Impactul Amplasarii Elementelor Scutului Antiracheta In Romania Asupra Securitatii Regionale

Master: ANALIZA ȘI SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR

Impactul amplasării elementelor scutului antirachetă în România asupra securității regionale

Securitatea regională

Secolul XXI a debutat printr-un cutremur politic de amploare, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, care au vizat destabilizarea lumii democratice. Aceste evenimente au fost urmate de alte acțiuni criminale asemănătoare, în mai multe părți ale lumii, declanșând un proces de transformare profundă a mediului de securitate și generând consecințe care au afectat și vor afecat comunitatea internațională. Într-un astfel de contex tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în prim proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor.

Relația dintre securitatea individului este strâns legată de cea a grupurilor din care acesta face parte. Astfel, putem afirma că fiecare nivel de realizare a stării de siguranță este necesar pentru cel superior. Astfel, stabilitatea și securitatea unui stat reprezintă un factor esențial pentru participarea acestuia la întărirea stabilității și securității regionale și globale. Securitatea regională are o influență directă asupra securității globale, fapt care determină organizațiile internaționale să adopte strategii și politici de stabilizare, dezvoltare și securizare a regiunilor. Acest proces are loc în ambele sensuri: regional – global – regional.

Construcția securității internaționale reprezintă o prioritate la nivel global, principalele obiective fiind promovarea democrației, lupta împotriva terorismului internațional și combaterea armelor de distrugere în masă.

Apariția și dezvoltarea acestor noi provocări și amenințări la adresa securității globale, dintre care cele mai importante sunt terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, migrația ilegală, crima organizată și traficul de substanțe interzise și de persoane impune anumite măsuri din partea organizațiilor internaționale, menite să combată sau să reducă efectele acestora. Regiunea în care este amplasată țara noastră a devenit în ultimii ani atât o zonă de manifestare a respectivelor amenințări dar și unul dintre avanposturile combaterii acestora.

Politica externă și de securitate a României este importantă nu numai pentru România, dar și pentru regiunea sud-estică a Europei, respectiv Alianța Euro-Atlantică. Nicolas John Spykman a fundamentat concepția că geopolitica reprezintă cel mai important instrument de expunere a politicii internaționale, fiind în același timp o metoda analitică de elaborare a strategiilor. Conform teoriei rimland-ului, conturând orientările politice, zona continentală (heartland-ul) poate fi controlată prin întărirea zonelor țărmurilor și albiilor râurilor.

În ceea ce privește regiunea de sud este a Europei principalele pericole la adresa securității sunt reprezentate de:

„conflictele înghețate” – Transnistria, Abhazia, Cecenia, Odetia de Sud, Nagorno-Karabah, Kosovo – care în orice moment pot redeveni active, așa cum s-a întâmplat în anul 2008 între Georgia și Rusia;

conflictul din Ucraina și formarea noilor „regiuni separatiste” Donețk, Lugansk și Donbas;

vecinătatea cu Orientul Mijlociu și cu probleme pe care respectiva regiune le poate genera;

capacitatea unor actori statali de a construi/utiliza arme de distrugere în masă;

dezvoltarea organizațiilor teroriste (ISIS) și posibilitatea ca acestea să îți continue expansiunea către state din Europa.

posibilitatea dotării rachetelor cu rază lungă de acțiune cu focoase nucleare, chimice sau biologice.

Amenințări la adresa securității regionale

Cu toate că sfârșitul Războiului Rece a reprezentat sfârșitul cursei înarmării nucleare, atentatele de la 11 septembrie au reprezentat un motiv de îngrijorare pentru Statele Unite cu privire la apărarea spațiului aerian. Acuzațiile pe care comunitatea internațională le aduce Siriei și Iranului referitoare la sprijinirea de către aceste state a grupărilor teroriste facilitându-le accesul la tehnologie militară, reprezintă motive justificate pentru dezvoltarea de infrastructură necesară apărării împotriva unor potențiale atacuri venite din regiunea Orientului Mijlociu. Iranul are deja capacitatea de a lansa rachete cu rază medie de acțiune distanța până la care pot fi lansate ajungând până la peste 2000 de km.

Iranul a declarat constant că dezvoltă energie nucleară pentru populația civilă, existând contradicții cu privire la aceste deoarece Iranul dispune de numeroase resurse naturale fiind al patrulea producător de petrol din lume, petrolul reprezintând o sursă importantă de energie. Sunt însă și oficiali iranieni ca Saeed Jalili, care au declarat că Iranul nu va renunța la dreptul său de a produce arme nucleare și aceasta pentru că Iranul se află într-o regiune marcată de instabilitate, fiind rival al Israelul, țară care deține bombe nucleare și care este un puternic aliat al Statelor Unite.

Astfel pentru a contracara un posibil atac lansat de Israel cu sprijinul Statelor Unite, ipoteză vehiculată din ce în ce mai des, este posibil ca Iranul să încerce să dezvolte energie nucleară nu numai în scopuri pașnice, ci și pentru a dezvolta arme nucleare, fapt prin care ar balansa situația în regiune, în special privind raportul său cu Israelul.

Conform unor rapoarte ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică Iranul a dezvoltat cantități mari de uraniu slab îmbogățit aproximativ 2 tone, care, deși momentan sunt inofensive, situația s-ar putea schimba în viitor. În plus Iranul construiește fabrici în secret, care sunt poziționate strategic în zone geografice greu accesibile și rezistente la un posibil atac cu bombă, în interiorul munților sau în buncăre construite la mai mulți kilometri sub pământ. Deși acest lucru este alarmant, trebuie luat în considerare faptul că Iranul, deși se află în proces de a construi infrastructura necesară obținerii armelor nucleare, nu deține momentan mijloacele economice pentru a putea obține destul material în vederea construirii unei bombe nucleare. La ora actuală Iranul poate produce uraniu îmbogățit în proporție de 20%, însă pentru o bombă nucleară este necesar uraniu îmbogățit în proporție de 90%.

Cu toate că unii analiști consideră că obiectivul Iranului nu constă în obținerea sau utilizarea armelor nucleare, ci în deținerea unui program credibil de dezvoltare al arsenalui nuclear, care să îi confere o pozișie importantă la nivel internațional, declarația ambasadorului iranian în România este destul de clară. Conform acestuia, interesul național al Iranului este să obțină tehnologie nucleară deoarece odată cu acest lucru rangul Iranului la nivel internațional se va schimba.

Astfel, dacă Iranul va dezvolta și deține armament nuclear, celelalte țări din Orientul mijlociu vor considera că este de asemenea dreptul lor să dețină astfel de armament, în primul rând pentru a se putea apăra de un potențial atac din partea Iranului.

Pentru a reuși să contracareze potențiale atacuri venite din zona Orientului Mijlociu asupra SUA și Europei, organizațiile internaționale cu sprijinul SUA au luat decizia instalării unor elemente ale scutului antirachetă în Europa de sud-est.

Scutul antirachetă – echilibru sau instabilitate regională?

Încă din momentul aderării la Organizație Tratatului Atlanticului de Nord, România a militat pentru ca NATO să dețină un rol important în asigurarea securității bazinului Mării Negre, pentru creșterea bugetelor apărării în statele membre, pentru o creștere a capacității militare performante, pentru reformarea comandamentelor și structurilor Alianței dar și pentru un sistem aliat de apărare antirachetă și sisteme performante de acțiune în teatrele de operațiuni. România a sprijinit lărgirea NATO în zona Mării Negre și Balcani, motivând acest lucru prin faptul că organizația este „văzută ca o platformă de creștere a democrației și securității în regiune, proces necesar după războaiele devastatoare din Balcani și în prefigurarea problemei resurselor energetice, care a dobândit o importanță specială în ultimii ani.”

Prin aderarea la NATO țara noastră a pătruns într-un spațiu de asimilare a unei noi strategii politice și a dobândit una dintre cele mai importante garanții de securitate din istorie.

Deși România a făcut parte din multe alianțe în trecut, de tip tradițional, acestea s-au format în anumite conjuncturi politice și geopolitice. „Lumea europeană și euro-atlantică nu este doar un nou sistem geopolitic. Ea reflectă o nouă filozofie a politicii internaționale. Folosind perspectiva lui Cooper, este sistemul „postmodern”, integraționist, care tinde să depășească regulile echilibrului de putere, principiile competiției geopolitice brute, de tip teritorial și naționalist, asigurând securitatea națională prin transparență, cooperare și chiar instituirea unor mecanisme de „vulnerabilitate reciprocă” sau, mai precis, reciproc asumată. ”

Politica externă pe care se bazează România are la bază aspecte care îi conferă securitatea, cum ar fi: „calitatea de membru NATO și UE și consolidarea parteneriatelor strategice. România consideră că un rol important în asigurarea păcii și securității internaționale, zonale și regionale revine acțiunilor desfășurate în cadrul ONU, OSCE și al structurilor de securitate regională, precum și cooperării cu alte state și organizații care au o pondere semnificativă în securitatea diferitelor regiuni ale lumii”.

Perspectiva creării unui scut antirachetă a devenit viabilă încă din timpul Războiului Rece, Statele Unite dorind să obțină un avantaj în fața unei eventuale utilizări a armelor nucleare de către URSS. La momentul respectiv sistemul antirachetă era compus din rachete interceptor care dețineau încărcătură nucleară și din sateliți capabili să depisteze și să distrugă eventuale rachete lansate de URSS.

În perioada următoare destrămării URSS au fost semnate mai multe tratate între cele două puteri mondiale, privind obligativitatea ambelor părți de a se anunța reciproc dacă urmează să efectueze teste cu rachete balistice intercontinentale și de a limita numărul focoaselor nucleare deținute. Federația Rusă s-a dovedit un „aliat” puțin credibil, nerespectând prevederile tratatelor, fapt ce a obligat SUA să înceapă negocieri cu Marea Britanie și Danemarca pentru amplasarea unor sisteme antirachetă pe teritoriile respectivelor state. Acestea au devenit operaționale în anul 2004. Amplasarea scuturilor antirachetă în Europa este văzută de SUA ca o modalitate de „descurajare strategică” dar și o consolidare a articolului V din Tratatului Atlanticului de Nord.

Inițial, SUA și Federația Rusă hotărâseră să colaboreze în vederea instalării unui sistem antirachetă comun, menit să protejeze Europa, decizia fiind luată în cadrul Consiliului NATO-Rusia de la Lisabona din anul 2010. Cele două state nu au ajuns la un consens, astfel SUA a hotărât că se impune amplasarea elementelor unui scut pe teritoriul Europei

Conform Raportului privind revizuirea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice, publicat de Departamentul american al Apărării la 1 februarie 2010, proiectul consta în patru etape:

Protejarea unor zone ale Europei de Sud-Est, prin desfășurarea unui sistem radar înaintat (destinat detectării rachetelor lansate, încă din faza ascendentă a traiectoriei acestora) și a unor interceptori SM3-IA amplasați pe nave. Această etapă a demarat la 7 martie 2011 prin trimiterea în Marea Mediterană a navei USS Monterey, echipată cu sistemul Aegis, respectiv prin operaționalizarea unui radar în Turcia, la Kurecik;

Extinderea protecției aliaților NATO prin operaționalizarea unei noi generații de interceptori SM3-IB (care vor fi instalați și lansați exclusiv de la sol), amplasați într-o bază terestră, respectiv la Deveselu. Se prevede ca sistemul care va fi amplasat în România să atingă capacitatea operațională în trimestrul IV al anului 2015;

Extinderea acoperirii sistemului la toate statele membre NATO din Europa, prin introducerea în exploatare a unei noi versiuni a interceptorului SM3, care urmează să fie amplasat într-o bază terestră în nordul Europei (Redzikowo, Polonia);

Extinderea protecției la eventuale atacuri cu rachete intercontinentale, inclusiv prin dezvoltarea în continuare a rachetelor SM3 și a sistemelor radar, cu amplsarea în Polonia a unei noi clase de interceptori. În luna martie 2013, SUA a anunțat ajustarea EPAA, lucru care a presupus renunțarea la această etapă.

Prin decizia Consiliului Suprem de Apărare al Țării luată în data de 4 februarie 2010, privind participarea la dezvoltarea componentei europene a EPAA, România demonstrează încă odată importanța pe care o acordă consolidării securității regionale, parteneriatului cu Statele Unite ale Americii și poziției în cadrul NATO.

Principalele argumente care au stat la baza luării respectivei decizii au fost:

Localizarea geografică a țării într-o zonă cu potențial destabilizator;

Perfecționarea sistemelor de rachete și armamente de distrugere în masă de către anumite state care ar putea reprezenta amenințări viitoare la adresa securității regionale și globale;

Amenințarea reprezentată de un potențial atac cu rachete nucleare, biologice și chimie, situație pe care țara noastră nu o poate gestiona fără sprijinul comunității internaționale.

Acordul privind amplasare a unor elemente ale sistemului SUA de apărare împotriva rachetelor balistice în localitatea Deveselu, județul Olt a fost semnat la data de 13 septembrie 2011 între cele două state, documentul fiind ratificate de Parlamentul României prin legea nr. 290 din 2011, iar la 23 decembrie 2011 a intrat în vigoare. Astfel, România va fi implicată începând cu faza a doua a programului EPAA, ceea ce presupune instalarea pe teritoriul țării a unor interceptori tereștrii (rachete de interceptarea SM3-IB, „Standard Missile 3, tip Block IB”).

Sfârșitul Războiului Rece a reprezentat sfârșitul cursei înarmării nucleare, atentatele de la 11 septembrie au reprezentat un motiv de îngrijorare pentru Statele Unite cu privire la apărarea spațiului aerian. Acuzațiile pe care comunitatea internațională le aduce Siriei și Iranului referitoare la sprijinirea de către aceste state a grupărilor teroriste facilitându-le accesul la tehnologie militară, reprezintă motive justificate pentru dezvoltarea de infrastructură necesară apărării împotriva unor potențiale atacuri venite din regiunea Orientului Mijlociu. Iranul are deja capacitatea de a lansa rachete cu rază medie de acțiune distanța până la care pot fi lansate ajungând până la peste 2000 de km.

Cu toate că oficialii americani și români au oferit garanții că elementele scutului antirachetă au rol strict defensiv nereprezentând o amenințarea pentru Rusia situație poate degenera, existând unele scenarii care pot deveni realitate odată scutul finalizat și operaționalizat. Rusia poate specula în favoarea sa amplasarea scutului antirachetă în estul Europei, având ocazia relansării cursei înarmării nucleare sub pretextul asigurării că scutul nu are rol ofensiv. De asemenea Statele Unite își pot crea un avantaj în cazul unui atac îndreptat împotriva Rusiei elementele scutului vor putea fi utilizate pentru interceptarea rachetelor balistice prin care Rusia va răspunde. Totuși este puțin probabil ca un astfel de scenariu să fie viabil.

De asemenea, există și posibilitate ca amplasarea elementelor scutului antirachetă pe teritoriul României să genereze anumite riscuri și amenințări la adresa securității naționale a țării noastre. O perspectivă interesantă este cea lansată de Alexandru Burian, președintele Asociației de Drept Internațional din Republica Moldova, conform căruia există anumite similitudini între situația actuală a scutului antirachetă și criza rachetelor din Cuba, din anul 1962. În respectivul an, SUA a instalat în Turcia rachete „Jupiter”, care aveau capacitatea de a atinge orice țintă de pe teritoriul URSS. Drept răspuns, Nikita Hrușciov a luat decizia de a transporta, în secret, 80 de rachete în Cuba. Misiunea însă a fost descoperită fapt ce a generat reacții imediate din partea SUA, existând chiar riscul declanșării Celui de-al Treilea Război Mondial.

În opinia lui Alexandru Burian România ar juca rolul Cubei, prin acceptarea instalării unor elemente ale scutului antirachetă pe teritoriul său. Mergând mai departe, el evidențiază că similar cu anul 1962 există și acum o bază Guantanamo doar că de data aceasta este controlată de partea rusă și se este reprezentată de Transnistria, regiune în care Rusia are detașată Armata a 14 – a și unde poate instala rachete tactice de tip Iskander pe care le poate lansa spre România. De asemenea el remarcă faptul că în situația izbucnirii unui conflict global, țara noastră va reprezenta principala țintă și va fi distrusă.

Daniel Nelson, analist în cadrul Centrului pentru Controlul Armamentului și Neproliferare din SUA considera că România a devenit, odată cu semnarea acordului de amplasare a scutului antirachetă pe teritoriul său, stat cheie în apărarea Europei împotriva posibilelor amenințări teroriste și că prezența scutului va spori securitatea României și a regiuni însă va crește și responsabilitatea țării noastre.

Bogdan Aurescu, actualul Ministru de Extern menționa că scutul nu apără România de o amenințare specifică, acesta având caracter strict defensiv, însă ne apără împotriva oricărui atac cu rachete balistice. Conform acestuia, toate cele 28 de state membre NATO au fost de acord că riscul unor atacuri cu rachete balistice din zona Orientului Mijlociu a crescut semnificativ în ultimii ani.

Poziția oficialilor și analiștilor ruși cu privire la elementele scutului antirachetă a fost similară, existând chiar o serie de amenințări din partea acestora. Inițial declarațiile au fost defăimătoare la adresa României, Dmitri Rogozin spunând că statele europene care au acceptat amplasarea elementelor pe teritoriul lor sunt doar „un paravan, miei duși la tăiere” urmând ca amenințările să fie lansate prin declarații ca „ România nu va reuși să se ascundă în spatele altcuiva și va trebui să răspundă”. Totuși, dacă punem față în față toate aceste declarații vom observa că acțiunile efective la nivel diplomatic și militar, întreprinse de Rusia au caracter defensiv fapt care reiese din afirmațiile conform cărora România va deveni țintă doar în eventualitatea izbucnirii unui conflict global.

Concluzii

Beneficiile reprezentate de amplasarea elementelor scutului antirachetă în localitatea Deveselu sunt evidente pentru țara noastră și pentru stabilitatea regională, însă există unele aspecte care pot genera conflicte regionale. În primul rând Rusia consideră scutul un afront adus de Statele Unite și o încercare din partea americanilor de obținere a unor avantaje strategice. Pe de altă parte interesul real al SUA prin instalarea scutului antirachetă este foarte greu de prevăzut. Sunt multe voci care garantează că scutul este instalat strict pe apărarea Europei și SUA de un potențial atac cu rachete balistice venit din partea Iranului și celorlalți actori nestatali din Orientul Mijlociu, dar trebuie să avem în vedere și faptul că o invazie terestră din partea Rusiei este mult mai probabilă, ținând cont și de evenimentele care au avut loc în Ucraina în ultimii ani (inclusiv anexarea cu forța a peninsulei Crimeea) dar și zona de risc reprezentată de Transnistria. Într-o astfel de situație scutul antirachetă devine inutil.

De asemenea poziția Iranului este una teoretic defensivă, neexistând dovezi clare că se încearcă obținerea tehnologiei necesare creării rachetelor nucleare în scopuri ofensive, aceste lucruri fiind întărite și de oficialii iranieni care au menționat în repetate rânduri că doresc obținerea tehnologiei strict pentru a se apăra de eventuale atacuri venite din partea Israelului.

Punând în balanță toate aceste potențiale amenințări, acordul de amplasare al scutului în România a fost o decizie oportună atât din punct de vedere al securității care va fi sporită și prin prezența personalului necesar funcționării bazei militare dar va reprezenta și un avantaj din punct de vedere economic, deoarece va avea un impact important din punct de vedere regional.

Va fi dezvoltată infrastuctura zonale, rețeaua de telecomunicații și de transport și vor fi create noi locuri de muncă.

Un alt avantaj va fi cel al construirii unei noi baze militare ce va conferi securitatea granițelor, acesta urmând să beneficieze și de un aeroport.

Bibliografie

Barna, C., România între prieteni și dușmani, Editura Militară, București, 2014

Bower, M., Russia, America and the Islamic World, Ashgate, Aldershot, 2007;

Hutchinson, R., Weapons of Mass Destruction: The No-Nonsense Guide to Nuclear, Chemical and Biological Weapons Today, Editura Weidenfeld & Nicolson, Londra, 2003

Ignat, C., Proliferarea nucleară iraniană – Atentat la securitatea mondială, în Perspective ale securității și apărării în Europa, Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” , București, 2009;

Maior, G., C., Noul aliat, Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, Editura Rao, Bucuresti, 2009;

Pașcu, I., Mircea, Bătălia pentru NATO, Editura Proiect, București, 2007

www.epochtimes-romania.com/news/paralela-intre-criza-rachetelor-din-caraibe-si-scutul-antiracheta-la-o-conferinta-privind-stabilitatea-in-regiunea-m-negre–176127

www.mae.ro/node/1517

www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf,

www.defense.gov/bmdr/docs/BMDR%20as%20of%2026JAN10%200630_for%20web.pdf

www.hotnews.ro/stiri-esential-8943920-video-interviu-ambasadorul-iranului-bucuresti-scutul-american-antiracheta-din-romania-este-indreptat-impotriva-rusiei.htm

andreivocila.wordpress.com/2010/09/17/globalizarea