Imne Biblice In Epistolele Pauline

I.Introducere

II.Credința

III.Nădejdea

IV.Dragostea

Introducere

Spre deosebire de Vechiul Testament unde există fragmente extinse ale creațiilor artistice cu valoare poetică, Noul Testament pare la o primă citire mult mai sărac în pasaje imnodice. Totuși, în ultima perioadă, teologia contemporană s-a aplecat mult mai adânc asupra exegetării acelor texte nou testamentare cu un puternic caracter imnodic și credal. Majoritatea acestor pasaje sunt inserate în scrierile pauline, însă multe din acestea nu sunt altceva decât o recitare apostolică a hristologiei corporative a Bisericii Primare. Exegeza acestor imnuri și crezuri confirmă faptul că înainte de existența hristologiei istorice elaborată în Evangheliile canonice sau în orice alt text nou testamentar, primii creștini își adorau Mântuitorul prin proclamarea verbală, în închinarea colectivă, a credinței hristice. Pornind de la faptul că imnurile și crezurile au avut un rol esențial în istoria creștinismului, cât și de la acceptarea istorică a dovezilor mai sus menționate, în analiza imnurilor hristologice pauline se va observa conținutul, dezvoltarea, impactul și în special rolul acestora pentru comunitatea creștină primară și de ce nu, pentru eclesia contemporană. Astfel, imnurile hristologice nu reprezintă doar o sursă inestimabilă de adevăruri doctrinare, ci exprimă adorarea lui Dumnezeu de către primii creștini cât și proclamarea misiunii hristice. În același timp ele vor fi integrate în paradigma misionară a apostolului Pavel, prin care acesta transformă imnurile într-un instrument prin care îl proclama pe Hristos și dinamizează viața spirituală a comunităților creștine timpurii. Potrivit primelor izvoare, reliefate în imnurile și crezurile nou testamentare, acest demers teologic dovedește în cele din urmă că închinarea primilor creștinii reprezenta misiunea, iar misiunea era închinare. Creștinismul era și este așadar o credință mărturisitoare, fapt dovedit și de uzanța imnurilor de către apostolul Pavel în contextul kerigmei creștine. Întrucât imnul hristic folosește cuvântul, ritmul, tonul, acesta reprezintă un vehicol important în transmiterea reală a mesajului inserat. În lucrarea intitulată “Imne biblice în epistolele pauline” voi vorbi despre legatura dintre imnul credinței, al nădejdii si al dragostei incercand sa stabilesc legatura dintre aceste trei mari virtuti creștine despre care ne vorbește și Sf. Ap. Pavel în epistolele sale .

Credința

Credinta este un dar al lui Dumnezeu ( Romani 12, 3; Efeseni 2, 8; Filipeni 1, 29; II Petru 1, 1 ) . Credinta este un lucru al lui Dumnezeu ( Fapte 11, 21; I Corinteni 2, 5; Efeseni 1, 19; Coloseni 2, 12; II Tesaloniceni 1, 11; I Timotei 1, 14 ) . Credinta este un dar al Sfantului Duh ( I Corinteni 12, 9; Galateni 5, 22 ) . Credinta in Dumnezeu apartine si vointei omului ( Matei 8, 13; 9, 22; Marcu 5, 34; 10, 52; Luca 7, 50; 17, 19; 18, 42 ) . Credinta creste si se dezvolta prin voia omului, " prin colaborarea si conlucrarea noastra cu Dumnezeu " Credința in concepția Sf. Ap. Pavel este însoțită totdeauna de doua manifestări : negarea trecutului și acceptarea voii Lui Dumnezeu ca îndreptar al vieții de toate zilele. Ea trebuie să dureze cât restul vieții celui devenit credincios. Credința presupune statornicie,ea nu se leapadă precum o haină uzată ,nu se schimbă cu alta; ea e ca o plantă cu rădăcini adânc înfipte în solul ființei noastre și ar trebui ca acolo sa crească ți să dea roade. Credința dupa strălucita definiție paulină din epistola către Evrei (11,1)- este adeverirea celor nădăjduite și dovada lucrurilor celor nevăzute. Ea îmbrățișează cele trei dimensiuni ale timpului. Adevărata credință, este un “dar Dumnezeiesc“ (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip 1, 29, 2) însoțit de efortul omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfințenie, care se obține prin practicarea virtuților (împlinirea Poruncilor Dumnezeiești).”Ceea ce Dumnezeu a plăsmuit , a pus la cale din eternitate, mai înainte de veci (trecut) ,credinciosul experimentează trăind în Hristos,adică în Biserică (prezent) ,convins fiind că va dobândi in viața veșnică (viitor) ,toate bucuriilegătite de Domnul celor ce-L iubesc și- L urmează făra șovaire.”

Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe , arată că, frica de Dumnezeu, este începutul credinței , deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului și a morții celei veșnice, ajutându-l să intre sub stăpânirea Harului Dumnezeiesc(Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin credință începe și se sfârșește mântuirea, iar fără credință , nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

“Necredința ii vine omului mai mult din voia lui liberă de a se lega pe sine de lucrurile cele deșarte și trecătoare ale veacului de acum”. Iarăși, necredința ii vine omului din inima necuvioasă ( Evrei 3, 12 ) ; din inima impietrită, ( Marcu 16, 14 ) ; din cauza abaterii de la adevărul revelat ( Ioan 8, 44-46 ) ; din orbirea trimisă de la Dumnezeu ( Ioan 12, 39-49 ) ; din orbirea trimisă asupra lui de la diavolul ( II Corinteni 4, 4 ) , care fură cuvântul ( Luca 8, 12 ) ; precum și din căutarea slavei omenești ( Ioan 5, 14 ) . Necredința este un act liber al omului prin care el nu voiește sa creadă in Dumnezeu ( Luca 16, 23; Ioan 19, 9-10 ) ; în făgăduințele Lui și in minunile Lui ( Ioan 12, 37; Psalm 77, 36; Numeri 14, 11 ) . Primul mijloc de a convinge pe cineva sa creadă în Dumnezeu este predica deoarece credința vine prin auz, iar auzul vine prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu ( Romani 10, 17 ) . Căci, cum vor crede de nu vor auzi ( Ioan l, 7; 17, 20; Fapte 8, 12, 14, 17; Romani l, 5; 10, 8; 16, 26; Efeseni 1,13; II Tesaloniceni 1,10 ) . Al doilea mijloc este citirea Sfintelor Scripturi după mărturia care zice : " Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu si crezând să aveți viață întru numele Lui " ( Ioan 20, 31; II Timotei 3,15; I Ioan 4,13 ) . Al treilea mijloc de a convinge la credința in Hristos sunt minunile lui Dumnezeu ( Ioan 6, 30; 7, 31;11, 23-25; 20, 30-31 ) . Al patrulea mijloc de a convinge pe cineva la dreapta credință în Dumnezeu este privirea zidirilor lui Dumnezeu cu ințelegere, după cea scrisă : " Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, ințelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere si dumnezeire, așa ca să fie ei fără cuvânt de apărare " ( Romani 1, 20 ) . De aceea si Sfântul Dionisie Areopagitul numește adevărata teologie, privirea duhovniceștilor cuvinte celor din zidire, prin care, din acestea de jos ne suim catre cele de sus, adică, din cele pricinuite, ne suim către pricinuitorul. Si asa, prin zidire, ca printr-o oglinda, privim pe Ziditorul și Îl laudam pe El și Îl numim că este Dumnezeu, după purtătorul de Dumnezeu Maxim Marturisitorul. Si toate se zic și sunt cu dumnezeiasca voință, ca Cel ce este pricinuitor a toate, dupa teologia adeveritoare, pozitiva si nimic din toate nu este mai presus de Ființă, după teologia tăgăduitoare – negativă. Credința crește, sporește si se intarește prin ispite, prin necazuri si scârbe ( 1 Petru l, 6-7; Iacob l, 3 ) . Credința se inmulțește, sporește si se intărește prin rugăciune ( Marcu 9, 24; Luca 17,15 ) . Îndoiala în credință este păcat si ea vine omului din împuținarea credinței ( Matei 8, 26;14, 31; Luca 8, 24-25; Iacob l, 6 ) . Îndoiala se alungă din inima omului prin credință, rugăciune și lăsarea in voia lui Dumnezeu ( Matei 26, 38-41 ) . “Îndoiala și împuținarea de suflet se face uneori prin slobozenia lui Dumnezeu , pentru unele pacate și mai ales pentru a ne smeri și a cere mai mult ajutorul Lui.”

Credința creștină este mai ales trăire în și cu Hristos. Ea îmbrățișează întreaga ființă a omului în toate manifestările sale din viață. Când Sf. Ap. Pavel spune că ne îndrptăm prin credință (Rom.3,22,25) și noi continuăm să perseverăm , să trăim în ea (Gal.2,20) ,să ne hrănim din puterile harice pe care ni le agonisește credința(Rom.1,17),el arată că noua condiție de viață a creștinului diferă de cea a in car e atrăit anterior primirii credinței ,așa cum se deosebește lumina de întuneric ,starea harica de cea de păcat,viața de moarte.Realizarea credinței se arată in faptele bune.(Efes.2,8-10)Ea pune în acțiune toate funcțiunile sufletești ale omului spre împlinirea virtuții. Cu toate că unitatea interioarăa credinței și a faptelor nu este formulată in chip expres de Sfântul Pavel ,ea se subînțelege: căci credința care îndreptează și mântuiește credință vie,deci este, in sine ,fapta buna,iar faptele sunt mântuitoare dacă izvorăsc din credință și în măsura în care ele sunt măsura credinței. Faptele bune , adica virtutea creștină ,sunt un rod care se naște din credință ca dintr-un pom bun. Credința ,ca virtute ,este izvorul virtuților creștine.

Nădejdea

Nădejdea creștină se naște din credință ( Galateni 5, 5; Evrei 10, 23; Nădejdea se naște și din rabdare ( Romani 5, 4 ) . Omul este o ființă orientată spre viitor, care își trăiește viitorul cu nădejde, știind că viața de pe pământ  este doar o pregustare a bunătăților cerești viitoare. De aceea, nădejdea este virtutea ce urmează credinței și este considerată ca ținând locul de mijloc între credință și dragoste. Virtutea nădejdii este absolut necesară pentru că o credință fără nădejde nu este mântuitoare. 

Virtutea nădejdii se naște din credința adevărată în Dumnezeu, așa cum copacul odrăslește din rădăcină. Credința adeverește bunătățile făgăduite și putința de a le avea, iar nădejdea ne face să le dorim și să le așteptăm. Din experiență observăm că nădejdea și credința coexistă în sufletul omului. Prin urmare, împuținarea credinței duce la deznădăjduire și invers. Însă știm și faptul că nădejdea în Dumnezeu este cu atât mai prezentă în suflet, cu cât grija pentru cele văzute, trecătoare este mai puțin prezentă. De aceea spune Mântuitorul: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”. Din nefericire, se întâmplă adesea tocmai invers: cu cât grija pentru cele materiale este mai mare, cu atât nădejdea în viața veșnică și cele nemateriale scade în intensitate. Credința este, așadar, nedespărțită de nădejde și împreună îl ajută pe om să dobândească viața veșnică.

În vederea mântuirii, a dobândirii viieții veșnice, nădejdea noastră trebuie s-o punem numai în Dumnezeu ( Psalm 2, 12; 5, 11; 117, 8-9 ) . Nădejdea nu trebuie pusă in om ( Psalm 145, 3; Isaia 2, 22 ) . Nădejdea celui credincios nu trebuie pusă în trup ( Filipeni 3, 4 ) ; nici in noi înșine ( II Corinteni l, 9 ) . Nu trebuie să nădăjduim in dreptatea noastră ( Luca 18,19 ) . Omul se aseamănă cu iarba ( Psalm 102, 15 ) , cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de vânt, cu pânza păianjenului ( Isaia 36, 6; Iov 18, 14 ) . Deci, este blestemat omul care nădăjduiește in om, caci unul ca acela nădăjduiește în zidirea lui Dumnezeu cea prea mica și slabă și nu în Dummnezeul puterilor. Cine nădăjduiește în Dumnezeu este iubit de Dumnezeu ( Psalm 146, 11 ) , iar cine nădăjduiește in om, nădăjduiește in deșertăciune, deoarece omul " deșertăciunii s-a asemănat și zilele lui ca umbra trec ( Psalm 101, 12; 143, 4; Ecclesiast 6, 12; 8, 13 ) . Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său și nădăjduiește in cele deșarte și stricăcioase și în om care este rob al păcatelor ( Ioan 8, 34; Romani 1, 24; 3, 9; 7, 5; 14, 23; Efeseni 2, 3 ) .

În primul rând, cel care are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în fața ispitelor, liniștit și răbdător în necazuri și în fața morții. Dacă știm să-L ascultăm și să-L simțim, Dumnezeu ne face să înțelegem că El este alături de noi și ne ajută să trecem peste orice necaz, dar cu condiția să fim răbdători în așteptarea ajutorului și a celor făgăduite nouă. Dreptul Iov a fost răbdător tocmai datorită bucuriei ce o simțea nădăjduind în răsplata viitoare. Dar virtutea nădejdii, prin însăși natura sa, îndeamnă pe om la fapte bune și la practicarea celorlalte virtuți. Desigur, nădejdea creștină este un dar al lui Dumnezeu, care se pogoară în inima omului, ca o iluminare a Duhului Sfânt. Din păcate, mulți dintre creștinii zilelor noastre nu conștientizează importanța duhovnicească a nădejdii ca dar dumnezeiesc, iar această nepăsare duce la îndepărtarea omului de Dumnezeu și de aproapele. Dacă astăzi lumea, creată de Dumnezeu „bună foarte”, a devenit o lume a păcatului și dacă ea pare că nu vrea să se întoarcă la „starea cea dintâi”,  ci se adâncește în fărădelegi și păcate înfricoșătoare, s-ar părea că sunt motive să cădem în deznădejde, în dezamăgire și în resemnare. Dar Sfântul Siluan Athonitul ne poruncește: „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!”O primă cauză a deznădejdii este lipsa rugăciunii curate. În lumea aceasta, se dă o luptă pe viață și pe moarte, iar fără ajutorul lui Dumnezeu, omul nu poate câștiga, nu se poate învinge pe sine însuși și nu poate birui răul agonisit prin păcate. Ține mintea mereu trează, luptă, smerește-te, roagă-te, dar nu uita de Dumnezeu. Nu deznădăjdui niciodată pentru că Hristos este întotdeauna cu noi „până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). O altă cauză a deznădejdii ar putea fi nefrica de Dumnezeu și de Judecata de Apoi. De aceea zice Sfântui Ioan Gură de Aur: „Și ce multă frică au în ziua aceea cei ce vor sta în fața Judecătorului și mai vârtos când vor auzi glasul Lui…Așa se teme și sufletul când va să se despartă de trup, căci mergând la judecata cea înfricoșată a lui Hristos îi este frică și tremură”. Paradoxal sau nu, prin iadul de aici putem dobândi raiul de dincolo. Asta dacă vom ști să fructificăm șansa de a lupta, dacă vom vrea să luptăm. Lupta aceasta în duh cu propriile păcate este lupta adevărată a creștinului și singura care îl duce în Împărăția lui Dumnezeu. Nădejdea cea în Hristos este dulcea așteptare a vieții veșnice. De aceea și Sfântul Apostol Pavel le spune romanilor: „Deci fiind îndreptați din credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos… și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 1-5).

Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea și împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iacov 5, 13). Rugăciunea stăruitoare este „securea deznădejdii“ (Sf. Ioan Scărarul) și este solia nădejdii, trimisă să mijlocească, la Dumnezeu, fericirea veșnică – ținta cea mai de pe urmă a nădejdii. Și, după cum „credința fără fapte este moartă“, tot așa și nădejdea fără rugăciune este amorțită. O altă modalitate de a menține vie nădejdea o menționează Sf. Nicolae Velimirovici: „Cu post îmi bucur nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care ai să vii din nou“.

“Nădejdea își trage obârșia din credință, așa cum copacul odrăslește din rădăcină. Credința adeverește bunătătțile făgăduite și putința de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim și să le așteptăm. Credem deci că "Cel care a poruncit să nu mințim, cu mult mai mult El nu va minți", de aceea și zice Sfântul Apostol Pavel: "Să ținem mărturisirea nădejdii nesmintită; pentru că credincios este Cel ce a făgăduit" (Evr. 10, 23). Astfel, omul care dorește și tinde spre unirea deplină cu Dumnezeu va întâlni întotdeauna credința, nădejdea și dragostea, alături una de cealaltă: prin credință sufletul vede cu ochii minții frumusețile duhovnicești, nădejdea întraripează și ține veghea neîncetată spre dobândirea acestora, iar dragostea le desăvârșește.

Dragostea

Cei care s-au ocupat cu analiza noțiunii de iubire au ajuns la concluzia că ea nu poate fi definită după esența ei. Conținutul iubirii nu poate fi redat autentic, în formule raționale, fiindcă depășește rațiunea.Însuși Mântuitorul nu ne dă o definiție a iubirii față de aproapele, dar din pildele și aplicările în care își tâlcuiește porunca, se înțelege sensul ei redat minunat de Sf. Ap. Pavel, în acest imn al iubirii din epistola I Corinteni. Din acestea înțelegem că iubirea tinde la realizarea unei unități spirituale între persoane și Dumnezeu și persoanele între ele, unitate care nu anulează specificul acestora ci duce la desăvârșirea spirituală reciprocă.Încercând totuși să întemeiem o definiție a iubirii creștine față de aproapele, putem spune că este virtutea în temeiul căreia dorim și voim aproapelui nostru binele său vremelnic și veșnic și ne străduim să-l realizăm. Dar cum se poate observa, această definiție nu poate fi satisfăcătoare. Iubirea este o cerință a legii morale firești, dar și o poruncă a legii morale pozitive, primindu-și în legea morală a Noului Testament desăvârșirea cea mai înaltă. Iubirea firească față de aproapele se întemeiază, după concepția creștină, pe aceeași natură tuturor oamenilor,la care se adaugă tendința firească pentru viața în colectivitate și pentru ajutorul reciproc.Cu toate acestea, Creștinismul desăvârșește ideea iubirii față de aproapele, cerând să-l iubim pentru faptul că suntem toți chemați prin jertfa lui Hristos la viața veșnică, fericită cu Dumnezeu; să-l iubim pentru Dumnezeu. Prin urmare în Creștinism, iubirea primește o temelie nouă:comuniunea cu Dumnezeu prin chemarea la viața veșnică, de asemenea primește un motiv nou și anume iubirea lui Dumnezeu față de oameni.

Calea cea mai înaltă spre Dumnezeu n-o constituie harismele, ci iubirea creștină, regina tuturor virtuților (22,31 –22,13). Corintenii socoteau că harismele constituie calea cea mai înaltă spre fericirea cerească. Nimic mai fals. Mai presus de darurile duhovnicești, după care râvneau atat de mult credincioșii din Corint, rămâne de-a pururi o cale mai înaltă, mai desăvârșită, mai sigură și mai accesibilă fiecăruia dintre noi: iubirea față de Dumnezeu și aproapele. Pentru lauda ei, Apostolul neamurilor scrie cea mai frumoasă pagină din întreaga Sfântă Scriptură șicel mai frumos imn în cinstea vreunei virtuți. Cuvintele sale trebuiesc meditate mai mult decât comentate, rostită ca o rugăciune, mai mult decât învățate ca o lecție.Ca formă ele sunt distribuite poetic în trei strofe.Prima strofă (v.1-3)scoate în evidență necesitatea și superioritatea iubirii creștine în comparație cu harismele, sunt amintite aici, numai câteva dintre aceste harisme:glosolalia, proorocia, cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoștiinței, credința făcătoare de minuni, darul ajutorării și facerii de bine.Strofa a doua (v. 4-7) enumeră șapte însușiri pozitive și opt însușiri negative ale iubirii, izvor al tuturor virtuților și scut al tuturor păcatelor, și răutăților.Strofa a treia (v. 8-13)arată indisolubila legătură dintre credință nădejde și dragoste, în viața aceasta pământească, și veșnicia iubirii, în raport cu celelalte două, în viața cerească precum și superioritatea celor trei virtuți teologice în comparație cu celelalte daruri duhovnicești. Pentru aceasta Sf. Ap. Pavel ca un părinte iubitor le scrie corintenilor: „Ci să râvniți darurile cele mai bune, și încă mai înaltă cale arăt vouă”.Desigur, vorbește aici despre dragoste. Apoi, urmând a aduce laude acestei virtuți, mai întâi doboară toate celălalte haruri punându-le față în față cu dragostea, arătând cu foarte multă iscusință că fără aceasta nimic nu este. Dacă el ar fi spus din prima „Cale vă arăt vouă” iar după aceea ar fi adăugat imediat „iar calea aceasta este dragostea” cuvintele sale nu ar fi avut în nici un caz același efect ca acela pe care îl are comparația făcută cu celelalte virtuți teologice. Din metoda pe care o folosește în acest capitol Sf. Pavel reiese clar iscusința sa în propovăduirea Evangheliei.Mai întâi el pune în fața lor tocmai ceea ce credeau dânșii a fi mare și de admirat, adică de la harul limbilor și aducând la mijloc acest har el nu a spus numai atât cât aveau ei, ci încă mai mult. Căci nu a zis „dacă vorbesc în limbi” ci „de aș grăi în limbi omenești și îngerești”. În acest fel, Sf. Pavel a ridicat harul pentru ca apoi să-l doboare din temelie. Prin„aramă sunătoare” se înțelege ceva fără simțire și fără sunet, dar nu numai atât, prin aramă sunătoare el vorbește de fapt despre cei care vorbesc însă în zadar și fără folos, și de nimic bun. Cum s-ar zice, eu nu fac nimic ci mai mult supăr ba chiar mă fac greoi și de nesuferit la cei mai mulți. Apoi, pentru ca vorba sa să fie bine primită, el nu a încetat aici ci a continuat și cu celălalte harisme pe care mai întâi le înalță iar apoi le doboară pe toate pentru a înălța cât mai mult virtutea dragostei, iar la urmă face o icoană a acesteia. Se poate observa cum toate darurile le pune într-o ordine crescătoare începând cu cele mai mici până la cele mai mari.După ce vorbește de darul vorbirii în limbi, pășește mai departe la harul proorociei dar, ca și la primul, nu spune numai „de-aș avea darul proorociei”, ci adaugă „și de aș ști toate tainele și toată cunoașterea,ridicându-l astfel la un grad mult mai înalt”.

 Mai departe, el ia și celelalte haruri însă pentru ca nu cumva vorbind de fiecare în parte să pară supărător, el vorbește despre cel mai mare dintre toate darurile, dar și pe acesta îl trece în chip exagerat când zice: „Și de-aș avea toată credința” dar nu se mulțumește numai cu atât ci adaugă și cuvintele Mântuitorului: „încât să mut și munții iar dragoste nu am nimic nu sunt”. Este interesant cum în câteva cuvinte el a cuprins toate harurile, spunând numai de proorocii și credință, fiindcă minunile sunt ori în vorbe ori în fapte. Orice se face fără dragoste este fărădelege,sau duce la fărădelege. Dragostea este supremă și veșnica lege din Împărăția lui Dumnezeu. Proorocia și credința care face minuni sunt mari,fără dragoste însă nu au nici o valoare. Dragostea este singura calificare a slujitorului lui Dumnezeu prin care poate să facă o lucrare bună, de aceea chiar dacă am muta munții cu credința, aceasta nu e plăcută înaintea lui Dumnezeu .

Sfântul apostol Pavel ne arată și raportul intim dintre cele trei virtuți teologice.După învățătura transmisă nouă de apostoli, noi cunoaștem pe Dumnezeu prin credință, tindem spre El prin nădejde, și-l îmbrățișăm prin iubire.Dar nici credința nici nădejdea nu ne pot pune în legătură directă și deplină cu Dumnezeu.Sfîntul Pavel care definește credința drept “temeiul celor nădăjduite și dovada celor nevăzute,”(Evrei 11,1) în epistola a doua către corinteni scrie: “știm însă că atât timp cât petrecem în trup, suntem departe de Domnul, căci prin credință umblăm și nu prin vedere.”(II Cor. 5,6-7).Acesta ne arată că virtutea credinței ne rămâne o formă de cunoaștere în depărtare, adică mijlocită, parțială și imperfectă, adică asemenea ideii pe care ne-o facem despre obiectele privite într-o oglindă neclară: “Căci vedem acum ca prin oglidă, prin ghicitură.”(I Cor 12,12)Ca să înțelegem just această comparație, trebuie să ținem seama de faptul că pe vremea Sf. Pavel oglinzile se deosebeau foarte mult de cele de azi.Făcute din materiale inproprii, ele redau atât de întunecos și de aproximativ înfățișarea încât chipurile expuse în ele trebuiau mai mult ghicite decât privite cum erau în realitate.Astfel este și cunoașterea prin credință.Așadar după cuvintele Sf. Ap.Pavel credința și nădejdea sunt superioare harismelor,căci fără ele nu ne putem apropia de Dumnezeu, dar sunt trecătoare în raport cu viața viitoare, ca tot ce-i legat de starea noastră nedesăvârșită de pe pământ, locul lor îl va lua experiența directă și veșnică.

Numai iubirea nu va înceta niciodată. Ea preface credința și nădejdea în adorare și în ascultare.Ea ne unește de pe acum cu Dumnezeu, ca să nu ne mai despărțim niciodată.Mereu durează mereu crește, mereu se desăvârșește.De aceea Sf. Pavel nu vede în iubirea creștină, o virtute obișnuită ci calea cea mai presus de fire pentru apropierea noastra de Dumnezeu, iubirea desăvârșită, și desăvârșirea însăși.

După ce compară dragostea cu celelalte virtuți Sf. Pavel , la urmă se vede silit a zugrăvi frumusețea cea nespusa a acestei virtuți împodobind icoana ei ca și cu niște culori, iar părțile zugrăvite le leagă împreună cu cea mai mare amănunțime.Am văzut că cel mai însemnat aspect al iubirii ,are caracterul religios, referindu-se cum s-a arătat,la atitudinea omului față de Dumnezeu.Cel de al doilea aspect, deoportrivă important, are caracter social, privind atitudinea omului față de semenii săi.Apostolul neamurilor ne spune , personificând-o în chip poetic, că-I îndelung răbdătoare, că-I bună, că se bucură de adevăr și că pe toate le îndură, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă.Acestea sunt cele 7 însușiri pozitive ale iubirii, la ele se pot adăuga și altele, deoarece Sf. Pavel le enumeră doar pe cele mai importante.Cele opt însușiri negative ale iubirii creștine, după cum le amintește Sf. Ap.Pavel, sunt: lipsa invidiei pentru fericirea altuia, lipsa îngânfării, căutării de slavă deșartă, a fariseismului sau a ipocriziei morale și religioase, lipsa trufiei sau a ambiției deșarte, adică a încrederii nejustificate, în meritele și talentele personale, lipsa oricarei necuviințe, lipsa oricarui egoism, lipsa oricărei mânii, adică a oricărui prilej de ceartă cu ceilalți, lipsa oricărui gând de răutate.Creștinul care se va feri de toate acestea, din iubire față de aproapele, și din dorința de a împlini întru totul voia lui Dumnezeul,se va simți prin urmare îndatorat, de conștiința sa religioasă și morală, ca să se împotrivească din toate puterile oricărui spirit de vrajbă, de ură, de răzbunare, de nedreptate, de minciună de lăcomie, străduindu-se să pună în locul lor, efortul pentru binele obștesc, lupta pentru pace, dreptate, și sacrificiul de sine pentru fericirea comună.

“Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea, și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragoste.”Versetul acesta este o încheiere desăvârșită la un imn al virtuților, la ceea ce Sf. Pavel vrea să ne învețe,cu privire la valorile Sale, valori de care avem nevoie pentru mântuirea noastră.Credința nădejdea și dragostea, iată cele trei virtuți care se aflau în mod desăvârșit în ființa umană a lui Hristos.De fapt fără acestea nici nu se poate închipui o viață creștină normală.Dacă n-avem credință n-avem nici Evanghelie, nici Mântuitor. Dacă n-avem nădejde, n-avem nici viață  viitoare, nici moștenire veșnică și fericită. Dacă n-avem dragoste, n-avem pe Hristos în sufletul nostru.Prin iubire cunoaștem mai mult din Dumnezeu decât prin toate celelalte daruri la un loc.Credința și nădejdea ne aduc la El.Dar dragostea ne face să pătrundem în inima Lui iar Hristos să intre în cămara inimilor noastre,caci “Dumnezeu este Iubire și cel ce rămâne în Iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el.”(I Ioan 4,16).

Bibliografie

1.Teologia Morala, vol. III, București 1981

2. Pr.Conf.Dr.Alexandru Isvoranu,Rolul credincioșilor și activitatea pastorală a preotului după Sf. Ap. Pavel,în Îndrumătorul bisericesc misionar și patriotic, Craiova,nr.3,1986

3. Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru ca să fie omul desăvârșit, tomul III, pag. 243, Mănăstirea Neamț, 1823.

4. Filocalia, vol. X, Cuvantul 46, pag. 240

5. Invățătura de Credință Ortodoxă, pag. 223-224

6. Cuviosul Siluan Athonitul ,Între iadul deznădejdii și iadul smereniei,editura Deisis,Sibiu 2001.

7. Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006,

8. Sf. Grigorie Teologul, De animae restrrectione, Migne, P. G., XLVI, col. 29

9. Pr. Orest Bucevschi,Învățătura creștină despre iubire și dreptate ca virtuți sociale,”Studii Teologice”,an 1953,nr.9-10

10. Diac. Prof. N.I.Nicolaescu, Actualitatea Epistolei I către Corinteni, în S.T., 1951, nr. 1-2;3-4

11. Sf. Teofil al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei I către corinteni a slăvitului și prea lăudatului Pavel, 2005, București

12. Moldoveanu Nicolae, Hristos Crucea, Epistola Sf. Ap. Pavel către corinteni, meditații, Deva, 2003