Imixtiuni Ilegale In Viata Privata a Persoanei

Imixtiuni ilegale în viața privată a persoanei

CAPITOLUL I

1. INTRODUCERE

.Subiectul lucrării și motivarea lui

Elementele componente și caracterele lor

Apariție și evoluție istorică

CAPITOLUL II

IMIXTIUNI ILICITE ÎN VIAȚA PRIVATĂ A PERSOANEI

Precizări prealabile

Dreptul la viață privată personală

Dreptul la imagine

Dreptul la nume

Habeas corpus

Dreptul la integritate fizică și psihică

Dreptul la identitate sexulă

Dreptul la viață privată socială

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos

Legislația internă

Codul Civil

Codul Penal

ATINGERI ILEGALE ADUSE DREPTULUI LA VIAȚA DE FAMILIE

Analiză

VIOLAREA DE DOMICILIU

În dreptul penal român

Viziunea internațională

VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENȚEI

Incursiune în sistemul intern

Doctrina și practica internațională

CAPITOLUL III

EXCEPȚIILE JUSTIFICATE ALE ART. 8 AL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Generalități

Condițiile cerute pentru o limitare legală a art. 8

6.2.1. Legalitate

Scop legitim

Necesitate într-o societate democratică

Proporționalitate

Obligațiile statelor

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Subiectul lucrării și motivarea lui

Orice demers științific este marcat de metodele de cercetare și de finalitatea urmărită, ambele anticipându-se prin tema lucrării. Urmărim să analizăm și să oferim perspective inovatoare față de un drept la fel de vechi, poate, precum dreptul la viață și să îndrăznim a-i demonstra importanța egală, într-un mod persuasiv. Titlul lucrării este, totodată, laitmotivul din paginile care vor urma și poate fi reformulat simplu în „infracțiunile contra vieții private a persoanei”.

Răspândirea acestui drept, atât pe continentul european, cât și peste ocean, în alte sisteme de drept, a suscitat o curiozitate molipsitoare la care am achiesat și care a inspirat lucrarea prezentă.

Efortul nostru apare în încercarea de a da o definiție conceptelor relaționate, redarea proiecției lor interne, delimitarea componentelor, identificarea unor tensiuni între drepturi, rolul și manifestarea în planurile de incidență, cât și enumerarea, împreună cu dezbaterea, atingerilor tolerate, dar mai ales, cele nepermise legal față de viața privată.

Dezvăluim de la început că nu avem pretenția unui studiu exhaustiv fiindcă așa cum remarca reputatul autor Cesare Beccaria „n-aș fi spus nimic, dacă ar fi fost necesar să spun totul”, la fel și aici vom încerca să surprindem particularitățile și cazuistica cea mai relevantă pentru obiectul supus observației.

Ideea emblematică stă în ireductibilitatea ființei umane, în existența celui mai adânc colț al ei care nu poate fi distrus, un punct care funcționează ca un incubator al valorilor personale ce vor prinde ulterior expresie în societate și-i va instaura un caracter și o personalitate. Această realitate de netăgăduit îl face pe individ să fie propriul său proprietar prin puterea de a-și construi un univers autentic și loial acestuia, un loc de refugiu social dar și de regenerare, evoluție și împlinire. O atare prerogativă se poate ilustra prin afirmația „Eu sunt !”, se poate considera un drept personal de veto care impune distanță, alături de respect și interzice, în același timp, tendința de invazie a societății în micul său imperiu sau poate fi privit ca un atribut imanent omului ce-i permite să fie o ființă umană în sine. Din acest concept real dar pur descriptiv până nu demult, societatea contemporană a înțeles să-l consacre ca drept înconjurat de respect, protecție și promovare, moment din care a devenit un drept fundamental al omului și cetățeanului aparținând unei noi generații de drepturi. Din acest stadiu, vom prelua tema și o vom expune pe larg de-a lungul lucrării.

În partea de debut, vom valorifica o privire de ansamblu și de ascensiune din trecut până-n prezent a conceptului de viață privată, pentru ca mai apoi să trecem la corpul concret al lucrării ce tratează, în capitole distincte, imixtiunile ilegale în viața privată, atingerile ilegale aduse vieții de familie, infracțiunea de violare de domiciliu și violare a secretului corespondenței, cu alăturarea, unde este necesar, a unor infracțiuni conexe.

Structura lucrării imită ordinea drepturilor din articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce consacră inviolabilitatea vieții private și, în același timp, urmează principiul conform căruia „excepția întărește regula”, fapt pentru care vom repera inițial atingerile ilegale pe care le pot suferi aceste drepturi-componente iar ultima secțiune o vom dedica ingerințelor justificate, pe baza condițiilor care le scutește de oprobiul sancțiunii. Ne situăm expunerea sub ambele unghiuri deoarece, așa cum spune judecătorul european, este indiferent dacă evaluarea unei stări de fapt se face din perspectiva îndeplinirii unei obligații pozitive de care este ținut statul sau din punctul de vedere al unei ingerințe ale autorităților publice în exercițiul drepturilor protejate care încearcă să se legitimeze prin paragraful 2 al art. 8, principiile aplicabile remarcându-se prin similaritate.

Capitolele centrale vor cuprinde diviziuni, dintre care una se va axa pe regimul intern, iar cealaltă pe cadrul extern, deoarece izvorul acestui drept se află într-un instrument juridic supranațional care nu este creația legiuitorului român dar se bucură de o autoritate asemănătoare și o aplicabilitate directă prin aderarea României la Uniunea Europeană și semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care o astfel de optică o considerăm binevenită. De asemenea, abordăm o asemenea arhitectură pe parcursul lucrării deoarece nu am putea admite o carență de obiectivitate externă, dat fiind rădăcinile și abundența instrumentelor juridice internaționale care consfințesc, în rândurile lor, dreptul la viață privată.

Elementele componente și caracterele lor

Pornind de la specie la gen, vom face referire la viața privată prin drepturile pe care le adăpostește în aria ei protectoare, conturându-i astfel și întinderea. Acestea fac parte din categoria drepturilor personalității și deci, se bucură de trăsături comune. Astfel, aceste drepturi sunt originare fiindcă se nasc odată cu subiectul activ, subiective prin garantarea libertății manifestărilor individului, absolute deoarece se opun tuturor oamenilor, personale și exclusive fiindcă stau la dispoziția unicamente a titularului lor, variabile fiind dominate de circumstanțele la care sunt supuse în dezvoltarea conținutului lor, insurmontabile, inalienabile sau de nerenunțat pentru că nu dispar prin voință, imprescriptibile datorită faptului că trecerea timpului nu le alterează și interne deoarece decurg din consistența particulară și conștiință. Această gamă largă de drepturi, puse laolaltă formează, în termeni abstracți, o panoramă ce evocă viața privată în contextul societății moderne. Potrivit acestora, persoana merită să aibă un ambient ce proiectează existența sa interioară și care îl privește doar pe el, rămânând rezervat sie însuși în fața unei eventuale perturbări exterioare, și prin care să-și dezvolte armonios felul de a fi. Din acest nucleu intangibil și imun se deduce o creație pretoriană, și anume un drept de a nu fi forțat să asculți și să vezi ceea ce nu este de dorit să vezi și să asculți, legat reciproc de un drept de a nu fi ascultat sau văzut când nu este de dorit să fi văzut sau ascultat.

Fundamentul determinant este demnitatea persoanei, personalitatea și autonomia intrinsecă, pe scurt, firea și naturalețea umană este cea de o valoare incalculabilă care transpune toate aceste extensii demne de protecție în sarcina legiuitorului universal.

După cum apar în rezumat, le-am putea privi ca esențiale în societatea de azi. Argumentul pentru o astfel de afirmație are greutate istorică și o persistență în timp de care trebuie ținut cont în special în activitatea de legiferare dacă legiuitorul vrea să se raporteze cu adevărat destinatarilor normei. După cum Constituția e temelia statului democratic, la fel și drepturile omului formează un adevărat bloc constituțional al persoanei prin puterea lor comparabilă cu cea a suveranității etatice. În acest sens, exprimăm opinia potrivit căreia nu sunt posibile experimentele fiindcă subiecții acestora sunt în primă și ultimă instanță cetățenii, națiunea și deci, exponentul lor instituțional, respectiv statul, iar o finalitate îndoielnică ar contraveni acestui drept pe care se construiește democrația.

Ne permitem să subliniem că aceste drepturi sunt naturale și deci anterioare oricărei forme de suveranitate, inclusiv a legilor fundamentale, deoarece rezidă în persoană, fie că actul normativ le menționează fie că nu. Actualmente, ordinea juridică nu tolerează contradicțiile astfel că s-a început un proces de confirmare a existenței acestor drepturi prin înscrierea lor în acte de o valoare general obligatorie.

Ca exemplu de suport internațional, enumerăm Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1948), Convenția Americană a Drepturilor Omului, Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor, Declarația universală a drepturilor omului și cetățeanului, Pactul ONU privind drepturile civile și politice, Carta canadiană a drepturilor și libertăților, Carta drepturilor și libertăților din Québéc (art. 5-49), Codul civil Québéc (art. 35-41), Convenția Drepturilor Copilului.

Apariție și evoluție istorică

Noțiunea de viață privată își are rădăcinile în limba latină, de la cuvântul „privatus” care înseamnă separare de ceilalți prin excluderea sa voluntară sau nedezvăluirea informațiilor despre sine decât celor aleși pentru confesiunea lor.

Până aici se disting două componente : una fizică și una informațională. Cea fizică este direct relaționată cu spațiul unei vieți restrânse și anonime de care fiecare persoană are nevoie iar cea informațională gravitează în jurul datelor dirijate de dorința de a le împărți sau de a le ține ascunse. Cu timpul, dat fiind că omul a trecut prin diferite ipostaze care l-au plasat pe o poziție egală sau inferioară cu societatea, i s-a recunoscut acestuia și o dimensiune spirituală care s-a încorporat, de la sine, în viața sa privată, înțelegându-se că, fără acest drept, omul s-ar reduce la nivel de simplu obiect.

Romanii fiind primii care au separat publicul de privat, lor li se atribuie meritul de a afirma existența vieții private a omului, și nu grecilor. Pornind de la detalii factuale precum considerarea locuinței ca refugiu sau azil sacru, legea Cornelia de injuriis pedepsea pătrunderea violentă, dar și smulgerea unui particular, din propria casă, pentru a fi predat justiției. Inviolabilitatea domiciliul se impunea așadar și în fața puterii de constrângere a statului.

Unii autori leagă identifică nașterea dreptului la viață privată cu apariția creștinismului

Printre primele definiții care s-au conturat în jurul acestui aspect, una s-a diferențiat de celelalte prin semnalarea unor atribute care se mențin până azi. Acestea sunt : singurătatea, anonimitatea, rezerva și intimitatea. Multiplele valori instrinseci ale omului, după care acesta este călăuzit, trebuie să fie învăluite de o aură de protecție în care să prindă contur și unde să se poată multiplica evolutiv.

Deși supranumit veacul individualismului afectiv și al fericirii sinelui, secolul al XVIII-lea a întârziat în a dezbate conștient problematica vieții private. Doar în perioada imediat următoare, pe fundalul unei conflagrații între laicism și dogmatică religioasă, vigoarea libertății omului s-a infiltrat din public în privat. Rezultatele nu au întârziat să apară și au fost unele dintre cele mai binevenite : alegerea unui nume de unul singur și doar pentru sine prin renunțarea la cele primite la naștere, democratizarea înfățișării prin fotografie, perceperea fizionomiei prin intermediul oglinzii, cât și la nivel de familie, prin necesitatea delimitării locuinței în spații individuale fiecărui membru.

Prima încercare neoficială prin care s-a remarcat acest drept a fost prin intermediul unui eseu redactsunt : singurătatea, anonimitatea, rezerva și intimitatea. Multiplele valori instrinseci ale omului, după care acesta este călăuzit, trebuie să fie învăluite de o aură de protecție în care să prindă contur și unde să se poată multiplica evolutiv.

Deși supranumit veacul individualismului afectiv și al fericirii sinelui, secolul al XVIII-lea a întârziat în a dezbate conștient problematica vieții private. Doar în perioada imediat următoare, pe fundalul unei conflagrații între laicism și dogmatică religioasă, vigoarea libertății omului s-a infiltrat din public în privat. Rezultatele nu au întârziat să apară și au fost unele dintre cele mai binevenite : alegerea unui nume de unul singur și doar pentru sine prin renunțarea la cele primite la naștere, democratizarea înfățișării prin fotografie, perceperea fizionomiei prin intermediul oglinzii, cât și la nivel de familie, prin necesitatea delimitării locuinței în spații individuale fiecărui membru.

Prima încercare neoficială prin care s-a remarcat acest drept a fost prin intermediul unui eseu redactat de doi juriști americani în 1890 care l-au restrâns la formula „right to privacy”, folosită și actualmente. În acest stadiu, ideea era privită cu o tentă patrimonială, o extensie a dreptului de proprietate, adică „privacy – property right”, antecesorul lui „privacy – personality”.

A trebuit să treacă peste o jumătate de secol pentru ca, în 1965, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii să-i recunoască valoarea constituțională în cauza Griswold versus Connection unde s-a statuat că statul poate interveni în cercul privat al persoanelor când are un interes care primează și totodată, că este un loc în care persoana își ia singură deciziile care-i revin și-i profită.

Astfel, orientarea reală către conceptul de viață privată își are debutul în secolul XIX când Thomas Cooley, un judecător american, pune semnul egalității între viață privată și „right to be alone” – dreptul persoanei de a avea momente de singurătate, dedicate lui însuși. Construcția originală a acestui drept este mult mai amplă și depășește simpla putere de a nega intromisiunea altora în sfera personală, traducând o idee indisolubil legată de libertatea persoanei, astfel că acest, ulterior devenit, „right to privacy” recunoaște prerogative ce se răsfrâng asupra unui mediu de dezvoltare și exprimare în felul său de a se manifesta, prin care ajunge persoana care este sau care-și dorește să fie, din care poate să excludă orice parte străină interesată și în care are dreptul să nu fie inoportunat de curiozitatea nejustificată a altora. Acest prim contur n-a rămas fix și, actualmente, se disting două tipuri „privacy of disclosure” și „privacy of autonomy/informational privacy”. În primul este înglobat orice tip de atentat provocat prin difuzarea unor detalii private care aparțin de circuitului restrâns ales de persoană, iar prin al doilea se încearcă semnalarea atentatului împotriva persoanei prin culegerea și catalogarea datelor.

În lucrările cu acest obiect, numeroși autori și-au concentrat originalitatea în formularea cât mai completăa unui principiu care să reprezinte atât esența cât și limitele vieții private. De la loc al tainei sau cerc de pace interioară, până la spațiu cotidian, această „încăpere privată” este fortăreața omului, locul în care se refugiază pentru a se elibera temporar de îndatoririle și constrângerile exterioare, unde păstrează întreaga sa valoare, ceea ce nu este decât al lui și nu-l privește pe celălalt, ceea ce nu dezvăluie datorită diferențelor față de orientările publice față de care trebuie să poarte o mască.

Actualmente, statele europene au reformulat principiul după viziunea personală dar esența a rămas aceeași. Franța îl consideră a fi „dreptul de a fi lăsat în pace”, Marea Britanie îl percepe ca pe „dreptul la intimitatea tuturor alegerilor personale” iar Germania îl privește precum „dreptul general la personalitate”.

B. CAPITOLUL II

2. IMIXTIUNI ILICITE ÎN VIAȚA PRIVATĂ A PERSOANEI

2.1. Precizări prealabile

Aparent, termenul de „viață privată” cere o definiție pentru ca titularul acesteia să se poată bucura de o protecție efectivă în cazul unor intruziuni prejudiciabile dar și ca reper pentru delimitarea de alte aspecte ce sunt strîns legate de individ în sine.

Articolul 8 al Convenției, fiind dreptul comun și totodată inițiator în materie, se limitează doar la afirmarea existenței dreptului persoanei la respectarea vieții private, lăsând o lacună cu privire la definiție. Chiar și așa, noțiunea de „viață privată”, așa cum este ea prevăzută în Convenție, se bucură de caracterul autonom devenit o constantă în rândul textelor de lege europene în materia drepturilor omului.

Pentru că a defini înseamnă a limita, înțelegem strategia autorilor Convenției care au edictat cu prudență, neputând consacra un conținut al acestui drept care să-și păstreze intactă substanța de-a lungul timpului. Societatea, în continuă schimbare și dezvoltare, vizează toate planurile pe care se situează o persoană, astfel că noțiunea de „viață privată” va fi mereu supusă ordinii temporale. La fel s-a procedat și la includerea în legislația națională a acestei prerogative garantate prin art. 26 din Constituția României, art.71 din Codul civil din 2009 „dreptul la viață privată”, art. 72 „dreptul la demnitate”, art. 73 „dreptul la propria imagine” și alte texte care arată expres derogările admise. După modelul Pactului ONU, legea fundamentală română împarte și ea drepturile omului în drepturi civile și politice.

În conformitate cu dispozițiile Convenției, Curtea Europeană de Justiție a Drepturilor Omului a dezvoltat o jurisprudență bogată și edificatoare în acest sens și chiar a justificat lipsa unei definiții statuând că nu este posibil și nici necesar un exces de exhaustivitate fiindcă prin asta s-ar limita viața privată doar la un „cerc intim” după cum este și semnificația ad litteram pe care o putem asocia cu forul exterior al persoanei, universul personal, zona intimă de confort și siguranță. Libertatea conferită prin absența unei astfel de constrângeri a permis la realizarea unui așa zis cuprins al vieții private ce include integritatea fizică, psihică și morală a persoanei, dreptul la o viață socială cât și protecția situațiilor ce reies prin îmbinarea vieții personale cu cea socială a individului, dreptul la un mediu înconjurător sănătos, dreptul la nume, dreptul la imagine, dreptul de a-și alege orientarea, viața sexuală, dreptul la identitate fizică și socială, dreptul la dezvoltare și autonomie personală. Această enumerare nu este strict proprietatea articolului 8, dovadă că elementele pot fi împărțite și cu alte articole.

Eo ipso, o convorbire ține de sfera privată a persoanei dar afirmațiile susținute sunt protejate mai eficace de către art. 9 privind libertatea de exprimare. Tot așa, dacă o persoană alege să îmbrățișeze o altă confesiune religioasă decât cea în care a fost botezată, este liberă să o facă, fiind un drept de a se exprima nestingherită, însă ceremoniile și datinile ce se țin în acest sens sunt manifestările vieții private.

O altă lacună legată de dreptul la respectarea vieții private a persoanei este nedeterminarea întinderii acesteia, stabilirea momentului de la care începe și la care se sfârșește. Deși viața privată ar putea fi ușor suprapusă peste însăși viața ființei umane cu privire la limitele acesteia, afirmația permite nuanțări. Textul de lege incident debutează cu „orice persoană” garantând astfel tuturor ființelor umane vii acest drept cu privire la ele însele și desemnând o titulatură universală, nediscriminatorie. Totuși, anumite situații din practica judiciară ulterioară arată că, la unele persoane, acest drept suferă variații cu privire la întinderea acestuia în măsura îmbinării vieții private cu cea publică. Un exemplu elocvent ar fi situația oamenilor politici, artiștilor renumiți internațional.

Neconcordanța gradului de respect a dreptului la viața privată a unei persoane față de o alta nu înseamnă inegalitate de tratament și nu necesită apelul la justiție, câtă vreme atitudinea persoanei este în acest sens, adică, prin propria faptă și activitate, aceasta consimte la publicitatea vieții sale private, caz în care protecția dreptului este exclusă pentru persoana în cauză. Per a contrario, atâta timp cât o persoană dorește păstrarea secretă a vieții sale private, nerespectarea acesteia antrenează aplicabilitatea articolului 8 și sancționarea subiectului răspunzător de atingerea adusă.

De asemenea, în ipoteza minorilor, a celor puși sub interdicție dar și a persoanelor care se află într-o anumită stare medicală gravă (ex. persoană în comă), respectarea dreptului se impune și asupra lor chiar dacă ei nu sunt conștienți de aceasta sau dacă apelarea la protecția garantată de Convenție a fost realizată de alte persoane decât titularii, cum ar fi părinții sau tutorele. De aici deducem că viața privată începe de la momentul nașterii și nu suferă întreruperi sau suspendări date de starea fizică sau psihică a persoanei. Accentuăm începutul dreptului la viață privată ca fiind momentul nașterii și pentru a-l separa de un alt drept consfințit de Convenție, respectiv dreptul la viață care începe să fie protejat de la momentul concepției. De aceea, în cazul unui avort rezultat în urma unui malpraxis medical nu se va pune problema nerespectării unei componente a dreptului la viață privată a fetusului, cum ar fi integritatea fizică a acestuia, ci eventual nerespectarea dreptului la viață.

În ceea ce privește sfârșitul vieții private, moartea persoanei apare ca fiind răspunsul logic și previzibil. In extenso, cauze supuse judecății instanței de contencios european arată că dreptul ar subzista chiar și după moarte, deși ingerințele ilegale nu clasează în mod clar și precis dacă este afectat dreptul la viață privată (dreptul la onoare) sau de familie : întârzierea excesivă a autorităților competente de a restitui părinților cadavrul copilului lor în urma autopsiei, refuzul de a consimți transferul urnei conținând cenușa soțului reclamantei, nerespectarea dreptului mamei de a asista la îngroparea copilului ei, mort la naștere, cu efectuarea unei ceremonii, publicarea unor fotografii cu cadavrul unei persoane ce s-a bucurat în timpul vieții de notorietate. Personal, considerăm că rămășițele unei vieți private se transferă în drepturile vieții de familie, ca astfel ingerințele să poată fi sesizate de către cei direct afectați de dispariția unei persoane, cum ar fi rudele sau reprezentanții legali, din moment ce fostul titular nu este capabil să mai consimtă sau să se opună unor amestecuri de natură a-l deranja.

În același spirit, s-a statuat despre conceptul de viață privată că include posibilitatea revendicării dreptului de a-ți alege momentul morții pentru a evita un sfârșit nedemn.

Prin excludere și sintetizând, apreciem că noțiunea de “viață privată” cuprinde tot ce nu intră în sfera vieții publice, care se conturează mai clar, având incluse în noțiunea ei viața profesională publică, acele aspecte ale vieții unei persoane care în mod benevol le aduce la cunoștința unui număr nedeterminat de persoane, cât și actele unei persoane făcute cu scopul de a fi publice.

Adagiul latin “publica publicae tractanda sunt” stabilește că tot ce se întâmplă în viața publică, cu referire directă la ea, poate și trebuie să fie obiect al unei informații.

Viața publică nu beneficiază de protecția art. 8, dar prin alegerea ei se poate deduce că există un drept la viață publică, însă nu interpretat ca respect al acesteia, ci ca un drept de care dispune orice persoană ca imaginea acesteia, pe care o înfățișează publicului, precum și aspectele vizibile și definitorii ale personalității acesteia, să nu formeze obiectul unui uz sau distorsionări de către mediul terț. Acest drept reunește în conținutul său acele drepturi care, în alte cazuri, iau numele dreptului la imagine și identitate.

Același aspect dar privit sub unghiul vieții private, a cărui conținut este mai puțin conturat în pofida consistenței semnificative, demonstrează că tratatele internaționale și legile fundamentale nu pot garanta o viață privată determinată, ci dreptul de a poseda una. Este capital să înțelegem că persoanele nu pot renunța la protecția dreptului lor la viață privată, ci la calificarea faptei sau activității pe care o întreprinde ca aparținând laturii intime sau la renunțarea protecției legale strict asupra acelei manifestări exterioare, mutând-o astfel în cadrul public.

Procedura de transfer din viața privată în cea publică nu este doar unilaterală. Ea poate avea și efect invers. În special datorită trecerii timpului, unele fapte notorii ajung să-și piardă publicitatea în timp și de la un număr necunoscut de persoane să ajungă la un cerc restrâns care mai își amintesc aceste aspecte.

Ținând cont de acești factori, pericolul pentru viața privată a individului nu reprezintă obligatoriu acumularea de informații despre el, ci, mai bine spus, în pierderea capacității de a dispune de controlul cu privire la cine și ce anume se transmite. Viața privată este lezionată nu de informația în sine dar de disfuncționalitatea prin care ea a ajuns la cunoștința altora, fără influența titularului, cu siguranță da.

Au existat dezbateri cu privire la termenii folosiți, în special cel de drept la intimitate sau drept la viață privată. Primul a fost considerat expresia unei valori cu un orizont mult mai larg, față de viața privată care este o realitate faptică.

Insuficiența definițiilor și conceptele largi folosite în articole nu fac altceva decât să favorizeze apariția altor formulări, din ce în ce mai abundente, toate promițând un plus de claritate. Astfel, intimitatea s-a considerat că poate fi acea zonă spirituală vitală, separată de oricare alta, ce se raportează doar la titular, care este singurul ce poate să decidă asupra limitelor secretului sau publicității acesteia, oricare altă persoană fiind privită ca uzurpator iar intromisiunea acestuia o subjugare care nu poate fi justificată din niciun punct de vedere. Se mai adaugă că unele elemente din această sferă sunt și trebuie să rămână intime, nu doar pentru binele persoanei, ci și pentru comunitate, care beneficiază cel mai mult după trăirea liberă și intensă a individului. De asemenea, la referirea vieții private se deduce un mediu de securitate, văzut ca un volum determinat holografic sau multidimensional în care atât cetățeanul, cât și statul, asigură ocrotirea persoanei.

Mai departe, s-a iscat o controversă cu privire la termenii de viață “ținută în secret” sau “ținută sub rezervă” pentru a delimita mai clar nucleul de drept la intimitate. Secretomania implică tăcerea asupra unui fapt care, din oficiu, se cunoaște, pe când rezerva presupune păstrarea pentru sine a unui fapt ce nu este cunoscut de nimeni altul și care așa trebuie să rămână. Propice în formulare, ar fi rezerva.

Dreptul la viață privată pare a face echilibristică între concepția individualistă și cea colectivă. Teoria individualistă se centrează pe secretomanie, pe ideea de a ține ascunsă o parte a vieții umane din dorința persoanei de a se proteja, de a avea un loc doar al său. Slăbiciunea acestei viziuni este că viața privată este foarte relativă și dependentă de calitatea de om simplu sau celebru a titularului ei iar existența acesteia doar din pura voință a individului ar însemna ca acesta să fie plasat deasupra societății în care trăiește, într-o formă de excludere voluntară. Mai mult, n-ar fi corect ca acesta să-și partajeze un teritoriu fără să țină cont de mediul social cu care interacționează inevitabil.

Concepția colectivistă atrage printr-o simplitate de suprafață, folosind principiul prin excludere : tot ce nu este în viața publică, este în viața privată. Totuși, viața publică cuprinde manifestările care au ca motor concepțiile interioare, deci aparținătoare vieții private, așa că delimitarea devine cu atât mai dificilă cu cât unii neagă această coexistență, în special când persoana se află într-un mediu public.

Abordarea realistă încearcă o îmbinare între cele două, nu conflictuală, ci de subzistență între dreptul individual la viață privată și dreptul societății de a accesa această parte a omului când interesul general pretinde. Prin amestecul unei ponderi egale din fiecare teorie ar rezulta chiar esența dreptului fundamental la viață privată, respectiv absolutismul dreptului individual ar putea fi restrâns în caz de necesitate socială.

Cât despre dreptul în sine, cel de respectare a vieții private a persoanei, s-ar reda cel mai ușor și tradițional prin formula de dreptul de a fi lăsat în pace. Francezii se referă la acest drept ca „le droit d’une personne d’être laissée tranquille”, pentru canadieni e valabil „le droit de l’individu de passer inaperçu”, “le droit de ne pas être importuné par autrui”, spaniolii și cetățenii statelor Americii Latine „derecho a estar solo, a no ser molestado”, „derecho de exclusión”, „derecho al aislamiento”, „derecho a la soledad”, „derecho al anonimato”, „a que lo dejen a uno en paz”, englezii folosesc „ the right to be let alone”, iar americanii „right of privacy”.

În cele ce urmează, vom analiza fiecare componentă a vieții private, cu subdiviziunile ei, în forma tripartită ce se desprinde din textul Convenției : dreptul la viață privată personală, dreptul la viață privată socială și dreptul la un mediu înconjurător sănătos.

Dreptul la viață privată personală

Viața privată personală este acea dimensiune sau domeniu personal intern din existența fiecăruia în care nicio persoană nu se pote infiltra neinvitată. Libertatea acestui loc reprezintă recunoașterea, unanimă și universală, a unei zone de activitate proprii și pe care fiecare individ este stăpân să o interzică celorlalți.

Multitudinea componentelor ce alcătuiesc acest sector al vieții private îi asigură o vastitate pe cât de cuprinzătoare, pe atât de greu de delimitat. Prin urmare, vom încerca să analizăm elementele înglobate în sfera vieții private personale prin practica instanței naționale și internaționale în materie.

În linii mari, viața privată se contopește cu comportamentul anonim al persoanei, ca rezultat al dreptului său de a trăi după cum îi poftește inima și după cum consideră de cuviință în vederea dezvoltării individuale, indiferent de rațiuni. În raport de colectivul care-l înconjoară, individul poate beneficia de secretul vieții sale, atâta timp cât nu consimte în sens invers, și de dreptul de a trăi, atât cât dorește, la adăpost de priviri indiscrete. A afirma că dreptul la viață privată simbolizează și traiul în anumite condiții prestabilite sau la un anumit standard din scara socială este, evident, o utopie. Acest sens nu are trecere în fața dreptului rezervat ființei umane de a avea o viață privată, ci mai degrabă dezvoltă dreptul la fericire. Originea acestui ultim drept se află în Declarația de Independență a Americii, alăturat dreptului la viață și libertate, sub forma căutării și obținerii bunăstării unde și cum crede că se găsește – “recherche du bonheur” –, imanent fiecărui cetățean de pe noul continent.

Dreptul la imagine

Viața privată personală există și în afara domiciliului și a altor locații private fiindcă aspectele sale sunt strâns legate de individ deci îl însoțesc și îl certifică oriunde. Prezența pe stradă, loc eminamente public, a unei persoane o afișează și o plasează în vizorul altor persoane dar anumite detalii aparțin în continuare vieții private și impun un minim de respect.

Imaginea unei persoane este un drept de care ea dispune ca și element constitutiv al sferei vieții personale. Criteriile care trebuie avute în vedere pentru a depista o ingerință nejustificată sunt enunțate de fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului cât și de instanța actuală de contencios european ca fiind următoarele : calitatea de persoană privată și nu publică, conjunctura publică (mai mult decât simpla apariție pe stradă) precum evenimentele și manifestațiile, simpla deținere fără utilizarea în scopuri contrarii a unor fotografii de către autoritățile competente, folosirea unor sisteme video de supraveghere a unor locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc persoane private fără stocarea și publicarea lor însă, actualizate, acestea impun adaptarea la societatea în continuă evoluție, așa că s-a reținut încălcarea dreptului în ipoteze precum difuzarea pe canale publice de televiziune a unor secvențe înregistrate printr-un sistem cu circuit închis de către consiliul municipal al localității de domiciliu a reclamantului care redau urmările tentativei sale de sinucidere fiindcă l-au pus într-o postură stânjenitoare față de cunoștințele sale personale care l-au putut urmări în activitatea sa. Tot așa, înregistrarea în vederea vizionării ulterioare și de-a lungul procesului a unei filmări realizate într-o secție de poliție având un subiect bine determinat pentru a fi supus acestui tratament, face statul răspunzător pentru demersul ilegal întreprins de autoritatea publică.

Mai mult, surprinderea prin fotografiere, fără consimțământ și în posturi izolate sau înconjurată de familie sau alte persoane în mai multe locuri, urmată de publicarea lor în diverse reviste reprezintă o încălcare a dreptului la imagine și implicit, la viață privată.

Subliniem că libertatea presei, cu accent pe presa de senzație, trebuie sacrificată în favoarea intimității persoanelor, fie ele celebrități sau figuri de renume, mai ales că aceasta se caracterizează ca fiind pur comercială și satisfăcând curiozitatea doar unui anumit public. Acest conflict între viața privată și libertatea de exprimare are, ca punct de propagare, ideea cenzurii. Orice revizie continuă prealabilă a unor ziare sau reviste care plănuiesc redactarea unui articol care oferă date despre anumite persoane sau evenimentele din viața lor este cenzura propriu-zisă, astfel că nu se poate suprima definitiv deorece este un drept constituțional, fie și în scop de prevenire a unor defăimări. Pe de altă parte, controlul judiciar ulterior este instrumentul prin care se poate elimina sau suspenda articolele vătămătoare ca urmare a constatării unei perturbări ilegale, fără să se mai pună în discuție instaurarea cenzurii, chiar dacă împiedicarea totală a nerespectării dreptului nu mai este posibilă, consumarea producându-se deîndată, ci doar oprirea cursului acestor atingeri.

Apar uneori situații în care anumiți candidați la notorietate publică lasă cale liberă unor amestecuri din partea presei în fața vieții sale private pentru a obține credit și a-și atrage adepți. Odată atins scopul care i-au ghidat în a se folosi de orice mijloc în acest sens, aceștia pretind blocarea zonei de acces pe care ei înșiși au creat-o. În fața unei asemenea circumstanțe, este imperativ să observăm indivizibilitatea dreptului la intimitate care nu se poate dezvălui în presă doar când e vorba de știri favorabile, de apreciat sau utile pentru anumite scopuri, pentru ca apoi să se interzică în mod capricios detalii care „nu prind” la public. Limita o stabilește fiecare după gradul de expunere pe care l-a înțeles să-l adopte dar asta nu se traduce prin faptul că simpla apariție în presă a unei persoane trebuie să fie catalogată drept o renunțare tacită la dreptul ei la viață privată și, implicit, un accept pentru viața publică.

Justificabil ar fi să existe reguli mai clare care să permită o întrepătrundere mai armonioasă a acestor două puncte, ambivalente prin propria natură.

Doctrina străină a ajuns la concluzia că dreptul la informare este un drept social, față de dreptul la intimitate care este singular, dar ambele sunt relative. Primul se înțelege a urmări interesul comunității fiindcă oferă și primește informații pentru susținerea actualității și care, totodată, construiesc istoria, argument util pentru a invoca primatul.

Cu ocazia aceasta s-a distins între dreptul informatorului și dreptul informatului. Astfel, informatorul are avantajul de a nu fi cenzurat în formă explicită sau ascunsă, are dreptul de a investiga pentru a omite opinii pe care să le facă publice, dreptul de a se folosi de mijloacele de circulație mediatică pentru a se face auzit, dreptul la integritatea mesajului transmis, dreptul la secret profesional, dreptul la libertatea conștiinței. Corelativ, informatul are dreptul de a ajunge la cunoștința unor informații și păreri pentru a se forma astfel opinia publică, dreptul de a selecționa dintre mijloacele de informare pe cel care îl consideră compatibil cu dorința sa de cunoaștere, dreptul de a primi vești adevărate, dreptul de a-și păstra onoarea, reputația și intimitatea deși este un personaj public, dreptul la rectificarea datelor false sau inexacte despre el, cât și dreptul la replică.

Alte delimitări s-au făcut, sub diferite clasificări, dar disputa între dreptul sau libertatea la exprimare și viața privată atinsă prin exercitarea celui dintâi a rămas un conflict nesoluționat.

Totuși, chiar dacă intimitatea nu poate fi garantată în mod anticipat asupra tuturor fațetelor pe care le-ar putea împrumuta ca manifestare, un drept de a poseda o astfel de zonă rezervată izolării sinelui în care interferențele sunt condiționate de acordul titularului, este originar omului și ocupă fundamentul puterii de decizie asupra publicității datelor din cercul personal și familial. Abținerea de la un comportament contrar, asigură o calitate minimă a vieții umane, finalitate pe care o dorește atât individul cât și colectivitatea pentru a-și merita titlul de societate democratică.

Se pare că un consens este departe de a fi atins la nivel de teorie pentru că nu există o soluție universal valabilă însă apreciem că, prin evaluare de la caz la caz, se va putea omogeniza o direcție în acest sens.

Dreptul la nume

Numele este esențial în identificarea și unicitatea persoanei, obligatoriu de a-l avea și facultativ cu privire la modificarea și compunerea acestuia. Acesta asigură apartenența la o familie, cadru social, singularizează persoana și o apără de confuzii fiind un drept rezultat deopotrivă din interesul personal și cel public.

În acest perimetru este celebră condamnarea Elveției pentru permisiunea acordată doar soției, nu și soțului, să preceadă numele comun al celor doi, dobândit prin mariaj, cu numele avut de soție înainte de schimbarea stării civile a acesteia.

O oarecare lejeritate se constată în materia exercitării acestui drept în cazul refuzului conducerii penitenciarului de a se adresa deținutului cu noul patronim rezultat prin modificarea consimțită de acesta din urmă care nu a fost clasat ca fiind o încălcare ilicită a dreptului la viață privată. Pe de altă parte, refuzul ofițerului de stare civilă de a înregistra prenumele noului-născut ales de către părinți este, evident, o atingere inadmisibilă a articolului 8, la fel cum și împiedicarea schimbării numelui din motive ce țin de tradiție și apartenență de anumiți strămoși, nu poate fi invocată prin prisma interesului public. Restrângeri plauzibile ar putea fi dacă motivele sunt cât se poate de pertinente, precum : stabilitatea numelor de familie, necesitatea unei înregistrări exacte a populației, eliberarea unor documente care să ateste identitatea corectă, legătura păstrată prin nume ca dovadă a dependenței de o numită linie de rudenie. Oricum, aceste limite ar viza doar actele oficiale, neoprind persoana solicitantă să-și folosească prenumele, spre exemplu, prin intermediul semnăturii, unei prescurtări sau drept poreclă.

Curtea mai adaugă că un titlu nobiliar nu este asociat unui nume de persoană, la fel cum gradul militar, profesia sau, pur și simplu, denumirea de “doamnă” sau “domn” folosită ca obicei social, nu sunt încorporate în numele unui individ.

Proba numelui se face prin identificarea cu acte personale cum ar fi cartea națională de identitate, buletinul, pașaportul, viza și alte înscrisuri reglementate de sistemul intern pentru a ajuta la ținerea unei evidențe a populației. Cerința este una obligatorie și utilă, venind în sprijinul persoanei, în perfect acord cu viața privată personală a acesteia, prin asigurarea dreptului la identitate așa că prezentarea unui document la rugămintea organelor de poliție nu este o imixtiune care depășește limitele liceității, asta sub rezerva returnării la titular.

Habeas data

În societatea modernă de azi, numeroase instituții și organisme colectează din ce în ce mai multe informații despre persoane ca urmare a livrării, voluntare sau involuntare, a datelor personale. Destinațiile sunt diverse : către administrația publică sau organele centrale pentru autorizații, permise, declarații fiscale, către farmacie și centre medicale pentru consultații și rețete, către bancă pentru extras de cont și creare depozit sau împrumut, la supermarket pentru cărți de fidelitate și concursuri, către organismele ce furnizează curent electric, apă, internet, telefonie pentru încheiere contract și plată utilități, către asociațiile culturale și sportive pentru carnet de membru etc. În acest mod, circulația datelor personale se multiplică și se propagă pretutindeni.

Exploatarea acestor date se răsfrânge asupra persoanei prin uzul neautorizat de diverse astfel de entități ca urmare a pierderii stăpânirii asupra informațiile ce privesc persoana în cauză. Restricțiile n-au întârziat să apară, în toate formele posibile, chiar dacă acest drept fundamental avea deja suport material în diverse instrumente juridice internaționale.

Dreptul la protecția datelor personale poate fi definit ca buchetul de norme juridice cu destinația protejării și asigurării respectului drepturilor persoanei, în special cel referitor la viață privată, respectiv a intimității informatice, în detrimentul tratamentului automatizat al datelor personale

De regulă, informațiile legate de o persoană sunt supuse confidențialității, fiind secretul lor de divulgat și nu un aspect lăsat la îndemâna oricui. Unica persoană ce poate să autorizeze uzul informațiilor ce privesc viața sa privată se identifică în titularul acesteia. Fiecare stat semnatar al Convenției este însărcinat să reglementeze un sistem închis cu privire la circulația acestor date ale persoanelor în care să aibă încredere cei supuși acestuia și care să fie întărit prin înscrierea lui în regulamentele interne de funcționare a instituțiilor care operează cu astfel de informații.

În acest sector este imperativ să predomine anumite principii ferme care să fie expresia eforturilor statului în îndeplinirea obligațiilor pozitice ce-i incumbă și a garanțiilor constituționale de care are nevoie persoana.

Trasate prin linii directoare, atribute precum veridicitatea, liceitatea, controlul, exactitatea, accesibilitatea și finalitatea corespunzătoare obiectivului prestabilit preiau forma unor reguli favor homine în mediul de circulație a datelor. Excepțiile acestora sunt doar acțiunile întreprinse de stat în vederea menținerii ordinii publice, siguranței naționale și interesului comun.

Pe lângă cele relatate mai sus, mai există și o “clausulă umanitară” prin care se poate exclude interzicerea înregistrării acelor date sensibile, permițând organizațiilor non guvernmentale să ia act de ele în activitatea lor de protecție a persoanelor expuse unor persecutări pe motiv rasial, religios, politic.

Precizările referitoare la sănătatea acesteia nu fac excepție.

O chestiune delicată o ridică seropozitivitateași starea de graviditate care, de nenumărate dăți, se raportează la un colectiv de persoane care au, concomitent, dreptul de a lua cunoștință de aceste date pentru protejarea propriei lor sănătăți ori vieți private sau de familie.

Un exemplu de școală ar fi cazul unui accident de muncă pentru care este nevoie de spitalizare, timp în care angajatorul solicită cadrelor medicale detalii despre diagnostic și afecțiunile suferite de angajat pentru a-i evalua, în avans, capacitatea de muncă. Divulgarea celor cerute deturnează finalitatea pentru care centrul medical deține acele date.

Față de persoanele de sex feminin, textul Convenției comportă o atitudine favorabilă, prin includerea în conținut a dreptului de a rămâne însărcinată, natural sau artificial, deoarece este o decizie ce nu trebuie să fie produsul vreunei influențe, derivă din dreptul de a dispune de propriul corp și are o valoare semnificativă pentru viitoarea mamă. Un argument în plus ar fi că sarcina leagă fătul, în curs de dezvoltare, de mama sa, legătură care face parte din viața privată a acesteia.

Furnizarea informațiilor într-un mod neautorizat se face, cu precădere, către terți care au sau nu un anumit interes în a le afla, și în funcție de natura datelor care se aduc la cunoștință publică, vătămarea este dublă : amestecul culpabil în viața privată personală cât și scăderea radicală a încrederii în instituția răspunzătoare. Rămânând pe domeniu medical, relevarea neconsimțită a stării de sănătate fizice sau psihice este contrară articolului 8. Pe aceeași linie de gândire, mai notăm : supunerea la tratament sau intervenție medicală, chiar și nesemnificativă, fără acord, nenumărate examene psihiatrice pentru a depista o afecțiune, filmarea unui consult medical.

Totuși, în unele ocazii, datele sunt puse la dispoziția publicului larg datorită naturii lor și a raționamentului folosit pentru culegerea acestora, caz în care subiecții sunt la adăpost de sancțiunea Curții. Astfel, obligația de a declara averea și publicitatea formularului completat în acest sens este o obligație de care se poate prevala statul și care să contracareze eventuala invocare a dreptului la viață privată. De asemenea, activitatea de colectare a unor date în cadrul unor chestionare în scopuri educative, economice, pentru aflarea opiniei publice, concursuri, demarate de instituții de voluntariat, de stat etc. care nu au o legătură directă cu anumite persoane, doar incidental prin răspunsurile oferite(mai ales cele care nu cer completarea cu datele de identificare), nu prejudiciază păstrarea ascunsă a informațiilor cu conotație pur personală.

Un amănunt demn de remarcat își face apariția în momentul în care martorul, chemat să facă o declarație în instanță cu privire la ce a văzut sau auzit, este pus să aleagă să jure folosind formula religioasă sau laică. Neîndoielnic, nu se încalcă libertatea de conștiință și religie, dar nu este la fel de clar dacă și viața privată rămâne intactă. Critica este cât se poate de constructivă deoarece martorul, pus să-și exprime preferința, în loc să o facă din inițiativă proprie fără o cerință prealabilă, el încredințează auzului altora, posibil în pofida voinței sale, confesiunea sa religioasă sau absența vreuneia și, deci, se expune eventualelor prejudecăți ale magistratului.

Din ce am relatat, există două tipuri de date : categoria datelor personale, a căror publicitate se permite sub condiții restrictive fiindcă e vorba de o persoană identificată sau identificabilă, și categoria datelor de trafic, a căror circulație este cu mult îngăduită. Ambele sunt extrem de valoroase și variate nu doar pentru persoanele la care se raportează, ci și pentru autorități. Aceste date pot fi “bune” sau “rele”, cum sunt cele care detectează cifra neagră a infracționalității prin relatarea unor fapte care nu ajung în atenția autorităților. Cetățenii unui stat produc date prin simpla derulare a vieții lor și lasă urme tehnologice prin toate instrumentele (telefon, calculator, laptop) pe care le folosește când comunică. Traseul acestei navigări, cât și conținutul ei, poate fi ușor refăcut datorită memoriei și procesului de stocare (cookies, spam, viruși, spyware, IP) ce copiază nelimitat datele, le manevrează și le poate recupera inclusiv pe cele șterse.

Dependența de rețeaua internetului care simplifică și poate întreține orice fel de legături nelimitat este un fenomen cu multe avantaje dar și pericole sau amenințări. Este bine că informația circulă repede și învinge distanța dar este o lume virtuală cu multe scăpări în care tehnologia, în tendința progresistă permanentă, uită să avanseze și în domeniul siguranței, creând un “dumping” al vieții private în paralel cu un paradis al informației.

Do ut des, darea și primirea informațiilor trebuie să formeze centrul de preocupare a unui drept-component al vieții private, în formatul dreptului la protecția datelor personale.

Complementar, dacă punem în discuție timpul de reținere a datelor, când este făcută în mod legal, se observă lipsa unei omogenități la nivel european. Statele au puterea, prin marja de apreciere, de a-și reglementa după considerente interne limitele de timp în conservarea traficului informatic. Obiectivul este același : reducerea la minim a unui tratament asupra datelor personale și tratarea informațiilor în mod anonim sau folosind un pseudonim când este posibil.

Chiar dacă unele date sunt evidente ca fiind obiectul doar a unor aspecte cât se poate de intime, unele pot părea irelevante dacă se bucură de discreție sau circulă nestingherit prin părerile oamenilor din jur. Relativ la acestea din urmă, menționăm că, deși luate singular n-ar pune în primejdie protecția datelor sau ordinea și morala publică, coroborate cu alte informații, provenind de la același titular, ar putea crea totalmente o transparență a unor fațete ale personalității sale și, implicit, o altercație lezionară pentru viața sa privată.

Am ajuns la această concluzie pornind de la teoria mozaicului unde, la fel, piesele privite individual nu simbolizează nimic, numai prin unire își relevă cu adevărat rezultatul final.

Dreptul la integritate fizică și psihică

Delimitarea între încălcările articolelor 3 și 8 nu este mereu ușor de făcut în contextul în care ambele se îndreaptă împotriva integrității fizice și chiar morale a ființelor umane iar demarcația primordială este dată de nivelul de gravitate atins. În sprijinul acestei idei, Curtea contribuie prin cazuistică : percheziția corporală realizată cu omisiuni sau depășirea regulilor exclude tratamentul degradant dar atrage sancțiunea nerespectării integrității fiindcă a înfrânt voința contrară a persoanei dar, pe de altă parte, poate să reintre în granițele legalității dacă este imperios necesară un minim de explicație pe care persoana în cauză nu-l oferă autorităților la cerere.

Abuzurile fizice și sexuale sunt incluse în domeniul de aplicabilitate al dreptului la viață privată fiindcă dăunează violent corpului uman dar și stării psihice ulterioare a victimei.

Diferența este lesne de observat prin puterea exemplului : arestarea unei persoane poate intra ori sub incidența art. 3, ori 8, însă nicidecum a amândurora, cu mențiunea că s-a statuat efectivitatea mai mare a art. 8 dată de protecția sporită; desfășurarea unei campanii naționale de vaccinare obligatorie este în sprijinul respectului integrității fizice și nu o încălcare a acestuia, supunerea la recoltare de probe de sânge pentru conducătorii auto când există indicii sau bănuieli că se află sub influența alcoolului, testarea pentru depistarea consumului de droguri cât și obligarea la portul de centură de siguranță pe timpul călătoriilor cu autovehicule prevăzute cu astfel de mecanism de protecție sunt, la fel, obligații pozitive și nu nerespectări ale vieții private sau tratamente degradante.

Legat de această componentă se afirmă următorul lucru : “corpul unei persoane reprezintă aspectul cel mai intim al vieții private” așa că, inclusiv cel mai mic amestec din partea autorităților sau terților, este prohibit.

Despre integritatea morală, ca cealaltă fațetă a integrității persoanei, instanța europeană o pune ca apărare inițială în sarcina persoanei ce reclamă o interferență în viața privată și respinge cu desăvârșire includerea dreptului la o bună reputație morală sau profesională în cadrul sferei protejate. Momentan, instanța europeană nu consideră admisibilă o plângere cu acest obiect dar partajează o calitate în plus articolului 10 privind libertatea de exprimare, normă care devine incidentă dacă judecățile verbale sau scrise ale unor persoane aduc atingere reputației altora.

Abuzul psihic poate să fie rezultatul unui act anterior, materializat prin brutalitate, dar și datorită unor stări care-l vatămă doar cu privire la liniștea sa mintală. Ca atare, ținerea și favorizarea apariției unei stări de teamă și agitație cauzată de refuzul statului de a comunica efectele adverse ale utilizării armelor chimice în perioada pregătirii militare la cererea unui militar, profanarea memoriei unui defunct a căror rude supraviețuiesc și suferă în urma acestuia sunt menite să atragă sancționarea subiecților activi care nu dau respect suficient vieții altora.

La stadiul actual al legislației interne, demnitatea persoanei nu mai este apărată prin faptele de insultă și calomnie, ca urmare a unei abolitio criminis. Ne folosim de acest prilej pentru a milita în favoarea reintroducerii în Codul penal al acestor atingeri ce vizează onoarea persoanei. Deși ar exista un ușor dezacord în includerea acestora în viața privată, pe motiv că la nivel european nu se procedează la fel, măcar ca restrângere a libertății de exprimare considerăm a fi oportună.

După nenumărate dezbateri, riscăm să ne repetăm în argumentare dar vom încerca o susținere succintă în justificarea ideii.

Incontestabil, integritatea personalității este dependentă de reciprocitatea respectului, politețea în exprimare și comportament iar, cel mai adesea, este dovedită prin bunul nume al titularului.

Cu premisa că a vorbi și a jigni nu trebuie să fie totuna, gradul de civilizație al unei țări este puternic ilustrat prin bunul simț și manifestările impecabile față de cei care ne înconjoară. Progresul trebuie să fie pe toate planurile iar interrelaționările să fie guvernate de armonie și bună înțelegere.

Mai presus de atât, norma juridică se bucură de autoritate tocmai fiindcă pornește de la concepții morale care garantează eficiența juridică, nu obligatoriu de teama intervenției penale, ci mai mult datorită aderării persoanei la regula de conduită intrinsecă.

O astfel de subjugare a personalității umane degradează democrația și produce un pericol suficient de mare pentru societate încât siguranța și ordinea publică să fie pusă sub semnul întrebării. Malițiozitatea de care dau dovadă aceste două fapte dezincriminate au la bază acel animus iniuriandi care instigă la minciună, umilință și batjocură.

Sprijinim intenția de a transforma dreptul la demnitate, cu fațetele ei : onoarea și reputația, într-o valoare ocrotită de norma penală chiar dacă există deja un text care face trimitere la acest aspect, în art. 72 din Codul Civil. A nu se înțelege că nu considerăm adecvată protecția garantată de norma incriminatoare a unui delict civil dar, trebuie recunoscut, că nu este suficient. Dat fiind că valoarea este de ordin constituțional și încălcarea ei primejduiește prețuirea morală datorată individului și, implicit, societății, propunem ca inviolabilitatea demnității umane să facă obiectul unui text din Codul Penal.

Probabil cel mai relevant, ca aspect juridico-penal, este relativitatea acuzării, începând de la concept și până la faptă, prin existența unui atac la onoare ce depinde de imponderabilități precum sensibilitatea, gradul de formulare a ofensatorului față de ofensat, relația dintre cei doi și circumstanțele care au întreținut fapta.

Cu considerentele de mai sus, ținem să semnalăm că dreptul la onoare nu este un obstacol dacă, de-a lungul cercetării și procesului penal, fără suprimarea prezumției de nevinovăție de care se bucură persoana, se pune în discuție conduita sa suspectă ce a avut urmări ilicite.

2.2.5. Dreptul la identitate sexuală

Pe lângă atributele deja analizate mai sus, de departe cea mai controversată și mai diversă o constituie viața și libertatea sexuală. Alegerea acesteia este la îndemâna fiecărei persoane, decurgând din firea sa umană și găsește înțelegere și ocrotire prin prevederile articolului 8 al Convenției. Majoritatea încălcărilor înregistrate la Curte s-au raportat la discriminarea de către statele participante la semnarea Convenției a anumitor clase de persoane datorită orientării sexuale considerate nefirești. Limite ale acestui drept regăsim și aici, evidențiate prin jurisprudență : interzicerea de către statul în pricină a manifestărilor publice care relevă o atitudine homosexuală, protejarea persoanelor inapte în a consimți liber la acte de o devianță sexuală periculoasă pentru dezvoltarea lor armonioasă, oprirea unor activități de natură sexuală cu implicații sado-masochiste dar și acordarea de pensie în caz de deces al partenerului supraviețuitor doar în cadrul unei foste relații legalizate prin căsătorie, nu și în caz de concubinaj.

Aprecierea legalității situațiilor care apar spre soluționare este sensibilă și încurajează toleranța orientărilor sexuale deoarece respectarea acestora conduce, în subsidiar, la respectarea vieții private a individului.

Principiile de la Yogyakarta militează în acest sens, punând semnul egalității între drepturile homosexualilor și drepturile omului, amintind că libertatea sexuală trebuie să fie cu adevărat o libertate și nu o promisiune ideală care să nu fie niciodată înfăptuită. Acest document normativ își motivează ținta prin exemplul grupurilor care pretind ocrotire specială, precum persoanele cu dizabilități și copiii, dar fără să se mulțumească cu constituirea unui comitet la fel, cu drepturi noi, pentru persoanele bisexuale, deoarece aceasta ar contraveni ideii inițiale : cea de suprimare a diferenței între orientarea sexuală tipică și atipică, pentru a ajunge la un nivel de egalitate, împărțind aceleași drepturi.

O primă reușită s-a înregistrat și în sistemul intern, prin abrogarea art. 200 din Codul penal anterior ce interzicea practica sexuală consimțită între persoane de același sex, cu predispoziție către actele de perversiune sexuală comise de homosexuali, chiar și în cadru intim. S-a înțeles în acest context că relația intimă nu se poate concretiza decât printr-un asemenea act, nefiind posibil contactul sexual firesc precum cel între persoane de sex opus.

Art. 6 din acest instrument internațional proclamă și dreptul la viață privată a persoanelor care luptă pentru recunoașterea identității de gen. Pe lângă aspectele universal protejate când este vorba de viața personală, acest text mai cuprinde în compilația lui și dreptul de a decide liber cu privire la dezvăluirea sau nedezvăluirea informațiilor care-l vor cataloga ca homosexual sau heterosexual, cât și dreptul de a dispune de propriul corp, cum dorește, în relațiile sexuale consimțite.

Chiar dacă acest document s-a îndreptat, prin conținutul său, către toate statelor care susțin că promovează în interiorul granițelor sale drepturile omului, o obligație s-a îndreptat și către practica mondială din domeniul publicității prin care s-a recomandat evitarea formulărilor de stereotipuri vizând orientarea sexuală și înlocuirea acestora cu metode de sensibilizare a publicului în favoarea toleranței și acceptului diversității inevitabile.

Dreptul la viață privată socială

Oricât de contradictorie ar părea formularea acestui drept prin alăturarea termenilor care, în aparență, se exclud, conținutul sferei vieții private sociale nu suscită probleme dificile.

Atât Convenția prin dispoziții cât și Curtea prin jurisprudență, nu impun izolarea indivizilor într-un sistem închis și particular și nu condiționează gradul de socializare de existența sau inexistența vieții private sociale. Dimpotrivă, ambele încurajează interacționarea între membrii societății și includerea acestora, cât mai mult, în activități de socializare pentru clădirea și evoluția personalității fiecărei persoane.

În traducere, acest drept ar fi posibilitatea acordată unei persoane de a stabili relații de plăcere cu semenii săi fără să fie exclusă de la protecția Convenției, în orice mod în care persoana percepe legăturile menționate. Ca o consecință directă, relațiile sincere, adevărate și închise, ajunse așa prin împărțirea titularului dreptului la viață privată cu persoana de lângă el a unor aspecte mai mult sau mai puțin largi prin încunoștințarea lui cu date și chestiuni personale pentru a influența adeziunea amicală, fac parte din dimensiunea socială a vieții private, și nu publice.

Prin urmare, viața publică apare ca și cadrul exterior al persoanei, o limitare a libertății originale datorită unei necesități naturale prin traiul într-o societate. Altfel spus, este sfera unde individul e cetățean.

Prin natura ei, viața privată socială se caracterizează prin dinamică și amploare iar compoziția acesteia apare ca fiind nedeterminată chiar și la o atentă analiză fiindcă interacțiunile dintre persoane sunt din ce în ce mai diversificate și mai greu de prezis că se vor întâmpla într-o mare sau mică măsură în viitorul indivizilor. Cu titlu exemplificativ, o persoană poate să-și imprime un tatuaj pe piele și să-l arate cunoștințelor și să beneficieze, în continuare, de ocrotirea vieții sale private la fel de mult cum e protejată o altă persoană care refuză să apeleze la astfel de servicii. Tot așa, stilul vestimentar al unei persoane, aparența fizică sau posesia unui animal de companie nu sporesc sau reduc garanția articolului 8 al Convenției.

Emblematic în acest sens ni se pare o anumită definiție prin care “a te îmbrăca cum te taie capul, a veni și a pleca după bunul plac, a iubi și a frecventa pe cine vrei” este tocmai libertatea vieții private desfășurată în dimensiunea ei socială.

Alături de cele spuse intră și activitățile profesionale și comerciale întreprinse prin intermediul funcției ori profesiei sau din proprie inițiativă. La urma urmei, pentru finalizarea lor este necesară relaționarea cu alți membri ai societății. Îmbinarea celor două fațete, viața privată personală și cea socială, este inevitabilă și cu efecte în cadrul fiecăreia dacă titularul este prejudiciat în vreun fel, așa că protecția este asigurată și în acest sens.

Lăsând la o parte similaritatea terminologică, este important de reținut că viața privată socială nu se confundă cu drepturile sociale care au scopul în aceeași direcție dar conținut diferit de articolele Convenției.

Curtea mai notifică că incidența articolului 8 corespunde situațiilor excepționale și așa este încurajat să și rămână, nu să se prevaleze fiecare persoană de el “de fiecare dată când viața cotidiană a reclamanților este în discuție” și să nu se profite de marea dimensiune a vieții private sociale pentru a se invoca drepturi mult “prea ample și nedeterminate” care nu arată concret prejudiciile rezultate prin încălcarea lor, deci și poziția de victimă ajunge discutabilă, iar solicitarea protecției garantate poate fi interpretată ca cerută cu rol de șicană.

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos

Conform Convenției și privit formal, acest drept nu este înscris nicăieri dar se bucură, prin interpretare extensivă, ca orice alt drept subiectiv apărat de textele legale europene, de protecție juridică. Acest drept este anexat sferei vieții private a persoanei, fiind o reminiscență a acesteia, chiar dacă nu este consacrat printr-un protocol adițional sau un alt amendament care să-l menționeze. Absența acestuia este motivată și prin faptul că nu se va veghea din oficiu asupra protecției mediului înconjurător, ci dacă o daună a acestuia afectează și viața uneia sau mai multor persoane, prin plângerea făcută în această direcție, se vor analiza implicațiile și consecințele de actualitate la data sesizării sau potențiale, după care se va stabili dacă există o atingere sau nu. Conform naturii lui, acest drept nu este unul civil, precum restul din cele ce compun viața privată.

În vederea desfășurării unei activități poluante, impactul pe care-l va avea în vecinătate trebuie să fie evaluat dinainte printr-un studiu de nelipsit la baza derulării unei activități economice de acest gen. Acesta va îndeplini și trăsătura de instrument probator pentru lipsa unor degradări naturale severe dar și condiția pentru a se elibera autorizația necesară creării unui astfel de proiect.

Curtea a conchis că poate exista o degradare calitativă a modului de viață prin încălcarea acestui drept în situații precum amenajarea și funcționarea unui aeroport aproape de locuința statornică a reclamanților care utilizează lumini și sunete puternice, construirea unei stații de epurare aproape de zone rezidențiale, amplasarea unei discoteci în aer liber fără să existe o izolare fonică, neinformarea de practica unor instalații chimice care emit radiații și substanțe nocive în preajma unor locuințe, dar, în același timp, degradarea mediului înconjurător cu un efect negativ general prin ridicarea unor edificii urbane dar nu într-o manieră suficient de gravă încât să atenteze la cursul normal al vieții private a celor din zonă cât și implementarea unui program de noapte pentru activitățile dintr-un aeroport, ar reduce atingerea adusă fiindcă restrânge deranjul provocat doar la o anumită perioadă, respectiv teritoriu, pentru a se ajusta astfel interesele ambelor părți și a se echilibra raportul, deci articolul 8 va fi exclus în aceste ultime două situații. Deducem de aici că viața privată și folosirea adecvată a domiciliului poate să sufere limite prin atingeri materiale dar și incorporale sau imateriale.

Recent, jurisprudența a făcut mai multă lumină în aplicabilitatea articolului 8 condiționând sancțiunea încălcării lui de o legătură strânsă care trebuie să se înfiripe între măsura opusă statului și viața privată lezată.

Îndreptându-ne privirea spre sistemul juridic intern, vom observa că acest drept se regăsește printre rândurile legii fundamentale, la art. 35 unde se face referire la dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. Reiese că este un drept subiectiv dar, concomitent, și o obligație pentru orice persoană, indiferent că este cetățean al statului român sau nu.

2.5. Legislația internă

2.5.1. Codul civil

Odată cu apariția Noului Cod Civil din 2009, consacrările europene în domeniul drepturilor omului și-au găsit teren de desfășurare și confirmare, în același timp, fiindcă Convenția rămâne o lege obligatoriu de respectat prin caracterul ei supranațional.

Textul cuprinzător al art. 74 încearcă să fie exhaustiv și să asigure o previzibilitate a delictelor atingerii vieții private, tocmai de aceea am decis să-l analizăm anterior infracțiunii din Codul penal pentru o mai bună înțelegere.

Generic, individul este înconjurat de o protecție care-i cuprinde întreaga viață privată. Reluăm aici și o veche discuție care oscila între “supraviețuirea” vieții private după decesul titularului sau stingerea acesteia concomitent cu instalarea morții. Cu privire la dreptul la ținerea secretă a datelor personale, menționăm că, în special, datele privind sănătatea persoanei sunt cel mai bine păzite de curiozitatea altora, date care s-ar regăsi și în rezultatul autopsiei. De aici, se poate deduce că balanța înclină spre extensia vieții private chiar și după dispariția fizică, deoarece memoria și corpul rămân la fel de sacre precum în timpul vieții.

După modelul redactorilor Convenției, viața privată nu a fost definită și nici nu delimitează drepturile inerente, unele de altele. Acest detaliu nu este condamnabil, ci trebuie înțeles termenul de viață privată ca un tot în care numeroase drepturi interdependente își găsesc titulatură. Numeroasele aspecte protejate nu ridică persoana pe un piedestal împotriva intruziunilor și nu-l certifică pe acesta să se folosească în mod abuziv de ele dar, cu siguranță, i se asigură un respect de un calibru modern și potrivit naturii sale umane.

Delictele care se pot reține pe baza acestui articol se centrează pe încălcarea inviolabilității locuinței, interceptarea convorbirilor private, încălcarea dreptului la propria imagine, difuzarea de imagini ale unui spațiu privat, ținerea vieții private sub observație, încălcarea vieții intime, personale și de familie, difuzarea de informații privind starea de sănătate, nesocotirea dreptului la nume, utilizarea unor documente sau date personale.

Anterior, dreptul la viață privată este ocrotit prin articolul 71, Cartea I. Despre persoane. În consacrarea dreptului, nu este inclus și dreptul la propria imagine, acesta fiind tratat distinct dar tot făcând parte din drepturile personalității, lucru care denotă un caracter mai restrâns al vieții private față de rândurile articolului 8 al Convenției dar și o delimitare salutară de un atribut-component al acesteia.

Acest drept se axează pe protecția reclamată de înfățișarea fizică și vocea persoanei și îndreptățește titularul să se opună reproducerii potretului său sau înregistrarea, prin fotografie sau film, a aspectului său privat, cât și înregistrarea, difuzarea și imitarea vocii lui fără consimțământ.

La fel, viața privată se constată prin exluderea vieții publice și a laturii profesionale care nu este privată. Imanent, se află viața familială și conjugală, viața de zi cu zi în incinta locuinței inclusiv – domiciliu și reședință – , starea favorabilă sau nefavorabilă din punct de vedere fizic și psihic, viața intimă și sentimentală, corespondența, documentația personală, informațiile din viața privată, legăturile de prietenie, petrecerea timpului liber, cadrul privat al muncii profesionale, felul și locația înmormântării.

Evocarea inviolabilității domiciliului nu se suprapune în totalitate peste infracțiunea care sancționează această valoare, ca element distinct fiind și prohibirea luării din locuință a unui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal sau captarea ori utilizarea de imagini cu interiorul acesteia.

Difuzarea de imagini surprinse într-un cadru privat se poate realiza prin orice mijloc prin care se aduc la cunoștința unui public nedeterminat iar, pentru a fi întruni condițiile delictului civil, aceste imagini să fi fost date în vileag fără acordul persoanei care ocupă în mod legal spațiul cu pricina. Observăm că reclamantul poate fi doar stăpânul locului respectiv, pe când la încălcarea dreptului la imagine, invocarea se poate face de oricine care este conștient de o astfel de faptă.

Ținerea vieții private sub observație este o altă modalitate de comitere a delictului prevăzut de Cod și constă în supravegherea din exterior a unei locuințe personale pentru a fi la curent cu evenimentele din cadrul interior, urmărirea persoanei de-a lungul traseului ei cotidian sau unul anume, ținerea unei evidențe în privința persoanelor cu care vorbește, se întâlnește, ia legătura etc.

Considerăm deosebit de interesant situația în care observarea se realizează nu tocmai intenționat și, mai ales, fără să apară efectul public, în ipoteza în care casa din vecinătatea casei reclamantului este prevăzută cu o mansardă cu geamuri care sunt față-n față cu ferestrele dormitorului acestuia. Atâta timp cât distanța legală cerută pentru eliberarea autorizației de construire este respectată, împreună cu arhitectura edificiului, s-ar subînțelege că nu există o atingere a vieții sale private, la fel cum a decis o instanță chemată să formuleze soluția. Aici, ni se pare puțin restrânsă viziunea, din moment ce argumentul se bazează strict pe legalitatea documentelor și nu verifică sub nicio altă formă dacă vederea de la fereastră poate să fie un mijloc de ingerință în viața privată a persoanei. Per a contrario, pare admisibil că o autorizație falsă de construire atrage o atingere a vieții private. Raportul de cauzalitate se prezintă a fi exagerat de indirect, nesusținând o deducție logică și analizând de iure, nu de facto.

Prin încălcarea vieții private se înțelege și imixtiunea în cele 3 nivele care o compun : viața intimă, personală și familială. Prima include detaliile care sunt cel mai strâns legate de individ în sine, precum viața amoroasă și starea de sănătate, a doua ține cont de felul în care persoana înțelege să-și trăiască viața în locul pe care și l-a ales ca domiciliu dar și de interacțiunile pe care le are cu celelalte persoane din societate, iar a treia are înțelesul identic celui formulat de Convenție.

Exemple de nerespectări a acestor drepturi ar fi : telefonarea, în mod constant, persoanei căruia i s-a sustras numărul de contact, inclusiv noaptea; utilizarea portretului pentru un afiș, fără acordul subiectului pozat; sustragerea, în timpul unei vizite, a unei rețete farmaceutice compensate pentru valorificarea ulterioară în beneficiul altei persoane decât celei pentru care actul a fost eliberat; prezentarea cu alt nume al unei persoane recunoscute pentru profilul moral impecabil, pentru a se asigura de încheierea unui contract intuitu personae.

Ca orice drept care nu este absolut, și viața privată comportă anumite limite în fața unor interese care primează. Excepțiile de la regulă sunt identice cu cele pevăzute de al. 2 al art. 8 din Convenția privind drepturile omului, motiv pentru care vom amâna prezentarea condițiilor de restrângere pentru finalul lucrării, în capitolul dedicat acestora.

2.5.2. Codul penal

În ipostaza de de lege ferenda până nu demult, violarea vieții private își găsește teritoriu de aplicare și în dreptul penal român odată cu incriminarea ei în Codul penal. Întreaga doctrină internă și internațională nu poate decât să fie considerată victorioasă că îndelunga lipsă a consacrării infracțiunii a fost acoperită prin demersurile acesteia ad interim de a proteja cât mai mult și mai bine ființa umană de-a lungul existenței ei.

Temelia viitoarei jurisprudențe în domeniu este dată de definiția protecției inviolabilității vieții private pe care o reproducem, așa cum este ea în Cod la art. 226 : constituie infracțiune atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate în locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Gravitatea este mai pronunțată dacă divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor în cauză, se face către o altă persoană sau către public. În corpul aceluiași articol, se are în vedere și incriminarea faptei de plasare, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii faptelor de natura celor din alineatele precedente, legiuitorul conturând astfel și 2 variante agravante ale infracțiunii tip.

Nediferențiindu-se de o altă infracțiune, violarea vieții private este compusă din elementele constitutive de bază pe care le vom trece în revistă în cele ce urmează.

Obiectul juridic îl reprezintă relațiile sociale a căror dezvoltare normală și liberă sunt condiționate de respectarea vieții private a persoanei.

Obiectul material este suportul care imprimă interceptările care au cuprins secvențe de viață privată personală. Acesta poate fi o casetă video sau audio, o fotografie etc.

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă din punct de vedere penal. Participația e posibilă în forma coautoratului, complicității și instigării.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei intimitate a fost restrânsă prin expunere datorită uzului de mijloace de interceptare a datelor, sunetelor, informațiilor și imaginilor.

Cu privire la latura obiectivă, sunt incluse toate acțiunile de folosire a oricăror mijloace de interceptare de la distanță de date, informații sau imagini din interiorul unei locuințe, încăperi, dependințe sau loc împrejmuit ținând de acestea. Locațiile enumerate au accepțiunea celor de la inviolabilitatea domiciliului, fiind ținute de folosința persoanei și de derularea în cadrul acestora a vieții sale private și de familie.

Metodele pomenite pentru interceptare sunt, de fapt, orice mecanisme prin care se poate imortaliza, urmări, surprinde și controla o convorbire telefonică, online, o corespondență între două sau mai multe persoane, ce se întâmplă într-o încăpere etc. Aparatura pusă la dispoziție pe piață este extrem de variată și cuprinde de la microfoane până la dispozitive speciale care pot fi atașate pe/sub/în anumite obiecte, deseori montarea și existența lor fiind insesizabilă.

De esența infracțiunii este ca toate aceste proceduri să intercepteze de la distanță, nu prin acțiuni care conduc la o altă infracțiune, și fără drept. Exempli gratia, nu este ilegal filmarea unei zile de naștere sărbătorite în locuință și în cadru familial dacă există consimțământ expres, fotografierea unui interior de locuință care a fost scena unei crime de către echipa de la laboratorul de criminalistică, înregistrarea din proprie inițiativă a unei conversații private cu o terță persoană.

Urmarea imediată este starea de pericol creată pentru viața privată a persoanei în cauză, împrejurare care trebuie să fie raportată cauzal la acțiunea care a determinat-o.

Infracțiunea se poate comite cu intenție directă sau indirectă.

Actele preparatorii și tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate.

Consumarea se suprapune peste momentul săvârșirii acțiunii prevăzute de norma penală și declanșarea atmosferei de pericol pentru viața privată a persoanei.

Sancțiunea stabilită pentru infracțiunea-tip este închisoare de la 1 lună la 6 luni sau amendă. Prima agravantă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă iar a doua agravantă tot cu închisoare dar de la 1 la 5 ani.

Articolul incriminator cuprinde în textul lui și excepțiile îngăduite de lege. În concluzie, nu constituie infracțiune fapta săvârșită de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim; dacă persoana vătămată a acționat explicit cu intenția de fi văzută ori auzită de făptuitor; dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unor infracțiuni; dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comunității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudicial produs persoanei vătămate.

Acțiunea penală se demarează prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Articolul imediat următor este ocupat de infracțiunea direct relaționată cu atingerea ilegală a vieții private, motiv pentru care o vom cuprinde și pe aceasta în lucrarea de față, sub titlul de divulgarea secretului profesional.

În cuprinsul acesteia intră divulgarea, fără drept, a unor date sau informații privind viața privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu acesteia, de către acela care a luat la cunoștință despre acestea în virtutea profesiei ori funcției și care are obligația “de sigiliu” în păstrarea confidențialității cu privire la aceste date.

Afișarea hotărârii de condamnare nu încalcă acest drept.

Obiectul juridic îl compun relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei de a i se respecta secretul datelor furnizate celor care exercită o profesie sau o funcție, la care trebuie să apeleze în funcție de nevoi. Discreditarea lor cauzează jenă, suferință și stânjeneală iar, mai presus de toate, o scădere dramatică a încrederii în instituțiile reprezentate de cei care sfidează normele de respectare a vieții private a persoanei. Indiscreția acestor agenți reprezentativi se rezumă doar la sfera dedicată activității lor, prin urmare, aflarea pe altă cale a datelor și darea lor în vileag nu intră sub incidența legii, poate doar a preceptelor morale.

În subsidiar, obiectul juridic mai corespunde și relațiilor sociale cu caracter patrimonial, în cazul prejudiciilor materiale rezultate prin divulgare, sau în relațiile sociale privind demnitatea umană dacă divulgarea o afectează.

Obiectul material lipsește fiindcă atingerea este îndreptată împotriva libertății persoanei.

Subiectul activ este calificat datorită profesiei sau funcției pe care o ocupă și numai într-o asemenea postură poate să fie făptuitorul aceste infracțiuni. Natura îndeletnicirilor trebuie să fie recunoscută de lege și să-i fie indispensabile informațiile personale ale victimei care, pentru aceasta din urmă, trec drept secrete sau confidențe. Cei care exercită o profesie pentru care nu au autorizațiile necesare, deci ilegal, norma nu-i poate pedepsi.

Participația penală poate să ia forma instigării și complicității. Coautoratul nu este inclus întrucât obligația păstrării secretului este strict personală.

Pentru subiectul pasiv nu se impun condiții pentru a opera divulgarea secretului profesional, acesta putând fi orice persoană. Dacă mai multe persoane sunt prejudiciate prin acest mod, atunci se va reține concurs de infracțiuni pentru câte victime sunt.

Latura obiectivă presupune o acțiune comisivă sau o inacțiune de divulgare a unor date personale de către persoana ținută a le menține într-o confidențialitate profesională. Este irelevant dacă punerea la dispoziția publicului a fost indirectă sau directă, dacă s-au afișat toate sau doar o parte.

Pentru un plus de claritate în privința datelor asupra cărora planează prezumția că ar fi de dorit să nu fie aduse la cunoștința colectivă, trebuie ținut cont de caracterul lor secret, așa considerat prin natura lor, prin voința persoanei sau printr-o prevedere legală. Spre exemplu, datele privind starea sănătății, relațiile de familie, aptitudini atipice, vicii, apartenență politică, convingeri religioase, situație materială, proveniență. Chiar și cu această lămurire, obligația de nedivulgare acoperă toate datele de care dispune cel ținut la abținere și, la fel, în raport cu toate persoanele.

Condițiile sine qua non pentru a ne afla în preajma infracțiunii de divulgare a secretului profesional este ca aceasta să fie făcută fără drept, adică neîntemeiată din punct de vedere legal pentru a face obiectul unui denunț și această faptă să fie aptă de a cauza prejudicii unei persoane. Obligativitatea de a păstra tăcerea în cazul informațiilor personale este atenuată dacă există, concomitent, sarcina legală de a sesiza organele judiciare. Tot scutită penal este divulgarea care se realizează la cererea sau cu consimțământul titularului datelor. O formă hibridă dar licită este și condiționarea divulgării datelor doar la anumite persoane astfel că depășirea acestor limite antrenează sancțiunea infracțiunii. Un exemplu ar fi când comunicarea informațiilor se face la solicitarea prealabilă a unei autorități publice care acționează în exercitarea și limitele competenței legale.

Prejudiciile care pot să apară, în mod efectiv sau doar cu tentă de potențialitate, sunt cele de ordin material sau moral și pot vătăma atât persoana la care informațiile fac trimitere, cât și o alta.

Urmarea imediată este ajungerea la cunoștința terților a secretului profesional și, implicit, apariția unei stări de pericol care este direct cauzată de fapta săvârșită.

Formele de vinovăție care cad sub incidența normei penale sunt intenția directă și cea indirectă. Culpa atrage răspunderea penală în cazul nerespectării art. 355 din legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, când un salariat al asigurătorului, fără acordul celui asigurat, divulgă informații privind starea de sănătate a acestuia din urmă.

Mobilul divulgării nu este esențial pentru a comite infracțiunea.

Tentativa este pedepsibilă în cazul infracțiunii prevăzute în rândurile legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, la art. 21 alin. 2 în care este incriminată divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către salariații serviciilor de informații, a datelor privind viața privată, onoarea sau reputația persoanelor, subînțelese a fi secrete, care nu au putut fi omise pe parcursul culegerii de date privind acțiuni prejudiciabile siguranței naționale.

Sancțiunea este pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda. Pentru tragerea la răspundere este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

3. ATINGERI ILEGALE ADUSE DREPTULUI LA VIAȚA DE FAMILIE

Analiză

La întrebarea “ce înseamnă familie?” sau “ce conține viața de familie?”, răspunsurile pot fi nenumărate în funcție de moravurile epocii, concepțiile fiecăruia, tradițiile locale. Reducerea la un numitor comun, chiar și în termeni, pare o utopie, din moment ce mecanismul care îi permite existența prezintă o dificultate considerabilă în interiorul unui proces de cuantificare. Convenția “tace” în a o defini tocmai ca o confirmare a exhaustivității subiectului. Deși este pavăza drepturilor omului, Convenția nu este singura care consacră aceste atribute umane astfel că ne putem orienta privirea înspre alte documente cu vocație în țările europene. Pactul internațional ONU pare a fi cel mai pertinent, în special fiindcă, printre rândurile sale, se vorbește și despre familie.

Cu toate acestea, o lacună legislativă a Convenției ajunge să fie acoperită de jurisprudența Curții, care are la îndemână puterea necesară a-i clarifica articolele celei dintâi. Prin urmare, viața de familie, sub aspect incipient, este o relație de fapt pusă la dispoziția oricărei persoane, fără limite. Nu se menționează caracterul legitim sau natural deci, tragem concluzia că aceste detalii sunt irelevante.

Personal, în încercarea unui avans, apreciem că familia este o uniune bazată pe fundația unei legături afective ori o celulă susținută de pilonii unei apartenențe sentimentale.

Relații precum concubinajul, logodna, căsătoria, proiectarea în viitor a unui ambient familial, parteneriatul civil, un cuplu care se comportă și este cunoscut societății ca atare, intră sub incidența art. 8 fără nicio rezervă. Enumerarea acestor realități sociale nu este limitativă. De aceea, trebuie să ținem cont și de alte aspecte relevate de practica Curții, precum coabitarea, durata relației, existența unor copii ce le poartă numele sau sunt întreținuți de persoanele în cauză, continuitatea împreună, existența unui angajament sau jurământ care să-i lege, care pot fi luate în considerare pentru a se stabili o formă de viață familială.

Excepțional și criticabil, deși un cuplu homosexual sau lesbian nu este îngăduit a fi protejat deoarece se prezumă că n-ar fi suficient de serios pentru a fi în prezența unei vieți de familie – motiv pentru care aparține în continuare de aspectele privitoare la viața privată personală – , relația adulterină a găsit o bunăvoință condamnabilă din partea Curții care a reținut aplicabilitatea articolului. După presupunerea noastră, examinarea plângerii a fost influențată de un curent profund laic confundat cu o formă de progres, lucru care a favorizat apariția acestei antinomii.

Considerăm, de la bun început, că viața protejată prin acest drept al particularilor este a familiei tradiționale, înțelegând prin aceasta orice formă de legătură afectivă care au adus două sau mai multe persoane împreună și care se comportă și declară că sunt o familie. Indiferent că e o relație cu formalități, deci legitimă, sau naturală, adică familia nu este înregistrată sau evidențiată ca atare, viața acesteia poate să fie identică cu o alta, motiv pentru care o discriminare între cele două este de neacceptat.

Nu e un secret că nașterea de copii perfect legitimi, rezultați dintr-o căsătorie în care tatăl copilului e soțul mamei, cât și procrearea în afara unui mariaj a fost și este un fapt care se întâmplă indiferent de epocă, nivel de trai sau parte a lumii. Un adaos la drepturile ce cuprind viața de familie este dreptul la cunoașterea propriei origini cu numeroase implicații juridice în practica internațională.

Speța care a obligat Parlamentul belgian să legifereze corect de data asta dispozițiile civile privind filiația, este cazul Marckx în care, petiționarele, mamă și fiică, solicită respectarea vieții lor de familie prin recunoașterea filiației materne ca într-o căsnicie formală deși mama era celibatară atât la momentul nașterii cât și la momentul sesizării Curții, cu toate consecințele ce reies din aceasta. La momentul formulării plângerii, legislația tolera în continuare o discriminare bazată pe proveniența copiilor și se iveau, ca atare, impedimente succesorale, de recunoaștere, de adopție etc. dar, odată cu decizia Curții, puterea legislativă s-a considerat somată să-și reintre în atribuții și să-și alinieze regimul în rândul celorlalte state semnatare. Mutatis mutandis, o altă hotărâre a Curții, Kroon, Zerrouk și M’Hallem Driss c. Olanda, a ridicat chestiunea absenței mijloacelor legale a unei soții de a contesta paternitatea soțului asupra copilului acesteia, pentru ca ulterior să facă demersuri pentru o recunoaștere de către tatăl biologic, hotărâre care a condamnat statul olandez la pregătirea unei noi legislații cu acest obiect. Deosebit de interesantă este și cauza Znamenskaya c. Rusia unde, în urma unui avort spontan într-o stare avansată de sarcină, reclamanta dorește să schimbe numele ce figurează ca tată în actele de naștere și deces fiindcă nu sunt veridice. În fapt, tatăl copilului este concubinul mamei dar nu a putut să-l recunoască fiind, la momentul nașterii, în arest și fără posibilitate de a se lua legătura cu el. Situația se menține incertă până la decesul tatălui autentic iar contestarea paternității, introdusă de reclamantă, a fost respinsă, neexistând norme aplicabile decât pentru copiii născuți vii.

Față de perioada de tranziție prin care societatea contemporană se află condusă, transexualismul este un aspect sensibil pe fondul căruia încă nu s-a tranșat o părere majoritară sau cel puțin, împăciuitoare cu efectele pe care le conjugă. Tot în materie de filiație cu atipicitate transexuală, hotărârea X, Y și Z c. Marea Britanie se ferește să amplifice conflictul, neangajând art. 8, și lasă aprecierea statului în temeiul facultății de apreciere. Regatul Unit nu-și modifică abordarea inițială din sentințele căilor interne și nu recunoaște oficial titlul de părinte unei persoane care nu este din punct de vedere biologic privit așa, dar acordă oportunitatea unei ordonanțe de luare în îngrijire care substituie ultima ratio calitatea de autoritate parentală. O altă speță din dreptul continental, în cauza Hoffman c. se restrâng nejustificat drepturile parentale ale mamei, deși divorțată dar având custodia copiilor și conviețuind aproape de aceștia, pe motivul apartenenței acesteia la o religie minoritară (martorii lui Iehova) care include restrângeri precum interzicerea transfuziei sanguine și nerecunoașterea sărbătorilor tradiționale.

Un punct decisiv constituie delimitatea dreptului la viață de familie de dreptul la căsătorie care face obiectul articolului 12 al Convenției. Căsătoria precedă întemeierea unei vieți familiale, de cele mai multe ori, dar aceasta nu este o condiție sine qua non fiindcă familia poate să existe și înainte, și după, sau chiar în lipsa ceremonialului. Relația lor nu este una asemănătoare legăturii dintre cauză și efect.

De aceea, disocierea celor două drepturi este o intervenție salutară printre hotărârile instanței de la Strasbourg. În continuare, Curtea nu confundă căsătoria ca fiind indisolubil legată de o obligație de a procrea sau a crește copii. Din rațiuni medicale sau pur personale, o asociere solidară între un bărbat și o femeie, care este însăși esența dreptului la căsătorie, poate să fie premergătoare conceperii unui copil sau adoptării unuia sau poate să rămână, până la sfârșit, doar o uniune între două persoane.

Comparativ cu celălalt drept, viața familială implică posibilitatea de a naște copii și de a trăi împreună. Prima ipoteză nu are caracter absolut, de la sine înțeles, dar a doua pare a fi destul de importantă. Astfel, familia este considerată ca fiind greu de conceput în lipsa celuilalt cu care s-a hotărât a trăi împreună. Se admite totuși existența vieții familiale, de la caz la caz, după divorț, pe timpul unei separații în fapt, în urma unui aranjament de distanță între parteneri.

Un alt amănunt care intervine pe fundalul unei deschideri față de orientările sexuale, nerecunoașterea, din punct de vedere religios, a unui cuplu de același sex își găsește un adevărat rival în judecătorul european care extinde protecția unei vieți familiale și asupra acestor realități sociale. Neconcordanța nu este dintotdeauna, ci este marcată de o evoluție în ritm treptat, în funcție de opoziția sau deschiderea fiecărui stat semnatar.

Viziunea modernă se întrevede tocmai prin formularea dreptului la căsătorie care nu face referire la bărbat sau femeie, metodă tacită care încuviințează relațiile cu persoane de același sex dar care nu se bucură de o așa amplă arie de acoperire datorită reticenței unor state. Ambele tendințe beneficiază de argumente în favoarea lor, pe de o parte datorită biologiei și avansării științei în domeniul operațiilor de schimbare a sexului, cât și de numeroasele tratative purtate de oameni de pretutindeni în încercarea de a convinge legiuitorul să edicteze legi în favoarea orientărilor sexuale privite cu o anumită rezervă.

Într-o perioadă controversată și marcată de opinii contrare, marja de apreciere aflată la îndemâna statelor chiar și după aderarea la Uniunea Europeană, este oportunitatea statelor de a adopta o poziție, aspect care nu a întârziat să apară. Este probabil ca, în timp, preceptele morale și religioase să pară mult prea rigide și să fie astfel, linia de demarcație la trecerea spre nou sau rămânerea în trecut, dar, deocamdată, fiecare stat este liber să-și reglementeze propria poziție cu privire la recunoașterea sau ignorarea acestor realități.

Încă o mențiune de diferențiere ar fi că art. 12 nu poate face obiectul unor limitări pretextând ordinea publică, precum se poate întâmpla când e incident art. 8.

Pentru a se bucura de protecția Convenției, viața de familie trebuie să existe, altfel ne aflăm pe tărâmul vieții private. O imitație a acesteia, din dorința de a întemeia o familie, prin intermediul unei adopții spre exemplu, nu îndeplinește criteriile de a fi încadrată ca atare. Nicio căsătorie contractată pentru a eluda dispozițiile privitoare la dobândirea anticipată a cetățeniei unui alt stat decât cel național nu poate fi începutul unei vieți familiale. La fel, legătura dintre stăpân și animalul de companie nu poate fi considerată niciodată relație de familie, oricâtă afectivitate ar implica.

Într-o încercare de a o transpune în cuvinte, viața de familie este înțeleasă ca fiind o legătură de fapt sau de rudenie, nu doar în sensul ei strict și apropiat, căreia i se suprapune o relație interpersonală efectivă. Se află incluse ca rude, toate persoanele care alcătuiesc familia, așa cum este aceasta percepută în societatea statului în cauză.

Caracterul relațiilor nu trebuie redus doar la nivel afectiv, ci și social, moral, cultural, chiar material pe alocuri.

În încercarea de a răspunde la întrebările debutante ale acestui capitol, vom trasa cele 2 coordonate : relațiile interpersonale care formează viața de familie și componența ei.

O primă relație care ne duce direct la ideea de viață de familie ar fi o pereche căsătorită asupra căreia planează cel puțin o prezumție de mediu familial, care poate fi răsturnată prin proba separației în fapt, fictivitatea legăturii. Prezumția acționează invers dacă nu s-a formalizat legătura în cazul concubinilor și cuplurilor.

La fel de familială este și relația dintre părinți și copii, având o persistență totală de-a lungul vieții membrilor. Traiul în comun dispare ca premisă a existenței unei astfel de legături, de aceea, inclusiv în lipsa unuia sau a ambilor părinți, copilul nu pierde familia la care are dreptul începând de la momentul nașterii, simbol al unei astfel de comuniuni.

Aparent, ne-am referit, prin afirmația de mai sus, doar la legătura de sânge care se instalează între părinte și copil dar nu este nevoie de o interpretare în detrimentul legăturii juridice. Copilul din afara căsătoriei, cel din căsătorie dar cu paternitate susceptibilă de tăgadă, cel dintr-o căsătorie desfăcută sau anulată, copilul abandonat, orfan sau adoptat, nu-și pierde niciodată legătura biologică dar poate să fie obiectul formării unor legături juridice dintre cele mai diverse.

Legătura reală dintre părinte și copil trebuie să fie o certitudine probată cu dovezi în acest sens pentru ca viața de familie, dacă este atinsă, să poată fi invocată. Dacă, biologic vorbind, nu există un liant între cei doi, viața de familie poate să se nască cu ajutorul elementelor de fapt sau juridice. Un copil adoptat își formează o nouă familie prin aducerea acestuia într-un nou cămin, la fel cum adevăratul părinte care, nu-și recunoaște copilul, poate să se preocupe pentru el suficient de mult încât să împartă aceeași viață de familie cu el.

Cu un motiv am folosit termenul de “copil” în prelegerile anterioare, acesta fiind că până la momentul majoratului, obligația materială și afectivă de care sunt ținuți părinții de odraslele lor este instituită ex lege, pe când, la maturitate, aceste două aspecte depășesc limitele naturale, adăugându-se toleranța și întreținerea care se ivesc doar ca formă continuă a unui simțământ și obicei natural. Nicidecum acest argument nu trebuie corelat ad absurdum cu dispariția vieții de familie în momentul împlinirii vârstei majoratului. Nu se poate concepe ca o rudă de sânge să devină străină de orice legătură biologică, și asta printr-o desprindere de corpul familial, la fel cum nicio mamă nu poate fi retrasă din această calitate după ce fiul/fiica își întemeiează o familie. Ipoteza inversă e și ea valabilă, după soluția cauzei Al Nashif c. Bulgaria, în care reclamantul, de religie islamică, a contractat o a doua căsătorie religioasă într-o țară care promova monogamia, continuând-o totodată pe cea dintâi care nu era desfăcută prin divorț sau moartea unuia dintre soți. Pe bună dreptate, Curtea a consemnat că fapta reclamantului nu e de natură a rupe relațiile cu copiii din căsătoria valabilă.

Aparte de arborele genealogic al unei familii, alte legături care implică doar afectivitate și dependență materială și ajutor, se bucură de o recunoaștere pe planul vieții de familie. Adopția este cea mai răspândită și mai veche formă de supliment familial dar nu și singura. S-a considerat că părintele vitreg care a avut grijă de copilul provenit dintr-o căsătorie anterioară a soției sale pe o perioadă lungă de 8 ani, a pus bazele unei legături între tată și fiu, asemenea celei firești.

Relaționat cu compoziția familiei, anumite drepturi își fac loc, prin interdependența cu viața de familie, ca fundament și construcție a acesteia. Obligatoriu, dreptul la o recunoaștere juridică a relațiilor de familie este primordial în a-i concepe realitatea.

Este unanim apreciat și că familia cuprinde o dimensiune economică, cel mai des evidențiată prin drepturile succesorale ale descendenților de culege moștenirea ascendenților, dar și prin alocația pentru copii pe durata frecventării programului școlar obligatoriu sau prin indemnizația primită de mamă de-a lungul concediului de maternitate.

Per definitionem, dreptul la viață familială oferă posibilitatea neîngrădită de a face parte din una cât și de a-i pune bazele, față de un număr de persoane dorit de posesorul acestei libertăți. Dacă acest deziderat nu se materializează, din voința persoanei, culpa nu revine statului atâta timp cât, prin acțiunile sale, nu i-a obstrucționat tentativele agentului. Dimpotrivă, dacă o persoană își dorește o viață de familie iar statul îi refuză sau nu prevede metodele necesare pentru aducerea la îndeplinire a perspectivei sale, se va reține o atingere ilegală a vieții de familie, chiar dacă aceasta nu există încă.

Secundum allegata et probata, nu trebuie asimilat în libertatea individului dreptul de a obține desfacerea sau anularea unei căsătorii, ridicând motive care nu sunt în concordanță cu sentimentele constructoare ale instituției familiei.

Adiacent, și alte relații se pot înfiripa între persoane care să înființeze o familie. Deși o diferență mare de generații dar tot în interiorul unui arbore genealogic, străbunicii/bunicii cu nepoții pot fi considerați subiecții celulei familiale, mai ales când unul față de celălalt reîncarnează imaginea unui părinte sau copil. Tot așa, frații și surorile între ei/ele din copilărie și până la maturitate, unchiul/mătușa cu nepotul/nepoata, părinții biologici cu copiii adulterini, părinții adoptivi cu cei adoptați. În ajutorul recunoașterii acestor forme de legătură se vor invoca elemente de fapt, dovezi cu privire la coabitare, ținere la curent și implicarea afectivă.

În sistemul intern, art. 177 din Noul Cod Penal enunță persoanele care au calitatea de membru de familie : ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, chiar dacă nu există o conviețuire efectivă; soțul; persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. Sunt asimilate și persoanele adoptate sau descendenților acesteora în raport cu rudele firești.

Rudenia astfel stabilită nu o percepe la fel și pe cea rezultată din alianță, adică unchiul este soțul mătușii inculpatului, sora tatălui său, fratele bunicii, afinii, fără a fi rude apropiate în sens juridic.

Pe lângă rudele apropiate de mai sus care fac corp comun cu membrii de familie, din această categorie mai fac parte și persoanele care duc o viață similară cu cea a unei familii, stare de fapt care este condiționată ad probationem de coabitare.

Articolul 516 din Noul Cod Civil lasă să se înțeleagă că membri de familie sunt persoanele participante în acest nucleu, în urma extinderii acesteia, și între care există obligație de întreținere.

Nesocotiri a prevederilor art. 8 sunt numeroase și în ipoteza străinilor care nu se află pe un teritoriu natal și care pot sau nu pot fi expulzați din țările prin care circulă. O atingere a vieții de familie prin inexistența unei nevoi sociale imperioase pentru a recurge la trimiterea unei familii în țara de origine, o găsim în cauza Slivenko c. Letonia, unde tatăl, militar sovietic retras din funcție, este somat să părăsească , împreună cu soția și fiica, în urma acordului de retragere a trupelor armate rusești de pe teritoriul leton. Din moment ce reclamantul nu mai făcea parte din corpul de comandă militară, acesta nu prezenta o amenințare reală pentru siguranța națională a Letoniei care-și consolida, între timp, independența. La fel, durata șederii lor a fost îndelungată și a creat numeroase legături și relații sociale și economice, precum și un domiciliu stabil într-un apartament pe care au fost nevoiți să-l părăsească la ordinul de plecare, dovadă care a convins Curtea că exista o viață familială care ar fi fost tulburată printr-o dezbinare așa subită de o țară în care și-au petrecut o bucată semnificativă din viață.

În lumina prevederilor CEDO din materia îndepărtării străinilor nedoriți de pe un anumit teritoriu, de multe ori s-a analizat și art. 3 dacă țara în care urmau să se întorcă, i-ar fi supus la un tratament periculos integrității lor fizice și psihice, pentru ca astfel să atragă incidența unui articol apt să amâne sau să respingă o astfel de propunere din partea autorităților publice, tocmai cu intenția de a-l apăra. Abundența spețelor de la nivel european este o sursă de inspirație în acest sens : cazul femeii adulterine care risca să fie supusă pedepsei capitale dacă era trimisă înapoi în Iran, cazul unui candidat refugiat amenințat să fie repatriat în Tanzania, cazul reclamantului algerian ce suferea de schizofrenie, cazul străinului bolnav de SIDA, în fază terminală, și a cărui expulzare urma să fie făcută către o țară care nu beneficia de un sistem medical pentru afecțiunea de care suferea, cazul unui dezertor al armatei iraniene stabilit în Danemarca, cu soție și copii, dar care practică traficul de droguri.

Tipul de analiză folosit de Curte pentru a identifica legitimitatea ingerinței se centrează pe 2 momente în timp : dacă reclamantul a depus plângerea la instanța de la Strasbourg înainte ca măsura de expulzare să fie pusă în practică, judecătorul european va analiza circumstanțele faptice din momentul în care este solicitat să dea o soluție și nu din momentul în care decizia autorității naționale a devenit definitivă. Pe de altă parte, dacă sesizarea a ajuns după efectuarea expulzării, Curtea va analiza situația în care se afla petiționarul în momentul în care hotărârea ce-l viza era definitivă. Nu ne raliem întru totul acestui tactici deoarece, n-ar fi imposibil și nici interzis ca atenția să fie distribuită concomitent, asupra ambelor momente, indiferent de locația reclamantului.

Aprecierea globală este, și trebuie, să verifice mai mulți factori care să se suprapună cu planul real, printre care menționăm natura și gravitatea infracțiunilor comise de reclamant, durata sejurului său în țara de destinație, perioada dintre măsura luată și terminarea procedurii, cât și atitudinea reclamantului și a autorităților în acest interval de timp, cetățenia persoanelor implicate, situația familială, vârsta, dificultățile pe care le va întâmpina la înapoierea sa în țara de expulzare.

Toate formele de detenție făcute cu respectarea normelor implică o restrângere a vieții private și efecte restrictive, prin ricoșeu inevitabil, în dauna membrilor familiei care pierd contactul vizual și fizic cu cel condamnat la o pedeapsă privativă de libertate. Totuși, viața de familie nu are voie “să se stingă” pentru acest motiv ci este important să subziste chiar și cu ajutorul autorităților competente, menite să nu obstrucționeze vizitele conjugale și legăturile familiale decât în cazuri excepționale și strict reglementate de lege. În acele situații în care sistemul intern permite ieșirea temporară din incinta închisorii pentru ca statul să ducă la îndeplinire partea de susținere în continuitatea vieții familiale, un atare refuz condamnă atitudinea statului în sensul art. 8 la fel precum o distanță exagerată între zona în care locuiește familia și penitenciarul care-l reține pe condamnat este susceptibilă să prejudicieze relațiile afective între membrii în cauză, chiar dacă nu există posibilitatea exercitării unui drept de alegere a locului de detenție.

În direct conflict cu viața familială, privarea de libertate ca sancțiune penală trebuie mereu raportată și la alte limitări care o însoțesc, cum ar fi ridicarea drepturilor părintești, suspendarea pe perioade determinate și pe temeiuri motivate a vizitelor familiale și a modului în care se vor desfășura cât și neaprobarea unor metode de creare a unei vieți familiale pentru perioada ulterioară ieșirii din închisoare.

Metode drastice dar cu scop mai mult sau mai puțin legitim include regimurile speciale de detenție, perchezițiile corporale și celulare, prezentarea regulată în anumite zile la ore specificate, controlul corespondenței, supravegherea prin camere video a deținutului și a vizitelor pe care le primește care, volens nolens, implică o modificare în viața privată iar uneori și privitor la membrii familiei.

4. VIOLAREA DE DOMICILIU

Infracțiunea în dreptul penal român

Articolul 192 din Codul penal anterior a fost preluat în întregime de către articolul 224 din Noul Cod Penal, lege intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014. După cum formulează legiuitorul în articolele despre care este vorba, violarea de domiciliu rămâne fapta de pătrundere, în lipsa unui temei justificativ precum un drept sau o măsură legală, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără ca acțiunea făptuitorului să fie urmarea consimțământului dat de către persoana care se află în posesia sau proprietatea lui, sau să refuze părăsirea lor la cererea titularului. Aceasta este definiția și forma de bază a infracțiunii pe care o vom analiza în detaliu în paragrafele ce urmează. Formele agravate ale infracțiunii se rețin dacă fapta a avut loc în timpul nopții, dacă făptuitorul are asupra sa o armă purtată vizibil pentru dobândirea unui consimțământ forțat din partea victimei și dacă pătrunderea a fost admisă pe baza unor calități mincinoase înfățișate de făptuitor. Aceste modalități mai aspru pedepsite se regăsesc și la violarea sediului profesional, infracțiune pe care o vom analiza ulterior violării domiciliului persoanelor fizice.

În primul rând, trebuie stabilit locul pe care-l ocupă această faptă penală în ierarhia infracțională internă. Izvorul legal incriminator este Codul penal care așează violarea de domiciliu în categoria infracțiunilor îndreptate împotriva persoanei, alături de cele care vatămă integritatea corporală sau viața sexuală, așadar se bucură de o protecție sporită datorită sensibilității domeniului. Adăugăm ca și punct de sprijin al acestei alegeri și că inviolabilitatea domiciliului nu se justifică în baza dreptului de proprietate, prin faptul posesiei sau datorită interesului ordinii publice, așa că locul faptei penale contrare se află printre infracțiunile contra persoanei, în secțiunea dedicată infracțiunilor ce aduc atingere vieții private. Este neîndoielnic că și această infracțiune reprezintă o îngrădire a libertății persoanei.

Separația accepțiunii domiciliului din dreptul penal de cea din dreptul civil este necesară fiindcă, după cum vom vedea, caracterul constituțional al acestei valori îi lărgește dimensiunea, depășind “locuința statornică și principală” a persoanei fizice.

Vom purcede în continuare la analiza elementelor constitutive ale infracțiunii, comune la toate infracțiunile.

Obiectul juridic principal vizează relațiile sociale referitoare la inviolabilitatea domiciliului care s-ar traduce, mai concret, în dreptul persoanei de a-și desfășura viața privată nestingherit, într-un loc ales de ea însăși, fără abuzuri nedorite erga omnes. Aceste abuzuri ar fi acțiunea de pătrundere și rămânere fără condiția necesară a titularului de a le tolera. Nicidecum ocrotirea nu acoperă și proprietatea bunurilor din incinta unde persoana își trăiește viața.

Observăm că valoarea protejată este identică cu cea din articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și în perfect acord cu prevederile constituționale unde se proclamă inviolabilitatea domiciliului și reședinței, această valoare fiind un drept de care dispune orice persoană, indiferent de izvorul din care derivă.

Accepțiunea de domiciliu este ușor diferită de alte acte normative supranaționale sau interne care reglementează același aspect al libertății persoanei, distincție care reiese tocmai din enumerarea locurilor protejate de articolul din Cod. Astfel, domiciliul este locul în care se derulează viața privată și personală – repaus, alimentare, satisfacerea necesităților inerente ființei umane –, loc care cuprinde nu doar locuința în sine, ci și orice încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea fiindcă și ele, la rândul lor, țin de uzul vieții domestice.

Am început prin a spune că există un obiect juridic principal dar semnalăm și existența unuia subsecvent care se reține doar în cazul modalității agravate a infracțiunii de violare de domiciliu, acesta nerespectând relațiile sociale referitoare la regimul armelor și munițiilor, când fapta este comisă de o persoană ce poartă o armă asupra sa.

Datorită naturii acestei infracțiuni, obiectul material lipsește. S-au ridicat și opinii contrare, potrivit cărora locuința și celelalte spații enumerate de norma penală ar fi obiectele asupra cărora se îndreaptă acțiunea făptuitorului. Acestea ar fi bunurile mobile, dar și imobile, aflate în spațiul unde s-a înregistrat violarea de domiciliu.

Subiectul activ poate fi un reprezentant al autorității sau o persoană fără aceste calități, nefăcându-se distincția între subiect simplu sau calificat, persoană fizică sau juridică. Este obligatoriu ca aceasta să îndeplinească condițiile generale de vârstă și responsabilitate.

Participația penală este posibilă în forma instigării, complicității și coautoratului.

Subiectul pasiv este persoana care folosește încăperea sau locuința din rațiune de domiciliu și care să aibă dreptul să îngăduie sau să oprească intrarea sau rămânerea unei terțe persoane. Absența consimțământului se remarcă expres prin opunerea efectivă a victimei în fața intenției de pătrundere a făptuitorului, prin avertizări anticipate de interzicere a accesului înăuntru sau, în formă subînțeleasă, când victima închide ușa cu cheia sau cu alte sisteme de blocare.

Nu este esențial ca aceasta să fie însuși proprietarul sau posesorul, ci doar persoana care folosește locul în mod specific. Într-o formulare asiguratorie, instanța supusă la soluționarea unui astfel de caz, a precizat că titlul de proprietate de care se bucură o persoană asupra unui imobil nu conferă acestuia o exercitare abuzivă, prin libertatea de a pătrunde oricând în locuința chiriașului, chiar și în contra voinței sale. În strânsă legătură, tot violare de domiciliu se consideră fapta fostului soț care, în urma despărțirii de consoarta sa și ulterior înregistrării lui cu un alt domiciliu decât cel comun, pătrunde în locuința anterioară a amândurora, dar fără acordul soției.

Legal, este ocrotit și deținătorul de fapt al locuinței, oricât ar fi de precar titlul său, în fața încercărilor altor persoane de a-i tulbura uzul domiciliului. Este extrem de important ca persoana în cauză să aibă la dispoziție, în mod efectiv, un spațiu împrejmuit, destinat vieții sale private, în limitele căruia să se fundamenteze și decizia sa cu privire la accesul altor persoane.

Latura obiectivă poate îmbrăca forma uneia dintre modalitățile de săvârșire a infracțiunii : acțiunea de pătrundere fără drept și prin orice mod (pe , pe poartă, pe fereastră, prin horn, prin pivniță, prin balcon, prin terasă) sau inacțiunea constând în refuzul făptuitorului de a părăsi incinta, la cererea persoanei care o folosește.

În prima ipoteză, pătrunderea trebuie să fie efectivă, adică cu tot corpul, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea. Nu contează dacă locuința este permanentă sau temporară, de aici și protecția reședinței, dacă este la stadiul de construcție destinată unei locuințe sau dacă nu are această destinație dar este totuși folosită drept locuință, dacă locul este închis sau parțial deschis, imobil sau mobil. De esența infracțiunii, locuința trebuie să fie ocupată în mod efectiv.

Practica instanțelor în materie penală au ajuns și la soluții prin care noțiunile folosite în articol, în special cea de locuință, au atins un grad mai înalt de concretețe. Astfel, camerele unui cămin studențesc/internat, azil de persoane vârstnice, sanatoriu, orfelinat, mănăstire de călugări și călugărițe, spital, unitate militară, casă locuită ce aparține de patrimoniul cultural, pensiunea în care locuiesc și proprietarii, apartamentele distribuite pe criterii sociale sau casele ridicate în sprijinul celor afectați de calamități naturale pe anumite regiuni, sunt locuințe în sensul Codului Penal și pot fi susceptibile de violare de domiciliu. Tot așa, un garaj, o colibă, un cort turistic, o magazie, camera de hotel/cabană/han, cabina unui vapor sunt locuri înglobate în sfera de protecție a inviolabilității domiciliului.

Demn de specificat este și cazul în care o persoană locuiește într-un loc împotriva voinței sale, precum încăperea din arestul Poliției, spațiile comune dintr-un edificiu, subsolul/podul unde o persoană răpită este ascunsă, situație în care nu se poate considera locuință și deci nu poate să se săvârșească nici infracțiunea prevăzută.

Încăperea este o secțiune dintr-o construcție destinată și folosită ca locuință. Așa fiind, câte camere separate și ocupate de persoane sunt, atâtea infracțiuni de violare de domiciliu se pot reține.

Dependințele sunt acele părți dintr-o construcție care reprezintă o prelungire a locuinței și care completează folosința ei potrivit scopului acesteia iar faptul că ele sunt separate sau aparțin direct de aceasta, nu prezintă relevanță. Printre ele, enumerăm debaraua, beciul sau pivnița, bucătăria, garajul, balconul.

Un loc împrejmuit înseamnă un loc despărțit de locurile învecinate printr-o îngrăditură de jur împrejur ce materializează voința titularului de a nu putea pătrunde oricine fără voia sa, loc care împreună cu locuința formează un tot și în interiorul căruia se desfășoară elemente de viață privată. Într-un caz în care a existat o pătrundere într-un loc împrejmuit, nu s-a reținut, pe bună dreptate, violarea de domiciliu fiindcă zona preceda magazinul părții vătămate și nu domiciliul acesteia.

Pătrunderea trebuie să fie completă, adică nu este suficient doar ca făptuitorul să-și bage capul pe fereastră sau , o mână fără să sustragă nimic sau să intre doar pe jumătate. S-a statuat că cel care sare pe acoperiș sau urmărește de la distanță în interiorul privat al locuinței nu pătrunde în mod efectiv fiindcă acțiunea lui nu are o prezență materială în incinta locuinței.

Pe lângă asta, pătrunderea trebuie să fie nejustificată de lege și fără acompaniamentul consimțământului persoanei ce folosește locuința, dar fără să aibă prea multă valoare metodele încercate : prin violență fizică sau morală, amăgire, pe față ori pe ascuns, în prezența sau în lipsa victimei, prin efracție, prin escaladare, prin deghizare etc. Nu excludem nici ideea unui consimțământ dat sub condiție. Într-un asemenea caz, persoana trebuie să se abțină de la nerespectarea caracterului condiționat al pătrunderii, altfel intervine violarea de domiciliu.

Ca regulă generală, violarea de domiciliu este, mai întotdeauna, în concurs cu o altă infracțiune. Tendința infracțională este de a săvârși o faptă incriminată pentru care este necesară o alta în prealabil iar aceasta se materializează, de principiu, într-o violare de domiciliu. Această afirmație a făcut obiectul unui recurs în interesul legii pentru uniformizarea practicii, în care s-a tranșat problematica unor cazuri de absorbție a infracțiunii sau de reținere în individualizată alături de o alta sau altele, formându-se astfel o pluralitate de infracțiuni. În acest sens, pătrunderea într-o locuință urmată de săvârșirea unei tâlhării reprezintă un concurs real între fapta de la art. 224 și art. 233 Cod penal. Infracțiunea împreună cu care violarea de domiciliu creează un concurs poate fi oricare din cele prevăzute legal(de exemplu : furtul, violul, omorul). Un caz aparte îl prezintă art. 229 al. 1 litera d) Cod penal care incriminează furtul săvârșit prin efracție, escaladare ori folosirea fără drept de chei adevărate ori mincinoase care este apt să absoarbă natural violarea de domiciliu, ipoteză în care nu se va reține nici concurs și nici nu se va menționa infracțiunea preluată în conținutul legal al furtului în modalitatea de mai sus.

O practică inversă avem în ipoteza în care, inculpații, au intrat pe poarta deschisă a curții victimei cu intenția de a comite un furt. Aceștia forțează încuietoarea de la pivniței și sustrag obiectele care formau rezoluția infracțională. Aici, violarea de domiciliu există din momentul intrării în curte iar furtul este săvârșit în formă calificată datorită efracției exercitată asupra celei de-a doua uși, așa că suntem în prezența unui concurs de infracțiuni.

Rareori, violarea de domiciliu a fost singulară ca activitate infracțională.

În fond, două persoane, soț și soție, aflați în stare avansată de ebrietate, pătrund în curtea victimei pentru a cere o unealtă agricolă împrumutată pe care au recunoscut-o ca aparținând lor. De fapt, victima o avea împrumutată de la cel care a cerut-o celor doi, prima dată, și deci nu-i știa proveniența exactă, astfel că i-a somat să-i părăsească proprietatea. Cei doi au fost condamnați pentru violare de domiciliu, nepărăsind curtea la cererea expresă a victimei.

Fapta de violare de domiciliu poate fi scutită de caracterul penal în cazurile limitativ prevăzute și pentru motive cu adevărat temeinice, precum executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești, înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice și pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. Excepțiile au avut ca preambul textele internaționale în materie, de unde și inspirația identică cu derogările art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Refuzul făptuitorului de a părăsi locuința este cea de-a doua modalitate prin care se poate comite violarea de domiciliu. Pentru această rațiune, intrarea în locuință se face fără probleme care să suscite tărâmul legal dar plecarea nu se realizează, fie printr-un refuz direct, fie indirect. Prin urmare, făptuitorul poate să adopte o atitudine ostilă și ostentativă prin care să-și declare intenția de a rămâne chiar și peste voia celui “vizitat” sau poate să-și manifeste refuzul ascunzându-se în casă.

O condiție esențială cade și în sarcina persoanei vătămate sau a reprezentantului fiindcă trebuie să existe o cerere expresă și serioasă către făptuitor de a părăsi acel loc.

Aceste două modalități prin care infracțiunea se materializează sunt de ordin alternativ deci cumularea lor nu va da naștere unui concurs de infracțiuni, ci va fi o unitate naturală de infracțiune.

Ideea pe care o propunem atenției ar putea fi luată și cu titlu de lege ferenda, pentru că apreciem și alte situații care ar putea intra în infracțiunea de violare de domiciliu deși ar lipsi forma tipică expresă. Astfel, prin puterea exemplului în care o persoană pătrunde în mod legal, ca musafir, dar care odată intrat înăuntrul locuinței victimei, o amenință pe aceasta cu o armă sau obiect asimilar unei arme cu cerința de a nu face zgomot, deci implicit, de a nu vorbi și, prin urmare, de a fi incapabilă să-i solicite acestuia părăsirea domiciliului fără să-și pună în pericol viața deși se subînțelege că, din acel moment, victima își dorește acest lucru, considerăm că și aici este vorba de o violare de domiciliu. Mai mult, dacă există și o constrângere fizică, precum faptul că făptuitorul își strânge de gât victima, făcându-i neauzite strigătele de ajutor sau somația să plece, violarea de domiciliu ar fi alăturată infracțiunii de vătămare corporală, în funcție de gravitate.

Cele 2 exemple de mai sus exclud furtul din locuință sau tâlhăria, punându-se accent doar pe infracțiunea de violare de domiciliu pentru a focaliza cât mai bine pericolul și nocivitatea caracterului acesteia, deoarece și privită singular, această atingere lasă urme puternice și dăunătoare pentru calitatea vieții umane.

Urmarea săvârșirii acestei fapte o constituie o breșă în libertatea persoanei și o fisură în derularea armonioasă a vieții sale private. Pe scurt, o stare de pericol ce privește atât persoana cât și societatea. Pentru a fi în prezența infracțiunii, aceasta trebuie să fie legată cauzal de acțiunea făptuitorului cu una sau cu ambele metode de săvârșire.

Elementul subiectiv sub imperiul căruia acționează făptuitorul poate să fie sub forma intenției directe sau indirecte, nu și a culpei. Pătrunderea într-o locuință aflată în folosința comună a 2 sau mai multe persoane, dintre care una sau mai multe și-au dat consimțământul liber făptuitorului de a intra înăuntru, se poate considera că nu are îndeplinită condiția legală, așadar apare prezumția că acțiunea s-a săvârșit pe baza convingerii că are un anumit grad de îndreptățire.

Similar, inculpata, în stare de ebrietate, care se îndreaptă spre locuința concubinului ei pentru a cere o cantitate de vopsea împrumutată mai demult și care începe să vocifereze în fața pasivității de care dă dovadă partea vătămată, declanșând astfel agresivitatea fizică a bărbatului și obligarea de către acesta să iasă afară din curte, nu este violare de domiciliu fiindcă nu a existat o intenție în acest sens, urmărindu-se doar recuperarea unor bunuri, și nici o cerere expresă adresată inculpatei de a părăsi curtea.

Consumarea infracțiunii coincide cu momentul când se produce urmarea imediată, deci când există pătrundere fără drept și consimțământ sau în cazul refuzului de a părăsi locuința. Violarea poate îmbrăca forma infracțiunii continue dacă prezența acestuia se prelungește în timp, epuizarea survenind când făptuitorul părăsește domiciliul, voit sau prin constrângere ori forma infracțiunii continuate prin fapta inculpatului de a pătrunde în mod repetat și fără consimțământ în locuința părții vătămate.

Tentativa este posibilă, în variantă comisivă, dar nu și incriminată.

Sancțiunea în formă de bază este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă iar formele agravate măresc limitele de pedeapsă de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei prejudiciate.

Cu ocazia menționării circumstanțelor agravante, în special pe cea privitoare la săvârșirea faptei pe timpul nopții, ne permitem să achiesăm la legislația franceză care include în starea de legitimă apărare, faptele de omor, vătămare corporală și alte forme infracționale, la care a apelat titularul domiciliului pentru a obstrucționa distrugerea și forțarea încuietorilor sau escaladarea zidurilor, gardurilor, în vederea violării locuinței, inclusiv tentativele de pătrundere fără drept. Cauza acestei susțineri derivă din sacralitatea care trebuie să înconjoare locuința privată a persoanei care, ajungem să credem, e singurul loc viabil de petrecere a vieții private cu ce mai mare speranță legitimă că este asigurat împotriva indiscrețiilor și intervențiilor nedorite. O societate care se respectă nu trebuie să tolereze comportamentele deviante care umilesc cel mai profund pe alții, ca urmare a nesocotirii cu rea credință a unor valori care ar trebui să rămână intangibile.

În urma unei imixtiuni de acest fel, pericolul social se repercutează și la starea emoțională, mai ales, a victimei fiindcă va începe să pară nesigură cu privire la orice persoană căreia îi va declara unde stă sau ce bunuri se află sub acoperișul său. Mai mult, gradul de siguranță în care se consideră aflat în timpul cât se află în locuința sa, scade dramatic și dăunează serios modul de percepere a societății și a vieții sociale în părerile și acțiunile sale ulterioare limitării dreptului său la inviolabilitatea domiciliului.

În mod asemănător este reglementată penal și infracțiunea de violare a sediului profesional prevăzută în art. 225 din Noul Cod Penal care este o prelungire a infracțiunii anterior analizate, ca urmare a practicii constante și susținătoare a unei protecții identice a sediului persoanelor juridice cu cea a domiciliului persoanelor fizice din partea Curții Europene a Drepturilor Omului. Inexistența acesteia în fosta legislație penală română a fost o lacună care a fost interpretată de-a lungul timpului ca plasându-se pe o poziție în detrimentul persoanei juridice față de persoana fizică, ambele recunoscute în societatea contemporană.

Definiția nu este cu mult diferită de cea care consacră inviolabilitatea domiciliului dar pentru demonstrație, vom reda și aici diferențele dintre cele două. Astfel, modalitățile alternative se mențin dar vizează nu spațiile destinate uzului domestic ci sediile unde atât persoana juridică, cât și cea fizică, poate să-și desfășoare activitatea profesiei.

Importanța unei astfel de protecții extinse este dată de amestecul, de multe ori, a unor elemente ce țin de viața privată în viața profesională. Uneori, locuința unei persoane poate include și locul de muncă în aceeași incintă, neputând fi delimitate clar, efectuarea anumitor conversații telefonice sau electronice efectuate de la serviciu dar destinate unor rude sau prieteni fiind, la fel, posibile. Toate acestea sunt motive demne de luat în seamă la incriminarea violării zonei de serviciu.

Prin sediul profesional înțelegem spațiul în care persoana fizică sau juridică autorizată, titularul întreprinderii individuale sau întreprinderea familială își desfășoară activitatea economică pe bază de autorizație sau în care au loc numai activități de birou. Se află la același rang filialele, agențiile, reprezentanțele, punctele de lucru etc.

Din diferența de început decurge și schimbarea obiectului material reprezentat, de data aceasta, de sediul profesional menționat. Totodată, subiectul pasiv poate avea aceleași însușiri ca și titularul dreptului la inviolabilitatea domiciliului, cu specificarea că trebuie să fie obligatoriu persoana care își desfășoară activitatea profesională la sediul respectiv și care să fie îndrituită să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în incinta acestuia a altor persoane.

În conformitate cu principiul egalității, pe lângă asemănările majoritare față de deosebirile în număr mai mic, inclusiv sancțiunea acestei noi infracțiuni se pedepsește identic cu cazul de violare a domiciliului persoanei fizice.

Viziunea internațională

Domiciliul este nucleul vieții private a persoanei pentru că aici persoana se simte cel mai în largul ei, pe cont propriu și în siguranța și bunăstarea confortului personal. În jurul acestuia gravitează atât dreptul la corespondență cât și viața familială. De aceea, ar fi fost imposibil să fie omis de rândurile articolului 8.

Intenționat nu am făcut distincția între persoane fizice și juridice fiindcă nu este necesară. În concepția Curții la care ne raliem, domiciliul persoanei fizice este corespondentul sediului profesional al persoanei juridice chiar dacă activitățile care se desfășoară în interiorul lor nu sunt mereu aceleași. În consecință, locul unde o persoană fizică își aduce la îndeplinire scopul profesiei pe care o are se bucură de aceeași protecție precum cea a domiciliului unde o altă persoană se rezumă la a-și urma cursul unei vieți de familie.

Autonomia conceptuală alătură domiciliului sinonimele de “acasă, cămin, locuință, casă, reședință, apartament, garsonieră, chirie”, ușor distincte față de “home” din dreptul englez sau “domicile” din dreptul francez. O asemenea libertate în exprimare dezvoltă o amploare în felul perceperii locului în care persoana își duce existența în mod statornic.

Imanent acestui drept protector, Curtea afirmă și precedentul lui, adică dreptul de a avea o locuință și libertatea de alegere cu privire la schimbarea sau folosirea domiciliului.

Prin prisma instanței de la Strasbourg, domiciliul nu trebuie să aibă o conotație strict juridică și deci, restrânsă doar la anumite clădiri precum o casă sau un apartament care figurează în datele de identificare ca și adresa titularului.

În societatea contemporană de astăzi, unele tradiții sau stiluri de viață alese din proprie inițiativă se pliază pe o viață nomadă unde și domiciliul devine la fel de „mobil” precum proprietarul. S-a estimat că o rulotă, care cuprindea spații miniaturale în care se putea trăi (conținea pat, masă, aragaz, chiuvetă și duș improvizat), poate să fie domiciliul adaptat la o persoană care se află într-o deplasare constantă, identică fiind și soluția favorabilă minorităților rrome care trăiau, mai mulți, în caravane și vehicule trase de animale. Ar fi fost suficient de injust dacă „acasă” ar fi fost obligatoriu un loc cu acoperiș și pereți pentru toți oamenii, subjugându-se astfel dorința lor interioară. Desigur, un automobil nu este și nu va fi susceptibil să fie obiectul unei violări de domiciliu, chiar dacă timpul petrecut de un șofer la volan este destul de mare. O mașină este mai mult un mijloc de deplasare decât de stabilitate locativă, calitate de care se bucură domiciliul unei persoane.

Deși domiciliul se poate considera ca fiind locul cel mai des vizitat și cel mai îndelung ocupat de către titular, fosta Comisie a insuflat statelor semnatare ideea prin care domiciliul să nu fie nevoit a-și garanta natura doar prin obligația unei folosiri continue. Prin deciziile sale, invocarea dreptului la domiciliu s-a permis chiar și față de o casă, rezervată perioadei imediat următoare retragerii din activitatea profesională a reclamanților, care n-a mai fost locuită efectiv de aceștia de 18 ani, timp în care au fost încheiate contracte de închiriere asupra sa, și față de care reinstalarea a fost îngreunată datorită autorităților britanice.

Viața privată este cel mai mult desfășurată în interiorul unui domiciliu, fapt pentru care s-a instaurat o protecție largă, dar nu este singurul loc propice pentru îndeletnicirile personale. Complementar, o persoană poate realiza fapte de natură profesională la el acasă, la fel cum la serviciu poate să nu se dezică de anumite obiceiuri tipice lui. Acest preambul îl folosim ca pilon pentru extinderea dreptului la respectarea domiciliului și asupra sediilor și localurilor ce țin de ocupația unei persoane. Un punct de referință ar mai fi și aspectul privat ce se poate delimita în cadrul vieții profesionale, incorect fiind să spunem că ea este întotdeauna și în totalitate publică doar fiindcă se desfășoară în afara unui spațiu aparținător titularului și înconjurat fiind de alte persoane cu atribuții convergente aceluiași scop lucrativ.

Ingerința predominantă când vine vorba de inviolabilitatea domiciliului se realizează, cel mai des, cu ocazia perchezițiilor și cercetărilor la fața locului. Dacă acestea s-ar desfășura fără depășirea atribuțiilor și măsurilor, minimul de respect cerut de acest drept ar fi îndeplinit. Mai departe, inviolabilitatea nu are un caracter absolut și intangibil, ea putând fi restrânsă admisibil prin actele procedurale justificate și respectând cerințele al. 2 al art. 8.

Ținând cont de acești factori, Curtea a condamnat statul italian datorită autorităților care au percheziționat forțat, pătrunzând în locuință într-un mod neprofesional, fără mandat, pentru a depista probe relevante în cercetarea penală a unei infracțiuni, locuință pe care reclamanta o împărțea cu mama ei. În contradictoriu, o altă speță urmează o optică diferită : autoritățile competente au organizat o percheziție la sediul profesional al unei bănci, permițând și fotografierea și filmarea procedurii de către un grup de ziariști care au asistat la cele petrecute, situație care, surprinzător, nu a atras incidența art. 8. După 2 ore, televiziunea a difuzat filmările și imaginile au făcut obiectul unor articole de presă. Deși Curtea a motivat că nu există vreun semn de indiscreție din partea organelor de cercetare penală și că aducerea la cunoștința publicului nu nesocotește inviolabilitatea sediului, ne permitem să susținem problema diferit.

De regulă, infracțiunile flagrante și activitatea autorităților în combaterea faptelor penale sunt apte să atragă în permanență interesul reprezentanților presei. Deși curiozitatea este împărtășită de publicul larg, amestecul presei este mai mult prejudiciabil decât satisfăcător societății. Considerăm că filmarea și publicarea unor scene de activitate criminală pune o presiune serioasă asupra judecătorului și procurorului care instrumentează dosarul deoarece conjugă prin aceasta, și părerea auditorului care primește detalii strict din ce se vehiculează prin presă, de aici și o opinie zeflemitoare față de înfăptuirea justiției. O atare prejudecată obstrucționează mult bunul mers al unui proces iar persoanele implicate sunt atinse de oprobiul public, în detrimentul prezumției de nevinovăție de care trebuie să beneficieze.

Revenind la analiza perchezițiilor, în verificarea admisibilității lor fără reținerea unei vătămări a dreptului la inviolabilitate, Curtea filtrează măsura organelor prin condițiile legalității, necesității, proporționalității și scopului urmărit.

Facem trimitere la o cauză în care organele de poliție, abilitate printr-un mandat de percheziție în cadrul urmăririi penale, au pătruns din eroare în altă locuință decât cea din adresa pentru care s-a dispus măsura, motiv pentru care Curtea a condamnat statul, nefiind doar o greșeală scuzabilă deoarece puteau oricând să consulte adresa corectă ce se regăsea în act. Tot așa, omisiunile din timpul perchezițiilor precum neredactarea unui proces-verbal de ridicare a obiectelor și documentelor relevante infracțiunii urmărite, redactarea vagă a mandatelor și lipsa unui control a posteriori pentru a se combate depășirea atribuțiilor și eventuala vătămare.

Generic, inviolabilitatea domicilială nu are o explicație strictă ce gravitează în jurul ideii de respect, ci este, după cum a obișnuit Curtea să procedeze prin instituția autonomiei conceptuale, un domeniu spre care converg mai multe drepturi ce-i formează conținutul.

Scopul primordial este protecția secretului vieții dinăuntrul locuinței fiecăruia, urmat de posibilitatea oricui de a-și utiliza domiciliul după bunul plac, până la granița abuzului, un drept permanent de-a lungul vieții la un domiciliu cât și dreptul de a a se bucura de o ambianță externă care să nu micșoreze utilitatea internă a locuinței.

Dreptul la un domiciliu este descris astfel ca un drept imanent ființei umane, înțelegându-se de la sine necesitatea unui loc privat alocat fiecăruia. Curtea exemplifică afirmația în cauza Velosa Barreto c. Portugalia unde chiriașii au putut contracara rezilierea contractului, din dorința proprietarului de a se reîntoarce în imobilul proprietatea sa, fiind interzisă de legea internă. Judecătorii de la Strasbourg au ținut partea locatarilor deoarece prin asta se protejezează dreptul discutat și, de asemenea, respectarea dreptului lor este implicit, și o promovare a bunăstării social-economice a țării.

5. VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENȚEI

5.1. Incursiune în sistemul intern

Infracțiunea se găsește în Codul penal, la secțiunea “Infracțiuni de corupție și serviciu”, art. 302. În vechea codificare, fapta penală era prevăzută într-un capitol distinct, intitulat „Infracțiuni contra libertății persoanei”.

Aceasta se regăsește incriminată într-o variantă tip și trei agravante. Forma simplă se referă la deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reținerea, fără drept, a unei corespondențe adresate altuia, precum și divulgarea fără drept a conținutului unei asemenea corespondențe, chiar și atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greșeală.

Prima agravantă presupune interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicații.

A doua formă agravată a violării secretului corespondenței se reține dacă acțiunile menționate în varianta tip și în prima agravantă sunt săvârșite de un funcționar public care are obligația legală de a respecta secretul profesional și confidențialitatea informațiilor la care are acces.

A treia agravantă include în conținutul ei divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoștință de aceasta din greșeală sau din întâmplare.

Această incriminare urmărește o relaționare nesupravegheată și normală între persoane care aleg calea corespondenței în menținerea unui contact stabil. De aceea, dreptul ocrotit se află și printre rândurile Constituției, mai bine spus la art. 28 unde se garantează că “secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al altor mijloace legale de comunicare este inviolabil”. Prin săvârșirea acestei infracțiuni se atentează direct împotriva libertății persoanei de a-și relata ideile și gândurile nestingherit, fără temerea că asemenea confesiuni vor fi aflate de altcineva decât de persoana aleasă să le cunoască în mod voit sau că acestea vor fi divulgate de destinatar. Putem spune că este un aspect vulnerabil al vieții private a particularilor care comunică la distanță deoarece mesajul este “suspendat” pentru o perioadă de timp între trimiterea și primirea acestuia, interval care este vizat cel mai îndeaproape pentru săvârșirea infracțiunii. După ajungerea la destinatar, se pierde natura juridică a corespondenței, deci și protecția penală cu privire la inviolabilitatea ei.

Termenul de „corespondență” semnifică orice comunicare la distanță, cu un anumit conținut (detalii cotidiene sau informații semnificative colectiv sau doar individual), neimportând modul de transmitere, limba folosită sau tipul de redactare (text printat, scris de mână, bătut la mașina de scris, pictat), indiferent de tehnica de transmitere folosită.

Definiția scoate din aria de incidență comunicarea nemijlocită orală între persoane. Deci, nu este ilicit să asculți, voit sau fără demersuri în acest sens, persoane care discută în apropiere, o convorbire telefonică cu difuzorul pornit astfel încât întrebările și răspunsurile sunt auzite nu doar de cel cu care conversează sau când cineva face un anunț public oral.

Excepțional, s-a statuat recent că în cercul noțiunii de corespondență nu intră cărțile, revistele, ziarele, cataloagele, ofertele de produse astfel că sustragerea lor va forma latura obiectivă a furtului simplu sau calificat iar distrugerea lor va viza infracțiunea respectivă.

Dreptul protejat este unui disponibil așa că sunt permise îngrădiri, în anumite condiții.

Obiectul juridic infracțional este ansamblul relațiilor sociale care nu pot coexista într-o ambianță benefică și acceptabilă fără respectarea libertății persoanei de a comunica prin versiuni legale de corespondență.

Obiectul material este însăși corespondența care este deschisă, sustrasă, distrusă sau reținută fără drept. Dacă se interceptează o convorbire, obiectul material va fi linia de comunicație asupra căreia s-au exercitat manevrele de interceptare.

Subiectul activ poate fi orice persoană, fizică sau juridică, care îndeplinește criteriile de responsabilitate în dreptul penal român. Dacă este un funcționar obligat la a păstra secretul informațiilor ajunse la el în virtutea funcției sau profesiei, atunci încadrarea se va face în forma agravată a infracțiunii de la alineatul 3 art. 302 Cod Penal, fără să conteze faptul că era în exercițiul atribuțiilor funcției sale sau ulterior.

Este posibilă participația în forma coaturatului, complicității și instigării la această infracțiune, cu mențiunea că pentru agravanta mai sus pomenită sunt acceptate doar ultimele două forme. Coautoratul mai este exceptat și dacă divulgarea s-a făcut prin viu-grai a conținutului unei corespondențe. Această ultimă părere doctrinară tindem să o negăm printr-un exemplu de bază în care două sau mai multe persoane iau contact simultan și concomitent cu conținutul unei scrisori și tot împreună, o dezvăluie oral altor persoane. Dacă acestea vorbesc deodată sau pe rând, expunând fiecare texte reproduse din sursă, credem că se poate reține participația în coautorat.

Subiectul pasiv este generic, incluzând atât expeditorul cât și destinatarul, precum și interlocutorul și receptorul într-o conversație telefonică, telegrafică sau prin alte mijloace de comunicare la distanță.

Latura obiectivă se realizează prin deschiderea corespondenței, sustragerea acesteia, distrugerea sau reținerea fără drept a corespondenței destinată altuia, divulgarea fără drept a conținutului unei alte persoane chiar dacă aducerea la cunoștință a fost din greșeală sau din pur hazard.

Dacă făptuitorul se limitează doar la a o deschide, este irelevant mijlocul și metoda folosită sau dacă în urma actului său a descoperit conținutul corespondenței sau nu, fapta plasându-se pe tărâm penal deoarece corespondența își pierde caracterul de neatinsă pentru destinatar. Nuanțări apar și aici : deschiderea unei scrisori/colet fără adresă nu îndeplinește condițiile elementului material infracțional, decât dacă, ulterior înlăturării învelișului care protejează conținutul corespondenței, și-a dat seama că nu îi este adresată din rațiuni neimputabile sau chiar și înaintea deschiderii, este conștient cui îi este trimisă. Tot așa, între soții ca-și deschid reciproc sau unilateral corespondența, datorită cadrului privat pe care-l împart, s-ar presupune că nu există latura obiectivă săvârșită fără drept.

La polul opus, făptuitorul-soț s-a soldat cu o condamnare pentru interceptarea, prin mecanisme confecționate de el însuși, unor convorbiri telefonice întreținute de soția sa, cu scopul de a-i testa fidelitatea. Tot așa, o altă opinie înclină spre prohibirea deschiderii corespondenței fără permisiune chiar și între soți dar, odată săvârșită, fapta nu se sancționează penal ci ar fi un preambul pentru desfacerea căsătoriei.

Obiectul capitolului ne permite și formularea unei teorii personale prin care tindem să achiesăm la reținerea unei atingeri ilegale a secretului corespondenței și între soți. O căsnicie nu are doar o desfășurare liniștită și uniformă din momentul oficierii acesteia până-n momentul decesului unuia sau ambilor soți, ci pot interveni certuri, călătorii, separații în fapt și divorț. La fel, viața privată nu se termină acolo unde începe viața de familie iar profitarea de un asemenea prilej de amestec în viața celuilalt denotă rea-voință și e în contradicție cu sentimentele nutrite pentru persoana din apropiere. De aceea, nu suntem de acord cu imposibilitatea violării corespondenței în cadrul mariajului.

Latura obiectivă mai cuprinde și interceptarea unei conversații efectuate prin mijloace de transmitere la distanță. Modalitatea, și aici, trebuie să fie efectuată fără drept. Așadar, dacă interceptarea s-a datorat unui hazard sau din greșeală, fapta e lipsită de caracter penal deoarece s-a comis din culpă. Un exemplu de școală ar fi când, la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei juridice, cu un fir de telefonie conectat la mai multe receptoare de telefon, se poate întâmpla ca o persoană să dorească să efectueze un apel exact în momentul în care o altă persoană, din incintă, este angajată într-o discuție telefonică. Invariabil, persoana interpusă pe linia de comunicație, pentru a-și da seama că nu poate să vorbească în același timp cu o alta, va auzi frânturi din discuție. Bineînțeles, starea de legalitate subzistă doar până în momentul divulgării informațiilor aflate pe această cale.

Specificarea “fără drept” vine să facă o diferență între ilicit și licit deoarece există cazuri în care fapta nu atrage răspunderea penală. De astfel de permisiuni ar beneficia, părinții, tutorii sau reprezentanții legali care au sarcina de a veghea asupra unei educații corecte a minorului, motiv pentru care ei pot deschide corespondența adresată lui când apar suspiciuni că l-ar influența negativ. Ar mai fi îndeptățirea organelor abilitate prin autorizația de la Parchet sau administrația penitenciarelor de a controla corespondența sau cazul în care expeditorul sau destinatarul, consimt, din motive de sănătate sau alte cauze, ca o altă persoană să scrie, să citească sau să vorbească în locul lor. Codul de procedură penală, în art. 147 reglementează reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale.

În situația executării unei pedepse privative de libertate, în timpul căruia se ridică problema deschiderii și reținerii corespondenței, această măsură trebuie să prevină introducerea, în spațiul penitenciarului, de droguri, substanțe toxice, explozibil sau a altor obiecte a căror deținere este interzisă, cât și săvârșirea unei infracțiuni, după cum prevedere legea 275/2006 privind executarea pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. La o examinare atentă, reiese că deschiderea și reținerea nu include și aflarea conținutului, detaliu care nu poate decât să respecte suficient de mult viața privată a condamnatului/arestatului, ci implică doar verificarea componenței în fața destinatarului.

Sunt scutite de aplicabilitatea prevederilor de mai sus, corespondența cu avocatul/persoana ce reprezintă în justiție, cu organizațiile neguvernamentale din domeniul drepturilor omului, instanțele naționale și internaționale cu competență și în România.

Sustragerea fără drept a corespondenței are loc în perioada în care încă mai este în posesia expeditorului și pe intervalul de trimitere către destinatar. În acest punct, se aseamănă cu infracțiunea de furt care presupune, la rândul ei, o luare/intrare în posesie. Dacă, alături de corespondență, se mai află și alte obiecte legate de această formă de transmitere, se va reține un concurs de infracțiuni între violarea secretului corespondenței și furt simplu sau calificat. Afirmația nu are caracter invariabil, astfel că situația e diferită dacă plicul cuprinde o scrisoare și o felicitare/fotografie cu dedicație/vedere poștală/invitație de nuntă, ultima fiind tot o metodă de transmitere mesajului, și deci nu vor fi două infracțiuni distincte, sau dacă lângă scrisoare s-a atașat o sumă de bani, schițe și planuri de acces în instituții etc., caz în care se va încadra și furtul.

Deschiderea se poate realiza prin toate modalitățile care permit subiectului să ajungă la cunoștința conținutului, cum ar fi prin perforarea, tăierea, dezlipirea sau ruperea plicului, ambalajului sau hârtiei de colet. Un caz în care există deschidere neincriminată ar fi când expeditorul deschide corespondența, pentru a adăuga sau verifica ceva, anterior trimiterii.

Fiind o alternativă cuprinsă în latura obiectivă, în lipsa ei sau a alteia, nu ne vom afla în prezența infracțiunii de violare a secretului corespondenței. Așadar, dacă subiectul activ află cuprinsul corespondenței prin alte mijloace decât cele enunțate de legiuitor, respectiv prin aparatură cu infra-roșu, intersectarea cu o sursă de lumină care permite citirea sau identificarea conținutului, datorită imprimării cernelii sau a pastei instumentului cu care a fost scrisă corespondența pe plic, fapta nu va avea caracter penal.

Mai mult, deschiderea nu subînțelege și desifrarea, citirea sau darea în vileag terților conținutului corespondenței, acestea fiind rezultate subsecvente dar neimportante fiindcă, oricum, se va reține infracțiunea în modalitatea deschiderii.

Distrugerea corespondenței înseamnă alterarea sau nimicirea în materialitatea ei, parțial sau total, pe parcursul transmiterii către cel vizat de expeditor. Va exista concurs dacă distrugerea se va comite prin mijloace periculoase care depășesc nivelul laturii obiective a infracțiunii de distrugere, permițând încadrarea și unei alte infracțiuni alături de cea de violare a corespondenței.

Reținerea corespondenței se face prin ajungerea licită a corespondenței la o altă persoană care decide să nu o înmâneze destinatarului. Dacă abținerea de a o restitui celui care aparține se prelungește în timp, infracțiunea ia formă continuă și se va epuiza în momentul în care făptuitorul abandonează rezoluția sa infracțională și încetează reținerea sau în momentul condamnării sale definitive.

În fond, inculpata, salariată a unui oficiu poștal cu însărcinarea de a distribui scrisori și mandate poștale, sustrage 17 scrisori pentru a intra în posesia timbrelor valoroase aplicate pe ele, acestea fiind însuși scopul infracțiunii care a determinat instanța să considere că doar acestea au fost obiectul material al activității infracționale. S-a reținut doar violarea secretului corespondenței în modalitatea reținerii, fără furt, deoarece scrisorile au fost găsite de organele judiciare acasă la inculpată, în stare intactă, timbrele nefiind separate de plic și nici scrisorile desfăcute, astfel încât s-au putut returna persoanei vătămate în aceeași calitate în care le-ar fi putut primi dacă nu ar fi fost reținute.

Divulgarea conținutului are accepțiunea comună, respectiv deconspirarea conținutului în totalitate sau în parte unei alte persoane.

Executarea modalităților incriminate de normă sfidează libertatea persoanei de a comunica și integritatea secretului corespondenței așa că urmarea imediată este starea contrară garanțiilor de care se bucură persoana fizică în lumina dreptului său la corespondență. Aceasta trebuie să fie relaționtă cauzal cu acțiunea întreprinsă. Se mai pretinde, implicit, ca fapta să fie aptă, prin informațiile care le expune public, să prejudicieze subiectul pasiv.

Forma de vinovăție cu care se poate comite infracțiunea este intenția directă și indirectă. Mobilul nu contează, dar dozează limitele de pedeapsă, mai ales dacă, corespondența a fost deschisă pentru a sustrage din ea bunuri cu valoare economică, moment în care apar două infracțiuni : cea de violare a corespondenței și cea de furt.

Tentativa și actele de pregătire, chiar fiind posibile, nu au corespondent în norma de incriminare. Totuși, a patra modalitate normativă de comitere a infracțiunii sancționează autonom deținerea sau confecționarea, fără drept, de mijloace speciale de interceptare sau de înregistrare a comunicațiilor.

Consumarea infracțiunii coincide cu momentul în care se produce urmarea imediată, manifestată prin starea contrară celei de care, în mod normal, se bucură victima.

Deși este o infracțiune cât se poate de cuprinzătoare și actualizată cu nevoile societății cotidiene și contemporane, violarea secretului corespondenței comportă și două cauze care înlătură caracterul penal al faptei : dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea existenței unei infracțiuni sau dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comunității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudicial cauzat persoanei vătămate.

Sancțiunea prevăzută pentru încălcarea acestui articol este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă pentru săvârșirea variantei tip, închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă pentru prima agravantă, închisoarea de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi pentru a doua agravantă și închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă pentru a treia formă agravată.

5.2. Doctrina și practica internațională

Dreptul la respectarea corespondenței se definește ca facultatea de a comunica fără întrerupere sau cenzură cu persoanele din jur.

Termenul de “corespondență” se bucură în lumina Convenției de o autonomie cu sferă lato sensu cuprinzând scrisori, pachete și colete, conversații telefonice și online, mesaje pe pager sau alte device-uri și gadget-uri, telegrame, faxuri etc. iar ingerințele predominante sunt centrate pe cenzură, controlul obiectelor livrate și a persoanei destinatarului, prohibirea corespondenței, neaducerea la cunoștință, redarea conținutului integral.

Ca să nu clădim o iluzie pe baza unei enumerări care, nici de data aceasta, nu este limitativă, vom prelua cuvintele Curții și vom arăta că există corespondență în orice situație în care se comunică, prin orice metodă și pe orice suport, un mesaj sau o idee, între un număr de persoane care poate să varieze.

Cu privire la a doua teză din afirmația de debut, dreptul la corespondență este încălcat doar când e vorba de interceptarea acesteia, deci nu și când aceasta nu a fost trimisă sau destinatarul a intrat în posesia acesteia și este conservată de acesta din urmă.

Un alt amănunt esențial este atributul secret. Cu alte cuvinte, secret nu este doar informația pe care persoana o privește astfel, părere cât se poate de subiectivă, ci în sens larg, obiectiv, a tot ce persoana a spus sub prezumția că nu ascultă decât cel cu care a inițiat o conversație.

În cauza Cotleț c. România, dreptul la corespondență pare a fi cel mai bine conturat, în special că instanța europeană include în acest drept și un aspect material, acela de a fi îndreptățit să solicite, subsecvent, hârtie, timbre poștale, plicuri în exercițiul dreptului său. Astfel un minim de respect există, chiar dacă hârtia nu are o calitate excelentă dar poate fi folosită în scopul pentru care a fost destinată cu condiția ca aceasta să-i stea la dispoziția solicitantului.

În special, relaționarea scrisă cu avocatul dobândește o trăsătură privilegiată în balanța dintre confidențialitatea acestei legături profesionale, asistența juridică și interesul general pentru prevenirea unei breșe în siguranța publică. Acesta solicită niște informații personale ale celui pe care-l reprezintă în vederea formulării apărării, astfel că dreptul suferă o formă de transfer care, deși pare a-l fărâmița, este protejat chiar și în locurile unde avocatul le ascultă pentru prima dată cât și spațiul unde hotărăște să le depoziteze. De regulă, aceasta se întâmplă la localul profesional. De aici, percheziționarea sediului avocațial și sustragerea unui document referitor la un client reprezintă nesocotirea vieții private a acestuia din urmă.

Sub presiunea unor circumstanțe excepționale, secretul corespondenței poate să fie descoperit de alte persoane decât destinatarul acesteia. Pentru scrisori, când ingerința este justificată, acestea pot fi deschise, în limita rezonabilului, în prezența destinatarului și preferabil, să nu fie și citite, situație des întâlnită în penitenciare.

Nu mai puțin, recurgerea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu situația personală care face obiectul unei plângeri se realizează prin trimiterea în format scris a unui document care atestă o atingere adusă drepturilor individului, intrând astfel în sfera corespondenței și fiind protejată de Convenție. Mai ales într-un context care denotă un nivel serios de vulnerabilitate a expeditorului-reclamant, corespondența trebuie să fie asigurată și respectată. O imixtiune s-a considerat ferită de aplicabilitatea art. 8 prin decizia Curții ce a absolvit de culpă personalul penitenciarului care, în lipsa unei intenții în sensul ruperii cu rea-voință a secretului corespondenței, a deschis și citit scrisorile provenite de la instituția menționată către un deținut recent transferat, pentru a identifica destinatarul. Așa mai departe, sancționarea disciplinară cu oprirea de la primirea unui pachet/colet la următoarea vizită a unui deținut care a corespondat într-o manieră neautorizată s-a considerat proporțională, fără a se încadra la încălcarea dreptului precum și refuzul neconvingător al deținutului care nu a acceptat accesul gratuit la traducerea limbii sale originare (Urdu) în una de circulație internațională pentru scrisorile adresate familiei din țara de baștină, atrăgând după sine neputința de a comunica cu rudele, care nu s-a imputat conducerii închisorii. Curtea mai exemplifică prin soluțiile jurisprudențiale date că o supraveghere ordinară a corespondenței ce nu are caracter juridic nu contravine dreptului la inviolabilitatea corespondenței atâta timp cât sunt prezente justificări pertinente și rezonabile. De asemenea, dacă o închisoare pune la dispoziția încarceraților, din incinta acesteia, facilități primare cu privire la corespondență, respectiv posibilitatea de a trimite și primi scrisori și de a avea convorbiri telefonice la un aparat de telefonie destinat în acest scop pentru ei, o limitare a numărului de scrisori/apeluri per deținut, pentru o prevenire a dezordinii, nu este exagerată în sprijinul căreia s-a declarat și Curtea care specifică inexistența dreptului de a telefona în cuprinsul Convenției.

Contrar atitudinii anterioare din jurisprudență unde privarea de libertate era un argument în motivarea controlului corespondenței deținuților, Curtea a pus bazele unei alte practici în directă opoziție cu soluțiile anterioare. Astfel, a urmat o serie de cereri admisibile și judecate în favoarea celor care invocau încălcarea art. 8 prin deschiderea, citirea, distrugerea sau orice alt control din partea autorităților al corespondenței din regimul penitenciar.

După o dezbatere pe larg a chestiunii corespondenței scrise, menționăm că aceasta nu trebuie restrânsă doar la relația dintre reprezentați și reprezentanții juridici, ci poate să acopere și alte domenii profesionale precum situația în care un doctor cu procură de la firma de asigurări sociale efectuează o cercetare în cabinetul unui doctor afiliat, în urma căreia i-a fost încălcat dreptul la corespondență.

În continuare, vom face referiri și la interceptarea convorbirilor, înțelese în subsidiar, ca făcând parte din art. 8 al Convenției.

Principalul motiv invocat în demersurile autorității pentru interceptarea convorbirilor este lupta anti-terorism și a criminalității, eficacitatea acestor operațiuni fiind de calibru ridicat în vederea păstrării siguranței naționale. Supravegherea secretă se împarte în ascultare judiciară, dacă se dispune în cadrul procedurii penale și ascultare administrativă, dacă măsura protejează statul. Astfel că, orice alt control asupra comunicărilor care nu este justificat de un atare motiv, se încadrează automat la ingerință ilegală.

Ope iudicii, convorbirea trebuie să aibă caracter privat și poate să fie reprodusă prin orice mijloc de comunicare la distanță, fie el telefonic, online etc. Am specificat intenționat condiția atributului privat al comunicării fiindcă doar acestea sunt ocrotite legal. Per a contrario, interceptarea unei conversații înregistrate pe frecvența forțelor militare aviatice nu poate constitui o ingerință. Natura conversațiilor surprinse poate fi și de ordin profesional sau de semnificație redusă, discutarea unor fenomene notorii sau detalii cotidiene, indiferent că acestea interesează sau ar putea interesa publicul. Atâta timp cât persoanele care întrețineau conversația nu se așteptau ca acestea să fie supravegheate și deci vorbeau liber, ingerința le afectează acest element al vieții private.

Locul de unde se interceptează nu prezintă mare importanță, atâta timp cât se stabilește implicarea autorității statale, la fel cum nici locația sau dispozitivul, personal sau al unui terț, nu prezintă relevanță în stabilirea ingerinței.

Modalitatea de interceptare trebuie obligatoriu să prevadă condițiile în care anumite persoane, urmând ca acestea să fie corect identificate în actele de execuție ulterioare pentru a nu pune bazele unui pericol care să vatăme democrația iar populația să devină reticentă în fața încrederii de care ar trebui să se bucure autoritățile publice, pot să fie restrânse în libertatea lor de comunicare. În acest sens, legislația care deschide calea în fața unor astfel de intruziuni legitime trebuie să prevadă metodele de recunoaștere a persoanelor care vor fi supuse unor interceptări, natura infracțiunilor care îndreptățește autoritățile să folosească această tehnică, limitele în timp și spațiu, forma de stocare și redare a celor înregistrate, evoluția acestora după închiderea dosarului cât și punerea la dispoziție a unor garanții eficace și căi de atac în cazul suportării unor abuzuri.

Înțelegem așadar că inviolabilitatea nu înseamnă doar protecția mesajului, ci și a totalității datelor referitoare la comunicare care permit identificarea interlocutorilor sau corespondenților, simpla existență a conversației, data în care a avut loc, durata și toate celelalte circumstanțe utile pentru plasarea în spațiu și timp a faptul concret a conexiunii produse între persoane.

C. CAPITOLUL III

6. EXCEPȚIILE JUSTIFICATE ALE ART. 8 AL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Generalități

Odată prezentate regulile proclamate prin Convenție, drepturi ce fac obiectul lucrării de față, este timpul să trecem în revistă și “breșele legitime” care apar datorită alineatului 2 al articolului 8 care îngrădește absolutismul aparent din alineatul precedent.

Analiza acestora nu este obligatoriu subînțeleasă și anticipată, din moment ce, după cum titlul studiului sugerează, ne interesează infracțiunile privitoare la viața privată dar, considerăm că privirea acestora cu un ochi critic ar fi de mare ajutor în justa delimitare dintre atingerile justificate și nejustificate la care este supus destinatarul normei.

Deși viața privată însoțește orice ființă umană și prin universalitate s-ar alătura astfel, aproape în mod natural, și atributul de intangibilitate, vom arăta că sfera vieții private cuprinde drepturi ce pot întâmpina derogări în contextul îndeplinirii anumitor condiții.

Singurul subiect activ căruia îi este permis să intervină în viața privată a unei persoane, chiar și împotriva voinței acesteia, indiferent că e exprimată în acest sens sau nu, este autoritatea publică.

Autoritatea trebuie să acționeze în baza și limitele în care această putere este prevăzută legal și care să ia forma unei măsuri, acceptate doar într-o societate democratică, impuse pentru ocrotirea unor valori superioare celei încălcate, precum siguranța națională, publică, bunăstarea economică a țării, în vederea apărării ordinii publice și ca o tehnică de prevenire a faptelor penale, pentru protejarea sănătății, moralei publice sau a drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane.

Sintetizând, excepțiile art. 8, ca să fie justificate, trebuie să ia forma unei ingerințe ce are un fundament legal, să aibă un scop legitim, să fie marcată de necesitate într-o societate democratică și să fie proporțională cu scopul prestabilit. Derogarea, ca drept, se naște numai când survine o situație de criză sau pericol excepțional și iminent, care afectează în ansamblu națiunea și reprezintă o amenințare îndreptată împotriva vieții organizate a comunității ce alcătuiește statul.

Noțiunea de autoritate publică în România cuprinde autoritățile executive, judiciare și legislative sau puterea publică în ansamblu. Afirmația, dacă este privită ca regulă, exclude persoanele fizice și juridice de drept privat însă, dacă există o restricție fără confirmarea necesară justificării acesteia, protecția oferită de Convenție va acoperi și un astfel de caz.

Autoritatea trebuie să acționeze în baza unei decizii individuale având drept țintă dreptul persoanei care ridică chestiunea unei atingeri ilegale, persoană care poate să uzeze de un mijloc de acțiune dacă se consideră nedreptățit. Această decizie individuală trebuie să-și aibă izvorul în norma care o admite, normă care nu trebuie să nesocotească textul Convenției pentru a se evita căderea în ilicit. Ordinea juridică cipriotă s-a remarcat prin Codul penal în vigoare pe teritoriul insular al statului care interzicea relațiile homosexuale adulte chiar și într-un cadru intim, fără alți participanți decât cuplul în cauză, în cauza Modinos contra Cipru în care justiția europeană a sancționat încălcarea flagrantă a dreptului la viață privată tocmai printr-o lege ilegală din pricina căreia s-au desprins măsuri de aceeași categorie.

În continuare, ingerința poate să fie percepută ca pe o constrângere fizică sau morală dar obligatoriu reală și evidențiată într-o formă palpabilă, care să limiteze dreptul garantat și în care raportul de cauzalitate să fie unul direct, legând astfel autoritatea publică de persoana care cere îndepărtarea restricției prin metoda necesară satisfacerii țelului urmărit. Autoritatea trebuie să acționeze voit și să urmărească salvgardarea unei valori care să depășească prin importanță și gravitate dreptul nerespectat, astfel că funcționarea defectuoasă dar remediabilă în timp util, sancționarea de către o instituție educațională a unui elev care nu respectă regulamentul intern sau dă dovadă de lipsă de disciplină, cât și utilizarea unor forme de alimentare împotriva dorinței celui forțat să se supună urmăresc și asigură respectul unor valori care întrec valoarea inferioară a deținătorului de drepturi condiționale, și asta reiese prin comparație între cele două.

În încercarea de a demonstra ultima teză a paragrafului de mai sus, amintim 2 cazuri cu același obiect : dreptul la viață familială. În prima stare de fapt, Curtea a dat o soluție în sensul că expulzarea membrilor unei familii este o măsură care se impune și nu împiedică nejustificat derularea vieții lor în comun, în contextul în care expulzații nu s-au plâns de întâlnirea unor impedimente în procesul de revenire și stabilire în statul de origine. Pe de altă parte, a doua speță, arată o expulzare parțială, doar a unui membru al familiei care nu împarte aceeași naționalitate cu soția și copilul acestuia, motiv pentru care Curtea a identificat corect o imixtiune ilegală în viața de familie printr-o măsură care afectează un interes legitim superior celui pe care-l urmează în justificarea aplicării expulzării.

Chiar dacă în relatarea până-n acest punct am făcut referire doar la atingeri aduse persoanelor fizice, nu trebuie neglijat nici aspectul persoanelor juridice. Evident, acestea nu au viață familială sau drept la intimitate datorită statutului lor dar au, spre exemplu, dreptul la domiciliu, în privința căruia Convenția nu face distincție între sediu sau localul profesional pe care îl pot deține ambele tipuri de persoane. De aici, umbrela protectoare a articolului 8 găzduiește și persoana juridică.

Cu toate acestea, garanția drepturilor în raport de persoana juridică s-a considerat a fi mai mult o situație excepțională decât extinderea unui regim egalitar al normei internaționale.

Condițiile cerute pentru o limitare legală a art. 8

6.2.1. Legalitate

O ingerință justificată este una prevăzută de lege. Această primă condiție pare formulată vag atâta timp cât nu se deslușește sensul de „lege” la nivel intern sau izvoarele de drept care pot fi considerate lege în sistemele de drept internaționale. Curtea ajută statele semnatare și asigură că „lege” nu înseamnă doar actele normative promulgate de Parlament sau ordonanțele ce provin de la Guvern dar care sunt avizate ulterior de puterea legislativă, dobândind astfel caracterul unei legi organice sau ordinare, ci toate normele care își găsesc loc în ordinea internă prin obiectul lor de a reglementa relațiile sociale. De asemenea, dacă sistemul de drept al unei țări democratice are ca izvor principal jurisprudența, cum sunt Marea Britanie și Irlanda, care urmează justiția Common Law, atunci și Curtea, ca instanță internațională cu capacitate de a soluționa litigiile ce se pot naște și între particulari și teritoriile menționate, recunoaște legea în formatul precedentului judiciar.

Condiția legalității trebuie să demonstreze existența unei legi în dreptul intern care este accesibilă și previzibilă și care să fie capabilă, prin articolele acesteia, să susțină rezultatele punerii acesteia în aplicare.

Accesibilitatea este îndeplinită dacă legea se bucură de o publicitate care permite destinatarilor să ajungă la conținutul normei. Publicitatea textului legal nu trebuie restrâns doar la forma obișnuită, adică reproducerea acestuia în Monitorul/Jurnalul Oficial al statului, ci se poate face și într-o formă mai mult sau mai puțin comună : aducerea la cunoștință prin viu grai, publicare în jurnale sau ziare de circulație națională sau locală (în funcție de sfera de aplicare), afișarea în incintele instituțiilor, publicarea online, corespondență etc.

În strânsă legătură, previzibilitatea semnifică pentru cel căruia i se adresează legea ca acesta să și înțeleagă sensul noțiunilor folosite, astfel încât să-și poată asigura conștient menținerea în starea licită și să se abțină de la acțiunile care-l conduc spre domeniul ilicitului. Ambele caractere vor fi raportate la posibilitățile persoanei de a dispune atât de o vizualizare a legii cât și de existența unor informații suficiente, respectiv utilizarea unui limbaj cât mai clar și concis în redactarea legii, explicarea termenilor utilizați dacă se îndepărtează de sensul comun printr-o anexă sau practica instanțelor interne îi prezintă cu dezvoltări, pentru ca legea să se bucure cu deplinătate de legalitate. Tot împreună vor fi apreciate ca îndeplinite sau nu la momentul săvârșirii ingerinței.

6.2.2. Scop legitim

Ingerința nu trebuie să fie arbitrară ci să se îndrepte și să combată un pericol mai mare. Aceste amenințări se înregistrează, cu precădere, față de un colectiv mai mare de persoane decât cel vătămat în drepturi sau au un potențial mai ridicat de gravitate și întemeiează acțiunile de prevenire, împiedicare și reparare a autorităților în fața iminenței acestora. Acestă periculozitate se manifestă în circumstanțe concrete și se analizează atent toate elementele de fapt ce o compun fiindcă pe baza acestora se va contura și justifica ingerința.

Vom ilustra exemple pentru o mai bună înțelegere : un copil separat de părinții naturali și cazat temporar într-o instituție de asistență care l-a remis ulterior unei instituții de plasament este un amestec în dreptul la viață familială dar justificat de o altă prioritate, și anume sănătatea și dezvoltarea copilului, ambele fiind discreditate și primejduite de părinții acestuia; reîntoarcerea în mediul natal al unei minore care a fugit de acasă de către autoritățile administrative care o găsesc, nu semnifică nesocotirea unui drept al acesteia ci chiar respectarea dreptului ei la viață familială și bună dezvoltare; îngrădirea unui flux de imigrație într-o țară cu concentrație ridicată de populație pentru bunul mers și bunăstarea economică a țării prin neacordarea unei autorizații de ședere cât și măsura expulzării unui străin căruia i s-a imputat coordonarea unei rețele pentru trafic de heroină.

Scopurile care limitează dreptul proteguit nu sunt toate cu amploare și nivel egal. Inclusiv între ele, este lesne de observat că protecția moralei este mai mare decât interesul legitim al unei alte persoane.

6.2.3. Necesitate într-o societate democratică

Ținând cont că Uniunea Europeană integrează în teritoriul ei doar state cu regim democratic, doar acestea pot fi și semnatare ale Convenției Drepturilor Omului. În lumina condițiilor de azi, democrația este cel mai benefic regim, în special pentru subiecții unei țări, fiind cel mai des asemuită cu libertatea, modernismul și deschiderea spre nou. În pofida acestui lucru, anumite ingerințe derivate din exercițiul autorităților ajung să fie imperios necesare tocmai dintr-o nevoie socială. Cu toate acestea, necesitatea trebuie să fie abordată atenuat, neconfundându-se cu un caracter indispensabil sau obligatoriu care ar putea face oricând loc abuzului. Mai degrabă am sugera sinonimia cu o măsură acceptabilă.

Ca atare, cele mai îndreptățite să reglementeze aria conflictuală sunt în primul rând autoritățile de pe teritoriul statului unde se desfășoară activitatea ce suscită ingerințe, deoarece există o proximitate cât și un interes sporit în a pune capăt unei primejdii fără a antrena forțe exterioare pentru care este recomandabil ca, inițial, să se pună la curent cu procedurile locale. Această prioritate este asigurată de marja de apreciere de care se bucură autoritățile în fața instanței de contencios european cât și de principiul subsidiarității.

După cât de mult străpunge ingerința dreptul proteguit, la fel de adecvată trebuie să fie și rațiunea formulată în argument.

Ca suport la cele afirmate, cauze celebre precum Smith și Grady c. Marea Britanie unde, reclamanții – persoane încadrate în forțele militare navale care-și declară homosexualitatea – sunt serios anchetați și, prin urmare, revocați datorită neconcordanței dintre orientarea lor sexuală și calitatea operativă a armatei, încălcându-se astfel dreptul lor la viață privată deoarece măsura nu prezintă combaterea riscului invocat de stat, K. și T. c. Finlanda unde copilul care a îmbrățișat o atitudine care a fost premisa diagnosticării acestuia cu tulburare de comportament a fost încredințat unei alte familii decât cea din care provenea, datorită dezvoltării acestuia, pe de o parte, și starea degradată de sănătate a mamei, pe de altă parte, ca măsură obligatorie cerută de interesul superior al minorului, Van der Graaf c. Olanda unde un încarcerat pentru omuciderea unei personalități politice arhi-cunoscute în statul în cauză a fost supus la condiții aspre de supraveghere pentru prevenirea evadării și săvârșirii altor infracțiuni în interiorul celulei sau asupra codeținuților.

6.2.4. Proporționalitate

Chiar dacă această condiție nu este enunțată în alineatul 2 al art. 8 din Convenție, este limpede că, prin coroborarea celorlalte cerințe, ce-a de-a patra decurge natural. Legătura pe care trebuie să o stabilească este cea între scopul avut în vizor și restricția aplicată pentru atingerea acestuia care precizează, ca finalitate, dacă există sau nu acel cadru imperios necesar pentru luarea unei măsuri.

Pe scurt, proporționalitatea semnifică justul echilibrul.

Obligațiile statelor

Orice drept este relaționat cu o obligație iar materia drepturilor omului nu face excepție. O precizare logică, de început, arată că prima obligație corelativă este abținerea și neimplicarea erga omnes în fața formei de desfășurare a drepturilor. Obligația de non-facere este imputată terților și autorităților publice, și este privită ca o restrângere a unor alte interese conflictuale în raport cu cele care prevalează. Alteori însă, un anumit amestec din partea statului în viața privată a subiectului său este tolerat dacă îndeplinește cumulativ cerințele indicate mai sus, fără ca asta să semnifice o trecere cu vederea a dreptului încălcat. Nu mai puțin, ingerința este justificată dacă a fost precedată de consimțământul titularului sau dacă este urmarea de neîmpiedicat a unei împrejurări în fața căreia persoana era avizată.

Referitor la jurisdicția unui stat, strict în raportul său obligațional cu particularul, aceasta poate fi analizată ca puterea și totodată, datoria primului de a împiedica comiterea unui act de atentat împotriva drepturilor înscrise în Convenție.

Următoarele obligații sunt de natură pozitivă și vin să îndestuleze garanția oferită, de Stat și Convenție, dreptului. Din această rațiune, puterea publică este datoare în a promulga, respectiv emite, acte normative care să cuprindă reglementări de un plus de precizie în domeniul sensibil al drepturilor fundamentale și care să se întindă asupra majorității aspectelor pentru care ar fi recomandabilă legiferarea. Aplicarea acestora se va realiza și „pe orizontală”, adică nu doar în raporturile ce se pot naște între subiecți și autoritatea statală, ci și între persoanele de drept privat.

Deși am denumit-o obligație, nu trebuie pierdut din vedere că legiferarea este, în același timp, și un drept susținut de marja de apreciere cu care au fost înzestrate statele aparținătoare Uniunii Europene în baza suveranității păstrate.

Ca o consecință a acestei sarcini, legislația trebuie să fie publică și ușor de înțeles pentru toți cetățenii ținuți la a o respecta. Pe parcursul redactării ei, nu trebuie omisă menirea acesteia : de a preveni, apăra și combate toate atingerile care sunt cunoscute și care pot să mai apară în detrimentul ființei umane.

Un exemplu de legislație îndoielnică s-a remarcat în hotărârea Tysiac c. Polonia unde nu era permis avortul terapeutic. Confruntarea a fost între pericolul ridicat pentru vederea femeii, expusă la un diagnostic care i-ar fi deteriorat total organul vizual, datorită sarcinii și dreptul la viață al fătului. La fel cum a decis Curtea, considerăm și noi că aici soluția înclină spre siguranța femeii, în pofida interesului crescut al societății pentru copil, datorită împrejurărilor care constrâng la o asemenea măsură.

O altă obligație prinde forma căilor de acces, deschise în favoarea particularilor, pentru a ajunge în posesia unor informații din puncte diferite ale autorității statale. Ca exemplificare, reținem facilitarea prin punerea la dispoziție a instrumentelor necesare pentru a stabili o legătură procesuală cu Curtea de la Strasbourg, șansa de a verifica acte și date personale aflate în arhivele instituțiilor publice, recunoașterea identității sexuale în urma unei intervenții chirurgicale de modificare a sexului și altele.

În definitiv, cerințele corelative dreptului din Convenție se îndreaptă spre cele două planuri omniprezente în toate statele democratice : nivelul legislativ și cel jurisdicțional.

A priori, statele se văd convinse a se dota cu o aparatură și un arsenal care să fie în concordanță cu respectarea drepturilor de care se bucură subiecții de pe fiecare teritoriu aparținând de statul care a semnat Convenția. În aceeași parametri se vor putea executa, respectiv aprecia, și măsurile care incumbă statelor în calitatea lor de protectori ai cetățenilor, locuitori ai statului.