi una din speciile cele mai indicate deși este foarte sensibil la eroziunea solului.

Creșterea salcâmului pe diverse categorii de terenuri erodate cu soluri nisipoase- lutoase sau roci friabile slab consolidate (loess, nisipuri, pietrișuri cu nisip).

Tabelul 2.3

Notă: VoIumele și creșterile medii pentru terenurile neerodate (eO) sunt luate din tabelele de producție românești (arborete de clasa a-III-a de producție)

Stejarii (Quercus sp.) au fost folosiți puțin la împădurirea terenurilor degradate deoarece reclamă condiții de sol bune. S-au folosit într-o proporție redusă: gorunul, stejarul pedunculat și stejarul brumăriu.

Anion (LAnus Sp.). Toate speciile de anin sunt cunoscute ca rustice. Vegetează bine pe soluri extrem de sărace în substanțe nutritive procurându-și azotul direct din atmosferă prin intermediul microorganismelor. De aceea aninii sunt cunoscuți printre speciile lemnoase cu cele mai mari posibilități de ameliorare a solului. În țara noastră cresc spontan trei categorii de specii de anin: aninul alb, negru și aninul de munte sau verde. Toate aceste trei specii au fost folosite cu succes la împădurirea terenurilor degradate.

BALANȚA ECOLOGICĂ PĂDURE-AGRICULTURĂ

Evoluția ecosferei s-a săvârșit prin mai multe procese între care un loc de seamă l-a deținut, și îl mai deține și astăzi, competiția dintre marile tipuri de biomuri ale planetei. Factorii care decid sensul evoluției, și prin aceasta rezultatul competiției, se află, de regulă, în afara texturii intime a marilor sisteme în discuție. Dar nu întotdeauna factorii externi au fost decisivi. Au existat situații în istoria ecosferei când sensul evoluției sale a fost determinat de acțiunea unor factori interni (antropici). Indiferent de proveniența factorilor și de acțiunea lor, în cursul evoluției ecosferei (biosferei) schimbările au putut fi apreciate pe baza mai multor criterii, între care raporturile stabilite într-o anumită perioadă între diversele tipuri de biomuri pot fi socotite definitorii.

Contribuția speciei umane la evoluția ulterioară a ecosferei până la situația de astăzi ne este în linii mari suficient de bine cunoscută. Cercetările recente arată că schimbările cele mai drastice în ecosferă s-au produs în timpul ultimei glaciațiuni datorită factorilor naturali și apoi în post glaciar prin mijlocirea speciei umane. Se notează însă dezvoltarea unei categorii noi de terenuri într-o proporție de 34%, regiunile și solurile supuse eroziunii. Ele se datorează atât defrișărilor făcute în pantă, încă de acum 2000-3000 ani, cât și părăsirii treptate a unor terenuri agricole ce și-au pierdut fertilitatea. Proporția de munți și deșerturi a rămas neschimbată, de 18%. O altă categorie de folosință, de asemenea nouă, este cea afectată așezărilor umane. Suprafețele acestora, nu depășesc proporția de 5%.

Pierderile ireversibile de terenuri împădurite sunt, în ultimele 3 decenii, de o amploare nemaicunoscută până în prezent. Se apreciază că anual sunt defrișate de pe uscat între 30-35 milioane ha de pădure. Fenomenul este cât se poate de îngrijorător, fiindcă nu au putut supraviețui crizelor ecologice provocate de defrișare. Scăderea dramatică a suprafeței uscatului ocupată de pădure, de la 70% la 32,5%, s-a făcut prin defrișări deliberate în scopul extinderii suprafețelor cultivate și a celor destinate pășunilor și fânețelor. În zona noastră, temperată, majoritatea fânețelor și pășunilor, peste 90%, sunt secundare, înțelegând prin aceasta că ele au luat naștere după îndepărtarea ecosistemelor silvice.

Procesul de deșertificare a zonelor mai aride de pe glob s-a petrecut în următoarea succesiune ecologică ireversibilă: pădurea—defrișare—teren arabil—eroziune—aridizare—deșert. În zonele cu precipitații mai bogate, peste 600 mm anual, succesiunea nu se sfârșește cu deșertul, ci în funcție de buna sau proasta gospodărire funciară a terenurilor cultivate sau a terenurilor nefertile și supuse eroziunii.

Specialiștii în viitorologie și mai ales în viitorul agriculturii consideră că pentru a ține pasul cu „explozia demografică”, va fi necesar ca suprafețele arabile să crească la nivel global până la circa 17% din aria uscatului. În prezent această transformare de tipuri de biomuri este posibilă numai pe seama a două mari formațiuni: a pădurii și a terenurilor înierbate de diferite categorii. Nici una din cele două acțiuni posibile nu sunt întru totul recomandabile deoarece defrișarea pădurilor în continuare poate să conducă la o aridizare a climatului și la o scădere a producției de oxigen, iar desțelenirea multora dintre pajiști va dezechilibra profund baza furajeră necesară creșterii erbivorelor domestice. Dacă actuala cursă a înarmărilor ar fi sistată, fondurile financiare cheltuite în zadar în această direcție ar putea fi cu profit de investiție în irigarea treptată a unor zone semiaride și aride, precum și în transformarea acestora în zone propice culturilor. În acest sens există câteva proiecte demne de luat în seamă.

Sub raport ecologic cele trei tipuri de biomuri esențiale pentru existența omenirii: pădurea, pășunile și fânețele, apoi agroecosistemele posedă în economia unei ecosfere total influențate și parțial dirijate de om, funcții specifice. Funcțiile prioritare ale pădurii din punctul de vedere al biologiei și ecologiei umane, dar nu și a economiei de consum sunt acelea de producătoare oxigen și de reglator al circuitului apei. În medie 1 ha de pădure produce între 18-24 t de O2 pe an și transpiră o cantitate de apă cuprinsă între 5-10 mii tone. Pajiștile și terenurile cultivate din punct de vedere al biologiei și ecologiei umane sunt principalele suprafețe producătoare de biomasă vegetală pe care parțial o regăsim în alimente și furaje. Contribuția acestor două formațiuni la producerea de oxigen și în reglarea regimului hidric este pe jumătate față de prestația pădurii. În medie pajiștile produc anual, în funcție de condiții, între 10-16 t de O2 pe hectar și transpiră între 3500-8000 t de apă de pe aceeași suprafață. Terenurile cultivate, având o densitate mai mică a plantelor, cu supafețe nude între indivizi, produc anual abia 8-14 t de O2 la ha și transpiră între 3000-6000 t de apă de pe aceeași suprafață.

Aceste date pe care trebuie să le considerăm în principiu orientative, relevă marile transformări pe care le-a suferit ambianța naturală de pe pământ, microclimatele locale și microclima la nivel global prin dislocarea pădurii de către vegetația ierboasă perenă (pășuni și pajiști) și cea ierboasă anuală (îndeosebi cerealele cultivate pe terenurile denudate de vegetația primară). În prezent și viitor, nimeni nu poate să pună problema revenirii la starea ecologică a pământului dinaintea cultivării plantelor și a domesticirii animalelor. Aceasta ar echivala cu renunțarea la civilizație și progres. Dar tocmai pentru ca procesul să nu fie stăvilit iar civilizația să nu piardă este necesar ca defrișarea pădurii și extinderea terenurilor agricole pe seama acestei acțiuni să se oprească la o anumită limită.

Actuala repartiție a terenurilor din România după folosințe este rezultatul devenirii istorice izvorâte din acțiuni umane a căror motivații au fost strict economice. Retroacțiunile ecologice ale defrișărilor cu care ne întâlnim astăzi (aridizarea climatului, eroziuni ale solului, alunecări de teren, inundații în perioadele cu precipitații bogate) au început să modifice încă din prima jumătate a secolului al XX- lea optica savanților noștri cu privire la gospodărirea pădurii. E.Pop (1941) enumerând o serie de influențe binefăcătoare ale pădurii(domolirea vântului, prevenirea uscării solului, întreținerea unei umezeli atmosferice favorabile plantelor de cultură, creșterea precipitațiilor anuale) rezumă astfel opinia sa “suprafețele împădurite produc asupra climei generale dintr-un ținut o seamă de modificări, al căror efect se manifestă convergent printr-o mai bună și mai sigură recoltă agricolă”. Pentru astfel de motive agronomii de seamă ai țării noastre, cum a fost de pildă Gheorghe Ionescu-Sisești, manifestau îngrijorare față de redusa suprafață a țării acoperită cu păduri, în timp ce unele țări vecine cu noi sau din apropierea noastră posedă o suprafață împădurită mult mai mare: Cehoslovaeia 32%, Iugoslavia 37% iar Austria 38%. Gheorghe Ionescu-Sisești susținea că: „prin sacrificarea pădurii se poate lărgi baza de existență a țărănimi”, deci implicit a agriculturii noastre, “ci prin mărirea fertilității solului, prin ameliorarea și luarea în cultură a terenurilor astăzi necultivabile și printr-o tehnică și folosință rațională a terenului”. Ba mai mult Gheorghe Ionescu-Sisești cerea cu insistență mărirea suprafeței împădurite scriind: „Nu numai că nu trebuie să mai restrângem suprafața ocupată de păduri, dar chiar trebuie s-o mărim prin plantarea terenurilor cu pante mari, care nu pot avea o folosință agricolă, pomicolă sau viticolă. „

Aceste constatări de ordin statistic ne îndeamnă spre o extrem de judicioasă gospodărire a folosințelor terenului în țara noastră, în așa fel încât raportul dintre fondul forestier și terenul agricol să se mențină într-un regim optim atât pentru culturile agricole cât și pentru pădure. Acest regim optim, echilibrat, urmează să fie atins cu prețul unor eforturi, dar înspre binele generației prezente și al celor viitoare care se vor bucura de o ambianță sănătoasă și de resurse alimentare îndestulătoare.

CAPITOLUL III

INFLUENȚA PĂDURII ASUPRA MEDIULUI

INFLUENȚA PĂDURII ASUPRA CLIMEI

Atunci când un climat regional (macroclimat), rezultat al situației geografice și orografice-suferă modificări ale mai multor elemente ale sale, el devine caracteristic zonei respective, climat local(mezoclimat), acum este cazul unei păduri sau a unui versant.

Cunoașterea, atât a macro cât și a mezoclimatului se realizează grație măsurătorilor făcute cu aparate instalate în condiții uniforme, în adăposturi situate la 2 m de sol într-o zonă liberă de orice obstacol; a se evita orice influență perturbatoare a mediului.

Pădurea, datorită structurii, formei și densității arborilor care o compun modifică un climat cu caractere diferite de cele ale terenului descoperit. Vântul, radiațiile solare, umiditatea atmosferică, precipitațiile, evapotranspirația și transpirația sunt influențe sensibile de acoperișurile și ecranele cu înălțimi și consistențe variabile pe care le prezintă comunitatea de viață a arborilor forestieri.

Microclimatul forestier este caracterizat mai întâi prin modificarea luminii care pătrunde sub adăpostul arborilor. În arboretele de rășinoase lumina este puternic slăbită dar puțin modificată calitativ; în arboretele de foioase ea suferă o puternică absorbție selectivă care îi dă o tentă galben-verde când arborii sunt înfrunziți.

În ce privește maximul termic, își schimbă lent poziția în cursul zilei la răsăritul soarelui el este de partea superioară a vârfurilor, condiment?????? ora 13.00 el se află la mijlocul arboretului și seara se ridică spre vârful arborilor. Aceasta se explică ușor pentru că spre mijlocul zilei razele solare pătrund cel mai adânc în interiorul pădurii, aici, deci rezultat atinge cel mai devreme maximul său.

Maximul la nivelul coroanelor are loc mai târziu, când razele solare sunt cât mai oblice și mai absorbite de coroane. Noaptea, temperatura este sensibilă la toate nivelele, cu un ușor exces în favoarea solului și a păturilor de aer cuprinse între 0- 2 m.

În pădure conținutul aerului în gaz carbonic este totdeauna ușor superior celui din câmpul deschis.

Umiditatea relativă este mai mare mai ales în timpul nopții, precipitațiile neintervenind decât foarte puțin în menținerea acestei umidități, căci coroanele arborilor interceptează o bună parte a ploii (2/3 din ploile slabe și cel puțin 1/5 din ploile torențiale într-o pădure de rășinoase și mult mai mult în cea de foioase).

INFLUENȚA PĂDURII ASUPRA TĂRIEI ȘI VITEZEI VÂNTULUI

Este cunoscută influența exercitată de pădure asupra vitezei vântului care este redusă cu atât mai intens cu cât arboretul este mai compact.

Desimea pădurii, realizată în condiții optime în pădurile constituite din specii de umbră, cu coroane mari frânează și domolește vântul puternic din terenul descoperit, până la trasformarea lui în adiere ușoară.

Tăria, viteza și direcția vântului sunt în general determinate de cauzele care produc circulația atmosferei la suprafața pământului. Mișcarea aerului poate fi laminară, uniformă asemenea unei ape ce se scurge, menținându-și aproximativ egală tăria și direcția, sau turbulența, atunci când pe lângă mișcarea principală în direcția vântului particule de aer se deplasează în numeroase alte direcții.

Turbulența și caracterul vijelios sunt determinate în principal de felul suprafeței pe care se efectuează frecarea. Cu cât suprafața este mai netedă cu atât vor fi mai mici aceste efecte și invers, cu cât suprafața va fi mai zgrunțuroasă cu atât efectele vor fi mai mari. Rezultă astfel că viteza vântului pe măsura apropierii lui de suprafața terestră se reduce datorită frecării și formării vârtejurilor ce se creează în această zonă și provoacă amestecul turbulent ai aerului.

Dat fiind caracterul schimbător al vântului, viteza lui în condiment complet analoage poate să difere în anumite momente cu 5-10 m/s. Pentru acest motiv, regimul vânturilor se indică în mod relativ prin vitezele medii măsurate timp de 2 minute sau 10 minute.

Într-o pădure ca și deasupra suprafeței solului viteza vântului este determinată de frecarea maselor de aer în mișcare care variază în raport cu textura obstacolului întâlnit.

Interpretând datele obținute prin măsurători, într-o pădure experimentală se subliniază complexitatea frecării maselor de aer în contact cu pădurea :

în primul rând, din cauza suprafeței superioare a coronamentelor cu înălțimi, lățimi și desimi diferite ;

în al doilea rând, din cauza prezenței dedesubtul acestei suprafețe superioare a unei mase dense de coroane ;

în al treilea rând datorită existenței sub această masă densă de coroane a unui nivel în care singurele obstacole sunt trunchiurile ;

în al patrulea rând, la un nivel mai coborât, solul forestier acoperit de vegetație mai mult sau mai puțin înaltă.

Tabelul 3.1. prezintă medii ale vântului la următoarele nivele:

Tabelul 3.1.

Notă : Din “Influențe exercitate de pădure asupra mediului ”-după Fons.

În tabelul 3.1 se prezintă vitezele medii la următorele nivele :

primele 2 deasupra coronamentului;

4 în coronament;

ultimele 4 sub coronament, pentru viteze de 2,2 și 4,5 m/s deasupra zonei de influență a pădurii (la 43 m)

Procentele din coloanele 4 și 7 arată în mod convingător capacitatea pădurii de a reduce vitezele vântului în comparație cu cele din terenul descoperit. Maximul atins se constată în interiorul coronamentului la înălțimea de 12 m și anume o reducere la 24 % a vântului de 2,2 m/s și respectiv la 15% a vântului de 4,5 m/s.

O comparație între viteza vântului într-o pădure grădinărită, constituită din brad și molid, și cea măsurată în teren descoperit a permis să se stabilească ciclul zilnic al vitezei vântului (tabelul 3.2).

CICLUL ZILNIC AL VITEZEI VÂNTULUI Tabelul 3.2

A

În ambele cazuri maximul se produce la ora 17.00, când viteza de 0,4 m/s în pădure corespundea la 14 % din viteza pe terenul descoperit.

INFLUENȚA PĂDURII ASUPRA TEMPERATURII AERULUI

A mai trecut un secol și jumătate de la data când savanții semnalau acțiunea pădurii asupra temperaturii aerului. Ei consideră că pădurile coboară temperatura, pentru că acoperișul lor se opune încălzirii solului de către razele solare, precum și ca urmare a evaporării prin frunze și a radiației nocturne intense, datorită mărimii suprafeței desfășurate a frunzișului.

S-a trecut din ce în ce mai mult la analizarea adâncită a complexului de factori care determină și influențează temperatura solului. Punctul de plecare l-au constituit cercetările cu privire la radiația solară, care au stabilit că procesul de transformare a acesteia are loc în principal în coronament și mai puțin în zona trunchiurilor și la sol. Aici o parte din energia radiației solare se transformă în căldură și trece în aer.

Prin fenomene de convecție și advecție ea este sustrasă din cuprinsul pădurii, dar în același timp aceasta primește cantități de căldură din spațiul înconjurător.

Socotind numărul zilelor de la apariția până la căderea frunzelor, se stabilesc în trei zone principale ale versantului, următoarele durate ale vegetației sunt redate în tabelul 3.3.

Cifrele arată că în zona caldă a versantului epoca de vegetație a fagului este cu 24 de zile mai lungă decât în fundul văii și cu 42 de zile față de stațiunile de la limita de vegetație a speciei.

Comparația dintre temperatura aerului în pădure și temperatura aerului în câmp deschis a constituit un obiectiv al cercetărilor.

Un factor important, care influențează raporturile dintre temperatura pădurii și ale câmpului, îl constituie umiditatea solului. În condițiile favorabile de aprovizionare cu apă încălzirea aerului în pădure este împiedicată de transpirație și evaporație, ambele mult mai intense decât în câmp.

Temperaturi medii anuale într-o pădure rară de pin cu substrat de fag și în camp deschis (°C).

În ceea ce privește influența pe care o au perdelele de protecție contra vântului asupra radiației solare, rezultatele obținute într-o zonă fără nori radiația solară globală și valorile relative ale acesteia, pentru diferite distanțe, în spatele unei perdele de protecție contra vântului.

Suma radiației totale în procente din radiația în câmp deschis la distanțe exprimate în înălțimi ale perdelei

Tabelul 3.6.

Temperaturile aerului sunt rezultanta radiațiilor în continuă schimbare ale radiației solare. În timpul zilei, pe partea din umbra unei perdele temperaturile sunt sensibil mai mici decât în terenul liber, dar pe măsura îndepărtării de perdea, ecartul se micșorează treptat până la anulare.

În timpul nopții, pe vremea senină, temperaturile minime sunt mai joase în spatele adăpostului, deoarece acesta împiedică micșorarea turbionară a aerului și amestecul celui existent în zona perdelei cu masele mai calde din păturile superioare.

Îndeosebi primăvara în nopțile senine, din același motiv se constată un pericol mai mare de îngheț în spatelei perdelei decât în terenul liber.

PĂDUREA ȘI BILANȚUL RADIAȚIILOR SOLARE LA NIVELUL SOLULUI

Relațiile dintre temperatura solului și biomasa instalată pe acesta au constituit obiectul a numeroase preocupări științifice. Măsurătorile cele mai recente au stabililt bilanțul radiațiilor solare la sol pentru diferite feluri de vegetație și procentul căldurii ce se înmagazinează în sol.

În timp ce solul descoperit primește totalitatea radiațiilor incidente din care până la 1/3 se transformă în căldură și pătrunde în el, la solul pădurii ajunge un procent extrem de redus de radiații care întâlnind stratul izolator format din litieră, humus și vegetație ierboasă se transformă parțial în căldură.

Acest aport termic în solul pădurii variază, în primul rând în funcție de consistența arboretului și în al doilea rând de structura și dimensiunile stratului izolator care acoperă solul.

În aceste condiții sursele mai importante de încălzire trebuie considerate temperatura aerului și curenții calzi care circulă la suprafața stratului izolator; căldura eliberată la condensarea în sol a vaporilor de apă, sau cea adusă de precipitațiile lichide rămâne neînsemnată.

În ceea ce privește dinamica temperaturii solului împădurit s-a constatat că în timpul verii aceasta variază intens în funcție de specia și consistența arboretului. Măsurătorile efectuate într-un arboret de molid confirmă ritmul lent în care căldura pătrunde în pădurile mai adânci ale solului și în general încălzirea redusă a acestuia, ca o consecință directă a desimii coronamentului.

În arboretele constituite din specii de lumină – pin, larice – ca și în cele de amestec, având ca dominantă o specie de lumină unda calorică zilnică pătrunde mai adânc în sol și realizează temperaturi cu atât mai ridicate cu cât consistența arboretului este mai mare.

Ca și în cazul temperaturii aerului, structura arboretului are o influență precisă asupra condițiilor de încălzire a solului.

Perdelele de protecție contra vântului influențează temperatura solului datorită faptului că reducând viteza vântului micșorează evaporația.

Intensitatea acestei influențări depinde de un complex de factori care se condiționează reciproc: felul perdelei sau obstacolului, viteza în terenul liber, natura solului și umiditatea lui, vegetația care-1 acoperă, gradul de umbrire a solului realizat de acesta.

Influența pădurii asupra scăderii temperaturii maxime a solului este generată de doi factori: coroanele arborilor și izolația termică produsă de pătura moartă.

Mediile zilnice ale temperaturii au arătat că umbrirea a avut un efect mai mare decât pătura moartă, iar cei doi factori reuniți au produs o scădere de 24°C. În comparație cu solul descoperit pătura moartă în grosime de 30 cm, la care micșorat temperatura cu 6 °C. Sub pătura moartă umbra a coborât temperatura cu 10 °C, în raport cu aceea dintr-un ochi însorit.

Efectul tăierilor asupra temperaturii începe să se resimtă din momentul când acestea reduc desimea coroanelor. Măsurătorile într-o pădure de amestec de rășinoase au constatat că prezența arboretului dens, cu două etaje a avut ca efect coborârea cu 28 °C a temperaturii medii maxime în pătura moartă. După tăierea a jumătate din arboret prezența pădurii a mai coborât temperatura medie numai cu 19 °C.

ROLUL PĂDURIUI ÎN MENȚINEREA UMIDITĂȚII RELATIVE A AERULUI ATMOSFERIC

Determinarea influenței pădurii asupra cantităților vaporilor de apă conținuți in atmosferă se face fie măsurându-se umiditatea absolută în grame/m3, fie umiditatea relativă -raportul dintre umiditatea existentă la un moment dat față de umiditatea de saturație exprimată în procente – fie tensiunea vaporilor.

Atunci când între elementele determinate pentru umiditatea aerului intervin diferențe de altitudine sau de presiune barometrică, se recomandă ca unitate de măsură umiditatea specifică, exprimată în grame de vapori de apă la kg de aer umed.

Umiditatea aerului în păturile mai înalte ale atmosferei este în general mai ridicată decât în cele inferioare, unde evaporația care are loc la sol și în sfera vegetației o ameliorează continuu. Media anuală a măsurătorilor făcute de 8 stațiuni variază cu înălțimea astfel:

Tabelul 3 SD

Valori ale umidității relative (U%) comparativ cu înălțimea arboretului

Ciclul zilnic al umidității absolute a aerului (tensiunea vaporilor) determinant pe baza măsurătorilor făcute într-un arboret bătrân de pin cu fag și într-o pajiște arată că în orele reci ale zilei înainte de răsăritul soarelui aerul are conținutul cel mai redus de umezeală.

Explicația este dublă: reducerea evapotranspirației ca urmare a răcirii nocturne în timp ce schimbul cu masele de aer din păturile mai înalte ale atmosferei are loc fără întrerupere, și condensarea sub formă de rouă a unei părți a vaporilor de apă. În timpul zilei odată cu creșterea temperaturii, tensiunea vaporilor se ridică atingând o valoare maximă în jurul amiezii, după care urmează o ușoară scădere explicabilă prin amestecul intens al aerului din apropierea solului cu cel din straturile superioare ale atmosferei, datorită turbulenței termice și vântului.

Pe măsură ce vântul cedează din intensitatea, tensiunea vaporilor crește atingând al doilea maxim al orei 18.00, după care odată cu înserarea valorile scad până la limita inferioară din timpul nopții.

În procesul de transpirație pădurile trimit în aer mari cantități de vapori de apă care nu se pot exprima cifric datorită difuziei rapide, transportării și amestecării acestor vapori cu uriașele mase aeriene în procesul circulației atmosferice generale.

În studiile ecologice se folosește îndeosebi umiditatea relativă deoarece ea poate fi ușor determinată – prin citiri făcute asupra termometrelor (uscat și umed) ale psihrometrelor și prin utilizarea tabelelor psihrometriee sau chiar numai prin măsurători cu higrometral cu fire de păr și oferă o oarecare indicație asupra exigențelor în evaporație ale aerului.

Cele mai valoroase constatări realizate în condiții staționale comparabile în multe privințe au fost făcute într-un arboret tânăr de molid, înălțime de 5-6 m, consistența foarte ridicată.

În zona compactă a coronamentelor se recunoaște în orele anterioare amiezii și în cele târzii de după amiază, un maxim al tensiunii vaporilor în timp ce la amiază datorită vitezelor mai mari ale vântului și reducerii transpirației, tensiunea vaporilor scade.

În zona trunchiurilor ambele maxime sunt identificabile însă mai puțin reliefate. Zona vârfurilor este dominată de tensiunea vaporilor din straturile atmosfericecare se află deasupra ei.

În arboretele bătrâne în care coroanele arborilor sunt separate unele de altele și trunchiurile s-au egalat, viteza vântului și convecția fiind mai mari, amestecul aerului mai umed din interiorul arboretului cu aerul mai uscat din afară se realizează mult mai intens. Aceasta explică pentru ce, spre deosebire de arboretele tinere în care coroanele se întrepătrund, curățirea de crăci abia a început și consistența este maximă în arboretele bătrâne diferențele dintre tensiunile vaporilor în sens vertical sunt mult mai puțin pregnant.

Umiditatea relativă se menține constant superioară în arboret față de terenul descoperit.

Măsurători la înălțimi variate pentru determinarea umidității în arborete în care s-a intervenit mai puțin energic au fost efectuate în suprafețele de probă.

Media umidității relative a aerului în epoca de vegetație la aceeași temperatură în suprafețele de probă

Tabelul 3.8

Pentru stabilirea acestor valori medii s-a folosit o metodă de calcul care încearcă să facă rezultatele independente de temperatura deci comparabile. După cum arată cifrele în zona trunchiurilor și a coronamentelor, umiditatea este mai ridicată decât pe suprafața goală, atât timp cât nu se intervine «tare » cu răritura.

Valorile mai ridicate ale umidității relative în arboretul de pin cu amestec de specii foioase care indică faptul că mișcarea aerului este aici mult mai încetinită decât în arboretul de duglas sau rărit.

CONTRIBUȚIA VEGETAȚIEI FORESTIERE LA ATENUAREA DEGRADĂRII TERENURILOR PRODUCTIVE, FERTILE

Procesele care produc reducerea sau pierderea integrală a fertilității solurilor și care, ca urmare, reduc sau anulează capacitatea productivă a terenurilor se numesc procese de degradare. Terenurile afectate de procesele de degradare și modificate ca atare poartă denumirea de terenuri degradate.

Din precizările de mai sus, rezultă două concluzii importante și anume:

•terenurile degradate sunt efectele proceselor de degradare și reprezintă terenuri care au fost cândva productive, dar care, prin pierderea parțială sau totală a fertilității solurilor, au devenit parțial sau total neproductive;

•degradarea terenurilor esta o noțiune generică, care cuprinde o serie de procese de degradare, legătura dintre degradare și procesele de degradare fiind o legătură de la general la particular.

În urma degradării, prin alterarea fertilității solurilor, terenurile nu mai au capacitatea de a întreține viguros o vegetație utilă, chiar în condiții foarte favorabile sub raport climatic. Degradarea solurilor este una din marile calamități naturale, datorită căreia capacitatea productivă a terenurilor devine anormală.

În general, aceasta constă din:

procese care afectează stabilitatea terenurilor de cultură provocând deplasarea acestora, prin defrișarea pădurilor;

procese care înlătură sau acoperă cu material nefertil solul format;

procese care alterează”in situ” anumite proprietăți ale solurilor și conduc la înrăutățirea regimului de nutriție al acestora.

În prima grupă intră procesele de eroziune poduse de precipitațiile atmosferice și de vânt, în grupa doua – deplasările de teren, iar în grupa a treia – sărăturarea și înmlăștinirea, procese care generează terenuri degradate cu caractere specifice.

În legătură cu noțiunea de teren degradat, remarcăm două aspecte de principiu și anume:

deși în vorbirea curentă prin “terenuri degradate” se înțeleg, de regulă, numai terenurile erodate și fugitive, produse de eroziunea pluvială și respectiv de deplasarea gravitațională, totuși teoria și practica Ameliorațiilor silvice include în noțiunea de mai sus și terenurile acoperite de nisipuri mobile, terenurile cu exces de apă și terenurile sărăturate;

deși în mod teoretic terenurile degradate reprezintă terenuri care au fost în trecut productive, dar care și-au pierdut parțial sau total capacitatea productivă, totuși practica Ameliorațiilor silvice include în categoria terenurilor de mai sus și terenurile zise “originar neproductive”, cum sunt anumite stâncării, tinoave ș.a. prin starea lor naturală se aseamănă întru totul cu terenurile degradate.

SITUAȚIA TERENURILOR DEGRADATE DIN ROMÂNIA

De la începuturile exploatărilor miniere în bazinul carbonifer al Olteniei, au fost scoase din circuitul economic 14.890 ha teren, din care 12.208 ha terenuri agricole, 10.982 ha terenuri silvice, repartizate pe județe astfel: jud. Gorj 21.950 ha (16.398 ha agricole + 5.582 ha silvice), jud. Valcea 1.985 ha (1.423 ha agricol + 562 ha silvice), jud. Mehedinți 2.537 ha (1.832 ha agricol + 705 ha silvic).

În procesul de exploatare miniere factorul sol a dispărut, chiar daca uneori orizontul arabil a fost exploatat selectiv pentru a fi utilizat la copertare în vederea reducerii perioadei de ameliorare.

Acest lucru explică și suprafețe reduse ce au fost atrase în circuitul economic. Din cele 1931,49 ha amenajate pentru redare în circuitul economic, 1300,87 ha sunt destinate circuitului agricol și 630,65 ha pentru cel silvic.

Raportul dintre suprafețele afectate de activitatea minieră și suprafețele redate sau amenajate în scopul redării în circuitul productiv este de 8 la 1.

DINAMICA TERENURILOR DEGRADATE

Din datele prezentate în anuarul statistic rezulta ca în anul 1930 la o populație de 14.280.000 de locuitori există o suprafața de 10.092.000 ha teren arabil revenind pe cap de locuitor 0,707 ha teren arabil. La sfârșitul anului 1983 România dispunea de o suprafața arabila de 9.904.252 ha revenind pe cap de locuitor 0,44 ha, iar în 1997 suprafața arabilă era de 9.341.349 ha revenind 0,4132 ha pe cap de locuitor.

În tabelul 3.8. se prezintă datele Direcției de Fond Funciar din Ministerul Agriculturii și Alimentației, situația fondului funciar la 31.XII. 1996, în tabelul 3.8.1. situația comparativa a fondului funciar între decembrie 1989 și decembrie 1997.

TABEL 1

TABEL2

Datele prezentate relevă că numai în câțiva ani s-au produs modificări importante în structura fondului funciar:

a scăzut suprafața agricola cu 315.029 ha;

a scăzut suprafața arabila cu 766.580 ha;

a scăzut suprafața de livezi cu 66.156 ha;

a crescut suprafața de fânețe cu 89.319 ha și cea de pășuni cu 410.166 ha, prin reconstituirea islazurilor comunale, prin înregistrarea la categoria de folosință pășuni și fânețe a unor terenuri ce erau înregistrate la arabil, situate în zonele de deal și munte, pe pante nemecanizabile, afectate de eroziune de suprafața și de adâncime, de alunecări active și semistabilizate care nu mai pot fi ameliorate si menținute la folosința arabila;

a scăzut suprafața silvică cu 10.982 ha;

a crescut suprafața de vii si pepiniere viticole cu 18.222 ha, dar a scăzut suprafața cultivată cu soiuri nobile si a crescut cea cultivata cu hibrizi;

a crescut suprafața neocupata cu terenuri agricole prin creșterea suprafețelor ocupate cu terenuri neproductive cu 121.391 ha, a celor ocupate cu construcții si curți cu 95.754 ha.

Apare deci o evidentă tendință de reducere a suprafeței de teren arabil pe cap de locuitor și aceasta în condițiile când nivelul intensității procesului de producție s-a redus foarte mult. S-a redus consumul de pesticide, de semințe selecționate din verigile superfloare de înmulțire, a scăzut mult numărul de animale (deci și al cantității de gunoi de grajd posibil de aplicat pe terenurile agricole), s-au redus aproape în totalitate investițiile în ameliorarea solurilor saline și alcalice, al nisipurilor și solurilor nisipoase și al solurilor erodate,etc.

Legea 18/1991 prevede în art.70 „Amplasarea noilor construcții de orice fel se face în intravilanul locuințelor”. Prin excepție, unele construcții care prin natura lor, pot provoca efecte de poluare a factorilor de mediu pot fi amplasate în extravilan. În acest caz, amplasamentele se vor stabili pe baza de studii ecologice, avizate de organele de specialitate privind protecția mediului înconjurator. De asemenea, fac excepție construcțiile care, prin natura lor, nu se pot amplasa în extravilan, precum si adăposturile pentru animale, iar art 71 specifică „Amplasarea construcțiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan de clasa I și a-II-a de calitate, pe cele dotate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate cu vii și livezi; parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri, arheologice și istorice este interzisă”, suprafețe tot mai mari au fost scoase din circuitul agricol pentru amplasarea de construcții cu diverse destinații, uitându-se că România nu mai dispune de posibilitatea extinderii terenurilor agricole și că atragarea în circuitul economic de noi suprafețe este extrem de costisitoare.

REPARTIZAREA TERENURILOR AGRICOLE PE CLASE DE FAVORABILITATE, LA 01.01.1997

TABELUL 3.8.2

*) Suprafața agricolă la 31.XII. 1996

EVOLUȚIA

suprafețelor ocupate cu principalele culturi agricole n perioada 1989-1995 -după Comisia

Europeană -DG VI

TABELUL 3.8.3

În tabelul 3.8.2. se prezintă repartiția pe clase de pretabilitate a terenurilor cu folosințe agricole, evidențiindu-se faptul ca numai 2,8%din soluri sunt cuprinse în clasa a-I-a de fertilitate, 24,7% în clasa a-II-a, 20,8% în clasa a-III-a, 24,4% în clasa a- IV-a și 27,3% în clasa a-V-a. În special cele din clasa a-V-a, constituie terenuri marginale pentru producția agricolă, ele trebuind să facă obiectul unui program special de protecție și ameliorare, cu un substanțial sprijin financiar din partea statului.

În tabelul 3.8.3.se redă evoluția suprafețelor ocupate cu principalele culturi agricole în perioada 1989-1995. Din datele prezentate rezultă clar o tendință de creștere a supafețelor de cereale și o reducere drastică a suprafețelor ocupate cu orez, sfecla de zahar, plante oleaginoase, legume și tutun. Această reducere poate fi pusa pe seama gradului de mecanizare redus la aceste culturi, pe tendința noilor proprietari de a-și asigura numai autoconsumul etc. În tabelul 3.8.4. se prezintă evoluția populației ocupată în agricultură. Se observă marea discrepanță între state, care confirmă și stadiul de dezvoltare al țarii respective.

Astfel, în România în 1991 au fost ocupați 28,9%, în 1992 32,2% iar în 1993 36,2%, ceea ce reprezintă 3.537.000 locuitori activi.

La toate limitările naturale și sociale prezentate se adaugă și alți factori restrictivi ai capacității productive ai solurilor (tabelul 4.6). Datele obținute în cadrul Sistemului Național de Monitoring al Calității Solului organizat ICPA sub conducerea Prof.Dr.Comeliu Rauță, atrag atenția asupra faptului că pe circa 12.000.000 ha terenuri agricole, din care circa 7,5 milioane ha terenuri arabile calitatea solului este afectată într-o măsură mai mare sau mai mică de una sau mai multe restricții.

EVOLUȚIA

populației ocupată în agricultură (% din populația economică activă)

TABELUL 3.8.4.

ALT TABEL

Situația calității solurilor agricole cu privire la reacția (pH), la asigurarea cu fosfor și potasiu mobil, asigurarea cu azot (după indicele azot) și humus

TABELUL 3.8.5

Articolul 61 al Legii 18/1991 precizează: ”Terenurile care prin degradare și poluare s-au pierdut total sau parțial capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice vor fi constituite în perimetre de ameliorare”. Deși legea trebuie să protejeze solul, realitatea din teren arată ca aceste prevederi legale sunt puțin cunoscute și foarte puțin aplicate.

Numeroși cercetători atrag atenția asupra necesității asigurării protecției solului și a luării în calcul la stabilirea prețului de cost a diverselor bunuri și a valuării ce se deteriorează, valorii tuturor bunurilor oferite de natura, dar care prin procesul de exploatare în interiorul omului se deteriorează, se impuținează și chiar dispar.

CAPITOLUL VI

AMELIORAREA TERENURILOR SILVICE DEGRADATE

În tara noastra, degradarea terenurilor degradate a început sa ia proporții îngrijoratoare în agricultura si în exploatările forestiere. Ca urmare a situației grave la care s-a ajuns, s-au intreprins cateva acțiuni de stavilire a degradării si de ameliorare a terenurilor degradate din rândul carora reținem împădurirea unor nisipuri mobile din Oltenia (Bailesti, Ciuperceni, Desa, Piscul Tunari), împădurirea unor terenuri sterpe din stepa lalomitei si Brăilei si crearea unor salcamete si pînete pe unele terenuri spalate de ape din Ardeal si Banat. Interventiile legate de ameliorarea terenurilor degradate,efectuate în tara noastra în cea de-a doua jumătate a secolului trecut si în primul patrar din secolul actual, au avut un caracter sporadic si au fost de mica amploare.

O oarecare înviorare au cunoscut lucrările de ameliorare începand cu anul 1927, anul înfiintarii la Beius a "Direcției de ameliorări corecția torentilor” si mai cu seama după anul 1930 anul apariției „Legii pentru ameliorarea terenurilor degradate” ( LATD).

Aceasta lege formula trei scopuri ale actiunii de ameliorare a terenurilor si anume:

-protecția solului;

-valorificarea terenurilor degardate;

-regularizarea regimului hidrologic.

În ea se precizau si o serie de aspecte de importanta fundamentala pentru tehnica ameliorării cum sunt:

•definirea noțiunii de teren degradat;

•rolul hotărâtor al vegetației forestiere în ameliorarea terenurilor degradate;

•necesitatea proiectării ca temelie a executării lucrărilor ameliorative;

•necesitatea si modalitatea constituirii perimetrelor de ameliorare ca obiect de proiestare si execuție.

Prin scopurile formulate si prin prevederile ei, LATD constituie un document cu caracter progresist, deși în condițiile social-economice de atunci ea nu a dat decât rezultate modeste. Constituirea în baza acestei legi a unui număr mare de perimetre de ameliorare, executarea unor lucrări de ameliorare în bazinele Putna, Buzău, Prahova, Topolog, Aries, de către echipele volante de amelioratori, precum si efectuarea unor lucrări de impadurire de către ocoale, comune sau proprietari.

După naționalizarea pădurilor si cooperativizarea agriculturii, în ameliorarea terenurilor degradate din tara noastra s-au obtinut o serie de rezultate remarcabile atat de ordin practic cat si de ordin teoretic. Actiunea de restaurare a pământului si de valorificare a terenurilor degradate a luat un mare avant, devenind o mare problema de stat. Desfasurata Ik a inceput în zonele cele mai încercate de degradare (Vrancea, Tara Moților, Valea Chinejii) acțiunea de ameliorare a continuat în bazinele de interes hidroenergetic (Bistrița, Sadu, Ialomița, Lotru,s.a.), iar apoi a fost orientata spre protejarea unor obiective economice (cai de comunicație, exploatări miniere, stațiuni balneo-climaterice) si spre recuperarea unor terenuri neproductive.

Pe linie de cercetare, în domeniul ameliorării terenurilor degradate merita subliniate următoarele realizări:

♦extinderea si imbunatatirea bazei materiale;

♦elaborarea unor metode de cercetare a terenurilor afectate de degradare ;

♦introducerea experimentului si stabilirea pe aceasta baza a unei suite de formule si scheme de impadurire pentru stațiunile extreme, punerea la punct a terminologiei de specialitate.

Cercetarea degradării si elaborarea unor soluții simple si eficiente de prevenire si de combatere a acesteia preocupa astazi si pe silvicultori si pe agronomi, cat si pe pedologi, geologi si geografi, iar cercetările efectuate deja, publicații aparute, consfătuirile si schimburile de experiența organizate si mai ales pregătirea de cadre corespunzătoare permit ca lupta cu procesele de degradare si recuperarea terenurilor degradate sa se desfasoare pe baze științifice.

În tara noastra sectorului forestier ii revin următoarele sarcini pe linia ameliorării terenurilor degradate:

•definitivarea acțiunii în perimetrele incomplet ameliorate;

•ameliorarea stării hidrologice a arboretelor din bazinele de interes hidroenergetic si protejarea prin impaduriri masive;

•benzi filtrante si alte lucrări a acumulărilor de apa realizate sau în curs de realizare în baza Programului național de amenajare a bazinelor hidrografice;

•protejarea instalațiilor de transport publice si forestiere si asigurarea bunei funcționari a sistemelor de irigație si de ameliorare cu apa;

•sporirea capacitatii productive a terenurilor forestiere slab productive si introducerea în circuitul economic prin impadurire a terenurilor neproductive din fondul forestier si a celor improprii agriculturii din fondul funciar agricol.

Potrivit „Programului național pentru conservarea si dezvoltarea fondului forestier”, numai în perioada 1976-1990 urma sa se impadureasca 230.000 ha terenuri degradate provenite din sectorul agricol si sa se execute lucrări de susținere în lungime de peste 114.000 km. Experienta acumulata de-a lungul anilor si însemnatele realizări obținute in ultimele decenii în domeniul cercetării si combaterii degradării, asociate cu grija permanenta acordata stării fondului funciar de către conducerea stat constituie garanția ca, în mod treptat, terenurile degradate vor fi ameliorate si valorificate cu succes, amelioratorilor ramanandu-le în continuare sarcini legate în special de latura preventiva a luptei cu procesele de degradare.

PROIECTAREA LUCRĂRILOR DE AMELIORARE ȘI EFICIENȚA ACESTOR LUCRĂRI

Lucrările de ameliorare a terenurilor degradate reprezintă lucrări de investiție și ele se realizează pe baza unor elaborate tehnico-economice denumite generic proiecte. Aceste proiecte poartă diverse denumiri, în raport cu faza de proiectare care se parcurge și deci cu nivelul de adâncire și detaliere a soluțiilor tehnice.

În conformitate cu legislația în vigoare, documentațiile tehnico-economice pentru realizarea lucrărilor de investiții se elaborează în două faze de proiectare și anume: faza notă de comandă și faza proiect de execuție.Ca urmare, proiectele vor purta denumirea de note de comandă respectiv proiecte de execuție.

Nota de comandă (NC) pentru lucrările cu caracter silvoameliorativ se întocmește, de regulă, fie pe baza prevederilor din amenajamentele silvice sau a documentelor de transfer din fondul agricol a terenurilor intens degradate, fie pe baza unui studiu special denumit, în mod obișnuit, documentație de fundamentare a notei de comandă (DFNC). Elaboratorul întocmit are rolul să evidențieze necesitatea și oportunitatea lucrărilor, să prezinte problemele generale ce se cer rezolvate și modul de rezolvare a acestora cu una sau mai multe variante de soluție tehnică și să arate durata de realizare,costul lucrărilor necesare, stabilit pe bază de indici și eficiența economică și socială a lucrărilor respective.

Proiectul de execuție (PE) al lucrărilor de ameliorare se întocmește pe baza notei de comandă și are rolul să detalieze până la nivelul de execuție varianta de soluție tehnică aprobată. Elaboratorul se fundamentează în urma unei documentații corespunzătoare de teren și birou și, în mod chematic, cuprinde: .caracterizarea generală și de detaliu a teritoriului, raionarea ameliorativă a teritoriului și problemele care se cer rezolvate, soluția tehnică de ameliorare cu toate calculele și detaliile necesare, planul de eșalonare al lucrărilor (antemăsurător, extras de materiale, devize pe categorii de lucrări, devize pe obiecte, deviz general și note de calcul),indicatorii tehnico-economici și de eficiență și piesele desenate reclamate de execuție (planuri de situație, schițe și lucrări, detalii,etc).

Indiferent de faza de proiectare care se parcurge, activitatea de proiectare se desfășoară într-o serie de etape succesive, care în totalitatea lor definesc tehnologia de elaborare a proiectelor respective. În mod schematic, această tehnologie cuprinde următoarea suită de etape: declanșarea procesului de proiectare (emiterea comenzii, fixarea temei și încheierea contractului ), documentarea bibliografică și întocmirea metodicii de lucru, culegerea datelor de pe teren, analizele de laborator și prelucrarea datelor primare, elaborarea soluției tehnice, inclusiv calculele de dimensionare-verificare și execuția pieselor desenate, planificarea, organizarea și evaluarea lucrărilor, stabilirea indicatorilor tehnico-economici și de eficiență și obținerea de avize și acorduri.

Succesiunea etapelor menționate nu este și nu poate fi rigidă; de regulă, etapele respective se întrepătrund sau se desfășoară în paralel. De asemenea, nu se poate face o graduare a etapelor de lucru sub raportul importanței, fiecare etapă avându-și locul, rolul și importanța sa în tehnologia elaborării proiectelor.

Referitor la eficiența lucrărilor de ameliorare a terenurilor degradate remarcăm faptul că acestea trebuie să fie atât de necesare și oportune, cât și eficiente din punct de vedere economico-social. Dacă necesitatea lucrărilor este determinată de consecințele proceselor de degradare, iar oportunitatea —de caracterul dinamic al acestor procese, atunci eficiența lucrărilor decurge din caracterul productiv al acestor lucrări și din faptul că ele conduc la evitarea unor daune.

În raport cu prevederile legislației în vigoare, în proiectele de ameliorare a terenurilor degradate se prezintă, de regulă, următorii 18 indicatori tehnico-economici și de eficientă:

•valoarea totală a investiției (I, în lei),

•capacitatea funcțională (S, în hectare),

•investiția specifică (Is, în lei/ha),

• durata de realizare (t, în ani),

•durata de funcționare (T, în ani),

•producția preliminată (în mc/ha, kg/an etc.),

•valoarea producției actuale (Pa, în lei/an ),

•valoarea cheltuielilor actuale de producție (Ca, în lei /an),

•venitul net actual (Va, în lei /an),

•valoarea producției în perspectivă (Pp, în lei/an),

•valoarea daunelor evidente (D, în lei/'an),

•valoarea cheltuielilor de producție în perspectivă (Cp, în lei /an),

•venitul net în perspectivă (Vp, în lei /an),

•sporul de venit net (Svl, în lei/an),

•sporul de venit net specific (Ss2, în lei /an.ha),

•venitul total pe durata normată de funcționare (V, în iei),

•durata de recuperare (Dr, în ani),

•coeficientul de eficiență (Kef, în lei/leu).

Evident, eficiența economică a lucrărilor de ameliorare se apreciază în funcție de durata de recuperare și de coeficientul de eficiență. Cu cât durata de recuperare (ca raport între investiția specifică și sporul de venit specific) este mai mică și cu cât coeficientul de eficiență (ca raport între venitul total și valoarea investiției, sau ca raport între sporul de de venit și sporul cheltuielilor de producție) este mai mare, cu atât eficiența economică a lucrărilor ameliorative este mai ridicată.

De regulă, eficiența economică a lucrărilor în cauză este dublată și de o importanță eficiență socială ,în legătură cu protecția mediului ambiant și cu îmbunătățirea calității condițiilor de viață din regiunea respectivă. Acesta constituie un aspect important, care poate și trebuie luat în considerare, în special atunci când eficienta economică se dovedește relativ scăzută.

AMENAJAREA PĂDURILOR

Amenajarea pădurilor, reprezintă ramura științelor silvice care se ocupă cu practica amenajării pădurilor.Termenul provine din limba franceză (menage=gospodărie). Francezii numesc această reglementare amenagement, termen trecut și în limba română din anul 1850 sub formă de amenajament și menținut până astăzi cu înțelesul de amenajare a pădurilor, cât și de disciplină științifică.

Amenajarea pădurilor (sau amenajamentul) este știința organizării și conducerii structural-funcționale a pădurilor, în conformitate cu sarcinile economice și sociale a gospodăriei silvice.

Prin gospodărire silvică se înțelege un sistem complex format din două componente : prima componentă-pădurea, iar a doua componentă administrația silvică (oameni și mijloace ) care acționează în mod conștient asupra primei componente, fie în scopul producției de lemn și alte bunuri forestiere, fie în scopul punerii cât mai depline a pădurii în slujba proprietarilor ei sau a societății prin funcțiile multiple pe care le are.

Activitatea ce se desfășoară în cadrul gospodăriilor silvice în vederea menținerii, îngrijirii și aducerii pădurilor în starea optimă, îndeplinirii funcțiilor economice și sociale, constituie gospodărirea pădurilor. Gospodărirea presupune satisfacerea nevoilor oamenilor care se apreciază și se stabilește de conducerea acesteia în funcție de mijloacele și împrejurările date. Se fixează astfel obiectivul social-economic al gospodăriei și țelul de gospodărire.

În amenajarea pădurilor se respectă următorele principii:

•principiul continuității, prin care se urmărește realizarea unor condiții care să asigure satisfacerea necontenită a nevoilor de lemn și a funcțiilor pădurii;

•principiul productivității, prin care se urmărește ridicarea productivității pădurii amenajate, concretizată în producții mai mari de lemn;

•principiul valorificării optimale a produselor pădurii, prin care se urmărește ca pe lângă lemn să se pupn în valoare și capacitatea pădurii de a da și alte produse ca : vânat, rășină, fructe, ciuperci, plante medicinale, etc.

•principiul estetic, prin care amenajistul are obligația morală și profesională ca prin măsurile pe care le preconizează să contribuie la înfrumusețarea peisajului natural.

SPECIFICUL ORGANIZĂRII ȘI CONDUCERII PĂDURILOR PRIN AMENAJAMENT

Termenul a organiza are mai multe sensuri. Interpretarea lui variază în raport cu domeniul la care se referă și cu aspectul special a avut în vedere. Totdeauna însă ei implică preocuparea de a face să funcționeze ca un organism continuu,într-un scop bine determinat și cât mai eficient. Aceasta presupune o îmbinare judicioasă de mijloace în vederea realizării în condiții cât mai bune a scopului fixat.

Pădurea însă este prin natura ei un sistem organizat, dar nu în scopuri economice, ci în vederea autoconservării. Schimbându-se finalitatea, trebuie să fie doar reorganizată și adaptată sub aspect structural la funcția sau funcțiile economice ori sociale ce i s-au atribuit. Prin urmare sistemul natural trebuie revizuit; în orice caz el trebuie îmbunătățit în ce privește speciile componente, proporția lor etc, și amenajat pentru o bună gospodărire, așa cum s-a arătat mai sus. Schimbarea structurii unei păduri însă nu se poate face decât în procesul gospodăririi ei, prin tăieri și regenerări sistematice și consecvente. Caracterul sistematic al acestora este asigurat prin amenajamente, care stabilește obiectivele de atins și structurile de realizat și planifică lucrările de exploatare și cultură ce se impun; pe scurt reglementează desfășurarea lucrărilor de cultură și exploatare. Această reglementare constituie de fapt, metoda de organizare și conducere proărie??? amenajării pădurilor.

Precizăm că lucrările de amenajare a pădurilor se organizează, de regulă, pe unități administrativ-teritoriale (ocoale silvice ori serii silvicinegetice); pe de o parte pentru a li se crea acestora un cadru organizat în care să-și desfășoare activitatea, iar pe de altă parte, pentru că acestor unități li se poate atribui responsabilitatea executării corecte a proiectelor de menajare, condiție fară de care întocmirea acestor ar fi fără sens. În cazul fiecărei unități administrativ-teritoriale se întocmesc amenajanente separate pe unități de gospodărire odată aprobate, amenajamentele sunt transmise spre aplicarea unităților pentru care s-au întocmit (organe de execuție).

Prin executarea lucrărilor propuse în proiect, structura pădurii se modifică și astfel, prima etapă a procesului de transformare a acesteia, în vederea punerii ei de acord cu funcțiile pe care este chemată să le îndeplinească, se încheie. Procesul se reia pe baza unui nou proiect. În acest mod, pădurea se organizează, apropiindu-se, din etapă în etapă, tot mai mult de starea de maximă eficacitate, în care urmează apoi să fie menținută prin control permanent și reglare. Organizarea unei păduri în scopuri economice ori sociale se realizează prin contribuția tuturor factorilor participanti la gospodărirea ei, dar dintre aceștia, sarcini organizatorice speciale nu îi revin decât activității de amenajare care este chemată să îndeplinească funcția de organizator al pădurii. În aceeastă calitate amenajării pădurilor îi revin următoarele sarcini principale:

•elaborarea concepției de organizare și conducere structural – funcțională a pădurii;

• planificarea strategică, adică indicarea lucrărilor de efectuat în perspectivă îndepărtată, în vederea atingerii obiectivelor de bază ale gospodăriei silvice;

•planificarea tactică, cuprinzând specificarea la obiect (pe fiecare arboret) a lucrărilor de efectuat într-o perioadă de cel mult 10ani, în vederea realizării obiectivelor strategice, precum și desfășurarea în timp și spațiu a lucrărilor propuse;

•urmărirea și controlul modului de realizare a obiectivelor planificate și al măsurii în care soluțiile organizatorice adoptate corespund scopurilor gospodăriei silvice și situațiilor sociale în vederea ameliorării permanente a funcționalității pădurii.

Aceste sarcini conturează perfect sensul conceptului de organizare și conducere structural funcțională a pădurilor și îndreptățesc definiția formulată privind știința amenajării pădurilor.

În special pentru amenajarea pădurilor, care, în acțiunea sa organizatorică trebuie să împace interesele fiecărei activități, armonizându-le în scopul obținerii unor efecte cât mai mari, este obligată să culeagă informații de la fiecare și adesea chiar să rezolve problemele ce se ridică în colaborare. Astfel amenajarea pădurilor se afirmă din ce în ce mai mult ca o activitate de colaborare interdisciplinară.

ORIENTARE AMENAJISTULUI ÎN CE PRIVEȘTE FIXAREA FUNCȚIUNILOR DE PRODUCȚIE ALE PĂDURILOR

Repartizarea pădurilor de producție pe funcțiuni și stabilirea țelurilor de gospodărire rămân, deocamdată, și pe mai departe în sarcina amenajistului.

În acest scop el trebuie să cunoască, în primul rând, nevoile ce sunt de satisfacut. Uneori acestea apar ca sarcini de producție precise, repartizate pe regiuni. Ideea regionalizării producției forestiere vizează tocmai localizarea diferitelor sarcini de producție pe timp îndelungat, în funcție de amplasarea, profilarea și dimensionarea capacităților industriale pentru prelucrarea lemnului.

Regionalizarea producției forestiere ar avea pentru amenajament, în cazul pădurilor de producție, același efect ca și zonarea funcțională în cazul pădurilor de protecție. Amenajistului i-ar rămâne doar obligația de a confrunta pădurile cu sarcinile social-economice impuse și de a le atribui celor necorespunzătoare funcțiuni potrivite în lipsa unei regionalizări a producției forestiere, însă amenajistul trebuie să stabilească singur cerințele de lemn ale regiunii și să repartizeze apoi pădurile pe funcțiuni împreună cu organele administrației silvice, după necesități și în funcție de capacitatea lor naturală.

În ceea ce privește satisfacerea cerințelor pentru marea diversitate de produse oferite de pădure, se poate efectua o anumită specializare tehnologică a arboretelor în raport cu condițiile de producție, ajungându-se chiar la crearea unor culturi forestiere în care să se aplice anumite tehnologii de bioconversiune, bazate pe o structură adecvată a acestor culturi.

METODE DE AMENAJARE A PĂDURILOR

Prin metodă de amenajare se înțelege modul de reglementare a recoltării produselor lemnoase dintr-o pădure. O metodă de amenajare cuprinde criterii de calcul a posibilității și planificarea tăierilor în vederea realizării sau menținerii stării normale.

Metodele de amenajare sunt numeroase, numărul lor este determinat de împrejurările variate în care amenajistul este chemat să-și rezolve sarcinile sale: stațiuni diferite, specii diferite, împrejurări economice diferite, cunoașterea tot mai adâncă a pădurii.

Metodele bazate pe repartiție consideră că pădurea de amenajat ca o acumulare de masă lemnoasă care se poate exploata în cantități sensibil egale de la un an la altul. Aceste cantități se stabilesc împărțind suprafața sau volumul unei cantități de producție întregi sau a unei părți din acesta la un anumit număr de ani, în așa fel încât timpul în care se execută tăierile să fie egal cu durata ciclului de producție. Din grupa metodelor bazate pe repartiție fac parte metoda parchetației și metodele pe despărțăminte sau pe afectații.

Parchetația reprezintă împărțirea unității de producție în parchete anuale. După modul cum se constituie parchetele se deosebesc:

•parchetația simplă, când pădurea se împarte în parchete de suprafață egale;

•parchetație proporțională (cu continuitate pe volum), când pădurea se împarte în parchete neegale ca suprafață, dar egale în volum.

În alte situații pădurea nu se împarte în parchete anuale. Ciclul de producție se divide în perioade, iar unitatea de producție se împarte în afectații corespunzătoare perioadelor. Afectația reprezintă porțiunea dintr-o unitate de producție destinată a fi exploatată și regenerată într-o perioadă.

Metodele care preconizeză astfel de afectații se numesc metode de despărțăminte,din care se menționează:

•metode cu afectații egale în volum;

•metode cu afectații egale în suprafață;

•metoda mixtă cu afectații pe suprafață și volum.

Metodele bazate pe fondul de producție urmăresc realizarea și ameliorarea fondului de producție intr-o anumită structură și mărime, astfel încât, în fiecare an să se exploateze o cantitate egală cu creșterea pădurii. Metodele de amenajare care fac parte din această grupă au ca obiectiv realizarea stării normale a pădurii. La baza lor stau procedee diferite de determinare a posibilității. Ele se subdivid, la rândul lor, în subgrupe, în raport cu elementul de bază folosit pentru reglementarea recoltărilor.

Astfel, se deosebesc metode pe clase de vârstă, pe clase de diametre și bazate pe creșteri.

PLANURI DE AMENAJAMENT

Plănul de recoltare a produselor principale, cuprinde arboretele din care urmează a se realiza posibilitatea de produse principale; se face pe baza unei cartări prealabile pe categorii de urgențe de regenerare, stabilirea definitivă a suprafeței de parcurs cu tăieri se face ținând seama de necesitățile regenerării și de condițiile reale de exploatare. Astfel, se stabilesc arboretele ce urmează a fi parcurse cu tăieri în primii 10 ani, ele înscriindu-se în planul decenal de recoltare cu datele de caracterizare (vârstă,compoziție,consistență etc.) și cu lucrările prevăzute pentru regenerarea lor.

Pentru fiecare din aceste arborete, pe lângă suprafața și volumul total în planul de recoltare se indică felul tăierii, numărul intervențiilor și volumul de extras în cursul primului deceniu, suma acestora din urmă trebuind să fie egală cu volumul a 10 posibilități anuale.

Planul lucrărilor de îngrijire a arboretelor, urmărește un dublu scop:

• să asigure executarea la timp și în toată pădurea a lucrărilor necesare pentru îndrumarea dezvoltării arboretelor spre țelul de gospodărire și pentru ridicarea productivității și calității lor;

• să asigure recoltarea tuturor produselor lemnoase din pădure.

Planul se întocmește, de regulă, pe un deceniu și cuprinde felul operațiunilor de executat, locul și timpul în care să se intervină, suprafața de parcurs în fiecare an și volumul de extras.