Impactul anexării peninsulei Crimeea de către Federația Rusă asupra securității politice, economice și environmentale a bazinului Mării Negre [309839]

UNIVERSITATATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” [anonimizat]:

[anonimizat] a bazinului Mării Negre

Conducător de doctorat:

Prof. univ. dr. [anonimizat]: [anonimizat], printr-[anonimizat], economice și environmentale a [anonimizat], [anonimizat].

Totodată lucrarea va evalua situația concretă a peninsulei Crimeea după anexarea sa la 18 martie 2014 [anonimizat]-se în vedere existența celei mai mari baze militare navale din Marea Neagră la Sevastopol și care este impactul acestui eveniment asupra țărilor învecinate și a [anonimizat] a consecințelor potențiale.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a face din acest areal un spațiu deosebit de atractiv pentru marile rețele ale resurselor energetice și să asistăm la revigorarea economică a acestui spațiu și chiar la confruntări pentru extinderea sferelor de influență a polilor globali de putere.

Peninsula Crimeea va fi evaluată prin prisma următoarelor elemente: [anonimizat], frontierele, [anonimizat]; analiza relațiilor internaționale și a [anonimizat] a Mării Negre; [anonimizat] a crizelor economice și politice mondiale.

Direcția principală a lucrării o va constitui analiza geopolitică a rolului și importanței peninsulei Crimeea în bazinul Mării Negre și în sistemul relațiilor internaționale în perioada de după anexarea sa de către Federația Rusă din 2014. Pentru elaborarea cercetării științifice metodologia specifică geografiei politice va constitui principalul instrument de analiză.

[anonimizat], [anonimizat], dar și al actorilor politici sau militari cu importanță globală: [anonimizat], Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii. Geopolitica este văzută drept o componentă a geografiei politice și anume partea care se ocupă de relațiile internaționale.

Fig.1 Bazinul Mării Negre (sursa: Atlas Geografic 1972)

[anonimizat] s-a [anonimizat] a compartimenta spațiul geografic. [anonimizat], cu începere din 1989 și continuând cu anul 2014, [anonimizat] unei noi arhitecturi globale.

Procesele integraționiste, care se desfășoară practic pe toate continentele, au ajuns într-un stadiu al evoluției în care dezvoltarea și siguranța statelor nu mai pot fi tratate unilateral. Din acest considerent se impune obiectiv necesitatea coordonării eforturilor tuturor statelor pentru atingerea intereselor supreme ale comunității internaționale: asigurarea păcii și securității internaționale, prevenirea și combaterea terorismului, apărarea drepturilor și libertăților omului, eradicarea sărăciei, lichidarea traficului de droguri și ființe umane.

La începutul sec. al XXI-lea, când ordinea mondială se conturează în jurul unor poli de putere, este evident faptul că Federația Rusă nu putea rămâne în afara comunităților formate de alte state. În acest sens, impactul proceselor integraționiste occidentale și celor integraționiste/dezintegraționiste din spațiul CSI-ist asupra intereselor geostrategice și a politicii externe ale Federației Ruse nu este întâmplător. În calitate de succesoare a Uniuni Sovietice, lipsită de unele căi de acces la spațiul maritim al Mării Baltice și Mării Negre (până în 2014, la ocuparea Peninsulei Crimeea), prin pierderea principalelor puncte strategice-porturile ucrainene, regiunea transcaucaziană cu ieșirea la Marea Caspică bogată în resurse naturale, Federația Rusă este influențată tot mai mult de procesele care se desfășoară în Occident, de extinderea (până în 2009) și fortificarea prezenței NATO spre Est, prin aderarea la această structură a statelor foste membre ale Tratatului de la Varșovia. Deși cel de-al șaselea val de extindere NATO în Est are loc în 2009 prin aderarea Croației și a Albaniei la Alianță, ultima extindere fiind în 05.06.2017 când a intrat și Muntenegru, procesul are un impact direct asupra manifestării intereselor geopolitice ale Federației Ruse și asupra procesului de constituire a noii arhitecturi geopolitice a spațiului est-european. Nu mai puțină importanță în manifestarea intereselor Rusiei în arealul est – european o are și tendința proeuropeană a noilor state foste republici unionale – Republica Moldova, Ucraina, precum și tendința euroatlantistă a Georgiei. Fiind un actor geopolitic care pe parcursul ultimilor 30 de ani și-a pierdut din fosta influență pe arena internațională, Federația Rusă, aflându-se la joncțiunea a mai multor centre de putere – Uniunea Europeană, SUA, NATO și China, încearcă să-și restabilească din fosta influență pe mapamond. Evoluția ultimelor evenimente pe scena geopolitică mondială ar arăta chiar că sunt încununate de succes aceste tentative de recăpătare a influenței mondiale ale Federației Ruse, dacă ținem cont de cazul războiului din Siria și influența crescândă asupra Turciei, care este un important membru NATO.

Motivația și importanța cercetării

Obiectivul central al lucrării este realizarea unui studiu analitic aprofundat care să explice rolul și importanța anexării peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în 2014 și impactul acestui eveniment în balanța și echilibrul existent în regiunea Mării Negre, dar și în sistemul relațiilor internaționale, în raport cu noile metamorfoze ale raporturilor de putere.

Acest obiectiv central al cercetării științifice este explicitat prin rezolvarea obiectivelor specifice: definirea statutului peninsulei Crimeea dar și a importanței sale în bazinul Mării Negre prin intermediul variabilelor geopolitice; analiza principalelor variabile geopolitice specifice.

Obiectivele principale ale capitolelor sunt reprezentate de: descrierea istorică și geografică a peninsulei Crimeea în bazinul Mării Negre; de analiza variabilelor geopolitice din zona Mării Negre, cu accente asupra proceselor geo-istorice din bazinul pontic ce au determinat transformarea acestei regiuni dintr-o zonă de confluență geografică într-o realitate geopolitică consolidată.

Pentru realizarea acestor obiective vom pleca de la următoarele premise: cum a evoluat geopolitic peninsula Crimeea, dar și tabloul geopolitic al Mării Negre, delimitând geografic și analizând geo-istoric zona; cum poate fi definită regiunea pontică extinsă ca un spațiu geopolitic distinct.

Toate aceste premise ne pot conduce către următoarele obiective derivate: definirea Peninsulei Crimeea prin intermediul caracteristicilor geopolitice; analiza principalelor variabile geopolitice specifice regiunii Mării Negre; controlul asupra teritoriului arealului pontic prin intermediul acțiunilor politice și militare; granițele, politicile environmentale și securitatea – echilibrul regional de putere, resursele energetice și raporturile militare.

Din perspectivă teoretică, metodologia de cercetare utilizează studiul noilor paradigme geopolitice din zona Mării Negre ulterior ocupației ruse a peninsulei Crimeea și rezidă în analiza de conținut, analogia, studiul comparativ, analiza documentară, dar și alte metode specifice geopoliticii și relațiilor internaționale.

Pentru a corespunde exigențelor specifice studiilor doctorale, am folosit următoarea metodologie de cercetare teoretică:

– prezentarea mediului internațional și regional, analiza inductivă și deductivă a acestora;

– expunerea concluziilor teoretice dezvoltate din studiul relațiilor internaționale, geopolitică, geostrategie, studiile de securitate și analiza aplicabilității acestora în cadrul complexului de securitate al statelor adiacente Mării Negre;

– decriptarea obiectivă a situației actuale a mediului regional și internațional de securitate;

– cercetarea, aplicarea și adaptarea teoriilor din domeniul relațiilor internaționale în actualul context geopolitic al statelor riverane Mării Negre;

– analiza prospectivă a evenimentelor efectuată pe baza raționamentului deductiv; analiza noilor paradigme geopolitice și înțelegerea metamorfozelor ce au avut loc în regiunea Mării Negre în perioada post ocupării peninsulei Crimeea din 2014;

– identificarea și analiza principalelor caracteristici geopolitice ale regiunii Mării Negre în perioada de după ocuparea peninsulei Crimeea;

– prezentarea principalelor amenințări, riscuri și vulnerabilități ale mediului regional și internațional de securitate;

– analiza geopolitică a tuturor informațiilor colectate și interpretarea datelor;

– adaptarea continuă a cercetării doctorale la evoluțiile geopolitice curente în spațiul supus analizei de specialitate, studiul bibliografic de specialitate din surse naționale și internaționale.

Relațiile Internaționale și Geopolitica pot fi privite ca două tablouri de analiză ce oferă o multitudine de întrebări și răspunsuri concordante cu procesul evolutiv al mediului internațional de securitate. Cu ajutorul geopoliticii, prin intermediul principiilor sale epistemologice, am aplicat analiza inductivă și deductivă referitoare la afirmarea statelor emergente și poziționarea lor în plină evoluție geopolitică a regiunii Mării Negre.

Pentru a înțelege și evalua situația geopolitică a complexului regional al Mării Negre, dar și pentru a releva eterogenitatea mediului internațional de securitate, am folosit studiile de specialitate. Conceptele și modalitățile de analiză ale studiilor de securitate au fost utilizate la rândul lor, pentru a prezenta și explica riscurile, amenințările și vulnerabilitățile pe care le generează actualele metamorfoze ale mediului regional și internațional de securitate.

Din analiza cercetărilor din timpul programului doctoral asupra răspunsurilor premiselor invocate, putem spune că definirea naturii relațiilor bilaterale Rusia – SUA este cheia acestor chestiuni, indiferent de evoluțiile geopolitice viitoare din regiunea Mării Negre.

Tehnicile de cercetare științifică utilizate au fost :

– tehnici de culegere mediată a datelor (statistici oficiale ; rapoarte , studii și sinteze ocazionale sau periodice; documente de prezentare și popularizare ; arhive electronice; biografii și autobiografii);

– tehnice de culegere directă – observarea, ancheta de teren.

Instrumentele de cercetare științifică au fost: studiul documentelor, observație, expertiză personală, înregistrări audio-video și articole din presă.

Astfel, actualitatea cercetării de față este condiționată de o serie de factori, în primul rând, de procesele din arealul european și din cel postsovietic, care, după natura și caracterul lor sunt complexe și dinamice, contradictorii și nefinalizate, și care în mod direct acționează asupra intereselor geostrategice și politicii externe a Federației Ruse, dar și asupra statelor din vecinătatea apropiată a Mării Negre. În noua conjunctură geopolitica actuală, când Uniunea Europeană (până în 2013, prin aderarea Croației) și Alianța Nord Atlantică (până în 2017) s-au extins tot mai mult spre Est, iar Comunitatea Statelor Independente se transformă într-o organizație nonfuncțională și ineficientă, studierea noii arhitecturi geopolitice a spațiului est-european odată cu ocuparea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă devine o necesitate.

În al doilea rând, actualitatea impune noi viziuni științifice asupra interesului geostrategic și noii arhitecturi geopolitice, inclusiv a celei a spațiului est-european, întrucât multitudinea de abordări și cercetări efectuate până în prezent de către cercetătorii din Occident, din Federația Rusă, dar și cei din România încă nu ne oferă un ansamblu integral al impactului anexării peninsulei Crimeea de către Federația Rusă asupra securității politice, economice și environmentale a bazinului Mării Negre. Acest fapt își găsește rezonanță în necesitatea lărgirii arealului problematic de investigare a intereselor geostrategice ale Federației Ruse și, inclusiv, a procesului de constituire a noii arhitecturi geopolitice a spațiului est-european.

În al treilea rând, orientarea spre o cercetare de sinteză, mai puțin abordată în literatura de specialitate din spațiul atât occidental, dar și cel ex-sovietic, lipsă resimțită și în România, favorizează studiul intereselor geostrategice la inter-influența și interferența proceselor de extindere a Uniunii Europene și a NATO spre Est și a intereselor geostrategice ale Federației Ruse în spațiul est-european în contextul formării noii arhitecturi geopolitice globale. Privită sub acest unghi de vedere, problema respectivă a canalizat orientările noastre științifice spre formula „interes geostrategic–arhitectură geopolitică” sub aspect teoretic și practic, ceea ce ne permite o mai bună comprehensiune a influenței factorilor externi, dar și interni asupra reafirmării Federației Ruse ca actor geopolitic cu tendințe și aspirații de revenire ca centru de putere pe arena internațională.

Analiza situației spațiului est-european în contextul formării noii arhitecturi geopolitice.

De la viziunea spațială etnocentrică s-au dezvoltat primele idei geopolitice germane, având ca bază empirică știința geografică. În cadrul școlii geografice germane, Friedrich Ratzel (1844 – 1904), creatorul „antropogeografiei”, în lucrările Antropogeographie (1882 și 1891) și Politische Geographie (Geografia politică, 1897), acordă o importanță deosebită raporturilor dintre grupurile umane și mediul înconjurător, completând concepția deterministă cu idei organiciste. Ratzel sublinia că dezvoltarea istorică a statelor trebuie așezată într-un raport comparativ cu expansiunea politică a popoarelor, acest din urmă fenomen depinzând de dimensiunea și profunzimea raporturilor dezvoltate de popoarele în cauză. De aceea, statele ar trebui considerate organisme care, asemenea celor animale și umane, sunt mai puternice sau mai slabe. Organismele statale își datorau existența grupului uman, popoarelor, și nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor era mai mobil, această trăsătură nefiind caracteristică societăților primitive, cu atât dobândea mai multă forță politică.

Suedezul Rudolph Kjellen (1864-1922), în lucrarea Inledning till Sveriges geografi (Introducere în geografia Suediei, 1900) va utiliza în premieră termenul de Geopolitik. Kjellen exprima unele opinii ce aveau să prefigureze ideile geopoliticii germane de mai târziu, fiind integrat școlii geopolitice germane. Domeniul geopoliticii ar cuprinde, în viziunea lui Kjellen, două subiecte majore: statele, cu sentimente și rațiune, în aceeași măsură ca ființele umane și cunoscând aceeași soartă ca ultimele (naștere, creștere, dezvoltare și declin), și, respectiv spațiul, considerat de el factor esențial și obiectiv vital al statelor viguroase, dar limitate spațial, care aveau datoria să își mărească teritoriile prin colonizări, cuceriri și expansiune. Ulterior, atât ideile lui Kjellen, cât și ale lui Ratzel au fost preluate și dezvoltate de către Karl Haushofer (1869-1946) în Zeitschrift für Geopolitik (Jurnal de geopolitică, 1928) și de adepții aceluiași curent organicist, în viziunea cărora geopolitica va căpăta nuanțări și diferențieri semnificative privind sensul și poziția acesteia în raport cu celelalte științe: „geopolitica este teoria dependenței evenimentelor politice în teritoriu”, scopul ei fiind de furnizare a indicațiilor pentru acțiunea politică și de „îndreptar în viața politică”. Mai mult, geopolitica trebuie să devină „conștiința geografică a statului”. Definită de Haushofer ca „geografie dinamică”, ea este „știința care se ocupă cu analiza statului din punctul de vedere al instinctului de expansiune, izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografice”.

Un alt curent al geopoliticii clasice este reprezentat prin școala geopolitică franceză. Constituită în contextul sfârșitului de secol XIX, aceasta se identifică prin studiile vizând problematica internă a spațiului francez, revendicându-se din geografia umană. În cazul școlii franceze, noua disciplină va prinde contur prin aportul lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918), cu lucrările Principes de Geographie humaine (publicată postum în 1922), și La France de l`est (1916), spre deosebire de Ratzel, acest geograf observă raportul care există între pământ, oameni și istoria lor și mai ales faptul că diversitatea umană se traduce în diversitatea peisajelor aflate în continuă înnoire. El opune determinismului ratzelian, în care omul este văzut ca un produs al naturii, posibilismului, în care omul, dincolo de anumite condiționări socioeconomice, prin activitățile sale poate schimba mediul. Mediul încetează a mai fi un element brut al geografiei fizice, el devenind, în concepția lui Vidal de la Blache și a discipolilor săi, un mediu complex, rezultatul interacțiunilor multiple, în care omul are un rol esențial. Această nouă orientare, posibilistă, va câștiga în timp numeroși adepți, aducând o contribuție esențială la corectarea interpretărilor geopolitice.

O puternică școală de geopolitică a luat ființă în Franța în perioada postbelică, prin Yves Lacoste, care fondează revista Herodot – strategie, geografie, ideologie, apoi publică Questions de la géopolitique – Întrebările geopoliticii (1988), Dictionaire de géopolitique – Dicționar de geopolitică (1993) etc. Geopolitica lui Y. Lacoste este centrată pe problemele naționale și cele ale minorităților, considerate printre factorii principali ai scenei politice. Metoda lui de analiză este „un fel de psihanaliză sau arheologie a comportamentelor colective”, după cum o numește reputatul geopolitician François Thual, în nu mai puțin celebra lucrare Méthodes de la géopolitique (1996).

Școala geopolitică anglo-saxonă reprezintă un alt curent al geopoliticii clasice. Și-a elaborat conceptul referitor la obiectul geopoliticii aproape independent de filonul german și de cel francez. Spre deosebire de acestea, axate în prima perioadă în mare parte pe teoretizări, fondatorii școlii anglosaxone, avându-i ca principali reprezentanți pe Henry Thomas Buckle în Marea Britanie și pe Frederic Jackson Turner, Ellen Churchill Semple și Ellsworth Huntington în Statele Unite, s-au bazat în analizele lor pe o raportare concretă la istorie, având caracter pragmatic, accentuând problemele militare strategice și tactice. O caracteristică indubitabilă a școlii anglo-saxone este modul în care geopolitica modernă își revendică originile într-un ansamblu de trei curente de gândire diferite: curentul istorico-ambientalist, curentul geografiei politice și, nu în ultimul rând, curentul geostrategic. Curentul istorico – ambientalist cunoaște o amplă dezvoltare începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Istoricul britanic Henry Thomas Buckle (1821-1862) studiază în monumentala sa lucrare History of Civilization in England, apărută în 1857, 1861 și respectiv 1872, relațiile de interdependență care există între climă, sol și hrană, pe de o parte, și modul de viață și habitatul uman, pe de alta. Într-o privire de ansamblu, concluzionează Buckle, societățile respective se vor caracteriza printr-o distribuție inegală a bogăției, pozițiilor sociale și drepturilor politice. În Statele Unite ale Americii, Ellen Churchill Semple (American History and its Geographic Conditions, 1903) și Frederick Jackson Turner (1861-1932) (The Significance of the Frontier in american History, 1893) publică primele studii, în care prezintă influența simbiozei spațial-ambientale asupra civilizației din America de Nord. Un alt reprezentant de marcă al curentului ambientalist este istoricul și geograful american Ellsworth Huntington (1876-1947), care, prin lucrările Civilization and Climate, 1924, și Mainsprings of the Civilization, 1945, a efectuat o minuțioasă investigație asupra influențelor și rolului jucat de climat în istoria societății. Pe baza unor puternice argumente, Huntington a demonstrat că modificările climatice sau persistența unui tip climatic nefavorabil au determinat marile migrații, dar mai cu seamă invaziile dinspre Orient spre Europa.

Alfred Thayer Mahan (1840-1914) în lucrările The influence of Sea Power upon History, 1660-1783 (Influența puterii maritime asupra istoriei, 1660-1783), The influence of Sea Power upon the French revolutions and Empire, 1793-1812 (Influența puterii maritime asupra revoluției franceze și Imperiului, 1793-1812) și The Interest of America in Sea Power (Interesul Americii în puterea maritimă) oferă geopoliticii o nouă orientare privind structura și obiectivele acesteia. Noul statut științific al geopoliticii, subliniază el, constă în „fundamentarea acesteia prin geostrategie”, noile obiective urmărite având mai mult o valoare operațională și vizând clasificarea statelor într-un sistem „al relațiilor de putere istoricește” constituite. O caracteristică a tezelor lui Mahan este că ele sunt construite prin îmbinarea experienței practice militare cu informațiile istorice. Rezultatul acestei îmbinări îl va constitui suportul teoretic al activității sale științifice și politice. Întreaga operă a lui Mahan poartă o evidentă tentă geopolitică. Având ca principală temă de studiu puterea maritimă (Sea Power), Mahan subliniază rolul determinant pe care îl poate juca componenta maritimă în definirea unui nou statut mondial al Statelor Unite ale Americii. În Anglia, cel mai de seamă reprezentant al curentului geostrategic și fondatorul școlii geopolitice britanice a fost geograful Halford John Mackinder (1861-1942) prin The Geo- graphical Pivot of History (Pivotul geografic al istoriei 1904). El considera geostrategia drept fundament al geopoliticii, dar preciza că sfera acestui concept nu se identifică cu totalitatea elementelor care intră în componența geopoliticii, oferă bazele teoriei continentaliste, în care Asia Centrală reprezintă aria pivot a istoriei, iar dominarea ei determină controlul lumii. Mackinder își aduce contribuția la dezvoltarea geopoliticii prin introducerea a două elemente noi în componența obiectivului urmărit de geopolitică: alcătuirea unei „noi configurații geostrategice și geopolitice a planetei”, realizată în conformitate cu „criteriul distanței geografice” și în termeni de bipolaritate, precum și crearea unor noțiuni specifice geopolitice (World Island, Heartland, Pivot Area). O nouă perspectivă în studiile geopolitice este introdusă de Nicholas John Spykman (1893-1943). Principalele sale lucrări au fost America΄s Strategy in World Politics (Strategia americană în politica mondială, 1942) și The Geography of the Peace (1944), prin care aduce în analiza geopolitică conceptul de „securitate de stat”, ca fiind unul dintre cele mai importante obiective pe care le urmărește geopolitica. În componența securității de stat, afirmă Spykman, există trei mari categorii de factori: factori geografici (mărimea teritoriului, poziția geografică), factori economici (resurse agricole, industriale și demografice), factori politici (stabilitate politică, grad de integrare socială etc.), rolul politic major revine inelului de state cu ieșire la mare, așa-numita bordură maritimă ce înconjoară heartlandul. Acest inel de state este numit de Spykman rimland, fiind considerat ca o zonă intermediară între forțele continentale și cele maritime, păstrarea sub control a acestui inel asigurând supremația mondială. Pentru școala anglo-saxonă contemporană deosebit de importante sunt contribuțiile geografului Saul B. Cohen (Geography and Politics in a World Divided – Geografie și politici într-o lume divizată (1973)) și cele ale lui Zbigniew Brzezinski – Între două ere (1978), Game Plan – Planul de Joc (1986), Out of Control (1993) – Fără control, The Grand Chessboard – Marea tablă de șah (1997).

Regiunile geostrategice sunt expresia interconexiunilor mai multor părți ale globului în ceea ce privește localizarea, mișcarea, orientarea comercială și ideologică, fiind regiuni multi – caracteristice, cu scop de regiuni unde se poate aplica puterea.

Școala geopolitică rusă. Studiile elaborate în Rusia sunt sporadice dar reprezintă o contribuție deosebită la dezvoltarea noii științe. Dacă în cadrul școlilor germană, franceză, anglo-saxonă cercetările cunosc o deosebită profunzime și continuitate, geopolitica rusă, în acel moment, este una conjuncturală. În Rusia sfârșitului de secol XIX și început de secol XX sunt două probleme puse în fața cercetătorilor: prima, reprezentând o problemă de geopolitică internă, se referă la cunoașterea vastului teritoriu al Rusiei și punerea în valoare a imenselor bogății ale solului și subsolului acesteia; și o a doua, orientată spre exterior, vizând racordarea și impunerea Rusiei în cadrul noului sistem internațional. La sfârșitul secolului XIX, geografia rusă cunoaște o reorientare spre antropogeografie, pentru ca ulterior, odată cu schimbările politice din 1917, să aibă loc o nouă reorientare prin puternica politizare a geografiei. Până la evenimentele din octombrie 1917, nu se poate vorbi concret despre o geopolitică rusă, studiile științifice atingând doar tangențial acest domeniu. Acest lucru a fost realizat într-o perspectivă deterministă de către S. M. Soloviev (1820–1879) și G. V. Plehanov (1856–1918), a căror teorie este antrenată pe terenul determinismului ambientalist (legat de mediul înconjurător) și se axează pe explicarea istoriei prin geografia locului unde aceasta derulează. Odată cu schimbările radicale, politice și social-economice, survenite în urma evenimentelor din octombrie 1917, sub influența noii ideologii, comuniste, întreg sistemul științific rusesc suferă transformări radicale, fiind politizate toate aspectele științei. În acest context, geopolitica rusă se transformă într-o geopolitică sovietică, dezideratele politice ale noii puteri devenind direcții de cercetare ale acestui domeniu. pentru a se stabili în Anglia, unde va rămâne în următorii 30 de ani și va desfășura, de această dată, o importantă activitate științifică, dezvoltându-și propriul sistem teoretic anarhist.

Una dintre figurile marcante ale noului val al geopoliticii ruse este Alexandru Dughin, care, în 1997, publică lucrarea Osnovy geopolitiki: geopoliticheskoe budushchee Rossii, Arktogeia (1997) Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei, iar în 2000 o reeditează sub titlul Bazele geopoliticii. Alături de A. Dughin în cadrul școlii geopolitice ruse mai activează: K. S. Gadzhiyev, care a publicat în 2000 Introducere în geopolitică; V. A. Kolosov și N. S. Mironenko, care au publicat, în 2001, Geopolitică și geografie politică; N. A. Nartov, D.Trenin .

Școala geopolitică românească. Alături de celelalte școli de gândire geopolitică, specifice primei perioade de evoluție a noii discipline, școala românească interbelică va contribui substanțial la dezvoltarea geopoliticii prin întreg ansamblul teoretic și aplicativ al lucrărilor elaborate de către Simion Mehedinți (1869-1963) și Ion Conea (1902-1974). Școala geopolitică din Republica Moldova se află la o etapă incipientă, fiind caracterizată prin prezența unor lucrări cum ar fi cele ale lui O. Serebrian − Geopolitica spațiului pontic (2006), Politosfera (2001), Politică și geopolitică (2004) și cele ale lui A. Burian – Geopolitica lumii contemporane .

În viziunea savanților, geopolitica trebuie să studieze potențialul statului sau puterea reală a unui stat, cuprinzând: teritoriul, populația, forța economică, structurile industriale și agricole, marile axe de circulație, structura socială, cultura, modul de guvernare, mediul politic. Deci, analiza geopolitică trebuie să fie: geografică, demografică, economică, socială, culturală și politică. Ea trebuie să fie informativă și continuă, tinzând să devină un adevărat buletin meteorologic, rezultatele ei fiind naționale .

Trebuie să observăm că problema intereselor geopolitice și geostrategice ale Federației Ruse ca actor geopolitic pe arena internațională este domeniul de interes și pentru cercetătorii din România. În acest context, merită atenție cercetările elaborate de către I. Chifu, dedicate intereselor geostrategice ale Federației Ruse în bazinul Mării Negre, cât și celor de menținere în sfera sa de influență a Republicii Moldova și a Ucrainei. Nu mai puțin interes pentru comunitatea științifică prezintă analiza strategiilor Rusiei în spațiul est-european a lui T. Frunzetti, M. Rădulescu, S. Matieș. Relevante sunt cercetările dedicate geopoliticii Federației Ruse elaborate de G. M. Carpinschi. În acest context se înscriu și cercetările vizând relațiile moldo-ruse analizate prin prisma conflictului transnistrean ale lui E. Strauțiu.

Astfel, printre autorii de referință preocupați de geopolitica Rusiei pe arena internațională merită atenție lucrările lui H. J. Mackinder. În contextul analizelor din perspectiva geopoliticii se înscrie și cercetarea lui C. Race vizând strategiile de impunere a influenței fostei URSS în spațiul est-european. Repere importante privind relațiile ruso – americane în perioada post – colaps URSS sunt oferite de către S. Khoen, D. Simes. Teoreticienii occidentali ca Zb. Brzezinski, H. Kissinger, H. Morgenthau, A. E. Kellermann acordă o atenție deosebită intereselor geopolitice și geostrategice ale Federației Ruse. În contextul studiilor geopolitice vizând interesele geostrategice și ale vectorilor politicii externe a Federației Ruse pe arena internațională, inclusiv în spațiul est-european, se înscriu cercetările elaborate de către: A. Hutsenreuter, I. Malova, J. M. Hernández, G. Mafodda, M. De Bonis, F. Petroni, O. Oliker, K. Crane, L. H. Schwartz și C. Yusupov, J. Weisensee. Strategiile de realizare a intereselor și de menținere în sfera de influență a statelor foste republici unionale prin intermediul susținerii zonelor separatiste Abhazia și Osetia de Sud în Georgia, zona estică a Republicii Moldova, iar începând cu 2014 și în estul Ucrainei, de către Federația Rusă sunt reliefate de către G. Friedman, S. Stefan, C. Tosi, E. Greco, R. Alcaro și V. Fabbri. Interesele geostrategice ale Federației Ruse în spațiul caucazian, studiate prin prisma confruntărilor cu interesele Occidentului reprezentat de SUA, NATO și UE, sunt aria cercetărilor lui D. Gullo și J. Tuñón, A. Monaghan, I. Ibos-Hervé.

Noua direcție științifică rezidă în aprofundarea investigațiilor, studiilor în domeniul teoriei relațiilor internaționale cu referire la cercetarea impactului anexării peninsulei Crimeea de către Federația Rusă asupra securității politice, economice și environmentale a bazinului Mării Negre.

Capitolul 1. DESCRIEREA ISTORICO-GEOGRAFICA A PENINSULEI CRIMEEA

Fig. 2 Harta fizică a zonelor riverane Mării Negre (sursa: Internet – https://posturi.wordpress.com/2011/09/26/stiati-ca-marea-neagra)

1.1 Descrierea Geografică a Peninsulei Crimeea

Amplasarea: Crimeea este o peninsulă pe coasta de nord a Mării Negre, în Europa de Est, aproape complet înconjurată de Marea Neagră și de Marea Azov, fiind mai îngustă spre nord-est (peninsula Kerci) și spre nord-vest (peninsula Tarhankut). Este situată la sud de regiunea ucraineană Herson și la vest de regiunea rusă Kuban. Este legată de regiunea Herson prin Istmul Perekop și este separat de regiunea Kuban de strâmtoarea Kerci. Cordonul litoral Arabat este situat în nord-est, o zonă îngustă de pământ ce separă un sistem de lagune cunoscut sub numele de Sivaș de la Marea Azov.

Cu o suprafață de 27.000 km2 , Crimeea este mărginită de coasta de nord a Mării Negre și de coasta de vest a Mării Azov, singura graniță terestră fiind împărțită cu regiunea Herson din Ucraina sudică.

Granița naturală dintre Peninsula Crimeea și restul Ucrainei este formată din laguna Sivaș, cu ape puțin adânci. Peninsula este legată de raionul Henicesk din regiunea Herson și, prin urmare, continentul european, prin Istmul Perekop, o zonă de pământ lată de aproximativ 5-7 kilometri , precum și prin poduri peste strâmtorile Ciongar și Henicesk. Partea de nord a cordonului litoral Arabat este administrată de raionul Henicesk din regiunea Herson, inclusiv cele două comunități rurale din Șceaslivțeve și Strilkove. Vârful estic al peninsulei este Peninsula Kerci, separată de Peninsula Taman de pe țărmul estic al Mării Azov de strâmtoarea Kerci, care leagă Marea Neagră de Marea Azov, având o lățime cuprinsă între 3-13 km .

Din punct de vedere fizico-geografic, peninsula este în general împărțită în trei zone: câmpia stepică vastă din nord, Munții Crimeei și coasta sudică. Extremitățile de nord-est și nord-vest (peninsulele Kerci și Tarhankut) prezintă un relief colinar. Cu excepția coastei sud-estice, de tip rivieră, celelalte coaste sunt joase, cu numeroase lagune și cordoane litorale. Țărmul nord-estic, în lungul lagunei Sivaș este mlăștinos.

Fig.3 Imagine din satelit a Peninsulei Crimeea.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Crimeea

Fig.4 Harta fizico-geografică a Peninsulei Crimeea.

Denumirea: Numele clasic al regiunii Tauris sau Taurica provine din limba greacă (ταύρος, echiv.taur), conform numelui dat locuitorilor cimmerieni din Antichitate, Tauri. Strabo, Polybius și Ptolemeu denumesc Strâmtoarea Kerci ca Kimmerikos Bosporus sau Bosforul Cimmerian.

Taurida sau Taurica era alt nume dat de grecii Crimeii și zonei învecinate în Antichitate. Una din tragediile lui Euripide (sec.V î.e.n.) se numește Ifigenia în Taurida. Capitala regiunii era orașul Panticapeum, numită uneori și Taurica, la nord de orașul actual Kerci.

Denumirea Crimeea este forma italiană (genoveză) a denumirii locale, atestată în secolul al XIV-lea, posibil a fi derivată de la numele orașului Qırım (azi Stari Krîm), capitala Hanatului Hoardei de Aur.

Numele capitalei a fost extins la întreaga peninsulă la un moment dat în timpul suzeranității otomane. Originea cuvântului Qırım este incertă. Cele mai multe surse indică:

1. o adaptare a lui Cimmerium (greacă, Kimmerikon, Κιμμερικόν).

2. o derivare din termenul Turcic qirum ("cvorum” – val, val de pământ, utilizat la apărarea vechilor cetăți), din qori- ("gard, a îngrădi")

Alte sugestii mai greu de susținut includ:

1. o derivare din cremnoi grecesc (Κρημνοί, în post-clasic, pronunția grecească – Koiné, Crimni, adică "Stânci”, denumirea unui port pe Lacul Maeotis (Marea Azov) citat de Herodot în “Istorii”. Cu toate acestea, el identifică portul, nu în Crimeea, ci pe coasta de vest a Mării Azovului. Nu s-au identificat dovezi că acest nume a fost folosit vreodată în interiorul peninsulei.

2. Termenul turcesc este legat de kerm, cuvând ce semnifică "zidul" , dar sursele indică faptul că denumirea mongolă a Peninsulei Crimeene de Qaram este incompatibilă fonetic cu kerm / kerem și derivând dintr-un alt termen original .

Numele clasic a fost reînviat în 1802 în timpul guvernării ruse, peninsula și regiunea vecină numindu-se Taurida .

Litoralul

Fig. 5 Coasta de Sud a Crimeii

Peninsula Crimeea cuprinde multe peninsule mai mici, cum ar fi Peninsula Kerci, Peninsula Heracles, Peninsula Tarkhankut și multe altele. Crimeea posedă, de asemenea, o mulțime de ținuturi precum Capul Priboiny, Capul Tarkhankut, Sarych, Capul Fonar, Kazantyp, Capul Akburun și multe altele.

Țărmul Crimeei este sinuos, cu numeroase golfuri, cel mai amplu fiind Kalamita, în sud-vest, adăpostind porturile Evpatoria și Sevastopol. În nord-vest, Golful Karkinit separă peninsula de regiunea Herson. Țărmul sud-estic este întrerupt de numeroase promontorii care separă golfuri de mici dimensiuni, cel mai amplu fiind Caffa (Feodosia). Extremitățile peninsulei sunt marcate de promontorii bine exprimate precum capul Priboinîi și capul Tarhankut (în peninsula omonimă), capul Kersones și capul Sarîci, în extremitatea sud-vestică, capul Kazantîp, Akburun, Fonar, pe coasta de sud-est. Peninsula Kerci este separată de restul Crimeei de istmul Ienikale și este delimitată la nord de Golful Arabat iar la sud de Golful Caffa.

Munții Crimeii

Fig. 6 Muntele Eclizee-Burun

Munții Crimeei sunt situați în lungul coastei sud-estice, culmea principală fiind la o distanță de 8-12 km de mare.

Culmea principală a acestor munți se ridică abrupt de la nivelul Mării Negre, la o altitudine de 600-1.545 metri (în vârful Roman-Koș din partea central-sudică a lanțului), începând de la punctul de sud-vest al peninsulei, numit Capul Fiolente. Din această culme se desprind spre nord-vest și nord culmi secundare care scad treptat în înălțime, pierzându-se în vasta câmpie stepică. Se credea că acest cap este presupus a fi locul unde a fost încoronată zeița Artemis.

Hidrografie

Există 257 de cursuri de apă importante pe peninsula Crimeea, care sunt alimentate în primul rând pluvial, aportul nival având un rol foarte mic. Aceasta înseamnă că există fluctuații semnificative anuale ale debitelor de apă, multe văi fiind complet uscate în timpul verii. Cele mai mari râuri sunt Salhir (Salğır, Салгир), Kacha (Кача), Alma (Альма) și Belbek (Бельбек). De asemenea, importante sunt Kokozka (Indok sau Indol), Ciorna (Çorğun, Cernaia sau Чёрная), Derekoika (Dereköy sau Дерекойка), Karasu-Bași (Biyuk-Karasu sau Биюк -Karașul (afluent al râului Șalhir), Burulca (afluentul râului Șalhir), Uccan și Ulu-Ucen. Cel mai lung râu din Crimeea este Salhir la 204 km. Belbek are cel mai mare debit, de 2.16 m3/s. Alma și Kace sunt pe locul doi și trei ca lungime a râurilor.

În peninsulă există mai mult de 50 de lacuri sărate , cel mai mare dintre ele fiind Lacul Sasîk (Сасык) pe coasta de sud-vest, alături de Aktas, Koiașskoe, Kiiațkoe, Kirleuțkoe, Kizil-Iar, Bakalskoe și Donuzlav. Lacul Sıvaș sau Сиваш este un sistem de lagune puțin adînci interconectate pe coasta de nord, care acoperă o suprafață de aproximativ 2.560 km2. Există o serie de diguri care au creat rezervoare, printre cele mai mari fiind Simferopolskoye, Alminskoye, Taygansky și Belogorsky chiar la sud de Bilohirsk, în partea central-sudică. Canalul din Crimeea de Nord, care transportă apă din Nipru, este cel mai mare dintre canalele de irigații din peninsulă .

Ucean-su, pe versantul sudic al munților, este cea mai mare cascadă din Crimeea.

Câmpia stepică

Șaptezeci și cinci la sută din restul zonei Crimeei este alcătuită din terenuri plane, stepice, semiaride, o continuare spre sud a stepelor Pontico – Caspice, care se înclină ușor spre nord-vest de la poalele Munților Crimeea. Numeroasele kurgane (movile care adăpostesc mormintele vechilor sciți), sunt dispersate pe întreg cuprinsul acestei câmpii.

Riviera Crimeii

Fig.7 Munții Crimeii în fundal și Yalta .

Spațiul care se află la adăpostul Munților Crimeii are de un caracter cu totul diferit. Aici, banda îngustă a coastei și versanții munților sunt permanent înverziți. Această "rivieră" se întinde de-a lungul coastei de sud-est, de la capul Fiolente și Aya, în sud, până la Feodosia, și este împânzită de stațiunile estivale, cum ar fi Alupka, Ialta, Gurzuf, Alușta, Sudak și Feodosia. În anii de guvernare sovietică, stațiunile și navele din porturile de pe coastă deserveau în primul rând nomenclatura sovietică. În plus, în regiune întâlnim și întinse livezi. Pescuitul, mineritul și producția de uleiuri eterice extrase din plante sunt, de asemenea, importante. Aici se găsesc numeroase sate tătărești cu moschei, mănăstiri și palate ale familiei imperiale ruse și nobiliare , precum și ruine antice grecești sau fortificații medievale.

Munții Crimeei și coasta de sud fac parte din eco – regiunea forestieră submediteraneană din Crimeea. Vegetația naturală este formată din pajiști, păduri, cu un climat și o vegetație asemănătoare bazinului mediteranean.

Clima

Fig.8 Coasta de sud a Crimeei – climat subtropical

Crimeea este situată între zonele climatice temperate și subtropicale și se caracterizează prin vreme caldă și însorită, precum și prin diversitatea microclimatului. Părțile nordice ale Crimeei au un climat continental moderat, cu ierni scurte, blânde și veri calde. În zonele centrale și montane, clima este tranzitorie între climatul continental în nord și climatul mediteranean la sud. Iernile sunt ușoare la altitudini mai joase (la poalele dealurilor) și mai reci la altitudini mai mari. Verile sunt calde la altitudini mai mici și mai răcoroase în munți.

Clima Crimeei este influențată de localizarea sa geografică, Marea Neagră exercitând o puternică influență. Coasta din Crimeea este protejată de masele de aer rece care vin de la nord și având ca rezultat, iernile blânde. Influențele marine ale Mării Negre sunt limitate la zonele de coastă; în interiorul peninsulei, influența este slabă și nu joacă un rol important . Deoarece un sistem de înaltă presiune este situat la nordul Crimeei, atât vara, cât și iarna, vânturile provin preponderent din nord și nord-est pe tot parcursul anului . În timpul iernii, aceste vânturi aduc aer continental rece și uscat, în timp ce vara, aduc vreme uscată și caldă. Vânturile din nord-vest aduc aer cald și umed de la Oceanul Atlantic și sunt responsabile de precipitațiile din anotimpurile de primăvară și vară. De asemenea, vânturile din sud-vest transportă aer foarte cald și umed din latitudinile subtropicale ale Oceanului Atlantic și ale Mării Mediteraneene și sunt responsabile pentru precipitațiile din timpul toamnei și iernii.

Temperaturile medii anuale variază de la 10 ° C în nordul extrem (Armiansk) la 13 ° C în sud (Ialta). În munți, temperatura medie anuală este de aproximativ 5,7 ° C . 12 Pentru fiecare creștere a altitudinii la 100 m , temperaturile scad cu 0,65 ° C ,în timp ce precipitațiile cresc. În ianuarie, temperaturile medii variază de la -3 ° C în Armiansk la 4,4 ° C în Mîshor . Temperaturile sezonului rece sunt în jur de 7 ° C și este rar ca temperaturile să scadă sub pragul înghețului, cu excepția celor din munți, unde există de obicei zăpadă. În iulie, temperaturile medii variază de la 15,4 ° C în Ai-Petri la 23,4 ° C în părțile centrale din Crimeea până la 24,4 ° Cîn Mîshor.

Precipitațiile în Crimeea variază în funcție de zonă; de la 310 milimetri în Ciornomorske la 1220 milimetri, la cele mai înalte altitudini din munții Crimeei . Aceștia influențează foarte mult cantitatea de precipitații căzută pe peninsulă. Totuși, cea mai mare parte a Crimeei (88,5%) primește anual precipitații de la 300 la 500 milimetri, atestând un climat arid, tipic continental. Câmpiile primesc, de obicei, precipitații de 300 până la 400 milimetri pe an, crescând la 560 milimetri, în coasta de sud la nivelul mării. Partea de vest a munților Crimeei primește anual mai mult de 1.000 de milimetri de precipitații. Zăpada predomină în munți în timpul iernii.

Cea mai mare parte a peninsulei beneficiază de mai mult de 2000 de ore de soare pe an; ajungând la 2.505 ore de soare în Karabi-Iaila, în munții Crimeei. Ca urmare, clima este extrem de favorabilă recreerii și turismului. Datorită climatului și pachetelor de călătorie subvenționate de la companiile ruse de stat, coasta sudică a Crimeei a rămas o destinație populară pentru turiștii ruși.

Valoarea strategică a peninsulei Crimeea

Fig.9 Harta traseului comercial istoric (prezentat în mov) care lega Uppsala de Constantinopol prin Herson. Centrele majore ale Rusiei Kievene, Kievul în sine, Novgorod și Ladoga, au apărut de-a lungul acestui traseu.

Primul element strategic îl constituie porturile de la Marea Neagră din Crimeea care oferă acces rapid la estul Mediteranei, Peninsula Balcanică și Orientul Mijlociu. Din punct de vedere istoric, posesia coastei sudice a Crimeei a fost dorită de cele mai multe imperii din Antichitate până în perioada modernă (Imperiul Roman, Bizantin, Otoman, Rus), dar și de puteri maritime precum Marea Britanie sau Franța ori de puteri continentale precum Germania nazistă sau Uniunea Sovietică.

Râul Nipru este o cale navigabilă importantă, care traversează continentul european de la nord la sud și, în cele din urmă, leagă Marea Neagră de Marea Baltică, având importanță strategică încă din vremurile traseului comercial ”de la varegi la greci”. Marea Neagră asigură legătura dintre regiunea Caucazului și a Mării Caspice de Europa Centrală și de Est .

Potrivit Federației Internaționale a Lucrătorilor din Transporturi, în anul 2013 ,în Crimeea operau 12 porturi maritime comerciale.

Economia

Principalele ramuri ale economiei moderne din Crimeea sunt turismul și agricultura. Principalele zone industriale sunt în nord, la Djankoi, important nod feroviar, la Krasnoperekopsk și Armiansk.

În urma anexării Crimeei la Rusia la începutul lui 2014 și a sancțiunilor ulterioare care au vizat Crimeea, turismul a suferit pierderi majore. Fluxul de turiști a scăzut cu 35% în prima jumătate a anului 2014 ,comparativ cu aceeași perioadă a anului 2013. Numărul de sosiri turistice a atins un nivel record în 2012 de 6,1 milioane, a scăzut la 3,8 milioane în 2014 și, potrivit administrației ruse din Crimeea, a revenit la 5,6 milioane în 2016.

Dintre resursele naturale, se exploatează în principal sare și unele roci de construcție (porfir, calcar). Acestea din urmă sunt prelucrate în industria ceramicii, activă din cele mai vechi timpuri în jurul orașului Kerci. Cele mai importante industrii din Crimeea includ producția de alimente,sectorul chimic, ingineria mecanică , prelucrarea metalelor și industria petrochimică. 60% din piața industriei aparține producției alimentare. Există un număr total de 291 de întreprinderi industriale mari și 1002 de întreprinderi mici .

Agricultura din regiune se bazează pe cultura cerealelor, legumicultură și viticultură, acestea din urmă mai ales în sud, în regiunea orașelor Ialta și Masandra. Zootehnia este axată pe creșterea bovinelor, ovinelor și pe avicultură.

În anul 2014, PIB-ul anual al republicii (excluzând Sevastopolul) a fost de 4,3 miliarde de dolari (500 de ori mai mic decât economia Rusiei). Salariul mediu a fost de 290 dolari pe lună, iar deficitul bugetar fiind de 1 miliard de dolari (conform site-ului Wikipedia în anul 2015). Conform http://mrd.gks.ru/wps/wcm/connect/rosstat_ts/mrd/ru/statistics/grp/, în anul 2016, Crimeea avea un GDP de 6,74 miliarde dolari, din care 5,6 mld în Republica Crimeea și 1,14 mld în Sevastopol. Pe locuitor, asta însemna aprox. 3000 USD/loc., față de o medie de 8400 în Federația Rusă în același an.

Resursele energetice

Crimeea deține, de asemenea, mai multe rezerve de gaze naturale, atât terestru cât și pe platforma continentală a Mării Negre, care au început să fie forate de companiile occidentale de petrol și gaze înainte de anexare. Exploatările interioare sunt situate în localitățile Ciornomorske și Djankoi, în timp ce exploatările exterioare sunt situate pe coasta de vest a Mării Negre și în coasta de nord-est a Mării Azov.

De asemenea, republica deține două perimetre petroliere: unul intern, sectorul petrolier Serebrianka din raionul Rozdolne și unul submers, perimetrul Subotina din Marea Neagră.

Crimeea dispune de o capacitate proprie de producție de 540 MW, inclusiv centralele termoelectrice Simferopol (100 MW), Sevastopol (22 MW) și Kamiș-Burunskaia (19MW). Aceste capacități sunt insuficiente pentru consumul local și, din momentul anexării de către Rusia, Crimeea se bazează pe un cablu de alimentare subacvatic din Rusia continentală .

Infrastructura

În luna mai 2015, au început lucrările la un pod cu trafic dublu, feroviar și rutier de câteva miliarde de dolari, peste Strâmtoarea Kerci, pod denumit uneori "Podul lui Putin" sau Podul Crimeei. Traficul rutier a fost deschis în 2018 iar cel feroviar din anul 2019.

Transportul public

Aproape fiecare așezare din Crimeea este legată de o altă așezare cu linii de autobuz. Crimeea conține cel mai lung traseu de troleibuz (96 km) din lume, care se întinde de la Simferopol la Ialta. Linia de troleibuz începe în apropierea gării Simferopol, prin munți până la Alușta și spre Ialta. Lungimea liniei este de aproximativ 90 km, fiind fondată în 1959.

Linia de cale ferată care trece prin Crimeea include Armiansk-Kerci (cu legătură cu Feodosia) și Melitopol-Sevastopol (cu legătură cu Evpatoria), linie ce leagă Crimeea de continentul ucrainean.

Turismul

Dezvoltarea Crimeii ca destinație de vacanță a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dezvoltarea rețelelor de transport a adus un număr mare de turiști din zona centrală a Imperiului Rus. La începutul secolului al XX-lea s-au construit multe palate, vile și case de vacanță, acestea fiind unele dintre atracțiile principale ale Crimeei ca destinație turistică. Atractivitatea multor locuri turistice a fost sporită de invocarea unor legende care implică trecutul tumultuos al peninsulei.

O nouă fază a dezvoltării turistice a început atunci când guvernul sovietic a observat potențialul calității terapeutice a aerosolilor marini, a compoziției chimice a lacurilor și a nămolurilor terapeutice. A devenit o destinație a "sănătății" pentru muncitorii sovietici, iar sute de mii de turiști sovietici au început să viziteze Crimeea.

Peninsula Crimeea a fost o destinație favorită și pentru taberele de copii, precum Artek, aflată pe coasta sud-estică la Marea Neagră în orașul Hurzuf, lângă Aiu-Dag, înființată în 1925. În 1969 avea o suprafață de 3,2 km². Tabăra era compusă din 150 de clădiri, spre deosebire de majoritatea taberelor de pionierat, Artek a fost o tabără deschisă pe tot parcursul anului, datorită climatului cald. Artek a fost considerat un privilegiu pentru copiii sovietici în timpul existenței sale, precum și pentru copiii din alte țări comuniste. În perioada de glorie, 27.000 de copii pe an au fost cazați la Artek. Între 1925 și 1969 tabăra a găzduit 300.000 de copii . După destrămarea Organizației Pionierilor Tineri în 1991, prestigiul său a scăzut, deși în continuare a rămas o destinație de vacanță populară .

În anii 1990, Crimeea a devenit mai mult o destinație accesibilă decât o destinație de cură balneotropică, în contextul concurenței destinațiilor externe, devenite tot mai accesibile pentru clientela ex-sovietică. Cele mai vizitate zone sunt malul sudic al Crimeei cu orașele Ialta și Alușta, țărmul vestic – Eupatoria și Saki și țărmul sud-estic – Feodosia și Sudak. Potrivit National Geographic, Crimeea a fost recomandată printre primele 20 de destinații de călătorie în anul 2013.

Populația

Componența etnică a populației Crimeii s-a schimbat dramatic de la începutul secolului al XX-lea. Recensământul imperiului rus din 1897 pentru guvernarea Tauridei a raportat: 196.854 (13.06%) tătari în Crimeea, 404.463 (27.94%) ruși și 611.121 (42.21%) ucraineni. Dar aceste numere includeau uezdurile din Berdyansky, Dneprovsky și Melitopolsky care erau pe continent, nu în Crimeea.

În momentul ocupării, în anul 2014, populația totală a Republicii Crimeea și a Sevastopolului a fost de 2.248.400 de persoane (Republica Crimeea: 1.889.485, Sevastopol: 395.000). Față de recensământul ucrainean din anul 2001, populația s-a redus cu 5,4%, de la 2376000 (din care 342451 în Sevastopol), în mare parte din cauza deficitului natural cronic. După anul 2014 se constată o creștere semnificativă, statistica oficială menționând pentru începutul anului 2019 un număr de 2355190 locuitori, o creștere de circa 5 % față de anul 2014. Această creștere a fost mai puternică în Sevastopol care număra 443 119 locuitori, creștere datorată afluxului de personal militar consultat în 3.11.2019).

Conform informațiilor oficiale rusești din 2014, 84% din locuitorii din Crimeea au numit limba rusă ca fiind limba lor maternă; 7,9% – tătară crimeiana; 3,7% – tătară; și 3,3% – ucraineană.

Conform recensământului din 2001, 77% din locuitorii din Crimeea au numit limba rusă ca fiind limba lor maternă; 11,4% – tătară crimeniană; și 10,1% – ucraineană. În 2013, totuși, limba tătară din Crimeea a fost estimată a fi pe punctul de a dispărea, fiind predată în Crimeea în acel moment doar în aproximativ 15 școli. Turcia a acordat cel mai mare sprijin tătarilor din Ucraina, aceștia nereușind să rezolve problema educației în limba lor maternă în Crimeea, prin aducerea școlilor într-un stat modern .

Figura 10 Structura populației Crimeei în anii 1897, 1939, 1970 și 2014

Religie

Religia în Crimeea (2013)

Ortodocși (58%)

Musulmani (15%)

Credință fără religie declarată (10%)

Ateu (2%)

Alte religii (2%)

Nu este specificat (13%)

Populația de rit musulman este reprezentată de tătari plus alte comunități provenite din nordul Caucazului, Asia Centrală sau Azerbaijan. Confesiunea creștinilor ortodocși este constituită din ruși și ucraineni.

1.2 Scurtă descriere istorică a peninsulei Crimeea

Informațiile istorice despre Peninsula Crimeea, cunoscută sub denumirea de Peninsula Taurică (Χερσόνησος Ταυρική) coboară în timp până în secolul V î. Hr. , când mai multe colonii grecești s-au înființat de-a lungul coastei sale. Coasta de sud a rămas în cultura greacă timp de aproape două mii de ani ca parte a Imperiului Roman (47 î.Hr. – 330 î.Hr.), precum și statele succesoare, Imperiul Bizantin (330 d.Hr – 1204 d.Hr.),Imperiul din Trapezunt (1204 d.Hr – 1461 d.Hr), precum și Principatul independent de Theodoro (sfârșitul anului 1475). Reprezentativ pentru istoria românilor este faptul că în secolul al XV-lea, una din soțiile lui Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei, provenea din peninsula Crimeea, din orașul Mangop, capitala principatului, celebra Maria de Mangop.

În secolul al XIII-lea, unele orașe portuare erau controlate de venețieni și de genovezi. Centrul Crimeii era mult mai puțin stabil, suportând o lungă serie de cuceriri și invazii ; în perioada timpurie medievală a fost străbătută de sciți, tauri, greci, romani, goți, huni, bulgari, de turcii nomazi și de khazari. În perioada medievală, a fost ocupată temporar parțial de “Rusia Kieveană", dar în urma invaziei mongole a devenit parte a Hordei de Aur. După destrămarea Hoardei de Aur, în secolele XIV-XV, peninsula a fost baza unui puternic stat, Hanatul Crimeei (1441-1783) care a sfârșit prin a fi cucerit treptat și asimilat de Imperiul Otoman, până în secolul al XVIII-lea. Primele zone cucerite de otomani au fost cele din jurul orașelor de pe coasta sud-estică, inclusiv Kerci.

Istoria modernă a Crimeei începe cu înfrângerea Imperiului Otoman de către Ecaterina cea Mare în războiul ruso-turc din 1768-1774, încheiat cu pacea de la Küçük Kainargi din 1774, în urma căruia Hanatul Crimeei devenea independent, statutul de vasal otoman încetând. Contrar prevederilor tratatului însă, profitând de slăbiciunile hanatului, armatele țariste l-au ocupat efectiv începând cu 1783, în cele din urmă, ca efect al războiului din 1787-1791, prin pacea de la Iași, Imperiul Țarist ocupă întreaga regiune din nordul Mării Negre care aparținuse Hanatului Crimeei, ajungând pentru prima dată vecin direct cu Principatul Moldovei, pe Nistru. Ulterior peninsula Crimeea a fost înglobată în gubernia Taurida.

În 1921 a fost creată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeea, în cadrul Federației Ruse. Această republică a fost dizolvată în 1945, iar Crimeea a devenit o regiune autonomă în cadrul RSS Rusă (1945-1954) și apoi a fost transferată către Republica Sovietică Socialistă ucraineană (1954-1991). Din 1991 teritoriul a fost acoperit de Republica Autonomă Crimeea și orașul Sevastopol în Ucraina independentă. În timpul crizei din Crimeea din 2014, peninsula a fost preluată de forțe pro-ruse și a avut loc un referendum privind aderarea la Rusia. La scurt timp după ce a fost anunțat rezultatul în favoarea aderării la Rusia, Crimeea a fost anexată de către Federația Rusă ca două subiecte federale: Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol.

1.2.1 PREISTORIE

Datele arheologice ale prezenței umane în Crimeea datează încă din Paleolitic. Omul de Neanderthal a fost găsit în Peștera Kiik-Koba, datat la aproximativ 80.000 ani.(Trinkaus et al,2008) Caracteristicile târzii ale acestei specii au fost de asemenea găsite la Starosele (circa 46.000 ani) și la Buran Kaya III (circa acum 30.000 ani).(Hardy et al,2001)

Arheologii au descoperit unele dintre cele mai vechi fosile umane din Europa în peșterile Buran-Kaia din Munții Crimeei (la est de Simferopol). Fosilele au o vechime de aproximativ 32.000 de ani, artefactele fiind legate de cultura gravetiană (Prat et al, 2011),(Carpenter, 2011). În timpul ultimului maxim glaciar , alături de coasta de nord a Mării Negre, în general, Crimeea a fost un refugiu important din care Europa central-nordică a fost repopulată după sfârșitul epocii glaciare. Câmpia Europei de Est în această perioadă a fost ocupată, în general, de ecosisteme de tip periglacial (tundră), deși clima a fost ușor mai caldă în timpul mai multor scurte stadii intermediare și a început să se încălzească semnificativ după începutul maximului glaciar târziu. Densitatea prezenței umane a fost relativ ridicată în Crimeea, constatându-se o creștere semnificativă începând cu 16000 a.C.(Hoffecker, 2002)

Cele mai vechi dovezi de grâu cultivat în peninsula Crimeea provin din situl Arcolch-Burun, datând de la mijlocul mileniului IV î.Hr (Giendre et al, 2013). Până în mileniul al III-lea î.Hr. ,Crimeea a fost sensibil sub influența culturii Iamnaia, presupusă a corespunde unei faze târzii a culturii Proto-indo-europene în ipoteza kurgană.

ANTICHITATE

Taurii și Șciții

Fig. 11 Tezaurul scit de la Kul-Oba, din Crimeea de Est.

La începutul Epocii de Fier, Crimeea era populată de două grupuri: Tauri (sau Scitotauri) din sudul Crimeii și Sciții orientali iranieni ,întâlniți la nord de Munții Crimeei.
Originile Taurilor, de unde a apărut numele clasic al Crimeei ca Taurica, sunt neclare. O teorie posibilă ar fi ca fiind o rămășiță a Cimerienilor strămutați de sciți.

Grecii, care în cele din urmă au înființat colonii în Crimeea în timpul perioadei secolelor VII-VI a.C, la fel ca și pe litoralul dobrogean, au considerat taurii ca un popor sălbatic, războinic. Chiar și după secole de viețuire a grecilor și a romanilor, taurii continuau să se ocupe cu pirateria în Marea Neagră (Minns, 1913). Până în secolul al II-lea î.Hr., deveniseră aliați supuși ai regelui scitic Scilurus.

Restul peninsulei Crimeea, situată la nord de Munții Crimeei ,a fost ocupată de triburile scite. Centrul lor era orașul Neapolis, la marginea Simferopolului de astăzi. Orașul a domnit peste un mic regat care acoperea ținuturile dintre râul Nipru și nordul Crimeei. În secolele al III-lea și al II-lea î.Hr., Scythian Neapolis era un oraș "cu o populație mixtă scitică-greacă, ziduri puternice de apărare și clădiri publice mari construite folosind stilul arhitecturii grecești".( Tsetskhladze, 2001) Orașul a fost distrus în cele din urmă la mijlocul secolului al III-lea de către goți.

Așezările grecești

Strămoșii grecilor au fost primii care au numit regiunea Taurica după Tauri. Deoarece taurii locuiau numai în regiuni muntoase din Crimeea de Sud, la început numele Taurica era folosit doar în această parte sudică,iar ulterior a fost extins pentru a numi întreaga peninsulă.

Orașele-state grecești au început să înființeze colonii de-a lungul coastei Mării Negre din Crimeea în secolul al VII-lea sau al VI-lea î.Hr.(Hammond, 1959) Theodosia și Panticapaeum au fost înființate de către coloniștii din Milet. În secolul al V-lea î.Hr., dorienii din Heraclea Pontica au fondat portul maritim Chersonesos (actual-Sevastopol).

În anul 438 î.Hr., principele Panticapaeum și-a asumat titlul de Rege al Bosforului Cimerian, un stat care a menținut relații strânse cu Atena, alimentând orașul cu grâu, miere și alte mărfuri. Ultimul din acea linie de regi, Paerisades V, fiind alungat de sciți, s-a plasat sub protecția lui Mithridates VI, regele Pontului, în anul 114 î.Hr. După moartea acestui suveran, fiul său, Pharnaces al II-lea, a fost investit de Pompei cu regatul Bosforului Cimmerian în anul 63 î.Hr., ca recompensă pentru ajutorul acordat romanilor în războiul împotriva tatălui său. În anul 15 î.Hr., a fost din nou restabilit regatul Pontului, dar de atunci a fost sub control roman.

Fig. 12 "Chersonesus Tauricus" din antichitate, prezentat pe o hartă tipărită în Londra, în jurul anului 1770.

Imperiul Roman

În secolul al II-lea î.Hr., partea estică a Tauridei a devenit parte a Regatului Bosforului, înainte de a fi încorporată în Imperiul Roman în secolul I î.Hr.
În secolele I, II și III, Taurida găzduia legiuni și coloniști romani la Charax. Colonia Charax a fost înființată sub Vespasian, cu intenția de a proteja Chersonesos și alte porturi comerciale de sciți. Colonia romană era protejată de o parte a Legiunii I Italice; de asemenea, a găzduit un detașament al Legiunii XI Claudia la sfârșitul secolului al doilea. Tabăra a fost abandonată de romani la mijlocul secolului al III-lea. Această provincie în practică ar fi fost controlată de o diviziune a uneia dintre legiunile staționate în Charax.
Pe parcursul următoarelor secole, Crimeea a fost invadată sau ocupată succesiv de goți (sec.III), huni (sec. IV), bulgari (sec. IV-VIII), khazari (secolul al VIII-lea).
Limba gotică – crimeeană, o limbă est-germană, a fost vorbită de goții din Crimeea în unele locuri izolate din Crimeea până la sfârșitul secolului al XVIII-lea .

EVUL MEDIU

Rusia și Imperiul Bizantin

La mijlocul secolului al X-lea, zona estică a Crimeei a fost cucerită de prințul Sviatoslav I al Kievului și a devenit parte a principatului Tmutarakan (peninsula Taman), controlat de Rusia Kieveană. În anul 988, prințul Vladimir I de la Kiev a capturat, de asemenea, orașul bizantin Chersonesos (actualmente parte din Sevastopol), unde mai târziu s-a convertit la creștinism. O impresionantă catedrală ortodoxă rusă marchează locul acestui eveniment istoric. În același timp, marginea sudică a peninsulei a fost controlată de Imperiul Bizantin ca o provincie militaro-civilă.

Invazia mongolilor și perioada medievală ulterioară

Prezența Kieveană în Crimeea a fost distrusă la începutul secolului al XIII-lea datorită invaziilor mongole. În vara lui 1238, Batu Khan a devastat Crimeea și a făcut pace cu Mordovia, ajungând la Kiev până în anul 1240. Interiorul Crimeei a fost sub controlul Hoardei de Aur turco-mongolă din anul 1239 până în anul 1441.

În secolul al XIII-lea, Republica Genova a capturat așezările pe care rivalii lor, venețienii le-au construit de-a lungul coastei Crimeei și s-au stabilit la Cembalo (acum Balaklava), Soldaia (Sudak), Cherco (Kerci) și Caffa (Feodosia), preluând controlul economiei Crimeei și al comerțului Mării Negre timp de două secole. Bizantinii și statele lor succesoare (Imperiul de Trapezunt și Principatul Theodoro) au continuat să-și mențină controlul asupra unor părți din Crimeea sudică până la cucerirea otomană din anul 1475.

În anul 1346, trupurile războinicilor mongoli ai Hoardei de Aur, care au murit de ciumă, au fost aruncați peste zidurile Caffei, aflată în asediu (acum Feodosia). Se presupune că în acest fel s-a răspândit epidemia de ciumă bubonică (moartea neagră) în întreaga Europă.(Wheelis, 2002)

Hanatul Crimeii(1441-1783)

Fig.13 Crimeea la mijlocul secolului al XV-lea.

După distrugerea armatei mongole de către Hoardele lui Timur Lenk (în anul 1399), tătarii din Crimeea au întemeiat un hanat crimeean independent sub domnia Haci Ghirai, descendent al lui Ginghis Han, în anul 1441. Haci Ghirai și urmașii lui au domnit mai întâi la Qırq Yer și de la începutul secolului al XV-lea, la Bahcisarai.

Tătarii din Crimeea au deținut stepele care s-au întins de la Kuban și până la Nistru, totuși nu au reușit să preia controlul asupra orașelor comerciale genoveze. După ce tătarii din Crimeea au cerut ajutor de la otomani, o invazie otomană a orașelor genoveze conduse de Gedik Ahmed Pașa în 1475 a adus Caffa și celelalte orașe comerciale sub controlul lor.
După cucerirea orașelor genoveze, sultanul otoman l-a ținut pe Mengli Ghirai captiv, eliberându-l ulterior în schimbul acceptării suveranității otomane asupra chanilor din Crimeea și permițându-le să domnească ca prinți tribali ai Imperiului Otoman. Cu toate acestea, hanii din Crimeea aveau încă o mare autonomie față de Imperiul Otoman și au urmat regulile pe care le-au considerat cele mai bune pentru ei.

Tătarii crimeeni au efectuat raiduri în regiunile vecine ale regatului polono-lituanian și ale principatului Moldovei, unde capturau sclavi pentru vânzare. De exemplu, între 1450 și 1586, au fost înregistrate optzeci și șase de raiduri tătărăști, iar între 1600 și 1647, șaptezeci. În anii 1570 aproape 20.000 de sclavi au fost vânduți în Caffa .(Inalcik, 1979)

Sclavii și oamenii liberi au format aproximativ 75% din populația din Crimeea . În 1769, un ultim raid tătar major, care a avut loc în timpul războiului ruso-turc, a fost părtaș la capturarea a 20.000 de sclavi .

Fig. 14 Hanatul Crimeii în anul 1600.

Etnogeneza tătară

Tătarii din Crimeea s-au format ca grup etnic distinct odată cu formarea și expansiunea Hanatului Crimeei în secolele XV-XVIII. Aportul principal l-au avut populațiile turcice care s-au stabilit în Crimeea încă din secolul VIII (hazarii) și care au asimilat treptat comunitățile gotice sau pe cele greco-genoveze din zona de coastă. Din punct de vedere lingvistic, limba tătară crimeeană face parte din ramura Kîpceak, cu influențe semnificative din ramura Oguz, ca urmare a prezenței otomane. Unele elemente din ramura Ogur, căreia îi aparțineau hazarii, indică debutul etnogenezei înaintea invaziei mongole.

Limba tătarilor crimeeni a fost adoptată și de populația evreiască locală, karaiții, care aveau o influență hazară chiar mai puternică. Numită karaimă, această limbă pare să fi fost mai extinsă în trecut și printre tătarii musulmani, în zona montană Çufut Qale.

Incursiunile cazacilor

În 1553-1554, cazacul Dmitri Vișnevețki a adunat grupuri de cazaci și a construit un fort destinat să împiedice raidurile tătărăști în Ucraina. Cu această acțiune, el a fondat Secea Zaporojeană, o zonă cu fortificații, din care va lansa o serie de atacuri asupra Peninsulei Crimeea și turcilor otomani. Incursiunile cazacilor au restrâns treptat spațiul dominat de Hanatul Crimeei, mai ales după unirea estului Ucrainei cu Imperiul Rus în anul 1654, sub Bohdan Hmelnițki.

În anul 1774, Hanatul Crimeei a intrat sub influența Rusiei prin Tratatul de la Küçük Kaynargi . Inițial au ocupat doar partea nordică a Hanatului, spre care s-au dirijat mare parte dintre locuitorii creștini din regiune, mai ales în orașul Mariupol și în împrejurimi. Iar în anul 1783, Imperiul Rus a anexat toată Crimeea .

Epoca Modernă

Imperiul rusesc (1783-1917)

Fig. 15 Hartă a ceea ce se numea Noua Rusie în timpul Imperiului Rus. Sunt prezentate numai părțile din Noua Rusie care sunt acum în Ucraina

Regiunea Taurida a fost creată printr-un decret al Ecaterinei cea Mare la data de 2 februarie 1784. Capitala regiunii a fost inițial în Karasubazar (astăzi Belogorsk), dar a fost mutată la Simferopol mai târziu în 1784. Decretul de înființare a împărțit regiunea în 7 diviziuni. Cu toate acestea, printr-un decret al lui Paul I din 12 decembrie 1796, zona a fost desființată, iar teritoriul, împărțit în 2 unități teritoriale administrative (Akmecetskîi [Акмечетский] și Perekopskîi [Перекопский]) .

După 1799, teritoriul a fost împărțit în districte. La acea vreme au existat 1400 de sate locuite și 7 orașe – Simferopol, Sevastopol, Ialta, Evpatoria, Alușta, Feodosia și Kerci.
În 1802, în timpul reformei administrative a lui Paul I ,a zonelor care au fost anexate din Hanatul Crimeei, gubernia Novorossia a fost eliminată și teritoriul re-divizat. Crimeea a fost atașată la noua gubernie Taurida, cu centrul la Simferopol. Aceasta includea atât Crimeea (25,133 km²), cât și zone adiacente din nord (38,405 km²).

La sfârșitul secolului al XIX-lea, tătarii din Crimeea încă mai formau majoritatea relativă a populației din Crimeea, cei mai mulți fiind în zona rurală, dar erau prezenți și un număr mare de ruși și ucraineni, precum și un număr mai mic de germani, evrei (inclusiv krîmceak și karaiți din Crimeea), bulgari, turci, armeni, greci și țigani.

Tătarii au fost predominanți în zona montană și jumătate dintre ei locuind și în zona de stepă. Rușii s-au concentrat cel mai mult în districtul Feodosia. Germanii și bulgarii s-au stabilit în Crimeea la începutul secolului al XIX-lea, primind suprafețe importante de teren fertil, iar coloniștii bogați au început să cumpere terenuri, în principal în zonele din Perekop și Evpatoria.

Războiul Crimeei

Războiul Crimeei (1853-1856), a fost un conflict între Imperiul Rus și o alianță a Imperiilor Francez, Britanic și Otoman, a Regatului Sardiniei și a Ducatului de la Nassau, care reprezentau principalele centre de putere europene și râvneau asupra teritoriilor imperiului otoman ce se aflau în declin. Rusia și Imperiul Otoman au intrat în război în octombrie 1853, sub pretextul drepturilor Rusiei de a proteja creștinii ortodocși. Pentru a opri cucerirea Rusiei, Franța și Marea Britanie au intrat în război în martie 1854. În timp ce unele dintre bătălii s-au purtat în alte zone, principalul teatru de operațiuni fiind în Crimeea.
Trupele aliate au pătruns în Crimeea în septembrie 1854 și au asediat orașul Sevastopol, unde era adăpostită flota țarului de la Marea Neagră, principală amenințare rusească în direcția Mării Mediterane. După lupte extinse pe tot teritoriul Crimeei, orașul a căzut la 9 septembrie 1855.

Războiul a devastat o mare parte din infrastructura economică și socială din Crimeea. O parte din tătarii din Crimeea au trebuit să fugă, forțați de condițiile create de război, de persecuții și de exproprierile de terenuri. Cei care au supraviețuit călătoriei, foametei și bolilor, au fost colonizați în Dobrogea, Anatolia și în alte părți ale Imperiului Otoman. În cele din urmă, guvernul rus a decis să înceteze procesul de epurare etnică, deoarece agricultura a început să sufere din cauza terenurilor agricole rămase nesupravegheate.

Fig. 16 “Cuibul Rândunicii„ un simbol al Crimeei, unul din cele mai cunoscute castele, construite în stil neogotic, în apropiere de Ialta, în anul 1912, la ordinul baronului german Stengel, proiectat de arhitectul Leonid Sherwood.

Războiul civil rus (1917-1921)

După Revoluția Rusă din 1917, situația militară și politică din Crimeea a fost haotică, asemănătoare cu cea din restul Rusiei. În timpul Războiului civil rus, Crimeea a schimbat taberele de mai multe ori și a fost pentru un timp o zonă de rezistență anti-bolșevică a rușilor albi. În Crimeea, rușii “albi” conduși de generalul Wrangel au luat ultima poziție împotriva lui Nestor Mahno și a Armatei Roșii în 1920. Când rezistența a fost zdrobită, mulți luptători și civili anti-comuniști au fugit , scăpând cu ajutorul navelor spre Istanbul.
Aproximativ 50.000 de prizonieri albi de război și civili au fost executați prin împușcare sau spânzurare după înfrângerea generalului Wrangel la sfârșitul anului 1920. Acesta fiind considerat unul dintre cele mai mari masacre din Războiul Civil .(Werth et al, 1999)

Schimbarea taberelor pe parcursul conflictului a fost însoțită și de o instabilitate politico-administrativă. S-au perindat astfel mai multe structuri:

• Republica Populară Crimeea – decembrie 1917-ianuarie 1918 – guvernul tătar din Crimeea
• Republica Socialistă Sovietică Taurida – 19 martie 1918 – 30 aprilie 1918 – guvernul bolșevic
• Republica Populară Ucraineană – mai 1918-iunie 1918

• Primul guvern regional din Crimeea – 25 iunie 1918 – 25 noiembrie 1918 – Statul sub conducerea lui Maciej Sulkiewicz (cunoscut și sub numele de Suleiman), general rus, provenit din rândurile tătarilor lipcani, un grup tătăresc stabilit în nord-estul actual al Poloniei și regiunii vecine ale Bielorusiei și Lituaniei, mort la Baku în 1920, în condiții suspecte.
• Cel de-al doilea guvern regional din Crimeea – noiembrie 1918-aprilie 1919 – Guvernul anti-bolșevic condus de Solomon Krîm

• Republica Sovietică Socialistă din Crimeea – 2 aprilie 1919-iunie 1919 – guvernul bolșevic
• Guvernul pro-rus februarie 1920 – aprilie 1920 – Guvernul general al mișcării „albe” condus de Anton Denikin

• Guvernul Rusiei de Sud – aprilie 1920 (oficial, 16 august 1920) – 16 noiembrie 1920 – Guvernul general al Mișcării albe, condus de Piotr Wranghel

• Guvernul comitetului revoluționar bolșevic – noiembrie 1920-18 octombrie 1921 – guvernul bolșevic sub Béla Kun (până la 20 februarie 1921), apoi Mihail Poliakov

• Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeeană, 18 octombrie 1921 – 30 iunie 1945, parte a RSFS Ruse

Uniunea Sovietică (1921-1991)

La 18 octombrie 1921, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeeană a fost înființată ca parte a RSFS Ruse care, la rândul său, a devenit parte a noii Uniuni Sovietice .

Noua situație nu asigura protecția populației tătărești din Crimeea, care reprezentau aproximativ 25% din populația din Crimeea, în fața represiunilor lui Iosif Stalin din anii 1930. Grecii au fost un alt grup cultural care a avut de suferit în urma represiunilor. Pădurile lor au fost pierdute în timpul procesului de colectivizare, iar agricultorii nu erau compensați corespunzător pentru terenurile cedate colhozurilor. Școlile în care se preda limba greacă au fost închise iar literatura greacă a fost distrusă, deoarece sovieticii au considerat grecii ca fiind "contrarevoluționari" având legături cu statul capitalist Grecia și un spirit de independentă bine marcat.

Din 1923 până în 1944 a existat un efort de a crea așezări evreiești în Crimeea. La un moment dat, Viaceslav Molotov a sugerat ideea de a crea un stat evreiesc în Crimeea. Crimeea a cunoscut două perioade de foamete de nivel înalt în secolul 20, foametea din 1921-1922 și cea din 1932-1933. Un mare influx al populației slave (ruso-ucrainene) a avut loc în anii 1930 ca urmare a politicii sovietice privind dezvoltarea regională. Aceste schimbări demografice au modificat permanent echilibrul etnic din regiune.

CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL

În timpul celui de-a doua conflagrații mondiale, Crimeea a fost scena celor mai sângeroase bătălii din acele vremuri. Conducătorii Germaniei naziste erau nerăbdători să cucerească și să colonizeze fertila și frumoasa peninsula, ca parte a politicii lor de relocare a germanilor în Europa de Est, în detrimentul slavilor. Germanii au suferit pagube imense în vara anului 1941, încercând să avanseze prin Istmul îngust al Perekopului care leagă Crimeea de continentul sovietic. Odată ce armata germană a declanșat Operațiunea Trappenjagd, a ocupat cea mai mare parte a Crimeii, cu excepția orașului Sevastopol, căruia i-a fost ulterior decernat titlul onorific de “Orașul Erou” , după terminarea războiului. Armata Roșie a pierdut peste 170.000 de bărbați, aceștia fiind uciși sau luați prizonieri iar în plus au pierdut alte trei armate (a 44-a, a 47-a și a 51-a) cu douăzeci și două de diviziuni.

Sevastopol a rezistat din octombrie 1941 până la 4 iulie 1942, când germanii au capturat în cele din urmă orașul. Începând cu data de 1 septembrie 1942, peninsula a fost administrată de generalii naziști Alfred Eduard Frauenfeld (1898-1977) ca Generalbezirk Krim (district general al Crimeei) și Teilbezirk (sub-district) Taurien. În ciuda armamentului greu al naziștilor și a asistenței trupelor românești și italiene, munții Crimeei au rămas o fortăreață a rezistenței locale (partizanii) până în ziua în care peninsula a fost eliberată de sub ocupația nazistă.

În timpul ocupației naziste, evreii din Crimeea au fost vizați de politica nazistă de exterminare. Potrivit lui Yitzhak Arad, "În ianuarie 1942, o companie de voluntari tătari a fost înființată în Simferopol sub comanda Einsatzgruppe 11. Această societate a participat la acțiuni anti-evreiești și acțiuni criminale în regiunile rurale".(Arad, 2009)

În 1944, Sevastopol a revenit sub controlul trupelor din Uniunea Sovietică. Așa-numitul "oraș al Gloriei Rusești" cunoscut cândva pentru arhitectura sa frumoasă, a fost complet distrus și a trebuit să fie reconstruit piatră cu piatră. Datorită semnificației sale enorme istorice și simbolice pentru ruși, a devenit o prioritate pentru Stalin și pentru guvernul sovietic să-l reconstruiască în cel mai scurt timp .

Deportarea tătarilor din Crimeea

La 18 mai 1944, întreaga populație a tătarilor din Crimeea a fost forțat deportată în surghiun ("Sürgün") de către guvernul sovietic al lui Iosif Stalin ca o formă de pedeapsă colectivă pe motiv presupus că a colaborat cu Forțele de ocupație naziste și formațiunile legionare pro-germano-tătare : La 26 iunie a aceluiași an, populația armeană, bulgară și greacă a fost deportată în Asia Centrală și parțial în Bașkiria (Ufa și împrejurimi). Până la sfârșitul verii 1944, epurarea etnică a Crimeei a fost completă. În 1967, tătarii din Crimeea au fost reabilitați, dar li s-a fost interzis să se întoarcă legal în patria lor până la finalul dominației Uniunii Sovietice. Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeeană a fost abolită la 30 iunie 1945 și transformată în regiunea Crimeea, atașată inițial RSFS Ruse.

1954 – Transferul către Ucraina

La 19 februarie 1954, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret privind transferul regiunii Crimeea RFSF către RSS ucraineană. Acest decret sovietic suprem prevede că acest transfer a fost motivat de "caracterul comun al economiei, de proximitate și de relațiile economice și culturale strânse dintre regiunea Crimeei și RSS Ucraineană" .

În anii de după război, Crimeea a prosperat ca destinație turistică, prin diversificarea unei infrastructuri de profil. Turiștii proveneau din toată Uniunea Sovietică și din celelalte țări ale lagărului comunist, în special din Republica Democrată Germană. În timp, peninsula a devenit, de asemenea, o destinație turistică majoră pentru croaziere spre Grecia și Turcia. Infrastructura și industria Crimeei au fost dezvoltate, în special în jurul porturilor maritime din Kerci și Sevastopol și în capitala țării, Simferopol. Numărul ucrainenilor și rușilor s-a dublat, cu peste 1,6 milioane de ruși și 626. 000 de ucraineni care trăiau în peninsulă până în 1989.

Canalul Nordic crimeean (Rusia: Северо-Крымский канал, ucraineană: Північно-Кримський canal), realizat de către Uniunea Sovietică este un canal de irigații, destinat ameliorării producției agricole în regiunile Herson și Crimeea. Canalul are, de asemenea, mai multe ramificații în ambele regiuni.

Pregătirea construcției a început în 1957 imediat după transferul Crimeei din 1954. Principalele lucrări de proiect au avut loc între 1961 și 1971 și au avut trei etape. Construcția a fost condusă de membrii organizației de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ca parte a proiectelor de construcție strategică și au utilizat aproximativ 10.000 de muncitori "voluntari".

Crimeea – republică autonomă în cadrul Ucrainei independente (1991-2014)

Fig. 17 Punctul cel mai sudic al Crimeei este castelul Sarych ,situat pe malul nordic al Mării Negre, folosit în prezent de Marina Rusă.

Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, Crimeea a devenit parte a Ucrainei independente. Independența a fost susținută de un referendum în toate regiunile RSS ucrainene, inclusiv în Crimeea . 54% dintre alegătorii din Crimeea au sprijinit independența cu o participare de 60% (în Sevastopol 57% independență susținută) . Procentul totalului electoratului din Crimeea care a votat pentru independența Ucrainei în referendum a fost de 37%. În 1994, statutul juridic al Crimeei, ca parte a Ucrainei, a fost susținut de Rusia, care a promis să susțină integritatea teritorială a Ucrainei într-un memorandum semnat în 1994, semnat și de SUA și de Regatul Unit.

Această nouă situație a condus la tensiuni între Rusia și Ucraina, legate de prezența flotei Mării Negre, andocată în peninsulă, tensiunile armate fiind uneori intense. În august 1991, Iuri Meșkov a înființat Mișcarea Republicană a Crimeei, care a fost înregistrată la 19 noiembrie.

La 2 septembrie 1991, Mișcarea Națională a tătarilor din Crimeea a apelat la Congresul Extraordinar al Deputaților Poporului din Rusia, cerând permisiunea de întoarcere a populației tătărești deportate înapoi în Crimeea. Pe baza rezoluției Radei Supreme (parlamentul Crimeei) din 26 februarie 1992, regiunea autonomă a devenit republică autonomă, în cadrul Ucrainei. Parlamentul din Crimeea a proclamat autoguvernarea la 5 mai 1992. (care urma să fie aprobată încă printr-un referendum care urma să aibă loc la 2 august 1992) și a fost adoptată prima constituție a Crimeii în aceeași zi. La 6 mai 1992, același parlament a introdus o nouă teză în această constituție care a declarat că Crimeea face parte din Ucraina. (Kolstø , 1995)

La 19 mai, Crimeea a acceptat să rămână în Ucraina și a anulat programul de autoguvernare. Până la 30 iunie, comuniștii din Crimeea au forțat Guvernul de la Kiev să extindă statutul deja autonom al Crimeei . În aceeași perioadă, președintele rus Boris Elțîn și Leonid Kravciuk din Ucraina au fost de acord să împartă fosta flotă sovietică a Mării Negre între Rusia și noua flotă formată ucraineană. La 24 octombrie, Meșkov și-a reînregistrat mișcarea în calitate de Partid Republican din Crimeea – Partidul Mișcării Republicane din Crimeea. La 17 decembrie 1992 a fost creat biroul reprezentantului prezidențial ucrainean din Crimeea, care a provocat un val de proteste o lună mai târziu. Printre protestatarii care au creat mitingul au fost ramurile Frontului Salvării Naționale a Sevastopolului, Adunarea Populară Rusă și Mișcarea Crimeeană a alegătorilor pentru Republica Crimeea. Protestul a avut loc la Sevastopol, la 10 ianuarie, la Piața Nahimov.

La 15 ianuarie 1993, Kravciuk și Elțîn, la întâlnirea de la Moscova, l-au numit pe Eduard Baltin comandant al Flotei Mării Negre. În același timp, Uniunea ofițerilor navali din Ucraina a protestat împotriva intervenției rusești în afacerile interne ucrainene. Curând după aceea au existat mai multe proteste anti-ucrainene conduse de partidul lui Meșkov, alegătorii Republicii Crimeea, Edinstvo și ai Uniunii Comuniștilor care au cerut să transfere Sevastopolul sub jurisdicția Rusiei și urmată de interviul acordat de comuniștii din Sevastopol, Vasili Parhomenko, care a spus că comuniștii orașului cer să recunoască limba rusă ca limbă de stat și restaurarea Uniunii Sovietice. La 19 martie 1993, deputatul din Crimeea și membrul Frontului Salvării Naționale, Alexander Kruglov, a amenințat ca membrii Congresului ucrainean din Crimeea să nu permită intrarea în clădirea Consiliului Republican. Câteva zile după aceea, Rusia a înființat un centru de informare în Sevastopol. În aprilie 1993, Ministerul ucrainean al Apărării a prezentat un apel către Rada Supremă de a suspenda Acordul de la Ialta din 1992 care a împărțit flota Mării Negre care a fost urmat de cererea Partidului Republican ucrainean de a recunoaște Flota, fie în întregime ucraineană, fie o flotă a unei țări străine.

La 14 aprilie 1993, președinția parlamentului din Crimeea a solicitat crearea postului prezidențial al Republicii Crimeea. O săptămână mai târziu, deputatul rus, Valentin Agafonov, a declarat ca Rusia este gata sa supervizeze referendumul asupra independentei din Crimeea si sa includă republica ca o entitate separata in CSI. La 28 iulie 1993, unul dintre liderii Societății ruse din Crimeea, Viktor Prusakov, a declarat că organizația sa este pregătită pentru o revoltă armată și înființarea administrației rusești în Sevastopol. În septembrie, Eduard Baltin a acuzat Ucraina că a convertit o parte din flota sa și a efectuat un atac armat asupra personalului său și a amenințat că va lua contramăsuri de plasare a flotei în alertă.

La 14 octombrie 1993, parlamentul din Crimeea a stabilit postul de președinte al Crimeei și a convenit asupra cotei Consiliului reprezentanților comunității tătare din Crimeea (Mejlis) la 14. Președintele organizației tătarilor (Tatar Mejlis), Mustafa Abdülcemil Qırımoğlu, a folosit cuvintele "categoric împotrivă" în ceea ce privește alegerile propuse pentru președintele Crimeei la 16 ianuarie. El a declarat că nu pot exista doi președinți într-un singur stat. La 6 noiembrie, liderul tătar din Crimeea, Iuri Osmanov, a fost ucis. O serie de acțiuni teroriste au afectat peninsula în timpul iernii, printre care incendierea birourilor organizației Tatar Mejlis, împușcarea unui oficial ucrainean, mai multe atacuri huligane asupra lui Meșkov, explozia unei bombe în casa unui parlamentar local, încercarea de asasinare a unui comunist candidat la funcția de președinte, și alele. La 2 ianuarie 1994, Mejlisul a anunțat un boicot al alegerilor prezidențiale, care ulterior au fost anulate. Boicotul însuși a fost ulterior preluat de alte organizații tătare din Crimeea. La 11 ianuarie, Mejlisul și-a anunțat reprezentantul, Mikola Bahrov, purtătorul de cuvânt al parlamentului din Crimeea, în calitate de candidat la președinție. La 12 ianuarie, alți candidați l-au acuzat pe Bahrov de metode severe de agitație. În același timp, Vladimir Jirinovski a cerut poporului din Crimeea să voteze pentru rus Serghei Șuvainikov.

La 30 ianuarie 1994, pro-rusul Iuri Meșkov a fost ales la noul post, dar a intrat rapid în conflict cu parlamentul. La 8 septembrie, parlamentul din Crimeea a degradat puterile președintelui de la șeful statului până la capul puterii executive, la care Meșkov a răspuns prin dizolvarea parlamentului și anunțarea controlului său asupra Crimeei patru zile mai târziu. La 17 martie 1995, parlamentul Ucrainei a intervenit, eliminând Constituția din Crimeea și eliminându-l pe Meșkov împreună cu biroul său pentru acțiunile sale împotriva statului și promovarea integrării cu Rusia . După constituirea provizorie de la 4 aprilie 1996 până la 23 decembrie 1998, actuala constituție a fost pusă în aplicare, schimbând numele teritoriului în Republica Autonomă Crimeea.

După ratificarea Tratatului de prietenie, cooperare și parteneriat din mai 1997 privind prietenia și împărțirea flotei Mării Negre, tensiunile internaționale s-au redus treptat. Prin tratat, Moscova a recunoscut granițele și integritatea teritorială a Ucrainei și a acceptat suveranitatea Ucrainei asupra Crimeei și Sevastopolului. Într-un acord separat, Rusia urma să primească 80% din flota Mării Negre și să utilizeze instalațiile militare din Sevastopol pe o perioadă de 20 de ani.

Cu toate acestea, există încă controverse între Ucraina și Rusia, inclusiv dreptul de proprietate asupra unui far pe Capul Sarîci. Deoarece marina rusească a controlat 77 de obiective geografice în sudul Crimeei, guvernul de la Sevastopol a ordonat eliberarea obiectivelor pe care armata rusă nu le-a deținut anterior. Din 3 august 2005, farul a fost controlat de armata rusă . De-a lungul anilor, s-au făcut diverse încercări de întoarcere a Capului Sarîci pe teritoriul ucrainean, toate acestea nereușind.

În 2006, protestele au izbucnit pe peninsulă, după ce marinarii americani au sosit în orașul Crimeean Feodosia pentru a participa la exercițiul militar Ucrainean-NATO în cadrul Sea Breeze 2006. Protestatarii i-au întâmpinat pe marinarii cu baricade și sloganuri care purtau mesajele "Ocupanții să meargă acasă!" și câteva zile mai târziu, parlamentul din Crimeea a declarat Crimeea un "teritoriu fără NATO". După câteva zile de protest, marinarii din S.U.A. s-au retras din peninsula .

În septembrie 2008, ministrul ucrainean de Externe, Volodimir Ohrizko, a acuzat Rusia că a dat pașapoarte ruse populației din Crimeea și a descris-o drept o "problemă reală", dată fiind politica declarată a Rusiei de intervenție militară în străinătate pentru a proteja cetățenii ruși.

În cadrul unei conferințe de presă de la Moscova din 16 februarie 2009, primarul din Sevastopol, Serghei Kunițîn, a susținut (citând recentele sondaje) că populația din Crimeea se opune ideii de a deveni parte a Rusiei .

Deși ziarele occidentale, cum ar fi Wall Street Journal, au speculat despre o lovitură de stat rusească în Sevastopol sau în alt oraș din Crimeea în legătură cu războiul ruso-georgian și Recunoașterea Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia, Valentin Nalivaicenko, din Serviciul de Informații al Ucrainei (SBU), a declarat la 17 februarie 2009 că este convins că orice "scenariu osetin" este imposibil în Crimeea . În ianuarie 2009, SBU a inițiat o procedură penală împotriva asociației pro-ruse "Frontul Popular Sevastopol-Crimeea-Rusia" .

La cea de-a 55-a aniversare a transferului Crimeei de la URSS la RSS Ucraineană (la 19 februarie 2009), între 300-500 de persoane au participat la mitinguri pentru a protesta împotriva transferului.

Fig. 18 Harta Crimeii Moderne

La 24 august 2009, au avut loc demonstrații anti-ucrainene în Crimeea conduse de către locuitorii etnici ruși. Serghei Țekov (din blocul rusesc și apoi vicepreședinte al parlamentului din Crimeea) a spus că speră că Rusia va trata Crimeea în același fel în care a tratat Osetia de Sud și Abhazia.

Haosul din cadrul Radei Supreme (Parlamentul ucrainean), în timpul unei dezbateri privind extinderea contractului de închiriere a porturilor pentru baza navală rusească a izbucnit la 27 aprilie 2010 după ce parlamentul Ucrainei a ratificat tratatul care prelungește contractul de închiriere a docurilor și instalațiilor în portul Sevastopol până în 2042. Președintele Radei Supreme Volodimir Litvin a trebuit să fie protejat cu umbrele în timp ce era atacat cu ouă. Tratatul a fost ratificat de Rada Supremă Ucraineană și de Duma de Stat a Rusiei .

Anul 2014- Anexarea

Criza s-a desfășurat la sfârșitul lunii februarie 2014 în urma revoltei Euromaidan. La 21 februarie, președintele Viktor Ianukovici a fost de acord cu un memorandum din trei părți care l-ar fi păstrat în funcție până la sfârșitul anului. În 24 de ore acordul a fost întrerupt de activiștii promaidan, iar președintele a fost forțat să fugă. El a fost destituit în ziua următoare de către Rada Supremă, anulate alegerile legislative din 2012, iar guvernul pe care la demis a fost înlocuit de un "guvern" nelegal, contrar Constituției. În lipsa unui președinte, noul președinte al legislaturii, Oleksandr Turcinov, a devenit președinte în exercițiu cu puteri limitate. Rusia a marcat evenimentele ca o "lovitură de stat" și mai târziu a început să se refere la guvernul de la Kiev ca o "junta", pentru că extremiștii înarmați au fost implicați în conducerea țării. Alegerile pentru alegerea unui nou președinte au fost stabilite imediat pentru 25 mai.

În câteva zile, la 26 februarie 2014, sute de protestatari pro-ruși și pro – ucraineni s-au ciocnit în fața clădirii parlamentului din Simferopol. În ziua precedentă, între 300-500 de protestatari pro – ruși au înlocuit steagul Ucrainei cu cel al Federației Ruse . Liderii tătarilor din Crimeea au organizat o întâlnire pentru a bloca o întâlnire a parlamentului din Crimeea, care "face totul pentru a executa planurile de separare a Crimeei din Ucraina" ,potrivit presei rusești, pretextul conflictului a fost abolirea, la 23 februarie 2014, a unei legi controversate privind statutul limbilor regionale.

La 27 februarie, trupele neidentificate suspectate de a fi forțe speciale rusești au confiscat clădirea Consiliului Suprem de Crimeea și clădirea Consiliului de Miniștri din Simferopol. În timp ce "omuleții verzi" păzeau clădirea parlamentului din Crimeea, parlamentul a ținut o sesiune de urgență. Acesta a votat să pună capăt guvernului din Crimeea și să îl înlocuiască pe prim-ministrul Anatolii Mohiliov cu Serghei Axionov . Conform Constituției Ucrainei, Primul Ministru al Crimeei este numit de Consiliul Suprem al Crimeei în consultare cu Președintele Ucrainei. Atât Axionov, cât și președintele Vladimir Konstantinov au declarat că l-au văzut pe Viktor Ianukovici ca președinte de jure al Ucrainei, prin intermediul căruia au putut să ceară asistență Rusiei .

"Omuleții verzi " au început să înconjoare bazele ucrainene din peninsula și militarii ucraineni au fost sechestrați. La 11 martie, după dezacordurile dintre Crimeea, Sevastopol și guvernul interimar din Ucraina, parlamentul din Crimeea și consiliul municipal din Sevastopol au adoptat o rezoluție pentru a-și arăta intenția de a se declara în mod opțional ca fiind o singură națiune unită, cu posibilitatea de a se alătura Federației Ruse și ar trebui ca alegătorii să aprobe acest lucru într-un viitor referendum.

Pe 16 martie, guvernul din Crimeea a susținut că aproape 96% dintre cei care au votat în Crimeea au sprijinit aderarea la Rusia. Votul nu a primit recunoaștere internațională și, în afară de Rusia, nici o țară nu a trimis observatori oficiali în teritoriu.

La 17 martie, parlamentul din Crimeea și-a declarat oficial independența față de Ucraina și a cerut să adere la Federația Rusă.

La 18 martie 2014, autoproclamata Republică Independentă din Crimeea a semnat un tratat de aderare la Federația Rusă. Aderarea a fost acordată, dar separat pentru fiecare dintre fostele regiuni care l-au alcătuit: o aderare pentru Republica Autonomă Crimeea ca Republica Crimeană – cu același nume ca republica independentă auto-proclamată de scurtă durată – și o altă aderare pentru Sevastopol ca orașul federal. Aderarea a fost recunoscută doar la nivel internațional de câteva state, dar cele mai multe state ale lumii o consideră ca fiind ilegală. Deși Ucraina a refuzat să accepte anexarea, armata ucraineană a început să se retragă din Crimeea pe 19 martie.

Toate acțiunile parlamentului din Crimeea au fost declarate nule și neavenite de către curtea constituțională ucraineană și au cerut desființarea sa de către parlamentul ucrainean.

Parlamentul ucrainean a declarat că referendumul este neconstituțional. Statele Unite și Uniunea Europeană au declarat că votul este ilegal și a avertizat că pot exista repercusiuni asupra votului din Crimeea.

Administrația rusă (2014-prezent)

La 31 martie 2014, premierul rus Dmitri Medvedev a anunțat o serie de programe menite să încorporeze rapid teritoriul Crimeei în economia și infrastructura Rusiei. Medvedev a anunțat crearea unui nou minister pentru afaceri din Crimeea și a numit responsabili pe cei mai înalți miniștri ai Rusiei să creeze o prioritate în planul de dezvoltare.

La 3 aprilie 2014, Crimeea și orașul Sevastopol au intrat ca parte din districtul militar sudic al Rusiei .

La 11 aprilie 2014, parlamentul din Crimeea a aprobat noua Constituție a Republicii Crimeea, care a intrat în vigoare în ziua următoare .

La 1 iunie 2014, Crimeea a trecut oficial la rubla rusească drept singura sa formă de plată legală .La 7 mai 2015, Crimeea și-a schimbat codurile de telefon (sistemul de numere ucrainene) la sistemul de numere rusești .

În iulie 2015, premierul rus, Dimitri Medvedev, a declarat că Crimeea a fost integrată pe deplin în Rusia. La 18 septembrie 2016, toată populația peninsulei Crimeea a participat la alegerile legislative din Rusia.

Perioada post-anexare

După anexare, autoritățile din Crimeea au început să se ocupe de naționalizarea a ceea ce au considerat a fi strategic – întreprinderi importante, cuprinzând nu numai întreprinderile de transport și producția de energie, ci și o fabrică de vinificație din Massandra. Întreprinderile care aparțineau cetățenilor ruși au fost naționalizate oferindu-le rambursare financiara, la un nivel inferior decât însemna valoarea reală; cele care aparțineau cetățenilor ucraineni, de exemplu, PrivatBank deținut de Ihor Kolomoiski sau Ukrtelecom deținut de Rinat Ahmetov, au fost expropriate fără nici o rambursare. Viitorul întreprinderilor naționalizate este decis de către guvern.
În iulie 2016, Crimeea a încetat să mai fie un district federal separat al Federației Ruse, fiind inclusă în districtul federal sudic .

Organizarea guvernamentală și politică

Consiliul de Stat din Crimeea este un organism legislativ cu un parlament cuprinzând 75 de locuri . Alegerile care au avut loc la 14 septembrie 2014 au condus la obținerea partidului Rusia Unită a 70 dintre cei 75 de membri aleși.

Puterea executivă este reprezentată de Consiliul de Miniștri, condus de Primul Ministru (numit oficial Șeful Republicii). Autoritatea și funcționarea Consiliului de Stat și a Consiliului de Miniștri din Crimeea sunt determinate de Constituția Republicii Crimeea și de alte legi din Crimeea, precum și de deciziile regulate ale Consiliului.

Justiția este administrată de instanțe, ca parte a sistemului judiciar al Rusiei. În conformitate cu legea rusă, toate deciziile luate de către sucursalele din Crimeea a sistemului judiciar al Ucrainei până la anexarea sa, rămân valabile . Aceasta include sentințe (pentru "încălcarea integrității teritoriale și a inviolabilității Ucrainei") pentru apelurile pre-2014 pentru includerea Crimeei în Rusia .

Cetățenilor care au refuzat să obțină cetățenia rusă li s-a interzis să poată obțină locuri de muncă guvernamentale și municipale. Până în iulie 2015, 20 000 de crimeeni au renunțat la cetățenia lor ucraineană, proces amplificat ulterior.

Organizarea administrativă

Republica Crimeea continuă să utilizeze diviziunile administrative utilizate anterior de Republica Autonomă Crimeea fiind subdivizată în 25 de unități: 14 raioane și 11 municipalități (gorodskoi sovet sau gorsovet), cunoscute oficial drept teritorii guvernate de consiliile orășenești .

Fig. 19 Harta administrativă Crimeea

Sursa: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Crimea-administration.png, accesat la 19.01.2020

Situația lingvistică a Crimeei

În conformitate cu Constituția Republicii Crimeea:

Articolul 10

1. Limbile oficiale ale Republicii Crimeea sunt rusa, ucraineana și tătara crimeeană.
Potrivit Republicii Crimeea, Ministerul Educației, Științei și Tineretului [59], majoritatea elevilor din ciclul primar și secundar au decis să studieze în limba rusă în 2015. În limba rusă – 96,74%. În tătara crimeeană – 2,76%. În anul 2014, 5083 de elevi studiau în limba tătara crimeeană în 53 de școli din 17 raioane, atunci fiind deschise 37 clase I în învățământul primar. În limba ucraineană – 0,5%. 949 de elevi studiau limba ucraineană în 22 de școli din 13 raioane. Au fost deschise 2 clasele I în învățământul primar. (în 2014 ).

Ministrul educației, Natalia Goncearova, a anunțat la mijlocul lunii august 2014 că, din moment ce nici un părinte nu a scris o cerere pentru ca și copilul sau să studieze în limba ucraineană, Crimeea a decis să nu mai formeze clase de limbă ucraineană în școlile sale primare. Goncearova a spus că, deoarece mai mult de un sfert dintre părinți la gimnaziul ucrainean din Simferopol au scris o cerere pentru a li se preda copiilor în limba ucraineană,la această școală ar putea avea loc predarea cursurilor în limba ucraineană. Goncearova a adăugat, de asemenea, că părinții copiilor din clasele primare au scris cererea prin care optau la predarea limbii ruse și (în zonele locuite de tătarii din Crimeea) cu scopul de a le fi utilă copiilor tătari din Crimeea . Goncearova a declarat la 10 octombrie 2014 că la acel moment Crimeea mai avea 20 de școli unde toate materiile au fost predate în limba ucraineană.
Un raport (realizat în vara anului 2015) al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a susținut că Republica Crimeea a avut ca scop "să pună capăt învățământului ucrainean" prin "presiuni asupra administrațiilor școlare, profesorilor, părinților, și copiilor ".

Situația drepturilor omului în Crimeea

Observatorii Organizației Națiunilor Unite (care au existat în Crimeea din 2 aprilie până pe 6 mai 2014) și-au exprimat îngrijorarea cu privire la tratamentul jurnaliștilor, minorităților sexuale, religioase și etnice dar și referitor la cum erau tratați pacienții cu SIDA în societate. Aceștia au constatat că jurnaliștii și activiștii care s-au opus referendumului din Crimeea din 2014 au fost hărțuiți și chiar răpiți. De asemenea, ei au susținut că cetățenii care nu au solicitat cetățenia rusă s-au confruntat cu tratamente hărțuitoare și cu intimidare. Autoritățile din Crimeea (noi) au promis să investigheze rapoartele privind încălcările drepturilor omului .

Potrivit observatorilor drepturilor omului, "Rusia a încălcat multiple obligații pe care le avea ca putere de ocupație în temeiul dreptului internațional umanitar – în special în ceea ce privește protecția drepturilor civililor" .

În raportul său din noiembrie 2014 privind Crimeea,Observatorul drepturilor omului, a declarat că "autoritățile din Crimeea au o exprimare liberă limitată, au restricționat adunarea pașnică și au intimidat, hărțuit pe cei care s-au opus acțiunilor Rusiei în Crimeea" . 21 de persoane au dispărut în martie 2014, conform autorităților ucrainene. Șeful Republicii, Serghei Axionov, a promis să găsească persoanele dispărute,precum și vinovații din spatele răpirilor. Axionov s-a întâlnit regulat cu un grup de părinții ai căror copii au dispărut și precum și cu grupuri de activiștii ce luptau pentru drepturile omului.

Tătarii Crimeeni

Fig. 18 Întâlnirea lui Vladimir Putin cu reprezentanții tătarilor din Crimeea, 16 mai 2014.

Mejlisul Tătarilor din Crimeea a trecut sub controlul Serviciului Federal de Securitate (FSB) al Rusiei. Mass-media tătară din Crimeea a transmis că ofițerii FSB au făcut percheziții și în biroul Ziarului Avdet, ziar ce se afla în clădirea Mejlis. Mai mulți membri ai grupului Mejlis au fost, de asemenea, supuși unor percheziții FSB la domiciliu. Câtorva persoane ale opoziției din Crimeea li s-a fost interzis să intre în Crimeea timp de cinci ani. De când Rusia a anexat Crimeea, un număr important de tătari din Crimeea au fost declarați dispăruți sau chiar au fost găsiți morți după ce au fost declarați dispăruți. Autoritățile din Crimeea declară că aceste decese și dispariții sunt legate de "fumatul unei substanțe necunoscute" dar și de participarea ca voluntari în războiul civil sirian; activiștii pentru drepturile omului susțin că disparițiile fac parte dintr-o campanie de represiune împotriva tătarilor din Crimeea .

Economia

Economia peninsulei se bazează pe agricultură (vin, fructe, grâu, orez și alte culturi), pescuit, minerit și resurse naturale (în principal fier, titan, aluminiu, mangan, calcit, gresie, cuarț și silicat), industria metalurgică și siderurgică, construcția și repararea navelor, industria petrochimică și petrochimică, industria chimică, electronică și dispozitive, fabricarea instrumentelor, dispozitive de sticlă, electronică și piese electrice, materiale și construcții.

Industria
• Fiolent, Simferopol
• Sudokompozit, Feodosia, (Ordjonikidze) Gidropribor FeOMMZ șantier naval
• FOMZ Opto Mechanical Plant FKOZ, Feodosia
• Uzina de aeronave din Sevastopol
• Fabrica de avioane Eupatoria și repararea EupAZ EARZ
• Impuls 2 SMZ (Sevastopol)
• Titan Krîm, Armiansk la nord
• Fabrica Soda , Fabrica Bromine , Krasnoperekopsk nord-est
• Uzina chimică din Simferopol
• Fabrica Chimică din Eupatoria
• NPO Iodobrom, SChP Saki Fedorivka, sud-estul Eupatoriei
• Fabrica Chimică din Feodosia
• Simferopol (PEK PromElektroKontakt și PromSchitKontakt, SEMSlktroMash SELMZ, PO Foton, ChPO Sfera IzmertelnPribor, Uzina Electrotehnică SELTZ , TsSI Tavrida SKMKZ, Slava Truda SCMNG, Monolit SMZKon, Santekhprom SSTP, Chornomornaftogaz, Fabrica de Motoare din Simferopol, Fabrica de Pneuri Pneumatika Plastotehnika )
• AO Vympel NPO Evpatoria (microelectronica electronică și piese electrice, televizoare și alte dispozitive și mașini, tehnologia ingineriei metalurgice)
• Sevastopol (Parus SPriborMZ, Mayak, NPO Elektron, NPP Kvant, Tavrida Elektronik, Musson, alte instalații industriale)
• Zona economică Sevastopol (sud), zona economică Feodosia (vest-SW)
• Perseland SMZ ce produce remorchere și platforme plutitoare (Portul Sud, Sevastopol)
• Feodosia (cea mai mare parte, serviciul Flotei Mării Negre)
• Zona industrială economică Feodosia FPZ (zona de vest)
• Sevpopol Zona industrială economică SevPZ (zona de sud SE)
• Digital Valley (Tsifrovaya Dolina), MicroElectronics Silicon Computers IT și alte zone conexe (Simferopol, în apropierea aeroportului)
• la Sevastopol se produc nave pe docuri și șantiere (diverse)
• în Kerci se repară nave pe șantiere (KSRZ uvas-trans și KMZ KMTP SV Fregat)
• Uzina Chimică din Kerci
• Fabrica de sticlă Kvartz Quartz, Iris TehnoMash, PSZ Albatros (Kerci)
• Șantierul naval Zaliv, sudul orașului Kerci
• Primorsk, Feodosia
• șantierele navale SMZ Sevastopol și șantierele navale Inkerman, șantierul naval din portul Balaklava
• Uzina Metalurgică KMK, din Estul orașului Kerci, Kamysh Burun
• Chornomornaftogaz (Chjornomor), extracția gazului petrolier, industrie petrochimică, platforme petroliere, nave petroliere GNL și petroliere.
• minerit și metalurgie, instalații chimice și alte industrii în întreaga peninsulă
• Agricultură, culturi de grâu, de orez, viticultură, fructe, tutun (industrie slabă), alte produse. Pescuit.
• Minerit, titan, aluminiu de mangan, siliciu calcit, sodiu brom iod, ametist, perle, altele.
• Podul Kerci, autostrada Taurida, Aeroportul Simferopol, Sevastopol și Simferopol GTES

Fig. 20 Harta activităților industriale în Peninsula Crimeea

Rubla rusească a devenit o monedă oficială în Crimeea la 21 martie 2014. Până la 1 iunie 2014, hrivna ucraineană putea fi utilizată și pentru plăți în numerar. Inițial s-a planificat ca hrivna ucraineană să poată fi folosită până la 1 ianuarie 2016.
După ce a anexat Crimeea, Rusia a dublat plățile către aproximativ 560.000 de pensionari și 200.000 de lucrători publici de aici. Aceste majorări au fost reduse în aprilie 2015.
În iunie 2015, economiștii au estimat că salariul mediu din Crimeea reprezenta aproximativ două treimi din salariul mediu din Rusia Potrivit statisticilor ruse, până în martie 2015 inflația în Crimeea a fost de 80%.
Potrivit autorităților din Crimeea, prețurile la alimente locale au crescut de 2,5 ori de la anexarea Rusiei. De atunci, peninsula a trebuit să importe cea mai mare parte a hranei sale din Rusia.

Începând cu vara anului 2014, guvernul din Crimeea a naționalizat diferite mari companii și active din Crimeea; (printre altele) "companii ce au ajutat la finanțarea operațiunilor militare din Republica Populară Donețk și din Republica Populară Lugansk". Guvernul a putut naționaliza bunurile considerate având "o valoare socială, culturală sau istorică deosebită" . În cazul șantierului naval Zaliv, forțele de "autoapărare" din Crimeea au atacat sediul companiei pentru a cere naționalizarea. 24 Șeful Republicii, Serghei Axionov, a susținut că, în cel puțin un caz, ca "angajații au stabilit controlul asupra întreprinderii pe cont propriu, noi ajutându-i la un nivel redus". 24 Activele din Crimeea ale lui Igor Kolomoiski au fost, de asemenea, naționalizate; potrivit lui Axionov, aceasta a fost "total justificată datorită faptului că este unul dintre inițiatorii și finanțatorii operațiunii speciale antiteroriste din Ucraina de Est, unde au fost uciși cetățeni ruși" .

Până la sfârșitul lunii octombrie 2014, 90% dintre șefii de corporații din proprietatea guvernului din Crimeea au fost concediați ca parte a unei campanii anticorupție presupuse, deși nu au fost înaintate acuzații împotriva nimănui. Activiștii pentru drepturile omului din regiune au descris confiscările ca fiind lipsite de temei juridic și au respins rațiunea "anticorupției". În iunie 2015, Serviciul Federal de Securitate (FSB) a inițiat mai multe cazuri penale împotriva corupției împotriva oficialilor de rang înalt din Crimeea . Potrivit lui Axionov, FSB a deschis aceste cauze penale pentru că era "interesat de destabilizarea situației din Crimeea" .

În 2014, aproximativ două milioane de turiști și-au petrecut vacanțele în Crimeea, inclusiv 300 000 de ucraineni .În 2013, 3,5 milioane de ucraineni și 1,5 milioane de turiști ruși au vizitat Crimeea. Turismul este suportul economiei din Crimeea. În august 2014, șeful Republicii Aksyonov a fost convins că, în 2015, Crimeea va primi "cel puțin cinci milioane de vizitatori ", acesta neîndoindu-se de acest fapt. Începutul lunii august 2015, serviciul de presă al guvernului său a declarat că în 2015 2,02 milioane de turiști au vizitat Crimeea (cu 16,5% mai mult decât în 2014). Ei au declarat în ianuarie 2016 (că în 2015) mai mult de 4 milioane de turiști și-au petrecut concediile pe peninsula.

Pe 6 mai 2014, Banca Națională a Ucrainei a ordonat băncilor ucrainene să înceteze operațiunile în Crimeea; în următoarele săptămâni, Banca Centrală a Rusiei a închis toate băncile ucrainene din peninsula, deoarece "nu au reușit să-și îndeplinească obligațiile față de creditori" . La 8 luni de la anexarea formală din 21 martie 2014 a Crimeei de către Rusia, a devenit imposibil pentru clienții băncilor ucrainene să aibă acces la depozitele lor. Pentru protecția deponenților din Crimeea ", a fost înființată de Rusia Agenția rusă de asigurare a depozitelor, pentru a compensa rușii din Crimeea. Până la 6 noiembrie 2014, ea a plătit mai mult de 500 de milioane de dolari pentru 196.400 de deponenți; fondul avea o limită de aproximativ 15.000 USD per cont bancar. Din iulie 2015, 25 de bănci au funcționat în Crimeea, iar înainte de anexarea Rusiei în peninsulă existau 180 de bănci.
Multe afaceri internaționale au abandonat Crimeea, iar din cauza fricii de sancțiuni puține companii rusești au investit aici. Din cauza sancțiunilor internaționale, sectorul IT din Crimeea a scăzut dramatic.

Statutul internațional

Fig. 21 Rezultatele votului Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite privind integritatea teritorială a Ucrainei în martie 2014.
    În favoare   împotrivă   abțineri   absenți

Statutul republicii Crimeea este controversat deoarece Rusia și alte state au recunoscut independența declarată de Republica Autonomă Crimeea și de Sevastopol cât și încorporarea lor ulterioară în Federația Rusă. Majoritatea altor națiuni nu recunosc aceste acțiuni din cauza intervenției militare ruse care a avut loc odată cu desfășurarea acestor evenimente. Rusia susține că rezultatele unui referendum organizat în Crimeea și Sevastopol justifică aderarea. În Occident, acțiunile Rusiei au fost condamnate pe larg ca fiind o încălcare a suveranității Ucrainei dar și ca un act de agresiune. Ucraina încă mai consideră Republica autonomă și Sevastopolul ca subdiviziuni ale Ucrainei, parte a teritoriului ucrainean, aflată sub incidența legislației ucrainene. Potrivit unor rapoarte mass-media neconfirmate, guvernul ucrainean a întrerupt însă alimentarea regiunii cu apă prin Canalul Crimeei de Nord.
Atitudinea oficială a Statelor Unite, UE și Australia este că aceștia nu acordă vize pentru crimeenii cu pașapoarte rusești. Cu toate acestea, presa rusă susține că crimeenii primesc vize din unele țări membre ale UE.

La 21 martie 2014, Armenia a recunoscut referendumul din Crimeea, ceea ce a dus la rechemarea de către Ucraina a ambasadorului său în această țară. De asemenea, Republica – nerecunoscută Nagorno-Karabah, a acreditat referendumul la începutul săptămânii începând cu 17 martie. La 22 martie 2014, președintele Hamid Karzai din Afganistan a declarat pentru o delegație din SUA ,că a recunoscut și a susținut referendumul din Crimeea și "respectă voința liberă a locuitorilor din Crimeea și Sevastopol de a-și decide propriul viitor". La 23 martie 2014, Belarusul a recunoscut Crimeea ca parte de drept a Rusiei . La 27 martie 2014, Nicaragua a recunoscut necondiționat încorporarea Crimeei în Rusia.

La 27 martie 2014, Adunarea Generală a ONU a votat asupra unei rezoluții fără caracter obligatoriu care susține că referendumul a fost nevalid, reafirmând integritatea teritorială a Ucrainei. Au votat pentru, următoarele state: Australia, Canada, Chile, Franța, Germania, Italia, Indonezia, Japonia, Mexic, Marea Britanie, Statele Unite și alte 89 de țări. Au votat împotrivă : Armenia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de Nord, Nicaragua, Sudan, Siria, Venezuela și Zimbabwe, precum și Rusia . Printre țările care s-au abținut au fost China, India și Brazilia; Israelul era printre țările enumerate ca fiind absente. Ziarul Rusia Today a raportat că : țările occidentale au recurs la "șantaj politic și amenințări economice" pentru a constrânge diplomații să voteze rezoluția , în timp ce Reuters a relatat faptul că delegația rusă a amenințat cu acțiuni punitive împotriva anumitor țări din Europa de Est și Centrală, ce au sprijinit rezoluția.

Capitolul 2. CONFIGURAȚIA GEOPOLITICĂ A BAZINULUI MĂRII NEGRE, ÎNAINTE ȘI DUPĂ ANEXAREA CRIMEEI DE CĂTRE FEDERAȚIA RUSĂ

Deoarece geopolitica a fost aleasă drept cadru conceptual și metodologic al cercetării doctorale este necesară o definire a termenilor „geopolitică” și „bazinul Mării Negre”.

Sensul original al geopoliticii a fost cel de a analiza cu suficientă acuratețe influențele geografice asupra relațiilor de putere în relațiile internaționale, dar utilizarea sa a evoluat în ultimul secol pentru a cuprinde conotații mai largi.

Geopolitica plasează Marea Neagră și regiunile adiacente, cunoscută și sub denumirea de Regiunea Extinsă a Mării Negre, în flancul estic al Alianței Nord Atlantice și al Uniunii Europene, în centrul hărților energetice și de securitate, având o importanță majoră, privită și prin prisma intereselor regionale însemnate a celor mai importanți actori statali și nonstatali de pe scena relațiilor internaționale.

Fig. 22 Imagine din satelit a Mării Negre.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Neagră

2.1. Statele din regiunea Mării Negre de la o zonă de confluență geografică la o realitate geopolitică

Regiunea Mării Negre se află la contactul dintre Europa de sud-est și Asia de sud-vest. Zona a fost privită în decursul istoriei ca spațiu de confruntare între interesele rusești, turcești și occidentale și nu ca o regiune distinctă. Ca urmare,o lungă perioadă de timp, studiul Mării Negre în relațiile internaționale a fost ignorat și experții au tratat regiunea ca periferie eurasiatică și nu ca un complex geopolitic distinct de analiză.

Mulți specialiști pun încă la îndoială (Mustafa, 2005) faptul că Zona Mării Negre este o regiune geopolitică distinctă, nefiind văzută ca atare nici din exterior (de comunitatea internațională), nici din interior (de țările din Regiunea Mării Negre în sine). Dar dinamica regională contemporană a început să deplaseze Regiunea Mării Negre dinspre periferie spre centrul atenției factorilor euroatlantici.

Mackinder a remarcat că cel care controlează Eurasia ar putea controla Heartland-ul, și în cele din urmă ar putea domina lumea. În contemporaneitate acest spațiu aparține țărilor din proximitatea Mării Negre, cu toate resursele sale naturale.(Mackinder, 1904)

Teoria lui Mackinder ar putea fi reformulată după sugestia profesorului S.L. O’Hara: „cine controlează rutele de export, controlează petrolul și gazele, iar cel care controlează petrolul și gazele, controlează Heartland-ul”. Și ca atare, regiunea Mării Negre a devenit o zonă cu o importanță geostrategică sporită, o regiune în care marile puteri și statele care aspiră la acest statut vor încerca să obțină influența și dominația. (O’Hara , 2004)

Conceptul de Regiune Extinsă a Mării Negre a fost impus ca subiect independent de studiu abia după încheierea Războiului Rece. Acesta a fost lansat într – un studiu științific din 2004 aparținând lui Ronald D. Asmus și Bruce P. Jackson și a fost corelat cu dezvoltarea unor concepte similare, precum este conceptul Marelui Orient Mijlociu (Greater Middle East).(Asmus, 2004)

Dacă avem în vedere strict criteriul geografic, Regiunea Mării Negre cuprinde cele 6 state riverane: România, Ucraina, Federația Rusă, Georgia, Turcia și Bulgaria. Dar termenul „extins” se referă mai degrabă la caracteristica politico – economică, decât la cea geografică. Astfel se impune considerarea importanței politice, economice și strategice a unor țări strâns legate de regiune, precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan și Grecia. În consecință, regiunea geografică la care se referă conceptul în discuție se întinde de la Balcanii de est până la Marea Caspică. Astfel, Regiune Extinsă a Mării Negre devine o zonă caracterizată printr-un dinamism geopolitic din cele mai pregnante din perioada post Război Rece. (Sarcinchi, 2005)

Poziția geopolitică și geostrategică ocupată de către țările din proximitatea Mării Negre în raport cu actorii statali și nonstatali care structurează centrele de putere regionale și globale, sistemul de relații internaționale și mediul de securitate european impune această regiune pe agenda securității internaționale.

Regiunea Mării Negre prezintă un interes major pentru statele din Uniunea Europeană deoarece asigură accesul la tranzitul resurselor energetice din Marea Caspică. Prin lansarea unor programe de parteneriat comune ale Uniunii Europene cu statele din Regiunea Mării Negre, forul de la Bruxelles a căutat în permanență să creeze unui mediu de securitate stabil, care să asigure predictibilitatea acțiunilor politice în vecinătatea frontierelor spațiului comunitar. Zona Mării Negre este deosebit de importantă și pentru Statele Unite și aliații internaționali care au baze militare folosite drept punct de sprijin în operațiunile din Siria,Irak și Afganistan.

Având în vedere evoluțiile geopolitice și în conformitate cu marele istoric român Nicolae Iorga, Marea Neagră reprezintă o constantă a istoriei românești și europene. Marea Neagră era denumită de către vechii negustori ai Greciei antice drept Pontus Axeinus, adică „marea neospitalieră ”, dar odată cu trecerea timpului și cu descoperirea și exploatarea noilor căi maritime de comunicații numele a fost schimbat în Pontus Euxinus, adică „marea ospitalieră”. In decursul istoriei, în sudul Mării Negre au poposit turcii care au denumit-o Kara Deniz, adică ,Marea Neagră ”datorită furtunilor dese ce o caracterizau.

Prin învecinarea sa cu Orientul Mijlociu, Caucazul, Marea Mediterană și Europa de Sud Est, zona bazinului Mării Negre se face remarcată prin poziționarea sa strategică, aici întretăindu-se principalele drumuri comerciale din antichitate. Ulterior, în contemporaneitate principalele axe geopolitice s-au intersectat în zona Mării Negre, aceasta devenind astfel linie de demarcație, frontieră naturală între trei continente.

Regionalizarea reprezintă o caracteristică esențială a lumii contemporane, iar aceasta nu este dată doar de aspectul geografic, ci și de către interconexiunea dimensiunilor economice, politice și de securitate. La bazele conceptului de regiune a Mării Negre stau o combinație de criterii funcționale, geografice, economice, energetice, culturale și de securitate.

În opinia noastră, regiunea Mării Negre este alcătuită din Ucraina, România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Federația Rusă, Moldova, Grecia, Armenia și Azerbaidjan, toate aceste entități statale fiind conectate prin puterea intereselor regionale complexe.

Peninsula Balcanică reprezintă o regiune distinctă pe harta europeană, caracterul distinct fiind dat de acțiunea evolutivă de reconfigurare a frontierelor, datorată dezmembrării Iugoslaviei dar și a evenimentelor militare din Bosnia, Herțegovina, Kosovo, Albania și Macedonia.

Statele transcaucaziene Georgia, Armenia, Azerbaidjan sunt parte a bazinului Mării Negre datorită factorilor geografic, economic, militar și energetic. Potențialul geopolitic imens pe care aceste state îl dețin reprezintă cauza confruntărilor de pe scena relațiilor internaționale, reprezentând state-cheie în viziunea Alianței Nord Atlantice, Uniunii Europene și Federației Ruse din punct de vedere strategic, deoarece interconectează arealul pontic și caspic.

Regiunea Mării Negre este încadrată de trei lanțuri muntoase, la est munții Caucaz, la vest munții Balcani, împreună cu podișul Dobrogei și masivul Strandja, iar în partea sudică Munții Pontici. În nord Marea Neagră are o largă deschidere spre cea mai mare câmpie din lume, Câmpia Europei de Est. Marea Neagră, împreună cu Marea Azov este bazinul maritim cel mai izolat de apele oceanelor. Dacă realizăm o comparație cu alte mări închise, cum ar fi Marea Baltică, Marea Mediterană sau Marea Roșie, observăm o particularitate și anume aceea că Marea Neagră este conectată cu Mediterana printr-o strâmtoare inter-maritimă, Bosfor, având pe anumite porțiuni mai puțin de un kilometru lățime și printr-un bazin intermediar, Marea Marmara, la rândul ei separată de Mediterana prin strâmtoarea Dardanele.

Caracteristicile Mării Negre au dus în decursul istoriei la o luptă aproape permanentă pentru supremație. Controlul total al bazinului Mării Negre de către imperiile Roman, Bizantin și Otoman sunt dovezi scrise ale istoriei. Prin Tratatul de la Kucuk Kainardji (21 iulie 1774), Rusia obținuse atât dreptul de liberă navigație în Marea Neagră și pe Dunăre, cât și stăpânirea strâmtorii Kerci și de fapt, controlul Mării Azov. (Noradounghian , 1897) După intrarea Kinburunului (fortăreața de pe malul sudic al extremității limanului Niprului, în fața Oceakovului), în posesia Rusiei, în 1774 și prin obținerea păcii cu otomanii la Huși-Iași din 1792, Rusia a ajuns să stăpânească litoral nordic al Mării Negre în totalitate, de la fluviul Kuban, la est, până la Nistru, la apus. (Petrescu G. et al, 1888)

Marea Neagră cu strâmtorile Bosfor și Dardanele, cât și Dunărea au avut deopotrivă o valoare strategică foarte importantă pentru Napoleon I. Rezervele împăratului francez de a ceda aceste puncte cheie către țarul Alexandru I au condus la eșecul realizării unei alianțe. Un argument suplimentar este dat de către afirmațiile diplomației ruse asupra importanței controlului asupra strâmtorilor în cadrul strategiei geopolitice a curții de la Sankt Petersburg: „ Geografia și Marea noastră Neagră, mai mult decât chiar interesul politic, impun ca să avem Constantinopolul”. Totodată impunerea controlului țarist asupra strâmtorilor reprezenta pentru puterea de la Paris amenințarea în mod vădit a intereselor ce includeau Mediterana franceză. (Tatistcheff , 1891)

Înțelegerea dintre francezi și ruși a avut ca efect imediat parafarea tratatului dintre englezi și turci. În cadrul acestui tratat la articolul 11, sultanul își lua obligația ca atunci când nu este conflict, să poată închidă strâmtorile oricăror nave militare. Anglia devenea astfel garanta acestui angajament.

Era un prim pas spre internaționalizarea statutului Strâmtorilor și, implicit, al Mării Negre. Al doilea pas a fost realizat de Congresul de Pace de la Viena, din 1815 prin proclamarea principiului de drept public al libertății navigației pe fluviile care străbat mai multe state sau constituie frontiera dintre ele. (Carathéodpry , 1891)

Tratatul de la Unkiar Skelessi (8 iulie 1833) a inaugurat alianța dintre cele două puteri. De fapt, Imperiul Otoman se afla sub protecția Rusiei. În schimbul sprijinului rus, era impus Imperiului Otoman, printr-un articol secret al tratatului, închiderea strâmtorii Dardanele navelor de război străine, indiferent de motivul invocat de acestea. Astfel, cu ajutorul turcilor, Marea Neagră devenea, la 1833, cu adevărat un lac rusesc.

Revigorarea crizei egiptene în 1839-1840 a reluat problema Tratatului de la Unkiar-Skelessi, conducând la Convenția Strâmtorilor din Londra, la 13 iulie 1841 , prin care marile puteri europene – Anglia, Franța, Rusia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman — se angajau să respecte inviolabilitatea drepturilor suverane ale sultanului. Astfel, strâmtorile erau declarate închise pe timp de pace navelor de război străine.

Importanța Convenției de la Londra este de necontestat: problema strâmtorilor era rezolvată de concertul european, limitând drastic posibilitățile de manevră atât ale Rusiei, cât și ale Imperiului Otoman. Devenea astfel imposibil un acord unilateral între cele două forțe, referitor la strâmtori și Marea Neagră.

Congresul de Pace s-a încheiat la 30 martie 1856, fiind semnat de către reprezentanții Franței, ai Marii Britanii, ai Rusiei, Sardiniei, Imperiului Otoman, ai Imperiului Austriei și ai Prusiei a Tratatului de Pace de la Paris. În schimbul teritoriului din Crimeea, Rusia accepta modificarea frontierei în Basarabia, iar teritoriul cedat (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) era reunit cu Principatul Moldovei.

La tratatul de pace se anexa Tratatul Strâmtorilor, prin care se interzicea accesul navelor de război ale puterilor străine, atât timp cât Imperiul Otoman se afla în stare de pace.

Odată cu acordarea libertății depline de navigație și comerț în Marea Neagră și în conformitate cu principiile dreptului maritim și dreptului internațional public, statele occidentale au impus consulate în porturile pontice. Prin convenția de neutralizare a Mării Negre, Rusia și Imperiul Otoman și-au impus restricții reciproce cu privire la numărul navelor de război pe care le puteau deține. Astfel cele două state au convenit ca fiecare din cele două părți să aibă dreptul la flote maritime ce nu pot depăși 6 nave a câte 50 de metri lungime, dar care să aibă maxim 800 de tone și patru nave mici și ușoare care funcționau cu ajutorul pânzelor sau aburilor, dar să nu fie mai mari de 200 de tone.

Pentru îndeplinire prevederilor tratatului, la 15 aprilie 1856, Anglia, Franța și Imperiul Austriac încheiau o convenție secretă prin care se garanta independenței și a integrității Imperiului Otoman. În acest scop, convenția prevedea folosirea forțelor militare terestre și navale.

Convenția din 13 martie 1871 adoptată în cadrul conferinței de la Londra a consfințit modificarea principiului închiderii strâmtorilor. Tot aici s-a luat în dezbatere și statutul neutru al strâmtorilor Mării Negre. În final s-a convenit la o remilitarizare a strâmtorilor și impunerea jurisdicției otomane asupra acestora. (Dașcovici, 1915)

Astfel, pe timp de pace, sultanul avea libertatea să permită trecerea prin Bosfor a navelor de război ale puterilor prietene și aliate, în cazul care consideră acest lucru necesar pentru protecția executării prevederilor Tratatului de la 1856. În aceeași zi era abolită Convenția Specială din 30 martie 1856 referitoare la limitarea numărului și tonajelor navelor militare în Marea Neagră aparținând puterilor rusești și otomane.

Convenția de la Londra din 1871 redeschidea Rusiei perspectiva dominării bazinului pontic și a Strâmtorilor. Războiul din 1877-1878 a fost prima ocazie pentru ca Rusia să își reia politica expansionistă.

Deși diminuate la Berlin (13 iulie 1878), rezultatele acestui război au fost semnificative atât în Caucaz, cât și prin revenirea Rusiei la Dunărea maritimă prin reanexarea sudului Basarabiei. Prevăzută prin Tratatul preliminar de la San Stefano, această modificare a regimului Strâmtorilor nu fusese reținută la Congresul de Pace de la Berlin. Acesta din urmă menținuse prevederile de la 1871 și parțial din 1856.

Chestiunea Strâmtorilor și a închiderii Mării Negre a revenit în atenția sistemului relațiilor internaționale în anii Primului Război Mondial, în special prin corelare cu operațiunile franco-engleze de la Gallipoli.

În 13 martie 1915, în cadrul unui acord secret al Rusiei cu guvernul Angliei și Franței, s-a obținut revenirea strâmtorilor și a Constantinopolului la Rusia. In schimbul acestei concesii, guvernul englez obținuse modificarea acordului din 1907 privitor la Persia, constituirea Constantinopolului în port liber, astfel asigurându-se libertatea de navigație a navelor comerciale prin Strâmtori.

Un acord ulterior trebuia să evalueze pretențiile engleze și franceze în partea asiatică a Turciei. Acordul din 13 martie 1915 era stipulat a fi ținut secret față de Grecia, Bulgaria și România. Această stipulare implica faptul că guvernele englez și francez acceptaseră ca orașul Constantinopol să fie sub stăpânire rusă, iar Marea Neagră să fie transformată într-un lac rusesc. (Dașcovici, 1937)

Acordul a fost reconfirmat în decembrie 1916 de către guvernele englez și francez, pentru menținerea tendințelor războinice ale imperiului țarist. Anglia și Franța au căutat să-și mențină prezența fizică în regiunea Strâmtorilor și la ieșirea acestora spre Marea Mediterană. Astfel acestea încercau să evite controlul rusesc deplin în Marea Neagră.

Odată cu prăbușirea Rusiei și înfrângerea aliaților Puterilor Centrale din Balcani și Orientul Apropiat, Bulgaria și Imperiul Otoman, datele de bază ale chestiunii Mării Negre și a Strâmtorilor păreau să se modifice. Armistițiul de la Mudros, din 30 octombrie 1918, prevedea ocuparea Strâmtorilor de către forțele militare aliate. Pacea de la Sevrés (10 iulie 1920) deschidea strâmtorile pentru tranzit de către navele militare și de comerț pe timp de pace și de război.

Astfel, bazinul Mării Negre se transforma într-o mare apertum. Regimul nou era controlat de către o comisie a Strâmtorilor. Aceasta era alcătuită din câte doi reprezentanți ai Angliei, Franței, Italiei, Japoniei, câte unul al Greciei, Bulgariei, României și Turciei. Tot în cadrul comisiei erau rezervate câte două locuri reprezentanților Statelor Unite și Rusiei, după admiterea lor în Societatea Națiunilor. Noua situație părea de fapt continuarea aplicării principiului internaționalizării Dunării maritime și creării Comisiunii europene din anul 1856.

Din 1933, susținută de fosta Uniune Sovietică, Turcia a solicitat revizuirea Convenției Strâmtorilor, la început Conferinței pentru Dezarmare de la Geneva. în 1934, Turcia propunea un „Pact al Mării Negre” între statele riverane. Această propunere stipula remilitarizarea Strâmtorilor și asigurarea libertății navigației doar către statele riverane. La baza propunerii se afla înțelegerea sovieto-turcă, aceasta fiind acceptată de noua politică externă franceză și de ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu.

Noua convenție referitoare la regimul Strâmtorilor s-a încheiat la 20 iulie 1936 la Montreux. Conform acesteia, în perioade de război, în situația de neutralitate a Turciei, se restrânge până la interzicere libertatea de trecere prin strâmtorile Bosfor și Dardanele a navelor militare ale beligeranților. Dincolo de importanța pentru securitatea Turciei a noii convenții, beneficiul sovietic este absolut evident. Noua convenție asigura hegemonia Uniunii Sovietice în Marea Neagră și posibilitatea de a-și deplasa flota în Marea Mediterană, aproape fără îngrădire.

În anul 1952, odată cu intrarea în NATO a Turciei prezența la Marea Neagră a americanilor s-a făcut tot mai mult resimțită. Anii Războiului Rece consemnează dominația necontestată a Uniunii Sovietice asupra bazinului Mării Negre. Controlând mai bine de două treimi din totalul țărmurilor, prin teritoriul propriu și cel al sateliților săi, România și Bulgaria, Uniunea Sovietică va încerca să își impună controlul absolut asupra acestui areal prin presiuni directe asupra Turciei, singura dintre statele riverane care nu se afla sub dominația sa.

Sfârșitul Războiului Rece redeschide dosarul pontic într-o manieră aproape explozivă. Colapsul sistemului comunist și, mai ales, disoluția imperiului sovietic conduc la dublarea numărului de state riverane comparativ cu situația de dinainte de 1991, iar echilibrul de putere specific arealului în anii Războiului Rece este profund tulburat.

În urma procesului de redefinire a frontierelor în Regiunea Mării Negre precedat de catastrofa geopolitică Sovietică de la începutul anilor ‘90, precum și după anexarea peninsulei Crimeea la Federația Rusă, statele riverane au următoarele deschideri litorale la Marea Neagră: Turcia-33,2%, Georgia-8,1% Bulgaria-6,7%, Romania-6%, Rusia 27,7%, Ucraina-18,3%. Procentele sunt obținute în urma anexării peninsulei Crimeea de către Federația Rusă. Acuratețea datelor cu privire la lungimea coastelor rusești și ucrainene este relativă deoarece conflictul din estul Ucrainei este în plină desfășurare, iar din această perspectivă deschiderea Rusiei la Marea Neagra poate fi oricând mărită.

Din Regiunea Extinsă a Mării Negre fac parte state cu democrații consolidate sau în curs de consolidare: Turcia, Bulgaria, Romania, Grecia, dar și state ce încă parcurg procese anevoioase de reașezare în frontierele naturale și de repunere pe drumul consolidării propriilor economii: Federația Rusă, Ucraina, Moldova, Azerbaidjan, Armenia, Georgia. Ultimele trei state sunt unite de factorul geografic.

Într-o unitate geopolitică distinctă prin puterea intereselor divergente de natură economică, militară, energetică și de securitate.

Două focare de conflict majore sunt în regiunea Mării Negre. În estul regiunii au fost consemnate conflicte înghețate în Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Cecenia, Daghestan, ca urmare a violențelor de natură etnică și religioasă. În nordul Mării Negre anexarea peninsulei Crimeea din 2014 și conflictele din Estul Ucrainei – 2015 reprezintă focare de contaminare puternică a întregii regiuni dar și a celor învecinate.

Un al treilea focar se află în vestul Regiunii Extinse a Mării Negre, în Balcanii de Vest, spațiu care nu aparține Regiunii Extinse a Mării Negre. Aici au avut loc la începutul anilor ‘90 conflictele circumscrise spațiului ex-iugoslav, mediul de securitate devenind instabil, unde riscurile, vulnerabilitățile și amenințările au avut reverberații majore și asupra statelor învecinate.

Declanșat în 1992, după declararea independenței Republicii Moldova, «conflictul din Transnistria a fost înghețat prin acțiunile politice și militare ale Federației Ruse. Puterea de la Moscova a jucat rol de mediator formal, furnizând forțe de menținere a păcii interpuse între părțile în conflict. Tranziția de la sistemul politic și economic comunist către democrație și economia de piață, a realizat ca procesul de restructurare socială, economică, militară și politică a statelor foste socialiste din Regiunea Mării Negre să întâmpine dificultăți majore.

Rezervele de hidrocarburi din bazinul Mării Caspice și interesele multiple internaționale și regionale pentru exploatarea și transportul către beneficiari a acestor resurse au realizat ca situația geostrategică din zonă să fie și mai complicată,iar Regiunea Mării Negre este calea obligatorie de tranzit a acestor resurse către occident.

Prin sintagma “unitate geopolitică" înțelegem o regiune în care interesele actorilor intră în contradicție, coliziune.

După evenimentele de la 11 septembrie 2001, poziția strategică a regiunii Mării Negre a crescut vizibil datorită obiectivelor importante impuse de Statele Unite al Americii pentru combaterea fenomenului terorist.( Goncharenko , 2002)

In contextul metamorfozelor geopolitice ecuația de securitate a Regiunii Mării Negre a impus răspunsuri multiple. În urma dezagregării Uniunii Sovietice a apărut în regiune un relativ vid de putere, pe care Turcia l-a intuit. Prin intermediul situației geopolitice nou create, administrația de la Ankara a desfășurat în primii ani de după 1991 o politică externă ce avea în prim plan ideea de regruparea națiunilor tiurcice nou apărute.

Turcia a încercat să se impună ca putere regională în Marea Neagră implicându-se în mod direct în geopolitica resurselor energetice caspice. Administrația de la Ankara a avut un rol activ în marginalizarea și îndepărtarea influențelor de la Kremlin din dezbaterea geopolitică a Regiunii Extinse a Mării Negre.

Federația Rusă a încercat pe mai multe planuri recâștigarea influenței pozițiilor pierdute. Moscova a întreprins acțiuni strategice importante pentru a nu fi eliminată din noua ecuație de geopolitică. Kremlinul s-a implicat activ în susținerea politică, militară și economică a separatiștilor din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia și Nagomo-Karabah, încercând astfel să-și prezerve influența în bazinul Mării Negre. La începutul anilor ’90, crearea Comunității Statelor Independente și lansarea conceptului de „vecinătate apropiată” din doctrina militară rusă a reprezentat o materializare a eforturilor Federației Ruse de recâștigare a pozițiilor pierdute în zona Mării Negre.

La finele acestui periplu istoric, o primă concluzie ce se impune este cea a importanței geopolitice și geostrategice deosebite a Regiunii Mării Negre ar fi economia actuală a securității și stabilității continentului european. Aserțiunea inițială asupra Regiunii Mării Negre, ca fiind una de confruntare, transformat, odată cu trecerea timpului, într-una de colaborare, de contact și schimburi permanente.

Între popoare și civilizații diferite, între Europa, Eurasia și Orientul Apropiat, este susținută de istoria acestor locuri, dar și de eforturile actuale de organizare a ei.

Dacă în perioada Războiului Rece Regiunea Mării Negre se afla la intersecția Europei, Asiei și Orientului Mijlociu, reprezentând o zonă tampon, actualmente se află în plină desfășurare fenomene și procese geopolitice complexe. Aceste metamorfoze reflectă faptul că Regiunea bazinului Mării Negre este o unitate geopolitică distinctă.

Evoluția geopolitică actuală din Regiunea Mării Negre este determinată de numărul proceselor geopolitice ca extinderea Alianței Nord Atlantice și a Uniunii Europene, conflictele înghețate și schimbarea percepției asupra riscurilor după evenimentele de la 11 septembrie 2001, reconfigurarea hărților energetice și a coridoarelor de tranzit, relațiile politice, economice și militare complexe dintre Rusia,Turcia, UE și NATO, redefinirea relațiilor statelor ce aparțin Regiunii Extinse a Mării Negre, anexarea Crimeii și conflictele din estul Ucrainei.

Astfel în Regiunea bazinului Mării Negre se observă o evoluție geopolitică dinamică, acest spațiu de confluență geografică amintește de perioada Războiului Rece, transformându-se rapid într-un areal geopolitic distinct ce a migrat rapid de la periferia constituită din frontierele ideologice, culturale și politice, instituite de Tratatul de la Varșovia, în centrul intereselor geostrategice Euro – Atlantice.

Analizând evoluțiile geopolitice cheie din Regiunea bazinului Mării Negre, se poate observa, pe de o parte, rolul jucat de statele riverane Mării Negre, iar pe de altă parte, rolul jucat de actorii externi, în special Statele Unite ale Americii, și organizațiile internaționale NATO și UE.

Toți actorii majori de pe scena relațiilor internaționale, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană și Federația Rusă, deși utilizează diferite mijloace pentru a se poziționa strategic în regiune, urmăresc același scop, cel de a-și extinde influența pentru a-și asigura prezența economică în zona Mării Negre.

Cu toate acestea, se crede că dezvoltarea acestui spațiu geopolitic este împiedicată în prezent de lipsa oricărui lider regional real și lipsa de solidaritate a statelor ce aparțin acestei zone a Mării Negre, precum și de lipsa de angajament a actorilor externi, deopotrivă state și organizații. Statele nou integrate în Uniunea Europeană nu au fost asimilate pe deplin în organizație, acestea nepătrunzând la vârful ierarhiei de conducere a organizației. Astfel nu și-au făcut încă pe deplin vocea auzită pentru a-și consolida și armoniza interesele economice. Extinderea Alianței Nord Atlantice și plasarea bazelor americane în flancul estic al NATO reprezintă obiectul nemulțumirilor Federației Ruse, creând o stare de anxietate la Moscova.(Frunzeti, 2009)

În contextul anexării Crimeii și a conflictelor din estul Ucrainei, Regiunea Mării Negre este expusă riscurilor, vulnerabilităților și amenințărilor asimetrice ce se împletesc cu cele de tip convențional. Actualmente ne aflăm în era globalizării, unde dinamica fluxului informațional și cunoașterea strategică au roluri hotărâtoare asupra construcției viitoarei arhitecturi sociale, economice, politice și de securitate a Regiunii Mării Negre.

2.2. Definirea spațiului geopolitic din regiunea Mării Negre

În regiunea Mării Negre geografia și spațiul reprezintă elementele esențiale. Fenomenele și metamorfozele geopolitice din această regiune au fost influențate direct și sunt influențabile în continuare de geografia variată și bogățiile, naturale ale spațiului pontic, pornind de la Marea Câmpie Rusă , continuând cu Delta Dunării și coasta vestică a Mării Negre și terminând cu munții Pontici și Caucaz. Astfel, geopolitica zonei Mării Negre este marcată de interacțiunea intereselor strategice ale marilor actori mondiali în regiune.

John Agnew definește geopolitica ca studiul de impact al distribuții geografice și diviziile de desfășurare a politicii mondiale. Sempa definește geopolitica drept interacțiunea dintre state și imperii într-un anumit cadru geografic, care leagă importanța geografică dată de poziția unei țări cu interacțiuni sale în politica internațională.

Bazinul Mării Negre reprezintă o regiune geopolitică relativ nouă, devenind vizibil pe scena relațiilor internaționale ca urmare a extinderii către est a Alianței Nord Atlantice și a Uniunii Europene. Regiunea Mării Negre poate fi definită ca un complex de securitate ce reunește statele ale căror probleme sociale, economice, politice, militare și de securitate nu pot fi soluționate fără cooperarea și sprijinul național și internațional. Dezvoltarea economică a acestor state nu poate fi concepută în termeni autarhici, iar acest fapt impune o abordare regională.(Calopăreanu, 2012)

Regiunea Extinsă a Mării Negre include Marea Caspică și Transcaucazia. Pentru studiul relațiilor actorilor statali cât și nonstatali în Regiunea Extinsă a Mării Negre, folosind geopolitica ca metodă de analiză, vom adopta o definiție mai largă care descrie regiunea ca o construcție geopolitică, mai degrabă decât ca spațiu geografic. În acest sens, Regiunea Mării Negre ar trebui să fie văzută ca o zonă care cuprinde „state riverane și statele adiacente, care sunt afectate și care influențează evoluțiile din această zonă largă”.(Mustafa, 2005)

Există cercetători care susțin că o definiție mai largă ar trebui să includă Balcanii de est, litoralurile Mării Negre, zona Caucaz și zona Mării Caspice, datorită complexității interacțiunilor și relațiilor care leagă întreaga regiune.(Sezer, 1998) După alți analiști, această zonă extinsă pontică reprezintă arealul delimitat de Marea Neagră și părțile sale adiacente, fără o denumire și delimitare unanim acceptată, aceștia opinând că și statele Balcanice vestice ar putea să facă parte din acest complex regional.

Balcanii de Vest nu pot fi integrați în această regiune deoarece (în afara Serbiei) nu au practic o conexiune majoră spre bazinul Mării Negre. Chiar și Serbia, cu tot accesul avut la fluviul Dunărea, asemenea Ungariei, este mult mai puternic ancorată în dinamica geopolitică a Europei Centrale.

Cu toate acestea, există analiști în studiul relațiilor internaționale care încă susțin că Europa de Sud – Est, Marea Neagră, Caucaz și Marea Caspică sunt regiuni separate în turbulenta Eurasie, cu diferite dinamici politice, diversitate și o mulțime de conflicte interne, iar viabilitatea conceptului de “ Regiune Extinsă a Mării Negre”, rămâne de analizat.

Considerăm că Jean Dufourq are dreptate atunci când afirmă că „dezvoltarea acestui spațiu geopolitic, al Regiunii Extinse a Mării Negre, este împiedicată în prezent de lipsa unui lider regional real și a solidarității statelor riverane, precum și de lipsa angajamentului actorilor externi, atât state cât și instituții”,(Dufourq, 2005) iar acest lucru creează pesimism cu privire la viabilitatea acestei construcții geopolitice. Precizăm doar că nu este obligatorie existența unui lider regional real pentru dezvoltarea acestei construcții geopolitice deoarece existe exemple în care se poate evolua pozitiv fără existența unuia: Orientul Mijlociu, Asociația națiunilor din sud-estul Asiei (ASEAN) sau alte regiuni de același tip.

În acest spațiu geopolitic există în schimb relații disimetrice între actori care se opun de secole (Rusia și Turcia), relații de dependență a celorlalți riverani (direcți/indirecți) care nu pot avea acces la Oceanul Planetar fără trecerea prin strâmtorile turcești (în ciuda statutului acestora internațional). De asemenea statele caucaziene nu pot executa absolut nici o manevră fără a fi detaliat monitorizate de Federația Rusă care controlează jumătatea nord-estică a bazinului Mării Negre. Astfel, Turcia și Federația Rusă pot fi considerate, fiecare în felul lor, lideri regionali. În schimb, solidaritatea statelor riverane bazinului Mării Negre poate fi dată de aceleași impedimente în ceea ce privește accesul la Oceanul Planetar.

Statele riverane pontice Ucraina, România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Federația Rusă, dar și statele care nu au ieșire litorală la Marea Neagră, Republica Moldova, Grecia, Azerbaidjan, Armenia, fac parte din Regiunea Extinsă a Mării Negre efectiv deoarece interesele economice, sociale, politice și militare sunt interconectate prin factorul geografic. Toate aceste entități statale au o puternică implicare regională,fiecare acționând în conformitate cu propriile interese strategice.

Există o sumă de procese care ar putea fi considerate ca bază pentru construcția geopolitică a Regiunii Mării Negre: procesul de integrare euroatlantică a unor state din regiune; transformarea fostelor societăți comuniste din zonă; redefinirea relațiilor interstatale din regiune; retrasarea hărții energetice și construirea de noi căi de transport a petrolului și gazelor; „conflictele înghețate” și schimbarea percepțiilor asupra amenințărilor de securitate după 11 septembrie 2001; înghețarea relațiilor și impunerea interdicțiilor economice, politice și militare între statele membre UE, NATO și Federația Rusă, ca urmare a acțiunilor dirijate de la Kremlin împotriva Ucrainei, prin anexarea Crimeii și susținerea separatiștilor din Donețk și Lugansk.

Acel hegemon regional se poate afirma ca fiind Federația Rusă. Dar Moscova caută să impună o politică de aliniere în Regiunea Mării Negre destabilizând mediul de securitate, prin agresiuni repetate împotriva vecinilor săi mimând aplicarea principiilor democratice ale dreptului internațional. Majoritatea statelor din zona Mării Negre percep în mod real amenințarea Federației Ruse, considerând administrația de la Kremlin un adversar de temut și foarte important.

Declanșarea unor noi tensiuni regionale (anexarea Crimeii și Estul Ucrainei – 2014, 2015), coroborate cu existența, întreținerea și nesoluționarea vechilor conflictelor înghețate și reaprinse în Georgia – 2008, reprezintă constante regionale post Război Rece. Federația Rusă nu poate fi considerată un lider de urmat de către statele din zona Mării Negre, datorită politicilor netransparente ale Moscovei din domeniile economic, energetic, politic, militar și de securitate.

Acțiunile Federației Ruse de relocare și bazare permanentă a unor importante efective militare în Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia și Nagorno – Karabah (sau denumirea armeană, Arțah), cu scopul declarat de menținere a securității și stabilității între părțile beligerante, maschează interesele strategice reale de extindere a influenței regionale.

Anexarea peninsulei ucrainene Crimeea la Federația Rusă în 2014 a rezolvat din punct de vedere politic, militar și administrativ problema staționării flotei ruse a Mării Negre, de la Sevastopol. Crimeea reprezintă un bastion important al Mării Negre, având o poziție de însemnătate geostrategică majoră, fiind comparabilă cu un portavion de unde se pot controla toate acțiunile de război electronic, informaționale, lansare de avioane și rachete. Astfel se poate controla mult mai ușor orice mișcare strategică militară din mediile naval, aerian, terestru și informațional.

Fig. 23 Vedere din portul Sevastopol.

Sursa:https://www.economica.net/crimeea-cartierul-general-al-marinei-ucrainene-din-sevastopol-luat-cu-asalt_75923.html

Procesul de integrare euroatlantică a statelor foste socialiste din zona Mării Negre este privit ca o amenințare de Federația Rusă. Prin jocul geopolitic promovat în regiune, Moscova se opune apropierii de valorile atlantismului sub formă de colaborare sau integrare în structurile Uniunii Europene și Alianței Nord Atlantice a oricărui stat din fosta zonă de suveranitate. Federația Rusă încearcă prin amenințări de tip hibrid dar și prin arma economică, politică și energetică să-și impună politicile hegemonice ce corespund propriilor interese strategice.

Părți semnatare ale fostului Tratat de la Varșovia, România și Bulgaria sunt state ce au pornit pe calea integrării în structurile euroatlantice încă din 1990. Odată cu răsturnarea regimurilor centralizate socialiste din timpul Războiului Rece, s-a produs și transformarea opțiunilor geopolitice și geostrategice ale României și Bulgariei. Perioada ce a urmat dezintegrării fostei Uniuni Sovietice a condus la aderarea României și Bulgariei în structurile Alianței Nord Atlantice și Uniunii Europene, în anii 2004, respectiv 2007.

Opinăm că Turcia încearcă să devină lider regional prin influența exercitată asupra populației turcofone și islamice din întreaga Regiune a Mării Negre. De asemenea, liderii de la Ankara au avut diferite propuneri și inițiative locale de cooperare politică, militară și economică în rândul statelor riverane. Încă din 1952, stat membru NATO, Turcia denotă prin apartenența îndelungată la cea mai de succes Alianță politico-militară din lume o implicare activă regională, devenind un pilon de bază al garanțiilor de securitate americane proiectate în zona a Mării Negre. Turcia asigură balanța de putere regională, reprezentând contraponderea principală în ecuația geostrategică din Marea Neagră.

Zonă de contact a două ideologii religioase, creștinismul și islamismul, bazinul Mării Negre se situează la confluența intereselor geopolitice dintre Uniunea Europeană, Alianța Nord Atlantică, SUA, statele riverane și Federația Rusă. Cele două blocuri sunt reprezentate de ideologii geopolitice antagonice ca telurocrația și talasocrația.

Principala lege a geopoliticii o reprezintă dualismul fundamental, reflectat în organizarea istorică a planetei și în tipologia istorică a civilizațiilor. Geopolitica are un caracter interdisciplinar, deoarece presupune înglobarea multor alte discipline ca geografia, istoria, demografia, strategia, etnografia, religia, ecologia, arta militară, istoria ideologiei, sociologiei, politologiei. Regiunea Mării Negre se supune în mod firesc principiilor de bază ale geopoliticii reprezentate de dualitatea vectorilor geopolitici, dată de forța terestră pe de o parte, iar pe de altă parte de forța maritimă.

Telurocrația reprezintă puterea exercitată prin intermediul uscatului, întinderi telurice implicând stabilitatea orientărilor și a spațiului. Telurocrația este o forță uscatului, de-a lungul timpului imperiul țarist dovedindu-se un adevărat exponent.

În cadrul civilizațiilor, telurocrația se reflectă prin norme juridice aspre, conservatorism și statornicie, dar și prin stabilitatea tradițiilor sociale. Încă de la începuturi Rusia a aparținut acestei ideologii, datorită întinderii sale teritoriale pe două continente, acoperind o suprafață foarte mare, fiind considerat drept cel mai mare stat din lume. Istoria și tradițiile sociale, economice, militare ale Federației Ruse vin odată în plus să întărească apartenența la telurocrație. Încercând cucerirea pe cale terestră și încercuirea întregului litoral pontic, acțiunile strategice țariste de transformare a Mării Negre într-un lac rusesc, dovedesc dominația și supremația maritimă în Marea Neagră, dar prin mijloace de impunere telurice. Încercările repetate de-a lungul istoriei, de ocupare a pozițiilor strategice de la țărmul Mării Negre, Crimeea, Caucazul, Gurile Dunării, de control al traficului prin strâmtorile turcești denotă concepția telurocratică perpetuă a țarilor, care au condus Rusia.

Încă din vremea țarului Petru cel Mare și până în prezent, Rusia a avut permanent dorința de a ajunge la mările calde, un țel care este mai degrabă talasocratic. Acest fapt a reușit oarecum, mai ales pe plan militar, fiind o prezență de anvergură globală dacă includem porturile aflate la Kaliningrad, Sevastopol și Vladivostok. În fond, Rusia a fost constrânsă către telurocrație de către geografia proprie.

Talasocrația (puterea prin intermediul mării) este reprezentată de forța maritimă, întinderea apelor, fiind tipul de civilizație bazat pe orientări opuse. Talasocrația este tipul de civilizație dinamic, mobil, dispus spre dezvoltare tehnică.

Prioritatea talasocrației este reprezentată de navigația maritimă și de comerț. Normele juridice și etice devin mobile, relative, flexibile. Alianța Nord Atlantică, SUA, Uniunea Europeană, prin prezența lor la Marea Neagră sunt reprezentantele talasocrației. Având în vedere istoria lor, de negustori și de exploratori ale întinderilor de apă, poporul grec, este reprezentantul tradițional ale talasocrației în Regiunea Mării Negre.

În schimb, în strategiile imperiului Otoman se regăsesc ca forme de exercitare a suveranității și puterii asupra popoarelor aflate sub dominație turcă, atât telurocrația cât și talasocrația.

Istoria popoarelor din bazinul Mării Negre relevă gradual ascendența formelor de organizare politice și administrative. Ca urmare, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist s-au ridicat în Regiunea Mării Negre în acest mod. Cele două imperii dominante în zona Mării Negre au atins pe rând nivelul unor tipuri de civilizație universală. Astfel, au căpătat caracterul formațiunilor politice de proporții foarte mari, de nivelul statelor și imperiilor exprimând mult mai elocvent dualitatea stihiilor. Așadar forța uscatului și întinderea maritimă își răspândesc opoziția lor inițială.

Rimland-ul reprezintă zona de țărm, fiind un spațiu integrant atât al întinderii de apă cât și al celor terestre. Elemente din filosofia talasocrată cât și din telurocrată se regăsesc deopotrivă în Rimland. Țărmurile zonei bazinului Mării Negre înglobează majoritatea tipurilor de relief, pornind de la munții Pontici din sud, Munții Caucaz la est, continuând cu Marea Câmpie Rusă la nord, evidențiind Delta Dunării ca cea mai joasă formă de relief și terminând cu dealuri și podișuri la sud-vest ce sunt despărțite de strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Regiunea Mării Negre este o zonă extrem de complicată și de complexă din punct de vedere politic, social, economic și cultural. Influența mării, a apelor, a provocat în zona de țărm o dezvoltare activă și dinamică. In același timp masa continentală exercită presiune, forțând structuralizarea energiei.

Lipsa aproape în totalitate a insulelor în Marea Neagră a reprezentat un element care a redus tentația talasocratică a statelor din zonă, insulele reprezentând puncte de sprijin esențiale pentru talasocrație. Peninsula Crimeea, prin caracterul său cvasi-insular suplinește oarecum această lipsă a insulelor, de unde și dorința strategică a statelor riverane Mării Negre, de a o deține și controla.

Turcia, România, Bulgaria, Grecia sunt state care aparent nu sunt implicate în nici un conflict regional. Istoria recentă a acestor state relatează conflictele interetnice mocnite dintre greci și turci, ele fiind amplificate pe teritoriul Ciprului. Prezența comunităților turce pe teritoriul Greciei, Bulgariei și României (7 % din populația Dobrogei), creează inadvertențe atât din punct de vedre etnic, cât și religios. Problema nesoluționată a delimitării platoului continental dintre România și Bulgaria este deosebit de importantă. Existența îndelungată a turcilor, bulgarilor, grecilor, macedonenilor, armenilor pe teritoriul României sunt exemple de comuniune normală îndelungată, fără tensiuni interetnice și confesionale.

Poporul grec este reprezentantul regional al talasocrației, fiind caracterizat de îndeletniciri comerciale, pescuit, navigație și comerț maritim, în timp ce Federația Rusă cu întreaga ei sferă de influență asupra fostelor republici unionale sunt reprezentante ale telurocrației.

Rusia, Turcia și România au fost implicate de-a lungul istoriei în multiple conflicte militare, primele două disputându-și supremația în Marea Neagră. România a fost pe rând în sfera de influență otomană sau țaristă.

Bulgaria este un stat ce și-a obținut târziu independența politică, fiind mult timp un pașalâc turcesc. Astfel se explică prezența pe teritoriul bulgăresc a unor importante comunități de etnici turci, ce și-au păstrat credința musulmană, religia oficială majoritară fiind ortodoxia.

Ucraina și Republica Moldova sunt state relativ nou apărute după destrămarea fostei Uniuni Sovietice. Federația Rusă și-a păstrat controlul politic și militar în Republica Moldova prin păstrarea unor forțe militare proprii în provincia separatistă Transnistria și prin impunerea la putere a unor facțiuni politice pro – ruse. Republica Moldova este ținută la distanță de spațiul și valorile euroatlantice de către puterea de la Kremlin. Federația Rusă încă are o putere relativă de decizie politică în afacerile interne ale Republicii Moldova. Problema controlului politic și militar în Transnistria a rămas nerezolvată de două decenii.

Conflictul înghețat din Transnistria constituie în continuare problema de securitate a Republicii Moldova. Pe de-o parte, administrația de la Chișinău insistă asupra neutralității sale unilateral declarate, considerând că acest fapt ar putea favoriza reintegrarea în propriile granițe a provinciei separatiste Transnistria,prin acordul administrației de la Kremlin. Pe de altă parte, Republica Moldova alături de Georgia și Ucraina sunt cele trei state ce fac parte din programul lansat de Uniunea Europeană, Parteneriatul Estic, care au făcut pași remarcabili de apropiere față de politicile conduse de la Bruxelles. Jocul politic dual al Republicii Moldova este de lipsa unei viziuni strategice pe termen mediu și lung.

Înfăptuirea unei strategii care să integreze problemele politice, economice militare și de securitate ale Republicii Moldova a fost practic imposibilă până acum deoarece s-au succedat la putere pe rând atât partidele proeuropene cât și cel comunist, de factură rusofonă.

Ucraina și Republica Moldova sunt din punct de vedere religios preponderent creștin ortodoxe. În partea vestică a Ucrainei (Galiția, Volînia), predomină greco-catolicismul, existând și comunități catolice importante, ceea ce a rămas din numeroasa populație poloneză din trecut.

In Ucraina au venit la putere proeuropenii, ca urmare a victoriei “ revoluției portocalii”. Coaliția proeuropeană a afirmat în repetate rânduri, în cadrul unor reuniuni politice de cel mai înalt nivel la care a luat parte, că dorește integrarea Alianței Nord Atlantice. Ucraina, alături de Georgia, au fost foarte aproape de a primi invitația din partea NATO la Summit-ul de la București din 2008. Ca urmare a acestor reorientări geopolitice, Federația Rusă a sancționat drastic administrația de la Kiev prin dublarea peste noapte a prețului resurselor energetice furnizate Ucrainei în iarna anilor 2008-2009.

Optica geopolitică și geostrategică a Ucrainei a pendulat între orientarea SUA. proeuropeană și cea prorusă, fiind influențată decisiv de succedarea la puterea a partidelor. Odată cu debarcarea administrației politice pro europene și instalarea la putere a prorușilor din 2009, optica geopolitică a Kievului s-a schimbat fundamental, reorientându-se odată în plus către partenerul tradițional rus.

În 2013, ca urmare a evenimentelor violente de stradă de la Kiev- Euromaidanul, partidele de orientare proeuropeană au revenit la putere, instaurând noua guvernare care se angaja să conducă democratic, să elimine corupția din administrația de stat și să impună valorile euroatlantice.

În 2014, Kremlinul a reacționat imediat din punct de vedere strategic, prin anexarea peninsulei Crimeea în 2014, și prin susținerea secesioniștilor din Ucraina, din regiunile Donețk și Lugansk, cu armament și tehnică de lupta, începând din 2014 până în prezent.

La data de 09 decembrie 2019, în urma unor negocieri purtate la nivel înalt la Paris, Ucraina și Rusia au convenit să pună în aplicare, până la sfârșitul anului 2019, un armistițiu „complet și cuprinzător” la granița dintre cele două țări. Președintele rus Vladimir Putin și cel ucrainean, Volodimir Zelensky, s-au întâlnit față în față, în compania cancelarului german, Angela Merkel, și a gazdei reuniunii, președintele francez Emmanuel Macron, unde au semnat un armistițiu vizând un schimb de prizonieri și retragerea militarilor ucraineni din trei zone cheie situate pe linia frontului. Conflictul armat din estul separatist al Ucrainei, singurul război activ din Europa, s-a soldat cu 13.000 de morți în toți acești 5 ani de la începerea ostilităților (2014 – 2019).

Ultimele alegeri prezidențiale din Republica Moldova din anul 2016, au fost câștigate de Igor Dodon, care își exprima fățiș orientarea sa politică pro-rusă, în opoziție cu orientările pro-europene, adoptate de coaliția democratică de guvernare. În nenumărate rânduri Igor Dodon a afirmat că Republica Moldova ar trebuie să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan în detrimentul Uniunii Europene. Totodată, în cadrul ședinței din 12 noiembrie 2019, Parlamentul de la Chișinău a demis prin moțiune (asigurată de partidele pro-ruse), Guvernul condus de Maia Sandu (care avea o orientare pro-europeană), înlocuindu-l cu un “guvern tehnocrat” condus de Ion Chicu.

Republicile transcaucaziene Armenia, Georgia, Azerbaidjan au avut istoria politică destul de asemănătoare, deoarece ele au fost reunite într-o entitate statală independentă de tip federativ, iar apoi au fost încorporate în fosta Uniune Sovietică, ca republici autonome. Armenia și Georgia sunt state creștine, doar Azerbaidjanul fiind predominant musulman șiit, ceea ce îl face sensibil la relațiile cu Turcia și Iranul.

Aceste entități statale au fost supuse unui proces de aliniere politică,economică și culturală atât timp cât au fost încorporate în fosta Uniune Sovietică.

Represaliile țariste s-au manifestat în mod continuu și au culminat cu strămutarea popoarelor pe criterii etnice concomitent cu trasarea arbitrară a frontierelor din interiorul Caucazului de Sud. Procesul de aliniere politică a popoarelor din Transcaucazia exercitat de Moscova a constat în reprimarea oricăror nemulțumiri, răscoale populare și chiar încercări de lovituri de stat.

Georgia este singura din cele trei republici ale Caucazului de Sud ce are o strategie conturată, exprimată în repetate rânduri în cadrul Parteneriatului pentru Pace, organizației regionale dar și în cadrul parteneriatului strategic cu SUA.

Orientarea geopolitică euroatlantică a Georgiei a venit pe fondul victoriei „Revoluției Trandafirilor” din 2003, ce a răsturnat polul de putere prorus din administrația politică a statului. Redefinirea relațiilor politice interstatale ale Georgiei i-au atras consecințe greu de suportat din partea Federației Ruse, ce a intervenit în forță în provinciile secesioniste Osetia de Sud și Abhazia, declanșând un conflict militar inegal, ajungându-se chiar și la instituirea unei blocade navale asupra Georgiei, în august 2008. Criza georgiană a fost răspunsul Federației Ruse dat Aliaței Nord Atlantice, potrivit căreia nu va mai permite o nouă extindere a NATO în vecinătatea apropiată, unde propriile interese geostrategice ar avea de suferit.

Relațiile politice dintre Armenia și Azerbaidjan sunt înghețate, fiecare dintre cele două state văzând soluționarea problemei enclavei Nagorno Karabah printr-un conflict militar deschis. Regiunea este cvasi-independentă și a fost extinsă prin încorporarea unor arii vecine pentru a asigura continuitatea cu teritoriul Armeniei. Liderii celor două republici s-au așezat pe parcursul anilor la masa tratativelor, dar negocierile nu au fost soluționate favorabil pentru nici unul dintre state. Uniunea Europeană prin Politica de Vecinătate încearcă mediere tratativelor pentru stabilizarea și securizarea zonei Caucazului de Sud. Cei doi mai actori rivali cu interese geostrategice în Transcaucazia, Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, se implică de asemenea în medierea conflictului regional. Pentru moment, în Regiunea Mării Negre, singurul rezultat strategic al celor două mari puteri la care s-a ajuns este echilibrarea balanței de putere și resetările multiple ale relațiilor bilaterale.

Așadar, din cele zece state ce constituie Regiunea Extinsă a Mării Negre, opt sunt creștine, reprezentând un pol puternic al ortodoxiei, iar alte două: Azerbaidjan și Turcia sunt reprezentantele islamismului. Toate popoarele din zona Mării Negre sunt interconectate din punct de vedere istoric, geografic, economic, demografic, cultural dar și religios, dezvoltând fiecare strategii pentru atingerea propriilor interese.

Regiunea Mării Negre se constituie drept o regiune cu valențe geopolitice, tansformându – se din zonă tampon specifică confruntărilor Războiului Rece, într-o zonă ce se află într-o continuă dinamică în care democrația și legile fundamentale ale dreptului internațional încearcă să-și găsească un loc bine definit.

În opinia noastră, conflictele și tensiunile recente din Regiunea Mării Negre pot conduce la instituirea unei noi ere, tipologia principală din memorie colectivă a popoarelor fiind aceea a unui nou Război Rece.

În perioada ce a urmat Războiului Rece, Regiunea Mării Negre a intrat într-o perioadă de tranziție profundă către o nouă arhitectură geopolitică generată de mutațiile intervenite în raportul de putere, afirmându-se drept construcție geopolitică distinctă pe scena relațiilor internaționale.

2.3. Caracteristici geopolitice principale ale regiunii Mării Negre

Regiunea bazinului Mării Negre poate fi considerată inima Eurasiei, dat fiind faptul că reprezintă o zona geografică de est și sud est a Europei, incluzând munții Caucaz și Marea Caspică. Această Regiune a Mării Negre reprezintă o adevărată placă turnantă de intersecție a direcțiilor strategice și traseelor ce asigură legăturile dintre Orient și Occident. Totodată arealul pontic are o importanță deosebită pentru stabilitatea spațiului european datorită evenimentelor geopolitice din interiorul regiunii cum sunt extinderea NATO și a UE, dar și datorită recentelor conflicte din Orientul Mijlociu și estul Ucrainei.

Arealul Mării Negre are o valoare economică deosebită datorită resurselor energetice și a materiilor prime terestre dar și maritime, numărul și gradul de educație și cultură al populației, amploarea capacităților locale industriale moderne sau în curs de modernizare. În Regiunea Mării Negre, fluxul schimburilor regionale și de tranzit se desfășoară intens, fiind principalul culoar strategic ce leagă Asia de Europa.

Principalele caracteristici geopolitice ale zonei Mării Negre sunt factorul demografic, teritoriul, suprafața și poziționarea geografică, religia și factorul cultural. De asemenea, unicitatea, complexitatea, polaritatea și dinamismul proceselor desfășurate în bazinul Mării Negre reprezintă caracteristici geopolitice importante.

Complexitatea reprezintă caracteristica esențială a Regiunii Mării Negre. Spațiul geopolitic pontic este o realitate sistemică în care coexistă și interacționează mai multe subsisteme compuse la rândul lor din statele ce au un comportament specific. În acest sens, putem identifica la nivel macro un sistem Regional al Mării Negre, alcătuit la rândul lui din subsistemul Caucazului de Sud ce este compus din sistemele naționale. Întreaga sa organizare internă, structurală și funcțională, indică o puternică asemănare cu un sistem termodinamic și informațional deschis, în care variabilitatea fluxurilor de intrare produce modificări și impune reconfigurări ale întregii Regiuni a Mării Negre.

Polaritatea reprezintă o altă caracteristică a acestui spațiu geopolitic. Funcțional, bazinul Mării Negre prezintă mai multe centre de putere, de ranguri diferite care dinamizează întregul sistem. Dezvoltarea acestor centre de putere – Turcia, Federația Rusă, SUA, UE și NATO – depinde de natura relațiile internaționale și interdependențele geopolitice, dar și de proprietățile ariilor adiacente ce prezintă interes strategic. Regiunea Mării Negre este percepută ca un tot unitar, fiind rezultatul incidenței factorilor naturali, istorici, economici, demografici sociali și politici.

Regiunea Mării Negre are un caracter dinamic generat de metamorfozele interne cum sunt redefinirea granițelor și a relațiilor interstatale după terminarea Războiului Rece, problema anexării ilegale a peninsulei Crimeea, conflictele din estul Ucrainei dar și cele înghețate din Transcaucazia și Transnistria Acțiunile externe ale SUA, UE, NATO, Federației Ruse, impun o dinamică permanentă în plan social, cultural, economic, politic, militar și de securitate în arealul Mării Negre.

Teritoriul regiunii Mării Negre reprezintă un rezervor important de resurse naturale, un areal acoperit cu infrastructuri critice, o entitate teritorială complexă ce comunică prin diferite moduri cu alte entități teritoriale.

Conform dreptului internațional public, fiecare stat din Regiunea Mării Negre este suveran și are sub jurisdicția sa bogățiile și resursele naturale din soluri, subsoluri, marea teritorială, controlând în același timp și propriul spațiu aerian. În prezent resursele energetice potențiale și confirmate de pe teritoriul unor state relativ mici ca suprafață din Regiunea Mării Negre, au declanșat ca principalele state cu valențe de lideri regionali și globali să-și intensifice activitățile pentru acapararea acestor resurse.

În Regiunea Mării Negre, lupta pentru obținerea infrastructuri energetice de extracție și asigurarea contractării tranzitului hidrocarburilor către Europa reprezintă o miză importantă în competiția economică pentru actorii statali cu interese regionale geostrategice.

Arealul Mării Negre oferă două din cele trei culoare strategice de apă ale Europei: culoarul strategic al Dunării și Gurilor Dunării la Marea Neagră respectiv culoarul strategic Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Mediterană. Aceste culoare strategice realizează conexiunile est-vest și nord-sud. Culoarul strategic baltic este cel de-al treilea culoar de apă al Europei.

Fig.24 Culoare navigabile strategice reunite în Marea Neagră

Evoluția geopolitică a zonei Mării Negre este influențată de interesele geostrategice majore ale principalilor actori statali cu valențe globale. Metamorfozele geopolitice și conflictele înghețate au făcut din Regiunea Mării Negre una din cele mai active zone de pe glob din punct de vedere politic și militar. Competiția acerbă pentru acapararea resurselor precum și extinderea și impunerea unei relative influențe politice prin mijloace mai mult sau mai puțin democratice realizează o continuă dinamică a proceselor geopolitice regionale.

Federația Rusă ocupă un loc și are un rol aparte în economia spațiilor ce aparțin bazinului Mării Negre. Raportat la suprafața imensă întinsă pe două continente, deschiderea la Marea Neagră după terminarea Războiului Rece a acestui colos a fost relativ mică, până în 2014, când odată cu anexarea ilegală a peninsulei Crimeea, fațada litorală a crescut considerabil.

Însemnătatea geopolitică a Federației Ruse în Regiunea Mării Negre este una ridicată, dovada reală reprezentând-o implicarea în conflictul din Estul Ucrainei, anexarea peninsulei Crimeea, acțiunea de menținere politică a conflictelor înghețate din Transnistria și Transcaucazia.

Dimensiunea geopolitică majoră a acțiunilor strategice ale Federației Ruse este dată de implicarea tot mai activă a Kremlinului în geostrategia resurselor energetice regionale, în geopolitica raporturilor militare din vecinătatea apropiată, dar mai ales in evoluția relațiilor interstatale în teritoriile din fosta Uniune Sovietică.

Cu cât statele Regiunii Mării Negre au fost mai mari din punct de vedere teritorial, cu cât au avut mai mulți locuitori, cu atât au fost mai puternice, istoria Federației Ruse și Turciei reprezentând dovezi clare în acest sens.

Regiunea Mării Negre are un potențial demografic important deoarece în zonă locuiesc aproximativ 250 milioane de oameni.

La 30 de ani după căderea Cortinei de Fier, diferențele economice dintre estul și vestul Europei sunt vizibile, iar populația unor state din zona Mării Negre scade într-un ritm alarmant, compensată în schimb de creșterea altora. În Federația Rusă există în prezent peste un milion de armeni și aproape tot atâți azeri care compensează, printre alții, declinul demografic al Rusiei.

Deși aderarea la Uniunea Europeană a adus prosperitate multora, ea a facilitat și emigrarea, determinând tinerii să plece din est și să lase în urmă o populație îmbătrânită, mai săracă și fără opțiuni viabile pentru creșterea nivelului de viață. Cu toate acestea, vom putea vorbi de o anumită complementaritate în cazul țărilor cu emigrare masivă, exemplul fiind România, Bulgaria sau Ucraina, care vor trebui să se obișnuiască cu importul de forță de muncă, iar Turcia, care are încă rezerve importante reprezintă bazinul de recrutare cel mai la îndemână.

In rivalitățile geopolitice, actorii se află într-o permanentă competiție pentru a-și impune interesele. Capacitatea unui actor de a se impune sau nu în disputa cu alți actori este dată de potențialul său de putere, de locul pe care îl ocupă în structura relațiilor internaționale și de prestigiul de care se bucură. (Hlihor, 2005)

Statele din Regiunea Mării Negre ce au democrații viabile sunt în același timp membre NATO și UE. În cadrul societăților aparținând statelor cu democrații consolidate, modeme, cu un înalt grad de cultură și civilizație, există și cultură de securitate corespunzătoare, în care fiecare cetățean conștientizează care-i sunt obligațiile privind securitatea națională, dar și care-i sunt drepturile și așteptările în domeniul securității personale.

Răspândirea democrațiilor consolidate, viabile în rândul statelor aflate procese de tranziție este dificilă mai ales când ne referim la țări precum Ucraina , Georgia,Republica Moldova, Armenia sau Azerbaidjan, deoarece fiecare dintre acestea au pe teritoriile lor conflicte interetnice nesoluționate. Aceste focare de tensiune continuă să reprezinte adevărate stavile în calea dezvoltării unei culturi de securitate instituționale dar și a unei democrații funcționale.

Atât timp cât Federația Rusă va avea interese geostrategice în Estul Ucrainei, Transcaucazia și Transnistria și își va menține staționate armatele în teritoriile secesioniste, statele ce înglobează aceste teritorii autonome nu vor putea evolua liber pe calea democrației și nu vor putea avea economii viabile cu care securitate în special. Lipsa unei economii independente duce la o evoluție geopolitică nedorită, aceste state fiind în imposibilitatea de a-și hotărî singure viitorul.

Religia reprezintă una din principalele caracteristici geopolitice ale Regiunii Mării Negre. Majoritatea statelor aparținând acestei regiuni geopolitice sunt creștin ortodoxe. Doar cazurile Azerbaidjanului și Turciei sunt diferite, ele având o religie musulmană de origine islamică.

Ortodoxia este religia dominantă în Europa de Est, fiind departe de a dispune de structuri organizatorice coordonate. Patriarhiile ortodoxe ființează în Federația Rusă, România, Bulgaria, dar și la Istanbul în Turcia. Metropola musulmană a fost până în 1453 centrul creștinătății răsăritene, Constantinopol, când a fost cucerită de imperiul otoman. Alte biserici ortodoxe cu conduceri proprii regăsim în Georgia,Cipru, Grecia, Armenia.

Federația Rusă este statul cel mai întins din Regiunea Mării Negre având 17 milioane de km2, 144,4 de milioane locuitori fără Crimeea, (cu aceasta având 146,7 milioane la 1 ian. 2019 conform www.gks.ru.), rezerve de petrol de 60 miliarde barili și de gaze naturale de 47000 miliarde m3. Anii ’90 au marcat dizolvarea Uniunii Sovietice, astfel că moștenitoarea de drept a nucleului de bază a devenit Federația Rusă. Fostele republici unionale și-au obținut independența, formând Comunitatea Statelor Independente.

Biserica Ortodoxă Rusă a cunoscut o renaștere după 1991, susținând constant politica statului și refacerea influenței ruse în fostele teritorii ale Uniunii Sovietice. Din cei 144.4 de milioane de locuitori peste 60% se declară credincioși creștini ortodocși, iar 10-15% fiind musulmani. (constituiți din populații tiurcice circa 12 milioane, nord-caucazieni circa 6 milioane, plus milioane de azeri, kazahi, uzbeci emigrați în ultimele decenii). O mare parte însă din cei declarați ortodocși sunt atei (prin comparație, în întreaga Federație Rusă sunt mai puține mănăstiri și călugări monahali decât în România, unde 99% din populație reclamă o afiliere religioasă). Unele surse indică în Rusia doar 45 – 50% afiliere religioasă, restul fiind atei. Federația Rusă a apelat și la ajutorul ortodoxiei ruse pentru refacerea sferelor de influență mizând pe relațiile speciale pe care le are cu bisericile ortodoxe din state precum Bulgaria, Grecia, Armenia.

Înainte de anexarea Crimeii din 2014 și izbucnirea conflictului din regiunea Donbass, Ucraina a deținut monopolul de tranzit energetic dinspre Eurasia către Occident. La Summitul NATO de la București din aprilie 2008, Ucraina a fost foarte aproape să primească „member action plan” din partea Alianței. În final, la București , Aliații au hotărât ca la reuniunea miniștrilor de externe din toamna lui 2008 să acorde MAP-ul Ucrainei și Georgiei.

Ca urmare a acestor inițiative, Federația Rusă a mutat pe tabla geopolitică regională acționând strategic și agresiv împotriva Ucrainei mărind peste noapte factura gazelor ucrainene, ajungând până la întreruperea în plină iarnă a resurselor energetice exportate Kievului. Kremlinul a retrasat hărțile energetice prin redefinirea noilor proiecte de infrastructură energetică. Astfel Federația Rusă a aplicat o corecție drastică Ucrainei prin excluderea din proiectele Nord Stream și South Stream ce leagă resursele energetice Eurasiatice de Europa.

În 2013 la putere erau prorușii, ce au succedat guvernării proeuropene care avea în planul politic apropierea tot mai mare de valorile euroatlantice. Prorușii au semnat acordul bilateral Ucraina – Rusia, cu privire la menținerea pe o perioadă de 25 de ani a flotei ruse a Mării Negre în bazele navale din Crimeea – Sevastopol începând din 2017, data expirării vechiului acord.

În schimbul acestei extinderi a perioadei de găzduire a flotei ruse în Crimeea, Moscova a acordat reduceri substanțiale Kievului pentru plățile facturilor de gaze. Menținerea navelor rusești în Sevastopol este o decizie strategică pentru Kremlin, ceea ce denotă viziunea geopolitică de urmat a Federației Ruse.

Având în vedere că și până acum flota rusă a Mării Negre era bazată tot la Sevastopol, raportul de putere în regiune a rămas neschimbat. Această extindere a acordului politic cu privire la bazarea navelor la Sevastopol a avut dublă importanță geopolitică pentru Rusia: pe de-o parte pentru a exercita puterea maritimă, peninsula Crimeea reprezentând un bastion înaintat al uscatului în bazinul pontic de unde se pot controla pozițiile adverse, iar pe de parte reintroducerea în sfera proprie de influență a partenerului tradițional Ucrainean. Axa geopolitică Turcia – Georgia – Azerbaidjan vine în contrapondere celei formate din Rusia – Armenia – Iran. Turcia încearcă să se constituie drept pilonul noii arhitecturi de securitate europene în Regiunea Mării Negre, reprezentând un catalizator important ce a stimulat cooperarea statelor riverane Mării Negre, devenind stat de tranzit pe axa geopolitică extinsă Marea Caspică – Caucazul de Sud – Marea Neagră – Marea Mediterană.

În luna martie 2018, Ministerul de Afaceri Externe al României a emis un comunicat de presă prin care a susținut că se alătură Declarației Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate privind anexarea ilegală a peninsulei Crimeea. La împlinirea celor 4 ani de la anexarea ilegală de către Federația Rusă a Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol, România a condamnat ferm, încă o dată, încălcarea principiilor și normelor de drept internaționale de către Federația Rusă. Cu acel prilej, România și-a reafirmat sprijinul său pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, precum și poziția sa de nerecunoaștere a anexării ilegale a peninsulei Crimeea.

CONCLUZII

Greci, bizantini, otomani sau ruși, cu toții, au conceput statutul lor de putere regională ori continentală în strânsă legătură cu controlul exercitat asupra Regiunii geopolitice a Mării Negre și asupra resurselor sale explicite ori implicite.

O problemă majoră a cestui început de mileniu pentru popoarele din arealul Mării Negre continuă să fie realizarea unei comuniuni de interese, cu valori și norme de conviețuire unanim acceptate sub semnul democrației și demnității naționale.

Se poate spune așadar că a fost descoperită și de către occidentali valoarea geopolitică a acestui spațiu, care este dată de suma caracteristicilor fizico-geografice, resurse și bogății naturale, puncte strategice pentru controlul magistralelor de transport, având rol important în „orientarea, ierarhizarea și intensitatea cu care aceștia își dispută actualmente interesele, precum și tipul de comportament pe care îl adoptă (conflictual sau cooperant)”.

Procesele de integrare euroatlantică a statelor din Regiunea Mării Negre, transformarea fostelor societăți comuniste, redefinirea relațiilor dintre statele pontice, retrasarea hărții energetice și a noilor proiecte de infrastructură energetică, alipirea forțată a Peninsulei Crimeea la Federația Rusă, tensiunile din estul Ucrainei și conflictele înghețate regionale ne conduc la ideea conturării unui construct geopolitic distinct a ceea ce numim azi Regiunea Mării Negre.

Analiza complexității proceselor desfășurate în arealul pontic, apariția intersectării axelor geopolitice est – vest, Marea Caspică, Marea Neagră, Mediterană, și nord – sud, Moscova – Erevan – Teheran, existența centrelor de apărare regională, SUA – Rusia – Turcia – NATO – UE, unicitatea spațiului și dinamica evenimentelor și proceselor regionale ne îndreptățesc să afirmăm că Regiunea Mării Negre este o construcție geopolitică consolidată. Regiunea Mării Negre având încorporat Caucazul de sud, ca subcomplex de securitate reprezintă un concept cheie a noii viziuni geopolitice și geostrategice asupra Mării Negre.

Capitolul 3. EFECTELE ANEXĂRII CRIMEEI DE CĂTRE FEDERAȚIA RUSĂ LA NIVEL REGIONAL ȘI GLOBAL

Acest capitol definește principalele variabile geopolitice specifice arealului Mării Negre, după anexarea peninsulei Crimeea în 2014 la Federația Rusă și izbucnirea conflictului separatist în estul Ucrainei din 2015, fapte ce reprezintă evenimente geopolitice de o însemnătate majoră, care au și vor avea repercusiuni asupra conturării viitoarei arhitecturi de securitate regionale.

De asemenea, în capitolul de față am analizat metamorfoza geopolitică a frontierelor statelor din această regiune în perioada post Război Rece. Influența Alianței Nord Atlantice și a Uniunii Europene asupra geopoliticii frontierelor zonei Mării Negre a reprezentat o direcție importantă de cercetare. Totodată, am analizat geopolitica raporturilor energetice și geopolitica raporturilor militare din țările riverane bazinul Mării Negre.

Aflată într-o continuă dinamică, regiunea Mării Negre s-a constituit drept o zonă geopolitică distinctă, fiind de o însemnătate deosebită în raporturile internaționale datorită evoluției proceselor geopolitice ce au urmat imploziei fostei Uniuni Sovietice. Aceste metamorfoze geopolitice regionale au condus la apariția a noi entități statale independente.

Interesele crescânde americane și ale Federației Ruse în zona Mării Negre fac ca lupta pentru influențarea geopoliticii regionale și acapararea imenselor resurse naturale să devină tot mai acerbă.

Fig. 25 Harta noii configurări geopolitice în Marea Neagră, post 2014 (sursa: Internet – http://agora.md/stiri/5743/infografic–cum-a-fost-impartita-marea-neagra-dupa-ce-rusia-a-anexat-crimeea)

3.1. Variabilele geopolitice specifice arealului Mării Negre

Zona Mării Negre a devenit în ultimii ani o zonă de o deosebită importantă în strategiile de dezvoltare a statelor riverane și a celor cu interese în regiune, contribuția în domeniile politic, militar, diplomatic, economic, environmental și energetic crescând din ce în ce mai mult.

Principalele variabile geopolitice care definesc evoluția geopolitică a arealului Mării Negre sunt următoarele: balanța de putere, evoluția raporturilor militare, procesele de retrasare a frontierelor, distribuția resurselor energetice, conflictele înghețate din statele ce aparțin fostului spațiu sovietic, dezvoltarea economică și raporturile politice.

Analiza geopolitică a frontierelor țărilor riverane Mării Negre va fi abordată din următoarele perspective: retrasarea granițelor blocului Nord Atlantic prin includerea României și Bulgariei ca state membre cu drepturi depline, fapt care a făcut ca NATO să ajungă în vecinătatea vestică a Mării Negre; redefinind frontierele fostelor state comuniste aflate în vechea sferă de influență geopolitică sovietică ca urmare a destrămării URSS; retrasarea frontierelor Ucrainei și a Federației Ruse, prin anexarea peninsulei Crimeea și menținerea conflictului separatist din estul Ucrainei; redefinirea granițelor din perioada Războiului Rece a condiționat la repoziționarea principalelor axe geopolitice.

In noul context geopolitic de după încheierea Războiului Rece, în zona Mării Negre frontiera reprezintă demarcația spațială dintre state, în cazuri reprezentând un motiv de dispută între ele. Frontiera are o semnificați politico-strategică și atunci când desparte două state prietene și iubitoare de pace. Ca linie despărțitoare, granița este un adevărat compromis la care s-a ajuns uneori prii intermediul forței.

Între statele din Bazinul Mării Negre se consemnează evoluții geopolitice complexe având în prim plan focarele de conflict legate de renașterea și reconstrucții națională a popoarelor din regiune, ori de disputele etnice și teritoriale ce au urmat disoluției Uniunii Sovietice.

Metamorfozele geopolitice din arealul Mării Negre evidențiază schimbarea rolului frontierei. Acest proces evolutiv a condus la transformarea frontierei din barieră și linie de demarcație ideologică într-un simbol politic, economic și cultural. Aceste simboluri depășesc concepțiile rigide ale suveranității statelor și oferă popoarelor perspectiva integrării în spațiul european, prin corectarea, atenuarea sau chiar eliminarea efectului de frontieră.

Frontierele ca fenomene sociale și politice în cadrul cărora s-au format și dezvoltat statele din Regiunea Mării Negre reprezintă zone de dispută sau zone de contact și promovare a principiului bunei vecinătăți. Frontierele reprezintă simbolul statalității și nu vor dispărea niciodată din existența națiunilor. Procesele de frontieră ce au urmat încheierii Războiului Rece au avut ca efect repoziționarea principalelor axe geopolitice.

Astfel zona Mării Negre reprezintă în același timp o oportunitate și o sursă de risc. Această regiune este poziționată la interferența a două axe geopolitice: Marea Neagră – Marea Mediterană, reprezentând flancul sud-estic al NATO. Această axă geopolitică este de o importanță strategică pentru Alianța Nord-Atlantică, fiind afectată în principal de riscuri transfrontaliere. Marea Neagră , Caucaz – Marea Caspică reprezintă a doua axă geopolitică. Aceasta este un spațiu de tranzit veritabil al resurselor energetice ce provin din Asia Centrală în Europa.

Arealul Mării Negre reprezintă noua frontieră a transformărilor democratice din Europa, în condițiile în care asistăm în state precum Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, la un efort de transformare profundă.

Geopolitica raporturilor militare din Regiunea Mării Negre abordată din perspective evolutive în timp: reașezarea principalelor centre de putere globale – SUA și Rusia – pe baze geopolitice noi în perioada post Război Rece activarea relațiilor în cadrul Consiliului NATO – Rusia și în cadrul parteneriatului strategic SUA – Rusia; aplicarea politicii de „reset”, urmată de suspendarea relațiilor NATO-Rusia, SUA-Rusia ca urmare a evenimentelor din Estul Ucrainei din 2014 și 2015 și anexarea Crimeei la Rusia din 2014; instituirea relațiilor economice, politice,environmentale și de securitate, iar mai apoi după evenimentele din Ucraina, suspendarea relațiilor economice și impunerea de sancțiuni drastice la adresa Federației Ruse; evoluția relației Rusia – Turcia, ca bază a balanței de putere a principalilor actori regionali, reamplasarea bazelor militare americane în Europa; relocarea și înființarea unor noi baze NATO în flancul estic.

Odată cu anexarea din 2014 a peninsulei Crimeea la Federația Rusă, Moscova nu are doar avantaje militare de prepoziționare a armamentului greu și nuclear ci avantaje energetice deoarece tot platoul continental peninsular întră în exploatarea directă.

Prin activarea parteneriatelor strategice SUA – România și SUA – Bulgaria dar și prin aderarea la NATO a României și a Bulgariei, granițele blocului Atlantic s-au deplasat din centrul Europei în arealul bazinului Mării Negre. Odată cu această redefinire a frontierelor Alianței, au fost mutate și bazele militare americane din Germania și Cehia în România, Bulgaria și Georgia.

Puterea și vitalitatea economiilor statelor riverane Mării Negre determină capacitatea lor de proiecție a puterii la nivel strategic, cu efecte reale în comportamentul competitorilor, al adversarilor, dar și al aliaților. Rusia, SUA, UE și NATO sunt principalii poli de putere activi în zona Mării Negre.

Pe măsură ce economiile naționale devin tot mai interdependente ca urmare a fenomenului de regionalizare, fiecare societate în parte, fiecare națiune este tot mai vulnerabilă în cazul apariției unei noi crize economice globale. Printre procesele geopolitice care au determinat transformarea arealului Mării Negre într-o regiune cu o identitate distinctă, cele legate de accesul și distribuția resurselor energetice din zonă ocupă un loc aparte.

Astfel, geopolitica resurselor energetice o vom aborda din următoarele două perspective: lupta principalelor centre de putere regionale și globale pentru acapararea resurselor energetice existente și preconizate din bazinul Mării Negre; competiția pentru controlul rutelor de tranzit energetic din regiunea Mării Negre către spațiul euroatlantic.

Mărea Neagră este o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice și totodată un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, cu un impact substanțial asupra securității regionale și occidentale.

Departe de a fi considerată o simplă zonă tampon sau periferică, bazinul Mării Negre este un conector de importanță strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (factor furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul Orientului Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (factor furnizor de energie și consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, Regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și o sursă importantă pentru energia ce se consumă în Europa.

Federația Rusă este statul cu cea mai mare întindere teritorială, riveran Mării Negre, având un arsenal militar clasic și nuclear de temut. Flota Mării Negre bazată la Sevastopol în Crimeea este principala armă de dominație militară. Rusia s-a străduit să atragă India și China pentru formarea un puternic bloc anti hegemonie puterilor occidentale și concomitent cu aceste acțiuni a activat strategia proprie a „diplomației energetice” care vizează: furnizarea de energie ieftină statelor aliate și de energie scumpă adversarilor; controlul asupra rutelor energetice spre Uniunea Europeană. Moscova a încurajat grupările separatiste din Estul Ucrainei, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabakh, exercitând presiuni asupra Republicii Moldova, Georgiei, Ucrainei și Azerbaidjanului. Federația Rusă a strâns relațiile cu Turcia, a impulsionat cooperarea energetică cu Bulgaria și Grecia prin efectuarea unor studii de fezabilitate și proiectarea de gazoducte și oleoducte, stimulând expansiunea companiilor de stat strategice Alianței Gazprom și Lukoil în sud vestul Mării Negre. Obiectivele ruse în zona Mării Negre sunt următoarele: extinderea zonei de influență proprii, contracararea influenței crescânde a Uniunii Europene și a Alianței Nord Atlantice, minimalizarea evoluției uniunii politico economice dintre Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova (GUAM).

Acordurile semnate de Rusia cu Abhazia și Osetia de Sud legate de stabilirea unor baze militare permanente pe teritoriul acestora și desfășurarea sistemului de apărare aeriană S-300 în Abhazia amenință grav echilibrul de forțe în regiune.

Trebuie amintit acordul bilateral semnat în 2011 între Ucraina și Federația Rusă cu privire la staționarea flotei ruse a Mării Negre în Crimeea și Sevastopol, la acel moment acestea fiind în componența Ucrainei. Acordul prevedea extinderea cu 30 de ani începând din 2017, dată la care expira un acord mai vechi. Anexarea Crimeei din 2014 nu a adus un avantaj strategic major pentru Federația Rusă în bazinul Mării Negre, deoarece acest avantaj era creat deja prin staționarea de facto a navelor și armamentului greu.

Avantajul geostrategic al României este faptul că se află în zona de intersecție a marilor axe geopolitice ale Regiunii Mării Negre. Atuurile României sunt date de fluviul Dunărea și ieșirea la Marea Neagră.

Cu toate că are o tradiție similară Federației Ruse, fiind un popor de limbă slavă și religie ortodoxă, Bulgaria este parte din Alianța Nord Atlantică și Uniunea Europeană, primind pe teritoriul său baze militare americane și încurajând GUAM-ul.

În paralel, administrația centrală de la Sofia a încheiat contracte avantajoase cu companiile de stat ruse Gazprom și Lukoil. Moscova nu își ascunde intențiile de a folosi Bulgaria în expansiunea sa energetică spre Balcani și Europa Centrală. Bulgaria și România, prin poziționarea lor strategică se constituie frontierele UE și NATO în arealul Mării Negre.

Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele, spațiu ce reprezintă calea de acces dintre Orient și Occident, România, Bulgaria și Turcia asigură fațada Alianței Nord Atlantice la Marea Neagră, Ankara exercită o influență majoră în Caucazul de Sud și Irakul de Nord, și asigură ruta energetică alternativă Baku-Tbilisi- Ceyhan.

În anul 2005 a intrat în funcțiune conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, care asigură un traseu alternativ pentru petrolul din Marea Caspică. Azerbaidjanul beneficiază de implicarea americană directă în geopolitica regiunii Mării Negre. Astfel SUA și NATO oferă Azerbaidjanului asistență militară. Pe linia cooperării energetice, administrația de la Baku este în atenția Uniunii Europene.

Statele Unite ale Americii promovează internaționalizarea Regiunii Mării Negre, întărirea democrației și independenței economice, dezvoltarea statelor, rezolvarea conflictelor înghețate prin negociere și impulsionarea cooperării regionale, liberul acces la resursele energetice, combaterea terorismului internațional, a traficului de arme, droguri, ființe umane, infracționalității transfrontaliere.

În timpul conflictului dintre Federația Rusă și Georgia din august 2008 prezența forțelor navale NATO a fost stopată, pentru o perioadă mai lungă de 21 de zile, de către administrațiile de la Moscova și Ankara, Turcia folosindu-și dreptul de veto de care dispunea în urma Convenției de la Montreux, privitoare la remilitarizarea strâmtorilor Mării Negre, Conform prevederilor Convenției de la Montreux din 1936, aflată în vigoare și în prezent, regimul juridic actual al strâmtorilor Bosfor – Dardanele prezintă următoarele caracteristici:( Beșteliu, 1998)

convenția acceptă remilitarizarea zonei strâmtorilor;

dreptul de trecere pentru vasele comerciale este recunoscut tuturor statelor, în timp de război acest drept este recunoscut numai în cazul în care Turcia nu este beligerantă. Dacă este parte într-un conflict militar, Turcia are dreptul de a interzice trecerea vaselor comerciale ale statelor inamice, iar navele comerciale ale neutrilor au drept de liberă trecere, cu condiția de a nu ajuta inamicul;

navele de război, în timp de pace, au dreptul de liberă trecere prin strâmtori. Sunt stabilite însă anumite restricții, în ceea ce privește tonajul, pentru navele de război ale statelor neriverane;

în timp de război și în cazurile în care Turcia nu este putere beligerantă navele de război ale altor state au drept de trecere prin strâmtori, cu condiția ca între aceste state și Turcia să existe acorduri de asistență mutuală.

Uniunea Europeană a ajuns riverană la Marea Neagră în 2007, odată cu aderarea României și Bulgariei. Implicarea UE în arealul Mării Negre s-a nuanțat în contextul tensiunilor energetice UE – Federația Rusă și al proiectelor rutelor energetice alternative, dar și în urma agresiunii din Crimeea și Estul Ucrainei.

Uniunea Europeană a lansat pe 11 aprilie 2008 inițiativa de cooperare pentru zona Mării Negre în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV), cu denumirea “Sinergia Mării Negre”. Republica Moldova este inclusă în document alături de alte nouă țări din regiune, dar problemele din Transnistria nu constituie o prioritate în cadrul noii strategii, ele fiind tratate într-un mod comun cu acelea din Azerbaidjan, Georgia, Turcia, Federația Rusă, fiind denumite drept conflicte înghețate.

Transformarea relațiilor în perioada de după Războiul Rece dintre statele ce aparțin bazinului Mării Negre prin redefinirea frontierelor interne dar și externe, prezența geografică la Marea Neagră a NATO și UE, asigurarea securității energetice, interesele strategice regionale privind echilibrul de putere face ca Regiunea Mării Negre să se transforme dintr-o periferie și frontieră ideologică într-un areal geostrategie deosebit de important.

3.2. Geopolitica frontierelor

Analiza geopoliticii frontierelor din Regiunea Mării Negre o vom realiza din următoarele perspective: deplasarea frontierei euroatlantice spre est prin aderarea României și Bulgariei la NATO și UE; redefinirea granițelor fostelor state socialiste aflate în vechea sferă de influență geopolitică sovietică în urma disoluției fostei Uniuni Sovietice, ceea ce conduce la reașezarea lor în frontierele tradiționale, proces anevoios ce a evoluat în timp (Roșu, 2015); odată cu redefinirea frontierelor în perioada post Război Rece au fost retrasate și principalele axe geopolitice.

Problematica frontierei este extrem de complexă și de actualitate pentru toate statele riverane Mării Negre, stabilirea și respectarea ei constituind în decursul istoriei obiectul a numeroase litigii și conflicte teritoriale.

Frontiera este o categorie istorică apărută în Regiunea Mării Negre odată cu dezvoltarea societății umane și evoluția ei spre formele de organizare ale entităților statale. Fiecărui tip de stat îi este caracteristică o frontieră specifică, o limită circumscrisă teritoriului, în care colectivitățile s-au delimitat și afirmat etnic și spațial, în popoare și națiuni. Complexitatea noțiunii de frontieră rezidă și din faptul că delimitează atât teritoriul constituit din suprafața terestră și acvatică (fluvială, lacustră, apele interioare), cât și marea teritorială, cu solul și subsolul aferent, împreună cu spațiul aerian de deasupra lor până la limita spațiului cosmic, care nu sunt teritoriu, ci spații în care statele își exercită suveranitatea teritorială, în cadrul unor limite juridice statuate prin frontiere.

În zona Mării Negre sunt înregistrate evoluții geopolitice complexe, centrate în focarele de conflict legate de reconstrucția națiunilor din regiune, ori de dispute etnice și teritoriale ce au urmat disoluției Uniunii Sovietice, toate aceste probleme perpetuate fiind de actualitate. Având motive suficient de multe, de la cele naționaliste la cele legate de frontiere, teritorii autonome sau separatiste, tensiunile se regăsesc în arealul pontic sunt caracterizate de potențialul foarte ridicat de răspândire în zonele din apropiere.

Frontiera are o reputație cu un impact negativ asupra populațiilor ce locuiesc în state cu democrații dezvoltate sau în curs de dezvoltare din arealul Mării Negre, state membre NATO: Bulgaria, Turcia, Grecia și România. Frontiera este considerată un teritoriu plăsmuit din sângele oamenilor care au luptat de-a lungul timpului pentru apărarea teritoriului. Un exemplu al modului de percepție a frontieră este conflictul armat din estul Ucrainei, început în 2014 și continuat până în prezent fără soluții previzibile concrete de rezolvare.

Pe teritoriul Regiunii Mării Negre s-au purtat multe conflicte armate pentru cucerirea punctelor cheie și a teritoriilor. Evoluțiile geopolitice post Război Rece a statelor din bazinul Mării Negre ce încă se luptă pentru reașezarea frontierelor tradiționale confirmă afirmațiile precedente.

Mult timp frontierele au despărțit mentalități, au separat popoare și au reprezentat adevărate redute pentru puterile expansioniste, care odată cucerite lăsau cale liberă pentru exploatarea bogățiilor necuvenite. Granița reprezintă un rod al egoismului ce divizează, respinge, desparte dintotdeauna. Majoritatea războaielor ce au avut loc de-a lungul istoriei în Regiunea Mării Negre s-au purtat pentru cucerirea teritoriilor și în consecință pentru exploatarea bunurilor aflate în soluri, subsoluri dar și în spațiile maritime și aeriene.

Suveranitatea statelor nu se mărginește la spațiile terestre. în momentul de față omul trăiește doar într-o comunitate terestră, dar se deplasează și transportă mărfuri pe căile aeriene, maritime și fluviale.

Frontierele maritime sunt trasate după reguli stricte, la fel ca și cele terestre și aeriene. Fiecare stat dispune de o zonă economică exclusivă de două sute de mile marine de la liniile de bază, de o zonă contiguă de 24 de mile marine măsurată de la liniile de bază dar și marea teritorială, ce reprezintă teritoriul statului respectiv cu o mărime de 12 mile marine măsurată de la liniile de bază. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor dc acostare, amenajărilor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente.

Prin importanța politico-juridică și semnificația distinctă în contextul instituțiilor dreptului internațional, frontiera conferă conținut principiilor fundamentale ale inviolabilității frontierelor și integrității teritoriale, principiului bunei vecinătăți și cooperării transfrontaliere, aflate într-o strânsă interdependență cu alte principii ale dreptului internațional, generează o efervescentă mișcare de idei doctrinare, dar și abordări practice, legate în mod organic de suveranitatea și existența statelor.

Toate aceste abordări legate de geopolitica frontierelor sunt nerespectate și flagrant încălcate de către Federația Rusă prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea din 2014, susținerea mascată cu armament și tehnică militară a separatiștilor proruși din regiunile Donbass și Lugansk din estul Ucrainei.

Interpunerea între beligeranți a corpurilor de armată rusești staționate în Transnistria, în scopul menținerii păcii în așa zisele conflicte înghețate regionale, este un alt exemplu că aceste acțiuni au fost create și întreținute chiar de puterea centrală de la Moscova. Kremlinul țintește menținerea și extinderea controlului asupra vecinătății apropiate, spațiu geopolitic de importanță strategică.

Profesorul Gr. Geamănu, afirma că frontiera este limita juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină, iar națiunea, dreptul său la autodeterminare.

Tocmai aceste principii ale respectării suveranității și independenței statelor,a dreptului popoarelor transcaucaziene și a națiunii române din Republica Moldova la autodeterminare ce sunt în relație directă cu granițele, sunt încălcate flagrant de Federația Rusă.

Din acest punct de vedere, conceptul de frontieră semnifică limita juridică și teritorială, stabilită prin tratate cu statele limitrofe, în interiorul căreia fiecare stat își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.

Frontiera nu reprezintă doar limita juridică a unui stat, fiind în același timp o linie ce delimitează și unește prin contact două sau mai multe state, prin interacțiunile politice, economice, lingvistice, comerciale și culturale, ce au loc în cadrul proceselor frontaliere. În aceste condiții, se pune firesc întrebarea: dacă există sisteme socio-economice performante și dominante, jocuri de putere, interese geostrategice și reflecții geopolitice, comunități multiculturale, fenomene de aculturație și apropierea națiunilor zonei Mării Negre, este posibil ca frontierele statelor și reglementările frontaliere să mai fie viabile în contemporaneitate?

Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ pentru că, indiferent de invocare a teoriei realismului politic sau a celei privind regionalizarea Europei, frontiera rămâne în continuare o realitate a vieții internaționale, chiar dacă va înregistra anumite evoluții și particularități în plan teoretic și în practica statelor. Deși noțiunea a evoluat, de la „loc de separare”, la „loc de contact” și „punte de legătură” între teritoriile și popoarele statelor vecine Mării Negre, observăm că ea rămâne o limită fizică care marchează teritoriul de stat, conturându-se totodată și un proces de schimbare a rolului acesteia.

Frontierele, ca fenomene sociale și politice în cadrul cărora s-au format și dezvoltat națiunile riverane Mării Negre, pot fi transformate în frontiere interne sau externe, zone de contact și promovare a principiului bunei vecinătăți, dar nu vor dispărea din existența statelor. Ca zone de contact și ale relațiilor de vecinătate, frontierele se stabilesc prin lege, în conformitate cu tratatele bilaterali încheiate între statele vecine, tratate de pace, înțelegeri internaționale și hotărâri a unor instanțe arbitrale, ori a Curții Internaționale de Justiție.

In cadrul mediului internațional contemporan observăm că actorii clasici,statele, dar și actorii non statali au un comportament caracterizat de diversitate și complexitate privind modalitățile de abordare, atitudinea și intensitatea pe care o aceștia o manifestă, în cadrul relațiilor internaționale. Zbigniew Brzezinski consideră jucători geostrategici activi – acele state care au capacitatea și voința de a-și exercita puterea dincolo de propriile granițe și au predispoziția de a fi instabile din punct de vedere geopolitic – iar pivoții geopolitici – statele a căror importanță rezidă din poziționarea geografică și pe baza acesteia, din vulnerabilitatea crescută față evoluția acțiunilor jucătorilor geostrategici.

România se află în etapa în care își construiește securitatea prin parteneriate strategice dar și pe principiul bunei vecinătăți și participarea efectivă. Nici o țară din lume și implicit din Regiunea Mării Negre, nu mai poate fi singură și izolată. Ca urmare frontierele își schimbă sensul și nu opun statele, ci identifică și unesc popoarele, ceea ce reprezintă un concept nou în relațiile internaționale, în apărarea națională și colectivă, dar și în construcția securității. Ca urmare asistăm la o evoluție a societății și a ierarhiei mondiale, caracterizată printr-o luptă acerbă între centrele de putere actuale sau cele în devenire.

România și-a definit viziunea asupra spațiului Mării Negre, în precedenta Strategie Națională de Securitate aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării în 2006. Un capitol întreg este dedicat spațiului Mării Negre, el intitulându-se sugestiv „România – vector dinamic al securității și prosperității în regiunea Mării Negre”.

Noul document programatic din 2015, privind Strategia Națională de Apărare identifică Federația Rusă drept sursă de insecuritate în arealul Mării Negre.

Bulgaria este o țară a „identității împărțite” între Vest și Est. Procesul de transformare postcomunist stă sub semnul consecințelor determinate de influențe opuse provenind din Est și Vest. Rusia a încercat în nenumărate rânduri să o izoleze de procesul de extindere NATO. Pentru a realiza o conexiune stabilă și durabilă cu instituțiile occidentale, Bulgaria trebuie să-și îmbunătățească, în primul rând procesul de reformă internă, dar și mediul regional.

Bulgaria și-a construit întreaga sa strategie de securitate în conformitate cu standardele NATO și UE. Principiul de bază în relațiile cu celelalte state din vecinătate constă în premisa că statul bulgar nu are diferende teritoriale cu nici o altă țară. Astfel, se încearcă stingerea vechilor tensiuni regionale și evitarea izbucnirii altora noi. Statul bulgar are în prezent frontiere de drept, adică granițe recunoscute de Organizația Națiunilor Unite și de statele limitrofe. Totuși, trebuie reamintită problema delimitării mării teritoriale cu România la care pentru moment nu s-au găsit soluții mulțumitoare pentru ambele părți.

Un alt obiectiv important pentru securitatea Bulgariei îl constituie apărarea identității naționale prin promovarea istoriei și valorilor spirituale specifice. Bulgaria este considerată „Țara bulgarilor” atât din interiorul cât și din exteriorul frontierelor oficiale ale statului. Ca și România, Bulgaria și-a propus pe termen mediu și lung integrarea deplină în NATO și UE. Această integrare este privită de statul bulgar ca fiind un factor de stabilitate și prosperitate în Regiunea Mării Negre. În prezent, Bulgaria se consideră un nod al comerțului și energiei atât pentru UE cât și e pentru NATO și o barieră împotriva amenințărilor transfontaliere ce emană din arealul Mării Negre.

Odată cu redefinirea frontierelor ce a urmat sfârșitului Războiului Rece și disoluției fostei Uniuni Sovietice au suferit modificări majore și principalele axe geopolitice.

Ca stat continuator de drept al URSS, Federația Rusă s-a confruntat cu pierderea statutului de putere mondială, în urma disoluției colosului de la răsărit. Noul stat a căutat drumul spre democrație, condus însă de lideri educați în vechiul sistem comunist.

Spațiul eurasiatic ce a fost ocupat de-a lungul timpului de Imperiul Țarist și fosta URSS, s-a metamorfozat într-un mozaic de state, cu populație, religie și cultură proprie, de diferite dimensiuni, pornind de la cele mai mari, precum Ucraina, până la state de tip liliputan, cum sunt republicile transcaucaziene. Toate aceste state s-au văzut în imposibilitatea de a se guverna, nefiind pregătite pentru independența politică, iar Moscova părea, la momentul respectiv, pregătită să accepte noua realitate.

Disoluția URSS a produs modificări însemnate pentru harta lumii și implicit cea a Mării Negre. Au apărut noi state cu frontiere recunoscute de Organizația Națiunilor Unite. În regiunea Mării Negre, numărul statelor independente s-a dublat. Decupările statale, prin frontiere impuse, realizate de Stalin în 1936 au avut un impact resimțit puternic odată cu dispariția URSS în 1991. Transcaucazia este un exemplu relevant de frontiere trasate arbitrar în urma unei mișcări secesioniste secondate de prăbușirea autoritarului imperiu sovietic.

După sfârșitul Războiului Rece și dispariția Uniunii Sovietice, au apărut patru entități geopolitice distincte: Abhazia, Oseția de Sud, Transnistria și Nagorno – Karabakh. În urma unor conflicte armate cu guvernele statelor ale căror frontiere sunt recunoscute și statuate de ONU, secesioniștii din regiunile separatiste au reușit să mențină controlul politic și administrativ, devenind astfel enclave statale. Toate aceste regiuni secesioniste nu sunt recunoscute ca state suverane de către Organizația Națiunilor Unite. Aceste enclave statale au rămas dependente politic, militar și economic de Federația Rusă în proporție covârșitoare.

Existența entităților secesioniste a condus la erodarea graduală a statelor din granițele cărora s-au desprins. Aceste procese au condus la un grad ridicat de instabilitate în zona Mării Negre. Consecința firească a acestor fenomene ce pot fi asociate cu eșecul statal, a fost migrația legală și ilegală, instalarea corupției generalizate pe toate palierele, apariția atentatelor teroriste coroborate cu traficul de armament și crima organizată. Stimularea acestor tipuri de activități aduc capitaluri neimpozabile, ceea ce nu încurajează actorii beneficiari direct sau indirect să reglementeze în vreun fel situația, ci dimpotrivă să o perpetueze pentru a servi propriilor interese. În ultimii ani s-a observat creșterea tot mai vizibilă a pretențiilor Federației Ruse în Regiunea Mării Negre.

Simțindu-se înconjurată, Federația Rusă a fost pusă sub presiune geopolitică, datorită influenței geostrategice a SUA în arealul Mării Negre. SUA au urmărit sprijinirea elitelor orientate către vest, ce s-au opus guvernelor rusofone, creșterea vizibilității NATO în regiune prin prezența tot mai activă în plan operațional și tactic, dar și prin semnarea acordurilor strategice bilaterale.

Teama de încercuire a Federației Ruse a fost mai vizibilă ca oricând, după Summit-ul NATO de la București din aprilie 2008. În urma acelei întruniri de nivel înalt a NATO, la care și Rusia a participat, Kremlinul a inițiat atacul împotriva în Georgiei din august 2008. Criza georgiană a reprezentat cel mai elocvent exemplu conform căruia Moscova se afla într-o veritabilă dilemă de securitate. Dilema securitatii se produce atunci când “multe dintre mijloacele prin care un stat incearca sa-si sporeasca securitatea conduc la diminuarea securitatii altor state”(Robert Jervis, 1978).Acțiunile agresive ale Federației Ruse asupra vecinilor săi au continuat în 2014 și 2015, prin anexarea ilegală a Crimeii, dar și prin ajutorul direct dat insurgenților proruși ce luptă în zonele Donețk și Lugansk din Estul Ucrainei.

Federația Rusă a pus în aplicare un plan strategic ofensiv, înscenând o serie de conflicte între națiunile plasate în mod intenționat de Stalin prin politica de relocare etnică, pentru a încetini sau chiar stopa acțiunile fostelor republici socialiste ce au aparținut URSS, de îndreptare către valorile euroatlantice. Astfel, în zona Mării Negre au izbucnit conflicte care de-a lungul timpului au fost menținute și controlate de la Moscova. Totodată, Kremlinul a încercat să-și mențină influența asupra noilor state independente prin crearea Comunității Statelor Independente.

În ianuarie-februarie 2014 Ucraina a fost supusă unei agresiuni evidente de către Federația Rusă. Acțiunea rapidă a Moscovei a pus Ucraina în imposibilitatea de a lupta, într-o poziție de noncombat deoarece trupele speciale rusești fără însemne statale au desfășurat un război hibrid purtat în toate mediile: terestru, aerian, informatic, mediatic și psihologic. Evenimentele s-au finalizat prin ocuparea peninsulei Crimeea. Procesul de anexare a Crimeii la Federația Rusă a suscitat multe comentarii și aversiuni, fiind considerat de către UE, OSCE, NATO și ONU o acțiune ilegală.

Prin implicarea crescândă a Moscovei în afacerile interne ale Republicii Moldova, Kremlinul ține în mod continuu Chișinăul sub o anumită formă politică de presiune, deoarece furnizează cantități însemnate de armament și muniție separatiștilor din Republica Autoproclamată Transnistria. Implicarea Federației Ruse în Abhazia si Osetia de sud, regiuni autonome ce aparțin Georgiei, precum și implicarea activă în problema etnică dintre Azerbaidjan și Armenia din Nagomo Karabakh, constituie același timp de scenariu aplicat statelor din vecinătatea apropiată și din sfera de influență proprie.

Faptul că multe dintre aceste mișcări separatiste sunt manipulate și chiar create în întregime de către Moscova, pentru a-și servi interesele oculte nu schimbă fundamental datele problemei. Odată ce elitele locale construiesc un sistem al puterii,înzestrat cu simboluri ale suveranității și cu o conștiință națională minimă, este foarte greu să faci cale întoarsă. Acest sistem creat este unul de tip clientelar și este legat organic de Federația Rusă în calitate de putere tutelară. Kremlinul menține aceste zone tampon create special pentru a ține la distanță Alianța Nord Atlantică de vecinătatea apropiată. Astfel Federația Rusă aplică vechiul principiu roman „divide et impera” întregii arii de interes propriu.

În urma implicării și menținerii active a conflictului din estul Ucrainei, Kremlinul se află sub sancțiuni economice, politice și diplomatice. Uniunea Europeană și NATO au luat decizia impunerii unei astfel de măsuri dure în vederea împiedicării continuării politicii de implicarea activă a Federației Ruse în Ucraina.

Statele membre UE și NATO au urmărit totodată și diminuarea efectelor catastrofelor economice, sociale, ecologice, politice și administrative din Ucraina, ca urmare a haosului instalat odată cu declanșarea conflictelor repetate dintre forțele de ordine trimise de guvernul de la Kiev și separatiștii proruși susținuți de la Moscova, dar și în urma anexării ilegale a Crimeii.

Turcia este statul care a avut cel mai mult de câștigat ca urmare a disoluției fostei Uniunii Sovietice. Reconstruindu-și strategia de politică externă, Turcia a realizat că împreună cu Federația Rusă poate constitui un important centru de putere la Marea Neagră.

Astfel, în mod paradoxal, în calitate de stat membru NATO și de stat care are încheiat un parteneriat strategic cu SUA, Turcia s-a opus în privința proceselor repetate de deschidere a Mării Negre față de comunitatea euro-atlantică, prin invocarea convenției de la Montreux, din 1936, ce reglementează statutul strâmtorilor Bosfor și Dardanele și dreptul de trecere al navelor militare ale unor state neriverane Mării Negre.

Turcia are diferențe de opinie cu privire la apartenența istorică a teritoriilor din apropierea frontierelor tuturor statelor învecinate. Privind cu atenție în istoric Imperiului Otoman, putem spune că turcii au reprezentat dintotdeauna o nație de cotropitori, înțelegând statutul juridic al frontierelor drept linii trasate arbitrar ce înglobează populații de etnii diferite.

Punctele de vedere diferite, dintre Turcia și Federația Rusă de pe agenda de securitate a Regiunii Mării Negre, nu s-au încheiat odată cu închegarea legăturilor economice, diplomatice și politice. În consecință, se consemnează diferende puternice de opinie între cele două state cu privire la anexarea Crimeii și la situația conflictului deschis din Donețk și Lugansk, Turcia reclamând încălcarea de către Moscova a tuturor acordurilor de drept internațional public.

Războiul din Cecenia, drepturile populației de religie musulmană din Federația Rusă și atitudinea Moscovei în problema kurdă sunt alte subiecte sensibile între cele două state riverane Mării Negre.

Problema revenirii la vechile frontiere în Azerbaidjan este deosebit de importantă cu implicații majore în asigurarea securității regionale. Nagormo-Karabah este regiunea disputată de Armenia și Azerbaidjan. Frecvența conflictelor de mici dimensiuni a devenit îngrijorătoare în ultima vreme și indică foarte clar atitudinea celor două state către un conflict militar în detrimentul unei soluționări diplomatice. Principalul sponsor al statului azer este Turcia, aceste două țări având populații majoritar musulmane. Republica Turcă și-a îmbunătățit vizibil relațiile cu Federația Rusă, stat care sprijină Armenia având populație majoritar ortodoxă. Această apropiere poate fi extrem de benefică pentru stabilitatea regiunii caucaziene.

În estul Ucrainei au loc conflicte armate care au început din anul 2014, între forțele guvernamentale de la Kiev și separatiștii proruși în regiunea Donbass, aceste tensiuni desfășurându-se și în prezent.

În celebra sa lucrare „Marea tablă de șah”, geostrategul american Zbigniew Brzezinski, referindu-se la rolul de pivot geopolitic al Ucrainei independente, spunea că „Rusia fără Ucraina încetează să mai fie un imperiu eurasiatic”, rezumându-se la statutul de imperiu asiatic „pasibil de-a fi atras în conflicte – care îl vor slăbi – cu statele central asiatice (…) sprijinite de statele din sud, islamice ca și ele. Este posibil ca și China să se opună oricărei refaceri a dominației rusești asupra Asiei Centrale dat fiind interesul său crescând pentru noile state independente de acolo”. Conform aceluiași autor, o Ucraină reîntoarsă la Maica Rusia, ar aduce cu ea aproximativ 52 de milioane de creștini ortodocși, rezerve naturale și de hrană, Crimeea, portul Sevastopol și un litoral important la Marea Neagră și ar crea, pe sectorul polonez, o graniță directă între Uniunea Europeană și Federația Rusă.

Aceste previziuni ale marelui geostrateg Zbigniew Brzezinski s-au adeverit parțial, deoarece acesta ignora faptul că din cei 52 de milioane locuitori ai Ucrainei la 1990, o bună parte nu erau ortodocși (circa 10 milioane), iar restul erau în mare parte atei. Acesta nu putea estima faptul că populația Ucrainei se va reduce rapid, încât în prezent abia mai depășește 44 de milioane de locuitori, incluzând peninsula Crimeea.

Ucraina este un stat de graniță între cultele creștine reprezentate de ortodoxism și catolicism. Huntington afirma în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor” că Ucraina reprezintă un teritoriu sfâșiat între tendințele estului rusofil și ale vestului naționalist.

Prin anexarea Crimeii din anul 2014, Kremlinul a câștigat un veritabil punct de control strategic al întregului bazin al Mării Negre. Orașul și portul strategic Sevastopol sunt obiective de importanță vitală pentru Moscova, deoarece aici este amplasată flota rusă a Mării Negre. Acest port are facilități strategice, deoarece permite acostarea navelor petroliere de mari dimensiuni. Aceste nave au un rol important atât din punct de vedere comercial, cât mai ales militar, deoarece alimentează toată flota rusă.

Simferopolul este capitala acestui nou teritoriu al Federației Ruse și un subiect foarte fierbinte pus pe agenda de securitate a întregii regiuni a Mării Negre, reprezentând în același timp motivul conflictelor dintre Ucraina și Rusia.

Problema alipirii Crimeii și declanșarea conflictului ucrainean din Donețk și Luhansk, preocupă statele Uniunii Europene și NATO. Aceste subiecte sunt intens dezbătute în forurile NATO și UE de la Bruxelles, fiind în prim planul agendei de securitate regionale și globale.

Invitată la negocierile de la Minsk din februarie 2015, pentru încetarea focului în estul Ucrainei, Federația Rusă a avut un ton amenințător, retrasând frontierele interne ucrainene. Acțiunile diplomatice au fost foarte lungi, iar Moscova a negociat de pe poziții de forță. În cele din urmă, acordul de încetare a focului de la Minsk a fost semnat de toate statele implicate sau de observatori, urmând să se pună în aplicare. Medierea acordului semnat la Minsk în Belarus de către puterile UE, a avut ș drept principală consecință încetarea focului între cele două părți beligerante.

Acordul din februarie 2015, din capitala Belarusului a reprezentat un prim pas pentru păstrarea statu-quou-lui regional. Rusia este actorul învingător din această situație orchestrată chiar de la Kremlin, deoarece acest acord a garantat parțial și doar pentru moment încetarea conflictelor în estul Ucrainei.

Teoretic, în urma acordului de la Minsk, frontierele Ucrainei nu s-au schimbat, dar practic s-a trasat o nouă frontieră în interiorul statului ucrainean, nerecunoscută oficial, între regiunile secesioniste Donețk și Lugansk și restul Ucrainei. Granița nou creată în estul Ucrainei va fi monitorizată de trupe OSCE, organizație în care Federația Rusă are drept de veto. Prin această mutare, Rusia pune în șah statele Uniunii Europene ce au mediat conflictul, creând astfel o nouă zonă tampon între regiunea euroatlantică și vecinătatea apropiată.

Georgia și Republica Moldova sunt statele din bazinul Mării Negre care se aseamănă geopolitic în anumite puncte. Dimensiunile celor două țări sunt relativ reduse, având populații ce numără 4-5 milioane de locuitori. Frontierele actuale ale celor două state sunt recunoscute în plan internațional de toți vecinii, dar și de către Organizația Națiunilor Unite. Există în schimb o deosebire esențială, între cele două, deoarece Republica Moldova este enclavată între Ucraina și România, în timp ce Georgia are o largă deschidere la Marea Neagră, ceea ce îi conferă un atu enorm.

Atât în Georgia cât și în Moldova, prezența majoritară a minorităților etnice în regiunile de frontieră, reprezintă o situație creată din timpul apartenenței la URSS și exploatată geopolitic în prezent de către Federația Rusă. În Georgia sunt cantonați spre marginile exterioare ale statului armenii, azerii, osetinii, adjarii și abhazii, iar în Republica Moldova avem găgăuzii și bulgarii, iar rușii și ucrainenii fiind destul de dispersați. Chiar și în Transnistria, ponderea mare a rușilor și ucrainenilor este dată de concentrarea acestora în orașe (fiind o regiune puternic urbanizată), dar în sate predomină net moldovenii.

Un alt element comun, al celor două state de mici dimensiuni ce aparțin arealului Mării Negre, este reprezentat de apartenența celor două popoare la religia creștin ortodoxă. Dar și aici există o deosebire, în timp ce Georgia dispune de propria biserică autocefală, Republica Moldova este disputată de Biserica Moscovei și de Biserica Ortodoxă Română.

Atât Georgia cât și Moldova au relații complexe cu Federația Rusă. Ambele state nu dețin controlul administrativ pe o suprafață din propriul teritoriu: Georgia nu deține controlul pe o suprafață de 1/5 din teritoriul său, în Abhazia și Osetia de Sud, iar Republica Moldova nu deține controlul pe 1/8 din teritoriu, în Transnistria. Diferența între cele două țări este dată și de densitatea populației în aceste zone necontrolate, deoarece Abhazia și Osetia de Sud sunt teritorii slab populate, pe când Transnistria este mai dens populată decât restul Republicii Moldova (în principal din cauza urbanizării mai intense).

Între evenimentele geopolitice caracteristice ambelor state se pot enumera conflictele înghețate cunoscute – Transnistria în cazul Republicii Moldova și Abhazia și Osetia de Sud în cazul Georgiei, dar și conflictele latente nemediatizate – problema raioanelor Ahalțihe și Ahalkalaki (din regiunea Javaheti), predominant armene și azerilor din Kvemo Kartli în Georgia și cea a autonomiei găgăuze, respectiv cea a bulgarilor din sudul Basarabiei din Moldova. Trebuie făcută deosebirea că azerii sunt minoritari în regiunea Kvemo Kartli, încât problema lor este mai puțin presantă, ceea ce nu este cazul găgăuzilor sau bulgarilor din sudul Basarabiei.

Mediatizarea excesivă a focarului din Transnistria a condus deseori la separarea analizei sale de toate celelalte conflicte înghețate din arealul Mării Negre. Conflictul transnistrean reprezintă doar o mică parte a noii ideologii lansate la Moscova pentru refacerea fostei sfere de influență prin recucerirea fostelor sale teritorii. Totodată, s-a făcut o prezentare eronată a conflictului ca fiind unul etnic, când de fapt este unul geopolitic. A existat astfel o atitudine antiromânească a tuturor celor care au scris despre acest subiect (fie ruși, fie occidentali), încât nu mai prezintă nici o surpriză faptul că agreează toți celebrul plan Kozak, care le-ar conferi transnistrenilor drepturi speciale, anormale în orice stat democratic.

Așadar, observăm că în urma disoluției fostei URSS, odată cu redefinirea geopolitică a frontierelor țărilor din Regiunea Mării Negre s-au schimbat axele geopolitice regionale principale.

Bazinul Mării Negre se constituie ca frontieră estică a Alianță Nord Atlantice și a Uniunii Europene. Prezența la Marea Neagră a celor două organizații internaționale conduce la configurarea unui spațiu geopolitic complex. După asumarea calității de membru al NATO și al UE și prin armonizarea propriilor interese cu interesele acestor organizații, România este într-un proces de definire a unui nou profil strategic în vecinătatea sa răsăriteană. România trebuie să sprijine, în continuare, acțiunea celor două organizații.

În vederea consolidării securității în vecinătatea granițelor României, țara noastră susține activ inițiativele Alianței Nord Atlantice, în direcția facilitării acțiunilor de relocare și bazare a armamentului SUA către flancul estic al NATO.

In ceea ce privește UE, România se implică activ în Politica Europeană de Securitate și Apărare prin specialiștii trimiși la Bruxelles, dar și prin participări efective cu oameni bine instruiți trimiși în zonele de conflict. De asemenea, România sprijină activ și Politica Europeană de Vecinătate și inițiativa Parteneriatului Estic care devine tot mai consecventă în bazinul Mării Negre și prin prisma ajutorului acordat Republicii Moldova de a se apropia tot mai mult de Uniunea Europeană.

Geografia socială extrem de complexă a Regiunii Mării Negre a generat și generează un climat politic inedit și turbulent în statele din zonă. Placă turnantă nu doar între Europa și Asia sau între creștinism și islamism, dar și între spațiul de integrare europeană și cel aflat, deocamdată, în dezintegrare eurasiatică, bazinul Mării Negre a cunoscut după disoluția Uniunii Sovietice un veritabil proces de metamorfoză geopolitică.

Importanța Convenției de la Montreux influențează geopolitica arealului Mării Negre prin implicațiile deosebit de mari în plan strategic și militar. Interesele Rusiei privind respectarea convenției de la Montreux sunt foarte mari, deoarece în contextul evenimentelor din Ucraina, Moscova monitorizează orice intrare a vreunei nave NATO sau americane, urmărind respectarea convenției ce stipulează că nici o navă de război a unui stat neriveran Mării Negre nu poate staționa mai mult de 21 de zile.

Dispariția dictaturii sovietice, proliferarea statelor riverane, reactivarea Turciei și dezenclavizarea economiilor statelor controlate de fosta URSS sunt doar câteva dintre rezultatele recentelor reconfigurări ale frontierelor survenite în arealul Mării Negre.

Amplasarea geografică a Regiunii Mării Negre de-a lungul axei strategice nord-sud, ca și vecinătatea sa cu doi jucători de prim rang ai scenei politici internaționale – Federația Rusă și Uniunea Europeană, dar și cu regiunea caspică, care adăpostește mari rezerve de hidrocarburi, au contribuit la creșterea valorii sale geopolitice.

Cu toate acestea, fiind înconjurată de conflicte înghețate de natură etnică sau geopolitică asociată în ultimul timp cu instabilitate politică regională, sau fenomene precum criminalitatea transnațională și fraudele economice complexe, înfăptuite prin intermediul unor rețele transfrontaliere, bazinul Mării Negre reprezintă un adevărat focar de vulnerabilități, riscuri și amenințări.

În ultimele două decenii, Europa unită a șters frontiera mentală creată într-un mod artificial, dintre est și vest, însă nu a reușit pe deplin eliminarea din reflexul politic a sintagmei Europa de Est.

În opinia noastră, regiunea Mării Negre este printre cele în care conflictele cu caracter identitar, teritorial sunt frecvente, la scară globală. Față de conflictele din estul Ucrainei, Crimeea, Abhazia, Osetia de Sud, Cecenia,Transnistria, problema majoră a kurzilor din Turcia, Daghestan sau Nagorno-Karabakh, trebuie să amintim și conflictele rămase anonime, datorită mediatizării restrânse. Printre aceste probleme etnice și teritoriale regăsim problema populației bulgare din Republica Moldova și din Ucraina, unde sunt mult mai numeroși și care domină raioanele Bolgrad, Arciz și Tarutino din sudul Basarabiei, litigiul istoric dintre Turcia și Armenia, problema găgăuzilor din Basarabia sau cea a problemelor nesoluționate dintre Ucraina și cele două state românești Republica Moldova și România.

3.3 Geopolitica resurselor energetice din regiunea Mării Negre

Obiectivul principal al acestui subcapitol este analiza și evidențierea importantei resurselor energetice ca variabilă geopolitică distinctă în afirmarea Regiunii Mării Negre ca zonă geostrategică de o importanță aparte.

În timpul Războiului Rece, regiunea Mării Negre a reprezentat o zonă tampon și în aceeași măsură un front între blocul occidental și sovietic. Dar evenimentele de după căderea URSS au determinat repoziționarea geopolitică și acum regiunea tinde să fie văzută prin prisma geopoliticii energetice și a instabilității socio-politice.

Având în vedere importanța arealului Mării Negre în mediul de securitate contemporan, studiile de securitate au început să reflecte zona ca un areal structurat în jurul a două axe geopolitice majore – Axa Nord-Sud (Rusia – Armenia – Iran) și Axa Est-Vest, care include, prin Caucaz și Marea Neagră, resursele energetice esențiale din Marea Caspică și coridorul de transport pentru Europa de Vest.(Vlad et al, 2009)

În acest context, procesele geopolitice din zona Mării Negre sunt foarte mult influențate de localizarea resurselor energetice și dificultățile cu care se confruntă în transportul acestora pe piața mondială a energiei. Apariția unei noi axe de energie, care conectează Asia Centrală, regiunea Mării Caspice, Turcia cu Balcanii, estul și centrul Europei, pare să determine unul din principalele procese geopolitice în această zonă strategică.

Într-adevăr, regiunea reprezintă o punte strategică între Asia și Europa. Resursele energetice îi conferă importanță în rolul de coridor de transport și de transport complet integrat, noul Drum al Mătăsii, care va include conducte, căi ferate, cabluri de fibră optică și rețelele electrice de transport, ce vor lega China cu Europa. (German, 2008) Dacă acest lucru va deveni realitate, atunci energia va fi liantul care va ține împreună furnizorii și statele tranzitate.

Cu toate acestea, din punct de vedere geopolitic, conflictele în desfășurare din Ucraina și cele înghețate din zona Mării Negre, vor menține zona divizată și vor face din energie o problemă de securitate. Conflictele nerezolvate, riscul terorismului, al crimei organizate, traficului ilegal ar putea avea un impact major asupra exploatării rezervelor de energie și a infrastructurii de tranzit și ar putea descuraja investițiile viitoare.

Evident, acest lucru are un impact semnificativ asupra politicilor externe ale statelor regionale și marilor puteri care doresc să își promoveze interesele în regiune, mai ales Rusia și SUA. Pe de o parte Moscova a încercat să obțină beneficii economice prin exploatarea uriașelor sale rezerve de resurse naturale, prin controlul transportului de hidrocarburi de la Marea Caspică, prin Marea Neagră către Europa și într-o anumită măsură, să stabilească termenii și condițiile pentru modul în care funcționează piața de gaze naturale în Europa.

Pentru Statele Unite ale Americii, Regiunea Mării Negre este o zonă importantă geopolitic datorită resurselor energetice, evoluțiilor politice și a mediului de securitate ce se află într-o continuă dinamică.

Resursele energetice din arealul pontic și caspic reprezintă mize strategice majore pentru UE ce caută diminuarea dependenței față de Federația Rusă. Transportul energetic reprezintă o problemă constant analizată în relațiile interstatale din bazinul Mării Negre cu spațiile adiacente, pe lângă monopolul de producție al hidrocarburilor practicat de Federația Rusă, evidențiindu-se monopolul de tranzit al Ucrainei, care la începutul lui 2014 a pierdut Crimeea și odată cu ea și marea teritorială din jurul ei ce se presupunea că ascunde importante rezerve de gaz și petrol.

In Regiunea Mării Negre conductele de petrol și gaze pot reprezenta factori de stabilitate și prosperitate atât economică cât și politică între state, dar la ora actuală reprezintă factori de instabilitate și competiție economică neloială. Conexiunile energetice susțin contextul geopolitic regional dar îl și modelează. O infrastructură energetică stabilă modifică relațiile economice dar și prețurile, modelând în același timp relațiile diplomatice. Proiectele de construcție a infrastructurilor critice de gaz și petrol din bazinul Mării Negre se dovedesc a fi condiționate de evenimentele geopolitice imprevizibile din perioada post Război Rece.

Infrastructurile de transport nu se supun întotdeauna logicii comerciale, ele fiind inițial trasate pe hartă cu mare atenție, funcție de mizele geopolitice ce stau la baza unei diplomații a legăturilor energetice.

Lupta acerbă pentru acapararea masivă a hidrocarburilor existente în bazinul Mării Negre, prin obținerea controlului asupra infrastructurii extractive, reprezintă una din cele două dimensiuni ale jocului energetic desfășurat în zonă. Cea de-a doua dimensiune constă în obținerea controlului asupra infrastructurii de transport a resurselor naturale extrase și distribuite spre diferite piețe regionale.

La începutul anilor 2000, partenerii europeni și americani au propus construcția gazoductului NABUCCO drept principala alternativă energetică la conductele construite de Federația Rusă: Nord Stream și South Stream. Proiectul European NABUCCO se constituia drept o importantă punte ce ar fi redus dependența energetică în jocul geopolitic dintre est și vest. Zece ani mai târziu, în urma unor luări de poziții ale liderilor Uniunii Europene proiectul NABUCCO a colapsat încă din faza inițială, nefiind pus în practică prin nefinanțare și abandonarea studiilor de fezabilitate, dar și prin anularea tuturor acordurilor interstatale.

Regiunea Mării Negre este esențială pentru Uniunea Europeană prin prisma rolului activ de spațiu de tranzit al resurselor eurasiatice către consumatorii europeni pe axa geopolitică Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană. Și în Marea Neagră au fost anunțate în repetate rânduri descoperirea a însemnate resurse energetice. Dar hidrocarburile din subsolul Mării Negre sunt greu de exploatat datorită costurilor ridicate ale operațiunilor de foraj la mare adâncime.

Până la conflictul georgian din 2008 au funcționat și vechile oleoducte Baku- Batumi și Baku-Soupsa dar, loviturile date de armata rusă sistemului de conducte și infrastructurii georgiene au scos din funcțiune aceste variante de transport. Un alt traseu aflat în construcție îl reprezintă conducta AMBO care unește portul bulgar Burgas de terminalul albanez de la Vlora.

Totodată, s-au purtat discuții asupra proiectul oleoductului Constanța – Trieste, care urma să aducă petrolul kazah, prin portul Novorossiysk la Constanța pe mare și de aici, prin conducte care străbat Serbia, Croația și Slovenia, în nordul Italiei la Trieste, unde există posibilități majore de rafinare. Mai mult, italienii au venit cu propunerea dublării acestui oleoduct cu un gazoduct ce ar furniza, în flux invers, gaze naturale statelor cooptate la proiect.

Federația Rusă a răspuns la aceste provocări occidentale prin proiectul unui oleoduct care va uni portul bulgar Burgas, unde Lukoil deține o rafinărie, de orașul grec Alexandropolis, și va fi realizat în parteneriat ruso – bulgaro – grec. Pentru a deveni operațional, transportul din Rusia până în Burgas trebuie întrerupt și continuat prin Marea Neagră, reprezentând astfel un pericol ecologic pe de o parte, iar până la Marea Neagră ar trebui să tranziteze o parte a Ceceniei, regiune încă extrem de instabilă din punct de vedere al securității.

Occidentalii au reușit să construiască Caucasus Gas Pipeline, gazoductul atașat oleoductului Baku – Tbilisi – Ceyhan, care a scăpat de bombardament în timpul conflictului georgian din 2008 datorită relațiilor „de prietenie” dintre Federația Rusă și Turcia.

În ceea ce privește Azerbaidjanul, monopolul Rusiei asupra exporturilor de gaze naturale este amenințat de construirea conductei de gaz Baku – Erzurum, care merge în paralel cu oleoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan și care va livra gaze naturale din câmpul de gaze Shah – Deniz către piețele turcești. Asupra celor două proiecte vom reveni pe parcursul studiului.

3.3.1. Importanța energetică a bazinului Mării Negre pentru Uniunea Europeană

Imediat după căderea Cortinei de Fier și implozia fostei Uniuni Sovietice, dependența tot mai mare a Europei de combustibilii fosili importați a devenit o chestiune politică de însemnătate majoră.

În anii 2000, piețele mondiale de petrol fiind în continuă reducere au determinat creșterea prețului petrolului peste un nivel considerat de neimaginat cu doar câțiva ani în urmă, iar prețurile gazelor naturale au urmat imediat această tendință de creștere. In tot acest timp, nevoia tot mai mare de consum de gaze naturale a Europei este îndeplinită în principal de exporturile rusești.

Înainte de criza ucraineană din 2014, în Uniunea Europeană erau deja suspiciuni în legătură cu credibilitatea Rusiei ca furnizor de energie, în urma comportamentului agresiv al Moscovei față de vecinii săi și față de investitorii europeni. Tăierea gazului Ucrainei în iarna lui 2006, invazia din Georgia din 2008 și dublarea prețului la hidrocarburi impusă administrației de la Tbilisi, reprezintă exemple clare de șantaj politic prin intermediul laturii economice.

Federația Rusă percepe Georgiei costuri mult mai mari pentru livrarea resurselor energetice, în comparație cu Armenia care arată o evidentă vasalitate politică față de Kremlin și care beneficiază de un preț al energiei redus. Atitudinea Armeniei se explică, altfel nu ar putea asigura cvasi-independența Arțah (Nagorno Karabah) plus ariile vecine. A crede că Armenia putea ocupa teritorii din Azerbaijan fără sprijin rusesc este o dovadă de naivitate. Regiunea respectivă este ”creată” de fapt de ruși pentru a-i pune în dependență și pe armeni și pe azeri. Aceasta explică și de ce Armenia nu a anexat Arțah. Orice intenție de a-l anexa va fi folosit ca pretext de Federația Rusă pentru a deveni mai favorabilă azerilor și invers. În acest mod, Rusia are asigurată ”fidelitatea” multă vreme, sub masca diferitelor forme de negociere, situație asemănătoare cu cea din Transnistria.

După criza din Estul Ucrainei începută în 2014 comunitatea euroatlantică a impus multiple sancțiuni economice Federației Ruse, ajungându-se la un adevărat embargou economic, în urma acestor acțiuni prețul barilului de petrol a fost micșorat și controlat de marile puteri occidentale, tocmai pentru a presa Rusia să respecte tratatele internaționale aflate în vigoare, ratificate și asumate de Kremlin.

Securitatea energetică constă în principal în diversitate, de aceea Uniunea Europeană a început o nouă misiune de căutare pentru resurse alternative de energie, care ar putea atenua parțial dependența Uniunii Europene de energia rusească.

Arealul Mării Negre joacă un rol crucial în acest context, deoarece este singura zonă din vecinătatea Europei, care are potențialul de a servi ca un important producător și o zonă de tranzit pentru noi surse de aprovizionare cu gaze naturale pentru Europa. Există o corelare evidentă între interesul strategic european și cel al statelor din zona Mării Negre.

Interesele majore din regiunea Mării Negre și comportamentul UE și NATO sunt date în principal de cursa de obținere și păstrare a controlului asupra producției și transportului de petrol și gaze naturale de care dispune această regiune a Globului.

Statele din vecinătatea Mării Negre ce dețin importante cantități de hidrocarburi nu pot exploata aceste resurse, datorită lipsei infrastructurii critice și a fondurilor proprii necesare pentru a avea un beneficiu economic major.

Europa are nevoie de acces la surse de energie diversificate, de rute de aprovizionare alternative, precum și de acces strategic la interiorul Eurasiei Centrale, în timp ce statele din regiune doresc legături mai strânse în domeniul economic și de securitate cu instituțiile euro-atlantice.

3.3.2. Resursele naturale eurasiatice

Printre prioritățile politice de dezvoltare energetică a Uniunii Europene se află evitarea dependenței strategice de Federația Rusă. Cu toate acestea, o parte din țările membre UE se află deja intr-o poziție de dependență strategică de gazele naturale rusești, dependență ce se adâncește. În special în rândul noilor membri din Europa Centrală și de Est, există o dependență de aproape 100% față de furnizorul de gaz rus monopolist, Gazprom. Chiar și Franța și Germania sunt tot mai dependente de gazul rusesc. Între timp, nevoia de gaze naturale a Europei se estimează că va crește substanțial în viitor.

În acord cu cele mai conservatoare scenarii, cererea de import de gaze naturale a Uniunii Europene se va dubla de la 200 de miliarde de metri cubi (mmc) pe an în 2002, la 400 miliarde de metri cubi până în 2030, iar cererea totală de import de resurse energetice ar crește de la 400 mmc până la 600 mmc în aceeași perioadă. Cea mai mare parte din această creștere este probabil să provină de la țările producătoare de gaz din Eurasia, dar și din Africa de Nord, mai ales Algeria, care deține rezerve foarte mari. Într-adevăr, importante capacități de producție neexploatate ce pot apărea în vecinătatea Europei sunt localizate în principal în Rusia și Azerbaidjan – bazinul Mării Caspice, Caucazul de Sud devenind subcomplex de securitate ce este încorporat zonei Extinse a Mării Negre. Totodată, nu trebuie omise din atenție statele Uzbekistan și Turkmenistan care au imense rezerve de gaze naturale, chiar dacă sunt mai la est, în altă regiune geografică față de cea analizată.

În mod evident Federația Rusă nu este capabilă și pregătită să furnizeze pe cont propriu o parte importantă a nevoilor crescânde de hidrocarburi ale Uniunii Europene, chiar și cu investiții uriașe ele nu sunt realizabile în viitorul apropiat, deoarece se observă infuzia masivă de fonduri în tehnica de armament care să susțină ambițiile expansioniste ale lui Putin, puse în practică în Georgia – 2008, Crimeea – 2014, și în estul Ucrainei în 2015. Chiar și fostul ministru rus al Energiei, Vladimir Milov a observat că Rusia se confruntă cu o criză de investiții, în special în sectorul gazelor, precum și faptul că Moscova n-a luat nici o măsură să investească în infrastructură, care ar permite creșterea producției în mod substanțial, în special în importanta peninsulă Iamal.

O altă explicație (de natură geografică), ar fi faptul că resursele rusești sunt în regiunea Tiumeni, departe în nordul Siberiei iar rezervele cele mai ușor de exploatat (din sudul regiunii) sunt în curs de epuizare (Surgut de exemplu). Câmpurile noi sunt tot mai la nord, în zona artică, în condiții de exploatare dificile (Urengoi, Noiabrsk), aceasta implicând costuri foarte mari. Distanța Urengoi – Germania, în linie dreaptă este de 4000 de kilometri, mai mare decât cea din Turkmenistan în Germania, de exemplu. Marea Caspică nu ar fi un impediment, ci adevărata problemă fiind situația instabilă din jurul Mării Negre care, practic izolează Asia Centrală de Europa deși, este o regiune relativ apropiată, la fel ca Orientul Apropiat.

Compania rusă de stat controlată aproape în întregime de Kremlin și apropiați ai lui Putin, Gazprom, a evitat în mod constant să investească în infrastructura de descoperire și forare a noilor câmpuri de hidrocarburi, bazându-se pe marile zăcăminte deja consacrate din epoca sovietică pentru cea mai mare parte a producției sale. Cu excepția câmpului de gaze Zapoliarnoe din Siberia de Vest, producția în regiunile Gazprom este fie stabilă, fie în regres. Astfel, în Rusia producția proprie de gaze naturale a atins un nivel care nu poate să crească în mod considerabil, cu atât mai puțin să genereze noi capacități de export substanțiale, fără investiții masive de miliarde de dolari. Într-adevăr, Rusia va avea nevoie în curând să investească masiv în domenii noi pentru a-și menține nivelul actual de producție.

Pe de altă parte, statele producătoare de energie din bazinul caspic – Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan – prezintă un potențial mare neexploatat de producție de petrol și gaze naturale. Numai Turkmenistanul producea 90 mmc pe an în perioada sovietică târzie – o cantitate substanțială în comparație cu exporturile Gazprom spre Europa, care în prezent sunt de ordinul a 140 mmc. La aceasta ar trebui să se adauge capacitățile mai mici din Azerbaidjan, ce ating 30 mmc în 2016 și din Kazahstan și Uzbekistan.

Producătorii de energie din regiunea caspică au un potențial de producție pentru export egal sau superior exporturilor Gazprom. Intre timp, piețele lor interne sunt considerabil mai mici, în timp ce capacitatea de export a Rusiei este pe punctul de a fi afectată de consumul intern, dar și de embargoul Occidentului impus Moscovei în urma agresiunilor din Crimeea și Estul Ucrainei.

Este așadar aproape o certitudine faptul că resursa de gaz din Azerbaidjan, Turkmenistan și Kazahstan va ajunge în Europa în cantități tot mai mari în următoarele decenii. Acest proces a început deja prin finalizarea oleoductului Baku – Tbilisi – Ceyhan în anul 2006, care în prezent furnizează petrol brut ușor azer către rafinăriile europene, cu o capacitate programată să se extindă în fiecare an.

Dacă aceasta devine certitudine, întrebarea este prin ce rute de export se vor transporta aceste resurse spre Europa. Necesitatea unei noi capacități de conducte este evidentă, iar gazul natural poate ajunge în Europa în diferite moduri. Acesta poate fi transportat independent și direct de la statele producătoare printr-un set variat de rute către piețele europene, sporind securitatea energetică a Europei prin diversificarea rutelor sale de aprovizionare. Aceasta necesită construirea de noi rețele de transport.

Uniunea Europeană și-a construit proiecte alternative de transport a gazelor naturale din câmpurile din Azerbaidjan, Turkmenistan și Kazahstan, pentru a putea evita dependența energetică tot mai mare față de Federația Rusă și implicit șantajul politic prin intermediul factorului economic.

Mutarea geostrategică a Federației Ruse pe piața resurselor energetice constă în faptul că Moscova caută să își acopere nevoia de consum prin controlul transportului gazelor naturale din această regiune. Kremlinul deține monopolul energetic în Asia Centrală și folosește poziția sa pentru a cumpăra gaz ieftin. Aceste resurse sunt vândute Europei la prețuri de câteva ori mai mari, prin intermediul rutelor strategice care leagă Rusia de Occident. Moscova beneficiază și în cazul transportului resurselor energetice către Europa de monopolul de aprovizionare.

Înainte de 2014 când a intervenit agresiv în Ucraina destabilizând status-quo ul regional în Marea Neagră, angajamentele Kremlinului și ale Gazpromului plănuiau creșterea exporturilor în Europa până în 2016. Aceste hidrocarburi nu proveneau din producția internă, ci din redirecționarea gazului caspic la export. În acest proces, Moscova a realizat afaceri profitabile, crescându-și influența politică la acel moment (înainte de 2014), atât în Europa, cât și asupra statelor din Eurasia Centrală. Acest lucru este în concordanță cu politica energetică actuală a Rusiei, reprezentând o perspectivă care nu este nici în interesul Europei, nici în cel al statelor producătoare. După destabilizarea situației din Ucraina din 2014 și 2015, Federația Rusă a fost supusă embargoului economic și implicit energetic, economia generală contractându-se foarte mult.

3.3.3. Politica energetică rusească

Federația Rusă a dus o politică energetică duală, neclară atât în legătură cu Europa cât și în arealul Mării Negre. Imprevizibilitatea și factorul surpriză au devenit noile atuuri ale acțiunilor geostrategice rusești în Regiunea Mării Negre. Odată în plus latura energetică și securitatea rămân principalele obsesii ale Kremlinului în bazinul Mării Negre.

Dată fiind dimensiunea resurselor naturale ale Federației Ruse și dorința acesteia de a controla rutele de transport, Moscova a căutat în permanență să extindă termenii și condițiile pentru modul de funcționare a pieței gazului natural din Uniunea Europeană, aceasta reprezentând cea mai mare și mai importantă piață de livrare. Acestea sunt elementele cheie ale politicii Rusiei cu privire la resursele energetice ca principală modalitate de consolidare a influenței Moscovei asupra regiunilor învecinate.

Strategia Kremlinului pusă la punct în anii 2000, a avut mai multe aspecte principale: controlul statului asupra producției de gaz pentru export; menținerea unui monopol prin dobândirea gazului din Asia Centrală la preț mic; asigurarea unui rol substanțial în continuă creștere asupra piețelor europene de consum, precum și folosirea importurilor și exporturilor de gaze în scopul influenței politice.

Pentru început, Moscova s-a asigurat ca statul rus să exercite controlul asupra sectorului energetic în interiorul propriilor frontiere. Acest fapt a devenit evident în afacerea Yukos și evoluțiile ulterioare, în care companiile private sau străine au rol doar de acționari minoritari ai activelor energetice majore ale Rusiei. Exemple ale acestuia sunt date de tratamentul aplicat de statul rus companiilor occidentale, în care le-au blocat accesul la câmpul de gaze Stokman și le-au hărțuit sub forma acuzațiilor de mediu în contextul Sahalin-2.

Poziția privilegiată a Gazprom și simbioza cu cele mai înalte eșaloane ale statului au făcut neclară relația dintre statul rus și cea mai mare corporație a sa. Gazprom nu este nici o corporație cu interese distincte, nici un instrument direct al guvernului, în sensul de a fi subordonat lui. Majoritatea factorilor de decizie care determină mișcările Gazprom sunt factori de decizie în statul rus și au interese naționale în entități de afaceri legate de Gazprom. Această lipsă de transparență este semn negativ pentru viitor, fiind un factor de instabilitate în cazul în care are loc în Rusia o nouă redistribuire a activelor, similară campaniei împotriva oligarhilor efectuată de președintele Putin după venirea la putere.

Gazprom a fost înconjurat de afaceri obscure. În numeroase cazuri, compania a acordat contracte benefice unor companii recent create ale căror structuri de proprietari erau neclare. De exemplu, companii precum Eural-TransGAZ și RusUkrEnergo au fost subcontractate pentru a gestiona livrările de gaze către Ucraina, prin conducte în întregime deținute de Gazprom. În 2003 Eural Trans Gas, o companie fără active majore, a obținut un profit uriaș de milioane de dolari prin acest sistem, bani pe care Gazprom avea puține motive să îi cedeze prin subcontractarea unei filiale.

Conform declarațiilor lui William Browder, Director General al Hermitage Capital Management, cel mai mare fond de investiții de capital propriu din Rusia și un acționar minoritar al Gazprom, „a da trei sferturi de miliard de dolari la o altă societate pur și simplu nu are sens”. Acest lucru a condus la creșterea îngrijorărilor în rândul acționarilor minoritari ai Gazprom, că persoanele cu miză în companie și oficiali guvernamentali ucraineni și ruși beneficiază personal de acest gen de ramificații. În mod evident, lipsa de transparență a creat pe termen lung îndoieli cu privire la viabilitatea companiei. Aceste preocupări sunt doar accentuate de structurile de proprietate complexe și opace ale companiilor intermediare.

Conform unui raport detaliat al comisiei de experți Global Witness din Washington, Eural Trans Gas a fost înregistrat în Ungaria de către acționari nominali inconsecvenți, cu trasee de funcționare ce trec printr-o serie de companii din Austria în Seychelles, ajungând în cele din urmă la companii situate în Cipru ale căror structuri de proprietari rămân neclare.

Nevoia pentru aceste sisteme complexe de proprietate nu a fost niciodată explicată și a condus la acuzații de corupție la nivel înalt, alimentând speculațiile conform cărora Gazprom servește interesele nu numai ale statului rus, dar ale indivizilor care controlează atât statul rus, cât și Gazprom, așadar un grup foarte restrâns de oameni influenți.

Politicile Moscovei, înțelese ca simbioză între Gazprom și guvernul de la Kremlin, au fost consecvente. Scopul principal a fost de a asigura monopolul Moscovei privind tranzitul tuturor resurselor de petrol și gaze din fostele republici sovietice spre piețele de consum din Europa. Acest lucru implică, în practică, asigurarea controlului rusesc asupra exporturilor de energie ale statelor din regiunea Mării Caspice.

Obiectivul general al Rusiei a fost de a asigura monopolul neîntrerupt asupra aprovizionării cu gaze naturale caspice. Înainte de impunerea sancțiunilor occidentale din 2014, privitoare la acțiunile Rusiei din Crimeea și estul Ucrainei, prețul de livrare a gazului rusesc în piețele europene crescuse concomitent cu majorarea prețului petrolului la nivel mondial. Între timp, Moscova a fost în măsură să asigure în continuare prețuri mici pentru obținerea gazelor din statele Asiei Centrale, care nu au piață de desfacere. De la începutul anilor 2000, diferența de preț a atins proporții ridicole.

Moscova plătește Turkmenistanului 240 USD pe mia de metri cubi (mmc), din care jumătate sunt plătiți în numerar și jumătate în troc, ceea ce presupune bunuri estimate la jumătate din valoarea lor reală, în numerar. Importul acestor gaze a permis Moscovei să utilizeze gazul ieftin din Asia Centrală pentru aprovizionarea pieței interne, eliberând producția de gaze, vândute consumatorilor europeni la prețul de peste 400 USD pe mmc.

Înainte de impunerea sancțiunilor occidentale din 2014, profitul Federației Ruse crescuse de 4-5 ori, contabilizând și costurile de tranzit. Moscova a reușit să amâne investițiile de miliarde de dolari în domeniile sale proprii. Politica economică a Federației Ruse ce s-a transformat din stat exportator din propriile resurse în stat ce livrează resurse energetice importate din Asia Centrală a fost o mutare strategică,Moscova reușind astfel să își păstreze cantități foarte mari de hidrocarburi în stocuri, asigurându-și pentru o lungă perioadă de timp monopolul de tranzit energetic spre Occident. Astfel Kremlinul câștigă miliarde de dolari din diferența de preț a hidrocarburilor exportate, și preferă această politică economică în detrimentul investițiilor în propria infrastructură.

În anul 2014, ca urmare a anexării Crimeii de către Federația Rusă, comunitatea euroatlantică a impus multiple sancțiuni economice Kremlinului. Pe 22 inie 2015, Uniunea Europeană, prin miniștrii de externe, a prelungit până februarie 2016, sancțiunile economice împotriva Moscovei pentru implicarea evidentă în conflictul din Ucraina, deși liderii de la Kremlin neagă vehement acest lucru. Aceste sancțiuni au rolul pe de o parte de a contracta economia Federației Ruse în vederea corectării comportamentului politic agresiv al Moscovei față de vecinii săi, iar pe de altă parte revenirea la vechiul status quo regional.

În ceea ce privește fostele state sovietice care nu sunt producătoare de energie, începând cu statele baltice până la Ucraina și Georgia, Moscova a recurs la poziția sa de monopol asupra livrărilor de energie în scopuri politice. Moscova a împiedicat Kazahstan-ul să utilizeze rețelele de conducte rusești pentru export de petrol către statele baltice. Aceasta poate constitui o politică anticoncurențială, dar utilizarea avantajului energetic al Moscovei a luat proporții mult mai grave împotriva Georgiei, administrația de la Tbilisi fiind considerată ostilă Kremlinului, prin afirmarea aspirațiilor de aderare la NATO și UE.

În repetate rânduri, Moscova a redus livrările de energie electrică și de gaze în Georgia din motive evident politice. Acest lucru a fost legat în special de ambiția Georgiei de eliminare a bazelor militare rusești de pe teritoriul său. În 2001, de exemplu, Rusia a întrerupt livrările de gaze pe 15 ianuarie, deși livrările de gaze au fost plătite în avans de către compania americană AES, care la acel moment conducea sistemul de generare și distribuție a energiei electrice în Georgia.

Probabil cel mai faimos incident a avut loc în ianuarie 2006, când Moscova a vizat simultan Georgia și Ucraina, întrerupând aprovizionarea cu gaze naturale a Ucrainei, după ce a majorat peste noapte prețul la gaze la același nivel cu cel european. În ceea ce privește Georgia, conductele de gaz și rețelele de transport a energiei electrice către Georgia au fost distruse de explozii misterioase. Exploziile nu au fost elucidate, dar au fost puse pe seama serviciilor de securitate ale Rusiei.

De asemenea, o deversare minoră de petrol a constituit motiv pentru ca Moscova să oprească livrările către Lituania în iulie 2006, în timp ce conducta a continuat să asigure alimentarea cu energie către Belarus.

Natura politică a activităților Gazprom a devenit tot mai flagrantă în anul 2006, când Gazprom a avertizat Georgia că prețul său de livrare a gazelor va crește la 230 USD pe mmc, reprezentând mai mult decât o dublare de preț, ca urmare a tensiunilor în creștere dintre Georgia și Rusia.

Armenia păstra un preț de 110 USD pe mmc, indicând natura politică a creșterii prețurilor, deoarece transportul de gaze Gazprom, pentru alimentarea consumului Armeniei se realiza prin Georgia.

Președintele Azerbaidjanului a preferat neutralitatea atunci când Moscova i-a cerut să contribuie la exercitarea presiunilor economice împotriva Georgiei. Acest caz este revoltător, deoarece indică dorința Moscovei de a pedepsi țările terțe care continuă să ofere resurse energetice țărilor vizate de diplomația energetică rusească. Scumpirile de natură economică invocate de Kremlin în 2010 erau cu atât mai puțin credibile.

Ambițiile Gazprom de a obține controlul asupra activelor în Occident a condus la o controversă cu Marea Britanie în 2006. Atunci când autoritățile de reglementare britanice au ridicat îndoieli cu privire la planurile Gazprom de a achiziționa compania Centrica, care deținea British Gas, directorul executiv al Gazprom, Alexei Miller, a remarcat faptul că „încercările de limitare a activităților Gazprom în piața europeană și de a politiza chestiunile de aprovizionarea cu gaze naturale, care sunt de fapt în întregime în interiorul sferei economice, nu vor produce rezultate bune”. Aceasta a fost urmată de amenințări potrivit cărora exporturile Rusiei de gaze naturale ar putea fi orientate spre piețele asiatice.

Moscova a urmărit menținerea controlului asupra furnizorilor de gaze naturale și petrol din fosta Uniune Sovietică pentru a compensa daunele în cazul în care aceștia nu ar reuși să facă acest lucru. Moscova a pierdut monopolul său total asupra petrolului din vestul Mării Caspice prin construirea conductei de petrol Baku – Tbilisi – Ceyhan (BTC). Cu toate acestea, prioritățile sale sunt de a asigura continuarea monopolului asupra gazelor caspice de pe ambele țărmuri estic și vestic, precum și un monopol asupra petrolului caspic din partea de est.

În ceea ce privește Azerbaidjanul, monopolul Rusiei asupra exporturilor de gaze naturale este amenințat de construirea conductei de gaz Baku – Erzurum, care merge în paralel cu conducta BTC și care va livra gaze naturale din câmpul de gaze Shah-Deniz către piețele turcești.

Totuși, Moscova a încercat să compenseze pierderea controlului asupra rezervelor de petrol ale Azerbaidjanului, încercând să se angajeze pe piața turcă prin creșterea volumului de gaze naturale autohtone. Această perspectivă a fost mult ajutată de proiectul conductei Blue Stream, care traversează Marea Neagră. Piața turcă este deja puternic angajată în ceea ce privește gazele naturale, după asumarea angajamentelor de a-i fi furnizate gaze din Azerbaidjan, Turkmenistan, Iran și Rusia,precum și gaze naturale lichefiate (GNL) din Algeria și Nigeria, pe care Turcia nu le poate absorbi în totalitate.

Consumul de gaze naturale în Turcia, situat la peste 20 miliarde metri cubi pe an a crescut foarte mult în ultimul deceniu și probabil va crește în continuare. În prezent Rusia îi furnizează aproximativ 65% din consumul de gaz necesar Turciei și acesta la un preț mai mare decât cel plătit de țările vest-europene. De exemplu, în anul 2010, Turcia a plătit Rusiei 243 USD pe mmc, în timp ce Germania a plătit 217 USD, iar Austria 221 USD – ceea ce reprezintă cel mai mare preț din lume pentru gaze naturale.

Construcția conductei Blue Stream, proiect ce a costat 3.2 miliarde dolari, a consolidat influența Moscovei pe piața turcă a gazelor naturale.

În acest context trebuie privită ambiția Moscovei de a debita gaz rusesc prin conducta Blue Stream, iar de acolo mai departe către piețele din Europa Centrală. Strategia Moscovei este de a împiedica proiectarea și construcția rutelor alternative de tranzit din bazinul Mării Negre.

Exact în acest context trebuie văzut gazoductul nord-european. Această conductă submarină ce se întinde de la coasta Federației Ruse la Marea Baltică înspre Germania a costat aproximativ 11 miliarde USD. Acest cost exorbitant face conducta mult mai costisitoare decât o linie ce traversează Ucraina sau Belarus, dar scopul este de a realiza o conductă de export spre piețele europene, care nu traversează fostele țări sovietice.

Cu alte cuvinte, Gazprom va fi în măsură să reducă livrările de gaze către Ucraina fără a afecta clienții europeni. În același fel, o versiune extinsă a conductei Blue Stream ar permite Gazprom să se angajeze pe piețele europene – în special Germania, cu volume de gaze preluate probabil din Asia Centrală, prin Turcia, împiedicând astfel furnizorii din zona Mării Caspice să vândă independent gaze către piețele europene.

Fig. 26 Harta principalelor gazoducte ce alimentează Europa din spațiul Federației Ruse

Cu toate acestea, strategia energetică a Moscovei nu se oprește aici. Dincolo de încercarea de a susține un monopol asupra livrărilor europene de gaze naturale din Est, ea caută să atingă o influență mai mare asupra variantelor de livrare a gazelor în Europa, în principal din Africa de Nord. Într-adevăr, Moscova a forțat pentru obținerea influenței asupra exporturilor Algeriei și Libiei în Europa. După cum observa Vladimir Socor, în cazul Algeriei (al treilea furnizor de gaze naturale spre Europa), Rusia a oferit livrări de arme în valoare de miliarde de dolari, precum și ștergerea datoriilor în schimbul demarării unor proiecte comune de extracție în Algeria și de comercializare comună a combustibilului în Europa. Această activitate și alte activități similare ale Gazprom din Libia au condus la creșterea îngrijorărilor Occidentului asupra Moscovei care încearcă să construiască un cartel al gazelor pentru controlul prețurilor în Europa. Un raport al NATO din noiembrie 2010 indica faptul că aceste preocupări sunt luate în serios de către liderii occidentali.

În concluzie, pare evident că Moscova își mărește capacitatea de valorificare a energiei și în special a bunurilor mai puțin fungibile, anume gazele naturale – ca instrument de stimulare a influenței și puterii sale față de Europa. Moscova monopolizează livrarea de gaze naturale din spațiul Comunității Statelor Independente către Uniunea Europeană. Federația Rusă se folosește de dominația în CSI pentru atingerea propriilor interese geopolitice, dobândind influență asupra producătorilor din Africa de Nord, căutând controlul asupra activelor de energie din aval în Europa și restricționând simultan accesul companiilor străine în sectorul energetic rus.

Imaginea este clară: Moscova urmărește să domine energia Eurasiei și a demonstrat în mod repetat disponibilitatea de a folosi această dominație în scopuri politice.

Utilizarea energiei în scop politic este contestată vehement atât de actorii interni cât și de cei externi Regiunii Mării Negre și, ca o consecință a acestui lucru, energia a devenit rapid o problemă de securitate. Securitatea energetică, în particular provocarea transportului resurselor către piețele globale a început să iasă în evidență ca o problemă de mare importanță în ultimele decenii, deoarece țările au devenit din ce în ce mai dependente de importurile de hidrocarburi în defavoarea resurselor indigene.

Există analize care descriu problematica securității energetice în Regiunea Mării Negre ca „o bătălie pentru stăpânire/dominație/dominare”, o bătălie între Rusia pe de o parte și Turcia, Azerbaidjan și SUA pe de alta, asupra transportului de petrol din regiune, dar în care nu este vorba doar despre asigurarea veniturilor din tranzit, ci este vorba predominant despre securizarea influenței geopolitice în regiune. In timp ce această abordare atribuie puțină autonomie de acțiune statelor implicate, care caută să-și protejeze proaspăt dobândita independență, ea subliniază totuși suspiciunea cu care Moscova privește creștere influenței vestice (în particular a SUA) în arealul Mării Negre.

De asemenea, în Turcia, acuzațiile de corupție în contextul afacerii Blue Stream au condus la punerea sub acuzare a fostului ministru al Energiei Cumhur Ersumer și a fostului prim-ministru Mesut Yilmaz, acuzați că au luat mită într-o afacere recunoscută ca fiind contrară intereselor naționale ale Turciei. Instanțele suprasolicitate nu au ajuns încă la un verdict în cazul lui Ersumer, însă Turcia s-a ales cu o dependență de două treimi din consum față de gazul rusesc, cumpărat la cele mai mari prețuri din Europa și cu un angajament costisitor de a cumpăra gaze pe care nu le poate consuma.

În afară de aceasta, este deja evident că Rusia încearcă și reușește depărtarea de democrație a organizării interne și a încălcărilor drepturilor omului în Cecenia, precum și anexarea ilegală a Crimeei, susținerea separatiștilor din estul Ucrainei și tratamentul agresiv aplicat vecinilor săi, Republica Moldova prin staționarea unui corp de armată în Transnistria, Georgia prin invazia din Oseția de Sud și Abhazia, dar și prin creșterea ambițiilor expansioniste neo-imperiale.

Dependența europeană de energia rusă limitează pârghia Europei împotriva Rusiei: abilitățile sale de a influența dezvoltarea internă a Rusiei și stabilitatea pe termen lung sunt afectate de această dependență, așa cum este limitată capacitatea Europei de a influența politica externă rusă față de statele pro-occidentale din CSI, cum ar fi Georgia, Azerbaidjan, Republica Moldova sau Ucraina.

Această situație impune Europei să urmărească alternative în ceea ce privește aprovizionarea cu energie, care ar reduce dependența față de un furnizor energetic unic, major și ferm. Din fericire pentru Europa, opțiunile sunt prezente în Regiunea Mării Negre. În arealul pontic au fost descoperite în ultimii ani importante energetice, iar în zona caspică extracția și transportul resurselor energetice este în plin flux de realizare.

Alternativa Europei: Coridorul Est – Vest

Perspectiva creșterii livrărilor de gaze naturale în Europa va fi asigurată, cel mai probabil, de gazul importat din statele bogate în resurse energetice din regiunea caspică Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan și nu de îmbunătățirea producției gazului rusesc.

Aceste opțiuni sunt totuși bifurcate, atât în ceea ce privește dispunerea regională, cât și în funcție de capacitatea de producție. Prima diviziune principală este geografică: Azerbaidjan în zona de Vest a Mării Caspice este considerabil mai aproape de Europa, în timp ce marii producători sunt statele din Asia Centrală, pe malul estic al Mării Caspice.

Azerbaidjanul este în principal o țară producătoare de petrol, cu exporturi ce ajungeau la un milion de barili pe zi în 2010, deși producția sa de gaze poate să ajungă la niveluri substanțial mai mari. Pe partea de est a Mării Caspice, Kazahstan este un mare producător de petrol, despre care se preconizează să producă până la 3 milioane de barili de petrol pe zi (cca. 140 milioane de tone pe an) în viitorul apropiat, cu o producție de gaze mai puțin semnificativă. Turkmenistan, pe de altă parte, este exact opusul: producția de gaze constituie cea mai mare parte a promisiunii de livrare, având o rezervă de gaze situată pe locul patru sau cinci în lume și o capacitate de producție care ar putea ajunge cu ușurință peste 100 de miliarde de metri cubi, din care aproape toată este disponibilă pentru export. În sfârșit, Uzbekistan are depozite considerabile de petrol și gaze, dar o piață internă mai mare și prin urmare o capacitate de export mai redusă.

Cu câțiva ani în urmă, exportul de petrol și gaze naturale din Marea Caspică către UE ar fi părut utopic. Cu toate acestea, evoluțiile importante de atunci au făcut această perspectivă extrem de realistă. Aceasta se datorează în mare parte finalizării conductei de petrol Baku – Tbilisi – Ceyhan. Această conductă conectează în mod eficient malul de vest al Mării Caspice cu piețele europene, asigurând infrastructura de petrol și o conductă de gaz paralelă. Acest lucru face perspectiva ca resursele caspice de est să ajungă în Europa, mai realistă decât oricând, așa cum infrastructura este utilizată în prezent chiar peste Marea Caspică.

Alternativa caspică la dependența în creștere față de Rusia a fost implicit recunoscută de UE prin realizarea proiectului INOGATE, care implică construirea de conducte ce vor conecta Europa la producătorii de gaze din regiunea Mării Caspice. Acest proces este deja în curs de desfășurare – prin integrarea rețelelor europene de transport gaze, pe de o parte și construirea unei noi infrastructuri energetice de transport prin conectarea Azerbaidjanului cu Turcia, pe de altă parte. Ca atare, există două priorități majore pentru realizarea unui coridor est-vest complet: conectarea rețelei de gaze naturale turcești la cea europeană; și conectarea zonei caspice de vest de cea estică prin conducte trans-caspice. Acest lucru va crea un coridor virtual caucazian de Sud către Europa și poate fi completat, dacă este viabil economic, printr-o conexiune între Caucazul de Sud și Ucraina de-a lungul Mării Negre.

Este evident faptul că intrarea potențială de gaze naturale caspice în Europa, prin Caucazul de Sud și Turcia ar putea ajuta Europa să își diversifice sursele de energie și să își reducă dependența strategică față de monopolul impus de Gazprom. Nu sunt motive pentru Uniunea Europeană să obțină aceleași resurse din Rusia, care să permită Gazprom să controleze prețurile, făcând Europa vulnerabilă la întreruperi voluntare și involuntare ale fluxului de aprovizionare.

Dezvoltarea conductelor direct din regiunea Mării Caspice va completa perfect reformele majore planificate în sectorul european al gazelor naturale, vizând crearea unei piețe concurențiale a operatorilor multipli cu interesul unor opțiuni variate de trasee de livrare.

O astfel de piață concurențială este în interesul pe termen lung al Europei, dar, obiectiv vorbind, este și în interesul Rusiei. Diversificarea rutelor de aprovizionare și reforma sectorului gazelor în Europa va duce în cele din urmă furnizorul rus monopolist și sectorul de gaz rusesc către reformele atât de necesare și de transparente, ceea ce îi va da durabilitate și stabilitate.

Într-adevăr, motorul din spatele dezvoltării coridorului energetic din Caucazul de Sud a fost inflexibilitatea monopolurilor de stat din Rusia, Gazprom și Transneft. Excesul dominant la piețe și prin crearea de bariere în calea accesului pentru alții, au forțat producătorii să caute mijloace alternative către piața de desfacere. Alegând să exploateze controlul asupra exportului de energie ca armă geopolitică, Rusia și-a forțat vecinii din sud să vină cu inițiative pentru menținerea suveranității în fața unor asemenea amenințări. Rezultatul a fost dezvoltarea unor rute alternative, care incomodează rizibil Federația Rusă. În plus, fără liberalizarea pieței, va fi imposibilă atragerea investițiilor în sectorul de gaz rusesc, iar fără investiții Gazprom nu va reuși agerea obiectivelor sale ambițioase de producție.

În februarie 2015 a luat ființă proiectul numit Uniunea Energetică, început de Comisia Europeană în timpul președinției Letoniei la conducerea UE. Proiectul reprezintă o provocare majoră și își propune să stopeze fragmentarea rețelei europene energetice dar și să reușească obținerea coeziunii tuturor statelor membre UE în problemele comune ce privesc securitatea energetic europeană, înființarea pieței comunitare a energiei, diminuarea emisiilor cu efect de seră dar și eficiența energetic sporită. Acest proiect reprezintă răspunsul la lipsa de integrare comună, la concursul geopolitic al acaparării resurselor și mai ales la controlul transportului acestora de statele puternic industrializate, dar și la dezideratul de a obține o piață internă independent energetic de Federația Rusă în cel mai scurt timp posibil.

Principal scop al acestei propuneri deosebit de importante pentru viitorul UE este readucerea politicii energetice pe agenda de politici ale blocului comunitar, în urma situației tensionate din Ucraina, constituind o prioritate majoră a Comisiei Europene. Această inițiativă reprezintă ocazia de a remodela politica energetică europeană și de a afla soluții la problemele ce nu au fost soluționate până acum.

În iunie 2015 Parlamentul European a respins proiectul Strategiei energetice europene, acesta fiind rezultatul divergențelor ce se regăsesc în Europa nu doar la nivel de actori statali, dar mai ales între europarlamentari în ceea ce privește mixul energetic ce trebuie folosit și a riscurilor aferente diferitelor surse de energie.

Strategia energetică europeană, parte fundamentală a Uniunii Energetice, a fost respinsă de membrii Parlamentului European pentru că ea conținea o propunere de a interzice fracking-ul pentru exploatarea gazelor de șist, care era văzut ca o posibilitate de diversificare a surselor energetice naționale, și încă una de a continua subvențiile guvernamentale pentru energia nucleară. Energia nucleară este o chestiune care suscită controverse în UE. Unele state ies gradat din nuclear, altele n-au folosit-o niciodată, în timp ce altele vor să construiască și mai multe centrale nucleare. Prin urmare frackingul și energia nucleară i-au determinat pe majoritatea eurodeputaților să voteze împotriva strategiei, în ciuda faptului că există un consens că aceasta aduce valoare adăugată și este necesară.

În opinia noastră această soluție de respingere a Strategiei energetice Europene este una temporară ceea ce nu înseamnă că Uniunea Europeană nu va avea o strategie unitară în domeniul energetic.

Conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan (BTC)

BTC este importantă pe piețele mondiale de petrol, deoarece asigură o cantitate suplimentară de milioane de barili de petrol pe zi din surse diferite. Conducta este departe de cel mai mare punct de trecere pe piețele mondiale de petrol, reprezentat de strâmtoarea Hormuz, prin care simt exportate 17 milioane de barili de petrol zilnic. BTC evită, de asemenea, utilizarea strâmtorilor turcești, înguste, care sunt deja saturate cu 3 milioane de barili pe zi, ce trec deja prin canalul îngust, de jumătate de milă marină lățime. în acest sens, BTC are avantaje semnificative, deoarece evită principalele puncte de trecere în transportul maritim. Acest lucru face ca BTC să fie deja cea mai bună opțiune pentru livrarea petrolului caspic către piețele de consum în timp util, într-o manieră sigură, economică și ecologică.

Dar consecințele construirii și exploatării conductei BTC depășesc natura strict economică. Pentru toți cei implicați, construirea conductei BTC reconfigurează harta mentală cu care privesc lumea observatorii politici și factorii de decizie. Azerbaidjan și Georgia vor fi pe viitor în relație directă cu Europa, prin legături economice și politice, constituite prin intermediul conductei BTC.

Pentru Turcia, luând în considerare relațiile sale comerciale semnificative cu Rusia (inclusiv conducta de gaz Blue Stream prin Marea Neagră), BTC este un motiv să își reexamineze vocația sa estică, chiar într-un moment când guvernul turc ar fi mai puțin înclinat să facă acest lucru. De data aceasta, o sensibilizare mai mare către teritoriile de origine turcă și alte teritorii de-a lungul graniței sale de est nu este o alternativă la aspirațiile vestice ale Turciei, ci o îmbogățire a conexiunilor sale cu Europa.

În ochii iranienilor, finalizarea conductei BTC oferă motive să își perceapă vecinul, Azerbaidjan, nu ca pe un actor nou venit slab, ci ca unul cu adevărat independent, care se poate monta în mod eficient și poate încheia proiecte semnificative.

Chiar și pentru cei mai sceptici, rușii, BTC oferă dovezi puternice că statele din Caucazul de Sud nu sunt numai independente și suverane, dar au prieteni puternici în străinătate și care pot insista în susținerea unei singure inițiative pe parcursul a mai mult de un deceniu. Pentru Statele Unite și Europa, BTC asigură un impuls suplimentar pentru implicarea occidentului în sectorul energetic și de securitate al Regiunii Mării Negre prin bazinul caspic. Într-adevăr, se dovedește că înaltele ambiții, aproape uitate, de a construi un coridor est-vest, care leagă Europa de Asia Centrală și mai departe, prin Caucazul de Sud sunt nu numai posibile, ci sunt în curs de realizare.

Transportul petrolului kazah

Prima mare conductă postsovietică a fost oleoductul consorțiului caspic (CPC) ce leagă câmpul petrolifer Kazahstan Tengiz din țărmul caspic până la coasta Rusiei la Marea Neagră. Deși se află în mare parte pe teritoriul Rusiei, CPC este primul sistem de tip oleoduct care operează independent de monopolul de stat rus Transneft.

Pentru exportul resurselor energetice, Kazahstanul ar putea considera ca variante trei opțiuni: o linie paralelă la CPC, furnizarea petrolului din Kașagan în conducta BTC și exportul în China. Fiecare dintre aceste opțiuni prezintă atât provocări economice cât și politice.

Deși CPC poate fi extins în mod semnificativ, este puțin probabil să fie transferat întregul debit din Kashagan în CPC, pentru motivul evident că guvernul turc probabil nu va permite o cantitate suplimentară de 1 milion de barili de petrol pe zi să treacă prin inima orașului Istanbul. Perspectiva construirii unor linii speciale care sa ocolească Istanbulul la nord sau sud se adaugă la costul de livrare și diluează suplimentar controlul rusesc. În orice caz, Kazahstan și-a arătat recent dorința de a-și reduce dependența față de Rusia la exportul de resurse energetice.

Semnificativă este inițiativa Kazahstanului de a se alătura oficial la inaugurarea conductei BTC în Baku în mai 2005, precum și că operatorii din domeniul Kashagan dețin o parte substanțială a conductei. Inițial, petrolul kazah va traversa Marea Caspică în cisterne, dar ministrul de externe al Kazahstanului, a declarat în repetate rânduri că va construi o conductă subacvatică care să lege porturile Atyrau și Baku. Pentru ca acest lucru să fie viabil comercial, construirea acestei extinderi de 500 mile a BTC ar necesita îmbunătățirea capacității de transport a BTC la 1,7 milioane de barili pe zi.

Astfel, la un deceniu și jumătate după obținerea independenței, Kazahstanul efectiv implementează o strategie de export a celor mai valoroase produse ale sale, bazată pe mai multe rute. Ca și în cazul BTC, decizia cu privire la echilibrul dintre ele va fi în cele din urmă dirijată de interesele politice și economice. După toate aparențele, Kazahstan va reajusta continuu echilibrul dintre cantitatea de petrol trimisă pe fiecare dintre cele trei canale eventuale: Rusia, China, și coridorul energetic Caucazul de Sud.

Această strategie în curs de dezvoltare, în cazul în care se realizează, va servi ambiției Kazahstanului de a deveni un actor important pe piața energetică mondială , în următoarele decenii. Mai important, aceasta concordă cu strategia geopolitică din Kazahstan, care caută un echilibru între cele trei puteri majore cu care acesta are relații strânse, folosindu-se de fiecare pentru a-i menține pe ceilalți sub control, în timp ce beneficiază de legături cu toate cele trei puteri. Prin diversificarea canalelor de export al produselor sale cele mai valoroase, Kazahstan și-a întărit astfel suveranitatea și independența de acțiune.

Gazele naturale din Turkmenistan și impactul lor asupra Regiunii Mării Negre

Chiar dacă guvernul din Turkmenistan ar confunda rezervele estimate cu rezervele demonstrate și, prin urmare, și-a supraevaluat averea sa potențială, nimeni nu contestă că această țară deține rezerve formidabile de petrol și în special de gaze naturale, care vor pune amprenta asupra vieții naționale, asupra regiunii și pieței energetice mondiale.

La fel ca Azerbaidjan și în cazul Kazahstan-ului, provocarea a fost de a sparge monopolul imperial al Rusiei asupra exporturilor sale și de a crea canale eficiente pentru export, care vor reduce ceea ce ar putea fi numit „tarif de distanță”.Discuțiile au fost în plină desfășurare la sfârșitul anilor ‘90 pentru crearea unui gazoduct care să traverseze Marea Caspică aducând gaz turkmen spre vest, prin bazinul Mării Negre, în Europa. În ciuda lungimii conductei planificate, aceasta ar fi livrat pe piețele europene la un cost relativ moderat. Atunci au fost descoperite în Azerbaidjan gaze și nu petrol, cum era preconizat, în câmpul Shah – Deniz. Azerbaidjan a încetat să mai fie doar o țară de tranzit pentru gazul spre Europa, și a devenit un producător important. Astfel, Azerbaidjan și-a pierdut temporar interesul gazoductul trans-caspic spre Turkmenistan. Faptul că cele două țări au căzut disputa asupra depozitelor de la mijlocul Mării Caspice, a prelungit îndepărtarea și a adăugat răcirea relațiilor. Rusia, profitând de această situație, a reușit să extragă un acord pe termen lung cu Turkmenistanul, pentru exportul de gaze prin intermediul Rusiei. Aceste evoluții energetice, au dus la dispariția componentei atât de importantă a așa numitului coridor energetic Est – Vest.

Viziunea unui coridor energetic care sa traverseze Marea Caspică, legat cu Turkmenistan rămâne neîmplinită. Indiferent dacă este sau nu revitalizat proiectul va depinde de evoluțiile geopolitice viitoare din Turkmenistan. Pentru moment, Turkmenistan rămâne sub obligația legală de a exporta gaze prin intermediul sistemelor de conducte rusești la un preț care este încă sub nivelurile de pe piața mondială.

Există indicii evidente privind creșterea frustrării conducerii turkmene referitoare la această situație. Ca urmare, liderii politici ai acestui stat au început să caute potențiali cumpărători, în special în Ucraina, Pakistan și India.

Printre procesele geopolitice care au determinat transformarea arealului Mării Negre într-o regiune cu o identitate distinctă cele legate de accesul și distribuția resurselor energetice localizate din zonă ocupă un loc deosebit de important.

Miza energetică și cea geostrategică de control a Eurasiei și prin aceasta, de dominare a lumii, au transformat această regiune într-una dintre cele mai active de pe glob. Dacă ne gândim doar la actorii regionali și globali care acționează în acest spațiu avem un tablou extrem de încărcat ce denotă uriașul potențial energetic, geopolitic și geostrategic al Regiunii Mării Negre.

Acest potențial are însă un dublu tăiș. Pe de o parte, atrage investiții în infrastructura de transport energetic, rutier, maritim și în exploatarea zăcămintelor, dezvoltare economică, aport de tehnologie, garanții de securitate fără precedent pentru state precum România și Bulgaria, iar pe de altă parte poate determina instabilitate pe termen mediu și lung ca urmare a acutizării competiției dintre marile puteri pentru controlarea zonei.

Ceea ce a conferit bazinului Mării Negre o importanță geopolitică crescută au fost problemele energetice și de securitate. Energia a transformat regiunea Mării Negre într-un coridor de transport est-vest a hidrocarburilor și datorită acestui nou statut regional, în contextul geopolitic mai larg, atât actorii interni (mai ales cei riverani Mării Negre) și cei externi (în special SUA, NATO și UE) au să îi acorde mai multă atenție. Și energia a devenit o problemă de securitate, în plus față de problemele provenind de la conflictele deschise și „ înghețate “din regiune,activitățile teroriste și traficul de ființe umane, de droguri și traficul de arme. Regiunea Mării Negre reprezintă un spațiu geostrategic important s-au concentrat tensiuni legate de problemele energetice între statele Uniunii Europene, SUA și Federația Rusă.

Interesele comune energetice și de securitate economică ale statelor din arealul Mării Negre trebuie să se realizeze printr-o cooperare mai strânsă, continuă astfel încât întreaga zonă să se transforme dintr-una cu probleme și adversități pe toate planurile, într-una a cooperării și a parteneriatelor solide.

În asigurarea securității energetice, UE pune accent pe instrumentele non- militare, cum ar fi cele economice, tehnologice și politice. Pentru realizarea unei politici energetice cât mai complete, UE trebuie să continue să-și dezvolte capabilitățile de gestionare a crizelor militare și civil-militare, precum și mijloacele militare în termeni de monitorizare, management al riscului și pregătirea forțelor locale.

Rolul NATO în realizarea securității energetice ar putea completa eforturile UE de întărire a forțelor și interdependenței în sectorul internațional al energiei.

Zona Mării Negre se constituie drept o zonă geopolitică cu o identitate proprie, aflându-se la confluența blocurilor antagonice atât din punct de ideologic politic, dar și economico-militar, NATO și UE pe de-o parte, organizații cu vocație de securitate, Federația Rusă și statele CSI pe de altă parte, ca principale state furnizoare de energie.

Evoluția geopolitică în cadrul sectorului energetic din arealul Mării Negre de după perioada Războiului Rece a contribuit la retrasarea axelor strategice. Axa Nord-Sud ce leagă Rusia, Armenia, Iranul și axa Est-Vest ce leagă statele estice Mării Caspice – bazinul Caspic – Transcaucazia – bazinul Pontic constituie principalele culoare strategice ce dau o importanță geopolitică aparte Regiunii Mării Negre.

3.4. Geopolitica raporturilor militare

După agresiunea Federației Ruse împotriva Republicii Moldova din Transnistria de ocupare a unui avanpost important a urmat acțiunea Kremlinului din august 2008 purtată în Abhazia și Oseția de Sud, la acel moment teritorii ale Georgiei. Evenimentele din 2008 au avut ca principal scop controlul celor două regiuni secesioniste georgiene și extinderea ieșirii la Marea Neagră a Federației Ruse prin intermediul litoralului Abhaziei, în vederea construirii de noi baze navale pentru relocarea flotei ruse a Mării Negre din Crimeea și Sevastopol, teritorii ce aparțineau pe atunci Ucrainei. Un alt scop major al Moscovei ce a fost atins în august 2008 prin intermediul conflictului din Georgia a fost îndepărtarea Alianței Nord Atlantice de Transcaucazia. Georgia intenționa să devină stat membru NATO, dar în urma conflictului nu mai putea îndeplini una din cerințele de bază ale Tratatului de la Washington din 1949, și anume ca noul membru să nu fie în conflict cu nici un vecin pentru a nu aduce noi tensiuni în cadrul Organizației.

După intervenția Federației Ruse din 2008 în Georgia a urmat resetarea relațiilor dintre Moscova și Washington din 2009, iar în 2010 a urmat o reducere drastică de trupe americane în Europa. În decursul istoriei post Război Rece nu au fost făcute niciodată concesii mai mari Federației Ruse din partea SUA.

Politica agresivă a Federației Ruse față de vecinii săi în vederea refacerii fostei sfere de influență a Uniunii Sovietice a continuat în 2014 în Ucraina prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea, acțiune purtată printr-un război de tip hibrid ce a îmbinat elemente de diversiune, subversiune și atragere în cursă a adversarului. Anexarea Crimeii a fost urmată în 2015 de susținerea cu armament și logistică a separatiștilor proruși din Estul Ucrainei, ce luptau pentru autonomie față de administrația centrală de la Kiev.

Geopolitica raporturilor militare din zona Mării Negre este deosebit de complexă privită în contextul evenimentelor din Ucraina. Astfel există o divizare ideologică majoră, de reașezare pe noi baze politice și diplomatice. Impactul evenimentelor geopolitice din Ucraina asupra ordinii și securității regionale și globale este unul major în evoluția balanței de putere și a viitoarei arhitecturi de securitate din proximitatea Mării Negre.

Cheia geopoliticii raporturilor militare din zona Mării Negre este relația dintre Federația Rusă și Statele Unite ale Americii. În contextul agresiunii din Crimeea-2014 și intruziunii Kremlinului în luptele din estul Ucrainei -2015, relația este potențată de poziția și politicile adoptate la Moscova și Washington. Statele Unite ale Americii și-au sporit prezența în statele din flancul estic al NATO, dar și în Georgia și Ucraina, prin intermediul parteneriatelor strategice bilaterale, în încercarea de a contracara politica externă a Rusiei în Regiunea Mării Negre.

Cadrele de cooperare bilaterală dintre SUA și Federația Rusă au fost suspendate aproape în totalitate, fiind menținute active doar liniile de cooperare la cel mai înalt nivel. În contextul schimbării atitudinii strategice fundamentale a Federației față de vecinii săi a fost suspendată și activitatea consiliului NATO — Rusia, Organizația Economică de Cooperare la Marea Neagră și Forumul de Cooperare la Marea Neagră și-au continuat întrevederile la un nivel mai redus, Ucraina fiind mai absentă de la întruniri. Cadrele de cooperare regională cum sunt BLACKSEAFOR, Black Sea Harmony au fost suspendate. Odată cu declanșarea Actului din Ucraina în 2014, nu a mai avut loc nici o activare a inițiativelor regionale ce aveau rolul de a securiza căile maritime de transport a mărfurilor dar și a desfășura în comun exerciții de interdicție navală, dragajul minelor, cooperare regională între flotele maritime ale statelor riverane Mării Negre.

Imaginea Statelor Unite ale Americii despre Europa de Est este completă și complexă, înțelegând în profunzime aspectele ce se produc în flancul estic al NATO și în arealul Mării Negre.

Summitul NATO de la Newport din toamna lui 2014 s-a desfășurat pe fondul evenimentelor petrecute în estul Ucrainei. La această reuniune de nivel înalt s-au reiterat angajamentele de a îndeplini cele trei obiective fundamentale ale Alianței așa cum au fost ele expuse în ultimul document programatic de la Lisabona, 2010, Conceptul Strategic al Alianței: apărarea colectivă, managementul crizelor și securitatea prin cooperare.

Aprobarea Planului de reacție al NATO pentru creșterea nivelului de reacție, creșterea cheltuielilor de apărare a fiecărui stat aliat la 2% din PIB, amplasarea de tehnică și echipamente grele pe flancul estic al NATO, prepoziționarea forțelor și tehnicii, dar și amplasarea de noi comandamente de divizie și a unor noi unități de integrare a forțelor aliate, desfășurarea de exerciții militare multinaționale pe flancul estic al NATO, reprezintă principalele măsuri ce au fost luate ca urmare a războiului hibrid din Ucraina, de către NATO la Summitul din Țara Galilor din 2014 de la Newport. Aceste măsuri sunt răspunsul aliaților de reasigurare a tuturor statelor din flancul estic al NATO, reprezentând în același timp măsuri de prepoziționare a forțelor și tehnicii americane și aliate ca urmare a crizei din Ucraina.

Din perspectiva Statelor Unite ale Americii, în contextul conflictului din Ucraina ce s-a perpetuat și în 2015, Germania este considerat stat manager de criză. Berlinul este un partener strategic al Moscovei în Europa. Cunoscute fiind relațiile geopolitice foarte strânse dintre cele două state, datorită intereselor economice reciproc avantajoase, negocierile diplomatice cu privire la situația tensionată din regiunea Donbass, au fost conduse de Germania. Cancelarul Angela Merkel se bucură de un capital de simpatie substanțial la Moscova datorită dezvoltării relațiilor bilaterale. Astfel, SUA prin intermediul Germaniei, ca stat manager de criză, își expun punctul de vedere Federației Ruse, ducând un dialog diplomatic de la distanță. Administrația de la Washington a acordat Berlinului rolul de manager de criză pentru evenimentele ce se desfășoară în Donețk și Lugansk.

Vizita Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, la București din 1 – 2 iulie 2015, a avut o semnificație atât politică dar mai ales militară deosebit de importantă. Vizita înaltului reprezentant al Alianței Nord Atlantice în România a confirmat decizia Aliaților să dezvolte noua structură de comandă și control de pe flancul estic la Organizației.

Pe fondul evoluțiilor din Estul Ucrainei, Secretarul General al NATO a efectuat mai multe vizite în statele de pe flancul estic al Alianței, pentru reasigurarea partenerilor estici că există determinarea de a merge mai departe în cazul escaladării conflictului aflat în desfășurare la granițele Organizației.

Dacă în perioada Războiului Rece, SUA avea detașați 450.000 de soldați în Europa, în 2015 au rămas doar 65.000 de luptători, ceea ce întărește ideea că rolul serviciilor de intelligence este deosebit de important. Observăm astfel cum elemente ale războiului de tip hibrid primează în fața celor de tip clasic de conducere a acțiunilor în luptă. Calitatea informațiilor strategice oferite decidenților americani înlocuiește cantitatea luptătorilor prezenți în Europa în timpul Războiului Rece.

În 2015 a avut loc în Spania verificarea forței de reacție rapidă a NATO. Este de remarcat faptul că acest exercițiu militar nu s-a desfășurat pe flancul estic al Alianței, tocmai din dorința de a nu da motive în plus Kremlinului pentru escaladarea situației tensionate din Ucraina.

SUA nu mai sunt doar în situația de a coordona sau de a fi națiunea lider pentru operațiuni expediționare sau de contrainsurgență, cum au facut-o în Iraq și Afganistan. Washingtonul dezvoltă capabilități pentru tot spectrul de misiuni în Europa, în special pentru operațiuni întrunite de un nivel foarte intens al conflictului și de un nivel de reacție foarte ridicat.

Acest lucru nu se poate realiza la nivelul NATO doar cu contribuția americană în Europa ca nivel de trupe – 65.000 de luptători. În contextul agresiunii din estul Ucrainei liderii americani au asigurat România, dar și celelalte state de pe flancul estic al NATO cu care au încheiat acorduri strategice bilaterale, că vor reacționa la o eventuală agresiune în baza parteneriatului strategic dintre cele două state și nu vor aștepta întrunirea Consiliului Nord Atlantic pentru ca toate statele membre să-și dea acordul pentru activarea articolului 5 din Tratatul de la Washington din 1949, care prevedea faptul că un atac împotriva unui aliat este considerat un atac împotriva întregii Alianțe și va reacționa în consecință.

România la rândul ei va trebui să înființeze o forță de reacție rapidă națională pentru că este de neacceptat așteptarea îndeplinirii misiunilor de poliție aeriană proprii din partea Spaniei și Portugaliei până în 2016, când a devenit operațională prima escadrilă de avioane tip FI6, încadrată cu piloți români. România nu a pus la dispoziția NATO nici un pachet de forțe speciale până în 2021 cu privire la forța de reacție rapidă a Alianței. România va găzdui în propriile baze 50 de tancuri moderne ale SUA, această măsură fiind parte a programului de reasigurare strategică din parteneriatul strategic bilateral SUA-România.

România alocă pentru apărare din 2017 un procent de 2% din produsul intern brut. Așadar, dislocă armament și tehnică grea în estul Europei și pun în aplicare măsurile de reasigurare pe termen scurt și foarte scurt pentru rezolvarea problemelor actuale de securitate ale Aliaților, atrăgând atenția asupra respectării măsurilor luate la Summitul NATO de la Lisabona din 2010, când a fost lansat conceptul Smart Defence, apărarea colectivă inteligentă prin punerea în comun de către statele membre a capabilităților ușor dislocabile în timp și spațiu.

Pe de altă parte, rolul Turciei și politica sa externă “de profunzime”, vor fi un alt element, ce trebuie să fie manevrat cu grijă atât de SUA cât și de Rusia. Triunghiul geopolitic SUA, Rusia, Turcia generează parte din evenimentele geopolitice din aria Mării Negre.

După evenimentele din 2014, SUA a rămas conectată la regiunea Mării Negre prin intermediul NATO, dar și prin exercițiile bilaterale și multinaționale militare desfășurate cu partenerii strategici din zonă, Turcia, Bulgaria și România, continuând să sprijine aspirațiile Georgiei de integrarea euroatlantică, dar și să acorde sprijin tehnic și uman de specialitate armatei Ucrainei. In actualele condiții este previzibil că procesul de integrare euroatlantică va stagna, iar evoluția Regiunii Mării Negre va fi foarte lentă și se va baza pe crearea de acțiuni la fața locului.

Cadrul regional de cooperare va trebui reluat și consolidat pe bazele dreptului public internațional. În cazul în care relațiile SUA – Rusia nu sunt tratate cu grijă, atunci un nou antagonism ar putea apărea în Regiunea Mării Negre și situația conflictuală ar putea escalada din nou.

Rusia mizează pe divergențele dintre statele UE, dar și dintre UE și SUA față de problematica Regiunii Mării Negre, căutând în același timp să le acutizeze. Americanii insistă pentru o viziune comună euroatlantică, dar germanii și francezii menajează interesele Federației Ruse, datorită încheierii acordurilor economice și energetice bilaterale.

In contextul evenimentelor tensionate din Ucraina, în interiorul NATO s-a dezvoltat o rivalitate între statele din flancul estic și cele din flancul sudic al Alianței in special cu privire la îngrijorarea și ajutorul dat de SUA statelor Baltice, Poloniei, Bulgariei și României, prin prepoziționarea și repoziționarea forțelor și tehnicii grele de luptă.

Acțiunile de activare a parteneriatelor strategice SUA – România și SUA — Bulgaria; integrarea în structurile euroatlantice a celor două state riverane Mării Negre, reamplasarea bazelor militare americane în Europa din Germania, Cehia, în Polonia, România, Bulgaria și Georgia reprezintă procese geopolitice ce au evoluat în perioada de după Războiul Rece și care demonstrează că granița NATO s-a mutat din centrul Europei în Regiunea Mării Negre, fapt ce scoate în evidență că acest areal a devenit centrul intereselor geopolitice occidentale.

De altfel, pe întreg flancul estic al Alianței Nord Atlantice, SUA va pune la dispoziția statelor Baltice, Poloniei, Bulgariei și României câte 50 de tancuri moderne, ca o garanție de securitate în fața comportamentului irațional și agresiv al Federației Ruse din Ucraina. SUA implementează aceste măsuri de reasigurare pe flancul estic pentru întărirea aliaților, până își vor rezolva problemele economice ce conduc la creșterea capacității de apărare proprie.

Concepția administrației americane din perioada 2004-2009 privind amplasarea scutului antirachetă american în Europa s-a tradus în practică prin prevederea de a amplasa, în Polonia și Cehia, instalația de lansare a rachetelor sol-aer și a unui radar puternic care să detecteze orice țintă din spațiul aerian european al blocului NATO. Practic, în Polonia urmau să fie instalați zece interceptori de rachete balistice cu rază lungă de acțiune. Printr-un astfel de sistem SUA dorea să combată orice atac al statelor inamice spre Europa și spre teritoriul propriu.

Acest proiect, care a entuziasmat statele din fostul bloc comunist, a scos în evidență tensiunile mai mult sau mai puțin latente dintre Kremlin și Casa Albă. Rusia a apreciat că acest proiect aduce atingere securității sale naționale.

După ce a revăzut amenințarea iraniană, administrația prezidențială americană din perioada 2009-2012 a anunțat că SUA renunță la proiectul fostei administrații privind instalarea scutului antirachetă în Europa. Practic, se renunță la vechiul proiect și se implementează o nouă concepție a proiectului de apărare antirachetă american în Europa. Casa Albă a ajuns la această concluzie după ce a efectuat o reevaluarea amenințării balistice iraniene. Noua concepție prevedea trecerea de la un ansamblu fix (vechiul proiect) la un sistem mai suplu și polivalent (actualul proiect). Vechiul program se baza pe estimarea că Iranul era hotărât să dezvolte un program de rachete cu rază mare de acțiune, dar după ultimele informații, se pare că iranienii sunt mai concentrați pe dezvoltarea capacităților cu rază scurtă și medie de acțiune.(Frunzeti, 2009)

Modificarea concepției inițiale privind scutul antirachetă american în Europa poate fi astfel motivată:

În negocierile asupra cursei nucleare iraniene, SUA nu pot să treacă de influența rusă. Americanii au sperat ca acest gest, deja explicit salutat de Moscova, să destindă relațiile dintre SUA și Rusia, relații tensionate în perioada 2004-2009. În 2009 a urmat resetarea relațiilor ruso-americane, iar în 2010 a urmat cea mai mare retragere a trupelor SUA din Europa. Aceste concesii americane făcute Rusiei sunt fără precedent după terminarea Războiului Rece;

Prin implementarea noii concepții a fost ales un proiect mai puțin costisitor decât cel inițial;

În vechiul program sistemul era amplasat în Polonia – stat de pe teritoriul căruia aveau să fie lansate rachetele defensive – și Cehia – stat în care urma să fie amplasate radare de mare putere care să activeze detecția unei eventuale ținte inamice.

În noua concepția rolul Cehiei a rămas același, dar componente din sistemul programat pentru instalare în Polonia au fost redislocate în România, în urma reevaluării amenințării balistice.

Astfel introducerea României pe harta apărării antirachetă euroatlantice aduce regiunea Mării Negre în mijlocul intereselor strategice occidentale.

Organizația de Securitate și Cooperare în Europa este angajată în reglementarea conflictelor înghețate din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno – Karabah arondate zonei Mării Negre. Soluțiile prezentate de OSCE nu s-au materializat din multiple motive. În cadrul OSCE au existat înțelegeri între Federația Rusă și alte state privitoare la responsabilitățile, misiunile, organizarea și funcționarea organizației. Moscova refuză să se achite de angajamentul de retragere în frontierele proprii a forțelor militare staționate in provinciile separatiste din Republica Moldova, Georgia și Azerbaidjan. În același timp Federația Rusă refuză să accepte introducerea conflictelor înghețate din arealul Mării Negre pe agenda Consiliului de Securitate a Organizației Națiunilor Unite.

Geopolitica raporturilor militare din zona Mării Negre este deosebit de complexă datorită dilemei de securitate regionale dintre puterile majore implicate strategic, SUA și Federația Rusă; conflictului din estul Ucrainei, activării multianuale în zonă a exercițiilor militare de cooperare; dar și a balanței de putere din zona pontică.

Dilema de securitate din bazinul Mării Negre este creată de Federația Rusă care încearcă să-și sporească securitatea prin acțiuni ce reprezintă amenințări la adresa securității și integrității teritoriale a Ucrainei, Republicii Moldova și statelor transcaucaziene, la adresa securității energetice a Uniunii Europene, dar și a unor actori statali din zona pontică ce au aparținut sferei de influență sovietice.

Criza actuală din Ucraina împins relațiile SUA — Rusia către cel mai jos nivel de la sfârșitul Războiului Rece. De asemenea colaborarea dintre NATO și Rusia a încetat (Bartha, 2015), datorită schimbării atitudinii strategice fundamentale a Federației Ruse față de statele din proximitatea sa. După anexarea Crimeei la Federația Rusă și infiltrațiile în estul Ucrainei, NATO a suspendat orice cooperare curentă cu Moscova, deși Alianța a decis să mențină deschis dialogul la nivel înalt, rămânând active canalele de comunicare în cadrul Consiliului NATO – Rusia, precum și în Consiliul Parteneriatului EuroAtlantic.

Pe lângă aceste măsuri luate de către NATO, G8 a suspendat, de asemenea, calitatea de membru a Moscovei, fiind întreruptă activitatea Parteneriatului Global împotriva Răspândirii Armelor și Materialelor de Distrugere în Masă, iar Raportul de Conformitate SUA din 2014 a acuzat oficial Rusia de încălcarea obligațiilor din Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Intermediară (INF).

Parteneriatul Global împotriva răspândirii armelor și materialelor de distrugere masă (GP) a fost inițiat de G8 la Summit-ul de Kananaskis 2002. Acesta și-a stabilit obiectivul de a strânge 20 miliarde dolari în următorii zece ani pentru împiedicarea teroriștilor sau a statelor ce îi susțin la achiziționarea sau dezvoltarea armelor de distrugere în masă. În 2002-2012 GP a finanțat proiecte de neproliferare în valoare de peste 21 miliarde dolari, în principal în Rusia și regiunea postsovietică, incluzând și regiunea Mării Negre.

Rezultatele Parteneriatului Global includ:

creșterea contorizării, controlului și protecției fizice a materialelor nucleare și radiologice;

îmbunătățirea siguranței și securității nucleare, chimice, biologice;

distrugerea a peste 20.000 de tone de arme chimice;

demontarea unui submarin nuclear și depozitarea în condiții de siguranță a combustibilului uzat îndepărtat;

îmbunătățirea detectării materialelor nucleare și radiologice și prevenirea traficului ilicit prin consolidarea capacităților de securitate a frontierelor;

angajarea de oameni de știință, tehnicieni, ingineri și cu expertiza în ADM și rachete pentru a le redirecționa eforturile spre scopuri pașnice.

La Summit-ul G8 din 2011, GP a fost extinsă dincolo de mandatul inițial de 10 ani și are în prezent 27 de membri.

Drept răspuns, noua doctrină militară rusă, adoptată în decembrie 2014, a numit acumularea forțelor militare a NATO drept una dintre amenințările de top la securității naționale rusești.

De asemenea, a menționat crearea și implementarea sistemelor globale strategice de rachete antibalistice care subminează stabilitatea instituită la nivel mondial și echilibrul de putere privind capabilitățile de rachete nucleare, punerea în aplicare a conceptului de lovire promptă, intenția de desfășurare a armelor spațiale și desfășurarea de arme convenționale strategice de precizie, printre cele mai mari amenințări militare la adresa stabilității strategice între Statele Unite și Rusia.

În ceea ce privește controlul armelor nucleare, cele mai importante consecințe ale crizei din Ucraina sunt înrăutățirea dramatică a relațiilor dintre Washington și Moscova, pierderea încrederii, precum și mediul ostil care micșorează șansele de cooperare. Aceste circumstanțe cu siguranță nu sunt ideale pentru măsuri de control al armelor suplimentare și în multe cazuri, amenință supraviețuirea regimurilor existente. Consecințele globale ale acestor dinamici sunt subminarea solidarității între state, punerea în primejdie a regimului de control a armelor în ansamblul său (în special Tratatul de Neproliferare și capacitatea sa de a promova interesele statelor cu arme non-nucleare) și valoarea slăbită a garanțiilor marilor puteri.

Pe fronturile interne din SUA și Rusia, aceste probleme sunt escaladate suplimentar de pozițiile slăbite ale adepților controlului armamentelor și argumentele consolidate ale extremiștilor.

Ca urmare a înrăutățirii relațiilor, a suferit și domeniul securității nucleare: pe 16 decembrie 2014, Moscova a informat Washington-ul că Rusia nu mai acceptă ajutorul SUA în protejarea stocurilor rusești de uraniu și plutoniu de calitate, ceea ce practic a încheiat Programul de Reducere Comună a Amenințării inițiat de senatorii Sam Nunn și Richard Lugar in 1991, unul dintre domeniile cele mai de succes de cooperare după perioada Războiului Rece.

Moscova nu a participat la Summit-ul de Securitate Nucleară din 2016 în Statele Unite.

În paralel cu aceste evenimente, Statele Unite și Rusia au condus exerciții de lansări nucleare efectuate in mai 2014 care, în mod implicit au alimentat suplimentar tensiunea și au indicat creșterea atitudinii militare de fiecare parte. Rusia a fost prima care a inițiat un exercițiu de atac nuclear masiv de trei zile pe 08 mai 2014, iar SUA a urmat exemplul între 12 și 16 mai. Deși ambele exercițiile nucleare au fost efectiv programate cu mult înainte de escaladarea crizei din Ucraina, aceste măsuri încă par să aducă înapoi atitudinea de „a plăti cu aceeași monedă” specifică Războiului Rece . Aceste exerciții nucleare masive au avut ca scop de a reaminti lumii despre imensa puterea distructivă pe care o posedă cele două părți.

Exercițiul rusesc a implicat toți cei trei piloni ai triadei: rachete nucleare cu rază lungă de acțiune lansate de la sol (rachete balistice intercontinentale Topol de la stația de lansare Plesetsk), lansări de testare de la două submarine (unul atribuit zonei Pacificului, celălalt flotei de Nord), și rachete aer – sol trase cu bombardiere strategice Tu-95. Acesta a avut, de asemenea, o componentă antirachetă în zona de instruire Priozersk.

Conform rapoartelor mass-media, exercițiul a fost menit să asigure faptul că forțele de rachete strategice ale Rusiei au capacitate de reacție suficient de bună pentru a-desfășura operațiuni ofensive care implică utilizarea masivă și simultană a rachetelor nucleare.

Exercițiul rusesc a fost urmat de Exercițiul Global Lightning 14 al Comandamentului Strategic al SUA (US STRATCOM) care, potrivit comunicatului oficial, a inclus aproximativ 10 bombardiere B-52 Stratofortress și până la șase bombardiere B-2 Spirit, care să demonstreze flexibilitate și reacție în scenariile de antrenament pe toată suprafața Statelor Unite continentale. În calitate comandant al STRATCOM, amiralul Cecil D. Haney a declarat: "capacitățile noastre strategice permit US STRATCOM să descurajeze, să convingă și să înving amenințările actuale și viitoare ale Statelor Unite și ale aliaților noștri."

Următorul exercițiu important de atac nuclear a fost exercițiul NATO Noon Steadfast 2014 la sfârșitul lunii octombrie 2014, la Baza Aeriană Ghedi Torre din Italia, In cadrul acestui exercițiu, țările membre NATO (Belgia, Germania, Italia. Țările de Jos, Polonia, Turcia și Statele Unite ale Americii) au practicat angajarea armelor nucleare tactice ale SUA lansate în Europa. Exercițiul a fost planificat de ani buni, dar în contextul crizei din Ucraina, participarea neobișnuită a avioanelor poloneze F-16 într-un exercițiu NATO de atac nuclear și desfășurările prin rotație ale escadrilelor de avioane americane de vânătoare cu capabilități nucleare, în statele baltice, Polonia și România reflectă un mesaj clar de descurajare către Moscova, dar și o puternică reasigurare pentru aliații îngrijorați din Europa de Est.

Între timp, Moscova trimite de asemenea, în mod regulat bombardiere strategice în misiune de patrulare în apropierea iar în unele cazuri, chiar în interiorul spațiului aerian NATO, ceea ce alimentează îngrijorarea statelor riverane Mării Negre și Mării Baltice, crescând riscul de escaladare continuă a conflictului.

Deși majoritatea exercițiilor menționate mai sus au fost programate înainte cu o lungă perioadă de timp, simbolismul lor și criza în curs de desfășurare din Ucraina oferă avantaje oponenților apărării de ambele părți și oprește elanul susținătorilor controlului armelor în a apela la măsuri semnificative de dezarmare.

În pofida dificultății situației, retragerea din acordurile existente de control al armamentelor și abandonarea eforturilor de dezarmare nucleară nu constituie răspunsul corect la criza actuală, ci doar escaladarea tensiunilor și aprofundarea neîncrederii între SUA și Rusia. Agenda dezarmării nucleare și dezbaterea asupra unor reduceri suplimentare au fost afectate de evenimentele din Ucraina. Menținerea de control al armelor este singura opțiune în cazul în care Washingtonul și Moscova doresc să păstreze un domeniu important de cooperare, ce are potențialul de a asigura un anumit nivel de încredere și transparență, indiferent de statutul al relațiilor SU A -Rusia și NATO – Rusia.

În ceea ce privește efectele crizei ucrainene din 2014, una din cele mai jenante probleme se referă la neproliferarea nucleară și decizia Kiev-ului de la începutul anilor 1990 de a returna Rusiei cele 1656 arme nucleare strategice, peste 2000 de arme tactice, 44 bombardiere cu capabilități nucleare și a 176 rachete -balistice intercontinentale care au rămas în Ucraina după dizolvarea Uniunii Sovietice. Discuția se concentrează în cea mai mare parte pe faptul dacă Ucraina a avut dreptate să renunțe la cel de-al treilea arsenal nuclear din lume ca mărime, în schimbul ajutorului financiar și a unor garanții de securitate.

Optimiștii proliferării cred că armele nucleare ar fi descurajat Federația Rusă la invadarea Crimeei, însă cei care susțin că Ucraina a luat decizia greșită uită că Admistrația de la Kiev nu a avut niciodată comanda și controlul acestor arme. Dacă Ucraina ar fi păstrat aceste arme, ar fi trebuit să învețe să adapteze codurile și să modifice programele țintelor și a sistemelor de orientare, precum și modul de întreținere a armelor nucleare în general. Din moment ce focoasele nu au fost fabricate sau testate în Ucraina, Kievul ar fi trecut printr-un proces lung de 5-10 ani, in scopul de a dezvolta expertiza necesară pentru a putea să amenințe credibil cu lansarea acestor arme sovietice.

Chiar dacă Ucraina ar fi rezolvat aceste probleme, rămâneau foarte puternice angajamentele naționale (Declarația de Suveranitate de stat din 1990 prin care s-au angajat să nu folosească, producă sau înmagazineze arme nucleare) și obligațiile internaționale raționale (angajamentul din 1991 de aderare la Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare – TNP, Protocolul de la Lisabona din 1992 al Tratatului de Reducere a Armelor Strategice – START I și ulterior Acordul de la Minsk), pentru a nu păstra arme nucleare. În plus, circumstanțele internaționale nu erau prea favorabile pentru o astfel de decizie a Ucrainei: Rusia deja nu se simțea confortabil cu dorința fostelor țări ale Pactului de la Varșovia de a adera la NATO și nu agrea ideea de a fi înconjurată de un alt stat cu arsenal nuclear; în timp ce SUA era hotărâtă să își continue eforturile de dezarmare de după Războiul Rece.

Prin urmare, Ucraina s-ar fi confruntat probabil cu critici foarte puternice, sancțiuni și izolare, care ar fi întârziat cu siguranță și i-ar fi limitat posibilitățile de dezvoltare nucleară autonomă.

Cu toate acestea, unii extremiști au promovat ideea că Ucraina ar trebui să ia acum în calcul dezvoltarea de armament nuclear. În acest sens, Ucraina ar fi putut avea oamenii de știință specializați, dar nu are stocurile necesare de uraniu puternic îmbogățit (HEU) sau de plutoniu. În 2012, Ucraina a livrat peste hotare ultimul stoc de uraniu puternic îmbogățit. Mai mult, nu deține infrastructura adecvată pentru crearea materialelor de fisiune, inclusiv centrifuge. Prin urmare, Kiev-ul ar fi trebuit să pornească de la zero, cu o probabilitate mare de sancțiuni foarte puternice, care ar fi încetinit considerabil programul și ar fi pus o presiune extraordinară asupra economiei. Construirea unui arsenal nuclear probabil nu s-ar fi terminat decât mult după finalizarea crizei actuale, iar arsenalul nuclear al unei forțe incapabile să îl gestioneze nu ar fi fost suficient pentru a forța Rusia să renunțe la Crimeea.

Având în vedere toți acești factori, dovezile istorice ne arată că, în pofida încrederii scăzute în asigurările de securitate și a implicărilor constante ale Federației Ruse, Ucraina a luat decizia corectă de a returna armele nucleare sovietice. Nu sunt argumente raționale care să justifice la momentul actual ieșirea din TNP și demararea unui program de arme nucleare. Această ultimă concluzie este împărtășită de Valery Cealîi, șef adjunct al administrației prezidențiale din Ucraina, care a declarat la o conferință din 09 octombrie 2014 că „Ucraina nu are nici planuri, nici intenții, nici posibilități reale pentru dobândirea unui statut nuclear pe termen lung”.

Dezbaterea asupra capabilităților nucleare ale Ucrainei, din trecut și potențial viitoare nu a fost singura consecință a crizei din Ucraina. Evenimentele din ultima perioadă și agravarea relațiilor dintre Washington și Moscova au ridicat întrebări serioase cu privire la viitorul procesului bilateral de control al armelor între Statele Unite și Rusia, starea armelor nucleare tactice dislocate în Europa, punerea în aplicare a acordului New START, dezvoltarea viitoare a sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice din Europa, precum și garanțiile de securitate negative de valoare mare.

În cele ce urmează vom dezvolta câteva opinii cu privire la armele nucleare strategice. Atunci când Tratatul New START a intrat în vigoare în februarie 2011, Statele Unite ale Americii aveau dislocate 882 de rachete balistice intercontinentale (ICBM), rachete balistice lansate de pe submarine (SLBM) și bombardiere grele combinate și 1.800 de focoase strategice dislocate. Rusia avea dislocate 521 de vehicule de livrare strategice și 1537 focoase strategice .

Tratatul obliga ambele țări să reducă numărul de focoase nucleare strategice tocate la 1.550, iar numărul de rachete balistice ICBM, SLBM și bombardiere la 700, cu un număr cumulat de focoase strategice dislocate și nedislocate care să nu depășească 800. Tratatul este în vigoare de zece ani, iar Washington-ul și Moscova s-au angajat să atingă limitele impuse până în februarie 2018. Deși au perioade nesigure între cele două părți, din cauza dezacordurilor asupra apărării antirachetă și alte probleme, punerea în aplicare a Tratatului New START părea să fie pe drumul cel bun, iar mecanismele de verificare, cel mai important inspecțiile locului, precum și notificările și schimburile de date, au rămas până în prezent de necontestat.

Conform primelor schimburi de date, Rusia a depășit limita numărului de focoase la sfârșitul anului 2011, dar începând cu 1 martie 2012 a fost în mod constant sub linie în ceea ce privește vehiculele de livrare și focoasele dislocate. Înainte de începerea crizei din Ucraina, schimbul de date din octombrie 2013 arăta că Statele Unite au pus în aplicare unele reduceri dar încă depășeau limitele acordului New START în ceea ce privește atât focoasele, cât și sistemele de livrare dislocate. Rusia, în schimb, a rămas sub limite în ambele categorii .

Schimbul de date din aprilie 2014 a arătat că SUA au continuat reducerile și au implementat o reducere semnificativă a numărului de focoase și de sisteme de livrare, în timp ce Rusia și-a modificat tendința și a crescut semnificativ forțele, ajungând foarte aproape de limita de focoase dislocabile din Tratat .În comparație cu aceste evoluții, cel mai recent schimb de date a arătat că această tendință dezamăgitoare a continuat de partea rusă, iar numărul de forțe nucleare strategice dislocate de SUA a crescut, la ambele categorii.

După anexarea Crimeei și deteriorarea semnificativă a relațiilor, informațiile din octombrie 2014 au arătat că Statele Unite aveau un arsenal nuclear strategic dislocat de 1642 focoase și 794 vehicule, în timp ce Rusia avea 1643 de focoase și 528 de vehicule dislocate. Ambele părți au crescut numărul de forțe dislocate: Statele Unite au crescut cu 57 de focoase pe 16 lansatoare suplimentare și Rusia cu 131 de focoase pe 23 lansatoare suplimentare. Această tendință este îngrijorătoare, deoarece Rusia desfășoară în prezent mai multe focoase nucleare strategice și sisteme de livrare decât în februarie 2011, când Tratatul New START a intrat în vigoare.

Chiar dacă tensiunile din Ucraina nu reprezintă singurul motiv pentru performanța slabă a ambelor părți în ceea ce privește reducerea armelor nucleare strategice, aceasta este cu siguranța o reflecție dezamăgitoare privind înrăutățirea dintre Washington și Moscova. Cu toate acestea, este important să subliniem că nu există nici o îndoială că ambele state sunt încă în măsură să îndeplinească limitele Tratatului la termenul din 2018, iar cea mai recentă creștere a forțelor nucleare nu înseamnă o acumulare robustă a forțelor nucleare americane sau rusești.

Există o fluctuație naturală a numerelor, generată de intrarea și ieșirea lansatoarelor în perioada de reparații capitale. În cazul creșterii arsenalului nuclear al SUA, fluctuația vine în primul rând din încărcarea și descărcarea submarinelor purtătoare de rachete balistice (SSBN). Revenirea în serviciu a submarinului USS Virgini a generat o creștere cu 24 rachete nucleare, SLBM, a numărului de aproximativ 100 focoase nucleare dislocate. Dar performanța generală a SUA cu privire la implementarea New START este superioară celei a Rusiei, deoarece Washingtonul a redus arsenalul de 158 de focoase și 88 lansatoare dislocate din 2011.

Pe de altă parte, Federația Rusă are cu 106 focoase și șapte sisteme de lansare dislocate mai mult decât în 2011. Mărirea numărului vine din două surse: ritmul de introducere a unor noi rachete a fost dublat de la nouă la optsprezece rachete pe an, în timp ce ritmul de scoatere din uz a fost încetinit la 22 de rachete, față de numărul de 50 de rachete pe an. În plus față de aceste schimbări, numărul total de pe rachetele dislocate a crescut ușor. Un element important al noilor implementări este racheta balistică intercontinentală SS-27 Mod 2 (RS-24 sau Yars), care este capabilă să transporte până la patru focoase, și înlocuiește parțial rachetă SS-25 (RS-12 M sau Topol),care este o rachetă cu un singur focos. Cu toate acestea, la divizia Kozelsk, rachetele SS-27 înlocuiesc vechile SS-19 ,ceea ce va modera ușor tendința de creștere a încărcărilor de focoase, deoarece rachetele SS-19 aveau șase focoase în comparație cu cele patru focoase ale rachetelor SS-27. Alt element major al noilor implementări rusești este dat de introducerea submarinelor purtătoare de rachete din clasa Borei, cu șaisprezece rachete Bulava de tip SLBM cu aproximativ 100 de focoase fiecare.

Criza din Ucraina a încetinit cu siguranță implementarea reducerilor de arsenale strategice nucleare atât pentru SUA, cât si pentru Rusia. Este în interesul ambelor părți de a se monitoriza reciproc, mai ales într-o perioadă crucială când sistemele strategice vechi sunt eliminate treptat și se introduc altele noi, partea rusă indiferent de eforturile de modernizare ale Moscovei, trebuie să retragă aproximativ 240 de rachete strategice în următorul deceniu.

Nimic nu demonstrează mai bine valoarea transparenței decât înregistrările de verificare ale Tratatului New START, conform cărora SUA și Rusia au efectuat deja un total de 134 inspecții la fața locului și 7256 notificări de la intrarea în vigoarea acordului. Prin urmare, în pofida minimelor istorice în relațiile americano-ruse, menținerea Tratatului New START în vigoare rămâne un element important în păstrarea unui anumit nivel de transparență și cooperare în capacitățile nucleare strategice.

În cele ce urmează vom dezvolta câteva aspecte despre armele nucleare cu bătaie intermediară. În paralel cu dificultățile privind reducerea arsenalului nuclear strategic, domeniul armelor nucleare cu bătaie intermediară a suferit, de asemenea, obstacole serioase pe parcursul lui 2014. În acest sens, cel mai important reper a fost decizia SUA din iulie 2014 de a acuza oficial Federația Rusă de încălcarea Tratatului INF (Intermediate – Range Nuclear Forces) din 1987.

În fiecare an, Biroul Departamentului de Stat de Control, Verificare și Conformitate a Armelor prezintă Congresului un raport privind respectarea Controlului Armelor, Neproliferare și Acordurile de Dezarmare și Angajamente. In Raportul de Conformitate emis la 31 iulie 2014, Washington a declarat că "Federația Rusă se află în starea de încălcare a obligațiilor sale în temeiul Tratatului INF de a nu deține, produce sau testa rachete de croazieră lansate de la sol (GLCM) în gama de distanță de la 500 km la 5500 km, sau să dețină sau să producă lansatoare pentru astfel de rachete". Deși Raportul de Conformitate a făcut referire la o rachetă de croazieră lansată de la sol, niciodată nu au fost definite clar sistemele implicate, ce fel de încălcare a avut loc, sau când.

Dezbaterea academică despre o potențială încălcare a Tratatului INF de către Rusia se produce de ani de zile și cu toate că Raportul de Conformitate 2014 a făcut referire la o rachetă de croazieră de suprafață, niciodată nu au fost definite clar sistemele implicate, ce fel de încălcare a avut loc, sau momentul în care a avut loc potențiala încălcare a INF. Dezbaterea publică s-a concentrat în primul rând pe două sisteme, despre care se presupune că ar avea distanța de acțiune în limitele Tratatului INF : primul este RS-26 (Rubezh) "rachetă ICBM cu bătaie intermediară", iar al doilea este racheta de croazieră R-500 (Iskander-K).

Comunitatea de experți par să își concentreze atenția asupra rachetei de croazieră R-500, care este probabil mai ușor de dovedit drept o încălcare a Tratatului. Racheta R-500 a fost dezvoltată pentru sistemul Iskander și are o bătaie de 500 km. Există unele opinii ce spun că Federația Rusă a testat R-500 dincolo de bătaia de 500 km și rapoarte ce indică faptul că Rusia a fi pe punctul de a implementa sistemul, ceea ce înseamnă că acum este momentul potrivit pentru a exercita o presiune puternică asupra Moscovei.

Unii specialiști militari opinează că aceste rachete de croazieră R-500 ar putea permite Moscovei "să distrugă orice sistem de apărare, inclusiv majoritatea sistemelor actuale de apărare împotriva rachetelor balistice". De aceea, experții cred că includerea unei rachete de croazieră în sistemul Iskander poate fi în parte un răspuns militar al Rusiei la inițiativa NATO de apărare împotriva rachetelor balistice".

Pe de altă parte, racheta RS-26 pare a fi un caz mai dificil de confruntat, deoarece a fost testată o singură dată pentru distanță intercontinentală și se află așadar în limita acordului New START. Totuși, pe termen lung, poate constitui o problemă mai mare decât R-500, fiindcă R-26 este un sistem balistic cu mai multe focoase, capabil să atingă orice capitală din Vestul Europei, exact tipul de sistem de luptă pe care Tratatul INF a încercat să îl elimine.

Într-o situație de criză între Moscova și Estul Europei, această capabilitate ar putea constitui o amenințare pentru forțele NATO din Europa de Vest, ceea ce ar obliga NATO să acționeze prudent pe flancul estic al Alianței. Deși majoritatea sistemelor Iskander au fost dislocate până acum la frontierele europene ale Rusiei, se presupune că prima unitate care a primit în dotare sistemul R-26 este Divizia 29 de Rachete de Gardă din Irkutsk, Siberia, ceea ce sugerează că dezvoltarea sistemului este axată doar pe sistemul NATO de apărare anti-rachetă, ci și pe capacitatea de rachete a Chinei, aflată în creștere.

Referitor la momentul formulării acuzațiilor, există rapoarte privind posibile violări ale tratatului de către Rusia, rapoarte ce datează din 2007 (prima testare vizibilă a rachetei R-500), iar Subsecretarul de Stat pentru Controlul Armelor și Securitate Internațională, Rose E. Gottemoeller, construiește un caz începând din mai 2013. Raportul de Conformitate din 2014 conține cu certitudine un mesaj politic puternic, iar decizia Moscovei privind modul de abordare a situației va influența perspectiva controlului armamentului nuclear.

În acest sens, fostul director al Politicii de Apărare și Control al Armamentului din Consiliul de Securitate Națională de la Casa Albă, Steve Andreasen, trasează patru opțiuni pentru Moscova:

"(1) de a rămâne în tratat, admițând o încălcare a INF și întrerupând activitățile interzise de acesta;

(2) de a rămâne în tratat, fără a admite o încălcare INF, dar întrerupând activitățile interzise de tratat;

(3) de a rămâne în tratat, fără a admite o încălcare INF și continuând în secret activități interzise de acesta; sau

(4) de a se retrage din tratat și a continua activități de aceasta”. În opinia lui Andreasen, primele două opțiuni au probabilitate scăzută; cel mai probabil, Rusia va încerca să rămână în INF, fără a recunoaște o încălcare, dar continuând activitățile sub acoperire. Moscova a probat aceste lucruri ,care s-au întâmplat și până acum.

În declarația din 10 decembrie 2014, în fața Camerei Reprezentanților, Gottemoeller și Brian McKeon, prim secretar adjunct al Apărării pentru politica, au susținut că SUA își menține angajamentul față de continuarea viabilității Tratatului INF și au avut loc mai multe discuții bilaterale pentru a aduce Rusia înapoi la respectarea propriilor obligații.

De cealaltă parte, Rusia nu a recunoscut violările tratatului, ba chiar a acuzat m de încălcare prin deținerea de rachete balistice, de vehicule aeriene fără pilot cu armament și sistemul de lansatoare Aegis, despre care se spune că este capabil să liseze rachete de croazieră Tomahawk.

Cu aceste acuzații, este dificilă reclădirea încrederii între cele două părți. Dar retragerea din Tratatul INF nu este o soluție. Statele Unite susțin revizuirea ’’unei măsuri diplomatice, economice și militare, pentru protecția intereselor Statelor Unite și ale Aliaților săi și pentru a încuraja Rusia să își respecte angajamentele privind controlul armelor nucleare”.

În momentul de față, aplicarea unei presiuni politice și economice asupra Rusiei pare a fi strategia corectă, forțând Moscova să reacționeze cumva la acuzațiile aduse împotriva ei. Dacă Moscova intenționează să disloce rachete cu bătaie intermediară, va trebui să se confrunte cu consecințele politice și chiar militare ale modificării regimului armelor nucleare.

În continuare vom dezvolta câteva opinii cu referire la Forțele Nucleare non-strategice. In domeniul armelor nucleare non-strategice, criza din Ucraina a realimentat discuțiile asupra rolului armelor nucleare tactice americane în Europa și a ridicat numeroase întrebări privind pozițiile acestora și viitoarele modernizări.

Deși NATO nu a făcut public numărul și pozițiile armelor nucleare americane dislocate în Europa, cercetătorii au încercat să monitorizeze modificările acestora, în baza unor documente neclasificate și declarații ale agențiilor și oficialilor americani și NATO.

Într-un raport din 2012 al Federației Oamenilor de Știință Americani, privind Armele Nucleare Non-strategice, expertul Hans M. Kristensen a estimat că SUA are în prezent dislocate în Europa aproape 200 de bombe B61-3 și B61-4. Conformi acestui raport, armele sunt dispuse în șase baze militare din cinci state membrei NATO. Mare parte din aceste arme este destinată a fi livrată de aeronavele țărilor care le găzduiesc.

În ceea ce privește viitorul acestor arme, Alianța este împărțită: înainte de Conceptul Strategic din 2010, oficialii germani (de exemplu, ministrul de externe, Guido Westerwelle) au declarat oficial că guvernul lor sprijină retragerea acestor arme, iar belgienii și olandezii par, de asemenea, să fie în sprijinul retragerii (precum și mai multe alte state membre NATO).

În schimb, noii membri NATO pledează pentru staționarea în continuare în Europa a armelor nucleare tactice americane, deoarece se atribuie acestor arme o valoare politică importantă, fiind considerate cele mai puternice simboluri ale angajamentului Statelor Unite de a-și apăra aliații europeni.

Evenimentele din Ucraina au avut consecințe diferite asupra dezbaterii pe tema acestor arme nucleare tactice. Deși criza nu a avut o dimensiune nucleară, în sensul că nimeni nu crede că angajarea armelor nucleare ar fi fost soluția pentru această situație, președintele rus Vladimir Putin a folosit capacitățile nucleare robuste ale țării sale drept o acoperire pentru a acționa fără consecințe.

Pe parcursul anului trecut, Moscova a folosit "cartea nucleară" de a determina Occidentul să se gândească de două ori înainte de a acționa în Ucraina – conceptul de lovitură nucleară pentru limitarea conflictului a fost reintrodus în dezbaterea publică; oficiali ruși și personalități mass-media au avertizat în mod repetat Occidentul despre puterea distructivă imensă a arsenalului nuclear rus, amintind administrației Obama că "Rusia este singura țară din lume care este realmente i capabilă să transforme Statele Unite în cenușă radioactivă".

Pe lângă aceste amenințări retorice, mai multe zvonuri au apărut cu privire la armele nucleare rusești dislocate în Crimeea. Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a afirmat că Rusia avea dreptul să disloce arme nucleare oriunde pe teritoriul său, care include recent anexata Crimeei. În acest sens, Comandantul Suprem al Forțelor Aliate NATO din Europa, generalul american Philip Breedlove, a confirmat în noiembrie 2014 că Rusia și-a mutat forțele cu capabilitate nucleară în Crimeea, dar a afirmat și că NATO nu știe dacă au fost dislocate focoase reale în regiune.

În pofida acestor declarații ambigue, analiștii nu au găsit nici o dovadă concretă că se produc în prezent noi implementări majore în Crimeea (inclusiv desfășurarea de focoase nucleare reale). Având în vedere că flota rusă de la Marea Neagră, din Sevastopol a avut forțe cu capabilitate nucleară timp de zeci de ani, în prezent mai multe nave și submarine nu pot oferi o nouă capabilitate în acest sens.

Aceste incertitudini reflectă însă în mod clar pericolele de confruntare a capacităților convenționale și forțelor nucleare non-strategice, adăugând crizei din Ucraina o dimensiune nucleară anormală, și nevoia de analiză atentă a mesajului pe care ambele părți intenționează să-l emită prin aceste noi implementări.

În cele ce urmează vom dezvolta câteva opinii despre sistemul balistic de apărare în Europa. Criza din Ucraina nu a afectat numai dezbaterea privind armele nucleare. A avut, de asemenea, o anumită relevanță pentru Abordarea Europeană Adaptivă în etape (EPAA) a NATO privind sistemul de apărare antirachetă balistică (BMD), care este un element crucial al arhitecturii securității europene, iar dezvoltarea sa va influența cu siguranță discuțiile de dezarmare dintre SUA și Rusia. În acest sens, presiunea crizei a stimulat câteva sugestii pentru accelerarea desfășurării EPAA și transformarea într-un mod care ar oferi o mai bună acoperire împotriva rachetelor lansate din Rusia. În forma sa actuală, NATO insistă asupra faptului că sistemul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci are drept scop apărarea împotriva lansărilor de rachete potențiale din Orientul Mijlociu; și dacă sistemul ar fi fost îndreptat împotriva Rusiei (cum susține Moscova), pozițiile de desfășurare ar diferite. Sugestiile de transformare a sistemului au inclus revigorarea Fazei IV (care fusese anulată în martie 2013 de către Secretarul American al Apărării Chuck Hagel) și dislocarea în Marea Baltică și Marea Neagră a navelor echipate cu Aegis-BMD.

Totuși, acești pași ar declanșa cel mai probabil critici dure din partea Moscovei în cazul în care tensiunea ar escalada, ar putea conduce la contramăsuri grave. Federația Rusă a amenințat deja că va răspunde la orice încercare a NATO de subminare a capabilității sale nucleare de descurajare. În pofida agresiunii rusești din Ucraina, extinderea EPAA ar fi contraproductivă și doar ar escalada tensiunea deja existentă.

În schimb, Washington și aliații săi europeni ar trebui să continue punerea în aplicare a celor trei faze anunțate, care nu ar include capacitatea de apărare împotriva rachetelor ICBM și ar demonstra în mod clar că sistemul este construit pentru abordarea amenințărilor din Orientul Mijlociu și nu din Rusia.

În acest sens, în cazul în care Alianța decide să mai anuleze din etape, aceasta ar trebui să se întâmple numai în schimbul unor măsuri concrete din partea Rusiei.

Într-o scrisoare din 2012 a Academiei Naționale de Științe (NAS) adresată Congresului, experții NAS au subliniat că "Faza IV, așa cum este definită în prezent, este necesar destinată apărării în teatru de operații și este, în cel mai bun caz, mai puțin decât optimă pentru apărarea teritoriului național. Dacă Fazele I-III sunt puse în aplicare integral, capacitatea de interceptare suplimentară a Fazei IV nu este necesară : pentru apărarea europeană, sau a altui teatru de operații".

Conform acestei evaluări, motivul principal de anulare în 2013 a Fazei IV, despre care s-a crezut că ar avea unele capacități limitate împotriva unei părți din mijloacele ICBM, a fost faptul că sistemul nu a fost cu adevărat necesar pentru apărarea în teatru a Europei, pe de o parte și pe de altă parte, nu avea capacitatea să protejeze zona continentală a SUA.

Chiar dacă această decizie a fost bazată doar pe capacitățile tehnice ale sistemelor și nu a fost menită să facă vreo concesie la cererile rusești, SUA au așteptat o oarecare bunăvoință din partea Moscovei pentru faptul că a eliminat elementul cel mai îngrijorător al EPAA. Cu toate acestea, Washington-ul nu a primit în nimic în schimb, de fapt, relațiile s-au înrăutățit de atunci.

În același timp, construcția EPAA se bucură de sprijin puternic printre noii membri ai NATO, deoarece ancorează SUA pe bătrânul continent și simbolizează angajamentul său ferm față de Europa. Prin urmare, cea mai bună strategie în acest moment este continuarea implementării celor trei faze inițiale, precum și articularea clară că sistemul este încă îndreptat împotriva capacităților IRBM din Orientul Mijlociu. Orice limitare suplimentară a dislocării poate fi numai parte a unei negocieri care consolidează întreaga arhitectură de securitate europeană.

Liderii NATO au luat câteva decizii importante la summitul din Țara Galilor. Înființarea forței întrunite a NATO de Reacție Foarte Rapidă a reprezentat una din măsurile luate în urma întrunirii Aliaților. Summit-ul este perceput de teoreticieni și practicieni deopotrivă ca istoric și punct de cotitură pentru Alianță.

Indicațiile date de liderii NATO celor responsabili cu planificarea privitor la VJTF (Very High Readiness Joint Task Force) sunt clare: noua forță va fi parte a NATO Response Forcé (NRF); aceasta va ñ o forță comună și va trebui să fie capabilă să se desfășoare rapid. De asemenea, important este faptul că noua forță poate fi dislocată la periferia teritoriului NATO. Acest lucru ar trebui să fie interpretat ca un compromis, pentru a obține sprijinul acestor aliați de pe flancul sudic, care sunt mai preocupați de amenințări precum Statul Islamic al Irakului și Levant (ISIL) decât de agresiunea rusă.

Un accent mai puternic pe apărarea colectivă în urma summitului din Țara Galilor ar putea da o a doua șansă forțelor de tip stand-by, deoarece unele argumente din trecut împotriva angajării (de exemplu, nu se potrivesc cu misiunile de stabilizare și reconstrucție) nu mai sunt relevante. Acest tip de critică se regăsește în articole ce pledează pentru crearea unei forțe NATO specifice pentru stabilizare și reconstrucție.

Mediul strategic poate favoriza, de asemenea, creșterea finanțării apărării și securității în majoritatea capitalelor Alianței, ceea ce ar reduce greutatea argumentelor financiare. Pentru a se asigura că această forță de reacție rapidă nu suferă aceeași soartă ca NRF, este recomandabil ea următoarele puncte să fie puse în aplicare : o revizuire a acordurilor de finanțare pentru a crea stimulente pentru aranjamente, chiar dacă aceasta include o extindere a finanțării comune; un mecanism flexibil, dar realist de activare, care să respecte prerogativele naționale, dar care să consolideze credibilitatea forței de înaltă pregătire; mecanisme de comandă și control robuste, care pot include autoritate crescută pentru SACEUR; Sprijin larg pentru conceptul anterior declarării forței Capacității Operaționale Inițiale, pentru a se asigura că este prezentă de la bun început voința politică de finanțare și utilizare la nevoie a VJTF.(Abts, 2015)

"Cheia succesului NATO pe parcursul a mai mult de șase decenii a fost opacitatea sa de a se adapta la circumstanțele modificate”, a scris un analist cu două luni înainte de Summit.(Kamp, 2014) Indiferent dacă VJTF poate liniști aliații din regiune va depinde de alocarea unui număr suficient de forțe, cu capabilități suficiente și opacitate de reacție rapidă.(Sloan, 2014) Dacă Alianța greșește, consecințele vor fi mult mai ample decât soarta unei forțe de tip stand-by.

Neîncrederea și rivalitatea s-au dezvoltat între comunitatea euroatlantică și Rusia asupra viitorului Regiunii Mării Negre și al creării potențialului de escaladare. Pentru SUA și Rusia, a devenit clar că o strategie puternică de promovare și apărare a intereselor în regiunea Mării Negre este extrem de importantă.

3.5 Conflictele înghețate din regiunea Mării Negre

Precursorul entității nerecunoscute a Osetiei de Sud a fost creat ca regiune autonomă georgiană în aprilie 1992. Primele conflicte din Osetia de Sud care s-au soldat cu pierderi umane au avut loc în 1989, ca urmare a unor confruntări politice, etnice și ideologice de sorginte naționalistă.

În 1990 Osetia de Sud se autoproclamă republică unională în cadrul fostei Uniuni Sovietice, iar în 1991 tensiunile între autoritățile centrale de la Tbilisi și cele locale cu privire la statutul juridic și administrativ al Osetiei de Sud escaladează în conflict deschis.

Trupele trimise de Ia Moscova, facțiunile paramilitare din Osetia de Sud și de Nord și mercenarii din Caucazul de Nord pe de-o parte, iar pe de altă parte Garda Națională georgiană, s-au confruntat într-un război de tip clasic. Bilanțul conflictului a fost dezastruos în ambele tabere, numărând 1000 de persoane decedate și aproximativ 2500 rănite. În urma războiului s-au consemnat numeroase distrugeri ale infrastructurii critice. Numărul de refugiați din Osetia de Sud a atins 100.000, iar în interiorul frontierelor Georgiei un număr de 23.000 de oameni au fost strămutați (Biro, 2013). Osetinii din Georgia și Osetia de Sud s-au refugiat în Osetia de Nord, republică din componenta Federației Ruse care devine scena conflictului osetino – inguș în octombrie 1992.

În urma încetării conflictului deschis, Osetia de Nord a găzduit populația de origine osetină din Osetia de Sud și Republica Georgiană. Osetia de Nord era parte integrantă a Federației Ruse, iar în scurt după conflictul din Sud, în octombrie 1992, ia parte la războiul cu populația de origine ingușă.

Războiul ia sfârșit în 1992 în urma semnării acordului de la Soci, intermediat de Kremlin. Federația Rusă elaborează un acord dezavantajos pentru Georgia, care în condițiile războiului civil și amenințării deschiderii celui de-al doilea front în Abhazia, este forțată să semneze documentul.

Acordul prevede delimitarea zonelor controlate de părți în interiorul Osetiei de Sud, Georgia păstrând controlul doar asupra zonelor cu localități gruzine.

De asemenea, acel acord stipula și crearea unei comisii mixte de control, compusă din reprezentanții Federației Ruse, Georgiei, Osetiei de Sud și Osetiei de Nord, care era însărcinată cu supravegherea încetării ostilităților din teritoriu. Documentul mai prevedea și crearea unei forțe de menținere a păcii, compusă din militari ai Rusiei, Georgiei și Osetiei de Nord, fiecare contribuind cu 500 de luptători. Această grupare de menținere a păcii era dată sub comanda Federației Ruse. Concomitent, OSCE trimite în regiune o misiune de observatori pentru a monitoriza implementarea măsurilor de pace.

În 1994, funcțiile Comisiei Mixte de control dominate de Rusia sunt lărgite printr-un acord adițional, aceasta fiind investită cu competențe pentru facilitarea identificării soluțiilor politice pentru conflict. Cu ocazia implementării actului adițional, Moscova invită OSCE, organism pe care Federația Rusă l-a creat și în cadrul căreia are drept de veto, să ia parte la ședințele comisiei.

În capitala regiunii secesioniste a Osetiei de Sud, în orașul Țhinvali, a avut loc în 1995, prima întrevedere în noua formulă, care a prefațat dezbaterile ce-și puneau soluționarea pașnică a conflictului. O serie de întâlniri între autoritățile de la Tbilisi și secesioniști se soldează cu semnarea documentului provizoriu pentru soluționarea conflictului. Documentul de la Baden din 13 iulie 2000, formulează patru principii în procesul de soluționare a conflictului: recunoasșterea integrității teritoriale a Georgiei, dreptul la autodeterminare și relații cu statut special între Osetia de Sud, Osetia de Nord, recunoașterea viitorului statut politico teritorial al Osetiei de Sud, existența garanțiilor internaționale pentru respectarea acestor principii.

De la finalul conflictului deschis, situația de securitate regională are o dinamică invizibilă, evoluând în sensul dorit de Moscova prin înghețarea politică a conflictului și menținea regiunii separatiste. În 1994 a luat ființă un curent ce a escaladat după 2002, prin care se acorda cetățenia rusă tuturor persoanelor solicitante din Osetia de Sud. Astfel, unui procent de 90% din populația provinciei secesioniste îi este acordată cetățenia rusă.

Ulterior, regiunea separatistă a Osetiei de Sud a fost alimentată în mod constant cu finanțe provenite de la Moscova, printr-o schemă financiară ce prevedea transferul monetar rus în bugetul local al Osetiei de Nord.

Creșterea volumului comerțului ilicit de substanțe psihotrope și a contrabandei de țigări și armament a fost susținută de faptul că secesioniștii din Osetia de Sud dețineau controlul asupra magistralei transcaucaziene de hidrocarburi, ce unea Georgia de Federația Rusă. Vânzarea hidrocarburilor furate direct din magistrală reprezenta o sursă importantă de venit, alături de resursele financiare provenite din activitățile ilegale expuse anterior.

Astfel, pe teritoriul Osetiei de Sud ia amploare fenomenul criminalității transfrontaliere, traficul cu armament, droguri și alcool. Regiunea secesionistă a devenit astfel problema de securitate a Georgiei, fiind un centru al criminalității organizate. În mod excepțional, toate aceste contacte prilejuite de contrabanda între populația osetină și cea georgiană au menținut un climat regional relativ stabil.

Eduard Kokoiti a devenit în 2001, președintele secesioniștilor autoproclamați din Republica separatistă Osetia de sud. Noul lider a dus o politică servilă față de Kremlin, adaptându-și retorica la integrarea în frontierele Rusiei. În 2002, după venirea militarilor americani la Tbilisi, liderul separatiștilor a cerut Moscovei chiar recunoașterea internațională a independenței Osetiei de Sud.

Ca urmare a reușitei revoluției trandafirilor, în 2003, președintele Mihail Saakașvili a reconfirmat intențiile Georgiei de refacere a teritoriului național și de aderare la Alianța Nord Atlantică. Republica Georgiană a acționat în sensul implicării comunității internaționale în negocierile conduse până atunci de la Kremlin, dar și în sensul internaționalizării coaliției de menținere a stabilității.

Autoritățile centrale georgiene de la Tbilisi au creat o administrație osetină paralelă, pe care o controlează și unde au investit fonduri substanțiale pentru a spori activitatea economică. Georgia a depus eforturi pentru sporirea capabilităților militare și a adoptat un cadru juridic care să creeze condiții favorabile pentru soluționară conflictului din Osetia de Sud.

Sub impactul evoluțiilor interne în Georgia și Osetia de Sud, relativa stabilitate în zona de conflict se degradează rapid, rezultând o serie de incidente ce implică pacificatori, blocări de drumuri, schimburi de focuri, militarizarea regiunii și acțiuni militare de intensitate mică în 2004-2007.

În contextul declarării independenței provinciei Kosovo în 2008, Rusia amenință cu recunoașterea entităților separatiste în spațiul post sovietic, iar Georgia este data drept exemplu. În vara lui 2008, tensiunile escaladează într-un război de proporții între Rusia și Georgia. Ostilitățile au generat noi fluxuri de refugiați și persoane deplasate intern.

Georgia a pierdut controlul asupra localităților populate anterior de gruzini, care au fost vandalizate și distruse pentru a preveni reîntoarcerea acestora în teritoriile disputate. Acordul de pace a fost intermediat de Uniunea Europeană, care și-a asumat un rol vizibil mai activ, trimițând în zonă observatori pentru a monitoriza sistarea focului fără a avea acces în Osetia de Sud.

Federația Rusă recunoaște independența și, contrar prevederilor planului de măsuri luate de Medvedev și Sarkozy cu privire la lansarea discuțiilor internaționale pentru asigurarea securității în zona de conflict, declanșează măsuri de transformare a Osetiei de Sud în protectorat rusesc.

Astfel, în urma desființării contingentului de pacificatori, sunt create baze militare rusești, începe delimitarea frontierei între Osetia de Sud și Georgia prin desfășurarea trupelor de grăniceri ruși, misiunea OSCE este evacuată ca urmare a veto-ului Rusiei când s-a pus problema de a i se prelungi mandatul, începe construcția conductei directe de gaze -între Osetia de Nord și Osetia de Sud, se alocă fonduri federale pentru reconstrucția infrastructurii.

Incidentele armate au existat în continuare de-a lungul frontierei interne ce separă Georgia de Osetia de Sud, prin aplicarea unor metode obscure de reținere ilegală a persoanelor civile neimplicate în conflict. În toată această perioadă Federația Rusă a refuzat trecerea la aplicarea în totalitate a punctelor asumate în planul Medvedev-Sarkozy.

Din punct de vedere cronologic și al intensității armate, conflictul din Nagomo-Karabah este primul conflict etnic, politic și teritorial din fostul spații sovietic. Acest conflict a înregistrat primele revendicări în februarie 1988, ca urmare a unor evenimente demonstrative pe scară largă în capitala Armeniei, Erevan și în capitala Karabahului, Stepanakert.

Mișcările de masă au înregistrat victime și revendicări de schimbare a graniței dintre Armenia și Azerbaidjan, prin transferul autorității administrative a enclavei Karabahului din jurisdicția Azerbaidjanului în cadrul Armeniei.

Răspunsul nu s-a lăsat așteptat și a venit sub forma unor revolte declanșate aparent spontan împotriva minorității armene în orașul Sumgait, soldate cu un număr relativ mic de morți. În capitalele ambelor state implicate au avut loc demonstrații ca urmare a acțiunilor din Sumgait. Aceste demonstrații au lăsat în urmă sute de victime, soldându-se și cu emigrarea masivă a populației azere și armene spre patriile istorice,dar și spre fosta Uniune Sovietică.

În 1991 Karabahul își declară independența, iar un an mai târziu ca răspuns la anularea autonomiei de către Azerbaidjan, organizează un referendum care decide cu un procentaj foarte mare în favoarea secesiunii și unirii cu Armenia.

Din 1992, conflictul escaladează în război generalizat, soldându-se cu mii de morți de ambele părți, dar și cu mii de refugiați. Între 1992 și 1994 forțele armate ale Azerbaidjanului au purtat succese militare sporadice.

Având sprijinul armatei trimise de la Erevan și beneficiind indirect de ajutorul trimis de la Moscova, inițial Karabahul a menținut controlul asupra propriului teritoriu, iar ulterior a ocupat teritorii însemnate ce aparțineau Azerbaidjanului, fapt ce i-au permis dezenclavizarea sa față de Armenia, creându-și astfel o regiune tampon cu scopul militar declarat ca fiind de autoapărare.

Drept urmare, Azerbaidjanul a pierdut o parte din teritoriul său, fiind nevoit să se retragă pe poziții dezavantajoase, renunțând temporar la soluționarea militară a conflictului, prin semnarea unui acord de încetare a focului intermediat de Rusia în 1994 la Bișkek. Astfel, având în vedere faptul că este în vigoare și la momentul actual, Acordul de pace de la Bișkek reprezintă cel mai lung document de încetare a conflict armat semnat în lipsa unei terțe părți.

Prin întâlnirea din august 1994 de la Moscova între părțile beligerante – Azerbaidjanul de o parte și Armenia și Karabahul de cealaltă parte – începe procesul de negociere politică pentru statutul Karabahului și soluționarea conflictului.

Pe fondul desfășurării unor conflicte armate repetate de intensitate redusă pe linia de demarcație a frontului, până în 1997 nu are loc avansarea semnificativă a negocierilor, Azerbaidjanul reușind prin insistențe majore excluderea regiunii separatiste a Karabahului din formatul negocierilor.

În anul 1997, ca urmare a parcurgerii unui proces îndelungat de cinci ani în care marile puteri cu interese regionale și-au afirmat pozițiile sub spectrul OSCE, dar și urmarea numeroaselor runde de negocieri, a fost inițiat un plan de pace. Negocierile asupra planului de pace inițiat în 1997, aveau să continue încă un an.

Administrația centrală de la Baku respinge soluția finală de compromis a unui stat comun care prevedea faptul că regiunea Karabahului ar fi urmat să rămână de jure subiect confederativ în cadrul Azerbaidjanului, dar cu legături geografice cu Armenia prin menținerea coridorului Lacin în componența Karabahului.

În următorii ani se accentuează instrumentalizarea procesului de negociere asupra Karabahului în lupta politică internă a ambelor state implicate și înghețarea procesului de negociere ca rezultat al politicii extreme practicate de partidele războiului, dar și al respingerii a cel puțin trei planuri de pace.

În Armenia, pozițiile moderate ale președintelui din 1998 l-au costat fotoliul de lider în urma unei lovituri de stat ce a provocat în următorii ani lupte interne între diferite facțiuni, asasinate la cel mai înalt nivel și destabilizare generalizată a scenei politice.

În Azerbaidjan, în 1999, în urma negocierilor pe marginea Planului Globe, care prevedea schimbul de teritorii între Armenia și Azerbaidjan, astfel încât în locul Karabahului și coridorului Lacin, Azerbaidjanul urma să aibă acces direct la enclava Nahicevan. În urma propunerii acestui plan lideri politici și militari importanți și-an prezentat demisia în bloc, trecând în opoziție. Odată în plus, aceștia au radicalizat scena politică internă, pentru ca în final, planul să fie respins de către Azerbaidjan.

În perioada ce a urmat conflictul a rămas persistent, având tente de cronicizare. În paralel, părțile beligerante declanșează cursa înarmărilor, sporind probabilitatea reizbucnirii ostilităților. Evacuarea trupelor și a tehnicii de război a Federației Ruse de pe teritoriul Georgiei, concomitent cu începerea transportului strategic militar în Armenia, a provocat reacții adverse ale Azerbaidjanului.

Un moment de inflexiune a fost în 2008, ca rezultat al războiului ruso-georgian, dar și ca urmare al unui “dezgheț” temporar al relațiilor dintre Turcia și Armenia, pus în practică prin parafarea normalizării a relațiilor diplomatice bilaterale.

Așadar, prin acțiunile directe de mediere ale Moscovei, în noiembrie 2008, Armenia și Azerbaidjan au semnat pentru prima dată un document comun, începând din 1994, când au parafat acordul de încetare conflictului. În documentul semnat în 2008, cele două părți convin asupra unei soluționări politice a conflictului dintre ele, în conformitate cu principiile de drept public internațional.

În acest context pe parcursul anilor 2009-2010, a avut loc o impulsionare vizibilă a negocierilor bilaterale, dar fără înregistrarea unor progrese evidente .

Republica Abhazia a deținut un statut privilegiat în cadrul Georgiei încă din anii 1920, atunci când bolșevicii preluau frâiele puterii de la Moscova. La nivelul administrației celor două capitale, respectiv Tbilisi și Suhumi, s-au numărat multe dispute administrative și teritoriale, demografice și culturale în decursul trecerii a 70 de ani de regim sovietic.

Disputa cu privire la statutul Abhaziei în cadrul republicii Georgia a degenerat în confruntările din Suhumi din 1989, soldate cu morți și răniți. Situația a rămas tensionată, iar în august 1992 izbucnește un război care implică pe de o parte, unități paramilitare abhaze, voluntari din Caucazul de Nord, cazaci și unități militare rusești (flota, aviația și trupe terestre), iar pe de altă parte, garda națională georgiană și poliția. Pe durata desfășurării războiului populația georgiană a fost supusă masacrelor și acțiunilor de purificare etnică.

În 1994, sub înaltul patronaj al ONU, OSCE și al Kremlinului, cele două părți beligerante au semnat la Moscova un acord de încetare a focului, după încălcări repetate ale acordurilor anterioare de încetare a conflictului. Noul acord stipula ființarea unei regiuni cu forțe de menținere a securității și a păcii, având în compunere doar luptători trimiși de la Moscova. Toate activitățile convenite prin Acord urmau să fie monitorizate de misiunea de observare a ONU.

Aflându-se în pragul colapsului statal din cauza războiului civil, Georgia acceptă termenii Moscovei de a adera la CSI(în 1993 se semnează, iar în 1994 se ratifică), organizația care aprobă decizia cu privire la operațiunea de menținere a păcii, și acceptă crearea a patru baze militare rusești pe teritoriul său.

Ulterior, la summitul OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia își asumă obligația de a evacua complet bazele militare din Georgia, promisiune ce a fost îndeplinită parțial până la izbucnirea războiului din august 2008. Acceptarea prezenței militare rase de către Georgia a determinat CSI să introducă în 1996 sancțiuni economice împotriva Abhaziei.

În 1993 este format un grup al prietenilor Georgiei, care includea SUA, Germania, Franța și Marea Britanie, cu scopul de a identifica soluții pașnice în conflictul abhazo-georgian. Mai târziu, în grup a fost acceptată și Federația Rusă, iar gruparea s-a transformat în Prietenii Secretarului General al ONU.

În 1994, ONU lansează Procesul de la Geneva pentru negocieri în următorul format: părțile beligerante, Rusia, în calitate de coordonator și reprezentantul Secretariatului General al ONU care prezidează ședințele. Partea abhază refuză să participe la acest format și propune mutarea negocierilor la Moscova, în formula care ar elimina ONU din schemă și ar conferi Rusiei rolul central de mediator.

În 1997, Rusia promovează ideea semnării acordului de pace și a principiilor de cooperare între Georgia și Abhazia, acordul fiind similar celui semnat în urma războiului ruso-cecen. Această inițiativă a fost respinsă de Georgia. În 2001 Abhazia s-a retras din Consiliul de Coordonare, refuzând să ia în considerare documentul referitor la principiile de bază cu privire la distribuirea de competențe între Tbilisi și Suhumi, prin care Abhazia ar fi beneficiat de o autonomie extinsă.

Pe parcurs, termenii de încetare a focului sunt încălcați și se înregistrează o serie de incidente și lupte de intensitate medie între 1998 și 2008. Schimbările la vârful puterii în Georgia și Abhazia, suprapuse cu unele evoluții regionale – al doilea i război ruso-cecen, extinderea NATO spre Est, tensionează relațiile între Tbilisi și Suhumi și deteriorează rapid relațiile ruso-georgiene.

După mai multe runde de negocieri, Rusia și Georgia semnează o serie de acorduri la Soci în 2003, prin care Rusia și Abhazia urmau să beneficieze de prelungirea nelimitată a mandatului trupelor rusești de menținere a păcii sub autoritatea CSI și de consolidare a unei relații economice avantajoase.

Moscova propune în 2004 un plan de con-federalizare a Georgiei, acesta fiind respins de Tbilisi, în 2006 gruzinii propunând un plan de soluționare pașnică, apoi într-o formă revizuită în 2008, Rusia și Georgia propun oferirea autonomiei largi autorităților autoproclamate de la Suhumi. În 2008 Rusia ridică oficial sancțiunile economice împotriva Abhaziei și stabilește relații formale directe cu autoritățile separatiste de la Suhumi.

După izbucnirea ostilităților în Osetia de Sud, Rusia deschide al doilea front în Abhazia pentru a determina supra-extinderea forțelor armatei georgiene, în vederea dislocării unor contingente importante pentru apărarea părții de vest a Georgiei. Astfel, a avut loc debarcarea masivă a forțelor rusești, care sprijină armata abhază în preluarea controlului asupra defileului Kodori, ultima regiune aflată sub jurisdicția Georgiei din Abhazia.

Rusia a recunoscut independența Abhaziei, a dizolvat forțele de menținere a păcii și își arogă dreptul oficial de garant al securității acesteia, printru-un acord bilateral care prevedea dislocarea a două baze militare. Moscova și-a folosit dreptul de veto pentru a preveni prelungirea mandatului ONU în Abhazia și a lansat mai multe proiecte ce vizează intensificarea relațiilor economice și includerea Abhaziei în construcția obiectivelor pentru Olimpiada de iarnă de la Soci din 2014. În rândul puterii politice abhaze cresc suspiciunile cu privire la intențiile Moscovei de a absorbi integral Abhazia în Federația Rusă.

În 1989-1991, pe fondul perestroikăi, în Republica Moldova are loc o deșteptare națională manifestată prin afirmarea elitelor naționaliste, declararea limbii române ca limbă oficială, declararea suveranității și chiar a unificării cu România. Ca reacție, sindicaliștii întreprinderilor din Transnistria, numiți de Moscova, declanșează un proces de contracarare a acțiunilor cu caracter identitar național conduse de la Chișinău.

În 1992 conflictul politic escaladează într-un adevărat război deschis între Republica Moldova și Transnistria. Prin implicarea directă a armatei a 14-a ruse de partea Transnistriei, conflictul ia sfârșit în vara anului 1992, când la Moscova s-a semnat acordul de încetare a focului între președinții Republicii Moldovei și Rusiei.

La un an după încetarea ostilităților a început procesul de negociere a conflictului odată cu implicare OSCE ca mediator. Astfel, au avut loc runde de negocieri pe rând în 1997 și 1999, unde Federația Rusă și-a luat angajamentul de a-și atrage în totalitate trupele din Republica Moldova până la sfârșitul lui 2002. Angajamentele au fost onorate doar parțial.

În contextul tergiversării conflictului politico-militar, Transnistria își consolidează treptat cvasistatalitatea, cu ajutorul investițiilor ruse în energie, industria militară, metalurgie. Beneficii materiale importante au fost obținute din activități criminale – trafic de armament, persoane, substanțe interzise, și de contrabandă – țigări, alcool, pe fondul vacuumului statutar și juridic al Transnistriei.

La începutul anilor 2000, ca urmare a extinderii comunității euroatlantice către est, conflictele înghețate devin prioritate strategică occidentală. Uniunea Europeană și Alianța Nord Atlantică au încercat tot mai mult stabilizarea spațiul ex-sovietic considerat de către Federația Rusă drept vecinătate apropiată și în același timp spațiu propriu de interes strategic.

În 2003 a avut loc o tentativă eșuată de soluționare a conflictului transnistrean prin încercarea de negociere netransparentă și unilaterală a Moscovei, prin care s-a încercat federalizarea Republicii Moldova.

Începând cu 2004 s-au desfășurat un număr de procese de natură economică și politică cu impact vizibil, dar cu finalitate incertă, ce au accentuat intractibilitatea conflictului transnistrean.

La presiunea Uniunii Europene, Republica Moldova, cu ajutorul Ucrainei instituie primele tentative de control al activităților comerciale și economice transnistrene, cu scopul de a obliga companiile de acolo la transparență și responsabilitate fiscală de Chișinău.

Adevărata eficiență a acestei politici este realizată din 2005 când prin medierea și implicarea Comisiei Europene își începe activitatea EUBAM, care are drept scop monitorizarea frontalieră a Transnistriei și contracararea activităților de contrabandă și criminalitate, pe termen nedefinit. Ca urmare a implementării acestor politici, Transnistria a blocat calea ferată dintre Chișinău și Odessa, legitimând demersurile prin care își cere independența prin cazuistica din Kosovo.

În 2006, ca răspuns la acțiunile Republicii Moldova, Federația Rusă a impus embargoul comercial parțial, prin interzicere importului unor produse moldovenești pe piața internă, producând importante pagube economice.

Din 2007, pe fondul guvernării comuniste de la Chișinău și apoi al evenimentelor din 2008 din Georgia, începe un proces diplomatic netransparent cvasioficial de negociere care se soldează cu semnarea unei declarații trilaterale la Moscova.

În 2009, după venirea la puterea a pro-occidentalilor la Chișinău, problema transnistreană devine subiect de discuții bilaterale ruso-germane.

În 2010, în cadrul summitului de Meseberg, părțile beligerante propun un mecanism de securitate Uniunea Europeană – Federația Rusă, care să permită colaborarea în gestionarea crizelor și conflictelor regionale, Transnistria fiind menționată în mod expres.

Prin medierea experților europeni, în 2010 are loc redeschiderea traficului feroviar între Chișinău, Tiraspol și Odessa. În contextul crizei economice, Rusia susține financiar, economic și umanitar Transnistria, dar își urmărește interesul strategic de preluare a infrastructurii energetice zonale – termocentrala de la Cuciurgan.

CONCLUZII

În perioada ce a urmat Războiului Rece, Regiunea Mării Negre a intrat într-o perioadă de tranziție profundă către o nouă arhitectură geopolitică generată de mutațiile intervenite în raporturile de putere, afirmându-se drept o zonă geopolitică distinctă pe scena relațiilor internaționale.

Analiza evoluției geopolitice post Război Rece arată că Marea Neagră a devenit o mare deschisă. La acest statut a mai contribuit însă și un alt fapt: inaugurarea, la 25 septembrie 1992, a canalului Dunăre – Main- Rin. S-a creat astfel un nou culoar strategic ce reprezintă o cale navigabilă directă între Marea Neagră și Marea Nordului. Prin aceasta, strâmtorile Bosfor și Dardanele și-au diminuat într-o anumită măsură valoarea strategică, accesul la Oceanul Planetar realizându-se și prin noua rută fluvială Rin-Main-Dunăre.

În acest context subliniem și importanța economică dar și strategică a României, care controlează cele două terminale pontice ale căii fluviale continentale: gurile Dunării și canalul Dunăre – Marea Neagră. Cu toate acestea, canalul Dunăre-Main-Rin nu are o semnificație economică importantă, mai ales din cauza autorităților românești care nu au dezvoltat potențialul comercial al porturilor românești de la Dunăre.

Caracteristicile arealului pontic și principalele variabile geopolitice analizate pe parcursul capitolului al III-lea frontierele, raporturile militare, resursele energetice și conflictele înghețate conduc la o construcție regională consolidată geopolitic.

Importanța Convenției de la Montreux influențează geopolitica actuală a Regiunii Mării Negre prin implicațiile deosebit de benefice asupra economiilor statelor interesate de transportul maritim prin strâmtorile turcești.

Contribuția convenției de la Montreux este majoră pentru securitatea și interesele Turciei, fiind evident și beneficiul strategic și militar adus Rusiei. Convenția asigură Turciei și Federației Ruse statutul de puteri navale dominante în bazinul Mării Negre și posibilitatea neîngrădită a acestor state de a-și proiecta puterea maritimă în Mediterana.

Procesul de extindere al NATO și UE a adus comunitatea europeană și euro-atlantică pe coasta de vest, modificând percepția conform căreia „zona Mării Negre este periferia Europei și un lac rusesc” și crescând rolul geopolitic de interfață cu Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Aceste evoluții au transformat Regiunea Mării Negre dintr-o zonă de graniță și de separare a ideologiilor într-un areal unde cooperarea a fost identificată drept principalul mod de a contracara noile provocări geopolitice.

Dinamica regională contemporană a început să deplaseze Regiunea Mării Negre de la periferie spre centrul atenției occidentale.

Marea Neagră capătă noi percepții și dimensiuni în ecuația stabilității regionale, determinate, pe de o parte, de interesele economice ce se interferează în zonă, iar pe de altă parte, de evoluția evenimentelor politico-militare din proximitatea acesteia.

Putem vorbi de tripla calitate a regiunii: platforma proiectării forței militare în Asia și în Orientul Mijlociu, zonă de proiecție ca capacităților de contracararea amenințărilor asimetrice și zone cheie pentru testarea capacității de propagare a democrației și securității în afara Europei.

Factorul energetic, interesele economice și strategice de combatere a terorismului și ale altor amenințări non-convenționale din regiune justifică apariția și implicarea profundă a unei alte mari puteri în gestionarea și controlul mediului de securitate regional – Statele Unite.

Sporirea prezenței militare americane în Turcia, cât și prezența unor trupe specializate în lupta anti-guerilla în state precum Georgia, iar, mai recent, dislocare de baze militare în România și Bulgaria sunt factori care permit o cuantificare a importanței regiunii pentru factorii de decizie la Washington.

Slăbiciunea Rusiei și apariția energică a altor actori globali în regiune au făcut experții ruși să vorbească de generarea unui pluralism geopolitic în acest spațiu.

Interesele majore din arealul Mării Negre și comportamentul actorilor statali occidentali și al celor nonstatali cu vocație de securitate sunt date în principal de cursa de obținere și păstrare a controlului asupra producției și transportului de petrol, gaze naturale și metale rare de care dispune această regiune a globului, resurse care nu pot fi exploatate de însăși statele ale căror teritorii abundă în astfel de bogății datorită lipsei infrastructurii necesare și a fondurilor proprii necesare pentru a o crea.

Continuitatea maritimă spre Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, precum și către bazinul hidrografic al Dunării și al altor fluvii, include Marea Neagră pe unele dintre cele mai importante rute de comerț și turism internaționale.

În asigurarea securității energetice, UE pune accent pe instrumentele non militare, cum ar fi cele economice, tehnologice și politice. Pentru realizarea unei politici energetice cât mai complete, UE trebuie să continue să-și dezvolte capabilitățile de gestionare a crizelor militare și civil-militare, precum și mijloacele militare în termeni de monitorizare, management al riscului și pregătirea forțelor locale.

Astfel interesele comune energetice și de securitate unesc statele și organizațiile nonstatale în noul concept geopolitic al Regiunii Mării Negre. Până în 2014 când a izbucnit conflictul din Ucraina, liderii marcanți ai SUA și au identificat zone limitate de cooperare, în timp ce conflictele militare, politice și economice din regiunea Mării Negre s-au axat pe exploatarea și transportul de hidrocarburi din regiunea caspică spre piețele occidentale pe o rută fără control rusesc direct și echilibrul regional de putere. După episodul Crimeea contactele diplomatice între Casa Albă și Kremlin au atins un minim istoric după terminarea Războiului Rece.

Este necesar ca Federația Rusă să reconsidere extinderea Alianței Nord Atlantice către est. Perceperea aderării de noi membri la NATO ca un pericol pentru interesele sale de securitate dezvăluie adevăratele intenții ale Moscovei, cele de expansiune teritorială. NATO trebuie să combată sindromul liderilor de la Kremlin de după Războiul Rece și anume cel al recuperării imperiale.

Această idee este etalată poporului rus din interiorul propriilor frontierele, dar și etnicilor din afara granițelor din ce în ce mai des în ultima perioadă, motivând astfel în ochii populației acțiunile agresive din Ucraina, Georgia și Republica Moldova.

Convenția de la Montreux securizează interesele Turciei. În urma hotărârilor Convenției este absolut evident beneficiul strategic și militar adus Rusiei. Convenția asigură Turciei și Rusiei statutul de puteri navale dominante în bazinul Mării Negre și posibilitatea neîngrădită a acestor state de a-și proiecta puterea maritimă în Mediterana și de aici în oceanele Atlantic și Indian.

Statutul Turciei în Regiunea Mării Negre este deosebit de important din punct de vedere militar, deoarece acest stat încearcă să devină catalizator al tuturor țărilor riverane prin inițiativele multiple pe care le propune în domeniile politic și militar, în scopul realizării stabilității și securității regionale. Trinomul SUA- Turcia – Rusia reprezintă cheia viitoarelor procese și evoluții geopolitice din arealul Mării Negre.

Concepția SUA de reamplasare a bazelor sale militare din Europa și de dispunere a unor astfel de baze în România și Bulgaria precum și pe teritoriul fostei Uniunii Sovietice, în Georgia, care să răspundă mai bine actualelor interese geostrategice, întregește tabloul importanței Regiunii Mării Negre.

În ultimii ani factorul militar a avut un rol stabilizator și a contribuit în mod decisiv la asigurarea garanțiilor în ceea ce privește securitatea arealului Mării Negre.

În acest sens, forțele maritime ale statelor riverane Mării Negre prin activitățile casate în cadrul operațiilor de cooperare BLACKSEAFOR, Black Sea Hawk și Black Sea Harmony au avut un rol special.

Evoluția geopoliticii raporturilor militare desfășurate în zona Mării Negre consolidează statutul de areal geopolitic distinct pe scena relațiilor internaționale.

Prezența actorilor statali și nonstatali în arealul pontic realizează ca interesele geopolitice să devină, în timp, convergente în zona Mării Negre, întâlnindu-se atât la granița geografică ale celor trei areale: Europa, Eurasia și Orientul Mijlociu, dar mai ales la granițele politice, ideologice și religioase, elemente ce definesc construcția geopolitică distinctă a Regiunii Mării Negre.

Transformarea relațiilor în perioada de după Războiul Rece dintre statele ce aparțin arealului Mării Negre prin redefinirea granițelor interne dar și externe, prezența geografică la Marea Neagră a NATO și UE prin aderarea României și Bulgariei, prezența Uniunii Europene în vecinătatea Regiunii pontice ce a abordat programul O Sinergie pentru Marea Neagră prin Politica Europeană de securitate și apărare, jocul conductelor și asigurarea securității energetice, interesele strategice regionale exprimate de NATO și SUA privind echilibrarea balanței de și acțiunile de relocare a bazelor militare din Europa Centrală în zona pontică mizează ca Regiunea Mării Negre să se transforme dintr-o periferie și graniță ideologică într-un areal geostrategic aflat în mijlocul acțiunilor geopolitice transatlantice.

Conflictele înghețate, în esență, sunt conflictele nesoluționate și doar oprite într-un punct din cauza pericolului extrem de grav atât pentru zona respectivă, cât și securitatea internațională în ansamblul ei.

Ele pot reizbucni oricând, întrucât memoria colectivă, amestecul de populații și tensiunile create și acumulate în timp nu pot și nu vor putea fi ușor dezamorsate. Din păcate, aproape în fiecare din aceste zone, există interese ale unor mari puteri sau ale altor state o care nu pot fi încă armonizate.

Considerăm că așa cum istoria recentă și realitatea zilelor noastre o arată, conflictele înghețate constituie o permanentă sursă de instabilitate și riscuri pentru întreaga zonă. Regiunile în care acestea mocnesc pot fi oricând fieful nucleelor crimei organizate, iar zona Mării Negre devine, astfel, elementul de legătură al rețelelor care asigură afluxurile de stupefiante, arme și prostituție dinspre Asia Centrală și Rusia spre Occident.

De asemenea conflictele înghețate întrețin nivelul suficient de haos socio-politic necesar acoperirii și susținerii acțiunilor terorismului transnațional, a traficului de persoane și a traficului de armament.

Dinamica regională determinată de transformarea fostelor societăți comuniste; extinderea NATO și UE; impactul "conflictelor înghețate"; interesele SUA începând cu 11 septembrie 2001; natura schimbătoare a relațiilor ruso-turce; repetatele crize ruso-ucrainene referitoare la gazele naturale; războiul din august 2008 dintre Rusia și Georgia; decizia de redislocare a bazelor militare americane din Europa în România și Bulgaria cât și reamplasarea componentelor sistemului SUA de apărare aeriană anti-rachetă în România, instabilitatea mediului de securitate regional creată de evenimentele din Ucraina și impactul crizei financiare mondiale au schimbat Regiunea Mării Negre, în ultimele două decenii, dincolo de recunoaștere.

CAPITOLUL IV

În capitolul al IV-lea am urmărit analiza evoluției relațiilor internaționale în regiunea Mării Negre, rolul mecanismelor și structurilor de putere active regionale, rolul României în conturarea zonei Mării Negre ca areal geopolitic distinct. Analiza relațiilor complexe dintre Ucraina și Federația Rusă dar și rolul UE și NATO în contextul relațiilor internaționale din bazinul Mării Negre reprezintă punctele de final.

4. Dinamica raporturilor și relațiile internaționale din bazinul Mării Negre în perioada de după Războiul Rece

Balanța de putere reprezintă unul din conceptele fundamentale ale teoriei realiste din domeniul relațiilor internaționale, în sensul în care aceasta are rolul de a conduce și reglementa relațiile dintre entități statale ce au ca principală caracteristică suveranitatea. În lucrarea sa “Politica între Națiuni”, Hans Morgenthau afirma că există un instrument organizator al relațiilor dintre state și acesta este balanța de putere care asigură o ordine relativă pe arena internațională, așa încât securitatea într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă, de balanța de putere, numită și balanța de forță sau echilibru de forțe.

Balanța de putere reprezintă „o stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziție preponderentă și nu poate face legea pentru alții”(Bull, 1998). Paradigma echilibrului de putere este cel mai eficient instrument de reprezentare a dinamicii sistemului internațional modern.

4.1. Balanța de putere, un concept aplicat arealului Mării Negre

Ideea de balanță presupune necesitatea elementelor echilibrate de aceasta. În absența echilibrului, un element le va domina pe celelalte, cu consecințe potențial distructive asupra elementelor dominante. Scopul menținerii unui echilibru în balanța de putere este redarea stabilității sistemului, dar și a elementelor constitutive ale respectivului sistem.

Atunci când vorbim despre Balanța de putere, fenomenul de contrabalansare nu este universal, e delimitat de condițiile scopurilor, iar acesta apare ca răspuns la amenințările hegemonice. Astfel, este de așteptat să găsim tipare puternice ale contrabalansării, dar nu împotriva oricărui stat care conduce în cadrul sistemului, ci doar împotriva acelora care prezintă amenințări hegemonice, bazate pe capabilități. In mod similar, nu trebuie să ne așteptăm să găsim tipare puternice de contrabalansare împotriva creșterii puterii statului cel mai puternic din sistem, ci doar împotriva acelora care sunt deja mult mai puternice decât alte state. Puterea cea mai mare nu reprezintă neapărat o amenințare la adresa altor mari puteri din sistem, mai ales dacă nivelul superiorității sale este unul modest.

Concept cheie în analiza relațiilor internaționale dintre state, „puterea” reprezintă capacitatea unui stat de a influența un alt stat sau de a se opune controlului pe care un alt stat încearcă să-l exercite asupra sa. Această capacitate se fundamentează pe existența și valorificarea unor resurse de putere, materială sau nonmateriale (Frunzeti et al, 2011). Conform lucrării lui Hans J. Morgenthau, puterea unui stat este constituită din următoarele elemente: geografia, resursele naturale, populația, caracterul național, pregătirea militară, moralul național, capacitatea industrială, calitatea diplomației și a guvernării (Morgenthau, 2007).

In perioada Războiului Rece, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au fost în postura de superputeri globale, având capacitatea să-și proiecteze interesele la nivel mondial. Tocmai această bipolaritate a celor două superputeri a fost trăsătura dominantă a ordinii mondiale în perioada Războiului Rece. În jurul acestor poli s-au grupat state, alcătuind blocuri de putere antagonice – Alianța Nord Atlantică și Pactul de la Varșovia. Relația conflictuală a fost reprezentativă atât pentru Estul socialist cât și pentru Occidentul democrat, ocupând scena geopolitică a relațiilor internaționale (Balaban, 2006).

Odată cu disoluția fostei Uniuni Sovietice, lumea bipolară s-a transformat într-una cu un singur pol de putere, acesta fiind SUA. Sub umbrela NATO, proiectarea voinței economice și politice, a puterii militare a părut ușor de realizat pentru Statele Unite imediat după dispariția adversarului de la răsărit, SUA consolidându-și poziția destul de facil. Însă distanța relativ mare la care SUA au încercat să-și proiecteze puterea în vederea apărării intereselor geopolitice și geostrategice, a reprezentat un factor costisitor. Majoritatea geopoliticienilor indică faptul că lumea a intrat într-o eră nouă, cu multiple centre de putere.

Principalii poli de putere din bazinul Mării Negre în perioada Războiului Rece au fost URSS și Turcia. Fosta Uniune Sovietică și-a impus modul de conducere politică centralizat comunist asupra tuturor statelor din zonă în urma Tratatului de Varșovia. Membră NATO din 1952, impulsionată de SUA, Turcia, a fost singura putere zonală, căreia împreună cu Grecia, i-a revenit rolul de a echilibra balanța de putere regională.

Conform teoriei echilibrului amenințării dezvoltată de Stephen Walt, alianțele unui stat nu au rolul să echilibreze puterea în creștere a altui actor statal, ci să contrabalanseze amenințarea la adresa propriei securități dată de această creștere a puterii.

Astfel, am analizat nivelul de amenințare în baza a patru factori: puterea, proximitatea, capacitatea de ofensivă și intențiile ofensive.

Primul factor luat în considerare este puterea, capacitatea unui alt stat de a influența sau controla comportamentul statului vizat utilizând resursele de putere

disponibile. Aplicând acest factor din teoria lui Walt în regiunea Mării Negre, identificăm fosta Uniune Sovietică în postura puterii dominante. Aceasta a coagulat din punct de vedere ideologic și doctrinar toate statele central și est Europene. Singurele state care și-au păstrat sistemele de conducere democratice, având și opțiuni euroatlantice, au fost Turcia și Grecia.

După disoluția fostei URSS, balanța de putere regională s-a schimbat atât pentru actuala Federație Rusă, cât și pentru fostele state aflate sub conduceri politice socialist-comuniste. Aceste evoluții geopolitice din bazinul Mării Negre au fost de o însemnătate deosebită pentru toți actorii majori internaționali și regionali. Scena Relațiilor Internaționale a fost zguduită puternic de destrămarea fostului gigant de la răsărit. Consecințele acestei destrămări au fost reașezarea în noile frontiere a fostelor republicilor socialiste și reorientarea majorității statelor central-est Europene dinspre politica sovietică către valorile euroatlantice ale Uniunii Europene și NATO.

Proximitatea este al doilea factor utilizat în analiza echilibrului amenințării. Acest factor determină în mod direct creșterea nivelului de amenințare a statului de referință de către statul revizionist a cărui putere este în creștere. Capacitatea acestuia din urmă de a-și proiecta forța variază invers proporțional cu distanța dintre cele două state. “Sfera de influență” apare atunci când statul mai slab alege un comportament de aliniere. În acest sens este reprezentativ cazul arealului Mării Negre și al Europei de Est în timpul Războiului Rece.

Dacă statele mai slabe aleg echilibrarea amenințării, atunci complexul de alianțe ia forma unei table de șah. In acest caz, statele mici sunt predispuse să se alieze cu o putere îndepărtată, astfel încât distanța fizică împiedică dezvoltarea amenințării securității statelor mai slabe de către puterea aliată. Exemplele României, Bulgariei, Georgiei din era postsovietică susțin acest comportament de echilibrare.

În perioada de după 11 septembrie 2001, după reașezarea din punct de vedere politic și ideologic și redefinirea strategiilor economice și energetice ale Federație Ruse, factorii putere și proximitate, din teoria Iui Walt, au devenit primordiali în conturarea regională a echilibrului de putere.

Un alt factor din teoria lui Walt este capacitatea de ofensivă – dezvoltarea puterii militare a unui stat. Cumulând acest factor cu cel anterior – de proximitate geografică, se identifică o tentație a alinierii, intensificată tocmai de distanța fizică existentă dintre statele amenințate și puterea aliată acestora. Acest factor din teoria echilibrului amenințării dezvoltată de Walt s-a aplicat perfect statelor din fosta sferă de influență sovietică din timpul Războiului Rece. Acest tandem de factori poate fi considerat mai puțin relevant în contextul actual furnizat de globalizare, prin dezvoltarea tehnologică, dezvoltarea echipamentelor militare și a sistemelor de transport și comunicații.

Elementul final al analizei echilibrului amenințărilor este reprezentat de relațiile ofensive ale unui stat, în special date de percepția intențiilor acestuia de către statele mai slabe. Acestea vor tinde să se alieze împotriva statului perceput ca amenințare la adresa securității lor, chiar dacă puterea acestuia din urmă nu este considerabilă.

După producerea evenimentelor de la 11 septembrie 2001 Uniunea Europeană, Alianța Nord Atlantică și SUA au devenit tot mai active și interesate geopolitic și strategic în zona Mării Negre, folosind zona ca platformă de proiecție a forțelor aliate în lupta împotriva terorismului, purtată în teatrele de operații din lrak și Afganistan. Început în octombrie 2001, Războiul din Afganistan purtat de către o coaliție alcătuită din SUA și Marea Britanie, a fost preluat ulterior de către NATO. Acest conflict este unul din exemplele identificate în istoria contemporană cu privire la acest ultim factor al ecuației echilibrului amenințărilor – intențiile ofensive ale statului. Nivelul de putere al Afganistanului era, în mod evident, cu mult inferior nivelului Statelor Unite și nivelului puterii cumulate a statelor membre NATO. Dar, prin utilizarea teritoriului afgan drept bază pentru organizația teroristă al-Qaeda, statul afgan a devenit o amenințare considerabilă.

In prezent, balanța de putere în proximitatea Mării Negre este asigurată de actori statali și non-statali, iar percepția puterii unui stat nu mai este un indicator exponențial în definirea strategiilor de securitate și apărare. Amenințarea echilibrului de putere regional și global nu mai este dată exclusiv de creșterea puterii unui alt stat, ci apare semnificativ rolul unor actori non statali – organizațiile teroriste internaționale, proliferarea armelor de distrugere în masă și a crimei organizate transfrontaliere, Toate aceste elemente sunt considerate amenințări la adresa securității naționale, regionale și internaționale.

Ultimul Concept Strategic al NATO și Strategia Europeană de Securitate sunt dovezi ale ideii că principiul echilibrului amenințării și nu al celui de putere constituie motorul actual al relațiilor internaționale. Astfel, după disoluția fostei Uniuni Sovietice și a Pactului de la Varșovia, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și-a continuat existența în baza apariției altor riscuri la adresa securității statelor euroatlantice: naționalismul extremist, tensiunile de natură etnică, schimbarea politică inadecvată, lupta politică internă, problemele economice interne, iar după 11 septembrie 2001, terorismul și armele de distrugere în masă.

Evoluțiile geopolitice post 11 septembrie din cadrul sistemului internațional au impus acordarea unei atenții deosebite regiunii Mării Negre. Principalele modificări demne de luat în seamă atât pentru stabilirea balanței de putere regionale cât și globale sunt: extinderile către est ale Uniunii Europene și NATO; creșterea dependenței energetice a Europei față de Federația Rusă; creșterea rolului strategic al Caucazului și Asiei Centrale, prin implicarea NATO în Afganistan; aspirațiile europene ale Turciei; revoluțiile “colorate” din Georgia și Ucraina; conflictele înghețate, instabilitatea din fostul spațiu sovietic; agresivitatea Federației Ruse prin invadarea Georgiei și intervenția din Ucraina.

Regiunea Mării Negre a devenit semnificativă pentru Alianța Nord Atlantică odată cu declanșarea războiului împotriva terorismului, facilitând transportul trupelor și asigurarea logistică a teatrului de operații afgan. Prin extinderea către Est a NATO a fost redusă semnificativ influența Federației Ruse asupra statelor riverane Mării Negre. Principiile securității colective sunt reflectate de interesele Statelor Unite în arealul Mării Negre, care se bazează pe ideea că extinderea păcii și democrației în această zonă au efect benefic și asupra Statelor Unite.

Acțiunile Federației Ruse de a-și spori propria securitate generează o contrapondere din partea coaliției internaționale. Efectul acestor operațiuni este cel de inducere sau anulare a propriilor acțiuni prin echilibrarea balanței de putere regională.

Cooperarea politică dintre republicile caucaziene și Federația Rusă este redusă de șantajul economic și energetic al Kremlinului. Totuși, dacă beneficiile cooperării și costurile conflictului sunt ridicate, printr-un comportament rațional al părților beligerante se poate depăși dilema de securitate regională. Îmbunătățirea comunicării dintre părți este o soluție bună, evitând astfel interpretările greșite.

Măsurile de sporire a încrederii și securității pot juca un rol important. Existența controlului armamentului reprezintă un indicator favorabil depășirii dilemei de securitate din zona Mării Negre.

In arealul Mării Negre, echilibrul puterii acționează pe două niveluri: echilibrul general al puterii – referindu-se la situația geopolitică la nivel internațional ca făcând parte dintr-un sistem unitar și echilibrul local al puterii acționând la niveluri inferioare.

Echilibrul simplu al puterii în regiunea Mării Negre se exprimă prin binomul de putere dintre Rusia și Turcia, iar echilibrul complex al puterii se instituie între Rusia-NATO -Turcia – UE. Prin anexarea Crimeii din 2014, Federația Rusă a rupt echilibrul simplu de putere din regiune, dar balanța a fost restabilită de către Uniunea Europeană prin sancțiunile economice impuse Moscovei, dar și de Alianța Nord Atlantică prin intensificarea desfășurării de trupe și armament pe flancul estic și prin desfășurarea de exerciții militare bilaterale și multinaționale în apele Mării Negre, dar și la frontierele terestre și aeriene ale statelor est Europene.

Teoria realismului afirmă că statele au tendința, conștientă sau inconștientă, de a stabili un echilibru al puterii. Această teorie este reflectată în actualitatea geopolitică a bazinului Mării Negre, identificând în calitate de elemente ale balanței, pe de o parte Federația Rusă, iar pe de altă parte, drept contrapondere, regăsim majoritatea celorlalte entități statale. Evident, Rusia este statul dominant datorită întinderii sale teritoriale, dar mai ales datorită resurselor naturale exercitării unui șantaj economic față de statele considerate neprietene.

In cadrul binomului de putere Rusia – Turcia, acțiunile Federației Ruse de monopolizare a pieței energetice europene sunt interpretate de Turcia drept încercări de subminare a poziției acesteia din urmă de centru regional de putere. Prin forțarea Turciei să accepte o poziție inferioară în ierarhia puterilor regionale, aceasta s-ar simți constrânsă în cadrul negocierilor privind traseele energetice regionale.

În cursul anului 2010 Consiliul European pentru Relații Externe a publicat un raport -The spectre of a multipolar Europe. In cadrul acestui raport se propunea soluția unui dialog trilateral între Uniunea Europeană, Rusia și Turcia pentru realizarea și consolidarea unui climat de securitate european.

Elementele fundamentale ale acestei construcții au fost identifícate drept:

dialogul trilateral – UE, Rusia, Turcia – privind securitatea europeană;

un plan de acțiune privind securitatea zonei Mării Negre și securitatea europeană, având ca principală metodă de acțiune dezamorsarea conflictelor înghețate – sursă majoră de insecuritate;

un tratat european de securitate, care ar transforma UE în principalul actor pentru asigurarea securității regionale.

Dar bazinul Mării Negre va rămâne în continuare un spațiu de confruntare directă pentru interesele Rusiei și Turciei. Îmbunătățirea relațiilor între Ankara și Moscova nu înseamnă că cele două centre regionale de putere au renunțat la punctele importante din propriile agende externe și nici nu a condus la dispariția totală a subiectelor sensibile, generatoare de instabilitate regională.

Rusia urmărește refacerea sferei proprii de influență, incluzând spațiul Comunității Statelor Independente, blocarea sau încetinirea procesului de extindere a Organizației Nord Atlantice în Estul Europei și Caucaz și menținerea controlului privind accesul statelor europene la resursele energetice din zona Caspică.

În ambiția sa privind rolul de centru regional de putere, Turcia a dovedit că are capacitățile necesare de a se implica în confruntările diplomatice și economice pentru accesul la resursele naturale din zona caspică și pentru a deveni în viziunea UE o alternativă viabilă în asigurarea viitoarelor trasee energetice.

Este de remarcat faptul că Turcia a trecut de la atitudinea distantă din perioada Războiului Rece, față de Moscova, la una de cooperare și deschidere. Politicile și strategiile Turciei au fost uneori similare sau apropiate de cele ale Moscovei. Un aspect semnificativ este dat de faptul că puterea forțelor militare navale ale Turciei este net superioară flotei ruse a Mării Negre din Crimeea. Elaborarea Politicii Europene de Securitate și Apărare Comună ar putea fi un prim pas către crearea unui echilibru în arealul Mării Negre.

Statele din proximitatea Mării Negre au o dublă ipostază, diferența fiind dată de poziția originară a perspectivei: din punctul de vedere al Uniunii Europene, statele acestea fac parte din vecinătatea estică a Uniunii, în timp ce perspectiva Kremlinului le poziționează în “vecinătatea apropiată” a Rusiei. Regiunea prezintă numeroase probleme, pornind de la conflicte interetnice și un mozaic de religii, până la instabilitate, regimuri autoritare, subdezvoltare economică, eșec statal, conflicte înghețate(Naghi, 2010).

La momentul actual, Rusia este suficient de puternică pentru a impune edificarea arhitecturii securității regionale. De cealaltă parte, Turcia își urmărește în continuare obiectivul de a deveni parte integrantă a Uniunii Europene, dar totodată,

depune eforturi intense pentru conturarea unei politici externe independente, pentru a deține un rol cât mai important pe scena relațiilor internaționale.

Opoziția unora din statele membre UE față de continuarea discuțiilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană a constituit motiv de frustrare, accentuând dorința Ankarei în formarea unei direcții proprii, pentru abordarea problemelor din zona Mării Negre.

Rusia se confruntă simultan cu tendințele de independență energetică a statelor din fostul spațiul sovietic, cu efectele crizei financiare, dar și cu dificultatea de a-și autodefini statutul internațional. În paralel, organismul Comunității Statelor Independente, organizație regională aflată sub coordonarea Federației Ruse, nu mai cunoaște aceeași solidaritate inițială, în condițiile în care tot mai multe state membre manifestă interes pentru UE, iar Moscova încearcă prin toate mijloacele de care dispune să își întărească statutul de lider regional capabil să creeze și să coordoneze un bloc economic și politico-militar (Balog, 2009).

În privința relației cu NATO, Federația Rusă percepe extinderea Alianței Nord Atlantice ca o amenințare la adresa securității proprii și a sferei sale de influență. Timp de două decenii după sfârșitul Războiului Rece, până la izbucnirea conflictului ucrainean din 2014, această situație a fost ponderată de cooperarea dintre cele două entități în cadrul Consiliului NATO – Rusia. Dar după anexarea Crimeii situația s-a modificat dramatic, fiind suspendate întrunirile consiliului, fiind menținute doar contacte la cel mai înalt nivel.

Pe de o parte, Turcia își afirmă poziția de actor de încredere în zonele de interes ale Uniunii Europene și ale Statelor Unite. Pe de altă parte, există opinia că Turcia intenționează să își recapete influența în fostele teritorii ale Imperiului Otoman. Această opinie a fost confirmată de propunerea ministrului de externe turc, Ahmet Davudoglu, din 2010, care vorbea despre direcția către o pax ottomana.

Totodată, Turcia produce neliniște în rândul observatorilor europeni, datorită situației tensionate cu Israelul în privința regiunii Gaza, dar și ca urmare a declarațiilor dure de la acea vreme, emise din postura de premier al Turciei, ale actualului președinte Erdogan.

După alegerile din 2011, câștigate de partidul lui Recep Tayyip Erdogan conducerea politică a Turciei și-a propus și a realizat modificări constituționale importante. În plus, economia dinamică și în continuă creștere a Turciei, politica externă orientată în soluționarea conflictelor cu vecinii constituie elemente de soft power, folosite pentru întărirea puterii sale regionale.

Turcia are avantajul unei poziții strategice deosebite în cadrul NATO. Tensiunile interne generate de echilibrul fragil dintre guvernul musulman moderat și reprezentanții forțelor armate naționale nu au reușit să modifice statutul Turciei de putere regională.

Turcia are inițiative de stabilizare a Orientului Mijlociu, după normalizarea relațiilor cu Siria și Iran, prin reducerea conflictelor, stimularea comerțului, integrarea infrastructurii, extinderea vizelor, lansarea parteneriatelor strategice. Această politică nouă poate fi interpretată drept o îndepărtare de aliații tradiționali din Europa și de SUA, dar totodată, poate fi privită drept o direcție complementară și, în același timp, dependentă de legăturile cu Occidentul. Politica de rezolvare a diferendelor cu vecinii a dat roade în raporturile cu Siria și Iran și poate fi folosită ca exemplu pentru această zonă.

O altă consecință a alegerilor din 2011 asupra politicii externe este continuarea dorinței Turciei de a deveni membră a Uniunii Europene. Capitolele de negociere în acest sens nu sunt închise, fiind centrate pe problema unificării Ciprului, cu slabe șanse de concesie din partea partidului de guvernământ de la Ankara. Totodată, intervenția militară a Turciei în partea de nord a Siriei, de la finalul anului 2019, sub pretextul securizării granițelor față de ”amenințarea teroristă kurdă”, au îndepărtat și mai mult posibila aderare a Turciei la Uniunea Europeană, prin această intervenție ce a deranjat principalii vectori în politica externă din Europa: Germania și Franța.

Se consideră că politică externă independentă a Ankarei, prin aspirațiile de lider în zona Orientului Mijlociu, va pune Turcia în contradicție cu interesele Statelor Unite. În aceeași direcție, Turcia își va restrânge activitățile în cadrul NATO, pentru a nu-i fi afectate interesele din bazinul Mării Negre, Caucaz și Asia Centrală. Este însă puțin probabil ca politica externă a Turciei să contravină intereselor Uniunii Europene. După anexarea Crimeii și izbucnirea conflictului din Estul Ucrainei, Turcia a redevenit un membru activ a Alianței Nord Atlantice, implicându-se politic și militar prin participarea la manevre navale în bazinul Mării Negre alături de nave americane și grupări navale NATO, dar și în exerciții bilaterale regionale având drept scop asigurarea securității maritime.

Turcia are o economie dezvoltată, fiind situată pe poziția a șaptesprezecea în clasamentul mondial (PIB nominal total) și o populație de 82 de milioane de cetățeni, relativ tânără, cu un procent de 23,6% din populație având vârsta maximă de 14 ani (Migdaloitz, 2010). Acesta constituie un argument favorabil aderării Turciei la Uniunea Europeană, prin infuzia de populație tânără în rândurile popoarelor europene, pentru care procentul de populație tânără, de sub 14 ani, este net inferior (Germania – 13,5 %, Marea Britanie — 16,5 %, Franța – 18,6%, Italia – 13,4 %).

Pe plan religios, musulmanii reprezintă 99,8% din populație, majoritatea fiind de confesiune sunnită. Conform unor sondaje de opinie din 2011 (Seufert, 2011), majoritatea populației Turciei sprijină noua politică externă activă și înclină către un parcurs european pentru atingerea statului de țară membră UE. În cadrul acestor sondaje, reiese dorința celor intervievați ca autoritățile guvernamentale să depună eforturi pentru atingerea unor acorduri favorabile, dar și pretenția ca partenerii externi ai Turciei să recunoască interesele legitime ale țării.

Prin trasarea profilurilor Federației Ruse și Turciei iese în evidență binomul de putere dintre cele două state, deoarece ambele reprezintă puteri economice cu mare însemnătate și influență în geopolitica arealului Mării Negre. Semnificația sintagmei binom de putere rezidă din faptul că cele două state sunt totodată și cei mai puternici și influenți actori regionali.

România se poate impune ca factor activ în implementarea celor mai importante decizii ale NATO privind securitatea și apărarea în zona Mării Negre. Poziția sa geografică o transformă într-un pilon al stabilității flancului sud estic al NATO, rol întărit prin politica sa regională axată pe principiul bunei vecinătăți.

Rolul său regional poate fi extins la facilitarea cooperării dintre NATO și țările din proximitatea Mării Negre.

Ucraina intră în ecuația balanței de putere din vecinătatea Mării Negre, reprezentând o componentă importantă pe harta traseelor energetice ce leagă Asia de Occident. Miza controlului asupra Ucrainei este dată de numeroasele conducte energetice ce îi străbat teritoriul. Un factor important este faptul că Ucraina intenționează să construiască un canal navigabil pentru navele maritime pe brațele Chilia și Bîstroe (braț al deltei secundare, de pe teritoriul Ucrainei), prin care să înlăture monopolul românesc asupra gurilor Dunării și să exploateze politic, strategic și economic acest avantaj geografic.

Relațiile Ucrainei cu Federația Rusă sunt deosebit de complexe și au devenit sensibile mai ales în ultima perioadă de timp. In anul 2014 a avut loc anexarea Crimeii de către Federația Rusă, pentru ca în 2015 să izbucnească conflictele militare din regiunea Donbass.

Ucraina și Rusia prezintă unele identități culturale comune, întrucât mare parte din populația din sud-estul Ucrainei și din Crimea este în fapt rusificată. Aceste regiuni reprezintă sursa conflictelor internaționale dintre cele două state, și sunt exact teritoriile revendicate mai mult sau mai puțin direct de către Kremlin. Deși este dependentă economic și energetic de Federația Rusă, Ucraina s-a înscris pe un drum al democratizării.

Balansarea Ucrainei între Estul geografic căruia îi aparține și modelul statelor occidentale este evidentă. Ucraina are relații dezvoltate cu NATO, concretizate prin NATO – Ucraina și a Grupul de lucru NATO – Ucraina pentru reforma Apărării. De asemenea, relațiile cu Uniunea Europeană sunt destul de dezvoltate, Ucraina fiind partener principal al Politicii Europene de Vecinătate și totodată beneficiara unui Plan de Acțiune cu Uniunea Europeană.

În 2010, după venirea la putere a comuniștilor și debarcarea prooccidentalilor, opțiunile politice și doctrinare ale Ucrainei au înclinat balanța spre est, având în vedere că imediat după instalare, noua putere a semnat un acord favorabil Federației Ruse prin care prelungea cu 25 ani șederea flotei ruse a Mării Negre în baza navală de la Sevastopol, începând cu anul 2017, data expirării vechiului acord.

În noiembrie 2013, guvernul ucrainean a anunțat suspendarea negocierilor cu Uniunea Europeană pentru semnarea Acordului de asociere, invocând motive care țin de securitatea națională și afirmând intenția de a reveni la relațiile economicei privilegiate cu statele din Comunitatea Statelor Independente. (Racheru, 2014) Decizia autorităților de la Kiev a fost surprinzătoare, în special datorită contextului: negocierile cu Uniunea Europeană erau aproape de final.

Justificarea se regăsește însă în presiunile economice exercitate de Federația Rusă asupra Ucrainei, pe fondul apropierii economiei ucrainene de colaps. În august 2013, se înghețaseră negocierile dintre Fondul Monetar Internațional și autoritățile ucrainene, deoarece acestea din urmă nu adoptaseră reformele prevăzute în acordurile anterioare. Uniunea Europeană își luase angajamentul pentru sprijinul financiar al Ucrainei și facilitarea negocierilor cu reprezentanții FMI. Suma împrumuturilor nu era încă stabilită, fiind pe agenda negocierilor.

Decizia guvernului ucrainean de a renunța la negocierile cu Uniunea Europeană a generat proteste masive în Kiev și principalele orașe din vestul, estul și sudul Ucrainei. Această situație a dus la apariția unei crize politice în Ucraina, finalizată în 28 ianuarie 2014 cu demisia premierului și a întregului aparat guvernamental.

În regiunea Mării Negre, în Ucraina, au urmat apoi evenimente greu de anticipat care echivalează cu un cutremur geopolitic comparabil cu implozia fostei Uniuni Sovietice de Ia începutul anilor 90. Președintele Rusiei Vladimir Putin a pus la punct un plan strategic prin care a reușit, în martie 2014, anexarea peninsulei Crimeea, prin intermediul forței. Războiul nou de tip hibrid purtat de Rusia în Crimeea a îmbrăcat diferite forme de agresiune cum sunt diversiunea, subversiuni atragerea în cursă, culminând în final cu punerea armatei ucrainene în poziție de noncombat prin propunerile acceptate de a trece de partea administrației de la Kremlin sub impulsul unei mai bune remunerații. Putin nu s-a oprit doar la această acțiune agresivă și susține frontul din estul Ucrainei, unde separatiștii proruși luptă pentru autonomie și alipirea ulterioară la Rusia, după modelul Crimeii.

Conflictul din estul Ucrainei, care alături de anexarea Crimeei reprezintă punctul de pornire al relațiilor tensionate dintre Rusia și Occident, își are soluționarea în acordurile de la Minsk, aceasta fiind opinia unanimă a Occidentului. Acordurile – un protocol încheiat în septembrie 2014 și un pachet de măsuri adoptat în februarie 2015 – nu au fost până acum implementate, mai ales de către Federația Rusă.

Printre cele 13 măsuri agreate se numără încetarea focului în regiunile Donețk și Luhanks, demararea unui dialog pentru a putea organiza alegeri locale în respectivele regiuni și o monitorizare efectivă a regimului de încetare a focului prin intermediul OSCE. Germania și Franța (statele mediatoare ale acordurilor de la Minsk) au căzut în capcana rusească și au presat Kievul să facă concesii separatiștilor, precum reluarea finanțării pentru Estul Ucrainei sau acordarea unui statut special pentru Donbas, sperând să obțină în schimb retragerea forțelor ruse. Kremlinul însă nu a încetat să destabilizeze Ucraina și s-a bazat pe faptul că europenii n-au un plan B.

Prin urmare, abordarea europeană de a obține o de-escaladare a conflictului cu orice preț și o retragere a forțelor ruse, prin concesii făcute de Ucraina separatiștilor nu a funcționat, ba chiar a avut efectul contrar.

La începutul lunii decembrie 2019, a avut loc la Paris prima întâlnire a liderului de la Kremlin cu noul președinte al Ucrainei. Vladimir Putin și Volodimir Zelensky au reluat negocierile în prezența gazdelor europene – președintele Emmanuel Macron și cancelarul Germaniei, Angela Merkel. Nu a fost găsită o soluție pentru estul Ucrainei, dar important a fost că discuțiile s-au reluat în așa-numitul format Normandia, după 3 ani de blocare a lor.

Forțele navale dețin rolul dominant în balanța de putere a statelor riverane Mării Negre. Federația Rusă, prin numărul însemnat de nave, aeronave și submarine, echipate cu o tehnică destul de învechită, ce aparțin Flotei Ruse a Mării Negre, dar și prin anexarea Crimeii și deținerea controlului administrativ în Sevastopol deține o putere regională strategică. Aceste elemente ale dominației rusești sunt echilibrate în cadrul restabilirii balanței de putere din arealul Mării Negre de forțele navale ale României, Bulgariei și Turciei – cele din urmă fiind net superioare tehnic celor ale Rusiei, precum și de asigurarea prezenței permanente prin rotație de 21 de zile, a unei nave sau grupări navale NATO (conform Convenției de la Montreux unde este stipulat accesul navelor militare ale statelor neriverane prin strâmtorile turcești).

În economia balanței de putere din zona Mării Negre, Bulgaria este un partener activ în asigurarea securității regionale în calitate de stat membru NATO și UE. Dacă în perioada Războiului Rece, Bulgaria era un satelit al Uniunii Sovietice, după dispariția URSS, Bulgaria și-a schimbat orientarea către Occident, obținând statutul de membru NATO și UE. Prin poziția sa geografică, Bulgaria oferă NATO o prezență semnificativă la Marea Neagră.

În relațiile din bazinul Mării Negre funcționează echilibrul amenințărilor, concept ce include balanța de putere, adaptat la caracteristicile mutabile ale mediului de securitate regională. Practica relațiilor internaționale actuale din regiunea analizată nu poate fi definită integral prin conceptul balanței de putere. Pentru acest scop, teoria echilibrului amenințării este mult mai adecvată, prin complexitatea sa. Comportamentul de echilibrare al statelor riverane Mării Negre este generat de toți cei patru termeni ai teoriei echilibrului amenințării: Puterea, proximitatea, capacitatea ofensivă și intențiile agresive. Echilibrul amenințării este, în sens larg, capacitatea sistemului de a-și menține starea sau a controla ritmul evoluției stării sistemului, prin compensarea variației comportamentului unor elemente ale sistemului. Resursele de care dispune, potențialul economic și comercial, poziția geografică și importanța militar-strategică deosebită deținută de zona Mării Negre, au adus acest spațiu în centrul atenției puterilor euroatlantice și asiatice.

4.2. Evoluția relațiilor internaționale specifice bazinului Mării Negre după 1990

Evoluția relațiilor internaționale în zona Mării Negre a cunoscut o turnură abruptă datorită imploziei fostei Uniuni Sovietice. Astfel, în urma acestui eveniment major au apărut trei state noi, desprinse din granițele URSS. Federația Rusă, moștenitoarea de drept a fostei Uniuni Sovietice, nu s-a împăcat cu această situație de neimaginat până în 1991, căutând să-și redobândească influența politică asupra unora din fostele teritorii pierdute.

Evoluția acestor noi încercări de influențare și recăpătare a fostelor teritorii a condus la apariția unor conflicte înghețate localizate în spațiul post sovietic. Un conflict înghețat este considerat acel conflict în care confruntarea armată a încetat, însă o soluție sustenabilă acceptată de părți trenează, alimentând un mediu de securitate fragil în care violențele pot erupe oricând. Acestea reprezintă un impediment major pentru europenizarea vecinătății estice a Uniunii Europene. Conflictele înghețate sunt o amenințare Ia adresa securității europene, fapt elocvent demonstrat prin redeclanșarea ostilităților din Georgia în 2008.

Arealul Mării Negre găzduiește mai multe conflicte înghețate: conflictele din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Caucazul de Nord (Cecenia și conflictul osetino – inguș). Acestea constituie fenomene politico- militare și economico-sociale generate de implicarea Federației Ruse în vecinătatea apropiată – spațiul ce a aparținut fostei Uniuni Sovietice. Ele sunt definite în cadrul aceluiași complex de securitate, nefiind posibilă disocierea lor pentru o analiză corectă și completă (Buzan, 2000). Permanenta amânare a obținerii unei soluții la aceste conflicte înghețate din bazinul Mării Negre le-a crescut semnificația pe planul relațiilor internaționale.

După revoluția din decembrie 1989, România a parcurs panta abruptă a tranziției și reconstrucției încercând și reușind să-și modifice viziunea politică, trecând de la socialism la democrație. Încă din 1997, România a încheiat un Parteneriat strategic cu SUA. Politica externă a României s-a concretizat prin multiple acțiuni de natură militară și civilă din care amintim: parteneriatul pentru Pace Intensificat; participarea Armatei României la operațiuni de gestionare a crizelor sub mandatul organizațiilor internaționale; extinderea și dezvoltarea relațiilor de colaborare militară cu statele vecine, riverane Mării Negre și din Peninsula Balcanică; amplificarea relațiilor militare cu armatele statelor membre NATO; participarea la verificări pe linia respectării prevederilor acordurilor privind controlul armamentelor și măsurilor de sporire a încrederii; sprijinirea acțiunilor instituțiilor naționale și internaționale mandatate să acționeze împotriva terorismului internațional, a crimei organizate; participarea la consultări politico-militare pe probleme ale securității europene și regionale.

România și-a îndeplinit toate obiectivele strategice propuse, fiind acceptată ca stat cu drepturi depline în Alianța Nord Atlantică din 2004 și ca membru al Uniunii Europene începând cu 2007. Profilul de țară al României în cadrul NATO este constituit în principal de operaționalizarea scutului antirachetă, iar alegerea României în cadrul proiectului antirachetă confirmă încrederea acordată de către NATO și importanța României ca aliat. Prin finalizarea etapelor proiectului, România va continua să joace un rol strategic în apărarea antirachetă occidentală.

Bulgaria a urmat îndeaproape evoluția României postdecembriste, întrând în NATO și în UE în aceleași valuri de aderare cu țara noastră.

Ucraina a parcurs destul de timid procesul de desprindere din granițele URSS, tinzând în mare parte economic, energetic și politic de Federația Rusă.

4.3. Rolul structurilor de putere și mecanismelor active în bazinul Mării Negre

După aproape un secol în care a operat ca zonă-tampon între blocul de Vest și' cel sovietic, regiunea Mării Negre s-a schimbat, devenind de nerecunoscut și confruntându-se cu o nouă agendă de securitate multidimensională, incluzând preocupări de securitate "hard" și "soft".

Această agendă complicată ridică o serie de întrebări, pornind de la natura schimbătoare a riscurilor și amenințărilor de securitate: ce actori au o influență asupra securității regionale sau sunt afectați de amenințări specifice? Care sunt factorii care creează aceste amenințări și pentru ce motiv? Poate fi posibilă producerea stabilității și securității în regiune? Care sunt structurile de putere din bazinul Mării Negre și cum influențează acestea cadrul de Securitate? Este posibilă stabilirea unui regim de securitate permanentă, care să ia în considerare interesele tuturor actorilor din regiune?

Un punct de cotitură al transformării mediului de securitate din zona Mării Negre a fost fără îndoială războiul ruso-georgian din august 2008.

Unele procese determinate de transformarea zonei pontice înainte de războiul ruso-georgian au scăzut în importanță, în timp ce noi factori contribuie acum la această transformare. Schimbarea relațiilor dintre Rusia și Ucraina, noua politică externă a Turciei, ușoara activare a tuturor conflictelor "înghețate", reînnoirea accentului pe echilibrul naval și securitatea maritimă și cursa pentru controlul asupra rutei de sud- est de alimentare cu gaze naturale a Europei par să fie principalele motoare pentru schimbare în mediul de securitate la Marea Neagră, ceea ce determină ca direcția evoluției zonei Mării Negre să fie impredictibilă (Dubien, 2010).

Amenințările și riscurile din regiunea Mării Negre pot fi grupate în trei categorii: conflicte deschise /"înghețate", cu potențial de criză majoră, amenințările transnaționale și amenințările legate de concurența dintre marile puteri din regiune.

În cadrul paragrafului următor voi trata aspectele militare, politice și economice ale securității ale mediului regional, având în vedere interesul marilor puteri în această regiune. Mecanismele și structurile de putere active din Regiunea Extinsă a Mării Negre au roluri diferite pe direcții politice, militare, economice, sociale și de mediu.

4.3.1. Principalii actori regionali. Mecanisme și structuri de putere

În viziunea Rusiei, regiunea Mării Negre este parte integrantă a „sferei sale de influență” tradiționale și acest lucru este reflectat prin strategia sa geopolitică regională și de mecanismele folosite pentru a o pune în practică. Conform autorilor M. Terterov, J. Van Pool și S. Nagomii, strategia geopolitică a Moscovei în regiunea Mării Negre este bazată pe următoarele mecanisme operaționale:

1) implicarea Rusiei în problemele interne ale vecinilor săi post-sovietici;

2) asumarea unui dublu rol: de mediator al crizelor și de supraveghetor al tensiunilor regionale pentru a provoca crize suplimentare;

3) comportarea ca o mână-forte a regiunii în numele apărării minorităților rusești;

4) consolidarea legăturilor energetice cu alte republici fost-sovietice din regiune;

5) folosirea mecanismelor de “lovitură” în contractele comerciale bilaterale cu anumiți parteneri corporatiști sau guverne Vest Europene.

Problematica securității energetice în arealul Mării Negre este frecvent descrisă ca o luptă pentru dominație asupra transportului de petrol din regiune, între Rusia pe de o parte și Turcia, Azerbaidjan și SUA pe de alta. In această bătălie însă nu este vorba doar despre asigurarea veniturilor din tranzit, determinantul este dat de securizarea influenței geopolitice în regiune.

Această abordare atribuie puțină autonomie de acțiune statelor implicate, caută să-și protejeze proaspăt dobândita independență, dar subliniază totuși suspiciunea cu care Moscova privește creștere influenței vestice în bazinul Mării Negre.

În acest context, principala preocupare de securitate a Rusiei în zona Mării Negre este să-și păstreze și să-și consolideze puterea și să restricționeze prezența altor puteri. În acest scop, Rusia urmărește menținerea în afara zonei a celorlalți actori SUA, NATO și alte organizații de securitate vestice, simultan cu consolidarea relațiilor cu principalii actori regionali, în special Ucraina și Turcia. Încercarea Statelor Unite de extindere a influenței militare și politice în arealul Mării Negre prin extinderea NATO, acorduri de apărare bilaterale și sprijin pentru guvernele pro- occidentale, face ca Rusia să se simtă încercuită de Occident.

Această teamă a Rusiei de încercuire a fost exprimată foarte clar prin invazia Georgiei în 2008. Războiul ruso-georgian a schimbat percepțiile de securitate în regiunea Mării Negre și a evidențiat dependența securității regionale de conflictele „înghețate” din zonă. Mai mult decât atât, războiul ruso-georgian a consolidat poziția Rusiei în platforma securității regionale, în special în termeni militari. Rusia are acum baze militare în Caucaz și noul acord semnat in 2010 cu Kiev-ul a asigurat o extindere pe termen lung a tratatului inter-state dintre Rusia și Ucraina permițând flotei rusești din Marea Neagră să rămână prezentă în portul strategic Sevastopol din peninsula Crimeea.

În plus față de extinderea NATO, un subiect sensibil pentru Rusia este noua configurație a sistemului de apărare anti-rachetă. Deși țările din regiune nu văd nici o amenințare în dispunerea sistemelor anti-rachetă în Europa de Est, Rusia și-a exprimat opoziția față de acest lucru, considerând acest sistem o amenințare reală la propria-i securitate națională.

Federația Rusă își stabilește preocupările de securitate în regiunea Mării Negre în concordanță cu obiectivele regionale și limitate ale domeniului de aplicare.

Preocupările sunt legate de extinderea influenței occidentale în spațiul post sovietic și de barierele împotriva restaurării hegemoniei rusești în spațiul respectiv.

Moscova dorește ca Occidentul să accepte „de facto”, dacă nu „de jure” că spațiul post-sovietic și țările riverane Mării Negre sunt parte integrantă a sferei de influență rusești. Conceptul de „sferă de influență” este respins categoric de către lumea occidentală, în special de către Statele Unite, pornind de la faptul că puterile semnatare ale sfârșitului celui de-al doilea război mondial au hotărât trasarea de noi linii politice, și nu ștergerea acestora.

Până în 2008, când a izbucnit conflictul din Georgia, comunitatea euroatlantică, SUA în particular, a acceptat, prin abordarea „reset”, interesele privilegiate ale Rusiei în spațiul post-sovietic, în special în zona Mării Negre, fără a nega propriile interese și perspective în zonă. Această abordare de redeschidere a relațiilor celor mai importanți actori globali prezenți în zona pontică, SUA și Rusia, a avut un impact major asupra dezvoltării relațiilor politice, economice, militare și sociale în bazinul Mării Negre.

După cum a menționat R. Craig Nation în articolul său "Rezultatele resetării în relațiile SUA-Rusia", Moscova a susținut în mod constant un fel de "sferă de interes privilegiat" în spațiul post-sovietic, în timp ce Washingtonul a contracarat prin promovarea "pluralismului geopolitic". Acest pluralism implică sprijinul pentru suveranitatea și independența deplină a noilor state independente, precum și dreptul lor de a tinde spre asocierea cu instituțiile europene și euro-atlantice. Fără îndoială că aspectul cel mai controversat al acestei dinamici a fost extinderea NATO.

Moscova s-a opus la toate valurile recente de extindere spre est a NATO fără explicații coerente și clare. Rusia rămâne hotărâtă să împiedice NATO să joace un rol mai activ în regiunea Mării Negre și rămâne un adversar chiar de neclintit la aderarea Ucrainei și Georgiei.

În contrast, SUA a fost un susținător puternic al aderării Georgiei și Ucrainei la NATO. La Summit-ul de la București din aprilie 2008, președintele Bush a sprijinit puternic eforturile de aderare ale Georgiei și Ucrainei, propunându-le Membership Action Plan, dar inițiativa președintelui american a fost blocată de mai mulți membri ai NATO, îngrijorați cu privire la impactul acesteia asupra relațiilor cu Rusia. La final, în Declarația Summit-ului, Alianța și-a exprimat angajamentul că Georgia și Ucraina vor obține la un moment dat statutul de membri NATO. Acest angajament a fost arbitrar, dovedindu-se, de fapt, una din cele mai importante surse ale războiului ruso-georgian din august 2008.

Astfel că strategia SUA privind extinderea NATO în arealul Mării Negre ar trebui să ia în considerare invazia rusă din Georgia și regimul politic actual din Ucraina, foarte oscilant între est și vest, ca elemente cheie ale acestei strategii.

Un alt domeniu de concurență geopolitică intensă între SUA și Rusia este generat de potențialul de hidrocarburi din bazinul Caspic (Mahnovschi, 2003). Implicarea Statelor Unite în regiune a fost determinată de interesele de afaceri în regiune, asigurarea accesului la petrolul caspic și rezervele de gaze naturale pentru SUA și aliații săi, izolarea Iranului și eforturilor opozante ale Rusiei de menținere a zonei într-un fel de domeniu rezervat exclusiv.(Hall, 2009)

La rândul său, Rusia s-a opus ferm angajării Statelor Unite, în primul rând din cauza incursiunilor într-o „sferă de influență” rusească și abia apoi din motive economice. Politicile SUA și rusești în regiune sunt dezvoltate într-o competiție cu sumă nulă pentru influență, iar rezultatul a fost conceput în așa-numitul „război al conductelor”.

Interesele contradictorii ale Statelor Unite și ale Rusiei au deformat politica de securitate la Marea Neagră în direcții diferite. Principala preocupare a Rusiei constă în consolidarea propriei puteri în spațiul post sovietic și restricționarea accesului altor factori în această regiune. Percepția propriei insecurități a fost intensificată de multiple proiecte și acțiuni: activitatea sporită a NATO, acordurile bilaterale de apărare semnate de țările din proximitatea Mării Negre cu SUA, sprijinul acordat de elitele pro- occidentale. Teama de încercuire a Rusiei a fost perceptibilă în declarațiile făcute de guvernul său înainte și în timpul războiului ruso-georgian din august 2008, în acțiunile de anexare a Crimeii din 2014 și de susținere a separatiștilor pro-ruși din estul Ucrainei, în 2015.

Totuși, obiectivele regionale ale Rusiei sunt limitate în aplicare. Restabilirea hegemoniei Rusiei în spațiul post-sovietic și contracararea influenței occidentale sunt elemente cheie ale strategiei Moscovei. Dar „interesele privilegiate” ale Rusiei sunt greu de acceptat la Washington, deoarece conceptul de împărțire a lumii în sfere de influență a fost în mod constant respins de Statele Unite.

În ciuda unui potențial mare de rivalitate încă existent, politica de „resetare” a îmbunătățit considerabil atmosfera relațiilor dintre SUA și Rusia după războiul ruso-georgian. Relația a fost plasată pe un fundament mai stabil, profesionist și, mai important, mai puțin personalizat. Apărarea antirachetă, deși un punct de controversă, poate deveni, de asemenea, o zonă de coordonare pozitivă (Thranert, 2009). În pofida intereselor sale conflictuale în menținerea unor relații pozitive cu Teheranul, Moscova pare gata să se alinieze cu efortul coordonat de SUA de a impune sancțiuni consolidate și de a rupe ritmul de proliferare a armelor de distrugere în masă (Sweeney, 2010).

Amenințarea reprezentată de procesul de extindere a NATO a devenit mai puțin acută și Alianța se străduiește să plaseze relația sa cu Rusia pe o bază mai stabilă și mai substanțială. Diplomația publică și inițiativele societății civile menite să spargă stereotipurile și să încurajeze înțelegerea sunt o nouă direcție promițătoare. Zonele de controverse, inclusiv stereotiparea reciprocă și drepturile omului, sunt acum tratate într-o manieră serioasă și formală.

Revenirea lui Vladimir Putin la Kremlin nu a schimbat prea mult obiectivul strategic al Federației Ruse cu privire la bazinul Mării Negre. Retorica lui Putin s-a concentrat în jurul ideii că prăbușirea fostei Uniuni Sovietice este catastrofa geopolitică cea mai importantă după încheierea Războiului Rece.

Rusia va rămâne un actor regional ferm, mai ales în domeniul economic, energetic și în domeniul securității, iar acest lucru va menține în viață elementul de rivalitate cu Occidentul, mai ales cu SUA. Pe de altă parte, pivotarea Statelor Unite dinspre Europa către Asia-Pacific nu înseamnă că regiunea Mării Negre va rămâne într-un vid strategic pe care Rusia va fi gata să-l umple.

În acest context, viitorul regiunii Mării Negre cu privire la poziția și politicile Rusiei și SUA, ar trebui explorat prin următoarele două scenarii: primul – Rusia va obține acordul clar al SUA pentru interesele sale în regiune și al doilea – SUA își va spori influența în încercarea de a contracara politica externă dominatoare a Rusiei.

Primul scenariu se bazează pe posibilitatea ca SUA să își dea consimțământul clar pentru interesele legitime politice, economice și de securitate ale Rusiei în zona Mării Negre. Acest scenariu se bazează pe creșterea cooperării SUA-Rusia, care ar putea îmbunătăți condițiile în regiune. Rusia va deveni un actor regional încrezător în sine, mai ales în domeniul economic / energetic și de securitate, inclusiv securitatea maritimă.

Dat fiind că terorismul și traficul de ființe umane, droguri și arme, reprezintă de asemenea amenințări la adresa Rusiei, cooperarea între Rusia și SUA privind activitățile de combatere a terorismului și activitățile anti-trafic probabil ar fi deosebit de eficientă. SUA nu vor lăsa Rusia în afara proiectelor regionale la Marea Neagră și jocul “de sumă nulă" poate fi înlocuit cu un regim de strânsă cooperare, care va conduce la o situație reciproc avantajoasă în regiunea Mării Negre.

Cadrul de cooperare regională (Black Sea Economic Cooperation, Black Sea Forum, BLACKSEAFOR, Black Sea Harmony), împreună cu un rol crescut al organizațiilor internaționale, în special al UE și NATO, vor fi elementele cheie ale acestui scenariu. Astfel, în promovarea acestui scenariu dorit, SUA trebuie să ia în considerare aceste aspecte și să le abordeze cu grijă. Modalitatea de îndeplinire cu succes a planurilor SUA legate de REMN este politica pașilor mărunți.

Pe de altă parte, rolul Turciei și politica sa externă, vor fi un alt element, ce trebuie să fie abordat cu grijă atât de SUA cât și de Rusia. Triunghiul geopolitic SUA, Rusia, Turcia va genera cu siguranță viitoarele procese geopolitice din arealul Mării Negre, având rolul de pivot geopolitic.

Al doilea scenariu nu se bazează pe un eșec total al politicii de „resetare”, ci înlocuiește omisiunile din primul scenariu. Înlocuirea jocului „de sumă nulă” cu o situație "reciproc avantajoasă" în regiunea Mării Negre nu este o abordare ușoară.

Pentru Rusia, Marea Neagră este o poartă de acces la oceane și un scut natural împotriva amenințărilor externe. Cu toate acestea, un motiv pentru care SUA dorește să își sporească influența în regiune este pentru a controla transportul și prețurile burselor de hidrocarburi, care sunt principalele elemente de export ale Rusiei.

Un alt motiv este de a sprijini procesul de democratizare în țările din regiune și de a le ajuta să se elibereze de hegemonia rusă. Din acest punct de vedere, există încă joc cu sumă zero între comunitatea euro-atlantică și Rusia, iar influența Statelor Unite în regiune pare să meargă împotriva intereselor rusești.

Federația Rusă mizează pe divergențele energetice dintre statele Uniunii Europene, dar și dintre UE și SUA, față de problematica regiunii Mării Negre, căutând în același timp să le acutizeze. Americanii insistă pentru o viziune comună euroatlantică, dar germanii și francezii menajează interesele Federației Ruse, datorită încheierii acordurilor energetice bilaterale.

4.4. Rolul activ al României în conturarea regiunii Mării Negre

România este un actor de importanță strategică la frontiera europeană și euroatlantică. Dimensiunea strategică și de securitate e fezabilă și constituie elemente de plus valoare, pentru că pleacă de la realizări ale României bazate pe comportamentul său în dimensiunea strategică și de securitate: Parteneriatul strategic cu SUA, cu Turcia, Parteneriatul energetic cu Azerbaidjanul. Participarea trupelor românești peste hotare în misiunile alianței sau în coaliții, în Irak și Afganistan, dar și în Kosovo și Bosnia sunt cea mai mare valoare adăugată și cel mai important argument de politică externă a României (Chifu, 2013).

România a dovedit încă de la integrarea în structurile euro-atlantice că este un stat pe care Occidentul se poate baza în promovarea valorilor democrației, pentru atingerea obiectivelor globale și regionale. În același sens, România și-a demonstrat valoarea strategică prin intermediul dimensiunii diplomatice și acțiunilor strategice în cadrul justiției internaționale.

Bazinul Mării Negre este un spațiu geopolitic deschis comunității euroatlantice. În acest context, în vederea consolidării poziției strategice a României la Marea Neagră, au fost identificate următoarele direcții prioritare: armonizarea proceselor de colaborare interinstituțională, stabilirea unui cadru de cooperare pentru toți actorii statali și nonstatali cu interese regionale.

În ceea ce privește problematica soluționării conflictelor separatiste, așa numitele conflicte înghețate, România promovează strategii politice și diplomatice active și se implică în funcționarea mecanismelor ce vizează soluționarea prin mijloace pașnice a acestor conflicte.

Un rol important pe axa securității și prosperității în zona Mării Negre revine dimensiunii economice. România desfășoară o politică externă și de cooperare economică marcată de pragmatism, vizând în principal dezvoltarea coridoarelor energetice și de transport, cu rol de conectare a zonei Mării Negre la comunitatea euroatlantică. Această politică de cooperare valorifică totodată potențialul porturilor maritime și fluviale din regiunea Mării Negre.

România, stat membru NATO și UE, și-a propus dezvoltarea unor programe de întărire a capabilităților de supraveghere și acțiune împotriva riscurilor de securitate din spațiul maritim. Țara noastră susține inițiativele de creștere a capacităților regionale de răspuns la crize și contracarare a amenințărilor asimetrice. Cooperarea regională se bazează pe prevenirea și controlul amenințărilor asimetrice și pe măsuri militare, politice și economice, de îmbunătățire a condițiilor de viață și a egalității șanselor.

La nivel înalt, România participă activ la Procesul Reuniunii Miniștrilor Apărării din Sud Estul Europei și în cadrul structurii militare a acestuia – SEEBRIG. Această activitate vizează contracararea riscurilor asimetrice, creșterea dialogului pentru rezolvarea crizelor și efectuarea operațiunilor de menținere a păcii și sprijin umanitar, sub egida ONU, UE și OSCE. România a constituit parte activă în cooperarea cu forțele militare ale statelor spațiului pontic, prin exercițiile din cadrul inițiativelor de tipul Brigada Multinațională cu capacitate de luptă ridicată pentru operațiuni ONU și Grupul de Forțe Navale de la Marea Neagră (Blackseafor).

Statul român se implică în mod constant, cu personal specializat, în misiuni de stabilitate și combatere a terorismului internațional, de susținere a parcursului democratic și de reconstrucție post-conflict. Profesionalismul militarilor români în operațiunile de stabilitate din Balcanii de Vest, Orientul Mijlociu Extins a fost remarcat și confirmat.

În raport cu statele terțe, România este un partener loial, cu o abordare realistă și cu respect față de particularitățile partenerilor săi și cultura acestora, față de principiile cooperării internaționale, prin armonizarea intereselor naționale cu cele ale partenerilor.

Relațiile României cu Federația Rusă încă de la începutul anilor 90 au intrat în declin, deoarece România și-a concentrat toate resursele de politică externă spre integrarea în structurile occidentale, în timp ce Rusia a pierdut interesul pentru Europa de Est, concentrându-și la rându-i atenția spre NATO și statele puternice din vest.

Punctul sensibil în relațiile româno-ruse este teritoriul Basarabiei. Țara noastră a considerat întotdeauna această regiune ca un domeniu al interesului său geopolitic și a solicitat întărirea prezenței sale aici, considerând politica Moscovei drept principalul impediment ce a împiedicat întotdeauna unirea românilor într-un singur stat. România exprimă speranța pentru susținerea poziției sale din partea puterilor occidentale care arată astăzi un interes moderat în această regiune, având în vedere prezența armatei a XIV-a ruse în Transnistria.

Relațiile dintre România și Rusia au fost împovărate de găsirea de compromisuri în negocierile pentru pregătirea Tratatului politic de bază, a cărui semnare a avut loc în 2003.

Analiștii români au numit negocierile cu Rusia o lungă serie de concesii din partea guvernului român. Semnarea Tratatului politic de bază a facilitat contactele reciproce atât la nivel politic cât și la nivel economic. Cu toate acestea politicienii români au avut poziții destul de tăioase la adresa Rusiei, stârnind îngrijorare la Moscova datorită influenței crescânde a României în Republica Moldova, dar și datorită faptului că puterile occidentale nu au rămas indiferente la problemele din regiune. Kremlinul nu este mulțumit de Acordul privind implementarea sistemului de apărare antirachetă american în România. Experții ruși au subliniat în repetate rânduri că acest program este, în esență, îndreptat împotriva Rusiei (Dungaciu et al, 2013).

România este astăzi un partener economic important pentru Rusia. Relațiile dintre cele două state nu pot să nu țină seama de interesele Occidentului, pe de o parte și că România trebuie să-și respecte statutul de membru NATO și UE și toate obligațiile ce decurg din tratatele de aderare, iar pe de altă parte pentru că Rusia are încheiate tratate bilaterale economice de nivel înalt cu Germania și Franța, cele două state fiind considerate motorul UE, atât pe plan economic cât și politic.

Relațiile dintre România și Turcia sunt strânse, poate și datorită faptului că împărtășesc valorile comune ale democrației și statului de drept, cele două state fiind alături de Bulgaria, reprezentantele NATO la Marea Neagră. Declarația Comună a Parteneriatului Strategic cu Turcia a fost semnată la 12 decembrie 2011, cu prilejul vizitei de stat a președintelui României în Turcia.

Parteneriatul strategic consolidează cooperarea româno-turcă în plan economic și energetic la nivel regional. Obiectivul parteneriatului strategic este de a furniza o cale de ancorare a Turciei în Uniunea Europeană, contribuind totodată la menținerea solidității NATO. În același timp și facilitând poziționarea României în raport cu contextul regional actual.

Relațiile României cu Azerbaidjanul sunt definite de parteneriatul strategic din 2009, având drept element esențial cooperarea în domeniul energetic. Această cooperare vizează proiectul Constanța – Trieste sau al terminalului de gaze naturale lichefiate (LNG) de la Constanța. În baza acestui parteneriat, compania energetică azeră SOCAR și-a extins treptat activitatea pe piața românească.

Relațiile României cu Republica Moldova sunt bazate pe o identitate comună și pe realitatea existenței în două state separate, recunoscute internațional. În baza relațiilor strânse dintre România și Republica Moldova, ce provin dintr-o istorie, o limbă și o cultură comună, România susține Republica Moldova din punct de vedere politic, economic și diplomatic, în procesul de modernizare, democratizare și integrare europeană. Astfel, România susține soluționarea conflictului separatist din raioanele estice ale Republicii Moldova, prin încurajarea procesului de democratizare a țării și de demilitarizare a zonei sensibile.

România s-a implicat activ în procesul de monitorizarea a conflictului înghețat din Transnistria, susținând respectarea suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Administrația de la București a acționat atât în plan național, cât și internațional, pentru promovarea valorilor democrației, sprijinind eforturile Republicii Moldova de apropiere de structurile euroatlantice.

În același timp trebuie avută în vedere poziția unora dintre actorii implicați în reglementarea conflictului înghețat din Transnistria. Rusia folosește conștient prezența trupelor Armatei a 14 – a în Transnistria ca un factor inhibitor în relațiile cu România, orice apropiere a Moldovei de România fiind ferm ținută sub control de Rusia prin intermediul Transnistriei. Teritoriul de peste Nistru este un factor efectiv de instabilitate pentru România, în sensul că o serie de fluxuri de trafic ilicit tranzitează România. Rusia preferă o stare de expectativă și de neangajare a unui dialog direct cu România pe tema Transnistriei.

Politica României în chestiunea Transnistriei este corelată cu relațiile româno – ruse, dar de cele româno-ucrainene. În jurul conflictului transnistrean activează alți doi actori – Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, cu care România are legături strânse. Statele Unite vizualizează criza transnistreană ca parte integrată a necesității stabilizării spațiului pontic, considerând Moscova drept interlocutorul în această problemă. Politica de vecinătate UE, vecinătatea incluzând Moldova și Transnistria, este formulată în termeni moderați, pentru a evita formulările tradiționale de putere din discursul de politică externă al Rusiei.

Acțiunile actorilor internaționali cu interese directe în zona Mării Negre nu pot fi nici gestionate cu ușurință, nici estimate ușor, implicând soluții și acțiuni inedite, ce pot fi realizate doar prin cooperare și consultare reciprocă. Acțiunile de activare a parteneriatelor strategice SUA – România și SUA – Bulgaria; integrarea în structurile euroatlantice a celor două state riverane Mării Negre; reamplasarea bazelor militare americane în Europa din Germania, Cehia, Polonia în România, Bulgaria și Georgia reprezintă procese geopolitice ce au evoluat în perioada de după Războiul Rece în zona Mării Negre

Criza din Ucraina a evidențiat atitudinea pro-rusă a țărilor din jurul României: Ungaria, Bulgaria, Serbia și atenuarea legăturilor unor țări central-europene cu Occidentul. Toate aceste fenomene au transformat România în principalul avanpost al intereselor occidentale la Marea Neagră, neavând altă alternativă decât consolidarea parteneriatului cu Statele Unite, cu Polonia și țările baltice, care au avut o poziție fermă împotriva ilegalităților comise de Rusia în situația Ucrainei.

4.5. Relațiile Internaționale în bazinul Mării Negre

Odată cu disoluția URSS din decembrie 1991, NATO a continuat să-și redefinească identitatea, întrucât motivul pentru care s-au coalizat statele membre ale Alianței în 1949 dispăruse de pe scena politică internațională.

NATO a cunoscut un progres evident odată cu sporirea aspirațiilor politice, fapt reflectat de extinderea progresivă spre est, intrând astfel în fostele teritorii aflate sub influența URSS.

Astfel, într-o scrisoare către Aliați din 21 decembrie 1991, Boris Elțîn afirma:"Astăzi ne întrebăm dacă admiterea Rusiei în NATO poate fi un scop politic pe termen lung”(Johnson, 1991). Tendința inițială a Rusiei de orientare către modelul vest European, marcată de entuziasm față de eforturile Occidentului de a include Rusia în clubul vestic, s-a transformat rapid într-o decepție. Aceasta s-a datorat, pe de o parte, lipsei de reacție a NATO așteptată de către Moscova față de propriul entuziasm – ceea ce a instituit o lovitură în mândria națională a rușilor, iar pe altă parte, forțelor neocomuniste și naționaliste din opoziție, care au exploatat acest sentiment de dezamăgire.

Politica Rusiei față de NATO a devenit mult mai prudentă din ianuarie 1994 după ce Alianța a început să promoveze Parteneriatul pentru Pace – PfP. Încă de la debut Rusia a suspectat faptul că “Parteneriatul asigura numai o acoperire diplomatică pentru un proces de extindere din care Rusia a fost exclusă”(Headley, 2003). În 1994, decizia NATO de a folosi aviația împotriva forțelor militare sârbe în Bosnia, fără o consultare prealabilă cu Rusia, a stârnit nemulțumire la Moscova, relațiile intrând într-un evident impas.

Consiliul NATO – Rusia este principalul organism care servește cooperării și dezvoltării relației dintre NATO și Rusia și are ca scop realizarea unei păci durabile în zona euroatlantică pe baza principiilor democrației și securității comune.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra SUA au schimbat întregul mediu de securitate și au devenit un punct de cotitură în relațiile NATO — Rusia, dar și în relațiile dintre principalii actori cu interese majore in regiunea Mării Negre. La scurt timp după atentatele de la 11 septembrie, SUA a condus o campanie militară de înlăturare a regimului taliban din Afganistan, care constituia o amenințare externă puternică la adresa securității Rusiei. Astfel, NATO viza securizarea celui mai vulnerabil flanc al Rusiei – căile de acces către Asia Centrală, ceea ce determinat apropierea relațiilor dintre Rusia și NATO, după momentul 11 septembrie (Simion O, 2009).

Războiul ruso-georgian a reprezentat o nouă perioadă rece în relațiile NATO – Rusia. NATO a susținut Georgia în conflict și a criticat dur acțiunile Moscovei. Mai mult decât atât, războiul ruso-georgian din august 2008 a antrenat suspendarea contactelor la nivel înalt între Moscova și NATO și, prin urmare, înghețarea Consiliului NATO – Rusia timp de aproape un an.

O nouă relație NATO – Rusia poate furniza un fundament pentru consolidarea democrației, dar trebuie avute în vedere numeroasele riscuri și pericole ce pot să apară. Lipsa securității de ambele părți scade probabilitatea dezvoltării unor relații solide și clare. Rusia a evoluat în direcție opusă statelor est europene, iar politica sa externă ambițioasă a făcut din această țară un partener dificil și imprevizibil (Braun, 2008).

Relațiile Turciei cu Federația Rusă în zona Mării Negre sunt deosebit de complexe, având rădăcini adânci încă de pe vremea imperiilor otoman și țarist. Forța politică și economică a Turciei au stimulat ambițiile pro-turcești: un număr de republici cu populație turcă și-au declarat independența în momentul disoluției URSS din 1991.

În scopul ilustrării noului statut de forță regională, Turcia a inițiat două proiecte majore – primul, de integrare a republicilor turcice post-sovietice și al doilea, de consolidare a puterii Turciei la Marea Neagră, prin intermediul inițiativei Black Sea Economic Cooperation. Încă din prima jumătate a anilor 1990 a devenit evident faptul că proiectul de integrare a populațiilor turcice din Caucaz și Asia Centrală este împiedicat de o serie de factori culturali, economici, politici și strategici. În acest context, Turcia s-a confruntat cu rebeliunea PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) de pe propriul teritoriu.

Îndepărtarea Turciei de Statele Unite a început prin anii 2000, pe baza transformării strategiei globale a celei din urmă. În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Statele Unite au pornit într-o luptă acerbă împotriva terorismului, în special în Orientul Mijlociu.

Acest război anti-terorist a afectat viziunea Turciei privind securitatea zonală și a complicat relațiile Turciei cu lumea islamică, inclusiv cele economice.

Pe fondul războiului din Irak, PKK a căpătat o autonomie lărgită, ridicând probleme tot mai mari la granița de sud-est a Turciei. Transformarea strategiei globale a Statelor Unite s-a produs și prin integrarea țărilor din Europa Centrală și de Est în NATO. Dacă Turcia a sprijinit inițial lărgirea NATO, acum nu dorește integrarea completă a regiunii Mării Negre în comunitatea euro-atlantică.

Există o viziune tradițională de tip naționalist-imperialist ce se regăsește în doctrina națională a Turciei, la fel ca și în cea a Rusiei. Conform acestei viziuni, puterile mari, aflate în ecuația balanței de putere, le controlează pe cele mici. Aplicând viziunea menționată la zona Mării Negre, aceasta este considerată un lac ruso-turc, atât de Moscova, cât și de Ankara. Dovadă a acestei viziuni o constituie refuzul Turciei de a găsi un compromis în chestiunea Convenției de la Montreux, pentru a permite accesul navelor statelor neriverane pentru mai mult de 21 de zile (conform articolului 18/2 al Convenției). Mai mult, Turcia s-a opus extinderii Operației „Active Endeavor” în Marea Neagră, argumentând prin opoziția statelor riverane – referindu-se la Federația Rusă.

Pentru consolidarea poziție strategice și asigurarea resurselor energetice, Turcia vizează controlul tranzitului de petrol și gaze din Orientul Mijlociu, Caucaz și Marea Neagră, fiind unul dintre promotorii proiectului Baku-Tbilisi-Ceyhan, I începând cu 1994, ca alternativă la „Ruta Nordică”, propusă de Rusia.

În ciuda îndelungatelor diferențe strategice și istorice, Turcia a consolidat relațiile economice și politice cu Rusia după Războiul Rece. Rusia reprezintă astăzi cea de-a treia sursă de importuri a Turciei; schimburile între acestea se ridică la miliarde de dolari și includ gaze naturale (importurile din Rusia asigură 70% din consumul de gaze al Turciei). Conducta de gaze „Blue Stream”, construită pe sub Marea Neagră, conform unei înțelegeri din 1997 între Ankara și Moscova, era în competiție directă cu coridorul de energie est-vest de la Marea Caspică spre Mediterana, pe care Ankara l-a transformat, în acest moment, în prima sa prioritate strategică în regiune și care a determinat Washingtonul să coopereze.

Dar mai există și alți factori care pot afecta politica Turciei referitor la implicarea SUA în regiunea Mării Negre. Aceștia includ, deși nu se limitează la atât, tensiuni în relațiile bilaterale între Turcia și SUA privitoare la războiul din Irak și la consecințele acestuia, reticența Ankarei de a ceda conducerea SUA în activitățile care afectează direct interesele naționale ale Turciei (Rumer et al, 2006); chiar conflictul deschis Turcia – SUA, în urma recunoașterii de către congresul american a genocidului turcesc, produs în Armenia la începutul secolului XX.

Atât timp cât Turcia joacă un rol important în orice politică la Marea Neagră a SUA sau a Alianței, aceasta nu se mulțumește să servească doar drept suport al acestor strategii în sud-estul îndepărtat al Europei, nici doar un pod între comunitatea euroatlantică, sudul Caucazului și mai departe.

Fig. 27 Balanța de putere in bazinul Mării Negre înainte de anexarea Peninsulei Crimeea (2014)Sursa: https://ukrainianweek.com/Security/50806

Rusia privește cu mare atenție toate mișcările geostrategice ale statelor din sfera de influență proprie. Moscova vede în toate aceste situații, pe care le și inventează, oportunități strategice, fiind gata să speculeze orice vulnerabilitate în scop propriu. Rusia a propus Ucrainei avantaje economice imediate, coborând prețurile la gaze și petrol, în schimbul orientării geopolitice a Kievului către Est. Guvernul Ucrainei a semnat în aprilie 2010 un acord politic cu Rusia pentru extinderea șederii flotei Mării Negre la Sevastopol pe următorii 25 de ani, începând din 2017, data expirării acordului semnat anterior intre cele două state. În toamna lui 2013, autoritățile de la Kiev au refuzat semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană. Pe fondul nemulțumirilor și presiunilor sociale din piața Maidan, provocate de această soluție politică, la 28 ianuarie 2014, guvernul ucrainean a demisionat în bloc.

În februarie 2014, Moscova a trimis forțe militare speciale fără însemne statale pentru a efectua o acțiune de tip hibrid în vederea alipirii peninsulei Crimeea și a Sevastopolului. Această regiune este deosebit de importantă pentru Kremlin datorită extinderii fațadei proprii la Marea Neagră.

La 1 martie 2014 premierul autoproclamatei regiuni autonome a Crimeei, Serghei Aksenov, a preluat controlul politic, administrativ și al infrastructurii critice din Peninsulă, fiind ajutat și susținut de către populația locală. Aksenov cere în mod ilegitim și ilegal președintelui Rusiei, Vladimir Putin, să asigure pacea și ordinea publică în Republica Autonomă Crimeea. Acest fapt contravenea atât constituției ucrainene, cât și celei din autonomie.

Drept răspuns Putin a solicitat Consiliului Federației Ruse acordarea autorizației pentru a interveni armat pe teritoriul Ucrainei, evenimente care erau declanșate de facto încă de pe 24 februarie 2014, când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul majorității peninsulei, blocând soldații ucraineni în unitățile lor militare, punându-i astfel în situația de noncombat.

Conform acordului bilateral interstatal, Federația Rusă avea dreptul să disloce în Crimeea și Sevastopol aproximativ 25.000 militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de tunuri cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă, toate acestea până în anul 2047. Astfel, Kremlinul a suplimentat efectivele acestor baze militare cu 11.000 de militari, fără informarea prealabilă a autorităților ucrainene și centrale.

Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a emis pe 17 martie 2014 un decret prin care a recunoscut independența Crimeii, o zi mai târziu fiind consfințită anexarea ilegală a Peninsulei cu rol de port avion din mijlocul bazinului pontic. Liderul de la Kremlin a semnat la 21 martie 2014 decretele formale care anexează Republica Crimeea și orașul Federal Sevastopol la Federația Rusă.

Relațiile dintre Kiev și Moscova au devenit deosebit de tensionate în urma acestor evenimente deosebit de grave și de o intensitate și agresivitate fără precedent. Acțiunea din Crimeea, coroborată cu susținerea separatiștilor proruși din estul Ucrainei a condus la luarea unor decizii prompte la Kiev. Astfel, Ucraina a suspendat dreptul de tranzit al trupelor rusești pe teritoriul său spre Transnistria pentru aprovizionarea bazelor corpului de armată rusesc staționat ilegal acolo încă din 1992, de când conflictul din Republica Moldova a rămas fără soluționare internațională.

4.6. Rolul Uniunii Europene în contextul relațiilor internaționale la Marea Neagră

Uniunea Europeană joacă un rol major în mediul internațional de securitate actual, caracterizat prin complexitate și dinamism. Rolul său se datorează instrumentelor pentru prevenirea și gestionarea conflictelor, combaterea riscurilor de ordin non-militar, reorganizarea industriei de armament și a mijloacelor de securitate.

Prevederile inovative ale Tratatului Uniunii Europene din 2010 de la Lisabona vin cu scopul de a consolida poziția internațională a UE și de a optimiza decizia și eficiența în politica externă și de securitate comună. Noul profil al politicii externe a UE cuprinde funcțiuni și structuri noi de reprezentare în raport cu nevoia de recunoaștere ca partener responsabil și de încredere în menținerea păcii și securității în lume. Ca un corolar, creșterea responsabilităților UE față de securitatea colectivă a statelor membre are loc ca urmare a așteptărilor tot mai mari ale partenerilor mondiali privind angajamentele sale internaționale.

Faptul că Europa este, neîndoielnic, un actor mai credibil și mai eficace provine din convergența crescândă a intereselor europene și din întărirea solidarității în sânul acesteia. Necesitatea acestei strategii este generată de faptul că „Europa trebuie să fie pregătită să-și asume partea sa în responsabilitatea securității internaționale și a construirii unei lumi mai bune”.

Aderarea României și Bulgariei la Alianța Nord Atlantică (NATO) în 20 aprilie 2004 și mai apoi la Uniunea Europeană, în prima zi a anului 2007, a adus granița occidentală la țărmul estic al Mării Negre.

Rusia a devenit un partener tradițional al Uniunii Europene, reprezentând un actor puternic pe scena relațiilor internaționale. După unii analiști din occident, Tratatul de la Lisabona nu va schimba nimic în dinamica relațiilor dintre UE și Rusia, dar specialiștii ruși au o viziune diferită. Ideea unanim acceptată în occident este că Tratatul ar putea reprezenta în ultimă instanță bariera în calea scopurilor Federației Ruse de a avea relații separate cu statele Uniunii și de a duce o politică concurențială încercând să le întoarcă una împotriva celeilalte pentru a-și promova interesele politice prin instrumente de natură economică, în subsidiar de natură energetică. Una din temerile principale de la Kremlin este aceea că întărirea Uniunii Europene va conduce la realitatea faptului că Federația Rusă trebuie sa se supună regulilor UE.

Relațiile UE – Rusia au fost caracterizate de dihotomia dintre conflict și cooperare, explicate prin faptul că, deși ca un întreg UE este dispusă să accepte și să stabilească reguli și norme comune cu Rusia, la nivel național, liderii înclină să găsească soluții individualiste (Ganze, 2007).

Deși cooperarea dintre UE și Rusia a părut a fi o prioritate pentru ambii actori, concepțiile lor privind modul în care cooperarea ar trebui să fie realizată au fost bazate pe ipoteze destul de diferite. Deseori, în discursul rus se accentua necesitatea ca relațiile dintre UE și Moscova să fie dezvoltate având în vedere un “echilibru viabil între cooperare și competiție”(Emerson, 2006). Cooperarea decurge din convergența intereselor economice ale Moscovei cu cele ale statelor membre importante ale UE.

Închiderea robinetelor Gazprom pentru Ucraina, în noaptea de Revelion a anului 2006, conflictul georgian, criza ruso-ucraineană din 2014, 2015 au repus în discuția Comisiei Europene, problema securității energetice și a solidarității statelor membre UE, în contextul revizuirii strategiei energetice și de securitate europene.

Astfel s-au intensificat acțiunile pentru susținerea unei politici europene unitare, lansându-se proiectele: „Noua Politică de Vecinătate în Caucaz” și „O sinergie pentru Marea Neagră”. Uniunea Europeană a lansat misiuni proprii în cadrul cărora a trimis echipe de experți civili pentru monitorizarea situației conflictuale din Georgia, Republica Moldova și Ucraina.

În ceea ce privește relațiile Uniunii Europene cu cealaltă putere regională reprezentată de Turcia, discursul european este ceva mai unitar. Cazul candidaturii Turciei la UE a pus în discuție subiectul granițelor uniunii și al condițiilor de aderare, respectiv țară europeană, cu sistem democratic, economie de piață funcțională și legislație în acord cu acquis-ul comunitar – criteriile de la Copenhaga.

Din punct de vedere geografic, Turcia este o țară predominant asiatică. Istoric însă, Turcia a fost totdeauna legată de Europa, Constantinopolul fiind mult mai aproape de Roma sau Viena decât de Bagdad sau Cairo. Chir și din perspectiva cultural – mentală, turcii sunt mai apropiați de greci, de balcanici în general, decât de arabi sau de iranieni. Majoritatea turcilor au fost populații locale turcizate și islamizate, aceasta fiind explicația faptului că islamul turcesc este mai puțin radical, la fel ca în Albania, Kosovo sau Bosnia. Toate acestea, explică și dorința sinceră se pare, de aderare la Uniunea Europeană a foștilor conducători ai Turciei. Din păcate însă, elita politică actuală a Turciei este profund anti-europeană. Nuanțarea dată de liderii europeni, pentru a explica eventuala aderare viitoare a Turciei, a termenului referitor la apartenența europeană, devenit „țară care împărtășește valorile europene”, a deschis o cutie a pandorei în societatea vest europeană.

Turcia nu aparține geografic în totalitate Europei, acesta fiind criteriul fundamental al construcției comune europene. Conform viziunii exprimate de unii oficiali UE „țară care împărtășește valorile europene”, țările din Nordul Africii se pot înscrie pe lista de așteptare a extinderii, ceea ce înspăimântă populația europeană datorită costurilor implicate de un astfel de proiect și a diferențelor culturale majore dintre cele două civilizații. Totuși orașul Istanbul plus 23700 kmp fac parte din Europa. În fond, decidenții europeni se tem de Turcia din cauza dimensiunilor ei: integrarea Turciei ar reduce ponderea germanilor și francezilor în deciziile europene. Turcia, prin natura afinităților sale ar putea constitui alianțe noi cu statele balcanice sau chiar cu Italia ori cu Europa Centrală care ar pune în discuție echilibrul actual al UE, bazat pe primatul intereselor statelor cu influență din vest.

Uniunea Europeană a ridicat problematica Parteneriatului Estic în cadrul Strategiei Europene de Securitate, unde prevede o schimbare reală în relațiile cu vecinii de la est, incluzând progrese semnificative în relațiile politice, economice și comerciale. Obiectivul este consolidarea stabilității țărilor din vecinătatea estică și, prin aceasta, a securității Uniunii Europene. Este propus un set de domenii de cooperare bilaterală si multilaterală, incluzând securitatea energiei și mobilitatea persoanelor.

Politica Europeană de Securitate și Apărare acordă o mare importanță zonei Mării Negre. Implicarea statelor UE în regiunea Mării Negre s-a bazat pe Politica Europeană de Vecinătate, planul de pornire pentru activitățile din regiune fiind documentul lansat în 2007 “O Sinergie pentru Marea Neagră”, în timpul Președinției germane a Consiliului UE. Documentul are la bază demersurile României, Bulgariei, Greciei și aportul Comisiei Europene.

Sinergia Mării Negre este o inițiativă de politică regională a Uniunii Europene direcționată pe zona Mării Negre. Inițiativa este determinată, în principal, de amplasarea strategică a zonei și potențialul energetic, economic, de mediu, dar și cel referitor la consolidarea democrației.

Prezența rușilor în statele Vecinătății Estice a făcut ca siguranța lor să fie chestiune de interes național pentru Moscova. Deși războiul din 2008 a fost o manifestare publică a capacității ofensive a Rusiei, Moscova era implicată într-un atac mai silențios în culise. Din anul 2004, mulți cetățeni nonruși din statele în cadrul cărora UE implementa Politica Europeană de Vecinătate au fost recompensați cu pașapoarte rusești. Astfel Federația Rusă a dat Vestului un semnal important și a reușit să își arate autoritatea dincolo de UE (Popescu et al, 2009).

Campania dusă de Federația Rusă împotriva Georgiei este de asemenea și un exemplu elocvent al modului în care interesele unei serii întregi de state din Vecinătatea Estică sunt desconsiderate: Rusia a subminat securitatea energetică a statelor precum Azerbaidjan și Armenia, puternic dependente de infrastructura din Georgia; Rusia a folosit flota Mării Negre bazată la Sevastopol, pe teritoriul Ucrainei, fără consimțământul Kievului (Nițoiu, 2011).

În relația sa cu Vecinătatea Estică, Uniunea Europeană a dezvoltat și dezvoltă încă obsesiv o politică de tipul “Russia-first”. Tipul acesta de politică este manifestat de principalii actori de politică externă ai UE, Germania și Franța, care se străduiesc să intre în grațiile Moscovei, din rațiuni economico-financiare. Acest lucru a însemnat că UE a trebuit să stea retrasă în zonele unde Federația Rusă avea interese declarate pentru a putea menține relații bune. În același timp cooperarea Uniunii Europene cu Moscova a fost ajustată astfel încât să nu perturbe ordinea internă din Rusia. Demonstrativ este exemplul Republicii Moldova, prin viziunea avută asupra ei de către statele din vestul Europei, timp în care România nu are nici măcar declarativ o strategie pentru Republica Moldova, acceptată unanim de clasa politică.

Parteneriatul Estic și Sinergia Mării Negre sunt inițiative ce au ca scop principal întărirea cooperării în zona Mării Negre, prin implicarea activă a Uniunii Europene. În cadrul Sinergiei sunt încurajate proiectele de cooperare între statele riverane Mării Negre și Uniunea Europeană, în multiple domenii precum: democrație, drepturile omului, managementul frontierelor, buna guvernare, conflictele înghețate, energia, transporturile, mediul, comerțul, migrația, cercetarea și dezvoltarea.

4.7. Rolul Alianței Nord Atlantice în contextul Relațiilor Internaționale la Marea Neagră

După implozia Uniunii Sovietice, dezbaterile asupra relațiilor dintre Rusia și NATO au reprezentat un motiv permanent în tematica securității europene. După dispariția Uniunii Sovietice, NATO a continuat să facă eforturi pentru a-și defini lipsa de identitate și a-și clarifica rațiunea de a exista. Alianța a progresat odată cu sporirea aspirațiilor sale politice, lucru reflectat de procesul de lărgire a arealului său operațional către est.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost unul din primii actori internaționali care s-au implicat în regiunea Mării Negre, ca parte a discuțiilor pentru extindere. În acest context, documentele parteneriatului pentru pace PfP cu statele REMN (Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Republica Moldova, Georgia, România, Rusia și Ucraina) au fost semnate în perioada 1994-1995. Mai mult decât atât, Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) a fost înființat în 1997, pentru suplinirea programelor PfP cu 19 aliați și 27 de parteneri, inclusiv Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Republica Moldova, România, Rusia și Ucraina.

În plus, NATO a dezvoltat o serie de parteneriate speciale cu Rusia și Ucraina, foruri de discuții și negocieri cu rol extrem de important în menținerea stabilității și securității în arealul Mării Negre.

Odată cu primirea în Alianță a României și Bulgariei, în 2004, Marea Neagră a fost înconjurată, pe de o parte de țări aliate, membre NATO, și pe de altă parte, de foste state sovietice, cu diferite grade de instabilitate și cu probleme serioase de securitate. Totuși, la Summit-ul NATO din iunie 2004, desfășurat la Istanbul, nu a fost subliniată nici o strategie coerentă pentru noua vecinătate a Alianței, ci doar s-a menționat, în trecere, imensa importanță strategică a regiunii.

Inițiativele regionale care includ operații civile de menținere a păcii, cum sunt cele ale poliției, polițiilor de frontieră și gărzilor de coastă, ale instituțiilor vamale sau observatorilor civili neînarmați, ar trebui să poată răspunde în mod eficient necesităților de impunere și menținere a securității regionale.

În aprilie 2008, Summit-ul NATO de la București a evidențiat importanța geostrategică pentru Alianță a regiunii Mării Negre și, prin mecanismele de cooperare politico-militară cu statele din zonă, se perfectase un cadru de cooperare pașnică. Conflictul din august 2008 din Caucaz a demonstrat că această regiune rămâne linia de demarcație a competiției dintre democrația Vestului și Federația Rusă.

Consecințe ale extinderii NATO sunt: extinderea spațiului de securitate euro – atlantică asupra unor țări importante, cu rol de pivot regional în securitatea balcanică și a zonei Mării Negre (România și Bulgaria); crearea unor suporți regionali pentru procesul de gestionare a crizelor și conflictelor din Balcanii de Vest, Marea Egee, Caucaz, Transnistria, Orientul Apropiat, Asia Centrală, Orientul Mijlociu; reducerea substanțială a conflictualității dintre țările care aparțin acestei regiuni și care au fost integrate în NATO; asigurarea unor garanții de securitate, ca suport al unui viitor sistem regional, controlat de NATO, de gestionare a conflictualității, din care să facă parte toate țările Alianței și țările partenere; asigurarea controlului aliat al conflictualității din zona Balcanilor de Vest, dar imposibilitatea (sau lașitatea ori cinismul politic al Europei) controlului conflictualității din Transnistria și din Caucaz; crearea unor probleme pentru Rusia care, deși există Consiliul NATO-Rusia, consideră extinderea NATO ca o amenințare. Acțiunea asupra Georgiei poate fi luată ca un fel de răspuns al Rusiei la intenția NATO și UE de a include în Alianță Ucraina și țările caucaziene.

În atingerea obiectivelor sale, NATO continuă să fie preocupată de protecția flancului estic, sprijină procesul de extindere și acordă o atenție deosebită dezvoltării parteneriatelor strategice și a celorlalte forme de cooperare regională.

CONCLUZII

Bazinul Mării Negre se constituie ca frontieră estică a Alianței Nord Atlantice și a Uniunii Europene. Prezența la Marea Neagră a celor două organizații internaționale conduce la realitatea unor interese geopolitice complexe, deoarece aici se regăsesc câteva poziții cheie cu mize geopolitice și geostrategice majore: strâmtorile Bosfor și Dardanele, Marea Marmara, Peninsula Crimeea – un important bastion al uscatului cu ramificații strategice spre mijlocul bazinului pontic, gurile Dunării cu Dunărea maritimă, Delta Dunării și insula Șerpilor.

Elaborarea Politicii Europene de Securitate și Apărare Comună ar putea fi un prim pas către crearea unui nou echilibru regional. Extinderea estică a Uniunii Europene a fixat pe agenda de securitate europeană subiectul securității în arealul Mării Negre. Acest fapt a intensificat implicarea UE în soluționarea conflictelor înghețate și a obligat Federația Rusă să recunoască rolul Uniunii Europene în medierea conflictelor.

Modalitățile de soluționare a conflictelor înghețate regionale sunt diferite pentru Uniunea Europeană și Federația Rusă. Forul European își fundamentează soluțiile pe instrumente umanitare și economice, iar Moscova utilizează forța armată, simultan cu finanțarea regimurilor separatiste. Efectuând o prognoză pe termen mediu, se estimează intensificarea competiției dintre cele două viziuni cu privire la securizarea zonelor ce găzduiesc conflicte înghețate.

Importanța Convenției de la Montreux influențează geopolitica zonei Mării Negre prin implicațiile deosebit de importante asupra securității regionale, dar și asupra economiilor statelor interesate de transportul maritim prin strâmtorile turcești.

Componenta economică are o contribuție esențială la conturarea acelor condiții care pot influența atât prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reconstrucția post-conflict, cât și declanșarea, ducerea și deznodământul războaielor.

Utilizarea mecanismelor de cooperare economică pentru gestionarea crizelor, a programelor economice în cadrul acțiunilor de reconstrucție a păcii, a asistenței economice pentru asigurarea stabilității interne sunt doar o parte a instrumentelor prin care această componentă modelează conflictele din bazinul Mării Negre, în sensul diminuării lor și restrângerii ariei de propagare.

CAPITOLUL V

În acest capitol se vor identifica și analiza indicatorii climatului de securitate specifici bazinului Mării Negre și factorii generatori de risc la adresa securității regionale. De asemenea, va fi evaluat climatul de securitate din regiunea Mării Negre, urmând ca în final evidențiez modificările militare făcute de Federația Rusă în proximitatea arealului Mării Negre.

5. Evoluția climatului de securitate din regiunea Mării Negre în perioada de după Războiul Rece

Securitatea, pacea și cooperarea în zona Mării Negre reprezintă probleme tot mai actuale ce se află pe agendele principalelor organizații internaționale cu vocație de securitate. Astfel, tensiunile crescânde din Estul Ucrainei, anexarea Crimeii și conflictele înghețate din țările riverane Mării Negre sunt probleme tot mai intens dezbătute în ultima perioadă.

Evoluția fenomenului complex al securității în zona Mării Negre a avut mai multe puncte de inflexiune și momente critice, redate de cronologia evenimentelor post Război Rece.

Așadar, începem această cronologie cu evenimentele petrecute la începutul anilor ’90 în Transnistria, urmate de înghețarea conflictului și de negocieri în vederea ajungerii la o soluție convenabilă tuturor părților beligerante ori cu interese regionale. Pe teritoriul Transnistriei staționează încă de la înghețarea conflictului trupe ce aparțin Federației Ruse, sub pretextul menținerii controlului în regiune pentru ca situația să nu escaladeze într-un nou conflict. Transnistria constituie în continuare dilema de securitate a Republicii Moldova, fiind un focar de conflict, contrabandă cu arme, muniții și explozivi, droguri și trafic de ființe umane.

Este absolut relevant modul în care s-au schimbat modelele securității în bazinul Mării Negre după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.

România și Bulgaria au devenit state membre NATO și UE în 2004, respectiv 2007, iar în Georgia și Ucraina au avut loc revoluții colorate, 2003 și 2005, care au consemnat în ambele state schimbarea puterii politice proruse cu una pro occidentală.

Georgia s-a confruntat cu un conflict armat pe teritoriul său în august 2008, fiind supusă unei agresiuni militare evidente din partea Federației Ruse.

Ucraina a trecut printr-o repetată criză a gazelor, 2006, 2009, 2014, iar mai apoi a întors spatele întregii Europe în cadrul Parteneriatului Estic la reuniunea prilejuită de Summitul de la Vilnius din 2013, prin respingerea acordului de asociere cu Uniunea Europeană.

Federația Rusă a fost scena unor repetate și violente atacuri teroriste, ultimele dintre ele prilejuite de organizarea Jocurilor Olimpice ce s-au desfășurat în cadrul Olimpiadei de iarnă de la Soci în februarie 2014.

Pentru ca tabloul evenimentelor ce au schimbat securitatea în zona Mării Negre să fie complet, Federația Rusă a revenit în 2014 în prim plan pe tabla geopolitică de șah a Mării Negre, când a mutat prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea și a sprijinit activ separatiștii proruși din Donbass în 2015.

Cu toate că vechile politici de putere din timpul Războiului Rece pot încă influența procesele de regionalizare în zona Mării Negre, noile tendințe de securitate au contribuit la globalizarea Mării Negre, în ceea ce privește migrația persoanelor, bunurilor și serviciilor, dar și prin răspândirea amenințărilor transnaționale la adresa securității.

Noile tipuri de amenințări și riscuri provenite din interiorul și exteriorul arealului Mării Negre au devenit mai greu de identificat și contracarat – în geopolitica actuală zona Mării Negre a început să fie percepută ca o axă geopolitică și geo-economică în curs de dezvoltare: Marea Mediterană – Marea Neagră – Marea Caspică (Pop A. et al, 2007). Aceasta a oferit statelor din regiune mai multe oportunități de dezvoltare și cooperare dar în același timp, regiunea Mării Negre este gazdă a unei game largi de probleme de securitate actuale și potențiale, pornind de la conflicte în desfășurare, conflicte înghețate, la situații mai puțin grave și situații în schimbare.

Există două tendințe contradictorii care caracterizează situația de securitate contemporană din regiune, tendința spre consolidarea încrederii regionale și inițiative comune de cooperare, ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice și procesului de integrare euroatlantică, în contrast cu conflictele în desfășurare din estul Ucrainei, anexarea Crimeei și instabilitatea din regiune, ca urmare a conflictelor înghețate, războiul pentru energie sau Noua Rusie.

Semnalul dat de Rusia în 2008 în Georgia nu a fost luat în considerare la adevărata lui importanță de către statele occidentale, la acel moment realitățile economice având prioritate față de ambițiile militare din regiune.

Ca zonă de tranzit a petrolului și gazelor naturale din Asia Centrală și Orientul Mijlociu către Europa, arealul Mării Negre a devenit centru de interes deosebit din perspectiva asigurării securității energetice occidentale. În plus față de problemele energetice, există numeroase probleme de securitate în zona pontică, care provin din impredictibilitatea politico-militară a Federației Ruse care își atacă vecinii în vederea refacerii fostei sfere de influență, conflictele înghețate, mișcări separatiste, instabilitatea politică și discrepanțele economice, care mențin deschise noi oportunități de conflict sau pentru ca această zonă să devină un nod al mișcărilor teroriste la nivel mondial.

Cu toate acestea, în accepțiunea noastră, cea mai mare amenințare de securitate pentru stabilitatea regiunii Mării Negre este dezvoltarea și aplicarea unei politici neo-imperialiste a Rusiei și ambiția sa de a restabili, cel puțin o parte din influența pierdută după destrămarea Uniunii Sovietice.

Acordurile semnate de Federația Rusă cu Abhazia și Osetia de Sud legate de stabilirea unor baze militare permanente pe teritoriul acestora și desfășurarea sistemului de apărare aeriană S-300 în Abhazia amenință grav echilibrul de forțe din regiune.

În scopul menținerii păcii din zonă, Federația Rusă are plasate corpuri de armată în Armenia și Transnistria, care alimentează tensiunile și actele secesioniste față de guvernele statelor mamă.

În zona Mării Negre au avut Ioc gradual evenimente ce au afectat securitatea regională, având în prim plan Federația Rusă ca stat agresor ce și-a pus în aplicare ambițiile neoimperialiste. Prima victimă a fost Republica Moldova în 1992, când Transnistria a fost ocupată de un corp de armată rusesc în scopul menținerii păcii și stabilității.

În 2008 Georgia a reprezentat a doua victimă a politicii agresive a Federației Ruse, după prăbușirea Cortinei de Fier și a Uniunii Sovietice, într-un context în care era o stabilitate interstatală îndelungată în regiunea Mării Negre. În 2014 Ucraina a reprezentat a treia victimă a Rusiei, în urma anexării Crimeii și declanșării conflictului secesionist din Donețk și Lugansk.

Toate acțiunile Federației Ruse fac parte dintr-un scenariu foarte bine pus la punct, dintr-un anumit tip de comportament geopolitic și geostrategic al Rusiei în bazinul Mării Negre, pentru reclădirea fostei sfere de influență a fostei Uniunii Sovietice.

În decembrie 1989, la întâlnirea de la Malta, Uniunea Sovietică, alături de România și Bulgaria, care la acea vreme erau parte a Tratatului de la Varșovia, stăpânea aproape două treimi din fațada litorală a Mării Negre. Cealaltă treime, ce măsura 1400 de km, revenea Turciei. România și Bulgaria se supuneau singurelor strategii maritime de la Marea Neagră, cele ale fostei Uniuni Sovietice.

La momentul actual, zona Mării Negre se află într-o situație ideologică, politică, economică, militară și socială cu totul diferită. În momentul destrămării fostei Uniuni Sovietice, noul stat format, Federația Rusă, continuatoarea URSS, rămăsese cu doar 400 de km de litoral la Marea Neagră, singurul port de însemnătate strategică fiind Novorosiisk.

Georgiei îi revenise 300 de km, Ucraina deținea 1600 de km din litoralul Marii Negre, chiar dacă o lungă perioadă de timp flota rusă a Mării Negre staționase la Sevastopol, ce reprezenta din punct de vedere al dreptului internațional, o bază militară rusă pe teritoriul altui stat suveran și independent. Este evident că Federația Rusă nu s-a împăcat niciodată cu această situație geopolitică regională de la Marea Neagră, dar și mai evident este faptul că nu este mulțumită nici acum după anexarea forțată a peninsulei Crimeea din 2014.

5.1. Indicatori ai climatului de securitate specifici bazinului Mării Negre

Conceptele de securitate națională și securitate regională reprezintă principalele repere asupra cărora am desfășurat cercetarea din perspectiva acțiunii exercitate asupra acestora de către variabile de tipul conflictelor înghețate, care riscă, în orice moment, să devină constante explozive și dificil de controlat pentru stabilitatea și securitatea regiunii Mării Negre și implicit, a Europei.

Refacerea polilor multipli ai civilizației umane accentuează transferul de cultură și civilizație dinspre Occident spre Orient. Creșterea influenței geopolitice a principalelor centre de putere globale și regionale conduce la sporirea graduală a interdependențelor între state, cooperarea fiind cheia spre evoluția actorilor implicați.

Securitatea este direct influențată de starea de stabilitate privită ca o proprietate multidimensională a sistemului. Stabilitatea este definită fie ca invariabilitatea unei proprietăți specifice a unei entități, în timp sau sub influența unor factori caracteristici extrinseci, fie drept capacitatea unei entități de a suporta acțiunea unor factori perturbatori fără a fi afectată major, sau capacitatea unei entități de a reveni la starea de echilibru, după acțiunea unor factori perturbatori.

În majoritatea definițiilor date de specialiștii în domeniu, conceptul de securitate este caracterizat de anumite caracteristici, cum sunt intensitatea amenințărilor, valorile naționale, existența sau inexistența conflictului, nivelul de trai. Definiția securității dată de Barry Buzan, citându-1 pe Jozef Balazj, este una din cele mai cuprinzătoare: „Securitatea internațională este determinată în fond de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe. Experții definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcția ei esențială este aceea de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuirea sistemului social și un grad adecvat de securitate publică”.(Buzan, 2000)

Fără a diminua conceptul securității la simpla formulă de îmbinare a relațiilor și sistemelor, putem spune că în era dominată de fenomenele globalizării și regionalizării, stabilitatea sau instabilitatea dată de existența stării de securitate naționale, afectează în mod direct starea de securitate regională și globală.

Din punct de vedere strategic, zona Mării Negre are o situație specială ce rezidă din poziția geografică, aflată la intersecția noilor axe geopolitice trasate după încheierea Războiului Rece și caracteristicile evoluțiilor economice, politice, sociale, culturale și militare ale actorilor statali regionali. Arealul Mării Negre realizează legătura geografică între bazinul Mării Mediterane și Marea Baltică pe axa nord – sud, și leagă mai departe Asia Centrală și Orientul Mijlociu de Balcani.

Principalele caracteristici politice și de securitate ale bazinului Mării Negre sunt reprezentate de interesele actorilor statali regionali, dar și de cele ale actorilor statali cu valențe globale – SUA, Rusia, statele Uniunii Europene, și de potențialul imens de natură economică, militară și demografică.

Starea de securitate a zonei Mării Negre depinde de evoluția politicilor de securitate a principalilor actori cu interese regionale.

Indicatorii regionali în această ecuație reprezintă poziții strategice în arhitectura de securitate a regiunii Mării Negre: strâmtorile Bosfor și Dardanele, Insula Șerpilor, peninsula Crimeea, Gurile – delta Dunării, Canalul Dunăre – Marea Neagră, munții Caucaz și principalele porturi ale zonei (Odessa, Constanța, Varna, Samsun, Batumi, Novorossiisk) care sunt cel puțin la fel de importante strategic, în calitatea de indicatori strict localizați, atractori ai infrastructurii de securitate (porturi militare, instituții diverse etc.).

Fig. 28 Dispunerea principalilor indicatori de securitate ai Bazinului Mării Negre

Arealul Mării Negre are o importanță strategică majoră în ecuația confluenței intereselor tuturor actorilor cu activitate în zonă. Spațiul pontic este un mediu care, gestionat pozitiv de actorii sub interesul cărora se află, poate fi extrem de propice pentru cooperarea economică, tehnico-științifică și militară.

În calculele securității globale, nu se poate face abstracție de faptul că regiunea reprezintă o piață de desfacere pentru mai bine de 350 milioane de consumatori, cu evidente tendințe de dezvoltare. Mai mult, țările riverane din bazinul Mării Negre au un semnificativ potențial demografic și economic ce poate face eficientă dezvoltarea graduală și diversificată a stabilității și securității mondiale.

Actualmente, izbucnirea unui conflict armat tradițional în spațiul Uniunii Europene este improbabilă. Dinamica evoluțiilor din zona Mării Negre relevă existența unor provocări cu care se confruntă acest spațiu. În primul rând se remarcă eterogenitatea regiunii, inclusiv din punct de vedere al aranjamentelor de securitate, ca urmare a apartenenței statelor riverane la diferite organizații internaționale: OSCE, UE, NATO, CSI.

Fig. 29 Harta dispoziției principalelor baze militare sau nucleare din Europa și flancul estic al Rusiei

În al doilea rând subliniem actualitatea problemelor de tip “hard security”, considerate timp de un deceniu a fi înghețate, fapt readus în actualitate de conflictul din Georgia din 2008, anexarea Crimeii din 2014 și conflictele din Estul Ucrainei din 2015. Conflictele înghețate există în imediata apropiere a spațiului occidental, dar nu în forma lor empirică de tipul cu armele în mâini, ci sub forma instabilității și crizei la nivelul regiunii Mării Negre. Această formă accelerează fragmentarea administrativă și politică, marginalizarea și chiar izolarea socială și economică a unor state din arealul Mării Negre.

Republica secesionistă Transnistreană constituie o pârghie importantă prin care Moscova acționează pentru menținerea trupelor sale în zonă și pentru promovarea intereselor strategice proprii în zona Mării Negre. Forțele Rusiei dislocate în Transnistria, deși reduse numeric au capacitate de luptă destul de ridicată. Menținerea acestora favorizează consolidarea militară a regimului separatist precum și prezervarea status-quoului.

În ceea ce privește conflictele din Transcaucazia, este evident că Moscova și-a materializat opțiunea strategică referitoare la Caucazul de Sud, prin menținerea și consolidarea controlului în cele două republici separatiste Osetia de Sud și Abhazia, în urma conflictului cu Georgia din 2008.

Atât prin prezența forțelor sale militare, cât și prin dezvoltarea infrastructurii critice și a obiectivelor de importanță strategică în cele două republici, Moscova pare să urmeze binecunoscuta strategie de menținere a acestor conflicte într-o stare de nesoluționare. Conflictul înghețat din Nagorno Karabah este și el departe de a fi soluționat, deoarece nici unul din actorii importanți globali nu au acest interes: în mod obiectiv regiunea face parte din patrimoniul teritorial armean, pe care rușii au constituit-o doar pentru a putea ține în șah rivalitatea armeano-azeră; concomitent, Occidentului îi convine să țină Rusia ”ocupată” cu acest conflict pentru a o îndepărta de Orientul Mijlociu.

Conflictele înghețate din Transcaucazia și Transnistria reprezintă avanposturi menținute de Federația Rusă, care dorește să-și mențină sfera de influență în rândul statelor ce au aparținut fostei URSS, concomitent cu ținerea la distanță a Uniunii Europene și Alianței Nord Atlantice de propriile frontiere.

Pentru fiecare din aceste conflicte înghețate Uniunea Europeană a trimis misiuni de monitorizare a climatului de securitate regional. De asemenea, în decursul timpului, statele europene occidentale au propus diferite formate de negociere pentru a ajunge la stingerea acestor conflicte latente, ce conduc la subdezvoltare economică, distrugerea infrastructurilor critice deja existente, impredictibilitate politică șt militară, gestionarea haotică a mediului de securitate. Toate acestea conduc la existența unor state slabe aflate în pragul colapsului, controlate politic de Federații Rusă, la care nici un actor geopolitic global nu au nici un interes să rezolve problemele de securitate regionale, atât timp cât menținerea status-quoului actual din bazinul Mării Negre servește intereselor strategice ale tuturor celor implicați.

La frontierele estice ale Uniunii Europene, în spațiul țărilor riverane Mării Negre, în 2014 a avut loc cea mai rapidă desfășurare de forțe a Rusiei, care printr-un război hibrid a ocupat și anexat peninsula Crimeea. Această mutare pe tabla geopoliticii regionale a readus sub administrația Federației Ruse portul Sevastopol. Anexarea Crimeii a adus și o deschidere litorală considerabilă la Marea Neagră a Rusiei, în conformitate cu ambițiile revanșarde și neoimperialiste ale președintelui Putin. Kremlinul consideră Sevastopolul o poziție strategică și un punct cheie de unde se pot controla activitățile cu caracter militar din întreg bazinul Mării Negre, distanța până la țărmul Turciei fiind doar de 300 de km, până la cel românesc de 390 km (Sevastopol – Constanța), iar de la Oleniovka (colțul extrem vestic al Crimeei) la Sulina sunt doar 225 km.

Spre sfârșitul anului 2014 și începutul lui 2015 situația de securitate în bazinul Mării Negre a devenit tot mai precară, datorită conflictului deschis din Donbass, ce opunea forțe guvernamentale ucrainene și separatiștii proruși din estul Ucrainei.

Existența unor state fragile, din punct de vedere identitar și instituțional, favorizează manifestarea riscurilor asimetrice. O caracteristică a amenințărilor asimetrice la nivelul regiunii Mării Negre o reprezintă conexiunea tot mai strânsă dintre terorism, crima organizată sub toate formele sale, traficul de arme și radicalismul islamic.

În acest context, este evidentă necesitatea unei implicări mai active și coerente a unor actori precum NATO, UE și SUA în rezolvarea acestor conflicte.

Pentru statele din zona Mării Negre, problema securității economice prin intermediul factorului energetic este mult mai importanta, în comparație cu statele occidentale, în condițiile în care resursele energetice constituie o sursă de venituri, neavând la dispoziție alternative. Dintre statele din proximitatea Mării Negre, Federația Rusă are cel mai mare potențial militar, disproporționat de mare față de cel al altor state din zonă, având forțe dislocate pe teritoriul altor state din regiune. Prin această prezență militară în regiune, Moscova poate influența, fără un efort considerabil, evoluțiile de securitate zonale. Așadar, fortăreața munților Caucaz se constituie intr-un element de instabilitate și insecuritate în arealul Mării Negre, datorită existenței conflictelor înghețate.

O serie de evoluții din ultimii ani ar putea conduce la o relansare a unei curse a înarmării la nivel regional. O asemenea tendință ar putea fi impulsionată de programul de modernizare a flotei ruse a Mării Negre. Tendința ar putea fi impulsionată și de creșterea bugetelor de apărare ale unora dintre statele riverane.

Instalarea unor elemente ale sistemului NATO de apărare antirachetă ar putea avea un rol pozitiv în zona Mării Negre: este deja acceptată ideea că amenințarea iraniană cu rachete, în special cu rachete balistice purtătoare de arme de distrugere în masă, pot deveni amenințări reale pentru statele NATO din regiune.

Dobrogea, ce include gurile și Delta Dunării, canalul Dunărea – Marea Neagră,împreună cu strâmtorile Bosfor și Dardanele, reprezintă elemente naturale cheie ce aparțin statelor NATO din vecinătatea Mării Negre. În contextul agresiunii separatiștilor proruși din estul Ucrainei și a pretențiilor neoimperiale crescânde ale Federației Ruse și în Marea Neagră, controlul Alianței Nord Atlantice asupra punctelor cheie naturale regionale contrabalansează amenințările de securitate provenite din est.

Strâmtorile controlate de Turcia, Bosfor și Dardanele, reprezintă o cale de acces strategică în bazinul Mării Negre, fiind importante atât din punct de vedere comercial cât mai ales militar. Bosforul și Dardanelele leagă Europa de Occidentul Apropiat. În decursul istoriei cele două strâmtori au fost stăpânite de 3 mari imperii: imperiul Iui Alexandru Macedon, imperiul Bizantin și Imperiul Otoman.

În Istanbul se îmbină un mozaic de religii în care predominante sunt cele musulmană și ortodoxă. Această capitală a ortodoxiei, a purtat până la 1453 denumirea de Constantinopol, când a fost cucerit de otomani. Strâmtorile sunt controlate politic și militar de Turcia. Convenția de la Montreux a instituit controlul militar turcesc asupra celor două strâmtori. Turcia gestionează democratic regimul de trecere prin strâmtori în conformitate cu principiile dreptului maritim internațional și convenției de la Montreux. Ecosistemul strâmtorilor este foarte atent gestionat de Turcia, existând cote drastice de amenzi în cazul poluării celor două pase de trecere prin care se realizează legătura dintre Marea Neagră și Oceanul Planetar.

Regiunea Mării Negre este una din principalele zone de tranzit pentru rețelele teroriste și grupările de criminalitate organizată ce provin din Asia Centrală sau Orientul Mijlociu.

În același timp, pe fundalul crizei economice mondiale, statele din vecinătatea Mării Negre se confruntă cu dificultăți economice și socio-politice majore, specifice procesului de tranziție spre modelul societății bazate pe principiile democrației și ale economiei de piață.

Eșecul proceselor de instituționalizare a cooperării regionale în regiunea Mării Negre, ca urmare a lipsei de angajament sau angajamentului inegal al statelor regiunii, este un fapt neproductiv pentru toți actorii implicați în asigurarea securității regionale.

Libera circulație a bunurilor, persoanelor și serviciilor, transferul de cunoștințe și informații nu mai cunosc granițe în zilele noastre. Cu toate acestea, statele mai au încă o imagine tradițională asupra responsabilităților, așa cum au fost acestea stabilite în secolul XX.

Asigurarea securității energetice devine un test pentru cooperarea UE-Rusia în domeniul energetic. Persistența tensiunilor regionale alimentează lipsa de încredere între statele riverane și favorizează manifestarea riscurilor și amenințărilor asimetrice.

Insula Șerpilor este înconjurată de cabluri subacvatice, conducte submarine și platforme de foraj maritim. Insula aparține Ucrainei, dar de jure aparține României, pe care rușii au ocupat-o de facto în 1948 fără existența unui act semnat la nivel înalt, și care a fost disputată politic de Ucraina și România în vederea valorificării resurselor energetice din apele maritime ce o înconjoară. Pe insulă nu există activitate economică propriu-zisă, dar Ucraina a instalat aici chiar și o unitate bancară, iar de aproximativ 10 ani insula figurează ca și unitate administrativă de sine stătătoare, numită Belîi (traducerea grecescului Leukos).

Chiar dacă România a câștigat în 2009 la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, aproximativ 80% din platoul continental în disputa cu Ucraina, securitatea activităților economice de extracție a hidrocarburilor din zona economică exclusivă a României este puternic afectată, ca urmare a anexării Crimeii de către Federația Rusa și a insecurității din regiunile Donețk și Lugansk. Climatul de securitate regional a fost reevaluat de către marile companii petroliere Exxon, Chevron, OMV ce cooperează pentru extracția la mare adâncime a zăcămintelor naturale din subsolul Mării Negre. Toate aceste companii și-au restrâns activitatea de foraj marin datorita insecurității regionale.

În viitor, politica Uniunii Europene în arealul Mării Negre va fi influențată, în mare măsură, de relațiile pe care UE le va avea cu doi actori importanți ai regiunii: Federația Rusă și Turcia. Creșterea implicării Alianței Nord Atlantice și a Uniunii Europene în regiunea Mării Negre ar trebui să determine îmbunătățirea cooperării dintre statele riverane care sunt membre ale celor două organizații. Cooperarea dintre NATO și UE în zona Mării Negre, implică asumarea unui rol crescut al Uniunii Europene în domeniul securității energetice și eficientizarea parteneriatului strategic dintre NATO și UE.

Este evident că amenințările externe și vulnerabilitățile interne prevalează în arealul Mării Negre: organizațiile transnaționale de crimă organizată folosesc corupția internă pentru spălare de bani și fraudă fiscală; terorismul este finanțat prin intermediul rețelelor criminale; criminalitatea virtuală servește uneori ca mijloc de acțiune pentru spionajul străin.

În zona Mării Negre, nu este doar o singură amenințare care să poată fi plasată exclusiv în categoria celor interne sau externe. Statele riverane Mării Negre trebuie să găsească modalitatea pentru adaptarea abordărilor proprii în ceea ce privește sectorul de securitate la complexitatea noilor riscuri și amenințări al mediului de securitate actual.

În concluzie se poate afirma că asigurarea unui mediu de securitate predictibil și stabil în arealul Mării Negre reprezintă o problemă foarte complexă și dinamică, aceasta putând afecta atât interesele actorilor statali regionali cât și pe cele ale actorilor cu valențe globale. Din acest punct de vedere o implicare mai crescută a Occidentului în zona Mării Negre este, în mod sigur, necesară.

5.2. Factori generatori de risc la adresa securității din arealul pontic

Războiul a evoluat de la definiția conform căruia reprezenta un conflict armat deschis între state, la interpretări de tip nou ce arată elementele influențate de globalizare, inovații tehnice și de terorism, ale mediului de securitate.

Definițiile actuale ale războiului iau în calcul o diversitate crescândă a actorilor statali și nonstatali pe de-o parte, iar pe de altă parte reinterpretarea modurilor în care se produc atacurile, cu referire la acte de violență organizate de un stat, organizații teroriste sau o coaliție de state, având drept scop principal influențarea inamicului să se ralieze unor reguli impuse sau să adopte o ideologie specifică (Forsyth, 2004).

În ultima perioadă de timp observăm o schimbare de substanță și în geneza conflictului, acesta evoluând de la expansiunea geopolitică și doctrinară, la viziuni diferite asupra separării identităților și împărțirii resurselor. Conflictele înghețate din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah, anexarea Crimeii din 2014, și recentul conflict din 2015 din Estul Ucrainei sunt exemple elocvente în acest sens.

Emergența noilor actori transnaționali în conflictele secolul XXI demonstrează că lupta ideologică se poate duce pentru a realiza, îmbunătăți sau permanentiza modul de funcționare al actorilor statali ca entități independente în cadrul sistemului geopolitic internațional.

Analiza conflictelor din Estul Ucrainei, ce se află plină desfășurare, dar și evaluarea conflictelor înghețate, relevă faptul că majoritatea acestora au cauze istorice similare, aproape comune. Aflate în plin proces de tranziție de la sistemul de tip socialist către democrație, statele din vecinătatea Mării Negre se confruntă cu mari dificultăți de tip social, politic și mai ales economic.

Pe fondul vulnerabilităților specifice, în zona Mării Negre au continuat să se multiplice noi tipuri de amenințări și riscuri ce reprezintă un potențial pericol pentru securitatea și stabilitatea regională. Cauzele care generează aceste amenințări, în funcție de natura lor, le vom expune gradual.

Majoritatea analiștilor arealului Mării Negre abordează separat vechile riscuri și noile provocări la adresa securității regionale. Puțini abordează însă influența noilor amenințări asupra celor vechi, respectiv modul în care noile realități geopolitice au modelat vechile vulnerabilități regionale.

Factorii generatori de risc la adresa securității din zona Mării Negre îi putem împărți în patru categorii distincte.

Prima categorie vizează rivalitățile sau disputele interstatale și competiția regională, întemeindu-se pe ambiții teritoriale, sfere de influență, interesele economice, căile de transport.

A doua categorie a factorilor generatori de risc are în vedere conflictele înghețate și disputele de frontieră care ar putea iniția un conflict de natură militară.

Cea de-a treia categorie este reprezentată de amenințările transnaționale, ce pot duce de la terorism la trafic ilegal și crimă organizată.

A patra categorie a factorilor generatori de risc din regiunea Mării Negre include vulnerabilitățile, amenințările și riscurile de tip nou, cum ar fi insecuritatea energetică sau cibernetică.

Există tendința de a separa conceptual problemele care au legătură cu statele regionale, de cele care sunt importate în zonă prin intermediul globalizării, adică delimitarea riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților de tip nou de cele clasice.

Primele sunt văzute ca produs al moștenirilor istorice sau ca statu-quo dificil de modificat. Cel de-al doilea tip de factori generatori de risc este perceput ca efect al rolului regiunii Mării Negre de punte și zonă de tranzit din Asia și Orientul Mijlociu către Europa. Dar ambele tipuri de amenințări sunt interconectate și se influențează reciproc: pe de-o parte noile riscuri emergente folosesc vechile probleme în sprijinul lor în timp ce, pe de altă parte, vechile probleme de securitate au adoptat în prezent noi forme și mijloace de manifestare.

Problemele de securitate din zona Mării Negre sunt întreținute de menținerea conflictelor înghețate, determinate de populații secesioniste sau de controverse teritoriale interstatale; inabilitatea anumitor state de a întări paza frontierelor proprii, deschizând calea liberă rețelelor transnaționale de trafic ilegal; deținerea ilegală de armament în cantități considerabile .

Regiunea Mării Negre reflectă la scară redusă metamorfozele, evoluția și tendințele de pe scena politică, economică și socială manifestate pe plan european și internațional.

În ultimii ani asistăm tot mai mult la concentrări de forțe în mediul de securitate arealul Mării Negre. Conflictele înghețate regionale sunt întreținute de către Federația Rusă în stadii incerte, având intenția acutizării în vederea exploatării situației politice în propriul interes strategic. Efectele acțiunilor Kremlinului reprezintă un risc, demn de luat în seamă pe scena relațiilor internaționale, la adresa securității și stabilității bazinului Mării Negre.

După disoluția fostei Uniuni Sovietice a rezultat un volum mare de armament și muniție distribuit pe teritoriile statelor din actuala regiune a Mării Negre. Acest fapt reprezintă o sursă de risc pentru întreaga regiune, deoarece proliferarea și traficul ilegal cu armament și muniție pot aduce venituri considerabile din care se pot finanța organizațiile teroriste.

Reorganizarea bazinului Mării Negre, cu o miză economică strategică, potențată de factorul energetic, este însoțită de acțiunile geopolitice susținute ale actorilor statali și nonstatali cu valențe globale. Statele Uniunii Europene,Federația Rusă și SUA reprezintă principalele state cu interese strategice în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Miza geopolitică majoră este reprezentată de petrolul ce provine din Marea Caspică.

În ceea ce privește terorismul și criminalitatea organizată, în ultimii ani s-a accentuat dimensiunea lor transnațională, mai ales în provinciile secesioniste din arealul Mării Negre. Cu toate că reprezintă amenințări diferite având cu totul alte efecte, ambele activități sunt ilegale. Acestea sunt desfășurate cu preponderență de organizații nonstatale din interiorul sau din afara frontierelor statelor eșuate sau în pragul colapsului social și economic.

Majoritatea organizațiilor criminale transfrontaliere sunt motivate financiar, eludând legile în vigoare, de câștigurile mari provenite din contrabandă cu tutun, alcool și droguri, trafic de ființe umane, arme și muniții, piraterie. Cu toate că se cunosc aceste acțiuni ilegale din zona Mării Negre, interesul UE și al NATO este concentrat asupra acelor activități ce au la bază motivații politice, cum sunt mișcările teroriste.

Ambele forme se intersectează în mediul de securitate ambiguu al bazinului Mării Negre. Un exemplu concludent îl reprezintă traficul de armament și muniție ce este folosit de organizațiile criminale transfrontaliere pentru finanțarea activităților cu caracter terorist. Toate aceste fenomene scăpate de sub control le regăsim cu ușurință în zona Mării Negre în statele eșuate sau foarte slabe, precum Armenia, Georgia, Azerbaidjan și Republica Moldova care încearcă să se reașeze în frontierele de dinaintea încorporării lor în fosta Uniune Sovietică.

Modelul eșecului statal cu toată gama de vulnerabilități, amenințări și riscuri de securitate ce se propagă în arealul Mării Negre, îl regăsim și în cazul Ucrainei, stat recent agresat militar de separatiștii proruși, susținut mascat cu armament, muniție și provizii de Kremlin.

Criminalitatea transnațională bazată pe interese financiare și economii implică diferite acțiuni ce țin de contrabanda cu armament și muniție, traficul de tutun, alcool, substanțe psihotrope și carne vie în toate formele sale. Asemenea

fluxuri transfrontaliere pun la încercare capacitatea statelor pontice și a actorilor cu interese regionale de a evalua și gestiona activitățile economice din regiunea Mării Negre. Puterea organizațiilor teroriste a provocat insecuritate și temeri continue și crescânde, având un impact major asupra întregii omeniri, imediat după dezastrul provocat de evenimentele din SUA de la 11 septembrie 2001.

Analiza riscurilor și amenințărilor a fost aplicată actorilor statali odată cu înființarea statalelor de tip națiune. Ieșirea la suprafață a fenomenului terorist, cu toate formele sale de amenințare, după atentatele din SUA, a schimbat percepțiile la nivel internațional, indicând faptul că un conflict armat nu mai poate fi inițiat doar de o entitate statală.

Prin intermediul fenomenului globalizării ce comprimă distanțe, în care viteza de transmitere a informației este considerabil mai mare decât înainte, putem scoate în evidență faptul că terorismul capătă noi dimensiuni, atât prin scopul politic urmărit, cât și prin mijloacele sale de îndeplinire a scopurilor propuse. Formațiunile cu profil terorist transfrontalier s-au adaptat fenomenului globalizării, la fel de repede cum au făcut – o marile companii multinaționale, reevaluându-și resursele și funcțiile.

Din încrucișarea fenomenelor de criminalitate transnațională cu cel al terorismului transfrontalier rezultă o amenințare deosebit de importantă la adresa securității și stabilității țărilor din proximitatea Mării Negre și anume armele de distrugere în masă. Potențialul unui atentat comis de o organizație criminală transnațională, ce se află în posesia armelor de distrugere în masă, este în continuă creștere odată cu amploarea fenomenului de trecere a frontierelor cu un control sumar, dar și cu dezvoltarea tehnologiei specifice.

În contextul inovațiilor tehnologice, forma terorismului cibernetic reprezintă un nou tip de risc ce preocupă largi comunități de cercetători ai studiilor de securitate, în condițiile în care asistăm la centrarea și sincronizarea acțiunilor și atacurilor teroriste asupra sistemelor ce aparțin rețelelor unor state, organizații internaționale și corporații transfrontaliere. Proliferarea armelor de distrugere în masă a devenit una dintre cele mai importante și, în aceeași măsură, dramatice caracteristici ale noului mediu de securitate specific statelor secesioniste din fostele republici sovietice din Transcaucazia. Armele nucleare, bacteriologice, chimice și radiologice sunt o potențială amenințare de prim rang cu privire la menținerea securității și stabilității atât în zona Mării Negre, cât și la nivel internațional.

Regionalizarea securității este influențată și de existența statelor eșuate. Sărăcia, lipsa stabilității economice și incapacitatea de a furniza bunăstare socială și securitate în Armenia, Azerbaidjan, Georgia și Republica Moldova, creează condiții favorabile revoltelor și mișcărilor transnaționale de insurgență. Mai mult, aceste state sunt în pragul colapsului administrativ, economic și politic și găzduiesc grupări și activități ilicite ce reprezintă sursa crizei refugiaților, radicalismului politic și religios, a terorismului și a degradării mediului.

Se preconizează ca pe termen mediu, riscurile de natură nonmilitară să domine în fața celor militare, iar vulnerabilitățile interne ale statelor pontice să se afle în strânsă legătură cu capacitatea de a răspunde și contracara riscurile și amenințările la adresa securității din regiunea Mării Negre.

Grupările transnaționale de crimă organizată au profitat imediat de disoluția vechilor regimuri de conducere socialiste și de relaxarea politicilor vamale de control. Activitatea acestor organizații s-a intensificat considerabil la începutul anilor ’90, pe măsură ce noile guverne democratice din țările vecine Mării Negre se concentrau tot mai mult pe problemele politice, sociale și economice.

Organizațiile criminale transfrontaliere au profitat imediat de noile oportunități ce li se deschideau odată cu transformările ireversibile ce s-au petrecut în domeniul tehnologic și politic, dar și în mediile de afaceri și în comunicații. Complexitatea situației sociale și economice, cât și tensiunile religioase și etnice au condus la impunerea unui set de măsuri ce au vizat un spectru lărgit, pornind de la dezvoltarea economică, securizarea frontierelor și continuând cu controlul armamentelor și munițiilor, până la cooperarea în domeniul militar și securității sociale.

5.3. Climatul de securitate specific bazinului Mării Negre

După căderea Cortinei de Fier, evoluția geopolitică și geostrategică în zona Mării Negre, a condus la diversificarea și multiplicarea amenințărilor și riscurilor, ceea ce a modificat configurația și condițiile de manifestare ale acestora în mod direct.

Aceste condiții au condus la crearea unei noi fizionomii a mediului de securitate în arealul Mării Negre, caracterizată prin: metamorfoza configurației geopolitice și geostrategice a zonei, în urma dizolvării Tratatului de la Varșovia; conturarea unui spațiu cu deficit mare de securitate în regiunea Mării Negre, pe fondul disoluției URSS; dificultățile statelor regiunii ce trec prin tranziția specifică de la socialism la statul de drept, democrație și economia descentralizată, generatoare de vulnerabilități și riscuri specifice de insecuritate.

Totodată, în contextul existenței suprapunerii strategice a intereselor occidentale, exprimate de către NATO, UE, SUA cu cele ale Federației Ruse, teritoriul limitrof Mării Negre se înfățișează drept un spațiu în care se intersectează, de fapt, două sisteme integrative, respectiv cel al Comunității Euroatlantice și cel al Comunității Statelor Independente, un spațiu în care echilibrul trebuie să fie legea existenței în sine.

Securitatea zonei Mării Negre este parte componentă indisolubilă atât a securității euroatlantice cât și a celei eurasiatice. Specificitatea celui mai mare mozaic european de etnii și culturi conduce la formarea și afirmarea unei identități proprii a arealului Mării Negre.

Alianța Nord Atlantică tratează problematica securității regionale prin prisma varietății soluțiilor abordate, cu implicarea nemijlocită a statelor componente ale vecinătății Mării Negre.

Mai mult, noile tipuri de riscuri la adresa securității regiunii Mării Negre impun adaptarea obiectivelor NATO la opțiunea parteneriatului prin intensificarea dialogului politic și susținerea proceselor de reformă militară și interoperabilitatea forțelor.

Demersurile Alianței Nord Atlantice se impun a fi reorientate către extinderea și intensificarea cooperării cu partenerii din țările vecine Mării Negre, în domenii ce privesc securizarea frontierelor, managementul crizelor, combaterea terorismului, neproliferarea armelor de distrugere în masă și schimbul de informații.

Concepția euroatlantică vizează deschiderea și internaționalizarea arealului Mării Negre, prin implicarea politică și militară a actorilor cu valențe globale -NATO, UE, SUA. România, Georgia și Bulgaria promovează multilateralismul în ceea ce privește securitatea regională.

Considerăm că aderarea unor state ce aparțin zonei Mării Negre la UE și NATO, precum și îmbrățișarea sistemului de valori democratice, consolidează baza sistemului regional de securitate, protejându-1 astfel de potențialele amenințări viitoare la adresa securității (Sandală, 2009). Această acțiune ar putea reprezenta mecanismul de garantare a securității în proximitatea Mării Negre.

Federația Rusă, susținută parțial de Turcia, promovează idee a că zona Mării Negre este considerată o zonă rezervată intereselor strategice ale statelor riverane. Conform acestei viziuni în Marea Neagră nu ar trebui să pătrundă alți actori statali ori nonstatali din exterior. Cele două puteri de la Marea Neagră au interesul strategic major de a dobândi influență regională tot mai mare și de a dezvolta doar colaborări în conformitate cu propriile interese strategice.

Pe un alt palier, cel al cooperării intra-regionale, se vorbește în ultima vreme, din ce în ce mai des despre evitarea suprapunerii activităților inițiativelor regionale de cooperare în regiunea Mării Negre, însă fără reducerea importanței fiecăreia sau chiar acoperirea uneia sau alteia. Evidențiem faptul că întrecerea dintre parteneri, asimetrici ca pondere și ca posibilități, nu poate fi decât una productivă.

În cadrul tuturor inițiativelor s-a accentuat, în repetate rânduri, că nu-și fac concurență unea alteia, dar și că rezolvarea rezonabilă a acestei dileme o poate aduce numai susținerea specializării fiecăreia. Ca rezultat evident, fiecare dintre ele s-a concentrat asupra activităților ale cărei rezultate sunt dintre cele mai promițătoare și relevante și pentru care este echipată în mod corespunzător.

În bazinul Mării Negre există zone care adăpostesc importante cantități de hidrocarburi. Considerăm că fără aplicarea și respectarea întocmai a prevederilor Convenției de la Montego Bay și a dreptului maritim internațional, pot apărea situații care să genereze tensiuni și chiar conflicte cu privire la exploatarea acestor zăcăminte.

În mediul de securitate din arealul Mării Negre sunt identificate fenomene ce pot fi gestionate și controlate cu eforturi considerabile conjugate a statelor interesate în acest sens. Aceste fenomene rezultă din încurajarea mascată a traficului de substanțe halucinogene, proliferarea crimei organizate transfrontaliere, contrabanda cu arme și țigări, dar și traficul de came vie.

Extinderea Uniunii Europene și NATO către estul Europei, dar și amplasarea unor baze americane, mai aproape de zonele cu potențial ridicat de conflict întăresc rolul țărilor din proximitatea Mării Negre de spațiu de securitate strategică.

România administrează culoarul strategic al Dunării, Delta și și parte din gurile Dunării. Importanță economică a Dunării este foarte mare, deoarece țara noastră controlează tot fuxul transporturilor din rețeaua fluvială europeană.

Tendința actuală de deteriorare a mediului, cel puțin în țările industrializate, “constituie o agresiune împotriva sistemelor ecologice ce distruge capacitatea ecosistemului de a menține existența umană și nu numai”. Prin Protocolul de la Kyoto, devenit activ din februarie 2005, țările industrializate sunt constrânse să reducă, până în 2008-2012, emisiile de carbon cu 5% sub nivelul înregistrat în anul 1990, în timp ce țările în curs de dezvoltare vor fi finanțate în scopul dezvoltării sustenabile a domeniilor energetic, industrial, al producerii tehnologiilor „curate” și al staționării deșeurilor toxice.

Astfel, poluarea în continuă creștere a bazinului pontic și punerea în pericol a mediului natural prin construcția canalului Bâstroe, creează o imagine de ansamblu nedorită pentru securitatea mediului din zona Mării Negre. Securitatea mediului este doar un paravan, fiind vorba în fond despre interese economice. Ucraina ar crea astfel o alternativă care ar provoca pierderi părții românești, inclusiv prin drenarea unei părți din debitul brațelor Sulina și Sf. Gheorghe spre brațul Chilia care oricum acoperă cea mai mare parte a debitului Dunării. România a făcut în anii 1970-1980 lucrări ample de adâncire a canalului Sf. Gheorghe care au mărit semnificativ debitul acestuia în detrimentul brațului Chilia.

Efectul calamităților ecologice și al poluării mediului nu este distribuit în mod egal între statele riverane Mării Negre. Gravitatea calamităților și modul de a-i reduce pagubele este diferit de la un stat la altul, fapt care va provoca daune financiare și sociale inegale de la caz la caz. O problemă de acest tip poate conduce chiar la escaladarea tensiunilor deja existente între state.

Un reper important în construcția și consolidarea arhitecturii de securitate a arealului Mării Negre îl constituie cooperarea regională. Cadrul de cooperare regională are mai multe elemente. Grupul de cooperare navală din Marea Neagră (BLACKSEAFOR), Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagă (OCEMN), Acordul privind Măsurile de Creștere a încrederii și Securității (CSBM), Forumul de cooperare la Marea Neagră (BSCF), Inițiativa pentru Securitatea Proliferării (PSI), Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est (SECI) reprezintă principalele organizații de cooperare în regiunea Mării Negre.

În perspectiva pe termen lung, inițiativele de cooperare în domeniul creșterii gradului de stabilitate și securitate se vor înmulți în bazinul Mării Negre. Viziunea și orientarea strategică este ceea ce lipsește în absența unei coordonări elementare. Inexistența unei platforme politice adoptate de toate țările din regiune, realizează ca inițiativele în curs și cele viitoare să ducă la disiparea materiilor prime, care oricum sunt împuținate.

Participarea armatei României la operațiuni de gestionare a crizelor sub mandatul organizațiilor internaționale se înscrie în ansamblul acțiunilor de politică externă ale statului român, care vizează o largă deschidere și transparență, integrare deplină în structurile de securitate europene și euro-atlantice, participarea responsabilă la eforturile comunității regionale și internaționale pentru edificarea unei noi ordini de pace, stabilitate și securitate.

Climatul de securitate regional în Marea Neagră a fost serios afectat de intervenția agresivă a Federației Ruse în Georgia, 2008, în Estul Ucrainei din 2015, dar și prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea din martie 2014. Menținerea conflictelor înghețate de mai mult de un deceniu, concomitent cu izbucnirea noii crize de securitate din Ucraina conduc la realitatea faptului că în zona Mării Negre la ora actuală regăsim state în pragul colapsului.

Astfel Armenia, Azerbaidjanul, Georgia, Ucraina, Republica Moldova sunt state parțial eșuate deoarece nu se mai pot conduce și administra pe cont propriu, opțiunile strategice de urmat fiindu-le dictate din exteriorul frontierelor. Aceste state ce se află la limita colapsului, amenință legăturile interstatale și destabilizează întreaga regiune Mării Negre, forțând o reconstrucție a relațiilor dintre actori.

Recunoașterea și succesiunea statelor este un domeniu deosebit de complex plasat în sfera dreptului internațional public. Din această perspectivă secesiunea Crimeii și anexarea la Federația Rusă reprezintă tema ce a fost fundamentată pe următoarele aspecte: dreptul popoarelor la autodeterminare, controlul istoric al Rusiei exercitat asupra peninsulei Crimeea, precedentul Kosovo, așa cum a fost interpretat de Curtea Internațională de Justiție (CIJ) prin decizia din 2010, în pofida faptului că Federația Rusă nu recunoaște independența Kosovo. În 1991 a fost organizat un referendum și în Kosovo.

În viziunea Kremlinului, prin organizarea referendumului ce privește independența Crimeei, Consiliul Suprem al autoproclamatei republici s-ar fi folosit de același articol al Organizației Națiunilor Unite invocat și de Ucraina când și-a declarat independența în 1991 – Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, art. 2(1 )(a). Dar dreptul internațional s-a menținut neutru în privința dreptului de declarare unilaterală a independenței unui teritoriu, iar respectiva Convenție nu putea fi aplicabilă în speță regiunii autonome. Astfel, acest drept nu poate interzice unei populații să organizeze un referendum, însă nici nu poate recunoaște vreun drept unilateral la secesiune și alipire/anexare cu un alt stat. Cert este că acest drept interzice schimbarea suveranității teritoriale a unui stat prin “folosirea ilegală a forței”, ceea ce s-a și întâmplat în cazul Crimeei, când s-a recurs la orchestrarea unei „lovituri de stat” pe fundalul unor proteste violente neautorizate.

Acțiunile Alianței Nord Atlantice trebuie și sunt întreținute de eforturile statelor din vecinătatea Mării Negre care au ales să se racordeze la sistemul de valori vestic integrându-se în structurile politice, economice și de securitate europene și euroatlantice. Zona Mării Negre nu poate rămâne izolată de tendințele, evoluțiile și influențele securității mondiale.

Interesele contradictorii ale Statelor Unite și Federației Ruse influențează negativ mediul de securitate din bazinul Mării Negre, deoarece au trasat direcții diferite opțiunilor lor în ceea ce privește politica de securitate la Marea Neagră.

Principala preocupare a Rusiei este cea de consolidare a puterii sale în vecinătatea apropiată, restricționând în același timp prezența altor actori în regiune.

Intensificarea acțiunilor NATO în Marea Neagră din 2014 și 2015, prin prezența efectivă a grupărilor navale, SNMG1 și SNMG2, semnarea acordurilor bilaterale strategice între statele din proximitatea Mării Negre și SUA, precum și sprijinul acordat de elitele prooccidentale, toate aceste acțiuni au condus la creșterea percepției de insecuritate a Rusiei. Teama de încercuire a Federației Ruse a fost perceptibilă în declarațiile făcute de către guvernul său înainte și în timpul războiului din august 2008 din Georgia, dar și în acțiunile de anexare a Crimeii din 2014 și de susținere a separatiștilor proruși ce luptă cu autoritățile guvernamentale de la Kiev, în estul Ucrainei – 2015.

Pe fondul conflictelor înghețate dar și a recentei crize securitare din regiunea Mării Negre, mediul de securitate s-a înrăutățit vizibil deoarece au apărut mii de morți și răniți, dar și refugiați de război.

5.4. Sporirea puterii navale rusești în Marea Neagră

Modernizarea Flotei Mării Negre, în prezent în curs de desfășurare, este considerată a fi una dintre cele mai ambițioase proiecții ale programului de înarmare ce se va derula de către Rusia în perioada 2011-2020. Până la 18 unități naval – maritime sunt construite și sunt așteptate să fie lansate în Marea Neagră ca parte a Flotei Ruse până în 2020, în timp ce noile infrastructuri sunt în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, anexarea Crimeei de către Rusia în martie 2014 a răsturnat echilibrul maritim al Mării Negre. Este foarte probabil să fie dat un substanțial impuls planurilor navale rusești atât în Marea Neagră cât și, prin extensie, pentru a susține influența Moscovei în reluarea activității navale din Marea Mediterană. Cu toate acestea, chiar dacă puterea maritimă a Rusiei a fost îmbunătățită numeric urmare a preluării peninsulei Crimeea și a flotei Ucrainene ancorată în portul Sevastopol, puterea navală a Moscovei în Marea Neagră și în Marea Mediterană rămâne contestată de un set de factori calitativi. Peste toate acestea, criza din Ucraina a demonstrat incapacitatea Uniunii Europene de a gestiona arealul Mării Negre, chiar dacă Statele Unite ale Americii și-au evidențiat dorința de influență și interesele crescute pe care le au în această regiune.

Întrucât, în anii 1990, regiunea Mării Negre nu a atras un interes prea mare în plan geopolitic din partea actorilor regionali și globali, în ultimul deceniu, situația s-a confruntat cu mai multe evoluții legate direct de schimbarea acestui context global (Tryantaphyllou, 2009). Potrivit Comisiei Europene, regiunea Mării Negre include Ucraina, Rusia, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turcia, Grecia, Bulgaria, România și Republica Moldova. Mai există și "zona extinsă a Mării Negre", care se referă la Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) și include zece țări printre care cele de mai sus, plus Albania și Serbia. Regiunea Mării Negre este una dintre critice intersecții ale lumii, o intersecție strategică a coridoarelor est-vest și sud-nord, o amplasare geografică cu un interes sporit strategic pentru actorii regionali și globali (King 2004). De la prăbușirea sistemului de securitate sovietic în 1991, procesul de globalizare, în curs de desfășurare, a condus la un nou mediu cu noi oportunități de cooperare în domeniile economic și de securitate, dar a crescut, de asemenea, riscul de confruntare și de conflicte.

Eterogenitatea culturală a regiunii Mării Negre și absența unor Mecanismele de securitate regionale eficiente au împiedicat până în prezent părțile interesate în prevenirea, difuzia sau rezolvarea oricăror probleme de securitate. Astăzi, regiunea Mării Negre apare ca domeniul concurenței între actorii regionali cu interese conflictuale. Timp de două decenii, Rusia, Turcia, Uniunea Europeană (UE), SUA și NATO au transformat regiunea într-o zonă "de maxim interes". Creșterea tensiunilor în această zonă și apariția provocărilor de securitate au condus ulterior la o creștere permanentă a cheltuielilor militare în rândul statelor riverane Marii Negre în ultimul deceniu, fiind în creștere de la o medie de 2,4% din PIB în 2000 la 2,9% din PIB în 2010. Procentele sunt conform datelor privind cheltuielile militare ce se regăsesc la Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace (SIPRI, cu sediul la Stockholm). Cheltuielile militare se referă la Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Turcia, Bulgaria, România, republica Moldova, Ucraina și Rusia, în perioada 2000-2010. Cu un dezechilibru de putere, o necontrolată acumularea de forțe militare în regiunea Mării Negre și dispute între țările vecine, riscul unui conflict rămâne permanent și destul de mare. Procesul de globalizare a dezvoltat în plus, în special în Marea Neagră dimensiunea maritimă, punând accentul pe securitatea maritimă și pe legăturile dintre zona de securitate și prosperitatea economică și care a determinat prin urmare, necesitatea unor state riverane de a menține o flotă capabilă. (Japaridze și Lawlor 2009 ).

În scopul de a răspunde provocărilor de securitate viitoare, Rusia a început un mare Program de modernizare a forțelor sale militare – Programul de Stat pentru Armament (SAP) 2010 – 2011, iar modernizarea flotei ruse din Marea Neagră se bănuiește a fi una din cele mai ambițioase proiecte ale acestuia, cu punerea în funcțiune preconizată a 15-18 noi unități (Boltenkov 2011). Între 9-12 nave de suprafață și 6 submarine clasice. Votat în 2010, Programul național de Apărare al Rusiei SAP 2010-2020, prevede că ar trebui să se deruleze până în 2020, cu un buget de 500 de miliarde de euro, din care 112,4 miliarde de euro ar trebui să fie alocate pentru modernizarea Marinei militare. Punerea în aplicare a SAP 2011-2020 prevede de asemenea, modernizarea și dezvoltarea facilităților navale din Marea Neagră și Marea Mediterană, amintind de interesele strategice ale regiunii pentru Moscova, ca verigă de legătură între Rusia și Marea Mediterană, Orientul Mijlociu, și dincolo de aceasta, Oceanul Planetar. Pana in martie 2014, punerea în aplicare a acestor planuri ce urmăreau dezvoltarea puterii maritime a Rusiei a fost totuși împiedicată în mod fundamental de restricțiile impuse de guvernul ucrainean în perioada 1997 și 2010, prin acordurile bilaterale privind utilizarea mijloacelor militare închiriate de către Rusia în Crimeea. Ca și consecință, în martie 2014, anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă a răsturnat în totalitate contextul maritim și de securitate din Marea Neagră. Moscova, are acum calea liberă pentru a implementa noi platforme navale militare în Sevastopol pentru a-și îmbunătăți infrastructura din Crimeea și de a trimite noi capacități militare pe peninsula. Rusia a rezolvat în plus, aproape fără nici un cost, mai multe probleme care au împiedicat sporirea puterea maritime în Marea Neagră, și prin extensie, în Marea Mediterană.

Definirea puterii maritime

Înainte de a aborda planurile rusești pentru Flota Mării Negre, este necesar să descriem unele caracteristici maritime ale activității navale din Marea Neagră și de a defini puterea maritimă.

Aspectul aproape închis al Mării Negre sporește considerabil interesul strategic al dimensiunilor coastelor și ale apelor de mică adâncime. Mările închise sunt de obicei vizate de operațiuni tactice cu impact strategic ridicat. Nu a mai fost nici o bătălie navală majoră în Marea Neagră, de la distrugerea flotei otomane de către flota rusă la Sinope la 30 noiembrie 1853. Cu toate acestea, căderea Sevastopolului în 1855, asediat de Franța, Marea Britanie, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman, a pus capăt războiului din Crimeea. Strategul Milan Vego descrie Marea Neagră ca pe o mare îngustă, în sensul militar că acesta poate fi controlată de la ambele sale margini (Maior 2011). Țările riverane ar trebui să acorde o atenție sporită unităților navale de rang doi și trei așteptate să opereze în acest areal, cum ar fi submarine, fregate sau corvete, plus forțelor de desant ce pot sprijini operațiuni de trupe terestre de-a lungul coastelor. Trebuie de asemenea amintit de Convenția de la Montreux (1936) ce reglementează accesul la Marea Neagră și face distincție între țările de la Marea Neagră și țările străine. Prevederile Convenției limitează tonajul și timpul petrecut de nave străine țărilor riverane în apele Mării Negre (cu un maxim de 45.000 de tone, sau 30.000 de tone pentru o țară în parte, pe timp de pace, cu un permis de călătorie de maxim de 21 zile). Submarinele și portavioanele țărilor non-riverane sunt interzise în Marea Neagră.

Convenția prevede ca Turcia să dețină controlul strâmtorilor, iar de la Stalin până în prezent, nici un lider regional nu a încercat să renegocieze convenția. Statele Unite ale Americii, care nu fac parte din Convenția de la Montreux, au afirmat în mod repetat că vor respecta această Convenție, în ciuda faptului acest text limitează considerabil puterea navală a SUA în Regiunea Mării Negre. În 2006, Turcia a exclus astfel, o încercare a Washington-ului de a extinde operațiunea navală Active Endeavour condusă de NATO în lupta anti-teroristă din Marea Mediterană la Marea Neagră, cu sprijinul Rusiei (Kir 2005). Autoritățile de la Ankara au văzut această propunere ca o potențială amenințare la Convenție, și s-au opus argumentând că țările de la Marea Neagră erau deja implicate în operațiunile Task Force For BlackSea și Black Sea Harmony. În consecință, importanța deosebită a coastelor precum și limitarea puterii navale a actorilor străini în Marea Neagră trebuie să fie luate în considerare pentru a aprecia contextul maritim local.

În timp ce „puterea” este abilitatea unui actor de a se impune în relațiile internaționale în fața altor actori, putere maritimă, ca o componentă a puterii, este abilitatea unui actor de a utiliza domeniul maritim pentru a-și atinge obiectivele sale politice (Atanasiu 1998). Armata britanică pune accentul pe mijloace și definește puterea maritimă ca abilitatea de a proiecta puterea pe mare și de pe mare pentru a influența comportamentul oamenilor sau cursul evenimentelor. Dacă această ultimă definiție se oprește asupra flotei militare ca aparat al puterii maritime, ar trebui incluse totuși și mijloacele non-militare, cum ar fi puterea politică și economică exercitată de un actor folosindu-se de mare. Putere maritimă se bazează pe ambii factori: obiectivi, cum ar fi capacitățile maritime materiale și subiectivi, cum ar fi determinarea unui actor de a utiliza aceste capacități pe mare. Astăzi, putere maritimă apare ca acțiunea combinată a unui actor realizată de flota militară, diplomația sa, dar și flota sa comercială. Strategul american și istoricul Alfred T. Mahan, principalul strateg naval al secolului al XIX-lea, a avut tendința de a sublinia rolul important al flotei armate ca vector principal al influenței pe mare (Mahan 1889). Istoricul britanic, Sir Julian Corbett, dezbate în continuare în începutul secolului XX această strategie maritimă și aprofundează teoriile lui Mahan (Corbett 1911).

Astăzi, definiția puterii maritime trebuie să fie extinsă pentru a include capacitatea unui actor geopolitic de a efectua o gamă largă de sarcini non-militare legate de securitatea maritimă: securizarea traficului maritim, protejarea resurselor maritime, impunerea suveranității statului în zona economică exclusivă (ZEE), etc. Prin urmare, puterea maritimă pare a fi un concept multidimensional care merge cu mult dincolo de aspectele strict militare. Ca un cumul de factori în general, puterea maritimă este dată de calitatea și performanța forțelor maritime, a platformelor navale, precum și a forțelor de desant terestru, dar mai trebuie ca și alți factori să fie luați în considerare: lungimea coastei deținute, mai ales într-o mare îngustă, numărul și calitatea infrastructurilor navale disponibile pentru a construi, a andoca navele și a menține platformele navale, precum și motivarea și instruirea personalului de serviciu, toate acestea cântăresc în puterea maritimă. În cele din urmă, așa cum a subliniat Constantin Iordache (2000), contextul maritim în care interacționează un actor geopolitic are importanță în evaluarea puterii sale maritime. În Marea Neagră, relațiile Rusiei cu Turcia, dar și cu celelalte părți principale ce au interese navale locale rămân un element cheie. Cu toate acestea, relațiile Moscovei cu celelalte state riverane – Georgia, Bulgaria, România și Ucraina – precum și SUA, reprezintă principalele interese politice din regiune.

Sporirea Flotei ruse la Marea Neagră

Având in vedere schimbările geopolitice profunde din regiunea Mării Negre, Rusia, care s-a refăcut față de anii 1990, a decis ca în a doua jumătate a anilor 2000, să-și reconstruiască Flota de la Marea Neagră. Cu toate acestea, până la anexarea Crimeei în martie 2014, relațiile complicate cu Kievul despre prezența militară în această peninsulă, au afectat serios planurile navale ale Moscovei.

Interesele Rusiei în Marea Neagră

Marea Neagră face parte din flancul sudic al Rusiei, care se întinde de la Marea Caspică în Ucraina. Marea Neagră reprezintă pentru Rusia, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o "ieșire" spre apele mediteraneene calde, fiind cel mai apropiat punct de acces la Oceanul Planetar atât pentru flota militară cât și pentru flota comercială. Dintre cele cinci teatre maritime rusești – Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Caspică și deschiderile de la Oceanele Arctic și Pacific – Marea Neagră este cea care a fost supusă cel mai mult schimbărilor geopolitice pe parcursul ultimelor două decenii. Întrucât Marea Neagră a fost "Lac sovietic", în timpul Războiului Rece, influența Moscovei în regiune a fost contestată și derulată înapoi de influența occidentală în cursul anilor 2000. Pierderea unei importante părți de-a lungul coastelor sale prin independența Ucrainei a fost o sursă suplimentară de frustrare geopolitică pentru Rusia, după 1991, care a văzut ca pe o oportunitate să-și facă o „ieșire” la Marea Neagră pe malul estic al bazinului înainte de prăbușirea URSS, la o mică distanță de coastele caucaziene.

Având în vedere că timp de două decenii în trecut, flancul sudic a fost una dintre cele mai instabile zone ale sale, în prezent interesele Rusiei în Marea Neagră sunt în principal cele legate de securitate. Moscova, se concentrează pe păstrarea integrității teritoriale a Federației, care este în principal, provocată în Caucaz și prevenirea extinderii euro-atlantice în "sfera sa de influență." Fostul obiectiv este deosebit de relevant în cazul Ucrainei și Georgiei, în cazul în care Rusia a trebuit „să traseze o linie roșie” în timpul conflictului ruso-georgian din 2008. Mai mult decât atât, nu numai că este o regiune afectată de conflictele prelungite din Republica Moldova (Transnistria), și Caucaz (Osetia de Sud, Abhazia și Nagorno-Karabah), dar a asistat, de asemenea, la o militarizare în creștere așa cum s-a menționat anterior. În plus, Moscova, care revendică statutul de mare putere, a căutat să-și extindă prezența și activitatea în Marea Mediterană și Estul Orientul Mijlociu și să protejeze și să promoveze interesele în zona mediteraneană mai largă, astfel cum a demonstrat prin rolul său în conflictul sirian, în curs de desfășurare.

Marea Neagră, ca principalul coridor maritim în bazinul mediteranean, prevede Rusia cu o ieșire în Orientul Mijlociu, în cazul în care Kremlinul a reînviat și parteneriatele militare și energetice dezvoltate cu mai multe țări. În cele din urmă, Moscova are de asemenea și interese economice majore în Marea Neagră: în 2013, 117 milioane de tone de transport de marfă au tranzitat prin Novorosiisk, care este primul port comercial al Rusiei, departe de traficul din Sankt Petersburg (58 milioane de tone) sau chiar Primorsk (75 milioane tone), amplasat în apropierea acestui oraș. Marea Neagră rămâne astfel, o zonă caracterizată prin traficul maritim intens în cazul în care aproape trei sferturi din tancurile petroliere care navighează prin strâmtorile turcești se îndreaptă spre sau dinspre Rusia.

Dezvoltarea navală rusă: sporirea flotei de apărare a flancului Rusiei de Sud -Vest

De la reforma militară 2008-2010, Flota Mării Negre a fost încorporată în districtul militar din sudul Rusiei, care este alcătuit din fostul district militar Caucazul de Nord, flotila Mării Caspice, Comandamentul 4 al forțelor aeriene și de apărare antiaeriană și flota Mării Negre. În prezent, Flota Rusiei de la Marea Neagră rămâne cu capacități limitate din largul mării. Acesta operează cu un singur crucișător de rachete ghidate, Moskva (Proiectul 1164), care este de asemenea și nava amiral a flotei, cu un submarin clasic (Proiectul 877 V), trei fregate (Proiecte 61m, 1135 și 1135M), șapte nave mari de desant (Proiectele 775 și 1171), precum și mai multe nave mici de război antisubmarin și ambarcațiuni de mici dimensiuni dotate cu artilerie sau rachete mici. În jur de 90% din tonajul flotei este situat în porturile din peninsula Crimeea, în principal în Sevastopol (80%), dar și în Feodossia (9%) (Delanoe 2012). În 2014, în timp ce vârsta medie a unităților de luptă principale era în jur de 27 de ani, vârsta medie totală a celor aproape 40 de unități de luptă ajungea la 36 ani. În funcție de sursele luate în considerare, Flota Mării Negre este deservită de 12,000-16,000 de oameni aflați în serviciu, cantonați în primul rând în peninsula Crimeea dar și în alte porturi navale și baze aeriene, cum ar fi Temriuk (singura bază navală a Rusiei în Marea Azov), Novorosiisk, Oceamcira și Gudauta în Abhazia. In plus, flota suferă de o lipsă de capacități de apărare anti-aeriană și, prin urmare, se bazează pe așezarea topografică pentru a compensa acest decalaj (Sanders 2012).

Astăzi, principala misiune a Flotei Mării Negre este de a proteja flancul maritim din sudul Rusiei. În scopul de a îndeplini această misiune, flota îndeplinește următoarele sarcini:

Protejarea zonei economice exclusive a Rusiei (EEZ)

Securizarea liniilor de navigație și de comunicații din Marea Neagră

Exercitarea controlului politic și militar asupra Caucazului și de a lua parte la potențiale conflicte locale (conflictele de tip august 2008)

Menținerea poziției dominante militare în Marea Neagră, cu scopul de a exercita un control absolut asupra comunicațiilor în Marea Neagră și de combatere a prezenței grupurilor navale ale statelor neriverane Mării Negre, în primul rând forțelor NATO (anti-acces/zonă restricționată sau A2/AD) (Perepelytsya 2004)

Unități de susținere pentru alte flote rusești care operează în Marea Mediterană

Promovarea și protejarea intereselor economice și de securitate rusești în Marea Mediterana.

Cu toate acestea, Flota Rusiei de la Marea Neagră rămâne în prezent una dintre cele mai învechite flote rusești. Nevoia de îmbunătățire și modernizare de urgență a flotei a fost recunoscută și de către Kremlin, care a inițiat un plan ambițios și o gamă largă de modernizări militare. Programul de Stat pentru Apărare 2011-2020 oferă un cadru general al dorinței de creștere a Flotei Ruse din Marea Neagră. Moscova, intenționează să cheltuiască aproximativ 500 de miliarde de euro pentru modernizarea armatei sale, iar Marina militară ar trebui să beneficieze de 112,4 miliarde de euro, care vor transforma flotă militară sovietică depășită într-una modernă, până în 2020 (Delanoe 2012). Sporirea Flotei ruse din Marea Neagră este una dintre cele mai mari priorități ale Kremlinului: până la 18 noi unități navale sunt așteptate să fie „lansate la apă” până în 2020 (Boltenkov, 2011).

De asemenea, Rusia intenționează să-și consolideze prezența militară în regiunea Mării Negre prin crearea unor noi facilități militare în Abhazia și Osetia de Sud și prin dezvoltarea adițională a unor unități mobile de rachete de coastă. Noi nave de suprafață și submarine sunt așteptate să fie puse în funcțiune pentru Flota Mării Negre până în 2020, ce vor fi andocate în Sevastopol și Novorossiysk, unde Rusia deja își modernizează bazele sale navale într-un mod foarte activ (Le Miere, 2014).

Noi platforme navale ar trebui să fie construite pentru cele șase fregate multi-rol din proiectul 11356M, care se află în prezent în curs de construcție la șantierul naval Iantar (Kaliningrad). Conducătorul unităților navale, nava „Amiral Grigorovici”, a fost deja livrată în 2016. Cele șase noi fregate multi-rol din Proiectul 11356M, de tipul sovietic Krivak, vor include dotări anti-navă (rachete P-800 Onix), dotări de suprafață (rachete de croazieră Klub) și dotări anti-aer (Sistem de rachete Shtil SAM). Șase noi submarine clasice din Proiectul 0636.3, clasa Kilo, construite la șantierul naval al Amiralității (Sankt-Petersburg), ar trebui să fie livrate. Primul submarin, B-261 Novorossiisk, a fost lansat la apă în noiembrie 2013, fiind pus la dispoziția Flotei Mării Negre la sfârșitul anului 2015. Cu toate acestea, nu este imposibil ca Rusia să decidă să comande doar o parte din șase unități, pentru a-și completa capacitățile sale submarine în Marea Neagră, cu unele din cea de a patra generație de submarine clasice din Proiectul 677 Lada. Prima unitate, B-585 Sankt-Petersburg, a fost în curs de teste pe mare din 2010. Noile fregate și submarine vor spori în mod serios capacitățile anti acces / zonă de restricție (A2 / AD) în Marea Neagră și vor contribui la securizarea flancului sudic al Rusiei.

În ceea ce privește tehnica de luptă formată din amfibii, în ciuda criticilor venite din partea oficialilor ruși ai Marinei militare, una sau două nave mari de desant, din clasa Ivan Gren (Proiect 11711) sunt așteptate să se alăture Flotei Mării Negre. Nava de comandă, Ivan GREN, a fost în construcție la șantierul naval Yantar timp de nouă ani și este așteptată să fie pusă la dispoziția Flotei. Mai mult decât atât, Flota Mării Negre ar trebui să fie întărită cu una sau două fregate mari multi-rol din Proiectul 22350 clasa amiral Gorskov. Nava lider, „Amiralul Gorscov” a fost lansată în octombrie 2010, dar este încă în curs de testare-finalizare la Uzina Navală de Nord (Sankt Petersburg). Flota rusă din Marea Neagră ar mai trebui să fie consolidată în cele din urmă cu până la patru unități de corvete dotate cu rachete din proiectul 21631, precum și cu una sau două fregate din proiectul 11540 Iastreb, expediate în prezent în flota Baltica.

Fig. 30 Grafic al forțelor navale prezente în Marea Neagră în anul 2016.

Modernizarea Flotei Marii Negre apare ca un program fezabil pentru șantierele navale rusești și complexele militar-industriale. Acesta are în principal modernizate versiuni ale proiectelor de generația a treia sovietice (Proiectul 0636.3, Proiectul 11356) exportate la scară largă pentru clienții străini (fregate pentru India, submarine pentru Algeria și Vietnam). Noile proiecte (Proiectul 22350, dar în principal Proiectul 11711 și Proiectul 677), apar pe de altă parte, ca o provocare pentru industria de apărare din Rusia. Este foarte posibilă varianta în care tehnica militară de amfibii rusești să sufere un decalaj din 2020. Este foarte probabil ca Rusia, să-și modernizeze navele de debarcare – desant, care sunt unități destul de ușor și ieftine de întreținut, până la punerea în funcțiune a navei Ivan GREN în 2017. În ceea ce privește capacitățile aeriene, Rusia intenționează să înzestreze peninsula Crimeea cu avioane Su-24M și Su-30SM pentru atac aerian și avioane IL-38 N pentru patrulare și supraveghere anti-submarină. Alipirea Crimeei a deschis calea către desfășurare pe peninsula a unor noi sisteme de rachete, cum ar fi cele de coastă, baterie Bastion-P și rachete S-300 PMU anti-aeriene in apropiere de Sevastopol, intrate in acțiune din luna martie 2014.

Refacerea escadrilei ruse de acțiune în Marea Mediterană

Îmbunătățirea flotei Mării Negre va spori capacitatea Rusiei de a efectua operațiuni navale în Marea Mediterană și în Oceanul Indian. Criza siriană în curs de desfășurare a arătat din nou reapariția flotei ruse ca instrument al Kremlinului folosit în politică externă și a demonstrat necesitatea ulterioară a Rusiei să expedieze Forțele navale în Marea Mediterană. Suportul Moscovei furnizat Regimului sirian a catalizat activitatea navală a Rusiei în Mediterana de Est, chiar dacă desfășurarea navelor care vin din Oceanul Arctic, Marea Baltică, Marea Neagră și Flota Pacifică a început în mod regulat din anul 2008.

După realizarea unor exerciții militare navale pe scară largă în Mediterana de Est la sfârșitul lunii Ianuarie 2013, Moscova a anunțat în martie 2013 intenția sa de a desfășura până în 2015 forță permanentă de activitate navală în Marea Mediterană. Marina rusă a efectuat cel mai mare exercițiu inter-flote din ultimii zece ani, în Estul Mării Mediterane în perioada19-29 ianuarie 2013. Aproximativ 20 de nave au fost implicate, inclusiv trei submarine, din care unul nuclear.Navele Flotei din Marea Neagră ar trebui să constituie coloana vertebrală a grupului de lucru care s-ar fi întărit cu unități care provin din Marea Baltică, Oceanul Pacific și Flotei Arctică, în scopul de a forma o escadrilă de până la 10 nave de luptă și navele auxiliare. Comandamentul Flotei Mării Negre a Statului Major ar funcționa ca și centru de comandă al acestei escadrile nou constituite. Cu toate acestea, oficialii de rang înalt din Rusia au recunoscut că starea proastă actuală a Flotei Mării Negre trebuie să fie depășită în scopul de a sprijini escadrila mediteraneană. Aceste evoluții afișează angajamentul rus de a reinvesti în poziția navală mediteraneană și subliniază nevoile viitoare rusești de creare a unor baze navale extinse în Marea Neagră. Creșterea activității navale a Moscovei va sublinia necesitatea menținerii unui punct de sprijin în Marea Mediterană pentru a susține influența Rusiei asupra Orientul Mijlociu și mai departe, în Oceanul Planetar (Simion 2009).

Singura bază navală activă mediteraneană a Rusiei se află punctul de sprijin Tartus, în Siria. Deși nu poate fi numită în mod corespunzător o bază navală, a fost programată pentru îmbunătățiri în cadrul SAP 2011-2020. Cu toate acestea, criza siriană a provocat îndoieli asupra fiabilității acestei baze, iar Moscova a inițiat prospecte pentru o soluție de alternativă, în altă parte în Marea Mediterană. Având în vedere că noua bază navală mediterană a Rusiei nu poate fi construită în țările membre NATO și Israel, din motive evidente, rămân trei posibilități principalele unde Rusia o va putea construi: Cipru, Egipt și Algeria.

Există indicii că Moscova și Nicosia au discutat deja despre posibilitatea flotei Rusiei de a utiliza instalațiile navale din Limassol. În ianuarie 2014, Cipru a permis avioanelor militare ruse de a utiliza aeroportul Paphos pentru situațiile ​​de urgență. Ar trebui reamintit faptul că cele mai multe dintre petrolierele rusești care au sprijinit desfășurarea flotei ruse în afara Siriei, precum și unele nave de război, au fost în principal realimentate și reaprovizionare în Limassol. Cu toate că Grecia este o țară NATO, s-ar putea de asemenea, să fie implicată într-o anumită măsură, în sprijinirea implementării bazelor navale rusești în Estul Mediteranei. Ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu, a vizitat Grecia în Decembrie 2014 și conform relatărilor, au discutat despre posibilitatea navelor rusești care intră în porturile grecești să aibă acces la reparații și întreținere rapidă (Nikolsky 2014). De asemenea există informații că Muntenegru ar fi refuzat o cerere de sfârșitul anului 2013 din partea Moscovei, în ceea ce privește posibilitatea creării unei baze militare în portul Bar. Chiar dacă aceasta informație a fost negată ulterior atât de către sursele rusești cât și de Muntenegru, ea subliniază influența Rusiei în Muntenegru, o țară care și-a propune intrarea atât în UE, cât și NATO.

Rusia ar putea lua în considerare posibilitățile oferite de Egipt. Alungarea Frăției Musulmane în vara anului 2013 de către armata egipteană condusă de feldmareșalul Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil El-Sisi a deschis calea către o cooperare tehnico-militară extinsă cu Moscova. Parteneriatul ruso-egiptean a fost de atunci consolidat: în noiembrie 2013 Cairo a găzduit vizita lui Serghei Lavrov și Serghei Șoigu, la câteva zile după ce adjunctul șefului de stat major al GRU, serviciul de informații militare al Rusiei, a vizitat Egiptul. În afară discuțiilor referitoare la unele contracte de armament, Moscova și Cairo au discutat asupra posibilității folosirii porturile egiptene de către navele militare ruse. Afirmația a fost ulterior întărită de vizita crucișătorul rus Variag la Alexandria: aceasta a fost prima vizită a unui vas de război rus în Egipt din ultimii zeci de ani (Nikolsky 2014). În februarie 2014, feldmareșalul El-Sisi a ales Moscova pentru prima sa vizită într-o țară străină. În cele din urmă, s-ar putea ca Algeria să răspundă în mod pozitiv la o solicitare care vine de la Kremlin pentru a deschide o bază navală aici. Un asemenea acord ar putea fi strâns legat și de un contract de armament între Rusia și Algeria conform negocierilor de la începutul anului 2014, pentru furnizarea a două submarine din clasa Kilo către Alger. Existența unui lung parteneriat tehnico-militar între Alger și Moscova de 6,1 miliarde de dolari în schimbul de armament dintre 1991-2011 ar putea ajuta la ajungerea la un acord în acest sens.

Anexarea Crimeei: O schimbare de joc pentru securitatea Mării Negre

Preluarea de către Rusia a peninsulei Crimeea ca urmare a referendumului din 6 martie 2014, precum și anularea unilaterală ulterioară a acordurilor bilaterale din 1997 și 2010 cu Ucraina, a răsturnat contextul maritim al Mării Negre. Înainte de acest episod, în ciuda faptului că Rusia era un hegemon regional, putere maritimă rusă în acest bazin maritim era frânată datorită relații dificile cu Kievul.

Răsturnarea balanței forțelor navale

La data de 21 aprilie 2010, președintele rus Dmitri Medvedev și președintele ucrainean Viktor Ianukovici au semnat acordul Harkov. Conform textului, contractul de închiriere pentru flota rusă la Marea Neagră a fost extins în perioada 2017-2042, cu o continuare opțională de cinci ani. În schimb, Ucraina a beneficiat de reduceri la importurile de gaze în valoare de până la 40 de miliarde de dolari în cadrul unui contract care trebuia să expire în 2019. După ce acest acord a fost semnat, problema reînnoirii și modernizării navelor rusești în Sevastopol a fost una dintre cele mai dificile pentru ambele guverne, cărora au trebuit să-i facă față. Oficialii ruși s-au plâns în mod regulat cu privire la faptul că Kievul a împiedicat modernizarea flotei rusești, ducând la înrăutățirea relațiilor bilaterale. Ulterior, ministrul ucrainean al apărării Pavlo Lebedev a declarat în februarie 2013, că „dorința Rusiei este de înțeles – tehnologia avansează iar dorința ei de a modernizare a flotei sale este corectă. Din acest motiv, este necesar să se rezolve problemele la nivel legislativ, ținându-se cont de interesele Ucrainei ca țară neimplicată.

Negocierile în cauză, priveau impozitarea aprovizionărilor și taxarea utilizării docurilor din Sevastopol de către navele militare ruse în condițiile în care în prezent, Sevastopolul încă găzduiește 80% din tonajul flotei ruse din Marea Neagră (Delanoe 2012).

Printre principalele dispute maritime de care Kiev și Moscova au trebuit să se ocupe au fost:

Disputa asupra graniței maritime din Strâmtoarea Kerci și Marea Azov.

Absența unui inventar al bunurilor și a terenurilor utilizate de Flota rusească a Mării Negre din Crimeea.

Dispute legate de locul de acostare și utilizarea cheiurilor de către Rusia la Sevastopol, despre Cadrul legal privind modernizarea navelor militare rusești și de impozitarea livrărilor rusești pentru flota.

Proprietatea și controlul Rusiei asupra instalațiilor hidrografice și de navigație (faruri și stații de comunicații), în Marea Neagră. (Sanders 2007)

Toate aceste aspecte, adăugate la infrastructurile maritime sărace ale Rusiei în Marea Neagră, au împiedicat Moscova să-și intensifice influența în regiune și dincolo de aceasta, în Marea Mediterană. Prin confiscarea Crimeei, Rusia a rezolvat în mod unilateral toate aceste probleme foste bilaterale, iar puterea maritimă rusă este foarte probabil să crească în termen scurt. Crimeea prevede Rusia, cu o capacitate sporită de a proteja flancul acesteia de sud, în special împotriva potențialelor amenințări maritime și aeriene. Cu toate acestea, dincolo de punerea în funcțiune de noi baze navale, echilibrul regional al puterii a fost în mod semnificativ schimbat după preluarea peninsulei de către Rusia.

În primul rând, anexarea Crimeei a oferit Rusiei un litoral cu o zonă mai largă și mai avantajoasă la Marea Azov și Marea Neagră. Înainte de martie 2014, Rusia a avut aproximativ 570 km de coastă în Marea Azov (care este de mică adâncime) și aproape 400 de km de țărm ostil la Marea Neagră între strâmtoarea Kerci și granița cu Georgia, fără porturi adânci pentru a putea andoca o flotă. După conflictul ruso-georgian din 2008, Moscova a câștigat un litoral suplimentar de 300 km care corespunde coastei Abhaziei, aflat sub controlul militar de facto al Rusiei. Crimeea asigură Rusia nu numai cu o zonă de coastă mai mare și cel mai bun port de la Marea Neagră, Sevastopol, dar alte orașe cum ar fi Eupatoria, Feodossia și Kerci, care sunt mai bune și mai sigure decât porturile rusești de la Marea Neagră situate pe malurile caucaziene și sunt acum sub suveranitate rusă.

În al doilea rând, în contextul ambițioasei modernizări a Flotei Mării Negre, trecerea la suveranitate deplină a Sevastopolului deschide Rusiei posibilități pentru continuarea dezvoltării. Moscova este acum pe deplin capabilă să comande nave noi și amplasarea de noi tehnologii militare grele, inclusiv artilerie de coastă, unități militare terestre și aeroporturi militare. Rusia a modernizat portul Novorossiisk pentru a-l transforma într-o bază militară navală, dar nu poate fi comparat calitativ cu Sevastopolul. Moscova a fost împiedicată să modernizeze sau să crească prezența sa militară în Crimeea de către ambele acorduri ruso-ucrainene din 1997 și din 2010, referitoare la Flota Mării Negre. Astăzi, Moscova nu mai este constrânsă de condițiile impuse de Kiev cu privire la dezvoltarea flotei Mării Negre și nu trebuie să mai împartă portul Sevastopol cu marina militară ucraineană. Din cauza revocării acordurilor bilaterale cu Ucraina și recuperarea ulterioară a suveranității depline asupra Crimeei, Kremlinul și Ministerul Apărării au început să lucreze la un plan de dezvoltare a flotei Rusiei la Marea Neagră. Întrucât este puțin probabil ca Moscova să renunțe la modernizarea bazei navale Novorosiisk, acest plan poate contura un rol strategic mai mare pentru Sevastopol.

În al treilea rând, preluarea Crimeei a rezolvat o a doua problemă strategică pentru Rusia legată de delimitarea frontierelor maritime din strâmtoarea Kerci și Marea Azov. Kievul a pledat în favoarea internaționalizării Mării Azov și controlul strâmtorii Kerci pe linia de demarcație sovietică.

Fig. 26 Fig. 31 Dispoziția principalelor baze militare în Peninsula Crimeea după preluarea sa de către Federația Rusă din 2014.

Pe de altă parte, Rusia s-a opus transformării Mării Azov într-o mare de utilizare comună cu Ucraina și a refuzat utilizarea în comun a strâmtorii Kerci. Pentru Rusia, posibilitatea navelor străine să navigheze la doar câteva mile distanță de gura de vărsare Donului a fost într-adevăr o problemă de securitate națională. Astăzi, strâmtoarea Kerci este rusească, iar Marea Azov a fost practic transformată într-o mare rusă în ciuda faptului că Ucraina deține încă aproximativ 350 km de litoral situat între Djankoi și Novoazovsk. Cu toate acestea, Kievul nu are capacitatea de a proteja acest litoral și va trebui să se bazeze pe forțele navale ale Rusiei cu sediul în Temriuk pentru efectuarea securității maritime.

În cele din urmă, Rusia și-a extins administrarea platoului continental din Marea Azov și Marea Neagră și a câștigat în mod evident suveranitatea asupra zăcămintelor de gaze și petrol din domeniul Pallas, localizat în apropierea strâmtorii Kerci. Se bănuiește că acest câmp deține o valoare estimată de 75 miliarde metri cubi (BCM) de gaze naturale și 490 de milioane de tone de petrol. La începutul lunii februarie 2014 și în conformitate cu acordul semnat la 17 decembrie 2013 de către Putin- Ianukovici, între Rusia și Ucraina au fost discuții referitoare la dezvoltarea exploatării în comun a bazinului de resurse Pallas prin intermediul Gazprom și Naftogaz. Întrucât nu poate fi exclus faptul că Ucraina ar fi în continuare implicată în acest proiect, acordul semnat în august 2013 între Kiev și Exxon Mobil și Shell despre prospectarea din largul coastelor vestice ale Crimeei este acum pus în pericol. Preluarea Crimeei ridică în plus problema delimitării noilor frontiere maritime dintre Rusia și Ucraina, în timp ce Rusia și ZEE (zona exclusivă economică) română sunt acum adiacente. Prin extensie, Rusia are acum frontieră maritimă cu NATO în Marea Neagră.

Factorii calitativi ce încă influențează dezvoltarea puterii navale rusești în Marea Neagră

După ce a rezolvat cele mai multe dintre provocările externe prin anexarea Peninsulei Crimeea, Rusia se confruntă totuși cu un anumit context maritim la Marea Neagră pe care nu îl poate depăși. Prin creșterea puterii sale maritime prin intermediul anexării Crimeei, puterea navală rusească rămâne totuși contestată de către relații proaste cu unii din vecinii săi de la Marea Neagră, precum și SUA, de lipsa critică a unei infrastructuri navale adecvate pentru menținerea și repararea flotei și de unele aspecte legate de "factorii umani."

Chiar dacă Rusia și Georgia și-au îmbunătățit treptat relațiile lor bilaterale de la plecarea președintelui Mihail Saakașvili în 2013, mediul maritim de la Marea Neagră al Moscovei suferă încă datorită relațiilor proaste cu România, Ucraina și SUA, în timp ce Kremlinul menține status quo-ul cu Turcia și are relații bune cu Bulgaria. În primul rând, trebuie remarcat faptul că doar Turcia și Rusia mențin flote importante în Marea Neagră, indiferent cât de diferiți sunt în ceea ce privește factorii calitativi și cantitativi. După ce forțele rusești și pro-ruse (ucraineni), au confiscat cele 70 de unități din flota ucraineană, capacitatea navală a Kievului a fost puternic limitată. Doar fosta Fregata sovietică „Hatmanul Sahaidacinii” care a rămas sub controlul Kievului, are capacitatea să efectueze operațiuni în Marea Neagră. Având în vedere starea precară a navelor ucrainene, la începutul lunii aprilie 2014 Moscova a început să returneze majoritatea navelor confiscate în Ucraina. Pierderea majorității bazelor maritime prin anexarea Crimeei de către Rusia a redus puterea maritimă a Ucrainei în Marea Neagră, care era deja în declin (Sanders 2012).

Relațiile româno-ruse au fost destul de tensionate în cele două decenii trecute de la 1990, cu foarte puține contacte la nivel înalt. Legăturile strânse între București și Washington, precum și rolul cheie în desfășurarea scutului antirachetă al NATO, au deteriorat în plus relațiile bilaterale complicate cu Moscova. După preluarea Crimeei de către Moscova, Rusia și România împărtășesc o ZEE (zonă economică exclusivă) adiacentă. Cu toate acestea, potențialul maritim românesc rămâne extrem de neexploatat în Marea Neagră. Cu toate că România controlează o parte din gurile Dunării, unul dintre cele mai lungi fluvii europene, nu se compensează cu faptul că deține doar 240 km de litoral și având Constanța ca singurul port principal de adâncime. În plus, cu doar două fregate și o corvetă fabricate în timpul anilor 1980, marina militară română rămâne foarte slabă în balanța navală de la Marea Neagră.

În scopul de a compensa influența sporită a Rusiei în regiune, România a cerut o mai mare implicare militară a SUA. În această privință, Washingtonul ar putea să-și sporească prezența navală maritimă, în scopul de a consolida asistența militară la Marea Neagră a țărilor NATO. SUA a trimis mai multe nave militare în bazinul Marii Negre chiar de la începutul episodului din Crimeea, iar din martie 2014, întotdeauna a rămas cel puțin o navă de război a SUA care să navigheze în Marea Neagră și care a derulat exerciții navale comune împreună cu forțele de marină din România și Bulgaria. Pentru Washington, obiectivul este de a liniști țările NATO de la Marea Neagră, precum și demonstrarea angajamentului de a le proteja. Ar trebui subliniat faptul că prezența navelor SUA în Marea Neagră a fost întotdeauna percepută ca o provocare pentru zona de influența a Moscovei. În această privință, relațiile SUA-Rusia în domeniul naval la Marea Neagră sunt caracterizate ca fiind foarte importante și extrem de competitive.

Jocurile Olimpice de la Soci au oferit o oportunitate unică pentru Moscova și Tbilisi să repare relațiile bilaterale. Georgia a trimis sportivi la Soci, fapt văzut ca un gest important de reconciliere față de Rusia (Menabde, 2014). În ciuda disputei asupra protectorate militare ruse în Abhazia și Osetia de Sud, câștigarea alegerilor în Georgia a „Coaliției de vis” din luna octombrie 2012 a deschis calea pentru Moscova și Tbilisi de a relua dialogul. Amenințarea terorismului frecvent cu care se confruntă cele două părți interesate și necesitatea de a asigura securitatea Jocurilor Olimpice au pus bazele pentru o mai bună înțelegere. Din perspectivă navală, Georgia nu deține tehnică de luptă, dar are forțe de pază de coastă pentru a-și securiza litoralul. In ciuda faptului că Bulgaria a aderat la NATO în 2004, Moscova și Sofia au fost în măsură să-și mențină relațiile constructive. Bulgaria apare astăzi ca un partener-cheie în Rusia – a condus proiectul conductei Southstream. În plus, șantierele navale bulgare au modernizat și reamenajat constant nave militare rusești din Marea Neagră și din Flota baltică, compensând foarte ușor lipsa critică a Rusiei de infrastructură navală din acest bazin maritim. În 2013, nava de instrucții din Flota Baltică „Perekop” a sosit la șantierului naval din portul Varna și a suferit reparații. De asemenea, nava de desant „Cesar Kunikov” (Flota Mării Negre) a fost reparată în Varna în 2014.

Cu toate acestea, cel mai important partener naval la Marea Neagră pentru Moscova rămâne Turcia. Ankara nu controlează numai strâmtorile, dar în prezent are cea mai capabilă și modernă flotă maritimă militară în Marea Neagră. Ambele părți sunt interesate să mențină status quo-ul în Marea Neagră și au căutat să nu-și conteste în mod deschis interesele reciproce de la Marea Neagră. Dincolo de relațiile economice profunde – 32,7 miliarde de dolari din comerț bilateral în 2013 ( conform datelor Serviciului Federal rus de Statistică) – ambele părți sunt interesate și împărtășesc interese comune de securitate. Din 1991, Turcia a reinvestit în forța strategică a Mării Negre pentru a juca un rol activ în domeniul maritim. Ankara a fost foarte precaută în orice aranjament de securitate maritimă în care a fost implicată cu toate statele riverane Mării Negre. În scopul de a consolida încrederea regională și să sporească cooperarea în domeniul securității, Turcia a lansat BlackSeaForce, un exercițiu de cooperare militară navală lansat în 2001. Grupul operativ adună nave din toate statele de la Marea Neagră și efectuează de două ori pe an, o gamă largă de exerciții: căutare și salvare, protecția mediului, război anti-mine. Această primă inițiativă a fost extinsă în 2004 când Ankara a lansat Black Sea Harmony, scopul fiind de a preveni și lupta împotriva pirateriei și a terorismului. Atunci când Washingtonul a sugerat în 2006 de a extinde Operațiunea NATO Active Endeavour în Marea Neagră, Moscova și Ankara s-au opus puternic. Prima a susținut că statele riverane sunt în deplină măsură să pună în aplicare securitatea maritimă în bazinul Mării Negre, iar cea din urmă a ridicat îngrijorări serioase cu privire la punerea în aplicare a Convenției de la Montreux, în contextul creșterii activității navale.

În ciuda unei competiții prin cooperarea tot mai mare între Rusia și Turcia în vederea securității din Marea Neagră, ambele părți interesate continuă să considere Marea Neagră ca și curtea lor comună. Cu toate că nu a semnat Convenția de la Montreux, Washingtonul a afirmat în mod regulat va respecta textul. Implicarea SUA pe scena navală din Marea Neagră se bazează pe o diplomație navală care se focusează în principal pe Ucraina, încă din anii 2000. Vectorul principal al influenței navale rămâne exercițiul multinațional anual Sea Breeze. Din 1997, exercițiul Sea Breeze este efectul în vederea îmbunătățirii siguranței și securității maritime în Marea Neagră și pentru a spori interoperabilitatea și capacitățile maritime ale statelor Mării Negre. Cu toate acestea, exercițiile Sea Breeze 2006 și 2009 au trebuit să fie anulate din cauza demonstrațiilor din Ucraina (Sevastopol), anti-NATO și anti-americane. Rusia percepe întotdeauna prezență navală SUA în Marea Neagră ca o amenințare și se simte incomod cu prezența navelor Washingtonului în această zonă, fiind văzută de către Kremlin ca o provocare directă la influența ei în zona de interese strategice (Sanders 2007).

Desfășurarea unităților Flotei Mării Negre a crescut în ultimii ani, contribuind în mod direct la îmbunătățirea experienței și gradul de pregătire al echipajelor de luptă. Implicarea rusă în exerciții internaționale (BlackSeaForce, Black Sea Harmony, NATO Bold Monarch 2011, Ionnex cu Marina militară italiană sau cu exercițiile navale ruso-chineze din Marea Mediterană, din ianuarie 2014) și în criza siriană a sporit formarea în luptă, experiența și moralul personalului de serviciu ce lucrau pe capacitățile navale depășite. De la izbucnirea crizei siriene în 2011, navele care provin din cele patru flote rusești și-au stabilit o prezență navală permanentă în Estul Mării Mediterane și s-au comutat în mod continuu de la Novorossiisk la porturile siriene, în scopul de a oferi sprijin material Damascului sau desfășurarea unităților Flotei Mării Negre în zonele maritime îndepărtate (în principal, în Golful Aden și Marea Mediterană). Deplasările mai lungi precum și exercițiile regulate contribuie la calitatea personalului de serviciu și îmbunătățirea moralului. În 2011, a fost lansat un program pentru a construi 20.000 de locuințe pentru personalul naval și a familiilor acestora în Sevastopol (Socor 2011).

Salariul mediu lunar a crescut de la 4500 de ruble în 2007 la 10705 ruble în 2010. Acest salariu rămâne mai mic decât salariul mediu rus care a fost 18,543 ruble în 2010. Totuși, pachetele sociale, locuințele, diverse bonusuri cum ar fi sporul de risc, sporul de muncă dificilă, plata suplimentară pentru lucrul cu materiale clasificate, se adaugă la salariu. Chiar dacă starea locuințelor, durata timpului de lucru și venitul total lunar nu par să fie prioritățile de vârf pentru bărbați aflați în serviciul militar, în schimb relațiile de respect între comandanți și subordonați au devin tot mai importante, existând nenumărate anchete în acest sens începând cu sfârșitul anilor 2000.

În cele din urmă, Flota Rusiei de la Marea Neagră încă suferă de o lipsă de infrastructură pentru întreținea și repararea vaselor. Sevastopolul și facilitățile sale existente de reparații limitate nu va fi în măsură să absoarbă menținerea noilor unităților de suprafață anticipate și ale submarinelor. Recunoscând acest decalaj, OSK, Societatea Rusă pentru Construcții Navale, a creat Centrul de Sud pentru construcții și reparații navale la începutul anului 2013. Această nouă subunitate a OSK include șantierele navale din Novorosiisk, Tuapse, Kriușinskii și Astrakhan. Cu toate acestea, eficiența acestui efort de centralizare nu a fost încă demonstrată. Dezvoltarea capacităților de reparații navale rusești de la Marea Neagră ar trebui să beneficieze în plus de 10 miliarde de dolari în investiții comandate de Moscova din timpul verii 2013, pentru a accelera modernizarea șantierelor navale rusești. Mai mult, trei platforme navale principale din Crimeea ar trebui modernizate pentru a suplini capacitatea de întreținere a navelor vechi. Sub auspiciile Ministerului rus pentru industrie și Comerț, șantierele navale Zaliv (Kerci), More (Feodossia) și Șantierul Naval Sevastopol ar trebui să fie modernizate și extinse.

În cele din urmă, la scurt timp după anexarea Crimeei, președintele Vladimir Putin a declarat că Rusia intenționează să cheltuiască până la 6,9 miliarde de dolari, inclusiv 140 milioane dolari în comenzi plasate la șantierele navale din Crimeea. Aceste evoluții dovedesc angajamentul Rusiei de a susține noua politică maritimă la Marea Neagră, dar efectele lor ar trebui să fie observate înainte de sfârșitul acestui deceniu.

Concluzii

Criza din Ucraina și episodul anexării peninsulei Crimeea au subliniat încă o dată dimensiunea securității maritime a României de la Marea Neagră și a subliniat modelul încă predominant de utilizare a forței în regiune. Analiza cantitativă și calitativă a factorilor în contextul preluării recente de către Rusia a Crimeei, sugerează că puterea maritimă a Moscovei este foarte posibil să crească pe termen scurt în Marea Neagră, în timp ce puterea maritimă a Ucrainei a scăzut dramatic, pentru a nu spune anulată în totalitate. Controlul deplin asupra Crimeei va da un impuls planurilor navale ruse pentru îmbunătățirea Flotei Mării Negre și reînnoirea flotei sale navale în acest bazin maritim. Moscova caută să-și regenereze forța navală în Marea Neagră, în scopul de a conserva și moderniza potențialul său actual naval. Obiectivele Kremlinului în cadrul Marea Neagră sunt două principale. În primul rând, până în 2020, Flota Mării Negre trebuie să devină una de apărare, capabilă să efectueze operațiuni anti-acces și interdicție regională în cazul unei crize în Bazinul Mării Negre. În al doilea rând, Flota rusă a Mării Negre trebuie să fie în măsură să susțină desfășurarea permanentă a escadrilei ruse în Marea Mediterană. Anexarea Crimeii de către Rusia nu numai că a răsturnat contextul maritim la Marea Neagră, dar a reconfigurat ambițiile mediteraneene ale Rusiei, de asemenea. Cu toate acestea, puterea navală rusească rămâne sub provocarea unui context maritim tensionat în Marea Neagră, cu o parte din vecinii ei și față de SUA.

Pe de o parte, cele mai recente evoluții din Ucraina au evidențiat nerespectarea Parteneriatul Estic al UE de către Rusia, iar pe de altă parte, a demonstrat în același timp, imposibilitatea continuării extinderii spre est a NATO, prin integrarea Ucrainei sau a Georgiei, în viitorul apropiat. Cu toate acestea, va crește rolul de protector al NATO asupra membrilor săi din Europa de Est și din bazinul Mării Negre. Din această perspectivă, România apare ca o țară importantă strategic pentru SUA și NATO în Regiunea Mării Negre. Mai mult decât atât, dincolo de așa-numitul "Pivot în Asia", Washingtonul mai are nevoie de încă o cooperare activă din partea Moscovei pentru problemele internaționale, cum ar fi controlul armelor din Siria, Iran sau Afganistan. Prin urmare, este puțin probabil ca Washingtonul să provoace Rusia în "sfera sa de interese", dar ar putea să consolideze poziția NATO în regiune prin desfășurarea de baze permanente în Polonia și statele Baltice, suplimentar față de cele existente deja în România. În cele din urmă, schimbările recente care au loc pe scena maritimă de la Marea Neagră ar putea duce la o cooperare sporită de securitate ruso-turcă în regiune. Rusia și Turcia împărtășesc un interes comun în menținerea status quo-ul în regiune și au căutat să nu-și contrazică reciproc în mod deschis interesele în ceea ce consideră vecinătatea lor comună. Cu toate acestea, dorința Rusiei de dezvoltare navală în Marea Neagră, precum și potențialul consolidării prezenței NATO în regiune sunt de natură să remodeleze cooperarea bilaterală navală între Ankara și Moscova în anii următori, cu un impact major și asupra apărării și securității teritoriale a României.

În relațiile internaționale din zona Mării Negre funcționează echilibrul amenințărilor, concept ce include echilibrul de putere, care cuprinde și alte variabile ale interacțiunii statelor pe arena internațională. Mai mult, este un concept adaptat sau care se poate adapta caracteristicilor mutabile ale mediului internațional de securitate.

Atât viziunile asupra principalilor actori ai arenei internaționale, cât și modul lor de a interacționa, de a stabili relații și de a se comporta unul față de celălalt relevă faptul că echilibrul de putere în sine nu mai poate explica în mod adecvat practica relațiilor internaționale actuale. Teoria echilibrului amenințării este una mai complexă, care se poate traduce într-o ecuație cu patru termeni: putere, proximitate, capacitate ofensivă și intenții agresive.

Puterea nu mai este cea care generează singură un comportament de echilibrare, cu atât mai mult cu cât, în ciuda previziunilor referitoare la schimbarea naturii sistemului internațional de la un caracter unipolar Ia multipolar, SUA continuă să își mențină rolul de unic pol de putere global.

Când vine vorba de securitate, cooperarea este complicată de probleme legate de "conflictele înghețate" existente, de suveranitate (de exemplu, orice încercare de a conveni asupra aspectelor de securitate maritimă vor trebuie cumva să eludeze dezacordurile cu privire la suveranitatea asupra apelor din largul Abhaziei), de recunoaștere a independenței (Abhaziei și Osetiei de Sud), de drept internațional (Convenția de la Montreux) și de echilibrul de putere regională (sistemul de apărare a teatrului împotriva rachetelor balistice, noi baze militare americane și rusești, flota rusă din Marea Neagră staționată la Sevastopol).

Conflictele violente sau înghețate care se mențin la frontierele NATO și UE a amenință stabilitatea regiunii Mării Negre. Acestea distrug vieți omenești și infrastructuri critice și sociale, amenință minoritățile, libertățile fundamentale și drepturile omului. Conflictele din regiunea Mării Negre au condus la extremism și la eșecul statal al Armeniei și parțial la colapsul Georgiei, Azerbaidjanului și Moldovei. Conflictele oferă cadrul perfect și oportunități multiple pentru dezvoltarea rețelelor de a crimă organizată transfrontaliere. Insecuritatea regională poate alimenta cererea de arme de distrugere în masă.

Evoluția evenimentelor geopolitice din perioada post Război Rece au condus la a realitatea exprimării ideii că Marea Neagră s-a transformat dintr-un lac rusesc într-o mare NATO, având în vedere că Turcia, România și Bulgaria sunt state membre, iar Georgia, Azerbaidjan și Ucraina și-au exprimat intențiile pentru a fi integrate în cea mai puternică alianță cu vocație de securitate de pe glob.

Climatul de securitate după prăbușirea Uniunii Sovietice în regiunea Mării Negre s-a schimbat în mod semnificativ. Transformarea fostelor societăți comuniste și socialiste, lupta pentru controlul tranzitului și al extracției resurselor energetice, împreună cu extinderea NATO și a UE și impactul globalizării au contribuit la apariția Regiunii geopolitice distincte a Mării Negre. Pe de altă parte, natura schimbătoare a relațiilor ruso-turce, interesul SUA începând cu 11 septembrie, repetatele crize ruso-ucrainene ale gazului din 2006, 2009 și 2014, războiul din august 2008 dintre Rusia și Georgia, discuțiile cu privire la soarta flotei ruse la Marea Neagră în Sevastopol și extinderea acordului cu Ucraina dinaintea anexării Crimeei din 2014, impactul așa-numitelor conflicte "înghețate" (Nagorno-Karabah, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud), criza financiară mondială, dar și anexarea Crimeei la Rusia și conflictele din Estul Ucrainei din 2015 au conferit dinamism, complexitate și unicitate zonei Mării Negre.

Aceste evoluții schimbă semnificația și percepția asupra conflictelor înghețate, dinamizează eforturile comunității internaționale în vederea soluționării acestora și devin parte componentă a procesului de reajustare a arhitecturii de securitate în regiunea Mării Negre.

În ciuda faptului că până la declanșarea crizei economice din 2008, arealul Mării Negre a avut una din cele mai înalte rate de creștere economică la nivel global, se mențin mari disparități de dezvoltare economică între statele acestei regiuni, dar și în regiunile interne a acestor state.

Extinderea Alianței Nord Atlantice și a Uniunii Europene către est, atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, războiul ruso-georgian din 2008, dobândirea puterii în diferite state de către lideri radicali, anexarea Crimeii și conflictele din estul separatist al Ucrainei, reprezintă factori ce influențează dinamica arhitecturii mediului de securitate în zona Mării Negre.

Așadar, se observă o puternică tendință de regionalizare a securității. Nu avem pretenția că matricea prezentată mai sus constituie paternul de bază al acestui proces. Ea constituie doar o variantă de sistematizare a unui proces atât de complex, precum cel analizat.

În mediul de securitate al țărilor din vecinătatea Mării Negre, depășirea paradigmei unei viziuni geopolitice autarhice poate fi echivalentă cu extinderea cooperării regionale la toate elementele procesului decizional.

CAPITOLUL VI

În acest capitol al cercetării doctorale vom analiza chestiunea cooperării regionale în domeniile politic, economic, militar și environmental, urmând ca în final să evaluăm relația dintre cooperarea și evoluția geopolitică din bazinul Mării Negre.

6. Mecanismele de Cooperare Regională

În prezent, zona Mării Negre se confruntă cu noi amenințări și vulnerabilități de tip convențional, și aici ne referim la conflictele din Georgia -2008, dar și cu amenințări de tip neconvențional, diferite față de cele din trecut, și anexarea Crimeii, 2014 și invadarea mascată a Ucrainei, 2015. Astfel asistăm la transformarea cerințelor structurilor de securitate, precum și la întrepătrunderea mijloacelor de conducere a războiului hibrid cu cel clasic.

6.1. Cooperarea regională – factor politic dinamizator pentru evoluția geopolitică a bazinului Mării Negre

Cooperarea între țările riverane Mării Negre a cunoscut de-a lungul timpului diverse forme care nu și-au atins scopul pe deplin. Disoluția Uniunii Sovietice a fost începutul diferitelor forme de fragmentare politică și teritorială.

Procesul de integrare a unor state riverane Mării Negre în structurile Uniunii Europene și Alianței Nord Atlantice a generat dileme de securitate tuturor actorilor din regiune, ce au încercat să-și afirme interesele geopolitice și geostrategice distincte. Teoria balanței de putere este perfect aplicabilă în regiunea Mării Negre, spațiu unde se întâlnesc interesele marilor actori statali și non statali de pe scena Relațiilor Internaționale.

Armonizarea intereselor și eficientizarea inițiativelor au reprezentat până nu demult dezideratele și principalele coordonate de urmat de către multitudinea de actori prezenți în arealul Mării Negre. Politica externă a statelor se referă la scopurile urmărite prin diminuarea vulnerabilităților în scopul asigurării securității naționale, posibilitatea asigurării de decizii și acțiuni autonome, asigurarea bunăstării statului și a cetățenilor săi, asigurarea unui statut și prestigiu cât mai ridicat și avantajos comparativ cu alte state.

Criza georgiană din august 2008 a reprezentat un prim semnal de alarmă la adresa securității regionale. În urma tratativelor de reglementare a conflictului, Federația Rusă a dat un semnal puternic lumii occidentale de a nu se apropia de sfera de influență proprie. Cu toate eforturile diplomatice și implicarea politică activă a Uniunii Europene în dezamorsarea conflictului armat cele două regiuni Abhazia și Osetia de Sud au căpătat o largă autonomie, găzduind pe teritoriile lor trupe rusești sub pretextul menținerii păcii. Așadar, odată cu criza caucaziană, un prim pas spre refacerea fostei zone de influență a URSS a fost făcut de către Federația Rusă.

Conflictul din Ucraina și ocuparea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă pune sub semnul întrebării tot ceea ce s-a așezat ca bază în dreptul internațional public, dar mai ales angajamentele de securitate semnate și ratificate de către Federația Rusă.

Clasificarea conflictului din punct de vedere al dreptului internațional este complicată, pentru că, în legislația internațională nu se mai folosește termenul de „război”. Prin Carta ONU, aplicarea forței în relațiile inter-statale a fost interzisă, iar, cuvântul „război”, a încetat a fi folosit în majoritatea documentelor oficiale, fiind utilizați termenii ca ; „atac armat”, „conflict militar”, „agresiune”. Articolul 51 al Cartei ONU permite utilizarea forței în scopuri de auto-apărare, iar articolul 41, permite utilizarea ei doar în cazul unui mandat al Consiliului de Securitate. Carta ONU avea ca scop scoaterea din afara legii a războaielor, totuși ele nu au dispărut, însă au luat altă formă: războaie intrastatale, rebeliuni armate, războaie de eliberare națională, război de secesiune. De asemenea, conflictele interstatale au o nouă dimensiune, pentru că, unele conflicte militare între două state, care implicau un anumit nivel de intensitate și provocau victime, au început a fi calificate drept: incidente, ciocniri la frontieră, schimb de focuri.

Dar odată cu izbucnirea crizei ucrainene din 2013 și alipirea peninsulei Crimeea din 2014 de către Federația Rusă coordonatele directoare s-au schimbat în mod fundamental în regiunea Mării Negre. Până la Summit-ul NATO din 1 septembrie 2014 sancțiunile politice, economice și diplomatice ale statelor occidentale împotriva Rusiei au fost timide astfel încât să nu-și afecteze prea mult relațiile economice.

Pentru a înțelege mai nuanțat ce a generat noul apetit al Moscovei pentru un format agresiv și expansionist al politicii externe, pus în practică acum pe teritoriul Ucrainei, trebuie să ne întoarcem la analiza întreprinsă de Brzezinski în legătură cu jucătorii geostrategici activi, ca și cu pivoții geopolitici. Brzezinski afirma că în Eurasia pot fi identificați „cinci jucători geostrategici cheie”, precum și cinci pivoți geopolitici majori. Jucătorii geostrategici principali sunt Franța, Germania, Rusia, China si India, iar cei cinci pivoți importanți sunt Ucraina, Azerbaidjanul, Coreea de Sud, Turcia si Iranul. Brzezinski face și precizarea că doi dintre cei cinci importanți pivoți geopolitici din Eurasia – respectiv Turcia și Iranul – se definesc „poate, parțial, și ca jucători” geostrategici (altfel spus, că ei au în mod clar un statut de putere mai clar definit decât cel al statelor care sunt simpli pivoți).( Brzezinski , 2000)

Federația Rusă este în mod evident, și în contextul actualei crize din Ucraina, un jucător geostrategic deosebit de activ (respectiv un stat care are voința și resursele de putere necesare pentru a-și urmări propriile interese și în teritorii aflate dincolo de granițele proprii), în timp ce Ucraina s-a manifestat din plin, în ultimele luni, ca simplu pivot geopolitic, altfel spus, ca stat care a oferit, prin propria fragilitate, un larg teren de manifestare pentru voința și interesele jucătorului geostrategic Rusia.

În legătură cu poziția și rolul de pivot geopolitic ale Ucrainei, Brzezinski afirma: „Ucraina, un nou și important spațiu pe tabla de șah care este Eurasia, este un pivot geopolitic deoarece simpla sa existență ca țara independentă ajută la transformarea Rusiei”. Mai precis, „fără Ucraina, Rusia încetează sa mai fie un imperiu eurasiatic. Rusia fără Ucraina poate să aspire încă la statutul de imperiu, dar atunci ar deveni un stat imperial cu precumpănire asiatic, pasibil de a fi atras în conflicte – care îl vor slabi – cu statele central-asiatice”.

Dimpotrivă, dacă Moscova își recapătă controlul asupra Ucrainei (o Ucraină importantă datorită masei totale a populației, datorită resurselor naturale notabile, ca și datorită largii sale ieșiri la Marea Neagră), „Rusia câștigă automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial”, întins nu doar în Asia, ci și în Europa și în Asia.

Brzezinski a atras atenția și asupra faptului că „pierderea independenței de către Ucraina ar avea consecințe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite”. Exact aceasta perspectivă este aceea care îngrijorează Polonia, țară care a cerut NATO, între altele, desfășurarea a două brigăzi de trupe ale unor state occidentale pe teritoriul său național. Și subliniem aici că nu numai Polonia se află la Vest de Ucraina, ci și România.

George Friedman afirmă, în termeni extrem de direcți, că interesul prioritar al Rusiei este, foarte probabil, acela de a nu îngădui cumva ca tensiunile legate de Ucraina să escaladeze în continuare; și aceasta fiindcă în multe situații crizele îi impulsionează pe americani să acționeze rapid și, în mod frecvent, eficient, în timp ce, dimpotrivă, crizele care se sting îi fac pe americani să se oprească și să analizeze direcția în care se mișcă evenimentele. Vizita vicepreședintelui Joe Biden la București demonstrează, destul de clar, că SUA se mișcă cu repeziciune, într-o modalitate de criză (Friedman, 2014).

În zona Mării Negre, una din formele cele mai consistente de descurajare a Federației Ruse, care continuă acțiunile político – militare agresive și cu potențial destabilizator înalt, a fost și continuă să fíe prezența în Marea Neagră a unor nave mari de luptă ale SUA. Evidențiem faptul că până în momentul actual descurajarea întreprinsă a fost realizată cu mijloace limitate și convenționale.

Menționăm aici și faptul că, în mai multe ocazii, Federația Rusă s-a arătat a fi – prin declarații și acțiuni – extrem de iritată de prezența navală americană în Marea Neagră.

Acest tip de reacție dovedește, că o prezență navală americană sau a NATO semnificativ întărită în Marea Neagră, poate fi un instrument eficient de descurajare, operată cu mijloace convenționale (non-nucleare), apt să limiteze semnificativ atât libertatea de manevră strategică, cât și șansele de succes ale unor eventuale noi acțiuni agresive ale Federației Ruse îndreptate împotriva Ucrainei și / sau a altor state din Europa Central – Estică.

Având în vedere interesele geopolitice și militare ale Federației Ruse în zonă, flota Mării Negre bazată la Sevastopol va avea un rol deosebit de important în vederea exercitării controlului din punct de vedere politic și militar asupra Ucrainei și statelor din Caucazul de Sud prin implicarea directă în soluționarea conflictelor interetnice din aceste regiuni.

Un alt target pentru Federația Rusă este ținerea sub control militar total a liniilor de comunicații maritime din Marea Neagră și contracararea statelor membre NATO din interiorul și din afara Mării Negre.

Agenda militară a Federației Ruse, susținută și de factorii politici și economici, este deosebit de încărcată în ceea ce privește înzestrarea cu noi capabilități de luptă a navelor deja existente ce aparțin Flotei Mării Negre prin echiparea cu arme nucleare de nivel tactic, propunându-și totodată și construcția de nave de război cu un deplasament relativ mic, ceea ce le conferă o mobilitate sporită în vederea transportului de lansatoarele de rachete.

Sistemul de apărare ce se profilează și instalează la nivelul componentei terestre în noua provincie a Federației Ruse, peninsula Crimeea, ce reprezintă un adevărat portavion în mijlocul Mării Negre, are în vedere dezvoltarea sistemelor de artilerie de coastă, dar și dezvoltarea componentei de susținere și supraveghere aeriană.

Supremația maritimă și militară a Federației Ruse în bazinul Mării Negre se bazează pe amplasamentele militare navale din peninsula Crimeea și pe unitățile de artilerie de pe coasta Caucazului.

Nu este deloc întâmplătoare în acest sens declarația amiralului Kravcenko care declara că după restructurare, Flota Mării Negre are două componente: grupul din vest cu baza la Sevastopol și grupul de est pe coasta Caucazului.

Declanșarea Războiul din Georgia în 2008 a urmărit întocmai consolidarea prezenței militare ruse pe coasta Caucazului și anume Abhazia. Invazia armată, ocuparea și alipirea peninsulei Crimeea și orașului Sevastopol din 2014, fac parte din aceeași politică expansionistă și agresivă a Federației Ruse pentru reconsolidare și recâștigarea influenței tot mai accentuate în fostele teritorii ale URSS.

Având în vedere agresivitatea Federației Ruse față de vecinii săi, cooperarea la nivel politic în arealul Mării Negre se realizează mai mult pentru a impune o contrapondere la acțiunile Kremlinului, în vederea realizării unui nou status-quo al balanței de putere regională, decât pentru materializarea în practică a consultărilor politice ce vizează domeniile social, economic, ecologic, cultural și energetic.

6.2. Evoluția economică și cooperarea regională a statelor din proximitatea Mării Negre

Marea Neagră este o zonă în care statele riverane și-au delimitat prin tratate bilaterale zonele economice exclusive și și-au trasat frontierele maritime. Securitatea maritimă din zonă se confruntă cu creșterea volumului de mărfuri transportate pe principalele rute de navigație.

În anul 2003 s-a înființat BSCF (Back Sea Cooperation Forum), având centrul de coordonare și control la Burgas, în Bulgaria. BSCF este organizația de cooperare la Marea Neagră unde structurile Polițiilor de Frontieră respectiv Gărzile de Coastă a celor șase state riverane Mării Negre, oferă informații importante asupra activităților suspecte, ilicite și ilegale din arealul pontic.

În decursul anilor, s-a confirmat că Marea Neagră reprezintă zonă de tranzit pentru contrabandiștii cu combustibil. Având în vedere noul context geopolitic, și aici ne referim la criza ucraineană și la evenimentele din Orientul Mijlociu – Statul Islamic, s-a constatat o presiune migraționistă a populației de origini siriene, afgane, în general de religie musulmană, dar și intensificarea tentativelor de trafic cu arme.

În acest sens, opinăm că prevenirea unor acțiuni de acest tip și descurajarea lor este imperios necesară.

În arealul Mării Negre regăsim un mozaic de culturi, religii, mentalități și economii diferite, unde actorii statali încearcă să ajungă la stabilitatea prin sporirea cooperării pe diferite paliere.

Înainte de criza ucraineană din 2014-2015 și de escaladarea masivă a conflictului înghețat din Georgia – 2008, se instalase opinia că “Marea Neagră nu mai este de facto doar o zonă de falie strategică între Est și Vest ci, din ce în ce mai mult, și una de confluență, de cooperare economică și de securitate și nimeni nu pune, la această oră, problema revizuirii masive a frontierelor ci doar pe cea a respectului reciproc și a bunei vecinătăți.”(Mureșan M. 2005)

Răspândirea crimei organizate, traficul de droguri și de arme, neo pirateria, migrația ilegală și traficul de came vie, reprezintă provocările de securitate actuale, care printr-o cooperare politică responsabilă la nivelul întregului sistem regional, dar și prin instituirea unor măsuri de justiție și afaceri interne ar putea duce la eradicarea lor.

În contextul crizei ucrainene, mutarea frontierelor NATO și Uniunii Europene în vecinătatea Mării Negre și amplasarea centrelor regionale de coordonare și control în România și Bulgaria reprezintă acțiuni strategice pentru realizarea unei securități regionale cât mai ridicate ce conduc la sporirea rolului spațiului Mării Negre de “spațiu de securitate și siguranță strategică și, pe acest suport, de confluență, cooperare și diminuare a efectelor de falie strategică, manifestate aici de sute de ani”.

În noul context geopolitic regional cooperarea la Marea Neagră se dovedește a fi unul dintre pilonii importanți ai arhitecturii de securitate din zona pontică. Operația BLACKSEAFOR, Forumul de cooperare la Marea Neagră, Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră și operația Black Sea Harmony sunt cele mai importante cadre de cooperare din regiune.

Sunt însă și forme de cooperare care nu au avut un efect major asupra securității statelor Mării Negre. Dintre acestea putem aminti Acordul privind Măsurile de Creștere a încrederii și Securității (CSBM), Inițiativa pentru Securitatea Proliferării (PSI), Comunitatea Democrațiilor, Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est (SECI).

În afara structurilor militare, există și structuri de cooperare la nivel politico – economic. Unul dintre organismele de cooperare economică înființat în zonă, este Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră. GUUAM este o organizație politico-economică ce a avut în componența sa încă de la înființare Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan, Republica Moldova. Ulterior Uzbekistan s-a retras din organizație, iar rolul acesteia a devenit din ce în ce mai șters pe arena Relațiilor Internaționale din zona Mării Negre.

6. 2.1. Organizația pentru Cooperare Economică A Mării Negre – OCEMN

Organizația pentru Cooperare Economică a Mării Negre a fost înființată în perioada retragerii trupelor sovietice din Europa de Est și Caucaz și a avut la bază o inițiativă promovată de Turcia, pentru a facilita proiectele economice comune între statele riverane Mării Negre.

România este țară fondatoare a structurii de cooperare economică la Marea Neagră, lansată la 25 iunie 1992, prin semnarea și ratificarea „Declarației de la Istanbul”. Obiectivele centrale ale Declarației au fost dezvoltarea cât mai rapidă din punct de vedere economic și social a statelor membre, având scopul de a înfăptui un înalt nivel de integrare în economia europeană și mondială, prin intensificarea cooperării multilaterale. Includerea unor obiective de natură politică sau de securitate a fost evitată în mod deliberat fiind considerate neadecvate momentului.

Statele membre fondatoare ale Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră sunt: Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Bulgaria, Albania, Grecia, Turcia, România, Federația Rusă, Republica Moldova, Ucraina, dar și 11 state cu statut de observator (SUA, Franța, Belarus, Israel, Croația, Republica Cehă, Germania, Italia, Polonia, Slovacia și Tunisia).

OCEMN a fost inițial constituită ca o organizație economică regională care intenționa să promoveze comerțul la nivel regional în condiții tarifare avantajoase. Printre problemele de interes, OCEMN urma să mai încurajeze cooperarea în domeniul transporturilor, energiei și protecției mediului.

Prima etapă a organizării cooperării la Marea Neagră nu a avut rezultate vizibile. În 1995 la Summit-ul de la București a fost adoptat un Plan de Acțiune de către miniștrii de externe ai statelor riverane Mării Negre în care se consfințea baza cooperării prin înființarea unor mecanisme de lucru.

În a doua etapă s-a realizat finanțarea comună de către statele riverane a Secretariatului Internațional Permanent, cu sediul la Istanbul, fapt ce a condus la intensificarea relațiilor interstatale.

În 1998 la Yalta pe data de 5 iunie s-a semnat “Carta pentru cooperare economică la Marea Neagră”. Acest moment este unul de referință pentru OCEMN deoarece documentul reprezenta instituționalizarea întregului cadru de cooperare. În 1999 pe 30 aprilie la Tbilisi, 10 state membre au ratificat Carta pentru Cooperare Economică la Marea Neagră de la Yalta.

Organizația pentru Cooperare la Marea Neagră a dobândit statutul de observator la Organizația Națiunilor Unite începând cu 8 octombrie 1999, urmare adoptării Rezoluției A/54/5.

La 25 iunie 2007, la Istanbul, a avut loc Summit-ul Aniversar al OCEMN (15 ani de la înființarea organizației). A fost adoptată o Declarație Aniversară. Relația cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale președinției elene (noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declarație ministerială care se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN. La 14 februarie 2008, la Kiev, a avut loc Reuniunea specială a Consiliului miniștrilor afacerilor externe ai statelor membre ale OCEMN și ai statelor membre ale UE, fiind lansat procesul Sinergiei Mării Negre.

Forul de decizie al OCEMN este Consiliul miniștrilor afacerilor externe, care se reunește în fiecare semestru în statul căruia îi este alocată președinția în exercițiu.

La reuniunile miniștrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură și a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.

La reuniunea specială a Consiliului Ministerial, de la Istanbul din 25 iunie 2004, s-a adoptat o declarație comună a miniștrilor de externe ai statelor membre OCEMN cu privire la contribuția organizației la securitatea și stabilitatea în regiunea Mării Negre, ceea ce marchează intrarea cooperării în sfera politicului (aspect neabordat inițial).

Comitetului Înalților Funcționari (CIF) prin statele membre analizează problemele de pe agenda OCEMN și înaintează soluții Consiliului Ministerial.

Asemenea întâlniri au fost organizate de Federația Rusă în anul 2000 (pentru finalizarea Agendei Economice a OCEMN și examinarea problematicii lărgirii organizației), de Azerbaidjan în sem.I. 2004 (cu scopul reformării instituționale a OCEMN) și de Georgia în sem. II. 2004 (pentru pregătirea Declarației asupra securității și stabilității în zona Mării Negre și respectiv creșterea eficienței activității OCEMN).

OCEMN urmărește securitatea și stabilitatea în Regiunea Extinsă a Mării Negre prin amplificarea relațiilor economice între statele membre. În vederea sporirii și intensificării acțiunilor comerciale din zonă a fost constituită Banca pentru Dezvoltare și Comerț a Mării Negre.

Cooperarea eficientă între statele ce fac parte din OCEMN este imperativă în a vederea anihilării provocărilor de securitate din regiune. Membrii Organizației de Cooperare la Marea Neagră au stabilit prin consens noi atribute ce caută să strângă relațiile multilaterale, în domenii cum sunt securizarea frontierelor proprii și a combaterea traficului ilicit de arme, droguri, tutun, crima organizată, combaterea migrației ilegale și a terorismului. Toate aceste măsuri luate și implementate din domeniul securității zonale au fost înglobate conceptului de cooperare politico – economică la nivelul OCEMN.

Prioritățile organizației au în vedere dezvoltarea coridoarelor europene de transport rutier, fluvial, maritim și feroviar care să lege zona Mării Negre de Vestul Europei. Un alt obiectiv este cel de producție, transport, distribuție a energiei prin implementarea proiectului pieței integrate sud-est europene a energiei. Crearea unor parteneriate și înființarea proiectelor de dezvoltare regionale este de asemenea o prioritate a Organizației de Cooperare la Marea Neagră.

În plus, OCEMN a început să se implice în aspecte care țin de securitatea la Marea Neagră: controlul la frontiere, cooperarea între serviciile de poliție,

managementul situațiilor de criză, lupta împotriva crimei organizate și terorismului. Această reorientare a activității poate fi percepută ca o dorință de a demonstra relevanța organizației în contextual cooperării și integrării în UE.

Deși summit-ul aniversar al OCEMN (25 iunie 2007) a vizat restructurarea și reorientarea activităților OCEMN, atât evoluțiile regionale (conflictul din Georgia), cât și evoluțiile în plan european și internațional au determinat ca direcțiile de acțiune identificate să rămână la nivel declarativ. Activitatea organizației a continuat să fíe marcată de numeroase conflicte de ordin politic între statele membre, lipsa eficienței activității unui număr semnificativ de grupuri de lucru și lipsa de interes, Ia nivel politic, demonstrată de mai mulți membri.

Eforturile actorilor principali (F. Rusă, Turcia și Grecia), s-au concentrat pe menținerea coeziunii organizației, atât la nivelul secretariatului cât și al statelor membre, precum și asupra promovării și instrumentării OCEMN drept singura structură de cooperare regională din regiunea Mării Negre, implicit descurajând orice alte inițiative percepute a avea potențialul de a o concura. Consiliile miniștrilor afacerilor externe de la Kiev (aprilie 2008) și Tirana (octombrie 2008), precum și cele sectoriale (transporturi și energie – aprilie 2008), au relevat divergențe majore de poziție în chestiuni de importanță pentru viitorul OCEMN (interacțiunea cu UE). Atât aceste divergențe, precum și dezbaterile tensionate privind conflictele dintre unele state membre au confirmat criza în care OCEMN se află în prezent, precum și perspectivele incerte ale Organizației.

În 18 iunie 2015 a avut loc la Chișinău cea de-a 32-a reuniune a miniștrilor Afacerilor Externe ai Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră.

România a preluat de la Republica Moldova, începând cu 1 iulie 2015, președinția Organizației Cooperării Economice a Mării Negre, ocazie cu care a reiterat demersul de continuare a procesului de eficientizare și modernizare a organizației. Ministrul Afacerilor Externe al României, Bogdan Aurescu a susținut că dinamizarea și aprofundarea interacțiunii OCEMN cu Uniunea Europeană se axează pe domenii ce prezintă interesul statelor membre OCEMN cu privire la dialogul sectorial în domeniile mediului, transporturilor, legătura cu societatea civilă și combaterea criminalității transfrontaliere.

Ministrul român de externe a trasat următoarele direcții de urmat pe timpul președinției României în cadrul OCEMN “dacă ne uităm la aspectele legate de comerț și investiții, prioritatea pe termen lung a UE de stimulare a creșterii și de creare de locuri de muncă și sustenabilitate economică, la rețelele trans-europene și politica de vecinătate – toate acestea sunt stimulente puternice pentru o relație întărită între OCEMN și UE".

Privitor la actualul mediu de securitate din bazinul Mării Negre, Bogdan Aurescu a susținut ideea conform căreia "toate statele membre trebuie să respecte angajamentele asumate prin Carta OCEMN, care includ respectarea principiilor de drept internațional, precum și să lucreze împreună pentru asigurarea securității, stabilității și dezvoltării pentru toate statele membre." OCEMN, prin spectrul larg de activități rămâne un cadru util dialogului și chiar stimulării încrederii reciproce între statele membre și contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterală, pregătind, astfel, terenul pentru o angajare viabilă în proiecte mai ambițioase, inclusiv de natură politică.

Motivele pentru care Grecia și Albania, care nu au ieșire la Marea Neagră, fac parte din OCEMN se explică prin faptul că, inițial, conceptul organizației era de a cuprinde o arie lărgită a Balcanilor, iar Turcia are interese susținute în Albania.

România și-a exprimat ferm poziția în vederea impulsionării cooperării regionale la Marea Neagră, în calitatea sa de stat membru fondator al OCEMN, și a evidențiat contribuția părții române la accentuarea misiunii economice a Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră.

Forța OCEMN rezidă în faptul că implică cu drepturi depline sau cu statut de observator numeroase state, aduce în jurul aceleiași mese state cu relații conflictuale (Grecia/Turcia, Armenia/Azerbaidjan). Mai mult decât atât, OCEMN asigură un forum de dialog cu Federația Rusă. In acest sens, OCEMN apare ca o organizație echivalentă OSCE dar care are ca arie de responsabilitate doar bazinul extins al Mării Negre.

Pe de altă parte, slăbiciunea organizației rezidă chiar în numărul mare de membri, întrucât organizația ar trebui să armonizeze toate interesele divergente și să coordoneze politicile și strategiile regionale pentru toate statele membre. Din această perspectivă, este puțin probabil ca OCEMN să devină o organizație relevantă, în special din punctual de vedere al asigurării securității, dar s-ar putea dovedi utilă în domenii precum democratizarea și buna guvernare, energia, gestionarea urgențelor civile.

6.2.2. Organizația GUUAM

Organizația formată din Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan și Republica Moldova a fost denumită GUUAM, fiind înființată în 1997. GUUAM este o alianță economică, politico – strategică, având drept principal scop consolidarea suveranității și independenței statale ale republicilor foste sovietice. Obiectivele GUUAM includ participarea statelor membre la producția și transportul de hidrocarburi în Europa occidentală și parteneriatul special cu Alianța Nord Atlantică pe teme de securitate și siguranță națională și regională.

Asociația celor cinci state, care a fost privită chiar din momentul înființării drept o alternativă la C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente) și la rolul dominant al Rusiei în Comunitate, nu s-a putut afirma ca o organizație de valoare reală.

Această organizație a fost creată în 1996 de președinții Georgiei, Ucrainei și Azerbaidjanului, cu sprijinul SUA, în scopul contracarării influenței politice, economice și militare exercitate în regiune de Federația Rusă. Republica Moldova a fost admisă în 1997 iar Uzbekistanul în 1999. Uzbekistanul s-a retras însă din organizație la sfârșitul anului 2005.

În iunie 2001, la Ialta, cele cinci state membre ale GUUAM au adoptat un document care evidențiază principalele obiective ale organizației, care includ cooperarea economică, dezvoltarea rețelelor de transport, cooperarea pe linia întăririi securității regionale și cooperarea în lupta împotriva terorismului și crimei organizate. A fost adusă în discuție și crearea în regiune a unei zone de liber schimb însă acest proiect nu a fost nici ratificat și nici implementat.

Urmare a „revoluțiilor colorate” din Ucraina și Georgia, ambele state au încercat să confere organizației mai multă consistență și noi direcții de acțiune. Reorientarea organizației a devenit evidentă la reuniunea de la Chișinău (aprilie 2005).

Reuniunea a fost focalizată pe trei direcții principale de acțiune: continuarea proceselor de democratizare a regiunii; cooperarea în sensul apropierii de NATO și UE; noi abordări ale „conflictelor înghețate”, în special prin implicarea mai accentuată a comunității internaționale în rezolvarea acestora.

Reuniunea de la Chișinău a oferit deci GUUAM un nou mandat, cu o orientare mai pronunțată spre abordarea aspectelor de securitate, ceea ce în principiu ar putea diferenția GUAM de OCEMN. Totuși, ultimele evoluții de la nivelul GUAM au fost puse în umbră de crearea în paralel a unui nou forum cu scopuri asemănătoare, Comunitatea Alegerii Democratice (CAD). CAD reprezintă de fapt rezultatul apropierii pozițiilor Ucrainei și Georgiei.

Procesul de formare a CAD a fost finalizat prin organizarea la Kiev a primei reuniuni la care au participat pe lângă Georgia și Ucraina reprezentanți din statele baltice, România, Republica Moldova, Slovenia, FRI Macedonia, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, R. Cehă, Ungaria și Polonia și observatori din partea OSCE, Consiliului Europei, Uniunii Europene și SUA.

CAD a reușit astfel să creeze un cadrul larg, care cuprinde regiuni îndepărtate de bazinul Mării Negre dar și numeroase state membre NATO și UE.

Scopul declarat al CAD este evidențiat în declarația de la Kiev și se referă la – „unificarea eforturilor tuturor statelor din regiunile Mării Baltice, Mării Negre și Mării Caspice pentru întărirea cooperării regionale, promovarea democrației și apărarea drepturilor omului”. În plus, CAD se dorește a fi un vector de sprijinire a eforturilor statelor din zona Mării Negre pe calea integrării în structurile euro – atlantice. Din acest punct de vedere se poate sesiza o suprapunere a obiectivelor cu GUAM. CAD constituie o organizație relativ nouă și va fi interesant de evaluat viitorul său alături de GUAM, OCEMN, Forumul pentru Dialog și Parteneriat și Reuniunea regională Marea Baltică – Marea Neagră.

6.2.3. Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud – Est

Comunitatea internațională și-a propus implementarea unei strategii de prevenire a conflictelor în Europa de sud-est care să conducă la sporirea securității și stabilității regionale. Pilonii acestei provocări majore sunt reconstrucția economică, dezvoltarea politică și securitatea socială.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE) este cel mai important proiect al organizațiilor Euroatlantice – Uniunea Europeană și NATO, în vederea menținerii unui climat de stabilitate în spațiu ex – Iugoslav și Balcani.

Pactul de Stabilitate a fost semnat în 1999 de reprezentanții Albaniei, Bosniei și Herțegovinei, Bulgariei, Croației, Republicii Moldova, României, Serbiei și Macedoniei de Nord.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE) a fost la bază o strategie completă de prevenire a conflictelor lansată de comunitatea internațională la sfârșitul anilor 1990. Principalele scopuri ale inițiativei – prezentate la Sarajevo în vara anului 1999 – nu au fost mult diferite de ideile anterioare de prevenire a conflictelor pentru regiune, însă Pactul de Stabilitate a oferit o promițătoare nouă dimensiune – dezvoltarea economică și cooperarea regională.

Premisa Pactului a fost simplă. Țările din Europa de Sud-Est propuneau proiecte considerate vitale atât pe plan intern, cât și pentru regiune. Acestea înaintau documentația proiectului și un buget provizoriu Administrației Pactului de Stabilitate. Administrația găsea apoi donatori – țări individuale, fonduri sau organizații internaționale – doritori să finanțeze respectivul proiect.

Având în vedere faptul că PSESE nu are finanțare proprie, organizația a atras din surse multiple fonduri bănești importante, acestea fiind gestionate prin proiecte la nivel regional.

Țări beneficiare sunt: Serbia și Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Albania, FRI Macedonia, Republica Moldova și România. Țări susținătoare sunt: SUA, Turcia, Canada, Elveția, Japonia, Norvegia, Federația Rusă, Slovacia.

Instrumentul politic cel mai important al PSESE este Masa Regională („Regional Table”), care îndeplinește rolul de organism de supraveghere. Activitatea curentă a PSESE se desfășoară în cadrul a trei Mese de Lucru: masa de Lucru I: probleme privind democrația și drepturile omului; masa de Lucru II: reconstrucția economică, cooperarea și dezvoltarea; masa de Lucru III: problemele de securitate și apărare, inclusiv justiție și afaceri interne, în două sub-mese de lucru.

La Bruxelles funcționează Secretariatul PSESE, condus de Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate, numit de Uniunea Europeană, care deține și președinția Mesei Regionale.

Principalele sarcini ale Secretariatului constau în: alinierea strategiilor politice ale participanților la PSESE; coordonarea inițiativelor noi sau deja existente în regiune; evitarea suprapunerilor cu alte inițiative din regiune.

Principalele domenii de activitate ale PSESE sunt: Democrația Locală și Cooperarea Transfrontalieră; Dezvoltare economică; Infrastructura; Investițiile și Comerțul; Justiție și Afaceri Interne; Cooperare în domeniul securității; Dezvoltarea capitalului uman; Cooperarea Parlamentară.

În prezent, se conturează din ce în ce mai pregnant preluarea de către regiunea Sud-Est europeană a unor inițiative ale PSESE.

La Masa Regională de la Belgrad (30 mai 2006), statele au convenit asupra redefinirii activităților PSESE, prin transformarea acestuia în Consiliul Cooperării Regionale (Regional Cooperation Council-RCC). Această tranziție s-a încheiat în 2008.

La RCC vor participa statele din Europa de Sud-Est, UNMIK/Kosovo și reprezentanți ai comunității internaționale. Această decizie este urmarea propunerii Comisiei Europene și a PSESE, anunțată la sfârșitul lunii aprilie.

Scopul declarat al RCC este susținerea cooperării regionale în Europa de Sud- Est într-un cadru regionally-owned care să faciliteze integrarea europeană și euro – atlantică a statelor din regiune.

Se urmărește un grad sporit de implicare a statelor din zonă, pe trei coordonate esențiale: politic, financiar și personal (staff), cu participarea Uniunii Europene, statelor donatoare și organizațiilor internaționale interesate. Prin modul în care a fost imaginat, Consiliul va fi rezultatul evoluției PSESE într-un cadru de cooperare mai eficient, în care SEECP, odată întărit corespunzător, va putea să joace un rol central.

Cofinanțarea viitorului format de cooperare regională va fi asigurată de statele din regiune, Comisia Europeană și statele donatoare interesate. Se dorește ca Secretariatul PSESE de la Bruxelles să garanteze funcționalitatea noii structuri regionale și continuitatea activităților PSESE.

S-a convenit ca Secretariatul RCC să exprime conceptul de regional ownership și să fie plasat în regiune, unele state – Serbia (Belgrad), Bosnia și Herțegovina (Sarajevo) anunțându-și deja intenția de a găzdui această structură. Un aspect extrem de important pentru funcționarea noii structuri, îl constituie susținerea acestei propuneri de Statele Unite. Ca evaluare de ansamblu, ținând cont de capacitatea de absorbție a zonei balcanice, fondurile alocate prin intermediul Pactului de Stabilitate au fost mult sub așteptările inițiale ale statelor din regiune.

În domeniul instituțional, PSESE a reușit totuși crearea și dezvoltarea unor structuri cu atribuții în diferite sectoare de interes regional, în demersul de apropierea regiunii de standardele europene în domeniile vizate. Cel mai important proiect al PSESE este Centrul Regional SECI pentru Combaterea Criminalității transfrontaliere de la București. Centrul este o structură de cooperare regională, cu participare internațională, înființat la propunerea oficială a României, în 1999.

Inițiativa Anti-Corupție (SPAI) a fost înființată în februarie 2000, la Sarajevo, având ca misiune combaterea fenomenului corupției în regiunea sud-est europeană. Uniunea Europeană și statele donatoare interesate de regiune susțin Inițiativa SPAI. Statele din regiune s-au angajat să elaboreze și să implementeze planuri și legi anti – corupție, să contribuie la dezvoltarea unui curent al opiniei publice împotriva fenomenului și să se implice în rețelele regionale care susțin lupta împotriva corupției.

Inițiativa împotriva Crimei-Organizate(SPOC) a luat ființă în octombrie 2000, cu scopul de a răspunde unei provocări majore: crima organizată. Inițiativa facilitează dialogul dintre reprezentanții regionali și cei ai comunității internaționale cu scopul de a găsi mijloace comune de acțiune pentru eradicarea acestui fenomen.

Inițiativa privind Prevenirea și Pregătirea în cazuri de Dezastre (Disaster Prevention and Preparedness Initiative – DPPI). DPPI este o inițiativă a PSESE, lansată în noiembrie 2000, în efortul de a contribui la dezvoltarea unei strategii regionale în vederea prevenirii și pregătirii în cazuri de dezastre. Se urmărește conceperea unor programe și proiecte regionale care să conducă la întărirea instrumentelor de răspuns la dezastrele naturale, tehnologice sau de altă natură.

Centrul Regional de Asistență privind Verificarea și Implementarea Controlului Armamentelor (RACVIAC). RACVIAC este un centru multinațional, creat în 2000, având ca principale obiective crearea unui forum pentru dialog și cooperare regională și oferirea de asistență în domeniul controlului de armamente. Își propune, prin activitățile desfășurate și prin cooperarea cu alte structuri și organizații ce acționează în regiune, să întărească dimensiunea securității și să încurajeze schimbul de informații și idei între statele din regiune.

Consiliul de Consultanță în domeniul afacerilor (BAC) este compus din oameni de afaceri ce provin atât din statele din regiune, cât și din statele donatoare. Rolul său constă în consilierea PSESE în chestiunile legate de domeniul afacerilor. Își propune să transforme Europa de Sud-Est într-o zonă atractivă pentru investiții. De asemenea, are ca obiectiv realizarea unui parteneriat viabil între mediul public și cel privat, ce poate conduce la dezvoltarea și prosperitatea statelor din regiune.

Inițiativa Regională pentru Migrație, Azil și Refugiați (MAARI) a luat naștere în cadrul PSESE, însă în 2004, în contextul demarării procesului de regional ownership, Centrul și Forumul MAARI au fost transferate sub umbrela SEECP. Centrul Regional MARRI acoperă domenii precum: azil, migrație, managementul frontierelor, politica de vize, cooperarea consulară, întoarcerea/stabilirea refugiaților sau a persoanelor de-localizate.

De-a lungul anilor, Pactul s-a confruntat cu criticile participanților regionali, ceea ce a declanșat schimbarea. Unii au simțit că Pactul de Stabilitate este interesat mai mult de prioritățile prezentate de biroul său principal de la Bruxelles decât de satisfacerea nevoilor regionale. In cadrul RCC, interesele regionale specifice vor fi reprezentate mai ferm. Una din principalele inițiative ale Pactului a fost aceea de a încuraja fiecare țară să semneze acorduri bilaterale de comerț liber cu celelalte, facilitând cooperarea economică.

Multe țări s-au opus însă Zonei de Comerț Liber din Europa de Sud-Est. În Croația, oponenții politici ai inițiativei au afirmat că, prin aceste acorduri, Europa Occidentală încearcă să restabilească relațiile economice din fosta Iugoslavie asigurându-se că după integrarea economică va urma fuziunea politică. Administrația Pactului a respins aceste idei, afirmând că proiectele sprijinite de Pact au ca scop încurajarea cooperării, nu impunerea unei integrări nedorite. În ciuda opoziției, sub auspiciile Grupului de Lucru pentru Comerț al Pactului de Stabilitate, țările au finalizat 27 de acorduri bilaterale de comerț liber, majoritatea fiind acum în vigoare. Acest lucru creează o piață regională de 55 milioane de consumatori, stimulează comerțul și îmbunătățește considerabil perspectivele atragerii investițiilor și, prin urmare, creșterea economică generală. Guvernele din Europa de Sud-Eest au convenit de asemenea să creeze o piață energetică regională care va fi integrată cu timpul în piața energetică a UE.

În același timp, Pactul de Stabilitate a sprijinit prin rețeaua sa de organizații donatoare un număr mare de proiecte specifice, concepute pentru îmbunătățirea infrastructurii, asistenței medicale și sociale, transporturilor și învățământului. Mulți analiști politici consideră că aceasta este cea mai mare realizare a Pactului. De-a lungul anilor, Pactul de Stabilitate și-a pierdut semnificația politică. Țările participante – Albania, Bulgaria, Croația, Republica Moldova, Muntenegru, România, Serbia și Macedonia de Nord – au primit sprijin financiar considerabil pentru proiectele lor, schimbând astfel Pactul dintr-o prezență politică într-o inițiativă economică. De la înființarea sa, Pactul de Stabilitate a fost un mediator între comunitatea internațională și țările din regiune. Acum, dimensiunea regională va deveni prioritară. De această dată este o transformare revoluționară întrucât, activitățile regionale au fost concepute, propuse a fi sprijinite de Pactul de Stabilitate sub conducerea comunității internaționale. Noua structură presupune schimbarea paradigmei cooperării regionale și va schimba modul în care țările din Europa de Sud-Est vor interacționa una cu cealaltă.

6.2.4. Inițiativa Central Europeană

În bazinul Mării Negre Inițiativa Central Europeană își propune cooperarea cu Uniunea Europeană, OSCE și Consiliul Europei. Deoarece există riscul major al apariției pe termen lung al unor factori perturbatori în zonă, ICE donează statelor în curs de dezvoltare din regiunea pontică capacități îmbunătățite. Inițiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă de cooperare regională care reunește 18 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cehia, Croația, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru (1 august 2006), Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia, Ucraina, Ungaria.

Odată cu aderarea României și Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, ICE cuprinde un număr egal de state membre și nemembre UE (9). ICE cuprinde 8 state membre NATO (Bulgaria, Cehia, Italia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria). Primul pas în direcția creării ICE a fost făcut în noiembrie 1989, la Budapesta, cu prilejul reuniunii vicepremierilor și miniștrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia și Iugoslavia. Scopul inițiativei (denumită ’’Patrulater”) era dezvoltarea cooperării politice, economice, tehnice, științifice și culturale. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, structura a devenit „Grupul Pentagona1”, iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a transformat în „Grupul Hexagonal”. Prin aderarea Bosniei, Croației și Sloveniei, structura a devenit Inițiativa Central Europeană.

Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declarații și recomandări politice, adoptate prin consens la reuniunile de nivel (Summit-ul șefilor de guvern și reuniunile miniștrilor afacerilor externe). Coordonarea generală a activităților este asigurată, prin rotație, de statul care deține președinția într-un sistem de succesiune anuală. 2009 a fost anul în care ICE a aniversat 20 de ani de existență.

Redimensionarea ICE a fost lansată la Summit-ul șefilor de guvern de la Sofia din 27 noiembrie 2007. Procesul se înscrie în curentul dominant al remodelării structurilor regionale și pornește de la existența, după 1 ianuarie 2007, a unui număr egal de state membre și nemembre UE. Scopul inițierii procesului este eficientizarea structurilor și mecanismelor ICE. Pachetul de decizii privind redimensionarea se referă la: mandatul ICE – concentrarea pe agenda europeană, sprijinirea tuturor statelor interesate în avansarea procesului de integrare UE, consolidarea cooperării cu UE prin implicarea și facilitarea implementării programelor UE; restructurarea ariilor de activitate – orientarea pe climă, mediu și energie sustenabilă, dezvoltarea întreprinderilor, inclusiv turism, dezvoltarea resurselor umane, informații și mass- media, cooperare interculturală, inclusiv minorități, transport multimodal, știință și tehnologie, agricultură sustenabilă; dizolvarea Grupurilor de Lucru și înlocuirea lor cu o rețea de puncte focale din statele membre.

Rețeaua va evalua și propune proiecte de cooperare; obținerea unei participări financiare echilibrate, printr-o creștere graduală a contribuțiilor statelor membre; consolidarea relației cu UE prin participarea ICE la proiectele finanțate de UE, stabilirea de relații de colaborare în programele comunitare, îmbunătățirea rațiilor instituționale cu COM; dezvoltarea de activități comune cu alte structuri regionale compatibile pentru evitarea duplicărilor și obținerea unei diviziuni clare a muncii.

6.2.5. Black Sea Energy Forum

Black Sea Energy Forum este un forum organizat de Consiliul Atlantic al Statelor Unite ale Americii, împreună cu Ministerul Economiei și al Ministerului Afacerilor Externe din România, care reunește lideri mondiali, reprezentanți marcanți ai mediului de afaceri și personalități politice, având ca scop dezbaterea problematicii energetice în regiunea Mării Negre și a Mării Caspice.

Mai exact, BSEF se ocupă de cooperarea în arealul Mării Negre, ce are loc între statele riverane și câteva state nonriverane plus observatorii, în domeniul transportului de hidrocarburi și a uleiului tehnic. Pe lângă faptul că aceasta are avantajul de a reuni toate statele a căror așezare se află în jurul Mării Negre, state care dețin puterea în domeniul energetic, lucru care nu face decât să îi confere organizației în cauză credibilitate și legitimitate ca o cooperație regională, provocările legate de cooperarea în domeniul transportului de energie sunt incluse și în formatul, respectiv în atribuțiile BSEF. Un bun exemplu în care această organizație poate ajuta este cazul turcilor și al traficului prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Una dintre regiunile în care această organizație regională poate acționa, este cea a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, în chestiuni precum câmpurile de securitate energetică, eficiența energetică, etc.

Pentru început este foarte important de precizat faptul că Uniunea Europeană are interese mari în a participa, sau mai bine zis în a susține eforturile „țărilor Mării Negre” de a-și accelera progresul economic și social, și de a le asigura securitatea și stabilitatea de care au nevoie. Problemele de interes comun ale UE și BSEC sunt următoarele: „infrastructura transporturilor și a energiei, dezvoltare, combaterea crimei organizate, traficul ilicit de droguri, arme și ființe umane și nu în ultimul rând terorismul, protejarea mediului înconjurător, buna guvernare și îmbunătățirea instituțiilor democratice.”

O reuniune foarte importantă a fost cea din 14 februarie 2008 de la Kiev numită și întâlnirea Miniștrilor de Externe din țările Uniunii Europene și din cadrul țărilor din vecinătatea Mării Negre. Rezultatul final al acestei întâlniri a fost concretizat în faptul că toți miniștrii au ajuns la un acord comun, cea mai importantă sarcină a Sinergiei Mării Negre fiind dezvoltarea cooperării în cadrul regiunii Mării Negre. Această cooperare duce la atingerea unor rezultate tangibile în domenii precum dezvoltarea și interconexiunea transporturilor, a energiei și infrastructurii. Tot la Kiev, miniștrii de externe au încurajat dialogul între marile companii din domeniu, consumatori și statele de tranzit care au capabilitățile necesare de a livra resurse energetice.

Mai mult decât atât, Sinergia Mări Negre va fi de asemenea și un instrument folositor în ceea ce se numește întărirea democrației și promovarea păcii (referitor la conflictele din zonă). O declarație adoptată la aceeași întâlnire se referă la faptul că, Miniștrii de Externe din cadrul țărilor membre BSEC și-au exprimat dorința de a stabili o relație înlănțuită BSEC-EU. Totuși, Sinergia Mării Negre nu este singurul program european de cooperare și parteneriat cu țările din Estul și Sud-Estul Europei. Mai exact, există încă alte patru programe, sau linii de acțiune de relații între Uniunea Europeană și țările din regiune: „Politica Europeană de Vecinătate, având ca aliați țări precum: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova și Ucraina; EU-Rusia, cooperare și parteneriat strategic; Procesul de Stabilizare și de Asociere dintre țările din Balcanii de Vest, sunt incluși aici membrii BSEC Albania și Serbia; și negocierile de pre-accesiune făcute cu Turcia.”

Conform declarațiilor oficiale, toate aceste programe, împreună cu Sinergia Mării Negre fac din Uniunea Europeană un partener efectiv al națiunilor din bazinul Mării Negre, scopul fiind foarte clar și anume transformarea acestei zone într-una stăpânită de cooperare activă, stabilitate, securitate și prosperitate.

Nu putem vorbi despre Uniunea Europeană, respectiv securitatea energetică din zona Mării Negre fără a trata proiectul de gazoduct Nabucco, care era prevăzut să ocolească Federația Rusă și să tranziteze prin Georgia și Turcia spre Occident. Acest proiect presupune lichidarea monopolului Rusiei în privința livrărilor de resurse energetice în țările europene și de asemenea, construirea de trasee alternative și atragerea de noi furnizori.

Realizarea acestui proiect a fost împiedicată de o serie de divergențe în cadrul Uniunii Europene, dar și între UE și Turcia, ca principal stat de tranzit energetic. Proiectele rusești de gazoduct North Stream și South Stream au menirea să asigure Europei livrări stabile de gaz. Referitor la South Stream, construcția acestei conducte va oferi posibilitatea de a uni în mod direct Rusia și țările din Europa Centrală și de Sud. Potrivit datelor oficiale, gazoductul va fi amenajat pe sub Marea Neagră până în Bulgaria, apoi o ramură a conductei va merge prin Grecia spre sudul Italiei, iar a doua, prin Serbia și Ungaria spre Austria.

De asemenea, potrivit companiei Gazprom, construcția tronsonului pe sub Marea Neagră va costa 4 miliarde de euro, iar construcția ramurii conductei pe uscat spre Grecia și Austria, 15-20 de miliarde de euro. Proiectul inițial trebuia să fie implementat în parteneriat cu compania italiană ENI. Ulterior la proiectul South Stream s-a alăturat și compania franceză Electricité de France (EdF).

Concluzionând, în implementarea proiectului South Stream este absolut necesar sincronizarea cu toate statele de tranzit al gazoductului. Momentan, cel mai important aspect este faptul că Turcia a acceptat ca South Stream să treacă prin apele sale teritoriale din Marea Neagră.

6.2.6. Uniunea Economică Eurasiatică

La 29 mai 2014, Rusia, Belarus și Kazahstan au creat Uniunea Economică Eurasiatică. Președinții Vladimir Putin (Federația Rusă), Alexandr Lukașenko (Belarus), Nursultan Narzarbaaev (Kazahstan) au semnat Acordul cu privire la crearea Uniunii Economice Eurasiatice (UEA), prin care cele trei state s-au angajat sa garanteze începând cu 1 ianuarie 2015, libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și a forței de muncă. Uniunea Eurasiatică (ulterior redenumită Uniunea Economică Eurasiatică – UEA) a fost imaginată sub forma unei integrări „cu mai multe viteze” care presupune construirea unui nucleu al integrării economice aprofundate (compus din Rusia, Belarus și Kazahstan) în jurul căruia urmează să fie încurajate sau forțate să adere și alte state (Vilpisaukas et al, 2012). Organizația reprezintă a treia și ultima fază a unui proiect de integrare inițiat în 2010 prin crearea Uniunii Vamale Rusia – Belarus – Kazahstan și continuat cu stabilirea Spațiului Economic Comun în 2012.

În practică cele trei faze ale integrării economice eurasiatice ar trebui să corespundă cu stabilirea unei zone de liber schimb, a unor tarife vamale comune la importuri și exporturi, armonizarea standardelor de calitate, a unei piețe comune (obiective stabilite formal în documentele care au stat la baza creării Uniunii vamale și a Spațiului economic Comun). Până în prezent angajamentele asumate în cadrul Uniunii Vamale și Spațiului Economic Comun au funcționat după modelul deja „clasic” al cooperării experimentate în cadrul CSI: angajamente asumate doar formal prin semnarea unui volum mare de documente și implementarea discreționară a acestora sau eludarea totală a lor în funcție de interesele conjuncturale ale fiecărui stat membru.

Cadrul multilateral al Uniunii Vamale și Spațiul Economic Comun a arătat până acum că regulile stabilite în cadrul acestuia sunt respectate preferențial de statele participante și că sunt considerate ca având o importanță secundară în fața intereselor pe care cele trei state le au în relațiile bilaterale cu terții sau a propriilor interese economice. După anexarea Crimeii și izbucnirea războiului din estul Ucrainei, Moscova a pierdut orice șansă de a convinge Kievul să se alăture noului proiect integraționist. Pentru că Ucraina reprezenta cea mai importantă miză în crearea Uniunii Eurasiatice, viabilitatea proiectului a fost pusa sub semnul întrebării de către experți ( Lukianov, 2014). La doar câteva luni de la anexarea Crimeii, predicțiile acestora sunt infirmate de noul avans strategic al Rusiei în spațiul CSI.

Fig. 32 Harta apartenenței statelor riverane Mării Negre dar și din zona învecinată la diferite organizații internaționale

6.2.7. Alte inițiative regionale

Există o multitudine de organizații regionale ale căror acțiuni de cooperare se dezvoltă în permanență, cu scopul declarat de a întări securitatea zonei prin cooperare. Convenția pentru Prevenirea Poluării Mării Negre – a fost semnată de către cele șase țări riverane Mării Negre (România, Bulgaria, Georgia, Ucraina, Federația Rusă, Turcia), la București, la 21 aprilie 1992. Textul convenției cuprinde articole referitoare la cercetarea științifică și cooperarea tehnică pentru programe naționale sau comune de monitorizare a poluării, verificarea legislației în domeniul protecției mediului (Vlăsceanu, 2010).

Parteneriatul Estic este un acord de asociere pe care Uniunea Europeană l-a încheiat cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus. Summit-ul a avut loc la data de 7 mai 2009 la Praga. Pentru a aprofunda relația sunt programate întâlniri anuale ale miniștrilor de externe și o întâlnire la nivel înalt la fiecare doi ani.

Programul de gestionare ambientală și protecția Mării Negre (G.E.F.), incluzând Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (U.N.E.P.), Programul Națiunilor pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) și Banca Mondială, a demarat la Constanța în 1992. Scopul acestui program este crearea unui cadru operațional complex pentru cooperarea regională pe termen lung în vederea limitării procesului continuu de degradare a mediului și resurselor marine, protecției mediului și contribuției la utilizarea rațională a resurselor.

Acordul de Investiții constituie o inițiativă a Organizației Europene pentru Cooperare și Dezvoltare Economică de a promova dezvoltarea sectorului privat și creșterea cantitativă și calitativă a investițiilor în Europa de Sud-Est. România și Bulgaria sunt state membre ale Acordului Central European pentru Liber Schimb – CEFTA – inițiativă ce își propune introducerea unei zone de liber schimb între statele membre, având în prim plan accelerarea dezvoltării schimburilor comerciale și stimularea creșterii locurilor de muncă prin dezvoltarea productivității și stabilitatea financiară.

În legătură directă cu structurile de securitate și cooperare la Marea Neagră, în vecinătatea zonei extinse a Mării Negre, există inițiative de securitate din regiunea Mării Caspice, dintre care amintim: Casfor; Caspian Guard; Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Analiza spectrului de misiuni asociate fiecărui for de cooperare regională conduce la următoarele concluzii: în zona bazinului extins al Mării Negre au fost dezvoltate structuri de cooperare atât la nivel regional (OCEMN), cât și subregional (GUAM) și inter-regional (CAD); există o duplicare de misiuni pe linia cooperării economice și chiar în ceea ce privește combaterea amenințărilor asimetrice; nu există o concepție unitară privind soluționarea tuturor aspectelor privind securitatea regională. Federația Rusă evită participarea în cadrul forumurilor care își propun soluționarea conflictelor înghețate; unele state (Ucraina, Turcia, Federația Rusă) încearcă să subordoneze unele forumuri din dorința de a-și menține/amplifica rolul de lider regional.

Principala concluzie conduce la necesitatea atragerii Moscovei în cadrul unei structuri care să poată gestiona întregul spectru de riscuri și amenințări la adresa securității regionale și care să abordeze pe lângă aspectele contracarării amenințărilor asimetrice și problema soluționării „conflictelor înghețate” și pe cea a securității energetice. Acest calcul a fost luat în considerare în condițiile de securitate de dinaintea ocupării Crimeii de către Federația Rusă. Acțiunea regimului de la Kremlin nu se mai înscrie într-o logică rațională, deoarece în operațiile agresive din 2014 îndreptate împotriva Ucrainei putem identifica elemente de politică externă specifice stalinismului sovietic.

6.3. Cooperarea în domeniul militar în bazinul Mării Negre

În arealul Mării Negre se regăsesc structuri modeme de promovare a securității, stabilității și păcii. Sistemul parteneriatelor s-a dovedit a fi un cadru viabil de accelerare a proceselor de democratizare și globalizare și de acțiune preventivă împotriva provocărilor de securitate și amenințărilor actuale.

La inițiativa Turciei în anul 2000 s-a desfășurat prima întâlnire de lucru a comandanților Gărzilor de Coastă statelor riverane Mării Negre ca urmare a protocoalelor încheiate la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalității, în special a formelor ei organizate, semnat la Kerkyra în 1998. Crearea Black Sea Hawk reprezintă activarea unui grup naval aparținând Gărzilor de Coastă a tuturor statelor riverane pontice desfășurat în cadrul Forumului de Cooperare la Marea Neagră, cu următoarele atribuții: întărirea cooperării între autoritățile de frontieră în eforturile de integrare a luptei împotriva tuturor formelor de criminalitate transfrontalieră în regiunea Mării Negre; asigurarea schimbului de a informații privind navele suspecte și evenimentele apărute pe mare; suprimarea terorismului, contrabandei pe mare cu droguri, armament, materiale radioactive și combustibil; prevenirea migrației ilegale, braconajului piscicol și a altor activități ilegale.

Operațiunea Black Sea Harmony (OBSH) a fost inițiată de Turcia în martie 2004 1 ca operațiune afiliată NATO în marea Neagră și Marea Marmara cu strâmtorile adiacente, desfășurată simultan cu Operațiunea Active Endeavour în Marea Mediterană. Operațiunea se desfășoară în concordanță cu rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU, urmărind să descurajeze actele de terorism și amenințările asimetrice la nivel planetar. Această operațiune are ca scop inclusiv asigurarea securității strâmtorilor Istanbul și Çanakkale.

OBSH este singura inițiativă operațională în monitorizarea rutelor maritime și urmărirea / însoțirea navelor suspecte cu scopul eliminării riscurilor maritime din Marea Neagră, contribuind în acest fel la lărgirea ariei de stabilitate și securitate în regiune. În operațiune sunt implicate fregate, nave de patrulare, submarine, aviație de patrulare maritimă, activitate asistată de către Garda de Coastă a Turciei. În prezent, Turcia desfășoară periodic operațiuni de supraveghere și recunoaștere în apele sale teritoriale, executând interogări ale navelor suspecte și inspecții la bordul celor a căror comandanți consimt acest lucru. Informațiile referitoare la navele suspecte sunt stocate și distribuite structurilor NATO și celorlalte state riverane.

Parteneriatul Uniunii Europene cu Federația Rusă a fost serios afectat de atitudinea politică duală și în principal de acțiunile militare acoperite și la vedere ale Moscovei privitor la evenimentele recente din Ucraina, începând cu anexarea peninsulei Crimeea și continuând cu menținerea focarelor de război din estul statului vecin. În ultimul deceniu Uniunea Europeană a încercat tot mai mult strângerea relațiilor politice și economice cu Ucraina. Statul vecin și-a exprimat în repetate rânduri dorința, alături de Republica Moldova și Georgia, de a se integra în UE. În viziunea Uniunii Europene aceste acțiuni sunt parte a aceleași strategii de transformare a zonei pontice într-un pilon de dezvoltare durabilă și securitate regională.

În acest caz cooperarea trebuie să pună accentul în primul rând pe prevenire, pe combaterea și controlul acțiunilor antiteroriste și migrației ilegale, dar și pe măsuri complexe ce îmbină zonele militare, politice și economice în vederea obținerii creșterii calității vieții și egalității de șanse.

Cooperarea reprezintă cheia obținerii securității și stabilității în regiunea Mării Negre deoarece actorii statali și nonstatali cu interese regionale își fac cunoscute intențiile, le armonizează și astfel oferă partenerilor de dialog predictibilitatea intențiilor și acțiunilor politice, economice și militare ulterioare.

6.3.1. BLACKSEAFOR

Ideea înființării unei forțe maritime multinaționale care să acționeze la chemare, la care să participe toate statele riverane Mării Negre, a fost expusă pentru prima dată la Varna, în anul 1998, cu prilejul celei de a doua întâlniri a șefilor statelor majore ale forțelor navale. Constituirea acesteia este inspirată din cooperarea militară regională la Marea Baltică (Baltron).

Turcia, stat membru al Alianței Nord Atlantice, a propus constituirea unui Grup Naval de Acțiune Comună – BLACKSEAFOR, din care să facă parte țările riverane Mării Negre. BLACKSEAFOR este prima formațiune de cooperare navală militară la Marea Neagră și reprezintă o forță ce acționează la chemare. Această grupare este compusă din nave militare ale României, Bulgariei, Georgiei, Federației Ruse, Turciei și Ucrainei. Grupul și-a propus să contribuie la întărirea securității maritime în regiune, precum și la promovarea cooperării regionale între statele riverane.

Pentru ridicarea nivelului de încredere și securitate între țările riverane Mării Negre, Blackseafor reprezintă o inițiativă importantă, deoarece securizează principalele căi de navigație ce leagă Asia de Europa Occidentală. Blackseafor susține și alte inițiative politice și militare existente în arealul Mării Negre. Această idee a găsit un sprijin puternic în cadrul Ministerului Apărării, Ministerului de Externe și din partea întregului guvern al României, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, și în celelalte 5 țări riverane Mării Negre. Această forță a fost proiectată ca o modalitate de aplicare a unora dintre activitățile de cooperare, cum ar fi lupta împotriva pericolului pe mare, protecția vieții umane sau protecția mediului. Eforturile întreprinse pentru înființarea Grupului pentru Misiuni Navale în Marea Neagră Blackseafor, au fost subiectul de lucru și preocuparea Grupului de Experți, constituit din diplomați, ofițeri din cadrul Forțelor Navale, consilieri juridici și din alte persoane autorizate.

Prin participarea la activitățile din cadrul Grupului Naval Blackseafor, Forțele Navale Române îndeplinesc misiuni, în principal, cu caracter umanitar și de căutare-salvare. Gruparea Blackseafor se constituie de două ori pe an, în august si aprilie, in baza Acordului de înființare semnat de toate țările riverane Mării Negre la Istanbul, pe 2 aprilie 2001. Scopul comun al celor șase națiuni semnatare este de a contribui în acest fel la dezvoltarea relațiilor intre Forțele Navale și a încrederii reciproce între state, precum si întărirea păcii si stabilității în zona prin intermediul cooperării navale. Astfel, in conformitate cu acordurile de participare, Blackseafor dezvoltă operații de căutare și salvare pe mare, asistență umanitară si de protecție a mediului înconjurător, vizite de dezvoltare a relațiilor dintre parteneri și orice alt fel de acțiune agreată de toate țările participante. De asemenea, cu acord unanim. Gruparea poate participa la misiuni sub egida ONU și OSCE.

Începând din martie 2005, BLACKSEAFOR și-a extins și mai mult mandatul pentru a lupta împotriva terorismului și proliferării armelor de distrugere în masă prin adoptarea unui document numit „Evaluarea riscurilor maritime în Marea Neagră”. Particularități în procesul de comandă și control în cadrul grupului Blackseafor: statele membre dețin în totalitate comanda asupra navelor proprii ce participă la operația Blackseafor. Cu informarea tuturor statelor implicate, unitățile navale participante la exercițiile anuale ale unui stat pot fi retrase în orice moment conform propriilor interese.

Comitetului comandanților forțelor navale din Marea Neagră — BSCN – este responsabil de planificarea întregii activități a operației Blackseafor. În cadrul Blackseafor nici un comandant nu are comanda deplină a forțelor încredințate.

Comanda tactică (Tacom) a operației de la Marea Neagră este asigurată de comandantul acesteia (Comblackseafor). Pe mare, comanda tactică se transferă din ordinul Comblackseafor, de la o navă la alta pentru conducerea unor seriale sau grupuri de seriale. Controlul tactic (Tacon) îl reprezintă îndrumarea locală uzuală și amănunțită a mișcărilor și a manevrelor necesare pentru îndeplinirea misiunilor în legătură cu sarcinile repartizate. Comanda rotațională este modelul structurii de comandă a BLACKSEAFOR.

În urma analizei contextului actual de securitate în bazinul Mării Negre, fără a avea pretenția că acestea sunt singurele, am identificat două tendințe principale de evoluție.

Prima este reprezentată de continuarea întăririi încrederii reciproce, cooperării și creșterea interoperabilității atât între forțele navale participante cât și între statele semnatare prin intermediul Grupului Naval în condițiile actualului Acord de Constituire. Aceasta implică angajarea Forței numai pentru îndeplinirea misiunilor specifice fără a fi necesar modificarea Acordului existent. În consecință se vor continua antrenamentele pentru îmbunătățirea interoperabilității, elaborarea, experimentarea și implementarea de noi sub-concepte și proceduri standard de operare și se va trece la creșterea complexității exercițiilor tematice pe mare pentru realizarea capabilităților acționale la nivelul cerut de realitățile din teatrul de acțiune.

A doua tendință ar putea fi angajarea efectivă a Forței în prevenirea și în gestionarea corespunzătoare a riscurilor maritime la adresa securității regionale.

Realizarea acestei tendințe este posibilă numai în condițiile modificării de esență a anumitor alineate din Acordul de Constituire. Modificări majore s-ar putea regăsi în domeniul procedurilor și mecanismelor necesare pentru înfăptuirea unei activări neprevăzute având în vedere că pentru conducerea forțelor nu este constituit un stat major permanent. De asemenea, ar fi necesare modificări referitoare la starea „gata de acțiune” a forțelor, aranjamentele logistice comune necesare pentru susținerea în teatru precum și arhitectura structurii de comandă și control.

În contextul anexării Crimeii din 2014 și izbucnirii conflictelor în estul Ucrainei din 2015, activarea Blackseafor a fost suspendată. Ucraina și Federația Rusă reprezintă două din cele 6 statale riverane Mării Negre care luau parte la această acțiune maritimă. Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a diminuat mult încrederea Ucrainei în partenerul tradițional de la Moscova, ceea ce a condus la cererea autorităților de la Kiev, în 2014, către cele de la Ankara să preia comanda Blackseafor. Turcia a decis în urma unor consultări cu celelalte state riverane suspendarea operației maritime până la restabilirea statu-quoului și a climatului de securitate în bazinul Mării Negre.

Federația Rusă a fost singura țară care s-a opus suspendării temporare a Blackseafor, dorind să continue cooperarea navală, nerecunoscându-și intențiile revanșarde și neoimperialiste. Dacă această intenție reprezenta o reușită pentru Moscova, acțiunile de anexare a Crimeii și susținere a separatiștilor proruși din estul Ucrainei reușeau să treacă parțial nesancționate de comunitatea internațională.

În opinia noastră, pe termen mediu și scurt gruparea navală BLACKSEAFOR va rămâne suspendată. Federația Rusă nu numai că nu dă semne de respectare și revenire la aplicarea normelor dreptului internațional public, intențiile ascunse ale Kremlinului fiind deconspirate de acțiunile recente, ce par să facă parte dintr-un plan ce nu și-a atins scopul final. Astfel, Moscova a reușit să înghețe acțiunile la chemare ale grupării navale BLACKSEAFOR, ce reprezenta un beneficiu cert pentru creșterea nivelului de siguranță și securitate în bazinul Mării Negre. Așadar observăm o contracție a cooperării în domeniul naval militar, datorită acțiunilor agresive ale Kremlinului începute în 2008 și continuate în 2014 și 2015.

6.3.2. CSBM – Confidence and Security Building Measures

Contribuția României în vederea asigurării unui climat de securitate în zona Mării Negre, prin Forțele Navale proprii, poate fi cuantificată și prin semnarea și ratificarea „Documentului privind măsurile de creștere a încrederii și securității în domeniul naval la Marea Neagră”. Acest document este rezultatul final al întrevederilor la care cele șase state riverane au lucrat prin intermediul atașaților lor.

Contactele în domeniul naval vizează: schimbul de vizite ale experților navali. contacte între instituțiile navale; invitarea navelor în porturi și baze navale, schimbul de programe pentru ofițeri și subofițeri de marină; participarea la evenimente culturale și sportive. De asemenea, fiecare stat riveran trebuie să invite o dată la 6 ani reprezentanți ai tuturor celorlalte state semnatare ale Documentului referitor la creșterea încrederii și securității în regiunea Mării Negre (CSBM) la una din bazele sale navale pentru informare cu privire la acțiunile și activitățile desfășurate. Schimbul de informații în domeniul naval devine foarte important pentru creșterea încrederii și securității regionale.

Astfel, statele riverane se informează reciproc, anual, în legătură cu numărul total al navelor de luptă de suprafață având deplasamentul cu încărcătura maximă de 400 tone și mai mare, submarinelor cu un deplasament în imersiune de 50 tone și mai mare, navelor amfibii și personalului naval autorizat pe timp de pace, dislocat în zona de aplicare (apele teritoriale ale statelor riverane la Marea Neagră și dincolo de această limită, după caz, ca și bazele navale și bazele navale auxiliare). Statele riverane Mării Negre transmit, de asemenea, anual, informații cu privire la perioada, scopul și zona de desfășurare, numărul navelor de luptă, și după caz, numărul total de trupe participante pentru cel puțin două activități naționale semnificative, planificate în apele lor teritoriale.

6.4. Politicile și inițiativele UE în programele de prevenție și management a dezastrelor naturale în țările europene din zona extinsă a bazinului Mării Negre

Acțiunile UE s-au concentrat deja către trei axe generale: politici, cooperare și de cercetare și punerea în aplicare. Politicile UE au fost promovate prin directivele UE, strategii, organisme formate, organizații înființate și programe de finanțare, ceea ce a dus la punerea în aplicare a mai multor proiecte de cercetare.

Legate de strategiile de atenuare a pericolelor dezastrelor naturale, printre directivele UE emise se numără Evaluarea Strategică de Mediu (Directiva 2001/42 / CE) care, deși abordează aspecte legate de protecția mediului, aceasta presupune acțiuni de diminuare a riscurilor naturale. Directiva îndeamnă statele membre să ia în considerare reducerea riscului de dezastre. O problemă serioasă în punerea în aplicare a directivei este lipsa unei abordări metodologice pan-europene comune pentru evaluarea riscurilor și cartografierea riscurilor, astfel încât nu pot fi produse rezultate comparabile și măsuri preventive în special în zonele transfrontaliere, neputând nici măcar fi planificate.

Convenția privind Protecția și Utilizarea cursurilor de apă Transfrontaliere și a Lacurilor Internaționale – Convenția Apelor (1996) a condus la formarea activităților de consolidare a capacităților, cum ar fi „Grupa operativă privind prevenirea și protecția împotriva inundațiilor“, care, la rândul său, a dus la adoptarea „Orientărilor privind Prevenirea durabilă a inundațiilor“ de la reuniunea părților la Convenția din 2000. Ca urmare a acestei acțiuni, liniile directoare care au fost completate de modelul dispozițiilor privind Managementul inundațiilor transfrontaliere (2006), au condus la Directiva 2007/60 / CE a Parlamentului European și al Consiliului European (23.10.2007) privind evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații. Directiva Inundațiilor se aplică în acest stadiu și acoperă doar o evaluare preliminară a riscului de inundații, având un caracter mai mult sau mai puțin descriptiv. Conform prevederilor Directivei, evaluarea riscului de inundații într-un bazin hidrografic va avea loc într-o etapă ulterioară după furnizarea de informații valoroase, atâta timp cât sunt furnizate rezultate comparabile din toate statele membre. Această cerință face ca armonizarea metodologiilor de evaluare a riscului de inundații și a datelor, precum și achiziționarea sistematică de date, să fie necesități absolute.

În ceea ce privește riscul de cutremur, codurile europene elaborate de Comitetul European pentru Standardizare, oferă o bază pentru specificații de construcție și contracte de inginerie și formează un cadru pentru crearea de specificații tehnice armonizate pentru construcții. Codul 8 european, în special, care abordează proiectarea structurilor pentru rezistența la cutremur, este de fapt o măsură preventivă pentru diminuarea riscului de cutremur. De asemenea, tot legat de cutremure este Raportul „Comitetului de energie, cercetare și tehnologie“ privind crearea unui spațiu european de cercetare și măsurile de planificare regională pentru protecția împotriva cutremurelor (Parlamentul European, DOC_EN \ RR \ 244 \ 244682, 31.01.1994).

De asemenea, sunt așteptate diferite intervenții ale UE în forma strategiilor tematice. Strategia Tematică a Solului (STS), care încearcă să abordeze eroziunea solului și riscurile alunecărilor de teren are ca obiectiv identificarea zonelor cu risc ridicat și stabilirea de programe pentru a reduce acest risc. Strategia Tematică a Solului se „luptă“ de mulți ani pentru a deveni o „directivă“, dar fără nici un rezultat încă, așa că există un decalaj în punerea în aplicare a strategiei. Acestea fiind spuse, planificarea utilizării terenului, care este o condiție prealabilă pentru atenuarea eficientă a riscurilor dezastrelor naturale, lipsește în politica de referință a UE.

Programele de finanțare, cum ar fi Rețeaua Europeană de Observare a Dezvoltării Teritoriale și programul de coeziune (ORATE), Copernicus (cunoscut anterior ca GMES – Monitorizare Globală pentru Mediu și Securitate) oferă baza pentru acțiunile preventive de planificare cum face INSPIRE, "secțiunea zone de risc natural", care oferă cadrul de raportare a datelor referitoare la hazardul natural. O propunere de directivă privind protejarea Infrastructurii Critice Europene a fost făcută în 2006, dar cadrul pentru a decide cu privire la prioritatea sectoarelor care trebuiesc protejate și selectarea criteriilor relative nu a fost finalizat.

Acțiuni suplimentare, inclusiv strategia internațională de reducere a dezastrelor exprimată în planul de acțiune Hyogo 2005-2015 (Conferința Mondială de la Kobe, 2005), Consiliul Internațional al Științei – ICSU pericolele naturale și induse de om asupra mediului (etapa 2006-2012) și Anul International al Planetei Pământ (Unesco) și GEO – Grupul de observare a Pământului – GEOSS (cu un plan de implementare de 10 ani), au fost demarate de UE în cooperare cu alte organizații internaționale.

O serie de fonduri structurale și politicile de coeziune au fost folosite pentru a promova cercetarea pentru atenuarea riscurilor dezastrelor naturale. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) în cadrul programelor de cooperare teritorială europeană, inclusiv „Strategia UE pentru regiunea Dunării“ au fost folosite pentru a promova coeziunea între statele membre, precum și de diminuare a riscului. Deși prevenirea pericolelor provenite din dezastre naturale pare să capteze atenția tot mai mult, un plan al UE sau chiar linii directoare pentru a sprijini măsurile de prevenire sau reducere a riscurilor, lipsesc. Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE), care a fost creat în urma inundațiilor extinse din Europa Centrală în 2002, a fost stabilit pentru a sprijini la dezastrele naturale majore și pentru a oferi asistență statelor membre. Din anul 2002, acesta a finanțat reconstrucția în cazul a 56 de dezastre, inclusiv inundații, incendii forestiere, cutremure, furtuni și secetă. Pe de altă parte, eforturile de finanțare către acțiuni de prevenire sunt foarte limitate.

Instrumentele de finanțare suplimentare includ programele LIFE+ și Instrumentul financiar de protecție civilă (IFPC), care s-au dovedit a fi limitate în ceea ce privește resursele pentru a sprijini strategiile de prevenire a pericolelor provenite din dezastrele naturale. Programele-cadru ale UE pentru cercetare și dezvoltare au finanțat o serie de proiecte de cercetare legate de pericolele dezastrelor naturale, din perioada 1998 până în prezent. După fiecare perioadă de implementare a unui program, evaluarea rezultatelor și evaluarea sa a dus la identificarea obiectivelor care urmează să fie investigate în atenuarea riscurilor dezastrelor naturale. Aceste probleme, în toate cazurile au devenit principalele obiective ale programului următor, astfel încât se pare că există o continuitate în Programele Cadru de la PC5 la PC6 și apoi la PC7. Este interesant de notat că, în primele două programe (PC5 și PC6) încercarea de a investiga problema inundațiilor, axat în principal pe analiza informațiilor istorice și asupra inundațiilor în timp real, a fost recunoscut faptul că munca trebuia să fie făcută în dezvoltarea bazelor de date europene, inclusiv în monitorizarea evenimentelor extreme și consecințelor acestora.

Prioritățile potențiale de cercetare viitoare, după punerea în aplicare a programului PC6, a inclus studiul fenomenelor de sedimentare / generarea de detritus și propagarea în inundații extreme; probabilistica în timp real de prognoză a riscului de evenimente de pericol multiplu; opțiuni de gestionare fezabilă a inundațiilor extreme; tehnologii non-invazive pentru măsurarea infrastructurii de apărare împotriva inundațiilor și a performanțele sistemelor de canalizare pe timp de furtună și sub precipitații intense. PC7, care a urmat, precum și proiectele finanțate de alte organisme ale UE și instrumentele financiare, s-au axat exact pe obiectivele menționate mai sus, oferind rezultate valoroase privind atenuarea riscurilor naturale și în special asupra prognozării inundațiilor, cu privire la metodologiile de evaluare a pericolelor și cu privire la utilizarea noilor tehnologii pentru evaluarea pericolelor.

Pe parcursul anilor 2008-2009, Comisia UE s-a concentrat pe consolidarea capacității de răspuns în caz de dezastre. Mai multe proiecte (peste 50) au fost finanțate de „Societatea de Cercetare Comună și Dezvoltare Informațională (CORDIS)“ în diferite apeluri (programe) care s-au axat pe climatologie, dezastre naturale, evaluarea și reducerea riscului. Multe proiecte au fost și sunt finanțate prin Instrumentul de Parteneriat și Vecinătate European (IEVP) și Instrumentul de Asistență pentru Preaderare (IPA), inclusiv proiecte inter-regionale (INTERREG, Programul Operațional Comun POC 2007 – 2013 din bazinul Mării Negre).

Rezultatele proiectelor de cercetare implementate și finanțate de către toate programele sus-menționate, așa cum au fost delimitate de către Comisia Europeană, sugerează că este nevoie de o abordare integrată a dezastrelor naturale prin prevenirea și gestionarea pericolelor în caz de dezastru într-un mod complet de atenuare a riscurilor naturale și ar trebui să fie – prevenire, pregătire, reacție, de recuperare. Abordarea propusă pentru atenuarea riscurilor sugerează că prevenirea este obiectivul principal însoțit de evaluare a impactului într-un mod în care planificarea măsurilor preventive să conducă la pregătirea și răspunsul eficient.

Obiectivele specifice stabilite pentru viitor de către Comisia Europeană, includ acțiuni care se încadrează în trei axe: dezvoltarea de politici de prevenire bazate pe cunoaștere; legătura între actori și politici pe parcursul ciclului de gestionare a dezastrelor, precum și îmbunătățirea eficienței instrumentelor financiare și legislative existente. Rezoluția Parlamentului European din septembrie 2010 oferă sprijin prioritățile Comisiei: cunoașterea mai bună a riscurilor, o mai bună coordonare a tuturor actorilor și a finanțării eficiente și inovatoare.

„Cartea de lucru privind liniile directoare de evaluare a riscurilor și cartografierea pentru gestionarea dezastrelor“, care a fost emisă de Comisie Europeană(2010) sugerează că evaluările de risc „sunt cruciale pentru îmbunătățirea activităților de prevenire și de pregătire împotriva dezastrelor și trebuie să contribuie în mod semnificativ la planificarea și capacitatea de construcție“. Scopul principal al acestor orientări și cea mai mare provocare este îmbunătățirea coerenței între evaluarea riscurilor efectuată în statele membre ale UE la nivel național, în toate etapele ciclului de diminuare a riscurilor, pentru a face aceste evaluări de risc mai comparabile între statele membre UE. Este de așteptat ca această abordare să conducă la o mai mare transparență în ceea ce privește comunicarea legată de pericol și va face cooperarea în eforturile de prevenire și atenuare a riscurilor comune fezabile. Astfel de riscuri ca riscurile transfrontaliere sunt încă foarte dificil de atenuat din cauza lipsei de comparabilitate a rezultatelor de evaluare a pericolelor dezastrelor naturale. După cum se pare, Consiliul și Parlamentul European au stabilit, ca priorități de top, cele legate de prevenirea pericolelor, evaluarea și cartografierea riscurilor prin îmbunătățirea surselor existente de informații cu privire la pericolele dezastrelor naturale.

Aceste priorități prevăzute de către Parlamentul European și Consiliu pentru următorii ani includ: (i) un program de bune practici, cu scopul de a conduce la orientările UE privind standardele minime pentru prevenirea dezastrelor (2012); (ii) prezentarea generală a riscurilor majore din UE, pe care le poate confrunta în viitor (2012); și (iii) sprijinirea acestui instrument de guvernare, ca parte a cooperării UE în managementul riscului de dezastre cu cooperarea Comisiei Europene cu UNISDR și OCDE (2013).

Proiecte de cercetare implementate

O scurtă trecere în revistă a proiectelor de cercetare finalizate și în curs de desfășurare finanțate de UE, este reprezentativă ca stadiu de implementare ce a urmat politicilor și inițiativelor menționate anterior. Informații despre proiecte cu privire la obiectivele de bază, punerea în aplicare și rezultate au fost colectate de la diverse site-uri și nu numai: Programele Cadru a Comisiei UE (PC5 / Cordis, PC6, PC7), JRC (Joint Research Centre), site-uri web INTERREG. În acest context, au fost trecute în revistă mai mult de 50 de proiecte legate de diminuare a riscurilor dezastrelor naturale și clasificate în funcție de obiectivele și rezultatele lor, așa cum se vede dintr-o perspectivă mai largă. Acronimul proiectelor pe categorii de clasificare este prezentată în Tabelul 1. Fiecare dintre proiectele care apar în acest tabel este menționat, o singură dată pentru fiecare dintre pericolele dezastrelor naturale.

Din evoluția „temporală“ a proiectelor implementate, a scopurilor și obiectivelor acestora, este evident faptul că cercetarea și punerea în aplicare din ultimii douăzeci de ani, a progresat de la etapa inițială, pentru a stabili o cooperare transfrontalieră între țările UE, la dezvoltarea metodologiilor pentru a evalua fiecare dintre pericolele dezastrelor naturale și apoi la dezvoltarea unor planuri de gestionare mai eficiente, și în cele din urmă la dezvoltarea unor sisteme de avertizare timpurie și utilizarea tehnologiilor contemporane.

O situație de bază care pare să lipsească, ceea ce este normal, având în vedere timpul și banii necesari pentru implementarea ei, este proiectul „măsurilor preventive“. Măsura de proiectare preventivă eficientă necesită evaluarea pericolelor pe scară locală, iar proiectele deja implementate pot include, în unele cazuri, o astfel de punere în aplicare, pentru că este nevoită de a acoperi doar zone restrânse așa cum este prezentat în mai multe studii de caz efectuate pe arii mai întinse. Nu există nici o evaluare a pericolelor sistematice la scări locale.

Cutremurele sunt pericole naturale majore în special pentru partea de sud a Europei, inclusiv în țările mediteraneene și la Marea Neagră. UE a recunoscut importanța diminuării riscului seismic și a sprijinit în mod activ țările UE prin legiferarea și prin finanțarea de proiecte care au condus la realizări științifice și tehnologice semnificative. Problema care rămâne este problema cooperării transfrontaliere, care este comună printre eforturile de atenuare a pericolelor naturale. Un obiectiv viitor în acest sens, ar putea fi dezvoltarea unor politici de consolidare a cooperării transfrontaliere în ceea ce privește strategiile de atenuare a pericolelor de cutremur (inclusiv prevenirea și gestionarea). În acest scop, elaborarea politicilor este esențială la nivel guvernamental, în scopul de a legifera în mod corespunzător la fiecare dintre țările participante. De asemenea, există necesitatea transferului de tehnologie, având ca scop îmbunătățirea metodelor de salvare și dezvoltarea de noi tehnologii pentru a ajuta la reducerea impactului dezastrelor asupra vieții și a proprietății. De asemenea, este necesară o planificare a utilizării terenurilor. În orice caz, identificarea pericolelor de cutremur joacă un rol important, deci trebuie să fie evaluată prin utilizarea unor metodologii acceptate pe scară largă, fiabile și corecte și susținute de date la fel de fiabile și exacte.

Pentru o soluție mai practică, pericolul de cutremur ar putea fi evaluat nu numai ca o estimare a parametrilor de mișcare a pământului (adică maxima de accelerație a pământului, maxima de viteza a plăcilor, etc.), ci ca o evaluare a impactului mișcării telurice, în ceea ce privește pericolele geotehnice cauzate pe terenul în sine. Hărți potențiale de pericol, inclusiv lichefierea, deplasarea laterală și hărți de stabilire a solurilor pot fi create și folosite pentru a lua în mod eficient decizii cu privire la luarea de măsuri preventive necesare pentru a evita problemele viitoare, despre potențialele utilizări ale terenului, care să optimizeze legislația referitoare la construcții și pentru a sensibiliza opinia publică.

Lista extinsă a proiectelor legate de inundații finanțate de UE indică amploarea problemei în toată Europa, inclusiv în zona Mării Negre. Cooperarea a fost stabilită, au fost elaborate metodologii și utilizarea tehnologiilor contemporane a dus la dezvoltarea unor sisteme de avertizare timpurie. Inundațiile pe râuri mari au fost investigate în detaliu și au fost elaborate planuri de management. Ceea ce pare a fi lipsit este sistematic evaluarea pericolului de inundații pe scară locală, în scopul de a elabora măsuri de prevenire personalizate. O altă problemă parțială este pericolul viiturilor. Viiturile sunt tipice în țările mediteraneene și cel mai frecvent tip de inundații în partea centrală și partea de sud a zonei Mării Negre. Ele sunt fenomene bruște și violente, care pun în pericol viața, proprietatea și infrastructura. Problema evaluării pericolului de inundații este că fluxurile care provoacă inundații sunt de obicei efemere, cu apă puțin sau deloc în majoritatea timpului, iar bazinele respective sunt în general de dimensiuni limitate și cu o morfologie abruptă, deci acest tip de inundații trebuie abordat prin cercetare aplicată la scară locală.

Ca rezultat al implementării proiectelor prevenirii alunecărilor de teren, orientările europene au fost pregătite pentru recunoașterea alunecărilor de teren, pentru a sprijini deciziile privind planificarea utilizării terenurilor. Noile tehnologii precum teledetecția și sistemul de informații geografice (GIS) sunt aplicate pe scară largă pentru evaluarea sensibilității la alunecări de teren prin evaluarea parametrilor geologici, hidrogeologici și morfometrici care afectează stabilitatea pantei. Au fost propuse diferite metode de modelare pentru a evalua pericolul alunecărilor de teren într-un mod mai fiabil și mai precis, unele dintre ele aplicându-se în zona extinsă a Mării Negre. Proiectele finanțate de UE au examinat relațiile dintre precipitații, utilizarea terenurilor, acoperirea terenurilor și evenimentul de eșec al pantei și eroziunea extinsă. Impactul schimbărilor climatice asupra apariției alunecărilor de teren este de asemenea investigat. Scopul final al tuturor eforturilor în ceea ce privește pericolul alunecărilor de teren este de a elabora metodologii care să prezică apariția și impactul alunecărilor de teren.

Problemele suplimentare rămase în ceea ce privește pericolele hazardelor naturale sunt legate de lacunele de informare, de comparabilitatea rezultatelor evaluării și de problemele legate de abordarea problemelor transfrontaliere. Acestea fiind spuse, indisponibilitatea datelor solicitate este o dublă problemă: fie că nu există deloc date accesibile, fie că datele disponibile nu acoperă întreaga gamă necesară (în ceea ce privește standardele, inconsecvența măsurătorilor, perioadele de timp, Etc.) sau în final, datele disponibile nu sunt comparabile din cauza modului diferit de înregistrare, prelucrare sau chiar codificare de către cercetători diferiți. Doar două dintre proiectele de cercetare au vizionat, examinat sau au încercat să stabilească orientări pentru armonizarea datelor în cadrul obiectivelor lor mai largi, însă în general, această problemă rămâne nesoluționată.

Majoritatea problemelor menționate anterior au fost recunoscute de Comisia Europeană.

În concluzie, o prezentare generală a acțiunilor UE legate de prevenirea și gestionarea riscurilor de cutremur, alunecări de teren și de inundații relevă numeroasele acțiuni întreprinse în ceea ce privește măsurile legislative și structurale, precum și finanțarea unui număr mare de proiecte de cercetare. Aceste proiecte au ajutat la stabilirea cooperării, la înțelegerea mai bine a proceselor în timpul acestor fenomene naturale, la elaborarea metodologiilor de modelare a riscurilor calamităților naturale și la implementarea cercetării aplicate în multe cazuri. Problemele legate de pericolele legate de cutremur și alunecări de teren se adresează, în cea mai mare parte, național, în care fiecare țară se concentrează în principal pe măsurile de ajutorare și recuperare. Evaluarea gradului de periculozitate la scară locală a fost pusă în aplicare în câteva cazuri sub forma studiilor de microzonare, dar în majoritatea acestor cazuri nu există nici o evaluare sistematică a riscurilor, nici măsuri preventive din cauza costului economic.

Cercetările aplicate privind riscurile de inundații s-au concentrat în principal asupra inundațiilor riverane, probabil datorită faptului că acest tip de inundații, care este frecvent în țările din Europa Centrală, cauzează daune grave. Ca urmare, au fost planificate măsuri eficiente pentru toate etapele de atenuare și au fost elaborate chiar sisteme de avertizare timpurie. Pe de altă parte, au fost depuse doar câteva eforturi pentru a aborda problema inundațiilor rapide care provoacă daune grave în țările din sudul Uniunii Europene și zona Mării Negre.

O altă problemă serioasă provine din abordările metodologice diferite utilizate pentru a evalua pericolele calamităților naturale în țările riverane bazinului Mării Negre. Acestea conduc la rezultate necomparabile, iar această problemă este răspândită pe scară largă, deoarece metodologiile diferite sunt adesea folosite de cercetători chiar și în aceeași țară. Pentru a continua soluțiile concrete privind evaluarea fiabilă și corectă a pericolelor, această problemă trebuie abordată cât mai curând posibil. Realizarea unui consens între comunitatea științifică cu privire la datele și metodologiile utilizate pentru evaluarea pericolelor dezastrelor naturale este în acest caz absolut esențială, deoarece va contribui la crearea unei rețele largi de potențiali parteneri cu același domeniu de aplicare: monitorizarea și prevenirea pericolelor hazardelor naturale. În plus, le va oferi mijloacele de a comunica în mod transparent cu privire la problemele științifice conexe.

Strategiile de gestionare ar trebui, de asemenea, armonizate cât mai complet și repede posibil. Managementul riscurilor trebuie să urmeze toate cele patru etape ale ciclului de gestionare a riscurilor. Cooperarea transfrontalieră, în special atunci când se ia în considerare pericolul inundațiilor, este necesară în fiecare etapă a procesului, deoarece va contribui foarte mult la rezolvarea eficientă a problemei, în beneficiul tuturor partenerilor. Cooperarea, în orice caz, ajută la extinderea numărului de soluții disponibile, la consolidarea bazei de cunoștințe și informații partajate între parteneri și la selectarea strategiilor mai eficiente de reducere a impactului. Problemele care apar atunci când se analizează cooperarea transfrontalieră în reducerea riscului de inundații sunt, de obicei, legate de lipsa unui cadru legal pentru cooperare, lipsa de capacitate și de resurse, structuri instituționale diferite, lipsa voinței politice și lipsa conștientizării și participării publicului . Este imperativ necesar să se rezolve toate aceste probleme și disfuncții pentru o mai bună prevenire.

Într-un final, se poate rezuma că pentru a evalua pericolele hazardelor naturale în țările din bazinul Mării Negre este necesară cooperarea transfrontalieră, armonizarea metodologiilor folosite, un acces ușor sau chiar gratuit la date armonizate fiabile și exacte, precum și hărți de pericol exacte la nivel local, pentru a proiecta eficient măsuri preventive, a planifica o strategie de management eficientă și în final, să sporească gradul de conștientizare a opiniei publice, pentru a se ajunge la o reducere eficientă a riscurilor pentru hazarde naturale.

6.5. Cooperarea regională o chestiune esențială pentru evoluția geopolitică viitoare

Interesul Federației Ruse pentru zona Mării Negre după ocuparea peninsulei Crimeea, acțiune ce s-a desfășurat la începutul anului 2014, se traduce și prin întărirea prezenței sale militare în acest spațiu. Astfel, flota rusă a Mării Negre va fi dotată în câțiva ani cu mai multe fregate, dar și cu șase submarine îmbunătățite cu bune capabilități de lovire atât pentru ținte terestre cât și pentru ținte navale. Primul submarin de acest tip urmează să ajungă la Sevastopol după o perioadă de testări de șase luni în Marea Baltică. Programul de înzestrare a flotei ruse a Mării Negre a suferit o lovitură, Franța anunțând cu doar o zi înainte de începerea Summit- ului NATO din 4-5 septembrie 2014 din Țara Galilor că va suspenda livrarea celor două nave Mistral către Federația Rusă.

Între timp însă, Bulgaria face eforturi pentru a-și îmbunătăți și ea marina militară. La începutul lunii august 2015, comandantul marinei militare bulgărești, contraamiralul Dimitri Denev, a declarat că forțele navale ale Bulgariei au nevoie de două-trei nave multifuncționale noi care să fíe construite în șantierele navale ale țării, dar pentru care deocamdată nu există fonduri. Noile dotări trebuie să le înlocuiască pe cele actuale, învechite și de model rusesc și care nici nu sunt compatibile cu standardele NATO de interoperabilitate. Conform declarațiilor făcute de contraamiralul Denev, noile nave ar trebui să fie multifuncționale și capabile de misiuni de apărare, de protecție a altor nave, dar și a platformelor petroliere.

Se observă o reacție logică, după reuniunea la nivel înalt din Țara Galilor a Alianței Nord-Atlantice, care a decis întărirea prezenței militare în estul Europei și în Marea Neagră din cauza crizei ucrainene și a relațiilor tensionate cu Rusia. In 2008 a existat o amenințare la adresa integrității teritoriale a Georgiei. Situația se repetă în cazul Ucrainei în 2014. Există conflicte înghețate în Republica Moldova, Georgia și în Nagorno-Karabah.

Ministrul bulgar al apărării a menționat Rusia printre amenințări, după Summit-ul NATO din Țara Galilor. Războiul informațional este una dintre noile provocări la adresa securității generate de criza din Ucraina și de ambițiile pe termen lung ale Rusiei de a-și reface influența în fostul spațiu sovietic. Practica descurajării se concentrează în mod exclusiv asupra sancțiunilor negative sau amenințărilor, precum și pe prevenirea comportamentului nedorit (Evans G. et al, 2001). Descurajarea este un angajament condițional de a aplica represalii dacă o altî parte nu se manifesta în modul dorit.

În prima jumătate a lunii septembrie 2014, imediat după Summit-ul NATO de la Newport din Țara Galilor, în Marea Neagră s-a desfășurat o amplă operație militară maritimă -SEABREEZE. Această acțiune are în vedere descurajarea acțiunilor agresive ale Federației Ruse. La operațiune au participat fregate din Ucraina, România. Bulgaria și Statele Unite. Ca urmare. Federația Rusă a răspuns la rândul ei cu ample exerciții navale dar și aeriene conduse din bazele navale din Crimeea. Sevastopol a fost principala locație unde s-au desfășurat trageri cu rachete sol-aer și trageri navale și exerciții de survol aerian a apelor maritime internaționale arondate Federației Ruse.

CONCLUZII

Dacă până acum 20 de ani, regiunea Mării Negre era o zonă unde nu se întâmplau acțiuni cu semnificație geopolitică, deoarece întreaga zonă a fost oferită cadou sovieticilor la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial de către aliații lor de atunci și controlată la sânge de fosta URSS, actualmente putem spune că este foarte dificil să ții pasul cu evenimentele care au loc în acest spațiu.

Cooperarea în domeniul energetic și miza geostrategică de control a Eurasiei și prin aceasta, de dominare a lumii, au transformat arealul Mării Negre a într-una dintre cele mai active de pe glob. Dacă ne gândim doar la actorii statali și non statali care acționează în acest spațiu avem un tablou extrem de încărcat ce denotă uriașul potențial geopolitic, geostrategic și geoeconomic al regiunii.

Acest potențial are însă un dublu tăiș. Pe de o parte, atrage investiții în infrastructura de transport energetic, rutier, maritim și în exploatarea zăcămintelor, dezvoltare economică, aport de tehnologie, garanții de securitate fără precedent pentru state precum România, Bulgaria iar, pe de altă parte poate determina instabilitate pe termen mediu și lung ca urmare a acutizării competiției dintre marile puteri pentru controlarea zonei.

Constituirea organismelor ce privesc cooperarea regională reprezintă efortul întrunit comun al statelor din proximitatea Mării Negre pentru realizarea stabilității și securității. În consecință dacă statele cu interesele regionale luptă pentru realizarea unui climat de stabilitate, oferind predictibilitate întregii regiuni, cooperarea în mediul economic se va relansa. Raporturile de politică externă între un stat și alți actori pot fi de alianță și de aliniere – formală sau informală, de neutralitate și de nealiniere. În zona Mării Negre, raporturile de politică externă sunt grav afectate de recentele evenimente ce se petrec pe teritoriul Ucrainei.

Având în vedere evenimentele ce se desfășoară în noul cadru regional de securitate din arealul Mării Negre, criza ucraineană și criza din Orientul Mijlociu, este imperios necesară reevaluarea cadrului regional de cooperare prin determinarea locului fiecărei inițiative în contextul mai larg al securității globale.

Cooperarea interstatală în bazinul Mării Negre nu este doar cheia pentru facilitarea cunoașterii strategice comune și pentru îmbunătățirea eficienței strategice, ci și un semn al civilizației postmoderne. Managementul strategic și procesul de elaborare a politicilor în regiunea Mării Negre necesită un anumit grad de împărtășire a cunoașterii. Dacă țelul final este de a avea o viziune colectivă asupra propriului viitor și de a crea strategii care se sprijină reciproc, atunci trebuie să stabilim relații multiple de cooperare între entitățile bazate pe cunoaștere.

CAPITOLUL VII

Capitolul final al tezei se bazează pe două direcții de cercetare: evaluarea acțiunilor geopolitice și geostrategice din arealul Mării Negre în contextul global actual; iar în final voi formula câteva opinii despre viitorul geopolitic al regiunii Mării Negre.

7. Regiunea Mării Negre în contextul globalizării

Din sfera tehnologiei și a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic în cele mai variate domenii ale vieții sociale: raporturi politice, sociale, demografice, de mediu, militare, cultură, religie, civilizație, mentalități. Fiind un proces prin care lumea tinde să devină prin omogenizare un spațiu unic, globalizarea este fie contestată, de conservatori, promovată în mod curajos de liberali, ca „instrument” al păcii și prosperității universale (Schulte, 1966).

Explozia tehnologică, creșterea exponențială a traficului de mărfuri, viteza crescută cu care circulă capitalurile sunt elemente ce caracterizează fenomenul globalizării.

Fondul Monetar Internațional a definit globalizarea drept integrarea internațională crescândă a piețelor, atât pentru bunuri și servicii, cât și pentru capital. Termenul de “globalizare” este utilizat pentru a explica și a da sens conținutului specific al capitalismului contemporan , deși nu toate procesele care sunt părți componente ale globalizării sunt noi (Frunzeti, 2006).

Globalizarea produce efecte pozitive datorită unei mai bune cooperări la nivel economic, social, financiar, ecologic, de mediu, politic și militar între actorii statali și cei non statali prezenți pe scena relațiilor internaționale.

Internaționalizarea schimburilor economice și interdependențele majore dintre economiile statale/naționale și cele supranaționale sunt efectele pozitive ale globalizării.

Pe de altă parte fenomenul globalizării produce și efecte negative cum ar fi: menținerea inegalității între statele sărace și cele dezvoltate, adâncirea inegalităților j între veniturile realizate din capital și cele din muncă, afectarea semnificativă a rolului statului națiune.

Criza economică mondială ce a afectat in totalitate statele de pe glob, a îmbrăcat diferite fațete extinzându-se la nivelurile financiar, ecologic, climatic, politic și de guvernanță.

7.1. Arealul Mării Negre în contextul global actual

Datorită succesiunii diferitelor guverne ce au condus Ucraina și modului oscilant de a pendula între Uniunea Europeană și Federația Rusă, statul vecin a fost în imposibilitatea de a duce la bun sfârșit politicile economice de integrare în Uniunea Europeană. Astfel, la 21 noiembrie 2013, guvernul de la Kiev a făcut public un comunicat prin care a anunțat că va suspenda negocierile pentru semnarea Acordului de asociere cu UE invocând motive care țin de „securitatea națională” a Ucrainei și intenția de a reveni la relațiile economice privilegiate cu statele membre ale CSI.

Decizia surprinzătoare a autorităților de la Kiev a fost adoptată în contextul în care negocierile cu Bruxelles-ul erau aproape finalizate (pe agenda bilaterală se mai afla doar chestiunea controversată a eliberării din închisoare a fostului premier Iulia Timoșenko) și al unor presiuni economice exercitate de Federația Rusă.

Economia ucraineană era aproape de colaps, după ce în august 2013, Fondul Monetar Internațional înghețase negocierile cu Kievul pentru acordarea unui împrumut deoarece autoritățile ucrainene nu adoptaseră reformele prevăzute în acordurile anterioare (în principal reducerea sau eliminarea subsidiilor pentru prețul la gazul natural furnizat consumatorilor casnici).

Bruxelles-ul se angajase să sprijine financiar Ucraina și să faciliteze negocierile cu reprezentanții FMI în schimbul semnării acordurilor și a implementării reformelor, dar suma exactă a împrumuturilor care urmau să fie acordate Kievului era încă pe agenda negocierilor.

Decizia guvernului de a îngheța negocierile cu UE a determinat apariția unor proteste masive în Kiev și principalele orașe din vestul, estul și sudul Ucrainei, situație care a dus la apariția unei crize politice în Ucraina, finalizată în 28 ianuarie 2014 cu demisia premierului și a întregului aparat guvernamental.

Mediul de securitate în bazinul Mării Negre a suferit modificări substanțiale în urma evenimentelor militare ce s-au desfășurat în Ucraina, stat ce părea să fie sigur pe mijloacele sale politice, militare și diplomatice și care nu a dat semne în a avea probleme de coeziune internă. Totuși, se distingeau faliile ideologice și religioase, vestul catolic proeuropean fiind în antiteză cu estul ortodox prorus, zona capitalei Kiev, reprezentând o a treia regiune distinctă, populația de aici fiind o mixtură între cele două religii și ideologii.

La începutul anului 2014 în Ucraina a avut loc o agresiune evidentă din partea Federației Ruse, operațiune dusă în toate mediile și anume terestru, aerian, informatic, mediatic și psihologic. Aceste evenimente au condus la ocuparea peninsulei Crimeea de forțe armate ce nu aveau însemne statale. Numim agresiune „un atac sau o intervenție ilegală, nejustificată, incorectă sau imorală din partea unui stat sau a agenților acestuia împotriva altuia" (Evans et al, 2001).

Anterior, Rusia semnase tratatul de frontieră cu Ucraina, iar prin Memorandumul de la Budapesta, Federația Rusă garanta integritatea teritorială a Ucrainei. Actul din capitala Ungariei este un tratat internațional semnat între Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia la 5 decembrie 1994. Documentul face referire la dezarmarea nucleară a Ucrainei și stipula garanții de securitate sporite a independenței sale din partea statelor semnatare. Astfel, în urma semnării și ratificării acestui tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare ce aparțineau fostei URSS de pe teritoriul său. Federația Rusă a preluat întregul arsenal de armament nuclear.

Procesul de anexare a Crimeii a stârnit multe controverse și este considerat de către Uniunea Europeană, OSCE, NATO și ONU drept o anexare ilegală, care a început ca urmare a intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni administrative ale Ucrainei. După ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat independența față de Ucraina, au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională. În final, alipirea teritoriului nou cucerit la Federația Rusă nu a reprezentat decât o formalitate, oficializată de președintele Vladimir Puțin pe 18 martie 2014.

Parteneriatul strategic al Statelor Unite ale Americii cu Federația Rusă este acum serios „gripat” datorită recentului conflict armat din Ucraina. Oficialii ruși și americani s-au întâlnit, imediat după Summit-ul NATO din Țara Galilor, pe 11.09.2014 la Moscova în vederea punerii în aplicare a Tratatului privind forțele nucleare intermediare, ce data din anul 1987. Acest tratat prevedea eliminarea rachetelor cu raza medie și scurtă de acțiune, intrând în vigoare la iunie 1988.

Tratatul stipulează renunțarea la producerea, testarea și implementarea rachetelor balistice și de croazieră, lansate de la sol, cu raza medie, de la 1.000 până la 5.500 kilometri, și scurtă, de la 500 până la 1.000 de km. Statele Unite au acuzat în repetate rânduri Federația Rusă de încălcarea unor prevederi ale tratatului. Relația Statelor Unite cu Turcia și parteneriatul SUA-Ucraina sunt alte inițiative importante regionale. Turcia este un actor puternic regional, demn de luat în seamă, fiind aliatul tradițional al americanilor în arealul Mării Negre.

Urmare a Summit-ului NATO de la Newport din Țara Galilor, Alianța Nord Atlantică a decis sa nu se implice prin furnizarea de armament și capacități militare în conflictul dintre Ucraina și separatiștii pro ruși susținuți de Moscova.

NATO a susținut prin vocea secretarului general al Alianței Anders Fogh Rasmussen faptul că fiecare stat membru aliat poate hotărî dacă va furniza tehnică militară Ucrainei.

La Summit-ul din Marea Britanie s-a luat o hotărâre deosebit de importantă pentru România și anume că țara noastră va fi coordonatorul și decidentul în materie de politici de securitate cibernetică în cadrul Alianței, ceea ce denotă faptul că este apreciată în mod deosebit valoarea resurselor umane și experților din domeniu.

7.2. Perspectivele regiunii Mării Negre sub semnul incertitudinii

Modificarea configurației generale după anumite criterii ale statelor din proximitatea Mării Negre, a condus inevitabil la destructurări ale echilibrului politic regional și mondial, urmate de procese active, uneori periculoase, de reașezare a controlului principalelor zone strategice. Schimbarea contextului strategic, în special pentru statele din arealul Mării Negre, este însoțită și de amplificarea și diversificarea unor factori de risc intern, a căror evoluție negativă pentru securitatea statelor poate fi stimulată și de adâncirea situațiilor de criză politică, socială, militară și economică.

Complexitatea fenomenelor existente în viața de zi cu zi, nu poate fi explicată numai prin interacțiunea câtorva variabile, totuși războiul și diplomația vor rămâne, întotdeauna, la fel de necesare și de periculoase în același timp. Atât relațiile transnaționale cât și cele interstatale implică mișcarea peste graniță a ceva, mergând de la oameni și materiale până la idei. De aceea, cele două niveluri sunt strâns interdependente.

Mișcarea directă dintr-un stat în altul poate pune în pericol securitatea statelor. Consecința unei astfel de mișcări poate fi un conflict deschis cum este cel dintre Federația Rusă și Ucraina, sau un conflict de mică intensitate, asociat cu lupta împotriva criminalității internaționale, cum sunt conflictele înghețate din Transnistria, Nagorno Karabah, Abhazia și Osetia de Sud.

Arealul Mării Negre se confruntă în ultimii ani cu o frecvență din ce în ce mai ridicată cu fenomenul migrației internaționale. Acest flagel reprezintă unul din efectele negative produse de globalizare. La începuturile apariției fenomenului, migrația ținea cont de anumite limitări cum sunt distanțele geografice, posibilitățile de finanțare, afinitățile lingvistice și culturale.

Treptat, migrația a ajuns să reprezinte promisiunea unei vieți mai bune, devenind răspunsul imediat la constrângerile economice și sociale din statele de origine ale emigranților. Migrația internațională constituie un exemplu de interdependență care ne afectează pe toți deopotrivă indivizi, state și actori non statali.

Instabilitatea economică, lipsa unei perspective sociale durabile, izbucnirea și aprinderea focarelor de război din bazinul Mării Negre și din orientul apropiat afectează grav siguranța cetățenilor regiunii.

Migrația populațiilor din Orientul Apropiat, dar și din Ucraina. Georgia, Republica Moldova, Azerbaidjan, Armenia – state care au resimțit din plin efectele insecurității – are potențialul de a spori presiunea asupra resurselor statelor de tranzit și de destinație. Fenomenul migraționist schimbă uneori compoziția etnică, semănând germenii unor conflicte culturale sau religioase. Astfel, migrația, potențată de globalizare, devine un subiect de securitate.

Situația de securitate din arealul Mării Negre a devenit foarte sensibilă în urma declanșării războiului de tip hibrid, acesta îmbinând conflictul de tip clasic cu dezinformări în toate mediile, purtat de Federația Rusă pe teritoriul Ucrainei.

Rusia a dat un semnal foarte clar în anul 2008 în Georgia de revenire la ambițiile expansioniste. Acest semnal a fost tratat cu o oarecare lejeritate de către NATO și Uniunea Europeană, în 2014 ajungându-se în fața faptului împlinit ca Rusia să anexeze Crimeea printr-o invazie purtată aerian și terestru. De asemenea, Estul Ucrainei a fost invadat în mod controlat de la Moscova, toate evenimentele secesioniste din regiunile Donețk și Lugansk fiind finanțate și susținute cu armament.

În lumina anexării Crimeei de către Moscova și a acțiunilor destabilizatoare din estul Ucrainei întrebarea se pune logic: cât de stabil este actualul regim politic rus și care sunt direcțiile următoare de acțiune ale Rusiei? Federația Rusă a anului 2018 nu este unită și orientată spre viitor, ci o națiune plină de contradicții ce încearcă să-și refacă sfera de influență a fostei Uniuni Sovietice. Sub conducerea lui Putin, Rusia a devenit mai bogată, dar și mai fragmentată și mai feudală.

Federația Rusă are cea mai mare prezență online din Europa și una din cele mai dezvoltate piețe de mediu social din lume, dar societatea și opoziția politică suferă din cauza unui regim din cele mai rigide și represive. Venitul real al Rusiei a crescut cu 140% în ultimul deceniu, dar ocupă locul 133 din cele 175 de state în clasamentul privind corupția, elaborate de Fondul Monetar Internațional.

Deși încă există elemente din cultura politică a fostei Uniuni Sovietice, elemente ce influențează relațiile stat societate, precum și sfera de apărare și cea

economică, au existat puncte de schimbare în special în rândul tinerilor din clasa de mijloc, ce a început încă din 2011 să solicite debarcarea actualei clase politice.

Elita s-a împărțit între tehnocrații care susțineau reforma politică și modernizarea economică și conservatorii care încercau menținerea status-quoului. Putin era pe punctul să își piardă aura de invincibilitate, iar economia Rusiei, puternic dependentă de exporturile de energie se îndrepta spre o previzibilă contracție majoră. Situația conducea evident la o furtună, creând iluzia că regimul Putin ar putea să se autoconsume la un moment dat.

Putin a intuit corect că situația ar putea deveni periculoasă și instabilă și a decis să își întărească poziția prin obținerea de succese în afara țării, readucând Crimeea în granițele Federației Ruse și cultivând mitul trezirii patriotice a Rusiei. În momentele de față, prin intermediul propagandei naționaliste, dar și susținut de anexarea Crimeei și evenimentele din Estul Ucrainei, Putin a reapărut drept conducătorul Rusiei mai puternic ca oricând.

În ultimii 18 ani Putin a reușit să rămână la putere în principal deoarece a găsit un echilibru între diverse grupuri competitoare, care controlează împreună principalele obiective strategice ale statului. Acest sistem de concesii reciproce i-a permis lui Putin să atingă două obiective majore: primul este cel de a avea mână liberă în consolidarea statului, în principal consolidarea capacității de apărare a Rusiei, îmbunătățirea balanței în ceea ce privește veniturile guvernamentale pentru stabilizarea sistemului economic, înăbușirea directă a opoziției, primind ajutor din partea militanților din Caucaz. Al doilea obiectiv constă in transferarea bunurilor economice, financiare și energetice ale țării unui grup restrâns de oameni care nu răspunde în fața guvernului și a parlamentului și care nici nu se bucură de legitimitate democratică. Menținerea și întărirea sistemului politic pe care l-a creat a fost, este și va fi principala prioritate a lui Putin.

Sub actualul mandat al lui Putin, Federația Rusă este acum complet formată într-un stat autoritarist, făcând inutile eforturile de modernizare anterioare. În Rusia de azi nu există clemente de control care să limiteze efectiv puterea prezidențială. Kremlinul are controlul direct asupra puterii executive legislative și juridice. Cercul apropiat al președintelui Puțin cuprinde oligarhi de top, prieteni foarte buni, oficiali de rang înalt și directori de corporații de stat. Principalul lor obiectiv este asigurarea accesului permanent la puterea politică și resursele economico-financiare ale țării, ceea ce le permite consolidarea pozițiilor și averilor personale, precum și pe cele ale celor care îi sprijină. Principalul avantaj al lui Putin în cadrul acestui sistem de cercuri concentrice creat de el este acela că niciunul din membri nu are puterea reală de a-i contesta conducerea, deoarece toți îi datorează lui propria putere, poziție și avere personală.

Dar, de la începutul lui 2014, odată cu alipirea Crimeei la Federația Rusă, au venit și sancțiunile economice ale Uniunii Europene. Datorită interdicțiilor o parte din oligarhii Rusiei au suferit pierderi financiare substanțiale, ca urmare a scăderii valorii acțiunilor la diverse companii și bănci rusești. Oligarhii nu se tem doar de impactul înăspririi sancțiunilor occidentale asupra propriilor companii ci și de posibilitatea ca Putin să aleagă să le blocheze încercările de a-și asigura banii în afara Federației Ruse. Alți membri ai cercului de apropiați ai lui Putin sunt îngrijorați să nu rămână pe o barcă ce se scufundă. Fostul ministru de finanțe Alexei Kudrin s-a distanțat în mod public de actuala retorică antioccidentală, declarând că izolarea internațională continuă a Rusiei dăunează puternic intereselor comerciale ale Moscovei.

Având în vedere viitorul pe termen scurt și mediu, nu sunt motive care să indice că Putin nu va rămâne la putere timp de mai mulți ani sau faptul că nu va păstra actualul sistem politic. Nu există un competitor politic serios la orizont, nici o rezistență de masă față de regimul autoritarist și opresiv de la Moscova. În acest sens, orice speranță pentru liberalizarea treptată a țării este nefondată.

Întrucât creșterea economică a Rusiei se preconizează să se tempereze sau să scadă pe termen mediu, sunt șanse să apară proteste publice sporadice în Moscova și Sankt Petersburg, dar acestea nu ar reprezenta o provocare majoră pentru regimul de la Kremlin.

Distanțarea dintre Federația Rusă, NATO și UE cu privire la anexarea Crimeei de către Moscova și la acțiunile de destabilizare din estul Ucrainei, probabil se va menține și chiar acutiza în 2018. Putin nu dă semne de schimbare pentru a nu-și compromite obiectivele strategice în interesul cooperării cu Vestul. Rusia nu va returna Crimeea Ucrainei și nici nu va întrerupe susținerea separatiștilor din Lugansk și Donețk. Acțiunile în desfășurare ale Rusiei din estul Ucrainei și împotrivirea continuă față de aspirațiile euroatlantice ale Georgiei și Moldovei, constituie motive suficiente pentru prognoza că Uniunea Europeană va fi aruncată într-o situație nu tocmai comodă, datorită extinderii ambițiilor teritoriale ale Kremlinului în fosta sferă de influență a Uniunii Sovietice, acțiuni coroborate cu dependența relativă a Europei de resursele naturale rusești.

Realitatea economică dură a Rusiei poate orienta Moscova către o abordare treptată de reducere a tensiunilor și salvare a imaginii față de Ucraina, în vederea reglementării și normalizării relațiilor economice cu Uniunea Europeană, prin ridicarea sancțiunilor și reluarea comerțului.

În relațiile cu NATO, Moscova cel mai probabil nu va înclina către atenuarea retoricii politice și acțiunilor militare de-a lungul flancului estic al Alianței, în timp ce NATO nu poate reveni la statutul politic anterior.

Cea mai mare provocare a NATO în 2018 va fi asigurarea unei apărări proprii solide, dar și intimidarea credibilă a adversarului prin desfășurarea de exerciții militare pe întreg flancul estic. Față de această situație cadru, NATO va trebui să ia calcul modalități de apărare și atacare a Rusiei pe viitor.

Kremlinul a dat un șah strategic Alianței pe harta geopolitică a Europei în zona Mării Negre încercând să decredibilizeze blocul euroatlantic prin agresiunile din Georgia – 2008 și Ucraina – 2014 și 2015, prin golirea de conținut a ceea ce înseamnă stat partener NATO, din moment ce Alianța nu a reacționat pe măsura violenței atacurilor rusești. Problema centrală este cum poate NATO să își convingă partenerii din Europa de Est să devină mai rezistenți împotriva insistenței Rusiei.

Cea mai dificilă provocare politică pentru NATO va fi găsirea unei politici față de Kremlin care să tindă către transformarea Rusiei nu într-o țară așa cum își dorește Alianța, ci într-o țară cu care NATO poate coexista.

Dacă Moscova percepe NATO drept un competitor strategic sau chiar o amenințare, așa cum este formulat în Strategia de Apărare din 2014 a Kremlinului, Alianța Nord Atlantică trebuie să își construiască o strategie de viitor față de Rusia.

Această strategie a Alianței Nord Atlantice ar trebui să reflecte propriile avantaje și slăbiciuni strategice față de Federația Rusă. NATO poate lua în considerare modul în care SUA își coordonează relațiile cu China printr-o combinație de angajament, intimidare și echilibrare. Federația Rusă are la fel ca și China un grad prea mare de interconectare în sistemul global pentru a putea fi controlată, limitată sau chiar izolată. Înainte ca NATO să ia atitudine față de Rusia trebuie să își clarifice obiectivele și termenii acțiunilor de urmat, exemple elocvente fiind cazurile intervențiilor din Irak, Afganistan, Siria, Statul Islamic.

În opinia noastră, noțiunea de coexistență se poate dovedi un punct de pornire util în regândirea viitorului relației complexe dintre NATO și Federația Rusă. Coexistența ar însemna recunoașterea faptului că NATO și Rusia sunt interdependente și în competiție. Ar porni de la prezumția că ambele părți pot accepta diferențele dintre ele, dar pot impune limite stricte de comportament care să indice acțiunile ce sunt percepute ca amenințări existențiale.

În realitate, opinăm că acceptarea viziunilor divergente va fi cel mai dificil lucru de realizat. Un exemplu elocvent ar fi că Rusia nu își va schimba opoziția față de politica NATO a ușilor deschise, in timp ce Alianța nu va fi pregătită să renunțe la niciunul din principiile fondatoare ce stau la baza Tratatului de la Washington din 1949. Dar cum poate NATO să rezolve problema acestor viziuni divergente fără ca relația să devină conflictuală? Vor putea ambele părți să trăiască cu aceste diferențe de opinie și în același timp să colaboreze pe probleme de interes comun? Există vreo alternativă viabilă?

Abordarea coexistenței ar putea cuprinde cel puțin trei dimensiuni diferite: prima, o poziție de apărare și intimidare puternică și credibilă pentru sprijinul statelor membre NATO, pentru care Summit-ul din Țara Galilor de la Newport din 2014 a pus deja bazele; a doua dimensiune este cea de angajare și dialog flexibil; iar a treia reprezintă efortul dedicat întăririi rezistenței Alianței și partenerilor săi împotriva ; acțiunilor Federației Ruse de a-și exercita influența asupra lor. Exemple elocvente sunt identificarea și diversificarea surselor de energie, dar și în domeniile de întărire a exporturilor tehnologice și a capacității de apărare.

Pentru a construi conceptul abordării coexistenței cu Federația Rusă, membrii Alianței Nord Atlantice ar putea lua în considerare mandatarea unei echipe de experți care să reconsidere unele din principiile cheie. Ar putea fi necesară cooperarea în acest proces dificil cu alte organizații internaționale, în principal Uniunea Europeană își OSCE. Întrucât Rusia este membră fondatoare a OSCE, organizația poate reprezenta o cale eficientă de reangajare directă a Bruxellesului și a Moscovei. Cea mai bună metodă de reangajare și de redeschidere a căilor diplomatice și militare poate fi dată de formate flexibile, de conținutul discuțiilor, având viziunea clară de a restabili dialogul cu Federația Rusă pe probleme de interes comun pentru NATO, partenerii săi și Moscova.

Fig. 33 Dinamica forțelor militare ruse în bazinul Mării Negre la ultimul exercițiu militar de amploare din 2016

Starea de insecuritate din Ucraina s-a propagat cu repeziciune și este predominantă și în Republica Moldova, stat pe teritoriul căruia se află un corp de armată al Federației Ruse, staționat în Transnistria, încă de la proclamarea independenței sub pretextul menținerii și asigurării neutralității declarate prin constituție.

Opinăm că prin eforturile și acțiunile strategice ale României, Republica Moldova are oportunitatea majoră de a intra în NATO și UE prin aderarea directă la cele două Organizații cu vocație de securitate, sau prin alipirea la țara mamă și revenirea în granițele trasate de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial.

Dintre acțiunile de apropiere ale României față de Republica Moldova amintim realizarea gazoductului de importanță strategică Iași — Ungheni, rută ce ajută statul vecin în demersurile sale de redobândire a independenței energetice față de Federația Rusă; ajutorul financiar direct acordat Republicii Moldova de către Guvernul j României; susținerea prin proiecte de dezvoltare culturală și redobândire a obiceiurilor și tradițiilor românești; acordarea de burse studenților din Republica Moldova ce învață în România.

Conflictul din Transnistria rămâne pentru moment unul înghețat și constituie problema de securitate a Republicii Moldova. Acționând pe baza raționamentului deductiv putem afirma că în eventualitatea în care Republica Moldova va face un pas major de apropiere către România și implicit către NATO și UE, Federația Rusă ar putea să reacționeze într-un mod similar cu cel în care a acționat în Ucraina.

CONCLUZII

Secolul XX a demonstrat că economiile nu mai pot fi autarhice, că puterea unui stat nu se limitează la nivelul frontierelor sale și că a oferit suficiente exemple de rezolvare a confruntărilor apărute pe fondul intereselor economice prin sancțiuni, embargouri și blocade economice inițiate de sistemele politice ale unor alianțe.

Mișcările transnaționale majore reprezintă surse potențiale de conflict, dar sunt și consecințe ale acestuia. Aceste fluxuri cuprind: datorii internaționale, rivalități comerciale, fluxuri financiare destabilizatoare, poluare peste graniță, abuzuri față de drepturile omului, proliferare nucleară, trafic de droguri și migrații masive de oameni. Aceste activități au loc la nivel regional și global si au potențialul de a produce dezordine la nivel mondial, care depășește capacitatea instituțiilor mondiale actuale de a le controla.

Criza economică mondială pe care umanitatea încă o resimte constituie un bun prilej de a evidenția interconexiunile dintre globalizare, migrație internațională și securitate. Dimensiunea economică este vectorul comun al migrației și securității. Datorită faptului că economiile naționale ale statelor din vecinătatea Mării Negre au devenit tot mai interdependente cu alte economii ca urmare a fenomenului general de globalizare, fiecare stat în parte a devenit vulnerabil la criza economică și financiară mondială.

În actualul context al globalizării și amplificării nevoii de resurse, regiunea Mării Negre este importantă nu doar ca traseu de transport energetic, ci și ca potențial areal furnizor de hidrocarburi. Acest spațiu care concentrează în prezent atenția unor importanți actori globali, poate fi stabilizat numai prin voința și cu contribuția tuturor statelor și organizațiilor internaționale interesate, în cadre instituționale pragmatice și eficiente, menite să promoveze și să protejeze interesele comune ale statelor decise să participe la acțiunile ce vizează asigurarea unui mediu geopolitic stabil.

Aprinderea focarelor de război din Estul Ucrainei, ce se află în vecinătatea Transnistriei, evenimente coroborate cu conflictele înghețate din Caucaz, realizează ca situația regională de securitate să fie foarte tensionată și impredictibilă. Urmările fiecărei acțiuni strategice viitoare trebuie evaluate foarte amănunțit deoarece, în caz contrar, zona Mării Negre riscă să devină un adevărat teatru de război.

Prin politica externă extrem de agresivă Federația Rusă nu testează posibilitățile de rezistență ale Ucrainei ci coeziunea și rezistența statelor euroatlantice SUA, Franța, Germania, Marea Britanie.

Controlul și gestionarea arealului Mării Negre reprezintă, în condițiile actuale, nu numai o provocare cu interese multiple în cadrul unei competiții economice aflată în continuă creștere, ci și necesitatea armonizării eforturilor pentru dezvoltarea și materializarea unor proiecte de cooperare și întărire a securității.

În opinia noastră situația de securitate din bazinul Mării Negre este foarte complexă, această zonă riscând să nu țină pasul cu efectele pozitive ale globalizării și exploziei tehnologice. Mediul economic din regiune bate pasul pe loc în unele state, iar în altele a intrat în recesiune ajutat fiind pe de-o parte de criza financiară și economică mondială, iar pe de altă parte de criza regională de securitate declanșată de evenimentele din Ucraina.

Eventuala detensionare a relațiilor încordate dintre părțile beligerante și acțiunea comună a acestora în direcția soluționării politice și diplomatice a conflictelor, reprezintă abordări acceptabile pentru toate părțile implicate în conflictul ucrainean. Acest curs al acțiunii reprezintă probabil singura alternativă posibilă care ar permite o stingere parțială sau totală a situației conflictuale.

CONCLUZII GENERALE ȘI PROPUNERI

Complexitatea regiunii Mării Negre, caracteristicile geopolitice coroborate cu reașezarea fostelor state comuniste în noile frontiere, proces care alimentează conflictele înghețate zonale, au dus la evoluția geopolitică ce a generat acțiuni strategice pentru câștigarea unui control regional cât mai însemnat.

Dezechilibrele majore și evoluțiile impredictibile ale mediului de securitate regional au marcat era post Război Rece, care a încheiat conducerea bicefalică a lumii din istoria postbelică a relațiilor internaționale.

Bazinul Mării Negre s-a afirmat ca un construct geopolitic distinct în perioada ce a urmat încheierii Războiului Rece ca urmare a destrămării fostului imperiu sovietic și schimbării opțiunilor strategice, în favoarea integrării Euro – Atlantice, a țărilor din sud-estul Europei, a descoperirii resurselor energetice din zona Mării Caspice, a extinderii Uniunii Europene și a Alianței Nord Atlantice spre est, a menținerii de către Federația Rusă a arsenalelor militare în Transnistria și a intervenției militare a acesteia în Georgia – 2008, Ucraina – 2014, 2015 dar și a prezenței însemnate politice, militare și economice americane în zonă.

În urma studiului constantelor geografice și caracteristicilor geopolitice, dar și ca urmare a analizei efectuate asupra variabilelor geopolitice care definesc evoluția și afirmarea post Război Rece a arealului Mării Negre, se poate evidenția faptul că geopolitica frontierei, raporturile militare – balanța de putere regională, resursele energetice și conflictele înghețate sunt cele mai importante variabile pe care se bazează noua construcția geopolitică a zonei Mării Negre.

Concluzionând, evoluția geopolitică a statelor riverane Mării Negre prezintă modelul dezvoltării dualismului planetar la proporții maxime. Uscatul și marea își răspândesc opoziția lor inițială în întreaga zonă a Mării Negre și în toată lumea. Istoria popoarelor arealului pontic nu este altceva decât expresia acestei lupte și calea spre absolutizarea ei. Aceasta este expresia generală a legii principale a geopoliticii, uscatul împotriva mării, legea dualismului stihiilor.

În conformitate cu ultimele evoluții regionale, considerăm că Moscova va folosi arma economică și energetică, pentru a-și impune voința politică expansionistă și a influența acțiunile celorlalți actori de pe scena relațiilor internaționale în scopul atingerii intereselor sale strategice.

În opinia noastră, folosirea în scop politic a resurselor de hidrocarburi de care dispune Federația Rusă astfel încât să influențeze rezultatele balanței de putere regionale, ilustrează actualitatea faptului că la Kremlin s-a pus în aplicare politica revanșardă prin care se urmărește refacerea propriei sferei de influență.

Acest instrument subversiv este folosit pentru a slăbi puterea economică, politică și militară a statelor considerate adverse din vecinătatea Mării Negre, dar și state ce aparțin UE și NATO prin subminarea moralului, loialității sau încrederii cetățenilor.

Prin urmare arma energetică este un instrument suplimentar al presiunilor politice exercitate de Federația Rusă asupra actorilor statali ce nu sunt în sferele de prietenie ale Moscovei. Arma energetică constituie și o formă asimetrică de acțiune în cadrul relațiilor de putere la nivel regional și global, venind ca răspuns la alte forme de agresiune politică, economico-financiară și militară, care s-au folosit dintotdeauna.

Considerăm că, bazinul Mării Negre se constituie un veritabil culoar strategic ce asigură securitatea energetică, aceasta reprezentând o problemă vitală pentru asigurarea bunăstării populației, a creșterii sociale și a bunei funcționări a societăților statelor Uniunii Europene.

Securitatea energetică trebuie să țină cont de provocările și evoluțiile geopolitice ale zonei Mării Negre, orice disfuncționalitate sau vulnerabilitate a unei surse energetice din această regiune a Globului afectând consumatorii statelor Uniunii Europene.

Terorismul, criminalitatea transfrontalieră, corupția și migrația ilegal constituie surse majore de instabilitate în regiunea Mării Negre,reprezentând fenomene ce pot fi abordate cu greu separat, îndeosebi din cauza amplorii formelor de manifestare și a efectelor nocive asupra societății.

Elaborarea Politicii Europene de Securitate și Apărare Comună și lansarea parteneriatului Estic reprezintă inițiative importante ale Uniunii Europene în vederea stabilirii unui nou echilibru în bazinul Mării Negre.

Războiul ruso-georgian din august 2008 a schimbat dramatic agenda de securitate la Marea Neagră, iar întrebarea fundamentală a fost dacă resetarea relației SUA — Rusia a creat oportunitatea de echilibrare a intereselor părților aflate în conflict. După acțiunile Rusiei din 2014 și 2015 s-a observat o încordare severă a relațiilor bilaterale și putem afirma faptul că procesul de resetare din 2008, nu a fost deloc perceput pozitiv la Moscova, așa cum spera Washingtonul, în pofida unor concesii considerabile acordate prin retragerea unui număr considerabil de luptători din Europa din partea SUA.

În opinia noastră recomandarea de menținere a regimurilor existente de control al armelor făcută de experții militari americani este corectă. Acum, că NATO și-a suspendat cooperarea curentă cu Moscova, este esențial să se mențină acele canale unde există încă loc pentru dialog de mare putere și unde interesele reciproce conectează Statele Unite, NATO și Rusia. Procesul de control al armelor și-a dovedit deja valoarea prin depășirea conflictelor în timpul celor mai tensionate momente ale Războiului Rece și poate oferi în continuare transparență, poate salva un anumit nivel de încredere și menține un mic segment de cooperare care se poate răspândi către alte domenii.

În acest sens, Tratatul New START pare a fi cea mai puternică legătură între Washington și Moscova. Deși cele mai recente date statistice sunt dezamăgitoare și există discuții de ambele părți privind retragerea din tratat, monitorizarea capacităților strategice ale celeilalte părți este încă un interes de securitate națională vital pentru ambele părți. Să sperăm că aceste mecanisme de verificare vor garanta supraviețuirea procesului, vor asigura că obiectivele sunt îndeplinite până la termenul limită din 2018 și vor crea condițiile pentru noi discuții în controlul armelor nucleare strategice.

Cazul Tratatului INF este unul puternic, deoarece prejudiciul este deja făcut prin noile programe de modernizare ale Rusiei și acuzațiile reciproce că cealaltă parte își încalcă obligațiile din tratat. Dar poate fi încă salvat deoarece exista interese strategice care susțin întreținerea pe ambele părți.

Din punct de vedere ale americanilor, atâta timp cât sistemul este în viață, Moscova nu își permite să se modernizeze în mod deschis și să își disloce forțele nucleare cu bătaie medie care ar putea constitui o amenințare directă pentru aliații săi europeni. Pe partea rusă, menținerea regimului INF poate fi un element important cu rol de salvare a imaginii, deoarece retragerea de tratat ar duce cu siguranță la critici dure din partea comunitarii internaționale. În plus, susținerea sistemului ar menține deschisă posibilitatea unei viitoare globalizări a INF, care este un interes strategic important și solicitat de mult timp de către oficiali ruși, care trebuie să supravegheze frontierele de est, ca urmare a capabilității de rachete a chinezilor, aflată în curs de continuă dezvoltare.

Referitor la strategia nucleară a NATO, criza din Ucraina a ucis cu siguranță orice tendință de retragere pe termen scurt a armelor nucleare tactice americane rămase în Europa. Dar eliminarea acestor arme pe termen lung ar putea fi încă în interesul Alianței, întrucât retragerea acestor arme americane este considerată o condiție prealabilă pentru orice fel de negocieri cu privire la reducerea propriului arsenal nuclear tactic robust al Rusiei.

Apărarea antirachetă poate fi un mod de negociere cu Moscova, dar în ambele cazuri, Washington-ul trebuie să acorde atenție aliaților săi europeni care atribuie o valoare simbolică importantă acestor angajamente ale SUA și nu ar fi binevenite acele măsuri unilaterale care nu sunt contrabalansate suficient de creșterea asigurării convenționale și care nu sunt "recompensate" în mod corespunzător de concesii din partea Rusiei.

În lumina stagnării relațiilor dintre NATO și Rusia, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), poate juca un rol important în calitate de forum alternativ pentru discuții în care Rusia este încă așezată la aceeași masă cu membrii europeni ai NATO. Reangajarea pe problemele blocate de control al armamentelor și restabilirea încrederii sunt primii pași necesari în reconstruirea arhitecturii regionale de securitate.

Izolarea Rusiei nu este strategia corectă, întrucât mai multe state europene sunt dependente economic de Moscova. Statele Unite au nevoie de cooperarea Rusiei în alte domenii de control al armamentelor, cum ar fi dezbaterea nucleară privind Iranul și Coreea de Nord. Impunerea politicii de sancțiuni prea dure și alienarea Rusiei s-ar putea întoarce împotriva SUA în aceste domenii și ar putea duce la consecințe mult mai dramatice pe termen lung.

Obiectivul final ar trebui să fie o soluție de cooperare cu manevre diplomatice atente pentru a revitaliza regimul de neproliferare nucleară și a reinstaura stabilitatea în estul Europei. O parte esențială a ambelor obiective este restaurarea valorii asigurărilor negative de securitate. Criza din Ucraina a subminat serios valoarea și credibilitatea garanțiilor marilor puteri și a asigurărilor negative de securitate. Asigurările date în cadrul Memorandumului Budapesta din 1994 au avut ca scop să asigure integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei și au inclus un angajament prin care semnatarii să se abțină de la utilizarea forței.

Statutul bazinului Mării Negre nu a fost încă definitivat, întrucât transformările geopolitice se află într-o continuă dinamică. Această zonă încă se află în procesul de tranziție specific popoarelor ce tind să treacă la o economie de piață funcțională, țintind modelul democrațiilor consolidate vest europene.

În opinia noastră, acțiunile strategice ale Federației Ruse din 2014 și 2015 au transformat încet dar sigur relațiile internaționale din regiunea Mării Negre. Manevre militare aeriene, terestre dar mai ales navale din Marea Neagră, precum și desfășurarea forțelor armate în vederea descurajării reciproce a Rusiei pe de o parte și a statelor Occidentale membre NATO și UE pe de altă parte, au transformat profund regiunea și relațiile interstatale, intervenind tensionări majore în politicile externe ale fiecărui stat.

În opinia noastră, România și Bulgaria reprezintă factori de stabilitate în bazinul Mării Negre, dar pentru realizarea acestei stări de fapt a fost nevoie de o transformare structurală internă, de schimbări politice majore, de acumulări în timp, pentru ca, în conjuncție cu avantajele geostrategice proprii, să poată dobândi calitatea de state membre cu drepturi depline în NATO și UE.

Considerăm că, în calitatea sa de stat aflat într-o arie geopolitică de importanță strategică, România urmărește să joace un rol substanțial în procesul de definire și implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și asistență de securitate ale NATO și Uniunii Europene, în arealul Mării Negre.

România are relații de bună vecinătate cu majoritatea statele ce aparțin arealului Mării Negre. De aceea, de la bun început, a fost prezentă în toate acțiunile importante de parteneriat și colaborare regionale, fiind direct interesată în amplificarea și consolidarea acestora, precum și în găsirea unor noi modalități de cooperare internațională, inclusiv pe planul întăririi securității și stabilității, prin extinderea acestora și spre state ne riverane, îndeosebi state democratice din spațiul euro-atlantic.

Politologul american Janusz Bugajski aprecia că România este cel mai mare și mai capabil aliat din zona Mării Negre al Statelor Unite ale Americii și reprezintă o ancoră de stabilitate pentru flancul sud-estic al Alianței Nord Atlantice. Declarația a fost făcută cu prilejul unei mese rotunde găzduită împreună cu ambasadorul României în SUA, George Maior, la Centrul pentru Analize Europene.

Considerăm că, în zona Mării Negre în perioada post Război Rece au fost create noi dimensiuni de cooperare strategică ce amplifică interdependențele și conexiunile la nivel regional și global, intersectându-se cu ordinea tradițională a statelor, generând presiuni și oportunități, diferite forme de stabilitate și instabilitate, de exprimare a legitimității în sistemul regional și internațional.

Evoluția climatului de securitate din bazinul Mării Negre în perioada post Război Rece a fost una deosebit de dinamică. Întrepătrunderea factorilor individuali și regionali a schimbat dinamica în zonele de conflict. Printre aceștia se numără atentatele de la 11 septembrie 2001, ascensiunea la putere a unor lideri politici cu poziții mai radicale decât predecesorii lor, dubla extindere spre est a NATO și UE, sporirea influenței UE în vecinătatea estică și în proximitatea Mării Negre, revoluțiile colorate din Georgia și Ucraina, 2005 – 2006, războiul ruso – georgian din 2008, urmat de recunoașterea de către Rusia a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud, criza gazelor ucrainene din 2006,2009,2014, și agresiunea Rusiei din 2014 din Crimeea coroborată cu susținerea separatiștilor proruși din estul Ucrainei din anul 2015.

În concluzie am apreciat că, într-un context mai larg, acțiuni precum: lupta pentru monopol, exercitarea coercițiilor interne și externe de orice natură în slujba unor interese contrare intereselor naționale, adâncirea instabilității macroeconomice, generarea dezechilibrelor sociale, degradarea mediului, pierderea controlului imigrației, terorismul regional sunt realități care nasc agresiuni și fenomene ce pot fi ușor scăpate de sub control, în detrimentul cooperării, democrației, păcii sociale, stabilității și securității Regiunii Extinse a Mării Negre.

Situația de securitate din Zona Mării Negre a suferit modificări esențiale deoarece s-a schimbat paradigma de securitate regională, datorită schimbării atitudinii strategice fundamentale a Federației Ruse. Pacea și securitatea în bazinul Mării Negre sunt rezultatul sumei păcii și securității fiecăruia dintre statele membre ale arealului pontic și nu pot fi obținute fără cooperarea lor totală.

Federația Rusă încearcă să-și crească nivelul de securitate propriu prin stoparea Procesului de extindere spre est a NATO și UE. Astfel încercarea Rusiei de a obține securitate sporită induce o stare de insecuritate în întreaga Regiune a Mării Negre.

Anexarea Crimeei, din punct de vedere a legislației internaționale, a însemnat apariția unui conflict între Ucraina și Federația Rusă. Pe lângă faptul că anexarea încalcă un șir de tratate internaționale privind integritatea teritorială a Ucrainei, ea semnifică aplicarea forței în relațiile interstatale, ceea ce e ilegal conform cartei ONU.

Acțiunea regimului de la Kremlin nu se mai înscrie într-o logică rațională deoarece în operațiile de expansiune teritorială din 2014 îndreptate împotriva Ucrainei putem identifica elemente de politică externă a nazismului și a stalinismului.

Astfel, în urma acțiunilor strategice ale Rusiei, dacă parteneriatul cu NATO înseamnă agresiune armată împotriva unui stat partener fără a avea repercusiuni din partea Alianței, putem spune că Federația Rusă și-a atins parțial scopul de a compromite credibilitatea Alianței în fața statelor partenere. Strategia de compromitere a început în Georgia în 2008 și a continuat în Crimeea – 2014 și Estul Ucrainei în 2015.

Considerăm că nu poți construi nimic temeinic pe baze durabile, dacă securitatea socială, economică, politică și culturală sunt afectate într-o măsură atât de mare încât instituțiile statului de drept nu mai funcționează. Astfel Ucraina a ajuns în imposibilitate parțială de a se guverna și se află la un pas de eșec statal.

În opinia noastră, negocierile dintre separatiștii din estul Ucrainei, susținuți de Kremlin, și guvernul de la Kiev reprezintă drumul sigur către permanentizarea conflictului, deoarece nimic nu este mai permanent decât provizoratul, toate aceste acțiuni fiind repetate de către Moscova și în Transnistria dar și în conflictele înghețate din Caucaz. Încetarea parțială a conflictului din Ucraina reprezintă o pace strâmbă și nu un război drept.

Concluzionând putem afirma fără îndoială că în cazul agresiunii armate a Federației Ruse din Ucraina dreptul forței a primat cu siguranță forței dreptului internațional.

După ultimele evenimente petrecute în Ucraina și în urma desfășurării Summit – ului NATO din Marea Britanie se observă o repoziționare a forțelor armate ale Alianței pe flancul Estic și o mai mare preocupare în vederea acordării de fonduri bănești pentru înzestrare militară, modernizare și achiziții de noi capabilități necesare pentru asigurarea unei securități regionale care să permită dezvoltarea economică și socială continuă a statelor aliate.

Diferențele fundamentale de viziune strategică ale Federației Ruse și ale Alianței Nord Atlantice au depășit demult frontierele arealului Mării Negre, deși reverberațiile în arealul pontic și conotațiile cu privire la statele din această zonă și mai ales la intervenția Moscovei în Crimeea și Estul Ucrainei sunt subiectele de conflict ideologic pentru care până acum nu s-au găsit puncte comune de continuare a parteneriatului din cadrul consiliului NATO-Rusia.

În concluzie, considerăm că echilibrul amenințării reprezintă capacitatea sistemului regional de a contrabalansa schimbările de comportament ale unor state astfel încât statu-quoul întregului sistem să evolueze încet sau să rămână neschimbat.

Discontinuitatea în domeniul politic arătată de Ucraina prin pendularea între Uniunea Europeană și Federația Rusă este un exemplu elocvent pentru acțiunile de înfăptuire a politicii externe a celorlalte state din regiune. Opinăm că statele din regiunea Mării Negre nu-și mai pot permite discontinuități în domeniul politic și mai mult, ar trebui să facă pași concreți în promovarea unei ordini și culturi a cooperării zonale, acesta fiind un demers politic profund și de durată, facilitat de cunoașterea strategică.

La trecerea de 30 de ani de la căderea cortinei de fier, zona Mării Negre se confruntă cu o situație precară de securitate în care principalele probleme sunt confruntările etnice; tranziția economică îndelungată în statele foste socialiste; creșterea numărului imigranților și refugiaților; degradarea accentuată a mediului; conflictele culturale și religioase.

Statele din vecinătatea Mării Negre au nevoie să coopereze activ și eficient, să promoveze măsuri destinate creșterii încrederii în regiune și să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile privind reducerea armamentelor convenționale și retragerea forțelor militare staționate ilegal pe teritoriul altor state.

Luând în considerare evoluția dinamică a evenimentelor geopolitice din bazinul Mării Negre se observă faptul că situația mediului de securitate nu a luat deloc o turnură pozitivă, ci dimpotrivă, nici un conflict înghețat nu a fost încă soluționat, unele state au rămas instabile politic și economic, iar majoritatea eforturilor politice de democratizare a statelor foste socialiste din regiune se confruntă cu riscul reversibilității.

Statele ce fac parte din arealul Mării Negre trebuie să depășească stadiul de înțelegere ulterioară a unui eveniment, să valorifice lecțiile învățate și să ajungă la stadiul de anticipare.

Cunoașterea strategică este cheia conturării intereselor și stabilirii priorităților. Cea mai puternică resursă pentru conștientizarea problemelor și urgentarea soluționării lor este cunoașterea strategică (Maior et Konoplyov, 2011).

LISTA ABREVIERILOR

BLACKSEAFOR = Grupul de cooperare navală din Marea Neagră

BLACK SEA HAWK= Grupul de cooperare navală a Gărzilor de Coastă/Polițiilor de

Frontieră ale statelor riverane Mării Negre

BSBSI = Inițiativa privind Securitatea Frontierelor în zona Mării Negre

BSNC = Comitetului comandanților marinelor militare din Marea Neagră

BDI = Border Defence Inițiative

CCC SCOMAR = Centrul de Comandă și Control al Sistemul integrat de observare, supraveghere și control al traficului de nave la Marea Neagră

CEFTA = Acordul Central European pentru Liber Schimb

CON = Componenta Operațională Navală

CSAT = Consiliul Suprem de Apărare a Țării

CSI = Comunitatea Statelor Independente

FMI = Fondul Monetar Internațional

GUUAM = Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan și Moldova

INOGATE = Transportul Interstatal de Petrol și Gaze către Europa

ICE = Inițiativa Central Europeană

IGPF =Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române

MAARI = Inițiativa Regională pentru Migrație, Azil și Refugiați

NATO = Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

OBSH = Operațiunea Black Sea Harmony

OBSH PCC = Centrul Permanent de Coordonare al Operațiunii Black Sea Harmony

OCEMN = Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră

ONU = Organizația Națiunilor Unite

OPCOM = comanda operațională a operației BLACKSEAFOR

OSCE = Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

PETRA= Zona de Transport Pan-European;

PEV = Politica Europeană de Vecinătate

PESC = Politică Externă și de Securitate Comună

PfP = Partenership for Peace

P.N.U.D. = Programul Națiunilor pentru Dezvoltare

PSESE = Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

RCC = Regional Cooperation Council

SPAI = Inițiativa Anti-Corupție

SPOC = Inițiativa împotriva Crimei-Organizate

SUA = Statele Unite ale Americii

SECI = Comunitatea Democrațiilor, Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est

SMFN = Statul Major al Forțelor Navale

TRACECA = Coridorul de Transport Europa-Caucaz-Asia;

UE = Uniunea Europeană

UEA = Uniunea Economică Eurasiatică – Rusia, Belarus, Kazahstan

UNEP = Programul Națiunilor Unite pentru Mediu

URSS = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

REMN= Regiunea Extinsă a Mării Negre

ZEMN =Zona Extinsă a Mării Negre

TACOM = Comanda tactică a BLACKSEAFOR

BIBLIOGRAFIE

Documente oficiale:

AAP-15 – Glossary of Abbreviation Used in NA TO Documents

Doctrina acțiunilor întrunite ale forțelor armate, București, 2001.

Doctrina pentru operații întrunite multinaționale, S.M.G., București, 2001,

Memorandum de înțelegere între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea în cadrul Operațiunii Black Sea Harmony, publicat în Monitorul Oficial 424 din 24 iunie 2010.

Tratatul de la Berlin urmat de protocoalele Congresului, Editura Română Oficială, București, 1878.

Strategia de securitate națională a României, Monitorul Oficial al României, nr. 822/2001

Strategia militară a României, București, 2002.

Lucrări de specialitate:

1. Yitzhak Arad (2009). "The Holocaust in the Soviet Union". Nebraska Press, pg.211.

1. Ronald D. Asmus, Bruce P. Jackson, The Black Sea and the Frontiers of Freedom, june 2004.

1. Atanasiu, Traian; Zemba, Anatolie; Mihai, Cornel; Grad, Vasile; Marin, Gheorghe; Puterea maritimă și diplomația navală, Editura Militară, București, 1998.

2. Cătălin Iulian Balog, Securitate și echilibru în Regiunea Extinsă a Mării Negre,în „Infosfera”, anul I, nr. 4,2009, pg.29-30.

2. Barry Buzan; Popoarele, statele și teama, editura Cartier, Chișinău, 2000.

3. Raluca Miga- Beșteliu, Drept Internațional, Editura All, București, 1998, pg. 246.

4. A. Braun NATO – Russia Relations in the Twenty First Century, Routledge, 2008, pg.7.

3. Brzezinski, Zbigniew, Marea Tablă de Șah, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

4. Bușe, Dorel, Centre și raporturi de putere în relațiile internaționale în epoca Post război rece, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2012.

5.Bull H., Societatea anarhică,Editura Știința, 1998.

5.Calopăreanu, Gheorghe, Complexul de securitate "Zona extinsă a Mării Negre", Editura Universității Naționale de 'Apărare”Carol I”, București, 2012, pg. 29.

6. Caratheodory, Etienne, Du droit internațional concemant Ies grandes cours d eau, Leipzig, 1861.

7. Dașcovici,Nicolae, La Question du Bosphore et des Dardanelles, Génève, 1915.

8.Dolghin, Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice Ed.UNAp, București, 2004.

9.Dughin, Aleksandr, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica.ro, București, 2011.

10. Dan Dungaciu, Gabriela Tănăsescu, România și Rusia după 20 de ani: percepții, realități, perspective. Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2013, pg. 15.

10. Frunzeti, Teodor; Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2009.

11. Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2011, Enciclopedie politică și militară (Studii Strategice și de Securitate), Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2011.

12. Frunzeti, Teodor, Globalizarea Securității, Editura Militară, București, 2006.

13. Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Actes et documents relatifs à l’histoire de la régénération de la Roumanie,, București, 1889.

14. Gabriel Effendi Noradounghian, Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, Paris, Leipzig, Neuchâtel, 1897.

15. Gabriel, Naghi, Securitatea europeană: Fundamentări normative și instituționale, C.H.Beck, București, 2010.

16. Gh. Balaban, Securitatea și dreptul internațional: Provocări la început de secol XXI, C.H. Beck, București, 2006.

17. Hlihor, Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane — considerații teoretice si metodologice, Edit. Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005

18. Hans Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Polirom, lași, 2007.

19. Iulian, Chifu, Decizia de securitate în Republica Moldova: contribuții pentru o politică a României la răsărit, Editura Curtea Veche, București, 2009.

20. Iulian Chifti, Gândire Strategică, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2013.

21.Iordache, Constantin, Elemente de strategie maritimă, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000.

22. Kant, Immanuel, Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf, Berlin, 1795.

23. King, Charles, The Black Sea A History,Oxford University Press, Oxford, 2004.

24. Măleșcu, Simona-Valentina, Particularitățile Geopolitice ale Mării Negre Privind Gestionarea Situațiilor de Criză, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006.

25. Măleșcu, Simona-Valentina, Securitatea Navelor și Facilităților Portuare, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006.

26. Mureșan, Mircea; Văduva, Gheorghe; Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

27. Aydin, Mustafa, “Regional Cooperation in the Black Sea Area andits Integration into Euro-Allantic Structures" in The Role of the Wider Black Sea Area in a Future European Security Space, Occasional Paper, \ ol. 1, NATO Det'enee College, Research Branch, Rome, December 2005, pg. 31-32.

27. Neagoe, Visarion, Vulnerabilități, riscuri și amenințări/ Lumea 2005- Enciclopedie de politică militară, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.

28. Nicolaescu, George, Geopolitica Securității, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2010.

29. Nicolaescu G., Gestionarea crizelor politico-militare, Colecția GeoStrategie, Editura Top Form, București, 2003.

30. Niculae, Vâlsan Importanța Mării Negre în contextul geopolitic de la începutul mileniului III și reflectarea ei în conținutul și perspectivele acțiunilor forțelor navale: Teză de doctorat, UNAp ’’Carol I”, București, 2006.

31. Rumer, Eugene; Simon,Jefffei ; Contribuție la o Strategie Euroatlantică nPentru Regiunea Mării Negre, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006.

32.Tatistcheff, Serge, Alexandre I-er et Napoléon, d’après leur correspondance inédite (1801-1812), Paris, 1891.

33. Tracey, C. German, “Coridor of Power: the Caucasus and Energy Security", Caucasian Revif Affairs, vol. 2, Spring 2008, pg. 64-72.

33.Vasile Popa, Mihai Ștefan Dinu, România și procesul de stabilizare regional, Editura UNAp, 2008.

34.Văduva, Gheorghe, Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare, Ed. UNAp, București, 2005.

35. Liviu, B. Vlad/Gheorghe, Hurduzeu/Andrei Josan, „Geopolitical reconfigurations in the Black Sea Area at the beginning of the 21st century", Romanian Review on Political Geography, 11 th year,no.l / Anul XI, nr. 1,2009, pg 65-76.

35.A. Burian. Geopolitica lumii contemporane. Ed. Tipografia Centrală, Chișinău, 2003, p.36-40.

36.Adolf Grabowsky. Spațiul ca destin. Problema geopoliticii, 1933, apud Günter Heyden, Critica geopoliticii germane. Esența și funcția socială a unei școli sociologice reacționare, Editura Politică, București, 1960, p.121.

37.D. Frăsineanu. Geopolitica, Fundația Română de Mâine, București, 2007, p. 11, 15.

38.I. Conea, Geopolitica, o știință nouă, în „Sociologia românească”, nr. 9-10, an II/ 1937, București; apud Emil I. Emandi, Gheorghe Buzatu, Vasile S. Cucu, Geopolitica, vol. I, Editura „Glasul Bucovinei”, Iași, 1994, p.18.

39.Karl Haushofer, Erich Obst, Herman Lautensach, Otto Maull, Bausteine zur Geopolitik, 1928, apud I.N. Sava, p.111; F.Encel. Orizonturi geopolitice. Ed. Cartier. Chișinău, 216 p.

40.P. Dobrescu. Geopolitica. Ed. Comunicare, București , 2008, p. 25-30.

41. Roșu Marius, Geopolitica Frontierelor în Regiunea Extinsă a Mării Negre în perioada post Război Rece, articol apărut în lucrările Conferinței Științifice Internaționale Strategii XXI, Complexitatea și Dinamismult Mediului de Securitate, CSSAS, București, 2015, vol. 1; articol disponibil și la adresa web http://cssas.unap.ro/ro/pdf carti/conferinta 2015 voi l.pdf, accesată pe 09.10.2015

41.Rudolf Kjellen. Der Staat als Lebensform, Leipzig, 1917, apud Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. Școala geopolitică germană, Editura Info-Team, București, 1997, p. 68.

42. O. Serebrian. Politică și geopolitică. Ed. Cartier, Chișinău, 2004, 159 p.; O. Serebrian. Politosfera, Ed. Cartier, Chișinău, 2001, p.272; O. Serebrian. Geopolitica spațiului pontic. Ed. Cartier, Chișinău, 2006, 208 p.; A. Burian. Geopolitica lumii contemporane. Ed. Tipografia Centrală, Chișinău, 2003, 456 p.

43. Duygu Sezer, The Black Sea Politic and Turkey, in: Mustafa Aydin (ed.), Turkey at the Threshold of the 2 Ist Century, Ankara 1998, pg.70.

42. Anton, S. Crimeea 2014-between strategic shock and strategic surprise. Proceding International scientific Conference Strategies XXI, 12-th edition. The complex and dynamic nature of the security environement. V. I, Nov. 25-26, Bucarest, 2014, p. 97-104.

43. Apostol, S. Republica Moldova și România: două entități politice românești sau state străine. În: Revista istorică. Tom. VI, București, 1995, nr.56, p.471-476.

44. Atanasiu, M. Rolul Ucrainei în politica expansionistă a Federației Ruse. Gândirea militară românească. Revista de teorie și știință militară editată de Statul Major General al Armatei Române, București, nr. iulie-august, 2014.

45. Atanasiu, M., Calopăreanu, M. Capacitatea combativă a forțelor militare ale Federației Ruse. Mit sau realitate. Revista de Științe Militare. Secția de Științe Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România, nr. 2 (43), anul XVI, 2016, p.68-80.

46. Daniel Bartha și Anna Peczeli, Nuclear Arms Control: Implications from the Crisis in Ukraine, Research Paper, 108, Research Division of NATO Defence College, Roma, februarie 2015

46. Barkhudaryan, L. Economic Development Chalenges of Armenia The South Caucazus 2018. Facts, Trends, Future Scenarios’’. Tbilisi: Konrad Adenauer Stiftung, 2013, 370 p.

47. Bănică, D-N. Summitul NATO 2014-implicații viitoare. Impact Strategic, Universitatea Națională de Apărare ,, Carol I’’ , Centrul Studii Strategice de Apărare șI Securitate, nr.4, 2014, p.36-44.

48. Bencheci, D. Tabla de șah politic transnistrean – factor de risc al ordinii naționale. Studia Securitatis. An. V, nr.1, Sibiu, România, 2001, pp. 110-117.

49. Berbeca, V. Consecințele extinderii UE asupra securității Europei de Est. Unificarea Europeană. Filosofia viitorului. Chișinău: Institutul de Studii Politice și Relații Internaționale, 2005, p. 46.

50. Buța, V. Hibriditatea conflictului din Ucraina. Revista de Științe Militare. Secția de Științe Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România, nr. 2 (43), anul XVI, 2016, p. 55-67.

Carpenter Jennifer (20 iunie 2011). "Early human fossils unearthed in Ukraine". BBC.

51. Carpinschi, G. M. Politica externă și diplomație. Iași: Sf. Mina, 2007, 129 p.

52. Cebotari, S. Strategiile Federației Ruse de menținere a sferei de influență în spațiul est -european. În: Moldoscopie (probleme de analiza politica ), nr. 3(LXII), Chișinău: CEP USM, 2015, p. 142-158.

53. Cebotari, S. Evoluția politicii externe și a interesului național al Federației Ruse în contextul noilor metamorfoze geopolitice. În: Studia Securitatis. nr.3, Sibiu, România, 2014, pp.64-78.

54. Cebotari, S. Relațiile Federația Rusă –SUA în contextul noilor metamorfoze geopolitice. În: Revista Militara. Studii de Securitate și Apărare, Chișinău: Academia Militara a Forțelor Armate ,,Alexandru cel Bun’’, nr.2, 2014, pp.20-37.

55. Chaudet, D., Parmentier F., Pelopidas, B. Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în Statele Unite și în Rusia. Chișinău: Cartier, 2008, 336 p.

56. Chifu, I. ,,The East-West Black Sea-Caspian Sea Strategic Corridor. București : Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale, 2014, 252 p.

57. Chifu, I., Nantoi, O., Getmanchuk, A. ,,Prospective on Ulraine crisis. A trilateral approache’’. București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale ,, Ion I.C. Brătianu’’, 2015, p.488

58. Costea (Ghimiș), A. M. The EU and Russia: an impossible twoas one? Proceding International scientific Conference Strategies XXI, 12-th edition. The complex and dynamic nature of the security environement. V. I, Nov. 25-26, Bucarest, 2014, p. 123-129.

58. N. Dașcovici. La Question du Bosphore et des Dardanelles, Génève, 1915, pg.240-241

59. N. Dașcovici, Marea noastră sau regimul Strâmtorilor, Iași, 1937, pg 144-145.

59. Dobrescu, P. Geopolitica. București: Comunicare.ro., 2008, p.422

60. Dorca, C. L. The ucrainian euromaidan and its effects. Strategic Impact, Universitatea Națională de Apărare ,, Carol I’’ , Centrul Studii Strategice de Apărare și Securitate, nr.1, 2015, p. 160-170.

61. Dufourq, Jean, “Introduction ", The Role of the Wider Black Sea Area in a Future European Security Space,Occasional Paper, Voi. 1, NATO Defcnce Collegc, Research Branch, Rome, December 2005. pg.7

61. Eșanu, C., Șoldău, C. Rolul organismelor internaționale în gestionarea conflictelor din zona Mării Negre. În Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, seria „ Lucrări studențești. Științe socioumanistice”, Chișinău: CE EEP, 2011, p. 271-275.

62. Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicționar de Relații Internaționale englez-român, Editura Universal București, 2001. pg. 136,

62. Frăsineanu, D. Geopolitica. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București: Fundația România de Mâine, 2007, p.332

63.Friedman, G. Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI. București: Litera, 2009, p.213

64. Friedman, G. Flash points. The emerging crisis in Europe. USA : Copyright, 2015, p. 258

65. Theodor Frunzeti, Globalizarea Securității, Editura Militară, București, 2006

65. Frunzetti, T., Zodian, V. Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate). București: Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009, p. 1104.

66. Frunzetti, T. Securitatea în regiunea Mării Negre. Revista de Științe Militare.Secția de Științe Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România, nr. 2 (43), anul XVI, 2016, p. 5-11.

67. Giragosian, R. Dimension: Armenian Perspective. The South Caucazus 2018. Facts, Trends, Future Scenarios’’, Tbilisi: Konrad Adenauer Stiftung, 2013, p. 370

68. Ghica, L., Zulean, M. Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese. Iași: Polirom, 2007, p.117-118.

69. Alexander Goncharenko, Caspian- Black Sea Hew Security Challenges and the Regional Security Structures, “W Quarterly Journal”. 2002.

69. Gonzales, F. J. Ruiz. El concepto de la politica exterior de Rusia: un studio comparativo. Instituto Espanol de Estudios Estrategicos. Documento Marco, 06, 2011, 22 p.

70. Gorceac, S., Dumitraș T., Rusandu, I. Conceptul „interes național” în geopolitică. În: Economica. Supliment. – Chișinău: Academia de Studii Economice, 1997, p.24.

71. Greco, E., Alcaro, R., Fabbri,V. Le relazioni della Russia con Europa e Stati Uniti sviluppi recenti e scenari futuri. nr. 76, Settembre, 2007, p. 35

72. Grecu, M., Țăranu, A. Trupele ruse în Republica Moldova. Chișinău: Litera Internațional, 2004, p.872 73. Gribincea, M. Politica rusă a bazelor militare. Moldova și Georgia. Chișinău: CIVITAS, 1999, p. 3.

74. Gullo, D., Tuñón, J. El gas ruso y la seguridad energetica europea. Interdependencia tras las crisis con Georgia y Ucrania. Revista Cidob d’Afers Internationales , nr. 88, p. 177-199.

75. Hardy Bruce; Marvin Kay; Anthony E. Marks; Katherine Monigal (2001). "Stone tool function at the paleolithic sites of Starosele and Buran Kaya III, Crimea: Behavioral implications". PNAS. pg. 10972–10977.

75. Nicholas Geoffrey Lemprière Hammond (1959). A history of Greece to 322 B.C. Clarendon Press. pg. 109.

75. Hernández, J. M. Las relaciones de Rusia con la Unión Europea: desafíos y propuestas . Documento de Trabajo 39/2009. Fundacion Alternativas.Observatorio de politica exterior Español. 2009, p. 44

76. Hoffecker John F. (2002). Desolate Landscapes: Ice-Age Settlement in Eastern Europe. Rutgers University Press.

76. Ibos-Hervé, C. Les diplomates russes et la politique étrangère. L e s É t u d e s d u C E R I , nr. 32 octobre, 1997.

77. Iliescu, M. Marea Neagră în contextul geostrategic actual. Revista de Științe Militare. Secția de Științe Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România, nrr. 2 (43), anul XVI, 2016, p.133-140.

78. Halil Inalcik. "Servile Labor in the Ottoman Empire" in A. Ascher, B. K. Kiraly, și T. Halasi-Kun (eds), The Mutual Effects of the Islamic and Judeo-Christian Worlds: The East European Pattern, Brooklyn College, 1979, pg. 25–43.

78. Kakachia, K. & Cecire M. Georgian Foreign Policy. The quest for Sustanaible Security. Tbilisi: Konrad Adenauer Stiftung, 2013, p. 219

79. Kellermann, A. E. Uniunea Europeană. Un proces de integrare continuă. Cluj-Napoca: Publishing, 2010, p.437

80. Kissinger, H. Diplomația. București: ALL, 2008, p. 780

81. Russians in the Former Soviet Republics de Pål Kolstø, Indiana University Press, 1995, (pg. 194)

81. Las implicaciones de la geopolitica energetic de rusia en la zona dek Caucaso: impacto de posicionamiento estrategico de Estados Unidos 2000-2006. p.115

82. Leancă, Iu. „Evoluția relațiilor externe”. În: Tranziția. Retrospective și perspective. Chișinău: Adept, 2002. p. 361-389.

83. Maior, Gh. C., Konoplyov S. Cunoaștere strategică în zona extinsă a Mării Negre. București: RAO, 2011, p.251

84. Manvelyan, A. Energy Securitty in Armenia: Chalenges and Opportunities. The South Caucazus 2018. Facts, Trends, Future Scenarios’’, Tbilisi: Konrad Adenauer Stiftung, 2013, p.370

85. Matei, H., Negguț, S., Nicolae, I. Enciclopedia Statelor lumii. București: Meronia, 2016, p. 447

85. H. Mackinder, "The Geographical pivot of history", The Geographical Journal, vol. 23, nr 4, April 1904, pg. 421-437

86. Motuzaite-Matuzeviciute Giedre; Sergey Telizhenko și Martin K. Jones; (2013). "The earliest evidence of domesticated wheat in the Crimea at Chalcolithic Ardych-Burun". Journal of Field Archaeology. pg. 120–128.

86. Miroiu, A., Ungureanu, R. Manual de Relații Internaționale. Iași: POLIROM, 2006, p.350

87. Minns Ellis Hovell (1913). Scythians and Greeks: A Survey of Ancient History and Archaeology on the North Coast of the Euxine from the Danube to the Caucasus. Cambridge University Press.

87. Morgenthau, H. Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace. Iași: Polirom, 2007. p. 735

88. Mureșan M., Confluente și parteneriate la Marea Neagră, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate și stabilitate în bazinul Mării Negre, Edit. Universității Naționale de Apărare „Carol I". București 2005, pg. 218-227

88. Mustafa, "Regional Cooperation in the Black Sea and the role of Institutions", Perceptions, Autumn 2005. pg 59-60

88. Gabriel Naghi, Securitate europeană: fundamentări normative și instituționale, C. H. Bech, București, 2010, pg.87

88. Neacșu, M-C. Conflictele geoeconomice vs. conflicte geostrategice. Studiu de caz: Rusia-Occident. Impact strategic. nr. 1/58. București: Universitatea Națională de Apărare ,, Carol I’’. Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 2016, p. 13-22.

89. Gabriel Effendi Noradounghian, Recueil d'actes internationaux de l'empire ottoman, Paris, Leipzig, Neuchâtel, 1897, p.322, pg. 324-325

89. O’Hara, S. L. Great game or grubby game? The struggle for control of the Caspian, Geopolitică 9, no. I (2004), pg.148.

89. Рanța, R. Роlitica еxtеrnă a Rusiеi роstsоviеticе întrе hard роwеr și sоft роwеr. În: Științе роliticе, rеlații intеrnațiоnalе, studii dе sеcuritatе, a VII-a Conferință internațională, 24-26 mai, Sibiu, Rоmânia, 2013, рp. 321-332.

90. Popescu, I. C.Observații privind actualitatea războiului hybrid. Studiu de caz: Ucraina. Impact Strategic, Universitatea Națională de Apărare ,, Carol I’’ , Centrul Studii Strategice de Apărare șI Securitate, nr. 4, 2014, p.124- 137.

91. Popescu, A. I. C. Russia’s strategy in sub-saharan security in the wake of the Ukrainian crisis. Proceding International scientific Conference Strategies XXI, 12-th edition. The complex and dynamic nature of the security environement. V. I, Nov. 25-26, Bucarest, 2014. p. 106-112.

Prat Sandrine; Péan Stéphane C.; Crépin Laurent; Drucker Dorothée G.; Puau Simon J.; Valladas Hélène; Lázničková-Galetová, Martina van der Plicht, Johannes și restul (17 iunie 2011). "The Oldest Anatomically Modern Humans from Far Southeast Europe: Direct Dating, Culture and Behavior".

92. Racheru, I., Secrieru, S., Grãmadă, A. Caucazul de Sud după 20 de ani. Regimuri politice, securitate și energie. București, 2012, p.254

93. Ramunas Vilpisaukas. Raimondas Alisaukas, Laurynas Kasciunas , Zivile Dambrauskaite, Vytautas Sinica, Ihor Levchenko. Victor Chirila, Eurasian Union a Challenge for the European Union and Eastern Partnership Countries, 2012.

93. Saca, V. Evoluția conceptului de interes național în condițiile globalizării. ”Interacțiuni în contextul globalizării’’. Materialele Conferinței științifice internaționale din 20-21 noiembrie 2004. Iași: PAN EUROPE, 2005, p. 120.

93. Sarcinschi, Alexandra, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate: zona Mării Negre și Balcani,III Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, pg.39.

94.Serebrian, O. Politosfera. Chișinău: Cartier, 2001, p. 272.

95. Serebrian, O. Politică și geopolitică. Chișinău: Cartier, 2004, p. 160

96. Serebrian, O. Geopolitica spațiului pontic. Chișinău: Cartier, 2006, p.208

97.. Serebrian, O. Dicționar de geopolitică. Iași: Polirom, 2006.

98. Serebrian ,O. Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică. Chișinău: Cartier, 2014, p.

251

99. Simion, T. P. Noua (dez)ordine geopolitică mondială. Târgoviște: Valahia. University Press, 2011, p. 367

100. Stoica, A. The geopolitical and geostrategical environement in the area of interest, in the current international context. Strategic Impact, Universitatea Națională de Apărare ,, Carol I’’ , Centrul Studii Strategice de Apărare șI Securitate, nr.1, 2015, p.51-62.

101. Strauțiu, E. Forțele militare în regiunea transnistreană. Evaluări cantitative și calitative. În: Studia Securitatis. Anul 8, No. 2, Sibiu, România, 2014, p. 142-150

102. S. Tatistcheff, Alexandre I-er et Napoléon, d’après leur correspondance inédite, Paris, 1891, pg.329-413.

102. Tămas, S. Geopolitica, o abordare prospectivă. București: Noua Alternativă, 1995, p. 201.

103. Țăranu, M. Geopolitica. Concepte și teorii social-politice. Iași: Instiutul European, 2011.

104. Țâcu, V. Dniestr region in the geostrategy of Russian Federation . Studia Securitatis, Sibiu, nr. 3, 2014, pp. 55-64.

105. Terterov, J. Van Pool, S. Nagomyy, Russian geopolitical power in the Black and Caspian Seas region: implications for Turkey and the world, Insight Turkey, vol.12, nr. 3,2010, pg. 191-203.

105. Trinkaus Erik; Blaine Maley și Alexandra P. Buzhilova; (2008). "Brief Communication: Paleopathology of the Kiik-Koba 1 Neandertal". American Journal of Physical Anthropology. pg. 106–112.

105. Tsetskhladze Gocha R, ed. (2001). North Pontic Archaeology. Brill Academic Publishers. pg. 167.

105. Wheelis M. (2002). "Biological warfare at the 1346 siege of Caffa.". Emerg Infect Dis. Center for Disease Control. pg. 971–5.

105. Nicolas Werth, Karel Bartosek, Jean-Louis Panne, Jean-Louis Margolin, Andrzej Paczkowski, Stephane Courtois, Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression, Harvard University Press, 1999, hardcover, pg. 100,capitolul 4: The Red Terror

105. Agnia Grigas, Crimeea și noul imperiu rus, Corint, 2017.

106. Zbigniew Brzezinski, Marea tabla de șah: Supremația americană și imperativele sale geostrategice. Editura Universul enciclopedic, București, 2000, pg. 54

Periodice și publicații seriale:

1.Asmus, Ronald; Jackson, Bruce, The Black Sea and the Frontiers of Freedom,

în „Policy Review”, iunie 2004.

2.A., Samarin, “Moscow and Washington: Breaking Stereotypes”, Nezavisimaia Gazeta, 29 January 2010.

3.Bădălan E., Securitate și cooperare în spațiul extins al Mării Negre, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Securitate și stabilitate în bazinul Mării Negre, Edit. Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.

4.B., Jackson, “The Soft War for Europe‘s East”, Policy Review, No. 137,June/July 2006.

5.B. Johnson, “History Turns Inside Out as Russia Asks to Join NATO”, Daily Telegraph, 21 decembrie 1991.

6.Carol Migdalovitz, Turkey: Politics of Identity and Power, Congressional Report Service, septembrie 2010.

7.Cătălin Iulian Balog, Securitate și echilibru în Regiunea Extinsă a Mării Negre, în „Infosfera”, anul I, nr. 4,2009.

8.C. Sweeney, “Russia-Very Alarmed‘ at Iranian Nuclear Stance”, Reuters,19 February 2010.

9.Cohen, Richard; Michalka, Micha ,Cooperative Security-New Horizons for International Order, The Marshall Center Papers, no 3, 2004.

10.Dobrițoiu C., Stabilizarea zonei Mării Negre prin cooperare politico-militară, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Securitate și stabilitate în bazinul Mării Negre, Edit. Universității Naționale de Apărare”Carol I”, București, 2005.

11. Duță, Paul, Două concepte pentru Zona Extinsă a Mării Negre, Impact Strategic nr. 1/2005, Editura UN Ap, București.

12. Encyclopædia Britannica

12.Eugene B. RUMER and Jeffrey SIMON, Contribuție la o strategie euroatlantică pentru regiunea Mării Negre, Caiete euroatlantice, nr.2/2006, Editura UNAp.

13.Euresia Daily Monitor – Fundația Americană Jamestown, care preia date publicate de presa rusă

14.Eurisc Foundation, Romanian Institute Of International Studies (IRSI), București, vol. IV

15.Forsyth, Michael, Finesse: A Short Theory of War, în Military Review, July/Aug 2004.

16, Francis Ghiles, Why Should Turkey Play by Western Rules, Barcelona Centre for International Affairs, ianuarie 2011.

17. Frunzeti, Teodor, Implicații ale modificării concepției de amplasare a scutului antirachetă american în Europa asupra securității europene și relației transatlantice,în Impact Strategic, nr 4, București, 2009.

18.George Cristian Maior, Sergei Konoplyov, Cunoaștere strategică în zona extinsă a Mării Negre, Editura Rao, București, 2011.

19.Goncharenko, Alexander, Caspian – Black Sea New Security Challenges and the Regional Security Structures, în “The Quarterly Journal”, 2002.

20.Gheorghe Vlăsceanu, Active geo-strategic players, geopolitical pivots and the changing balance of power in Eurasia, Revista Română de Geografie Politică, nr. 1, mai 2010.

21.Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicționar de Relații Internaționale englez- român, Editura Universal Dalsi, București, 2001.

22.Guenther Seufert, Foreign Policy perception in Turkey, The Turkish Economic and Social Studies Foundation, iunie 2011.

23.G., Hall, T., Grant, “Russia, China, and the Energy -Security Politics of the Caspian Sea Region after the Cold War”, Mediterranean Quarterly, Vol. 20 No. 2, Spring 2009.

24.J. Headlez, “Sarajevo, Fevruarz 1994: The first Russia / NATO Crisis of the Post Cold War era”, Review of International Studies, vol.29, nr.2,2003.

25.J. A. Schulte, Beyond the Buzzard: Toward a Critical Theory of Globalization. în Koffinan Eleonore și Gillian Youngs (eds.), “Globalization. Theory and Practice”, Pinter, London, 1966.

26.Karol Kujawa, The Elections in Turkey. The Consequences for its Domestic and Foreign Policy, The polish Institute of International Affairs, iunie 2011.

27.Kir S., Securitatea maritimă în Marea Neagră. „BLACKSEAFOR ” și operația „BLACK SE A HARMONY”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Securitate și stabilitate în bazinul Mării Negre, Edit. Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.

28.Milner, Helen, International Theories of Cooperation Among Nations: Strengths and Weaknesses, în World Politics, nr. 44(3)/1992.

29.Mureșan M., Confluențe și parteneriate la Marea Neagră, Centrul de Studii j Strategice de Apărare și Securitate, Securitate și stabilitate în bazinul Mării I Negre, Edit. Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2005.

30.Oana Simion, “Relația Rusia – NATO după destrămarea URSS: De la Războiul Rece la Parteneriatul pentru Pace”, Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, nr. 3, 2009.

31.O., Thranert, “NATO, Missile Defence and Extended Deterrence”, Survival* Vol. 51 , No. 6, December 2009-January 2010.

32.Cf. O’Neill, Kate; Balsiger, Jôrg; VanDeveer, Stacy, Actors, Norms, and Impact: Recent International Cooperation Theory and the Influence of the Agent- Structure Debate, in Annual Review of Political Science, nr. 7/2004.

33.Petre Duțu, Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale, Editura UN Ap “Carol I”, București, 2007.

34.Policy Paper 7, Institutul Diplomatic Român

35.Policy Paper 9, Institutul Diplomatic Român

36.Policy Paper 13, Institutul Diplomatic Român

37.Romainian Journal of International and Regional Studies, Energy Security in a Changing World, Edit. EURISC FOUNDATION, vol. IV

38.Rumer, Eugene; Simon, Jeffrei; Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, Institute for National Strategic Studies Occasional Paper 3, National Defense University Press, Washington, D.C., April 2006.

39.R.C.Nation, A. Samarin, “Moscow and Washington: Breaking Stereotypes”, Nezavisimaia Gazeta, 29 January 2010.

40.Turkey and the Middle East: Ambitions and Constraints, Europe Report, no 203, aprilie 2010.

41.S., Mahnovski, “Natural Resources and Potential Conflict in the Caspian Sea Region”, in O. Oliker and T.S. Szayna (eds.), Fault lines of Conflict in Central Asia and South Caucasus: Implications for the US Army, Santa Monica CA, RAND, 2003.

42. Uslu, Nasuh, The Russian, Caucasian and Central Asian Aspects of Turkish Foreign Policy in the Post Cold War Period, în .Alternatives. Turkish Journal of I International Affairs”, vol. 2, nr. 3&4, Fall & Winter 2003.

43. Vâlsan, Niculae, Considerații privind participarea forțelor navale române la promovarea securității și stabilității in regiunea Mării Negre, Buletinul Forțelor Navale nr. 6/2007

44. Vlăsceanu, Gheorghe, Active geo-strategic players, geopolitical pivots and the changing balance of power in Eurasia, în Revista Română de Geografie Politică, nr.1,mai 2010.

45. Note de recherche stratégique 8 Analyse de la crise ukrainienne. Regards universitaires (vol. 2). Dossier rassemblé par Frédéric Charillon. Institut de Recherche Strategique de L’Ecole Militaire. Ministere de la Defense. p. 20

46. Summitul NATO de la Lisabona, noul concept strategic și noile evoluții în politica de securitate NATO. Jurnal academic, decembrie, 2010, ediția 13.

47. Tratatul de la Berlin urmat de protocoalele Congresului, Editura Română Oficială, București, 1878.

48. Jan Abts, NATO’s Very High Readiness Joint Task Defence, Can the VJTF give new elan to the NATO Response Force? , Research Paper, Researcher Division, NATO Defence College, Rome, No 109, February, 2015.

49. Karl-Heinz Kamp, “ Five Long-Term Challenges for NATO beyond the Ukraine Criris,” NDC Research Report, Iulie 2014, pg.5.

50. Stanley Sloan, “ A Successful NATO Summit ? Proof will be in the Pudding, “ War on the Rocks, 10 septembrie 2014.

51. Daniei Biro, Relații internaționale contemporane: teme centrale in politica mondială, 2013,pg. 162-183

52. Turkey and the Middle East: Ambitions and Constraits, Europe Report, no 203, aprilie 2010

53. Karol Kujawa, The Elections in Turkey. The Consequences for its Domestic and Foreign Policy. The polish Institute International Affairs, iunie 2011

54. Carol Migdalovitz, Turkey: Politics of Identity and Power, Congressional Report Service, septembrie 2010

55. Gunther Seufert, Foreign Policy perception in Turkey, The Turkish Economic and Social Studies Foundation, iunie 2011

56. Ileana Racheru, Policy Paper nr. 7/2014, Institutul Diplomatic Român

57. Armaud Dubien, Jordi V. Fanes, ”Security and Energy Security in the Black Sea Region” studiu cerut de European Parliament Committee on Foreign Affairs, 2010.Disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/activities/committees/studies.do?language-FN

58. S. Mahnovski, “Natural Resources and Potential Conflict in the Caspian Sea Region”, in O. Oliker and T.S. Szayan (eds.), Fault lines of Conflict in Central Asia and South Caucasus: Implications for the US Army, Santa Monica ca RAND, 2003.

59. G. Hall, T. Grant, “Russia, China, and the Energy Security Politics of the Caspian Sea Region after the Cold War Mediterranean Quarterly, Vol. 20, No. 2, Spring 2009, pg. 113-137.

60. O. Thranert “NATO Missile Defence and Extended Deterrence”, Survival, vol 51, no. 6, december 2009 – january 2010, pg 63 – 76

61. C. Sweeney “Russia- Very Alarmed' at Iranian Nuclear Stance ", Reuters, 19 February 2010

62. Institutul „Ovidiu Șincai , Raport de analiză politică: Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare. București, septembrie 2015, pg.11.

63. Dmitri Trenin, NATO și Rusia: Gânduri care trezesc la realitate si sugestii practice, NATO Review, nr. 2, 2007 Disponibil la: http://www.nato.int/docu/review/2007/issue2/romanian/artl.html.

64. B.Johnson, “History Turns Inside Out as Russia Asks to Join NATO", Daily Telegraph. 21 decembrie 1991

65. J. Headley, “Sarajevo, February 1994: The first Russia / NATO Crisis of the Post Cold War era”, Review of International Studies, vol.29, nr.2, 2003, pg.209.

66. Oana Simion, Relația Rusia / NATO după destrămarea URSS: de la Războiul rece până la Parteneriatul pentru Pace, revista de Științe Politice și Relații Internaționale, vol VI, nr. 3, București, 2009, pg. 117-129.

67. U.S. Departament of Energy, Energy Information Agency, „Turkey”, Country Analysis Briefs iulie 2006. www.eia.doc.gov/emeu/cabs/turkey.html

68. Une Europe sûre dans un monde meilleur. Stratégie européenne de sécurité, Bruxelles, le 12 décembre 2003, pg.l.

69. S. Ganze , “The EU Policy Toward Russia: Extending Governance Beyond Borders? ” in DeBardeleben (editor).

The Boundaries of EU Enlargement: Finding a Place for Neighbour. Palgrave Macmillan, New York 2007, pg.53 -69

70. M. Emerson – The Elephant and the Bear Try Again: Options for a New Agreement between the'EU and Russia, Brussels, CEPS, 2006, pg. 1-18.

71. N. Popescu, A. Wilson, The Limits of Enlargement – lite: European and Russian Power in the Troubled Neighbourhood, European Council on Foreign Relations, London, 2009, pg. 42.

72. C.Nitoiu,“Reconceptualizing Cooperation’ in EU-Russia Relations”, Perspectives on European Politics Society, vol.12, nr. 4,2011, pg. 467.

73. A.,Pop, D., Manoleli, “Spre o strategie europeana în bazinul Marii Negre. Cooperarea Teritoriala" European Institute in Romania, Bucharest, 2007, pg.10

74. Forsyth Michael, Finesse: A Short Theory of War, In Milithary Review, July Aug 2004. pg. 17.

75. Sandală Cincă, NATO și perspectivele securității la Marea Neagră, în Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, nr. 1, București, 2009, pg.4.

76. Dimitrios Tryantaphyllou, "Paradoxurile" securității din regiunea Mării Negre ", Southeast European and Black Sea Studies, vol. 9, n ° 3, septembrie 2009, 226, nota 4.

77. D. Boltenkov (Ed.), „Russia’s New Army”, Centrul pentru Analiza strategiilor și tehnologiilor, Moscova, 2011, 82. Vezi Igor Delanoe, „La flotte de la mer Noire, de Catherine II à Vladimir Poutine: un outil de puissance au service des ambitions méditerranéennes de la Russie (1783-2012)” 785.

78. „Ucraina: Putin semnează anexarea Crimeii ", BBC News 21 martie 2014.

79. Publicația Joint Doctrine 0–10. British Maritime Doctrine, 2011, V.

80. „Sectorul naval în Rusia”, Publicația Services économiques, Direction générale du Trésor, 1Iunie 2013.

81. Valeri Ratchev, ‘”Black Sea: a New Analytical Framework is Needed’, in ‘Crimea’s Problems in the Context of Regional Security’, publicat în National Security and Defense, n° 4–5, 2001, 47, citat de Deborah Sanders, ‘Between Rhetoric and Reality: the decline of Russian Maritime Power in the Black Sea’, art. cit., 45.

82. "Un nou sistem de comandă pentru armata rusă", Ria Novosti 15 iulie 2010.

83. Christian Le Miere, „Evaluating Russia’s Black Sea Fleet”, IISS Voices, 26 februarie 2014

84. "Четыре флота водной Средиземке ' ( "Patru Flote într-o singură Mediterană"), Nezavissimaïa Gazeta 14 ianuarie 2013.

85. "Marina rusă începe formare Task Force-ului (Grupului operativ) Mediteranean", RIA Novosti, 11 martie 2013.

86. "Grupul operativ naval rusesc care urmează să fie desfășurat în Marea Mediterană", Interfax, 25 Februarie 2013.

87. „Cabinetul Miniștrilor din Cipru a aprobat utilizarea bazei Paphos de către aeronavele ruse”, Vocea Rusiei, 10 Ianuarie 2014.

88. "Nave de război rusești opresc în Cipru, destinația presupusă fiind Siria", Famagusta Gazette, 16 iulie 2012.

89. „Guvernul refuză cererea Rusiei de a înființa o bază militară în Muntenegru ", Balkan Independent news Agency, 20 decembrie 2013.

90. „Sisi al Egiptului vede o noua cooperare în domeniul apărării cu Rusia", Reuters, 14 noiembrie 2013.

91. „Rusia va furniza Algeriei două submarine de tip Varshavianka”, Itar-Tass, 21 februarie 2014.

92. Baza de date SIPRI referitoare la Contractele de Armament.

93. "Rusia încheie acorduri cu Ucraina referitoare la Flota Mării Negre ", Ria Novosti, 02 aprilie 2014.

94. „Harkov semnat”, Postul Kiev, 21 Aprilie 2010.

95. „Planurile Rusiei referitoare la Flota Mării Negre: Reînarmarea ", RIA Novosti, 23 februarie 2013.

96. „Kievul și Moscova vor actualiza grupurile de lucru privind Flota Mării Negre din Crimeea ", Ria Novosti, 23 februarie 2013.

97. "Rusia va prezenta proiectul Programului de dezvoltare a Flotei Mării Negre până în iunie", Ria Novosti, 25 Aprilie 2014.

98. "Disputa Ucraina-Rusia referitoare la strâmtoarea Kerci rămîne nerezolvată", Ria Novosti, 11 noiembrie 2010.

99. "Gazprom dorește să înființeze două societăți mixte cu Naftogaz-ul Ucrainei", Ria Novosti, 01 decembrie 2010.

100. "Rusia returnează 13 din cele de 70 nave militare din Crimeea, Ucrainei", Ria Novosti, 21 aprilie 2014.

101. "România solicită o prezență militară mai mare a SUA în Marea Neagră", Reuters, 1 Mai 2014.

102. „Au inceput exercitiile navale comune SUA – Romania – Bulgaria in Marea Neagra. Distrugatorul american USS Truxtun participa alaturi de fregata Regina Maria” Hotnews, 12 martie 2014

103. Giorgi Menabde, "Armistițiul olimpic dintre Rusia și Georgia", Eurasia Daily Monitor, Volumul 11, Ediția 74, 2014.

104. „Perekop urmează să fie reparat sub supravegherea RS (Registrul Costrucțiilor Navale din Rusia), Flotprom, 19 iulie 2013.

105. "Navele Flotei Mării Negre au fost detașate pentru mai mult timp în Marea Mediterană, în 2012", Rusnavy, 15 Noiembrie 2012.

106. Dmitri Gorenburg, "Noile state de plată aprobate", Reformă Militară Rusă, 13 decembrie 2011

107. Dmitri Gorenburg, "Satisfacția la locul de muncă în rândul ofițerilor ruși", Reforma Militară Rusă, 05 iunie 2012.

108. Înființarea Centrului construcțiilor și reparațiilor navale de Sud (OCK), site-ul oficial al OSK 25 ianuarie 2013.

109. „Rusia: 10 miliarde de dolari în șantierele navale ", Le Figaro, 1 iunie 2013.

110. „Ministerul rus pentru Comerț a decis dezvoltarea a trei șantiere navale în Crimeea", Flotprom, 20 mai 2014.

111. Ministerul rus de Apărare Plasate face o comandă de 140 milioane de dolari la șantierul naval din Crimeea ", Ria Novosti 17 aprilie 2014.

112. George Friedman. “Borderlands: First Moves in Romania”, text publicat pe site-ul Stratfor. Global Intelligence, 27 mai 2014, studiu disponibil la adresa de Internet http://www.stratfor.com/weekly/borderlands-firstmoves-romania,

accesat pe 11.09.2014

113. Romainian Journal of International and Regional Studies, Energy Security in a Changing World, Edit. EURISC FOUNDATION, vol IV, pg 61.

114. Eurisc Foundation, Romanian Institute Of International Studies (IRSI), București.

115. Gheorghe Vlăsceanu, Active geo-strategic players, geopoliticaI pivots and the changing balance of power in Eurasia, Revista Română de Geografie Politică, nr. 1, mai 20l0,.pg. 154

116. Fiodor Lukianov, “Building Eurasia and defining Russia", în Kadri Liik, Russia 's Pivot to Eurasia. 29 mai 2014

117. Euresia Daily Monitor – Fundația Americană Jamestown, care preia date publicate de presa rusă.

118. J. A. Schulte, Beyond the Buzzard: Toward a Critical Theory of Globalization, în Koffman Eleonore și Gillian Youngs “Globalization. Theory and Practice”. Pinter, London, 1966.

Surse internet:

1. www.nato.int

2. www.msb.gov.tr

3.www.mfa.gov.ua

4.http://ecomareaneagra.wordpress.com/marea-neagra/

5.http://ecomareaneagra.wordpress.com/civilizatii-pontice/bulgaria/

6.http://ecomareaneagra.wordpress.com/civilizatii-pontice/romania/

7.http://maps.google.ro/

8.http://korrespondent.net/business/economics/3370622-rossyia-kazakhstan-y- belarus-sozdaly-evrazyiskyiekonomycheskyi-souiz, accesat la 28 iulie 2016.

9.Ramunas Vilpisaukas, Raimondas Alisaukas, Laurynas Kasciunas , Zivile Dambrauskaite, Vytautas Sinica, Ihor Levchenko, Victor Chirila, Eurasian Union a Challenge for the European Union and Eastern Partnership Countries, 2012,

http://www.eesc.lt/uploads/news/id415/Studija%20apie%20Eurazija_EN.pdf, accesat la 14 noiembrie 2017.

10.Fiodor Lukianov, “Building Eurasia and defining Russia”, în Kadri Liik,

Russia’s Pivot to Eurasia, 29 mai 2014 http://www.ecfr.eu/publications/summary/russiasjpivot_to_eurasia310, accesat la 18 august 2017.

11.http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Black_Sea_Harmony, accesat pe 03.06.2016

12.Stephen M. Walt, Alliance Formation and the Balance of World Power, In International Security, vol. 9, no. 4, Spring 1985,.c, accesat pe 18.11.2018.

13.Amaud, Dubien, Jordi, V. Fanes, “Security and Energy Security in the Black Sea Region”, studiu cerut de: European Parliament's Committee on Foreign Affairs, 2010. Acest studiu este disponibil pe internet la: http://www.europarl.europa.eu/activities/committees/studies.doc.

14. https://www.eia.gov/beta/international/analysis.php?iso=TUR, iulie2018,

15. https://www.academia.edu/35449981/A_successful_failure._Russia_after_Crime_a_, 11 octombrie 2019.

16.http://ecomareaneagra.wordpress.com/civilizatii-pontice/georgia/

17. Anaconda 2016 – unul dintre cele mai mari exerciții militare NATO. actualitati.ro/anaconda_2016_unul_dintre_cele_mai_mari_exercitii_militare_nato90777#sthash.RAVsYOaz.dpuf. În: http://www.romaniaactualitati.ro/anaconda_2016_unul_dintre_cele_mai_mari_exercitii_militare_nato-90777, accesat la 17.04.2017

18. Embargoul rusesc nu sperie producătorii de vin din Republica Moldova. În: http://www.timpul.md/articol/embargoul-rusesc-nu-sperie-producatorii-de-vin-din-republica-moldova48235.html (accesat: 09.02.2016).

19. Exercitii NATO de amploare în țările baltice. Participă peste 10000 de soldați. http://www.aktual24.ro/exercitii-nato-de-amploare-tarile-baltice-participa-peste-10-000-de-soldati/, accesat la 01.06.2016.

20. Extinderea din 2004: provocarea ridicată de o Uniune Europeană cu 25 de membri. În: http://eurlex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Ae50017(accesat: 02.09.2015).

21. Extinderea din 2004. Cauze și urmări politice. În: http://doclecture.net/1-25639.html. (accesat: 02.03.2015).

22. Foreign Policy Journal http://www.foreignpolicyjournal.com/

23. Forțele armate transnistrene, avangarda noului dispozitiv militar rus. În: http://www.interlic.md/2007-11-26/3163-3163.html (accesat: 02.09.2015).

24. Friedman, G. Războiul ruso-georgian și echilibrul puterii. În: http://inliniedreapta.net/razboiulruso-georgian-si-echilibrul-puterii/ (accesat: 08.02.2016).

25. Géopolitique : Les règles du jeu ont changé . În: http://www.presseurop.eu/fr/content/article/369311les-regles-du-jeu-ont-change (accesat: 08.02.2017).

26. Goncearov, V. Embargo comercial extins al Rusiei asupra unor produse lactate din Belarus. În: http://www.europalibera.org/archive/news/20090610/445/445.html?id=1750739 (accesat: 02.02.2017).

27. Goncearov, V. Președintele belarus Lukașenko, îngenuncheat de Gazprom. În: http://karadenizpress.ro/kara/belarus-sclava-gazprom/ (accesat: 02.02.2017).

28. Guvernul României. În: www.gov.ro (accesat: 02.02.2016).

29. Guvernul Federației Ruse . În: http://government.ru/. (accesat: 02.07.2016).

30. Guvernul SUA. În: http://www.theusgov.com/(accesat: 09.02.2016).

31. Jocurile Olimpice de Iarnă 2014 de la Soci, amenințate deschis cu atentate teroriste În: http://stiri.tvr.ro/jocurile-olimpice-de-iarna-2014-de-la-soci-amenintate-deschis-cu-atentateteroriste_32413.html (accesat: 14.08.2016).

32. . Helsinki Final Act. În: http://www.osce.org/helsinki-final-act (accesat: 14.10.2016).

33. Interesele Rusiei pentru Moldova, mai mari decât posibilitatea României de a le ține piept În: http://www.moldova.org/interesele-rusiei-pentru-moldova-mai-mari-decat-posibilitatea-rom (accesat: 02.07.2016).

34. Kissinger, H. On the Assembly of a New World Order. În: http://www.wsj.com/articles/henrykissinger-on-the-assembly-of-a-new-world-order-1409328075 (accesat: 22.12.2016).

35. L’Assemblée adopte une résolution soulignant que « le référendum organisé en République autonome de Crimée et la ville de Sébastopol le 16 mars 2014 n’a aucune validité » În: http://www.un.org/press/fr/2014/AG11493.doc.htm(accesat: 22.12.2016).

36. La Russie a-t-elle mis fin au "Nouvel Ordre mondial" ?/ În: http://www.egaliteetreconciliation.fr/La-Russie-a-t-elle-mis-fin-au-Nouvel-Ordre-mondial-24970.html ( accesat 19.06 16).

37. La stratégie russe dans l’espace post-soviétique: entre soft et hard power. Le cas de l’Ukraine În: http://www.justicepaix.be/?article591) (accesat: 22.11.2015).

38. Logiques et ressources élémentaires du «soft power» http://www.inaglobal.fr/idees/note-delecture/joseph-s-nye-jr/soft-power/culture-et-soft-power (accesat: 22.10.2016).

39. Mackinder, A. Eurasia, the “World Island”: Geopolitics, and Policymaking in the 21st Century. În: http://www.globalresearch.ca/eurasia-the-world-island-geopolitics-and-policymaking-in-the-21stcentury/2095 (accesat: 15. 05. 2016).

40. Mafodda, G. Alla Russia serve un’alternativa a gas e petrolio. În: http://temi.repubblica.it/limes/allarussia-serve-unalternativa-a-gas-e-petrolio/38817 (accesat: 12. 08. 2016).

41. La_chute_du_Mur_de_Berlin_et_la_nouvelle_geopolitique_europeenne.pdf (accesat: 12. 08. 2016).

42. Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse. În: http://www.mid.ru/ru/home(accesat: 12. 09. 2017).

43. Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră – EUBAM. În: http://www.timpul.md/articol/misiunea-uniunii-europene-de-asistenta-la-frontiera–eubam-7775.html (accesat: 17.10.2016).

44. Monaghan, A. La Russie, l’Otan et l’UE : un triangle pour la sécurité européenne ou une nouvelle « Entente » ? Mai 2006. Programme de recherche Russie/NEI Ifri, 2006. În: www.ifri.org (accesat: 12. 08. 2016).

45. Nye, J. Relations Internationales. The Future of Power. Éditeur: Public Affairs. În: http://www.nonfiction.fr/article-7095- soft_power_hard_power_et_smart_power__le_pouvoir_selon_joseph_nye.htm (accesat: 22.12.2015).

46. ONU condamnă oficial anexarea Crimeei de către Rusia. În: http://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/document-onu-rusia-a-ocupat-crimeea613424(accesat: 22.06.2017).

47. Site ul ONU. În: http://www.un.org/en/index.html (accesat: 28.02.2016).

48. Tezaurul romanesc discutat cu inteles. În: http://www.clujtoday.ro/2011/04/13/relatiile-rusoromane-o-mostenire-otravita.html (accesat: 23. 05. 2016).

49. Ucraina sapă 450 km de tranșee, pentru a securiza frontiera cu Transnistria. În: http://www.ziare.com/international/ucraina/ucraina-sapa-450-de-km-de-transee-pentru-a-securizafrontiera-cu-transnistria-1313249 (accesat: 28.02.2015).

50. Vladimir Putin: SUA creează amenințări la adresa Rusiei prin amplasarea scutului antirachetă în România și în Polonia. În: http://www.hotnews.ro/stiri-international-18866059-vladimir-putinsua-creeaza-amenintari-adresa-rusiei-prin-amplasarea-scutului-antirac (accesat: 28.02.2015).

51. Site-ul Institutului Internațional al Cercetării Păcii din Stockholm https://www.sipri.org/

52. Page Jeremy (8 iunie , 2006). "Anti-Nato protests threaten eastward expansion". The Times Online. London.2007.

52. "Tensions rise in Crimea over NATO". EuroNews. 7 iunie 2006.

53. Andrew Higgins; Steven Erlanger (27 February 2014). "Gunmen Seize Government Buildings in Crimea". The New York Times.

54. In Crimea, s-au închis școlile ucrainene – "Minister of Education", UNIAN (10 October 2014)

55. "Gazetarii din SUA avertizează asupra drepturilor omului în estul Ucrainei, Crimeea". Reuters.

56. "Crimeea: dispariții forțate". Observator al drepturilor omului. 7 octombrie 2014. Preluat la 2 septembrie 2015.

57. Rusia aduce un nou șoc pentru afacerile din Crimeea: Naționalizarea forțată, Bloomberg News (18 noiembrie 2014)

58. "Ucraina recheama ambasadorul din Armenia luându-se în discuție recunoașterea Crimeei". Preluare – Stirile Armeniene – Asbarez. 21 martie 2014.

59. "Afganistanul respectă dreptul Crimeei la autodeterminare – Karzai". Ziarul – Russia Today. 22 martie 2014

60. http://www.geopolitic.ro/Revista%20Geopolitica%2014-15.pdf, accesat pe 02.07.2015

61. Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007

62.http://www.academia.edu/4718786/Drept-Intemational-Ptiblic, accesat la 03.03.2015

63. http://www.revista22.ro/a-href-reinventarea-nato-4456html-titlereinventarea-nato-a-4456html accesat pe 09.10.2015

64. NATO Defence College, The South Caucasus: Promoting Values Through Cooperation, Vol. 20, Rome, July 2004

65. http://www.geopolitic.ro/R%20Geo%2019.pdf, accesat pe 12.11.2012

66. http://www.geopolitic.ro/R%20Geo%2019.pdf , accesat pe 03.02.2014

67. http://www..mediafax.ro/exteme/vladimir-putin-este-cel-mai-bogat-om-de-pe-planeta-sustine-un-fost-apropiat-al- presedintelui-rusiei-13831330, accesat pe 09.04.2013

68.http://www.paginaderusia.ro/ironia-sortii-in-conflictul-cu-turkmenistan-gazprom-utilizeaza-argumentele-comerciale-ale-ucrainei-pe-care-le-combate-cu-putere. accesat pe 02.10.2015

69. http://cpc-ew.ro/pdfs/politica_energetica_a_rusiei.pdf, accesat pe 09.11.2015

70. www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/07/060711 rusia_gazprom.html. accesat pe 03.12.2012

71. http://www.academia.edu/16419757/Teza-de-doctorat-SECURITATEA_ENERGETICĂ_A_ROMÂNIEl_IN_CONTEXT_EUROPEAN CAPITOLUL_GAZE, accesat pe 02.11.2015

72. http://karadeniz-press.ro/kara/category/marea-neagra/ucraina/page/14/,accesat pe 02.11.2015

73. http://epochtimes-romania.com/news/expcrt-in-energie-turkish-stream-este-un-proiect-politic-nu-economic-interviu– -235181, accesat la 01.07.2015

74. http://incomemagazine.ro/article/conductele-de-petrol-si-gaze-naturale-au-impanzit-turcia, accesat pe 02.11.2015

75. Declarația Summitului din Țara Galilor adoptată de șefii de stat și de guvern participanți la reuniunea Consiliului Nord Atlantic din Țara Galilor, 4-5 septembrie 2014, www.presidency.ro, accesat la 16 septembrie 2014

76. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Consiliul NATO – Rusia, Actualizat la 28 Aprilie 2014 http://www.nato.int/cps/ro/natohq/topics_50091.htm, accesat pe 24.03.2015.

77. Departamentul de Stat: Parteneriatul Global, http://www.state.gov/documents/organization/185951.pdf, accesat la 29.03.2015).

78. RT News, Noua doctrină militară a Rusiei listează NATO, SUA ca amenințări externe majore, 27 decembrie 20H- http://rt.com/news/2I7823-putin-russian-military-doctrine, accesat pe 23.01.2015

79. Bryan Bender, Russia ends US nuclear security alliance, 7712 Boston Globe, 19.01.2015 http://www.bostonglobe.com/news/nation/2015/01/19/after-two-decades-russia-nuclear-security-cooperation-becomes- casualty-deteriorating-relations/5nh8NbtjitUE8UqVWFIooL/story.html, accesat pe 22.02.2015

80. Karen DeYoung, Russia to skip Nuclear Security Summit scheduled for 2016 in Washington, The Washington Post 05-11-2014, http://www.washingtonpost.com/world/national-security/Russia-to-skip-nuclear-security-summitt-schcduled-for-20l6-in-washington/2014/ll/05/1daa5bca-6535-l 1e4-bb14-4cfeale742d5_story.html, accesat pe 22.05.2015

81. M. Kristensen, Nuclear Exercises Amiclst Ukrainian Crisis: Time For Cooler Heads, Federation of Antei A Strategic Security Blog, 16-05-2014, http://fas.org/blogs/security/201405/nuke-exercises , accesat pe 02.11.2014

82. Zachary Keck, Russia, US Conduct Nuclear Weapon Drills. The Diplomat,11.05.2014 http://diplomat.com/2014/05/russia-us-conduct-nuclear-weapon-drills / , accesat: 02.11.2014

83. US. Strategic Command Public Affairs. Global Lightning 14,

www.stratcom.mil/news/2014/494/Global_Lightning_14/ , accesat pe 02.11.2014

84. Hans M. Kristenscn, Polish F-16s In NATO Nuclear Exercise In Italy, Federation of American Scientists – Strategic Security Blog, 27-10-2014, http://www.fas.org/blogs/ security/2014/10/steadfastnoon/ , accesat pe 03.12.2014

85. Thomas Frear, Lukasz Kulesa, Jan Keams, Dangerous Brinkmanship: Close Military Encounters between Russia an the West in 2014, European Leaders NetWork, 10-11-2014http://www.europeanleadershipnetwork.org/dangerous-brinkmanship-close-military-encounters-between-russia-and-the-west-in-2014_2101.html, accesat pe 03.12.2014.

86. Kyle Deming, The Nuclear "What If?”: Counter-Historicizing a Ukrainian Deterrent, CSIS Project on Nuclear lssuer Debates Blog, 8-04-2014, http://poniforum.csis.org/blog/the-nuclear-what-if-counter-historicizing-a-ukrainian-derrent, accesat pe 5 07.2015).

87. Patricia Lewis, Ukraine. Seurity Assurances and Nuclear Weapons, Chatham House, 208.03.2014, http://chathamhouse.org/media/comment/view/198641, accesat la 29.11.2014

88. Kyle Deming, The Nuclear “What if? “ Counter-Historicizing a Ukrainian Deterrent, http://poniforym.csis.org/blog/the-nuclear-what-if-counter-historicizing-a-ukrainian-deterrent, accesat pe 15.07.2015

89. Tass Russian News Sgency, Ukraine has no plans to become nuclear state-official, 09-10-2014, http://en.itartass.com/world/753582 , accesat pe 19-06-2015.

90. U.S Department of State, New START Trealy Aggregatc Numbers of Strategic Offensivc Arm, 01.06.2011, http://www.state.gov/t/avc/rls/164722.htm, accesat pe 25.10.2014.

91. U.S. Department of State, New START Treaty Aggregate Numbers of Strategic Offensive Arms, 06-04-2012,http://www.state.gov/r/avc/rIs/178058.htm, accesat pe 25.10.2014.

92. SUA: 809 sisteme de livrare dislocate și 1688 focoase dislocate. Rusia: 473 sisteme de livrare dislocate și 140 focoase dislocate. U.S. Department of State, New START Treaty Aggrcgate Numbers of Strategic Offcnsivc Arms, 01.10.2013,http://www.state.gov/t/avc/rls/ 215000.htm, accesat pe 23.10.2014.

93. SUA: 778 sisteme de livrare dislocate și 1585 focoase dislocate. Rusia: 498 sisteme de livrare dislocate și 151 focoase dislocate. U.S. Department of State, New START Treaty Aggregate Numbers of Strategic Offensive Arms,01.10. 2013,http://www.state.gov/t/avc/rls/224236.htm (accesat pe 19-10-2014)

94. U.S. Department of State, New START Treaty Aggregate Numbers of Strategic Offensive Arms, http://www.state.gov/t/avc/rls/ 232359.htm (accesat: 19-10-2014)

95. Hans Kristensen , New START; Russia and the United States Increase Deployed Nuclear Arsenals. Federation of American Scientists- Strategic Security Blog, 2-10-2014, http://fas.org.blogs/security/2014/10/newstart2014/, accesat pe 29.10.2014.

96. U.S. Department ol State, Adherence to and Compliance With Arms Control, Nonproliferation, and Disarmament Agreements and Commitments, pag. 8, 31 Iulie 2014, http://www.state.gov/documents/organization/230l08-P1 accesat pe 25.10.20I4.

97. Jeffrey Lewis, Russia and the INF Treaty, Arms Control Wonk, 28 Aprilie 2014. http://lewis.armscontrolwonk.com /arhive/7307/russia-and-the-inf-treaty, accesat: 25.10.2014.

98. Alexander Timoshik, New Russian missile R-500 to destroy any US defense system, Pravda. 30 Mai 2007. http://english.pravda.ru/russia/kremlin/30-05-2007/92443-missile_r_500-0/, accesat pe 13.02.2015.

99. Douglas Barrie ,Henry Boyd, Russian cruise missile goes off-range, IISS Military Balance Blog, 21 Iulie 2014, http://www.iiss.org/en/militarybalanceblog/blogsections/2014-3bea/july-8d3b/russian-cruise-missile-goes-off-range, accesat pe 23.01.2015

100. Jeffrey Lewis, The Problem With Russia’s Missiles, Foreign Policy Magazine, 29 Iulie 2014, http://www.foreignpolicy.com/article8/ 20I4/07/29/the_problem _with _russia _s missiles _r500_ rs26 _inf_ treaty, accesat pe 23.01.2015

101. Douglas Barrie, Henry Boyd, Russian cruise missile goes off-range, Alexander Timoshik, New Russian missile R' 500 to destroy any US defense system, Pravda, 30 Mai 2007, http://english.pravda.ru/russia/kremlin/30-05-2007/9244J'â missile_r_500-0/, accesat pe 13.02.2015.

102. Brian P. McKeon, Statement of Honorable Brian P. McKeon, Principal Deputy Under Secretary of Defense ,for Policy before the House Committee on Armed Sercives, Subcommittee on Strategic Forces and Committee on Foreign Affairs, Subcommittee on Terrorism, Nonproliferation, and Trade, 10 Decembrie 2014, p.7, http://docs.house.gov/meetings/AS/AS29/20141210/102785/HHRG-113-AS29-Wstate-McKeonD28, accesat pe 22.02.2015.

103. Steve Andreasen, European Security Policy and Arms Control Following Ukraine and INF Controversy. European Leadership Network, 3 Septembrie 2014, http://www.europeanleadershipnetwork.org/european-security-policy-and-arms-control-following-ukraine-and-inf-controversy_1839.html, accesat pe 26.03.2015.

104. Rose E. Gottemoeller, Under Secretary of Arms Control and International Security; Testimony- Joint Hearing House Foreign Affairs Committee, Subcommittee on Terrorism, Nonproliferation, and Trade House Armed Services Committee, Subcommittee on Strategic Forces, 10 decembrie 2014, http://docs.house.gov/meetings/AS/AS29/20141210/102785/HHRG-113-AS29-Wstate-McKeonB-20141210.pdf. accesat pe 22.02.2015.

105. Brian P. McKeon, Statement of Honorable Brian P. McKeon , Principal Deputy Under Secretary of Defense for Policy before the House Committee on Armed Services, Subcommittee on Strategic Forces and Committee on Foreign Affairs, Subcommittee on Terrorism, Nonproliferation, and GTrade , 10 decembrie 2014, p.7. http://docs.house.gov/ meetings/AS/AS29/20141210/102785/HHRG-113-AS29-Wstate-McKeonB-20141210.pdf., accesat pe 22.02.2015.

106. Steve Andreasen, European Security Policy and Arms Control Following Ukraine and INF Controversy. European Leadership Network, 3 Septembrie 2014. http://www.europeanleadershipnetwork.org/european-security-policy-and-arms-control-following-ukraine-and-inf-controversy_1839.html , accesat pe 03.04.2015 ).

107. Hans M. Kristensen. Non-Strategic Nuclear Weapons. Federation of American Scientists – Special Report No. 3. Mai 2012, http://fas.org/_docs/Non_Strategic_Nuclear_Weapons.pdf, accesat pe 03.12.2014. Amy F. Nonstrategic Nuclear Weapons. Congressional Research Service, 3 Ianuarie 2014, http://fas.org/sgp/crs/nuke/ RL32572.pdf, accesat pe 03.12.2014.

108. Julian Borger, Germans Press for Removal of U.S. Nuclear Weapons in Europe. The Guardian, 7 November 2009, http://www.theguardian.com/worid/2009/nov/06/germany-removal-us-nuclear-weapons, accesat pe 25.12.2014.

109. Jacek Durkalec, NATO Defence and Deterrence Posture: Central and Eastern European Perspectives, The Polish of International Affairs – PISM Policy Paper no. 29, 15 Mai 2012, http://www.pism.pl/files/?id_plik=10448, accesat pe 05.02.2015.

110. Pavel Podvig, What to do about Russian belligerence. The Bulletin of the Atomic Scientists, 16 Ianuarie 2015, http://thebulletin.org/what-do-about-russian-belligerence7932, accesat pe 05.02.2015.

111. A strategy envisioning the threat of a limited nuclear strike that would force an opponent to accept a return to the status quo ante.” Nikolai Sokov, Why Russia calls a limited nuclear strike "de-escalation'', The Bulletin of the Atomic Scientists,13 martie 2014, http://thebulletin.org/why-russia-callslimited-nuclear-strike-de-escalation, accesat pe 05.02.2015.

112. Maria Tadeo, State television presenter warns Russia could 'turn the US into radioactive dust ’, The Independent, 17 martie 2014,http://www.independent.co.uk/news/world/europe/state-television-presenter-wams-russia-could-tum-the-radioactive-dust-9197433.html, accesat pe 05.02.2015.

113. Interfax Ukraine, Crimea became part of Russia, which has nuclear weapons according to NPT – Lavrov, 15 decembrie 2014, http://en.interfax/news/general/239978 .html. accesat pe 07.02.2015.

114. CBS News, Russian forces "capable of being nuclear" moving to Crimea. NATO chief says, 11 Noiembrie 2014,

http://www.cbsnews.conv/news/russian-forcescapable-of-being-nuclear-moving-to-crimea-nato-chief-says/, accesat pe 05.02.2015.

115. Hans M., M. Kristensen, Rumors About Nuclear Weapons in Crimea. Federation of American Scientists – Strategic Security Biog, 18 Decembrie 2014,http://fas.org/blogs/security/2014/ 2/crimea/, accesat pe 05.02.2015.

116. Greg Thielmann, The “Cold Peace”: Amu Control After Crimea, Arms Control Association – Issue Briefs Vol.5, 20 Martie 2014, http://wwv.armscontrol.org/issuebriefs/The-Cold-Peace-Arms-Control-After-Crimea%20, accesat pe 25.11.2014.

117. National Academy of Sciences, Letter to Representative Michael R. Turner and Representative Loretta Sanchez, 30 aprilie 2012, p,2, http://hosted.ap.org/specials/interactives/documents/nas_response.pdf, accesat pe 07.02.2015.

118. Wales Summit Declaration, Par. 8, http://www.nato.int/eps/en/natohq/oflficial texts H2964.html, accesat pe 03.07.2015

119. Sursa : http://www.atlanticcouncil.org/en/publications/reports/alliance-reborn-an-atlantic-compact-for-the-21st-century, accesat pe 03.07.2015 si Hans Binnendijk, “ Postwar planning: Anew, but necessary , job for NATO” ,International Herald Tribune, 9 Aprilie 2014.

120. http://www.ape.md/libview.php?1=ro&id=856&idc=152, accesat pe 02.11.2014.

121. Stephen M. Walt, Alliance Formation and the Balance of World Power, In International Security, vol. 9, no. 4, primavara anului 1985 ,pag.3-43, http://www.jstor.org/stable/2538540, accesat pe 18.11.2014.

122. http://ecfr.eu/content/cntiy/the_spectre_of_a_muItipolar_europe_publication, accesat pe 01.07.2014

123. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/aricol/actualele-dileme-ale-strategiei-navale-ruse-regiunea-marii-negre, accesat pe 28.01.2014

124. http://jumalul.ro/stiri/externe/guvern-ucraina-demisie-660055

125. R. Craig Nation “Results of the “Reset" in US-Russia Relations”, Russie.Nei. Vision n°53, IFRl Russia/NIS Center, 2010. Disponibil pe internet la http://www.scribd.com/doc/34575009/Results-of-the-Reset-in-US-Russian-Relations

126. Strategia de Securitate Naționala a României, 2007. Disponibililă pe http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf. Accesat pe 10.02.2014.

127. Viorel Patrichi, Turbinca lui Ivan și criza identitară a românilor, www.elldor.info. Disponibil http://elldor.info/2012/11/turbinca-lui-ivan-si-criza-identitara-a-romanilor/. Accesat la 15.10.2014.

128. http://fumn.eu/un-an-de-la-anexarea-crimeei-justificarile-si-argumentele-kremlinului/, accesat pe 02.06.2015

129. Proiecțiile și finanțarea dezvoltării bazelor navale și ale șantierelor navale amplasate pe coastele ruse din Marea Neagră și dn Marea Mediterană sunt evidențiate pe documentul: "Создание системы базирования Черноморского флота а территории Российской Федерации в годах 2005-2020 "(" Crearea unui sistem de baze pentru Flota Mării Negre pe teritoriul Federației Ruse în anii 2005-2020). A se vedea site-ul oficial: http://fcp.economy.gov.ru/cgi-bin/cis/fcp.cgi/ FCP / ViewFcp / View / 2017/179 /.

130. Site-ul oficial Forțele Navale Române: http://www.navy.ro.

131. site-ul oficial turc al Forțele navale: http://www.dzkk.tsk.tr/denizweb/english/ulu slararasi / KUH.php.

132. http://www.guuam.org/doc/browse.html,accesat la 10.06.2014.

133. http://www.agerpres.ro/externe/2014/09/08/rusia-si-sua-vor-discuta-la-moscova-despre-respectarea-tratatului-privind-fortele-nucleare-intermediare-12-46-35, accesat la 03.12.2014

134. http://fumn.eu/conflictul-din-ucraina-intre-conflict-intrastatal-si-razboi-interstatal, accesat pe 20.11.2014