Impactul alunecărilor de teren asupra caracteristicilor fizico-chimice ale solului: studiu de caz alunecarea de teren de la Călata, jud. Cluj [304730]

[anonimizat]-chimice ale solului: [anonimizat]. Cluj

Coordonatori științifici:

Șef lucr. dr. Dan Costin

Șef lucr. dr. Ramona Bălc

Absolvent: [anonimizat]

2018

[anonimizat] a [anonimizat] 7-12°, afectat de alunecări de teren relativ recente și active. Descrierea alunecării de teren și identificarea impactului asupra mediului înconjurător și al oamenilor s-a [anonimizat]. În acest scop, s-au ridicat 3 profile de sol: P1 – în zona de desprindere (140 cm), P2 – corpul alunecarii de teren (60 cm) și P3 – în afara corpului alunecării (60 cm). Versantul pe care este inserată alunecarea a fost, [anonimizat], în prezent fiind utilizat ca pășune și fâneață. Compoziția mineralogică și activitatea coloidală a argilelor, obținute pe baza indicelui de plasticitate și al limitei de lichiditate indică faptul că pământurile din corpul alunecărilor de teren de la Călata prezintă susceptibilitate redusă pentru producerea acestora. Analizând susceptibilitatea magnetică, s-a constatat că în cazul profilului 2 (din corpul alunecării) a apărut o inversiune a valorilor (mai mici la suprafață și mai mari spre adâncime) [anonimizat]. [anonimizat] P2 [anonimizat]. [anonimizat] a solului din partea superioară a profilului. [anonimizat], [anonimizat] K+ -ului, putând să ajungă până la epuizarea totală în aceste elemente. Principala cauză a [anonimizat], legată de utilizarea terenurilor mai degrabă decât de caracteristicile substratului geologic. [anonimizat].

[anonimizat]-economice cât și la dezastre și daune asupra mediului înconjurător. [anonimizat]. Studiile anterioare arată că trăsăturile părții superioare a solului sunt alterate în timpul procesului de mișcare a masei de pământ.

[anonimizat], fosfor, [anonimizat] o creștere a fertilității solului în timp. [anonimizat], câteva decenii. Lundgren (1978) a [anonimizat] 7 ani după apariția alunecării de teren. Zarin și Johnson (1995) au arătat o restaurare incompletă a [anonimizat], [anonimizat] a profilului de sol, pe o perioadă mai mare de 55 ani. Alte studii nu au descoperit nici o diferență semnificativă, spațială și temporală, în proprietățile solurilor afectate de alunecări de teren comparativ cu cele din afara alunecărilor de teren. Heterogenitatea spațială mare a materialului parental poate fi un obstacol important pentru înregistrarea unor tendințe semnificative.

Obiectivul acestui studiu a fost evaluarea impactului alunecării de teren de la Călata asupra caracteristicilor fizico-chimice ale solului. Astfel, studiul de față s-a focusat, în primul rând, pe efectele alunecării de teren asupra conținutului solului și recuperarea principalelor elemente, cum ar fi: carbonul organic, principalii cationi și anioni, textura solului. În al doilea rând, au fost analizate principalele caracteristici fizice ale solului (susceptibilitatea magnetică, limitele de plasticitate, densitatea, capacitatea de adsorbție și fragmentele de rocă) cu scopul de a determina principalele cauze care au declanșat alunecarea de teren.

Capitolul 1. Generalități ale alunecărilor de teren

Definiția și elementele unei alunecări de teren

Alunecările de teren reprezintă fenomenele de restabilire a echilibrului natural al versanților, prin deplasarea lentă sau rapidă a unei părți din versant, ca rezultat al unor procese fizico-mecanice . Cauzele care pot contribui la ruperea echilibrului versantului sunt multe, dar cele mai frecvente și care trebuiesc menționate sunt următoarele: eroziunea la baza versantului și eroziunile torențiale, platforma pentru amplasarea diverselor construcții, supraîncărcarea versanților etc .

Prin cunoașterea elementelor unei alunecări de teren putem să observăm cât de afectată este zona, respectiv versantul nostru și să alegem cu exactitate schemele și metodele de calcul pentru estimarea stabilității versantului. Fără a cunoaște aceste detalii putem crea ipoteze greșite sau putem folosi metode de calcul eronate care ne vor conduce la rezultate ce nu vor exprima realitatea din teren .

În cazul alunecărilor clasice, se definesc următoarele elemente: cornișa principală, corpul alunecării, fruntea alunecării și suprafața de alunecare .

Cornișa de desprindere a alunecării se situează în amonte pe versant. La alunecările profunde, râpa poate atinge zeci de metri, apariția râpei realizându-se atât pe întreaga lungime cât și punctual. În funcție de crăpături, de caracteristicile rocii și de evoluția ulterioară, cornișa poate avea varii forme .

Figura 2 Tipuri de cornișă de alunecare după Tufescu (1996) citat de a – în semicerc, b – în ghirlandă, c – rectiliniu

În corpul alunecării se găsesc elemente micromorfologice după care se definesc tipurile de alunecări (în trepte, movile, în brazde, etc) .

Fruntea alunecării este partea terminală, situată în aval pe versant. Poate să fie lină sau poate să aibă înfățișarea unei denivelări accentuate .

Suprafața de alunecare se observă doar în secțiune longitudinală, având aproximativ aceleași dimensiuni cu corpul alunecării .

Cauzele alunecărilor de teren

Alunecările de teren sunt procese geodinamice cu deplasare lentă sau rapidă a unei părți din versant și care au ca finalitate restabilirea echilibrului natural al versantului. Ansamblul proceselor ce au loc înaintea deplasării pragului de alunecare pot fi împărțite în procese potențiale sau pregătitoare .

Versantul, folosindu-ne de principile fizicii, poate fi văzut ca acțiunea a două forțe: o forță care ține versantul ”pe loc” (forța de rezistență) și o altă forță care acționează pentru mișcarea versantului (forța de forfecare). Atunci când forța de forfecare este mai mare decât forța de rezistență, versantul cedează și apare alunecarea de teren .

Figura 3 Estimarea stabilității unui versant afectat de alunecări

Suprafața de alunecare

Zona de comprimare

Zona de cedare progresivă

Galerie

Foraj

Asupra oricărui versant, în primul rând, acționează un set de factori care îl fac susceptibil la alunecare și doar după aceea acționează un set de factori care sunt responsabili pentru alunecarea propriu-zisă .

Cauzele alunecărilor de teren pot fi împărțite în două grupuri: factori preparatori și factori declanșatori. De menționat aici faptul că între aceste două grupuri există o delimitare doar prin intensitatea acțiunii; de exemplu, precipitațiile atmosferice prin acțiunea îndelungată intră în categoria factorilor preparatori, iar precipitațiliile cu caracter torențial după perioade de uscăciune intră în categoria factorilor declanșatori deoarece se poate declanșa o alunecare .

Factorii preparatori

În primul rând, pentru a înțelege instabilitatea versantului trebuie să înțelegem cum interacționează factorii care controlează stabilitatea, cum ar fi tipul rocilor, cât este de abrupt versantul sau structura acestuia. De asemenea, versanții pot fi slăbiți de alte procese, de exemplu: eroziune, dezagregare, defrișări, valuri (dacă versantul se află pe țărm) sau activitatea umană (mineritul, irigațiile, construcțiile etc). Toate aceste condiții pot exista de mulți ani fără ca o alunecare de teren să fi avut loc .

Modificarea proprietăților fizico-mecanice (unghiul de frecare internă, greutatea volumetrică) a rocilor poate duce la modificarea stării de stabilitate.

Presiunea apei din pori depinde de nivelul apei subterane. Sub acțiunea acestei ape se reduce rezistența la forfecare a rocilor și ca și consecință crește forța de alunecare. Creșterea umidității în jurul suprafeței de alunecare conduce la reducerea rezistenței la forfecare.

Ca și concluzie putem spune că rocile poroase, bogate în coloizi și care au în interiorul lor o serie de crăpături ce favorizează pătrunderea apei sunt cele mai favorabile alunecărilor de teren .

Factorii declanșatori

Alunecările de teren pot fi declanșate de procese care au loc pas cu pas cum ar fi dezagregarea sau de factori externi: ploi, vibrații sau activitatea umană. Dintre acești factori declanșatori, cei mai prezenți sunt cei legați de apă (precipitațiile atmosferice, apele subterane, apele curgătoare).

Ploile lungi și puternice, topirea rapidă a zăpezilor sau fluctuația bruscă a apei subterane pot declanșa oricând o alunecare de teren. De exemplu, solurile argiloase au nevoie de zile ploioase pentru saturarea porilor, dar ploile puternice pe o scurtă durată de timp nu sunt suficiente și declanșează o alunecare de teren. Pe de altă parte, asta nu se va întâmpla cu solurile cu granulometrie mare deoarece structura acestuia facilitează drenarea apei rapid .

De asemenea, eroziunea apelor curgătoare realizată la baza versantului atrage cu sine micșorarea forțelor de rezistență.

Un al factor declanșator poate fi cutremurul. Cutremurele de mică magnitudine, dar cu frecvență mare duc la scăderea stării de echilibru a versanților prin apariția unor fisuri de dimensiuni diferite .

Clasificarea alunecărilor de teren

Alunecările de teren sunt foarte diferite ca structură, forme morfologice, dimensiuni, cauze și condiții de formare, ca procese dinamice, ca evoluție a procesului de alunecare și așa mai departe . Clasificarea alunecărilor de teren trebuie să permită stabilirea potențialului lor de evoluție, pe de o parte, precum și elaborarea măsurilor de stabilizare, pe de altă parte. De aceea criteriile de clasificare folosite mai des în practică, ce conduc la găsirea soluțiilor de stabilizare, sunt cele mai utilizate și mai eficiente . Astfel, putem clasifica alunecările de teren:

După adâncimea suprafeței de alunecare

Cunoașterea poziției suprafeței de alunecare este un element principal în stabilirea metodelor și soluțiilor de stabilizare a alunecărilor de teren. Astfel, în 1937, Savarenski propune următoarea clasificare :

Tabel 1 Clasificarea alunecărilor de teren în funcție de adâncime după Savarenski (1937)

După viteza de alunecare

Alunecările de teren au loc cu viteze diferite care variază de la m/s la mm/an. Cele mai periculoase alunecări de teren sunt cele care au o viteză mare de mișcare, acestea putând produce catastrofe. O astfel de clasificare a fost realizata de C.F.S Sharpe și E.B Eckel :

Tabel 2 Clasificarea alunecărilor de teren în funcție de viteza de alunecare după Sharpe și Eckel

După distanța de deplasare a acumulatului de alunecare

Distanța pe care se deplasează acumulatul de alunecare față de zona de desprindere din versant, determină o anumită deteriorare a rocilor; astfel că la distanțe mici masa de alunecare își va păstra structura pe care o avea în versant, iar pe măsură ce distanța de alunecare crește și structura masei de alunecare se va modifica. Având acest citeriu ca pas de pornire, alunecările de teren se împart în două categorii:

Alunecări propriu-zise.

Alunecări de tip “curgeri de teren”.

Diferența dintre cele două tipuri de alunecări constă în faptul că la alunecările propriu-zise acumulatul de alunecare se sprijină aproape în totalitate pe suprafața de alunecare, în apropierea zonei de desprindere din versant, în timp ce la alunecările de tip curgeri de teren acesta este transportat la o distanță mare față de zona de desprindere din versant.

Cel mai important factor în aceste tipuri de alunecări îl joacă apa, aceasta putând transforma o curgere uscată într-o curgere de noroi. Crescând cantitatea de apă, acumulatul de alunecare se transformă în masă fluidă care curge pe văi sau pe suprafața versantului. Alunecările de tip curgeri de teren sunt răspândite în zonele muntoase și de dealuri .

Argilele sensitive de tip “quick clays” au o umiditate mare în condiții naturale, iar când sunt deranjate își pierd echilibrul, apa fiind eliberată din structura intermoleculară și constituie în curgerile de teren mijlocul de transport al particulelor minerale .

Figura 5 Exemplu de curgere de teren ce conține argilă moale

După caracterul mișcării

În ceea ce privește alunecările de teren rotaționale, caracteristicile sunt urmatoarele: suprafață de alunecare concavă, materiale geologice omogene și versanții au o înclinare mare.

Figura 6 Exemplu de alunecare de teren de tip rotațional

Pe de altă parte, alunecările de translație sunt relativ opusul celor rotaționale având ca însușiri următoarele: suprafață de alunecare relativ plană, versanții au o înclinare mai mică și se observă limitele de strate sau apar alte discontinuități.

Figura 7 Exemplu de alunecare de translație

După direcția de evoluție a alunecării pe versant

În general, alunecările de teren se formează la baza versantului ca urmare a eroziunii apei sau a activităților antropice. Observând direcția de evoluție a alunecării pe versant, A. P. Pavlov a separat alunecările în două categorii:

Alunecări deplasive;

Alunecări detrusive.

Alunecările delapsive încep de la baza versantului și evoluează pe versant într-o direcție opusă față de deplasarea acumulatului de alunecare, având un caracter regresiv.

Figura 8 Exemplu de alunecare deplasivă (http://www.chimiamediului.ro/wp-content/uploads/2011/11/Alunecari-2.png)

Alunecările detrusive se formează pe versant sau la partea superioară a acestuia evoluând pe direcția de deplasare a acumulatului de alunecare, având un caracter progresiv .

Figura 9 Exemplu de alunecare detrusivă (http://www.chimiamediului.ro/wp-content/uploads/2011/11/Alunecari-2.png)

După poziția suprafeței de alunecare față de stratificația versantului

În anul 1934, F. P. Savarenski a elaborat o clasificare a alunecărilor de teren examinând raportul dintre poziția suprafeței de alunecare și stratificația versantului, aceste tipuri de alunecări fiind foarte răspândite. Folosind criteriul poziției suprafeței, alunecările se pot clasifica în:

Alunecări consecvente

Alunecări insecvente

Alunecări asecvente

Cele mai răspândite tipuri de alunecări sunt cele consecvente, ele formându-se pe suprafețele de stratificație cu căderea în sensul căderii pantei versantului, pe suprafețe de separație preexistente care facilitează procesul de alunecare .

Figura 10 Exemplu de alunecare consecventă (http://www.chimiamediului.ro/wp-content/uploads/2011/11/Alunecari-3.png)

Alunecările insecvente se formează în structuri geologice având căderea stratelor spre versant sau în fomațiuni stratificate orizontal. Suprafața de alunecare va avea în partea superioară o pantă mai mare, iar spre baza alunecării va fi mai lină .

Figura 11 Exemplu de alunecare insecventă (http://www.chimiamediului.ro/wp-content/uploads/2011/11/Alunecari-3.png )

Alunecările asecvente se formează în depozite omogene nestratificate, atât în roci moi cât și în roci stâncoase. Suprafața de alunecare este cilindrică circulară, forma ei fiind condiționată de proprietățile fizico-mecanice a rocilor .

Figura 12 Exemplu de alunecare asecventă (http://www.chimiamediului.ro/wp-content/uploads/2011/11/Alunecari-3.png)

Evoluția procesului de alunecare

Tot procesul de alunecare, în general, este format din trei faze: faza pregătitoare (de alunecare lentă), alunecarea propriu-zisă și stabilizarea naturală (întoarcerea la echilibru). Fiecare fază din cele menționate mai sus au viteze și cauze de desfășurare a alunecării diferite .

În prima fază, cea pregătitoare, procesul de alunecare se datorează reducerii coeficientului de siguranță de la o valoare supraunitară la o mărime critică, când se declanșează alunecarea. Această fază reprezintă punctul de start al deplasării materialelor, când se începe formarea suprafeței de alunecare .

Alunecarea propriu-zisă are loc într-un timp mult mai scurt față de alunecarea lentă, deplasarea fiind și mai mare în raport cu deplasarea din faza pregătitoare.

În ultima fază, cea de stabilizare naturală, mai pot avea loc unele reactivări ale alunecării.

Unele alunecări de teren se pot declanșa brusc, astfel că nu se vor păstra aceste trei faze ale procesului de alunecare. În teren se vor observa elemente ce sugerează iminența unei alunecări, cum ar fi: crăpături, zgomote, neregularități ale terenului. Declanșarea alunecării nu este în legătură cu o anumită poziție de pe versant, ea putând să aibă loc în orice poziție: spre baza versantului sau spre partea superioară .

Prevenirea și combaterea alunecărilor de teren

Făcând o comparație între alunecările de teren și alte procese, măsurile de prevenire și combatere sunt mult mai eficace decât în cazul unui cutremur sau unei erupții vulcanice. Pentru prevenirea alunecărilor de teren este necesară o bună cunoaștere a zonei problemă, aceasta însemnând că în zonele unde s-au mai produs alunecări, există cele mai mari șanse să mai aibă loc și altele. De asemenea, nu trebuie să luăm în considerare doar zonele care au fost deja afectate, ci și zonele care sunt considerate a fi stabile .

Pentru o prevenire eficace trebuie să reducem influența factorilor ce cauzează alunecarea de teren și să adoptăm două tipuri de măsuri: măsuri și lucrări pentru diminuarea forțelor motoare de rezistență ale alunecărilor și măsuri și lucrări pentru mărirea forțelor de rezistență ale alunecărilor .

O măsură importantă privind prevenirea alunecărilor de teren este menținerea pădurii pe suprafețele înclinate, care au substratul alcătuit din roci argiloase și marnoase. Pădurea are un rol signifiant în interceptarea apei provenită din precipitații cu ajutorul rădăcinilor arborilor și în stabilizarea straturilor predispuse la alunecare. Cu toate că pădurea reprezintă un factor de prevenire, dacă arborii ajung la dimensiuni mari pe terenuri instabile, ei trebuie exploatați pentru a nu reprezenta chiar ei o factor cauzal al fazei incipiente alunecării de teren .

În ceea ce privește combaterea alunecărilor de teren, aceasta are ca punct de plecare o serie de acțiuni de amenajare a terenurilor afectate de aceste procese. Exemple de aceste tipuri de acțiuni sunt: interzicerea amplasării construcțiilor și depozitelor grele, interzicerea lucrărilor de aducțiune și stocare a apei, captarea izvoarelor și drenarea terenurilor cu exces de umiditate .

Lucrările de amenajare a terenurilor afectate se fac în funcție de condițiile locale și de resursele existente pentru reintroducerea lor în circuitul economic. Dintre lucrările executate, menționăm lucrările de nivelare-modelare, canale deschise, drenări și lucrările de sprijinire.

Capitolul 2. Vulnerabilitatea zonelor la alunecări de teren

Pentru a putea vorbi despre vulnerabilitatea zonelor la alunecări de teren, trebuie să vorbim în primul rând despre vulnerabilitate. Vulnerabilitatea este o noțiune care se bazează pe susceptibilitatea comunităților umane de a suferii pagube . Mărimea vulnerabilității este în strânsă legătură cu mai mulți factori: caracterisicile mediului, atributele demografice, relațiile sociale, economice și politice, nivelul de dezvoltare tehnologică. Altfel spus, vulnerabilitatea unei comunități se bazează pe rezistența la schimbare. Folosindu-se terenuri foarte susceptibile la alunecările de teren, vulnerabilitatea comunității în fața alunecării a crescut considerabil .

Pe langă vulnerabilitatea populației, putem vorbi și despre impactul alunecărilor de teren asupra mediului. Astfel că trebuie analizat impactul atât prin urmările directe reprezentate de declanșarea și evoluția procesului, cât și prin urmările indirecte reprezentate de apariția unor microforme specifice de relief a căror utilizare agricolă este redus .

România se află printre țările cu un potențial ridicat de producere a alunecărilor de teren din cauza condițiilor geologice. Întocmirea unei hărți cu zonele de risc nu este doar benefică pentru noi ci și o necesitate pentru a putea cunoaște în detaliu teritoriile cu un grad ridicat de apariție al alunecărilor de teren. Acestea fiind spuse, în 2001 se adoptă legea 575 privind planul de amenajare a teritoriului național –Secțiunea a V-a – zone de risc natural. Zonele de risc natural reprezintă areale bine delimitate geografic în interiorul cărora există un potențial de producere a unor fenomene naturale care pot afecta populația și activitățile umane, mediul natural și construit. În aceste zone de risc natural, se adoptă măsuri specifice privind prevenirea și atenuarea riscurilor, realizarea construcțiilor și utilizarea terenurilor constituind totodată și baza întocmirii planurilor de protecție și invervenție .

Astfel că, în această lege avem cuprinse atât zonele cu risc natural de cutremure și inundații cât și zonele cu risc natural de alunecări de teren.

O primă hartă înglobează microzonarea teritoriului din punct de vedere al riscului la alunecări (ridicat, mediu și scăzut), iar a doua cuprinde unitățile administrativ teritoriale afectate de alunecări (alunecări primare și reactivate).

Figura 14 Hartă cu unitățile administrativ teritoriale afectate de alunecări de teren, preluată din legea 575/2001

Aceste tipuri de hărți vin în ajutorul experților de a lua măsuri de prevenire a producerii alunecărilor sau de diminuarea consecințelor care uneori pot fi catastrofale. De exemplu, există multe construcții care au fost amplasate în zone aparent stabile, dar care în realitate se încadrau în zonele cu potențial ridicat de producere a alunecărilor, acestea fiind mai târziu afectate de alunecări .

Odată cu vechimea alunecării crește și gradul de identificare a acestora, alunecările trecând din stare activă în stare stabilă. Indiciile care fac simțită prezența unei alunecări sunt următoarele: prezența unor trepte de denivelare de formă circulară sau prezența copacilor cu trunchiurile aplecate în direcții diferite .

Cu toate că există zone în care alunecările de teren au avut efecte catastrofale este mai important să identificăm regiunile vulnerabile în fața alunecărilor și anume zonele unde există un potențial crescut de alunecare. Orice activitate umană se va baza pe aceste clasificări deoarece amplasarea unor obiective economice sau sociale pe deplasări de teren va fi puțin probabilă .

Având harta cu zonele de risc, putem monitoriza alunecările de teren prin măsurători periodice. Această metodă constă în plantarea unor serii de reperi pe suprafața masei alunecate și plantarea unei alte serii de reperi în zona stabilă, cu asigurarea ca aceștia din urmă nu vor suferi deplasări. Monitorizarea va începe prin notarea coorodonatelor, respectiv a cotelor tuturor reperelor. Cu ajutorul acestor măsurători se va determina direcția si viteza de deplasare a masei alunecate .

Capitolul 3. Descrierea zonei de studiu

Călata este un sat în comuna Călățele din județul Cluj, vestul Transilvaniei, și este situat mai exact la 9 km sud de orașul Huedin.

Figura 15 Raportare la nivel de țară, respectiv județ a localizării satului Călata (Google Images)

Conform Legii 575/2001, privind planul de amenajare a teritoriului național –Secțiunea a V-a – zone de risc natural, se poate observa faptul ca orașul Huedin împreună cu satul Beliș se regăsesc în zonele cu risc natural, potențialul de producere a alunecărilor fiind unul mediu.

La baza alunecării aleasă pentru această lucrare trece cel mai scurt drum care face legătura între orașul Huedin și stațiunea Beliș împreuna cu barajul de la Fântânele continuând apoi către Albac, respectiv ghețarul de la Scărișoara. O eventuală alunecare gravă de teren pe porțiunea acestui drum (DN1R) duce la un drum impracticabil și totodată la izolarea populațiilor care trăiesc de-a lungul acestui drum, acesta fiind singura cale de acces către unele sate.

Figura 16 Reprezentarea drumului DN1R – Huedin Albac (Google Maps)

Tot la bază sunt și stâlpii de electricitate cu ajutorul cărora se alimentează cu energie electrică oamenii care locuiesc pe această rută, iar o posibilă activare a alunecării poate întrerupe atât circulația rutieră cât și alimentarea cu energie.

Capitolul 4. Materiale și metode

Lucrarea de față studiază o alunecare de teren localizată între Huedin și Călata, situată pe versantul drept al Văii Călata.

În vederea efectuării acestui studiu au fost ridicate trei profile de sol (Figura 17) după cum urmează:

Profilul 1 – zona de desprindere

Profilul 2 – corpul alunecării

Profilul 3- în afara corpului alunecării

Etapa de teren

În cadrul studiilor care urmăresc evoluția reliefului este necesară acordarea unei atenții sistemului vale-versant și relațiilor morfodinamice din cadrul acestuia. Acest demers este justificat ținând cont de faptul că în regiunile de dealuri, podișuri fragmentate, piemonturi și munți, majoritatea formelor principale de relief sunt constituite din suprafețe înclinate, iar aceste suprafețe, care constituie versanții, alături de văile aferente, reprezintă elementul geomorfologic cel mai dinamic sub aspect general al reliefului.

În vederea realizării acestui studiu au fost recoltate 19 probe de sol pentru investigarea parametrilor fizico-chimici (granulometrie, limite de plasticitate, densitate, umiditate, capacitate de adsorbție, ionii majoritari, conținutul în fier, carbon organic și materie organică).

Prelevarea problelor de sol s-a efectuat conform STAS 7184/1-84. Pentru recoltarea probelor s-a ales o singură locație în care s-au ridicat 3 profile de sol, după cum urmează:

Profilul 1 cu lungimea de 140 cm – 7 probe din 20 în 20 cm (Figura 18)

Profilul 2 cu lungimea de 60 cm – 6 probe din 10 în 10 cm (Figura 19)

Profilul 3 cu lungimea de 60 cm – 6 probe din 10 în 10 cm (Figura 20)

Figura 17 Imagine satelitară cu zonele din care s-au prelevat probele (Imagine preluată din Google Earth)

Figura 18 Profilul 1 (fața de desprindere) și adâncimile de prelevare a probelor (Arhivă personală)

Figura 19 Profilul 2 (corpul alunecării) și adâncimile de prelevare a probelor (Arhivă personală)

Figura 20 Profilul 3 (din afara corpului alunecării) și adâncimile de prelevare a probelor (Arhivă personală)

Etapa de laborator

Metoda cartării geomorfologice – în domeniul cartografiei geomorfologice, în urma diversificării tipurilor de hărți s-a conturat baza metodei cartării reliefului, însoțită de procedeele și mijloacele specifice. În cazul de față, această etapă a constat în localizarea pe hărțile topografice și a ortofotoplanurilor a alunecărilor de teren și a proceselor geomorfologice. Ele au fost reprezentate prin simboluri în conformitate cu scara hărții. Cartarea geomorfologică este de asemenea însoțită și de o parte scrisă unde sunt notate corelațiile existente între forme și procese, precum și celelalte componente ale mediului, rezultând hărțile geomorfologice.

Pentru determinarea parametrilor fizici: umiditate (W), densitate (ρ), indicele porilor (n), porozitate (e), limita superioară de plasticitate (Wp), limita inferioară de plasticitate (WL), indicele de plasticitate (Ip), indicele de consistență (Ic), granulometrie, umflare liberă (UL), ai probelor de sol au fost utilizate STAS-urile în vigoare, după cum urmează:

Determinarea umidității: STAS 1913/1-82

Determinarea densității pământurilor – Metoda imersării hidrostatice: STAS 1913/3-76

Determinarea limitelor de plasticitate: STAS 1913/4-86

Determinarea granulozității – Metoda sedimentării și metoda cernerii: STAS 1913/5-85 și SR EN 14688-2:2005

Determinarea umflării libere: STAS 1913/2-88

Determinarea materiilor organice – STAS 7107/1-76

Susceptibilitatea magnetică

Parametrii fizico-chimici (pH, total solide dizolvate, conductivitate electrică) au fost determinați cu ajutorul multiparametrului Multi350i.

Ionii dizolvați (F-, Cl-, NO2-, NO3-, SO42-, Na+, NH4+, K+, Mg+, Ca+) au fost analizați cu ajutorul unui Ion Cromatograf (Dionex 1500) cu detector de conductivitate.

Metalele grele (Fe) au fost determinate prin spectrometrie de adsorbție atomică pe flacără (AAS-F) utilizând un dispozitiv AAS ZEEnit 700. Înainte de analiza propriu-zisă probele de sol au fost mineralizate cu aqua regia.

Carbonul organic (CO) și materia organică (MO) au fost determinate cu ajutorul metodei Walkley și Black (ISO 1998).

Procentajul fragmentelor de rocă a fost obținut în urma analizei granulometrice, prin metoda cernerii, luându-se în considerare doar fragmentele cu dimensiunile cuprinse între 3 și 20 mm.

Conținutul mineralogic al neoformațiunilor identificate în profilul 1 a fost analizat prin difracții de raze X cu ajutorul unui dispozitiv de tip Bruker D8 Advance. Identificarea fazelor minerale s-a realizat cu Difrac. Eva 2.1 utilizându-se baza de date PDF2 (2012).

Capitolul 5. Rezultate și discuții

Studiul alunecării de teren a presupus determinarea caracteristicilor fizice a probelor de sol și rocă recoltate, dintre care cele mai importante sunt granulometria și plasticitatea, alături de alți indici utilizați (indicele de plasticitate, indicele de consistență, etc.) în caracterizarea corpului de alunecare.

Comuna Călata se dezvoltă pe depozite geologice de vârstă priaboniană, alcătuite din depozite bioclastice cu intercalații de calcarenite, micrite dolomitice și depozite siliciclastice incluse în Formațiunea de Viștea. Peste acestea se dispun depozitele continentale ale Formațiunii de Valea Nadășului alcătuite din nisipuri și argile vărgate, acestea din urmă atingând grosimi de 70 m . În cadrul acestei din urmă formațiuni, Rusu (1995) separă Membrul de Florești format dintr-un calcar asemănător calcarului de Viștea. Culmile deluroase formate pe aceste depozite au înclinații de 7-15°, alunecarea studiată aflându-se într-o zonă a versantului cu înclinație între 7-12°. Solurile dezvoltate pe aceste depozite au un profil scurt fiind alcătuite din argile ce cuprind bucăți din roca de bază. Versantul pe care este inserată alunecarea a fost, în trecut, terasat și utilizat agricol, în prezent fiind utilizat ca pășune și fâneață. Suprafața alunecării este de……

Alunecarea de teren studiată este o alunecare de mică adâncime și relativ recentă așa cum se poate observa din imaginea de mai jos (Figura 21). Declanșarea alunecării de teren a avut loc după anul 2009, probabil în primăvara anului 2010.

Figura 21 Imaginea satelitară cu evoluția alunecării de teren (anul 2009, 2012 și 2017)(Imagini preluate din Google Earth)

Profilul 1

Acest profil a fost ridicat în zona de despindere a alunecării de teren și atinge o lungime de 140 cm. Valorile parametrilor fizici analizați sunt redați în Tabelul 3. Orizonturile interceptate în acest profil sunt:

Orizontul A (0-40 cm) este reprezentat printr-o argilă cu plasticitate scăzută, de culoare maro, în care se remarcă prezența unor bucăți de gresii calcaroase de ordinul dm, acestea fiind de două tipuri: o gresie roșiatică cu macro-feldspați și o gresie calcaroasă fină de culoare gri. Pe baza analizelor subțiri realizate pe aceste gresii………Aceste argile prezintă densități de până la 2.05 g/cm3, aceasta fiind valoarea maximă înregistrată pentru densitate. Porozitatea și indicele porilor prezintă valorile cele mai scăzute.

Orizontul A/C (40-60 cm) este reprezentat tot printr-o argilă cu plasticitate scăzută, de culoare neagră. La acest nivel se mai observă prezența rădăcinilor plantelor.

Orizontul C (60-140 cm) este reprezentat de argilă și argilă nisipoasă, de culoare închisă, cu plasticități scăzute. În acest interval se remarcă prezența unor neoformațiuni sub formă de cuiburi, dendrite și firișoare. Analiza mineralogică a acestora (Figura 22) pune în evidență prezența în cadrul acestor neformațiuni a cuarțului, calcitului și dolomitului. Posibil ca aceste neoformațiuni să provină din alterarea gresiilor dolomitice prezente în profil.

Tabel 3 Valorile parametrilor fizici

Figura 22 Difracțiile de raze X (XRD) a două dintre neoformațiunile din Profilul 1

Argilele prezente în profilul de sol prezintă plasticități scăzute, cu limita de lichiditate cuprinsă între 21.72% și 32.93%, cu o valoare medie de 27.65%. Valoarea indicelui de plasticitate variază între 5.29 și 21.49 cu o medie de 13.07 iar cea a limitei de plasticitate între 8.23% și 25.51% cu o valoare medie de 14.58%. Conform diagramei de plasticitate (Figura 23) toate probele analizate se încadrează în clasa pământurilor cu plasticitate redusă.

Figura 23 Distribuția probelor în diagrama de plasticitate

Activitatea coloidală și caracteristicile mineralogice ale alunecării de teren

Poziția limitelor Atteberg plotate în diagrama de plasticitate poate fi legată de mineralogia solurilor argiloase. Astfel, în studiul de față, limita de lichiditate și indicele de plasticitate pentru fiecare probă analizată, au fost plotate pe diagrama de plasticitate care conține gama montmorillonitului, ilitului, caolinitului și cloritului (Figura 24) și arată că toate probele analizate sunt dispuse în afara câmpurilor mineralelor principale. Underwood (1967) a demonstrat că pământurile ce conțin fracții argiloase alcătuite din ilit și montmorillonit au capacitate de adsorbție mai ridicată și, prin urmare, sunt mai susceptibile la alunecări de teren decât pământurile compuse din caolinit și clorit.

Activitatea coloidală a argilelor, calculată ca raport între indicele de plasticitate și conținutul în argilă este scăzută, cu valoarea minimă de 0.09 și valoarea maximă de 0.54.

Figura 24 Diagrama de plasticitate ce redă legătura dintre probele de sol și mineralele argiloase

Pe baza valorii acestui indice, argilele analizate în cadrul acestui studiu, intră în categoria argilelor inactive . Pe baza studiului efectuat de Moos (1938), citat de valorile activității coloidale pot fi corelate cu conținutul mineralogic astfel că valorile de < 0.33 indică prezența, în cadrul argilelor a cuarțului, calcitului și muscovitului. Activitatea coloidală a acestor minerale este scăzută datorită structurii cristaline simple. Mai mult, activitatea coloidală cu valori de < 0.75 ne indică fapul că argilele respective au următoarele caracteristici:

fracția argiloasă conține în principal caolinit sau conține puține minerale argiloase;

au fost depuse în ape dulci;

au fost depuse în ape sărate dar, ulterior, percolate de ape dulci.

Astfel, pe baza indicelui activității coloidale, alături de informațiile obținute din diagrama de plasticitate ce redă legătura dintre indicele de plasticitate și mineralogie, putem concluziona că pământurile analizate în cadrul acestui studiu prezintă susceptibilități reduse la alunecări de teren. Principala cauză a declanșării alunecării de teren este, în acest caz, legată de utilizarea terenurilor mai degrabă decât de caracteristicile substratului geologic. La aceste cauze se pot adăuga, secundar panta terenului și infiltrația apelor pluviale.

Profilurile 2 și 3

Cele două profile (Profilul 2 – din corpul alunecării și Profilul 3 – din afara corpului alunecării) au fost analizate cu scopul de a evidenția impactul alunecării de teren asupra caracteristicilor părții superioare a solului. Proprietățile părții superioare a solului dintr-o alunecare de teren și din afara acesteia pot fi utilizate ca indicatori de vârstă și pentru prezicerea frecvenței și pericolului pe care îl presupune o alunecare de teren. Un conținut mare de schelet mineral poate fi utilizat ca indicator pentru apariția unei alunecări de teren iar conținutul de carbon organic poate fi folosit ca indicator al vârstei alunecării de teren .

Susceptibilitatea magnetică și conținutul în Fe

Proprietățile magnetice ale solului se datorează prezenței compușilor feroși, îndeosebi a oxizilor și sulfurilor de fier. Nivelul concentrației oxizilor de fier în sol depinde de vârsta și natura solului, de activitatea biologică și pedogenetică precum și de temperatura solului . Fierul provine din mineralele primare existente în materialul parental, concentrându-se în materialul alterat datorită solubilității ridicate a acestuia în condiții oxidative, la un pH neutru. Particulele de sol diferă în ceea ce privește gradul lor de magnetism datorită diferențelor în concentrația în compuși feroși, aceștia controlând valoarea magnetismului în cadrul solului . În solurile stabile, susceptibilitatea magnetică crește gradual de la orizonturile situate în adâncime spre suprafață dar în solurile degradate acest model este absent iar susceptibilitatea magnetică este scăzută .

Rezultatele obținute în cadrul acestui studiu arată că susceptibilitatea magnetică a solului din profilul 1 (Figura 25) are valori mai ridicate pentru probele colectate din partea superioară a profilului (până la adâncimea de 60 cm), ceea ce se datorează formării secundare a mineralelor feromagnetice . Susceptibilitatea (S) are valori de 2-4 în probele colectate din partea superioară a profilului, acestea scăzând până la 0.11 pentru proba din baza profilului.

În cazul profilului 2 (Figura 25), ridicat în interiorul corpului alunecării de teren, se observă valori mai scăzute ale susceptibilității magnetice (< 5) în partea superioară și mai ridicate (> 6) în partea inferioară, indicând mișcarea masei de pământ ceea influențează formarea secundară a mineralelor feromagnetice și/sau transportul acestora spre adâncime în timpul mișcării masei de pământ. Pentru profilului 3 (Figura 25), situat în afara corpului de alunecare, valorile susceptibilității magnetice sunt mai ridicate în partea superioară (4-5) pentru ca în adâncime acestea să scadă ușor până la valoarea de 3.35, în proba colectată de la 60 cm.

Astfel, pe baza valorilor susceptibilității magnetice poate fi pusă în evidență degradarea solului din corpul alunecării de teren, modelul discutat mai sus, cu valori ridicate ale SM în partea superioară a profilului de sol și descreșterea acestora în adâncime, fiind respectat.

Figura 25 Susceptibilitatea magnetic în profilele de sol studiate

Unele studii arată că susceptibilitatea magnetică este mai ridicată în partea superioară a versantului și mai scăzută în partea inferioară. În studiul de față se observă o situație inversă, cu valori mai mari ale SM în partea inferioară a versantului ceea ce poate indica deplasarea masei de pământ și redepozitarea ei în josul pantei. Un alt motiv al valorilor mai scăzute ale susceptibilității magnetice în profilul din partea superioară a versantului se poate datora prezenței carbonaților. Susceptibilitatea magnetică a fracției minerale a solului putând fi "diluată" de către apă, humus și carbonați .

În ceea ce privește conținutul în Fe, măsurat atât în corpul alunecării cât și în afara lui concentrațiile sunt relativ egale, evidențiindu-se totuși concentrații mai ridicate în profilul din afara alunecării de teren (Figura 26). Pentru profilul din corpul alunecării valoarea medie a concentrației fierului este de 14 321.1 mg/kg iar pentru profilul din afara corpului alunecării de 14 971.1 mg/kg. Acest model poate fi pus pe seama faptului că în P2, pe adâncimea de 60 cm nu s-au identificat bucăți din materialul parental care prin alterare ar putea elibera compuși feroși.

Figura 26 Concentrația fierului în probele analizate: A. Profilul din corpul alunecării de teren, B. Profilul din afara corpului alunecării de teren

Parametrii fizico-chimici ai solurilor din profilele 2 și 3

pH-ul solurilor analizate este unul ușor acid pentru cele din P2 (Figura 27), remarcându-se o creștere de la suprafață (pH = 6.24) spre adâncime (pH= 7.01) și neutru pentru cel din P3, oscilând între 7.01 și 7.40. Același model este urmat și de TDS și CE (Figura 27), acestea având valori cuprinse între 48 și 69 mg/kg în P2 și 63-77 mg/kg în P3, respectiv 74.4 µS/cm și 108.2 µS/cm în P2 și 98.1 µS/cm și 119.4 µS/cm în P3.

Figura 27 Valorile pH-ului, TDS-ului și CE în probele de sol analizate: A. profilul din corpul alunecării de teren, B. profilul din afara corpului alunecării de teren

Valorile parametrilor fizico-chimici în solurile neafectate de alunecări de teren sunt mai mici decât cele ale solurilor stabile și tind să crească odată cu gradul de depunere al materialului alunecat. Alte studii arată că nu există un model clar al valorilor pH-ului între solurile deranjate și cele stabile, acestea variind de la soluri ușor acide până la slab alcaline . Rezultatele studiului de față pune în evidență valori mai mici ale acestor parametrii pentru solul din profilul P2 datorită faptului că alunecarea de teren este activă, materialul de sol fiind transportat înspre baza versantului.

Carbonul organic total și materia organică

În probele analizate, din interiorul și din afara alunecării de teren, conținutul în carbon organic și materie organică prezintă valori ușor mai ridicate (Figura 28 ) pentru solul din afara corpului alunecării, la adâncimea de 0-10 cm. Valoarea maximă a CO în corpul alunecării este de 0.05%, cu o medie de 0.04%, iar pentru solul din afara corpului alunecării valoarea maximă este de 0.07% cu o medie de 0.04%. Pentru materia organică, valoarea maximă obținută este de 0.19% cu o medie de 0.16% pentru solul din corpul alunecării și de 0.27% cu o medie de 0.16% pentru solul nederanjat.

Figura 28 Comparația blox ploturi-lor pentru conținutul în carbon organic și materie organică a probelor de sol din corpul alunecării (Profil 2) și din afara corpului alunecării (Profil 3)

Conținutul în CO diferă în funcție de vârsta alunecării de teren, fiind mai ridicat în alunecările de teren mai vechi . Alunecările de teren tinere au un conținut scăzut de CO (cca. 0.7%), diferența față de solurile nederanjate fiind de până la 1.5% .

Tendința de creștere a conținutului de CO în solurile afectate de alunecări de teren odată cu trecerea timpului sugerează faptul că acesta poate fi folosit ca simplu indicator al vârstei alunecării de teren sau al frecvenței producerii acestora. De aceea, astfel de analize sunt esențiale pentru redarea hărților de risc pentru alunecări de teren .

Fragmentele de rocă

Conținutul în fragmente de rocă este scăzut în ambele profile analizate (1.06% în P2 și 2.77% în P3) însă cu valori mai ridicate în profilul din afara corpului alunecării (Figura 29).

Figura 29 Comparația box-ploturilor pentru conținutul în fragmente de rocă a probelor de sol din corpul alunecării (Profil 2) și din afara corpului alunecării (Profil 3)

Alte studii arată conținuturi mai ridicate în fragmente de rocă, în solurile din corpul alunecării comparativ cu solurile nederanjate, în special în cazul alunecărilor de teren tinere. Descreșterea conținutului în fragmente de rocă, în decursul timpului, poate fi cauzată de depunerea unor depozite coluviale fine. Prezența fragmentelor de rocă poate fi utilizată ca indicator de teren pentru detecția solurilor deranjate de alunecări de teren.

Prezența ionilor majoritari

Făcând o comparație între caracteristicile fizico-chimice ale solului din corpul alunecării și cel din afara corpului alunecării, concentrații mai ridicate ale cationilor de NH4+, Mg+ și Ca+ s-au înregistrat pentru solurile din afara corpului alunecării; în cazul K+ concentrațiile sunt mai ridicate în solurile din afara corpului alunecării iar în cazul Na+ concentrațiile sunt aproximativ egale, ușor mai ridicate pentru solurile din afara corpului alunecării (Figura 30).

Figura 30 Comparația blox ploturi-lor pentru conținutul în cationi al probelor de sol din corpul alunecării (Profil 2) și din afara corpului alunecării (Profil 3)

În ceea ce privește prezența anionilor concentrații mai ridicate în solurile din corpul alunecării au fost idenificate numai pentru SO4- și Cl-, ceilalți anioni – NO3-, NO2- și F- – având concentrații egale în ambele profile analizate (Figura 31).

Figura 31 Comparația blox ploturi-lor pentru conținutul în anioni al probelor de sol din corpul alunecării (Profil 2) și din afara corpului alunecării (Profil 3)

Rezultatele noastre arată că alunecarea de teren are un impact asupra caracteristicilor fizico-chimice a solului din partea superioară a profilului așa cum s-a menționat mai sus. Alunecările de teren tinere, cum este și cazul de față, prezintă valori mai scăzute ale TOC-ului și K+ -ului, putând să ajungă până la epuizarea totală în aceste elemente. O astfel de situație, însă, nu se întâlnește în alunecările de teren mai vechi. Pe de altă parte, alunecările de teren tinere prezintă un conținut mai ridicat de schelet mineral comparativ cu solurile nederanjate. Conținutul în TOC a solurilor afectate de alunecări de teren, tinde să crească în timp. Creșterea conținutului de K+ poate crește în timp datorită rezidurilor vegetale, îngrășămintelor organice, aplicării de fertilizatori, alterării mineralelor primare și depunerii materialului coluvial. Descreșterea conținutului scheletului mineral, în timp, poate fi cauzată de depunerea unor materiale coluviale fine .

Unele studii arată concentrații ridicate pentru Na+ atât în alunecările de teren tinere cât și în cele mai vechi. În studiul de față, valorile sodiului nu prezintă nici o diferență semnificativă între solul deranjat și cel nederanjat de alunecarea de teren.

Nici o diferență în textura solului nu a fost întâlnită între alunecarea de teren studiată și solul nederanjat, contrar a ceea ce a fost raportat de studiile efectuate în alte zone ale lumii . O posibilă explicație pentru absența acestei diferențe texturale poate fi aceea că profilele de sol studiate sunt puternic alterate și cu limite neclare între orizonturi, o astfel de situație fiind prezentată și de Knapen și colab. (2006). În concluzie, perturbarea solului de către alunecarea de teren nu poate să fie adâncă, în raport cu profilul de sol, astfel că nu se observă nici o diferență texturală între solurile perturbate și cele adiacente.

Deși unele studii arată că pentru Ca2+ și Mg2+ nu s-a identificat nici o diferență între solurile perturbate și cele situate în afara alunecării de teren , în studiul de față concentrațiile acestor doi cationi sunt mai mari în solurile neperturbate decât în cele perturbate. Astfel de rezultate, pentru Ca2+ și Mg2+, au fost obținute și în alte studii , rezultatele obținute sugereazând că alunecările de teren au un impact semnificativ asupra cationilor bivalenți. Pe de altă parte, alți autori argumentează că alunecările de teren aduc din adâncime material mai puțin alterat și mai bogat în nutrimente ceea ce conduce la îmbunătățirea fertilității solurilor.

Creșterea fertilității solurilor afectate de alunecări de teren are loc de-a lungul a zeci de ani, unul dintre cei mai importanți factori în acest proces fiind reprezentat de heterogenitatea spațială a materialului parental .

Asociațiile vegetale

Vegetația s-a dovedit a fi o măsură eficientă de atenuare a degradării terenurilor deoarece sporește forța de forfecare a solului printr-o serie de efecte mecanice și hidrologice . În timp ce efectul mecanic al vegetației asupra stabilizării pantei a fost studiat în mare măsură , efectul hidrologic deși cunoscut, a fost rareori raportată și în literatura științifică

Informațiile privind modul în care vegetația se comportă din punct de vedere hidrologic ar putea contribui în mod semnificativ la selecția eficientă și durabilă a speciilor de plante, pentru a reduce probabilitatea instabilității pantelor și a riscurilor asociate acesteia, .

Analizând vegetația prezentă pe întreaga zonă de studiu, s-a identificat un număr de 27 de specii dintre care 16 specii s-au găsit în afara corpului alunecării și 11 specii sunt prezente pe corpul alunecării (Tabelul 4). Imagini cu speciile de plante identificate se pot urmări în Anexa 1 și 2.

Speciile prezente în afara corpului alunecării fac parte din două asociații de plante, și anume: Polygalo majoris-Brachypodietum pinnati și Poo–Festucetum pratensis.

Brachypodietum pinnati este o specie întânită îndeosebi pe versanții sudici și în zonele afectate de alunecări de teren . În cazul de față această specie a fost identificată în zona din afara launecării de teren.

Pe corpul alunecării speciile identificate fac parte din asociația cu Brometum erecti.

Tabel 4 Asociațiile de plante identificate pe corpul alunecării și în afara acestuia

Concluzii

Studiul de față evaluează impactul alunecării de teren de la Călata asupra caracteristicilor solurilor din partea superioară a profilului prin compararea proprietăților solului din interiorul și din afara alunecării de teren.

Principalele concluzii care se pot trasa în urma acestui studiu sunt următoarele:

Alunecarea de teren studiată este una de mici dimensiuni și relativ recentă.

Solul este constituit din argile cu plasticități scăzute.

Pe baza indicelui activității coloidale, alături de informațiile obținute din diagrama de plasticitate s-a observat că pământurile analizate în cadrul acestui studiu prezintă susceptibilități reduse la alunecări de teren.

Analizând susceptibilitatea magnetică, s-a constatat că în cazul profilului 2 (din corpul alunecării) a apărut o inversiune a valorilor acesteia (mai mici la suprafață și mai mari spre adâncime) datorată instabilității masei de sol.

Tot în profilul 2 (din corpul alunecării), parametrii fizico-chimici au înregistrat valori mai mici decât cele din profilul 3 (din afara corpului alunecării), acestea datorându-se mișcării corpului de pământ.

Conținutul de carbon organic al solului este unul scăzut deoarece este o alunecare relativ recentă.

Asociația cu Brachypodietum pinnati specifică terenurilor afectate de alunecări de teren a fost identificată în afara corpului alunecării, iar pe corpul alunecării s-a identificat asociația cu Brometum erecti.

ANEXA 1 – Specii din afara alunecării

Figura 32 Salvia pratensis (Arhivă personală) Figura 33 Polygala major (Arhivă personală)

Figura 34 Lotus corniculatus (Arhivă personală) Figura 35 Thymus glabrescens (Arhivă personală)

Figura 36 Thesium linophyllon (Arhivă personală)

Figura 37 Cytisus albus (Arhivă personală)

Figura 38 Achillea millefolium (Arhivă personală) Figura 39 Salvia verticillata (Arhivă personală)

Figura 40 Stachys recta (Arhivă personală) Figura 41 Primula veris (Arhivă personală)

Figura 42 Bromus erectus (Arhivă personală)

Figura 43 Prunella vulgaris (Arhivă personală)

Figura 44 Ranunculus polyanthemos (Arhivă personală) Figura 45 Vicia cracca (Arhivă personală)

Figura 46 Fragaria viridis (Arhivă personală) Figura 47 Teucrium chamaedrys (Arhivă personală)

ANEXA II – Specii de pe corpul alunecării

Figura 48 Salvia pratensis (Arhivă personală) Figura 49 Polygala major (Arhivă personală)

Figura 50 Lotus corniculatus (Arhivă personală) Figura 51 Dorycnium herbaceum (Arhivă personală)

Figura 52 Thesium linophyllon (Arhivă personală) Figura 53 Cytisus albus (Arhivă personală)

Figura 54 Anthyllis vulneraria (Arhivă personală) Figura 55 Primula veris (Arhivă personală)

Figura 56 Bromus erectus (Arhivă personală)