Îmbunătățirea Calității Vieții Copiilor Diagnosticați cu Osteogeneză Imperfectă Prin Exerciții în Mediul Acvatic
=== Partea 1 ===
Îmbunătățirea calității vieții copiilor diagnosticați cu osteogeneză imperfectă prin exerciții în mediul acvatic
CUPRINS
Capitolul 1 – Introducere în problematica cercetării
1.1 Importanța temei
1.2 Motivarea alegerii temei
1.3 Scopul lucrării
1.4 Delimitări conceptuale
1.4.1 Conceptul de sănătate
1.4.2 Conceptul de boală
1.4.3 Conceptul de osteogeneza imperfectă sau boala Lobstein
1.4.4 Conceptul de mediu acvatic
Partea I – Fundamentarea teoretică a tezei
Capitolul 2 – Considerații privind reflectarea temei în literatura națională și internațională de specialitate
Capitolul 3 – Aspecte generale privind Osteogeneza imperfectă
3.1Istoric
3.2 Clasificare
3.3 Manifestări scheletice
3.4 Manifestări extrascheletice
3.5 Posibilități de tratament
3.6 Nutriția în OI
3.7 Aspecte psihologice și de integrare socială
Capitolul 4 – Mediul acvatic și exercițiile în mediul acvatic
4.1 Istoric înot
4.2 Beneficiile înotului asupra organismului
4.2.1 Aparatul locomotor
4.2.2 Aparatul cardiovascular
4.2.3 Aparatul respirator
4.2.4 Sistem nervos
4.3 Legile hidrostatice și hidrodinamice aplicate la înot
4.4 Elemente tehnice fundamentale de înot
4.5 Tehnica procedeelor la înot
4.5.1 Procedeul craul
4.5.2 Procedeul spate
4.5.3 Procedeul bras
4.5.4 Procedeul fluture(delfin)
4.6 Tipuri de efort
4.7 Înotul terapeutic și hidrokinetoterapia
4.7.1 Tehnici utilizate în HKT
4.8 Mediul acvatic și osteogeneza imperfectă
4.8.1 Recomandări de activități și jocuri acvatice pentru persoanele diagnosticate cu OI
Capitolul 5 – Sportul adaptat și implicațiile acestuia în activitatea fizică a copiilor cu deficiențe
5.1 Clasificare
5.2 Obiective
5.3 Integrarea socială
5.3.1 Jocul de mișcare – mijloc utilizat în procesul de recuperare și sport adaptat
5.3.2 Integrarea prin sport a persoanelor cu nevoi speciale
5.4 Competițiile internaționale adaptate pesoanelor cu dizabilități
5.5 Sportul adaptat în osteogeneza imperfectă
Concluziile primei părți
Capitolul 1
Introducere în problematica cercetării
Osteogeneza imperfectă(OI) sau boala Lobstein datorită particularităților sale cât și a deficiențelor asociate reprezintă o provocare atât în domeniul medical cât și în domeniul educației fizice, în direcția îmbunătățirii calității vieții persoanelor diagnosticate.
Ceea ce ne propunem în această teză este să facem cunoscut un studiu de caz realizat cu doi subiecți suferind de boala Lobstein din România, prin care dorim să arătămdemonstrămevoluția și progresul motric funcțional și psihic al subiecților acestora în urma unui program fizicimplementatparcurgerii unui program de pregatire adaptat realizat în mediul acvatic.Considerăm că cercetarea întreprinsă poate contribui la dezvoltarea posibilităților de intervenție metodică pentru ameliorarea capacității de mișcare a celor diagnosticați cu acea OI din perspectiva domeniului știiței sportului și educației fizice.Prin acesta ne propunem să aducem o contribuție, considerăm semnificativă, în direcția studiului osteogenezei imperfecte din toată lumea.
În urma studierii literaturii de specialitate cât și a site-urilor care se ocupă cu informații referitoare la această boală, putem concluziona faptul că în cele mai renumite centre de recuperare OI din lume, cercetările au țintit domeniul medical. Aceste cercetări se orientează în cea mai mare măsură în direcția dezvotării unei medicații optime cât și în direcție chirurgicală, mai exact în atașarea tijelor telescopice asupra membrelor inferioare prentru scăderea riscurilor de fracturi la nivelul acestora. Datorită deformărilor osoase la nivelul membrelor inferioare, în special la nivelul tibiei, intervenția cea mai recomandată de specialiști este instalarea tijei telescopice deoarece reprezintă mijlocul cu cele mai mici șanse de apariție a complicațiilor.
Deasemenea integrarea socială reprezintă o direcție foarte mult studiată și dezvoltată în centrele de recuperare, încercându-se continuu atât o adaptare a obiectelor cu care persoanele cu osteogeneză imperfectă intră în contact cât și integrarea acestora în programe comune cu persoanele fără deficiențe.
Ceea ce considerăm foarte important și chiar esențial în îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu OI, reprezentând totodată și contribuția noastră în această direcție, este cercetarea în direcția educației fizice, mai exact implementarea unui program de pregătire fizic adaptat în mediul acvatic.
Reprezentânt o boală foarte greu de abordat, și aici ne referim strict la partea de recuperare și ameliorare a condiției persoanelor în cauză, OI poate fi „atacată” și combătută cel mai eficient în mediul acvatic. Acesta reprezintă mediul propice pentru dezvoltarea capacității de efort și de mișcare a persoanelor în cauză, deoarece considerăm că riscurile sunt minime iar rezultatele programelor pot fi maxime. Riscul producerii fracturilor este minim în mediul acvatic, efectele acestuia asupra organismului putând fi sesizate atât la nivel fizic cât și psihologic.
Raportarea la capacitatea de efort aceasta este dependentă de caracteristicile consumului energetic, de vârstă, stare de sănătate, sex și grad de antrenament. Aspectele sunt esențiale de luat în seamă atât în cazul antrenamentelor sportive cât și în cazul programelor de recuperare prin exerciții În cazul persoanelor cu OI programele de exerciții aplicate reprezintă de fapt antrenamente adaptate în funcție de obiectivele stabilite în programul de recuperare.
Indiferent de gradul de apartenență a unei boli, aceasta trebuie privită cu simț de răspundere având ca scop principal găsirea de metode și soluții pentru ameliorarea acesteia și pentru integrarea în societate a persoanelor în cauză.
Jocul reprezintă „ munca copilului” și de aceea considerăm că programul de recuperare, pentru a da un randament maxim, trebuie adaptat la joc. Fiind vorba de îmbunătățirea calității vieții copiilor suferind de O I, considerăm ca aceștia vor fi mult mai receptivi și deschiși în cadrul unui program care să urmărească o îmbinare a exercițiilor stricte de mișcare cu exercițiile sub formă de joc.
Cu puțin curaj, prin joc, treptat, se poate face o trecerea de la un program de pregătire adaptat către o competiție sportivă paralimpică de mică sau de ce nu, de mare anvergură.
Competiția în sporturile adaptate oferă persoanelor cu disabilități sau handicap, posibilitatea de întrecere cu alții și cu sine însuși. Ea este un mijloc de educare, recuperare, cooperare, socializare, recreere și destindere, demonstrând participantului că este capabil să însușească deprinderi, pe care să le folosească în întrecere cu alții. Ea are un caracter adaptativ și limitativ, fiind orientată ca și sportul în sine, în folosul practicanților. Competiția în sporturile adaptate conferă practicantului o încredere în forțele proprii, o stare de normalitate, care stă la baza integrării sale sociale. În altă ordine de idei, prin angrenarea persoanelor cu disabilități în activități competiționale se produc efecte în planul integrării sociale prin beneficiile aduse de interacțiunea cu ceilalți participanți, în planul imaginii de sine, prin sporirea încrederii în forțele proprii, precum și în planul condiției fizice prin ameliorarea factorilor biologici.
Făcând o paralelă la faptul în Romania nu există un centru de recuperare a persoanelor diagnosticate cu boala Lobstein ne propunem ca acest studiu să reprezinte un punct de plecare către pornirea unei colaborări cu câteva dintre centrele de recuperare care se ocupă de osteogeneza imperfectă din lume pentru a urmări în viitorul apropiat deschiderea unui centru de recuperare a persoanelor cu OI și în România. În același timp, considerăm necesară contribuția noastră în literatura de specialitate, în direcția dezvoltării unui program acvatic adaptat de îmbunătățire a calității vieții persoanelor suferind de boala Lobstein.
1.1 Importanța temei
Datorită faptului că osteogeneza imperfectă este clasificată ca fiind o maladie rară, datorată numărului redus de persoane diagnosticate în lume, cercetările realizate în direcția unei creșteri a calității vieții sunt reduse. În direcția unei intervenții cu ajutorul unui tratament conservator care să aibă la bază un program de exerciții fizice studiile de specialitate mondiale cer în continuare materiale și lucrări în acest sens. Este specificat faptul ca materialele și studiile elaborate până în prezent sunt insuficiente pentru a se putea crea un program sistematizat pentru o creștere a calității vieții pesoanelor în cauză.
Așadar, considerăm necesară elaborarea unui studiu referitor la dezvoltarea unui program de exerciții fizice în mediul acvatic, pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu osteogeneză imperfectă.
1.2 Motivarea alegerii temei
Ca și o consecință a faptului că cercetările de specialitate actuale au o direcție majoritară înspre domeniul medical, implicit cel chirurgical cât și spre medicația specifică acestei boli, considerăm necesar un studiu realizat în vederea aplicării unui program de exerciții fizice în mediul acvatic pentru creșterea calității vieții persoanelor cu boala Lobstein. Ca și domeniu major de cercetare ne referim la domeniul educație fizică și sport.
1.3 Scopul lucrării
Prin realizarea acestei lucrări se urmărește implementarea unui program de exerciții acvatice adaptat în funcție de nevoile și putințele persoanelor în cauză, incluzând și bicicleta acvatică adaptată.
1.4 Delimitări conceptuale
1.4.1 Conceptul de sănătate
Sănătatea, conceptual, se definește ca fiind o stare a organismului în care toate organele funcționează în mod normal și regulat. În 1946, Organizația Mondială a Sănătății a propus următoarea definiție: “Sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mintal cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților”. Mai târziu a fost inclusă în această definiție și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”.
Boala și sănătatea pot fi definite doar prin raportare la ființa umană care trebuie privită ca o entitate biologică, psihică și socială în același timp.
Din punct de vedere medical, clinicianul consideră sănătateasănătatea reprezintă din punct de vedere al clinicianului caolipsa de simptome, de către patologul ca o fiind o stare de integritate dar și de bolnaviar omul bolnav ca o stare de bine generală.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi percepută ca fiind starea unui organism fără prezența bolii, în care organele, sistemele și aparatele acestuia funcționează în parametrii normali.
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate însemna un echilibru între comportamentul cotidian și valorile fundamentale ale vieții dobândite de individ ceea ce reliefează o stare optimă a acestuia de a studia, munci sau desfășura orice fel de activități.
Din punct de vedere social sănătatea reprezintă o stare a organismului în care posibilitățile individuale sunt optime în direcția de a-și îndeplinii rolurile și sarcinile sociale(cetățean, coechipier, prieten, părinte etc.).
Sănătatea, implicit o stare cât mai bună a acesteia, reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
În concepția modernă, “sănătatea constituie o calitate a vieții care presupune o interacțiune dinamică și o interdependență între condiția fizică a individului, manifestările sale mintale, reacțiile emoționale și ambianța socială în care trăiește”.
Sănătatea, prezintă o serie de caracteristici care sunt influențabile prin educație, mai mult decât atât aceasta este o calitate a vieții și o stare a finite umane. Ideea greșit înțeleasă cum că sănătatea reprezintă doar starea starea în care nu este prezentă boala subapreciază conceptual de sănătate ca și o calitate a vieții nepermițând realizarea unui mod superior de viață sănătoasă.
În cazul persoanelor diagnosticate cu OI este practice imposibil de acceptat conceptual de sănătate la modul general. Dar se poate accepta ameliorarea stării de sănătate cu referiri la În ceea ce privește conceptul de sănătate al unei persoane diagnosticate cu osteogeneză imperfectă, putem spune că reprezintă starea de bine prin care aceaște persoane își pot desfășura în condiții cât mai sigure activitățile zilnice de orice natură evitând producerea fracturilor cât și agravarea deficiențelor asociate.Din punct de vedere psihologic ,trebuie să existe un echilibru prin care să își poată duce la bun sfârsit orice activitate fiind în permanent motivate.
1.4.2 Conceptul de boală
Boala reprezintă „o formă particulară de existență a materiei vii, caracterizată prin apariția unui proces patologic care tulbură unitatea părților în organism și a organismului cu mediul, urmată de scăderea, creșterea sau vicierea schimburilor metabolice și de limitarea sau dispariția libertății sau capacității de muncă”.
Modificarea de natură organică sau funcționala a echilibrului factorilor fizici, psihici sau sociali, defineste conceptul de boala.
Aici refaci ca ai prea multe cuvinte. Citatele nu trebuie sa depasească 25 ca te ia plagiatul. Asa ca sperge fraza in bucati mici.
SI DACA MAI AI ASA CEVA SA FACI LA FEL CA SE RESPINGE TEZA
Caracteristici:
Cauzalitatea reprezintă prima caracteristică a bolilor, aceasta determinînd și originea îmbolnăvirilor. Reacțiile organismului uman la factorii de ordin fizic, psihic sau social sunt cele care au un rol determinant sau favorizant la declinul starii de sanatate.
Reacția organismului ca raspuns la acțiunea agenților de natură patogenă este complexă și caracteristică fiecărui individ. Particularitățile clinice ale bolii sunt determinate de reacția de răspuns la agentul patogen care poate avea efect local sau general, durata de acțiune și caracter diferite.
Modificarea sau perturbarea mecanismelor de reglare neuro-endocrina dependente de durata și intensitatea de acțiune a factorilor cauzali. Aceștia din urma determină fie declanșarea mecanismelor de adaptare, fie dereglări metabolice, funcționale sau chiar leziuni.
Limitarea capacității de adaptare a organismului bolnav la solicitările din mediu și răspunsul la noi agresiuni reprezintă o altă caracteristică a bolilor.
Factori determinanți:
În evoluția sa, organismul uman capată diverse insușiri care îi conferă calitatea de a da un raspuns, diferențiat de la un individ la altul. Aceste însușiri particulare se regăsesc în reactivitatea la stimuli a fiecarui organism precum și în constituția morfo- funcțională a acestuia și pot fi definite ca teren biologic.
Din această perspectivă se discută și tipologia bolilor care are drept criterii:
Tipologia este un alt factor determinant al bolilor. Aceasta se clasifică dupa mai multe criterii:
după proprietățile structurale: tipul respirator, tipul muscular, tipul digestiv, tipul cerebral;
după proprietățile functionale: tipul hipotonic și astenic corespunzător tipului respirator și cerebral;
tipul normotonic, normoastenic, atletic corespunzator tipului muscular tipul hipertonic, hiperastenic și picnic corespunzator tipului digestiv
după activitatea nervoasă superioară fundamentală sunt descrise patru tipuri constituționale: sanguin, flegmatic, coleric și melancolic.
Configurația care se instalează anterior unei manifestări clinice datorate acumulării temporare a unor factori de risc reprezintă predispoziția unui individ la boală.
Clasificarea bolilor:AICI DACA AI LUAT DE PE NET FI FF ATEN CA O SA IASA LA PLAGIAT ASA CA VEZI CUM PARAFRAZEZI.
criteriul anatomic, este cel care împarte bolile în funcție de partea anatomică afectată (de exemplu: boli de inima, boli de ficat, boli de rinichi, boli de oase, boli de piele, etc;
criteriul sistemului predominant afectat, este cel care împarte bolile în: boli digestive, boli respiratorii, boli cardiovasculare, etc;
criteriul clinic, este cel folosit în practica medicala și împarte bolile în funcție de durata lor. Acestea sunt: – boli acute – au o evoluție scurtă, până la 2-3 săptămâni:
boli subacute – au o evoluție de până la 3-6 săptămani;
boli cronice – au o evoluție de luni și chiar ani de zile;
criteriul momentului apariției în ortogeneza (într-una din etapele existenței individului) clasifică bolile în:
boli ereditare (care se transmit descendenților);
boli congenitale (care debutează în perioada dezvoltării intrauterine);
boli dobîndite (care apar în timpul vieții ca urmare a interacțiunii dintre organism și factorii agresivi din mediul de viață);
criteriul etiologic (al cauzelor și al condițiilor de alterare a stării de sănătate) împarte bolile în:
boli infecțioase;
boli traumatice;
boli de iradiere.
Evoluția bolilor:LA FEL CA MAI SUS
În trecerea de la starea de sănatate la cea de boala, se pot deosebi urmatoarele etape caracteristice ale fenomenului:
perioada de latență sau de incubație care începe cu momentul acțiunii agentului patogen, pînă la manifestarea primelor simptome ale bolii (uneori este asimptomatica);
perioada de stare, variabilă ca interval de timp, care durează de la apariția tuturor manifestărilor specifice bolii, până la declinul lor;
perioada de convalescență, care începe cand simptomele clinice specifice bolii respective scad treptat, până la vindecare.
În funcție de gradul de dezvoltare a cunoștințelor specifice unei perioade de timp și a concepțiilor filozofice dominante, științele medicale au cunoscut o multitudine de etape, atît în descoperirea cît și în tratarea diverselor boli.
1.4.3 Conceptul de osteogeneza imperfectă sau boala Lobstein
Osteogeneza imperfectă (OI) sau maladia Lobstein este o boală ereditară rară a țesutului conjunctiv, caracterizată prin fragilitate osoasă. Inițial s-a numit "boala oamenilor de sticlă" sau " boala oaselor de sticlă", iar de-a lungul timpului a avut mai multe denumiri: fragilitate osoasă, osteopsatiroză idiopatică, maladia Vrolik.
Aceasta se întâlnește la 1/15000 – 1/20000 de oameni survenind la toate populațiile și la ambele sexe. Estimarea nu include formele moderate de boală care pot trece inaparente. În lume sunt afectate în jur de 500 000 de persoane, adică doar 0,008 % din populația globală.
În Statele Unite numărul persoanelor cu osteogeneză imperfectă nu se cunoaște însă se situează între 20 000 și 50 000 de persoane. Alte statistici relatează faptul că numărul persoanelor diagnosticate cu boala Lobstein în USA este undeva în jurul a 40000 aceștia trăind pe toată întinderea țării neexistând o zonă cu pondere mai mare a acestora.
În Franța numărul se situează în jurul a 3900 de persoane.Acesta este o maladie a țesutului conjunctiv, de natură ereditară, caracterizată prin fragilitatea sistemului osos. Denumită la început prin „boala oaselor de sticlă” ea reprezintă o anomalie de producție a colagenului, care este principala proteină fibroasă a conținutului osos. Colagenul este un compus prezent de altfel și în piele, tendoane, sclerotica ochiului și în dentină (constituentul principal al dinților).
Apariția fracturilor multiple reprezintă consecința majoră a OI, însă acestea nu sunt urmate de traumatisme majore. Ereditatea acestei boli este reprezentată de un risc de 50% pentru fiecare sarcină. Dacă un părinte este diagnosticat cu OI există 50% șansa ca și copilul acestuia să sufere de această maladie. În cazurile rare în care OI este transmisă ca o trăsătură recesivă, părinții fiind purtători sănătoși, copiii lor au o șansă de 25% de a fi afectați și o șansă de 50% de a fi purtători.
Așadar, OI nu are consecințe asupra fertilității. Există nenumărate cazuri de părinți cu OI care au dat naștere unor copii. Unele dintre femeile cu OI pot suferi complicații datorate problemelor sistemului osos, însă este foarte important ca toate persoanele cu această maladie să fie la curent și să primească informații referitoare la condiția lor și la efectele și consecințele unei nașteri.
Atunci când ne referim la OI este obligatoriu de luat în considerare și faptul că acestă maladie poate prezenta afecțiuni asociate. Printre acestea se regăsesc:
deformații la nivelul craniului, membrelor superioare, membrelor inferioare (genu valgum, genu varum, picior plat) sau la nivelul coloanei vertebrale (scolioză, cifoză, lordoză, spondiloză);
laxitate crescută la nivelul articulațiilor, luxații, contuzii;
sclere albastre, reducere sau chiar pierdere a auzului și văzului;
malformații dentare (dentinogeneză imperfectă);
insuficiență a valvelor cardiace.
Capitolul 2 – Considerații privind reflectarea temei în literatura națională și internațională de specialitate
În România, literatura de specialitate nu prezintă studii referitoare la o evaluare din punct de vedere fizic, recomandarea unui program fizic adaptat cât și o sistematizare a unor mijloace de îmbunătățire a calității vieții în cazul persoanelor diagnosticate cu osteogeneză imperfectă.
Făcând referire la literatura de specialitate internațională putem afirma faptul că studiile legate de îmbunătățirea calității vieții persoanelor diagnosticate cu osteogeneză imperfectă au fost direcționate majoritar către domeniul medical și foarte puține către domeniul educației fizice și mai specific către activitatea fizică. Articolul „Exercises in osteogenesis imperfecta” realizat în data de 9 septembrie 2013 în Brazilia reprezintă o cercetare la nivel mondial care a avut ca și obiectiv colectarea și sistematizarea tuturor studiilor referitoare la activitatea fizică a persoanelor cu osteogeneză imperfectă.
Cercetarea a fost realizată cu nu mai puțin de 961 de referințe din toată lumea. Concluzia principală a acestei cercetări este aceea că există o nevoie clară de a avea mult mai multe cercetări care să contribuie la stabilirea unei practici mai sigure de intervenție făcând referire la determinarea parametrilor de evaluare și prescrierea de exerciții precum și la stabilirea sarcinilor pentru o planificare a pregătirii fizice în cazul persoanelor cu osteogeneză imperfectă.
Tot în acest studiu este făcută o trimitere către tehnicienii echipelor Paralimpice cât și către cei care lucrează cu para-sportivi să descrie modul lor de intervenție prin teste de raportare, exerciții alese, protocoale de intervenție sau cicluri de formare pentru persoanele sau sportivii cu osteogeneză imperfectă cu scopul de a îmbunătății procesul de reabilitare la nivelul acestora în viitor.
Surse bibliografice internaționale susțin efectele activităților acvatice adaptate asupra persoanelor diagnosticate cu boala Lobstein.
Din analiza cercetărilor realizate în cadrul studiilor de doctorat, observăm că în cadrul școlii doctorale din Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București nu se regăsesc studii care să facă referire la osteogeneza imperfectă. Prin cercetarea noastră dorim să realizăm un studiu la nivelul copiilor cu osteogeneză imperfectă în mediul acvatic prin care să aducem un aport la studiile internaționale realizate în scopul îmbunătățirii calității vieții a acestora.
Capitolul 3 – Aspecte generale privind Osteogeneza imperfectă
În urma studierii literaturii de specialitate constatăm faptul că O I prezintă o anumită tipologie în funcție de caracteristicile cazuistici actuale. Reprezentând o maladie rară și puțin studiată informația bibliografică este modestă. Este o boală reprezentată de anomalia producției colagenului 1A1 și colagenului 1A2, principala proteină din os. Fibrele de colagen de tip 1 au capacitatea de a susține încărcături mari, permițând în același timp și un anumit grad de deformație mecanică. OI afectează atât calitatea osului cât și masa acestuia, fiind reprezentată de apariția constantă a fracturilor. Persoanele diagnosticate, pe tot parcursul vieții întâmpină probleme cu medicația, însă tratamentul acesteia este în continuă dezvoltare.
85-90% din cazuri reprezintă mutația colagenului de tip 1 și aparțin tipurilor I, II, III, VI ale OI. Tipurile VII și VIII sunt identificate de curând fiind moștenite într-o manieră recesivă.
Tipul V și tipul VI care nu provin din anomalia fibrelor de colagen de tip 1, încă nu au fost identificate.
3.1Istoric
3.2 Clasificare
Boala Lobstein prezintă un spectru clinic larg divizat într-o clasificare strictă reprezentată de severitatea fenotipului osului și modul în care a fost moștenit.
În Osteogenesis Imperfecta- A Translational Approach to Brittle Bone Disease, OI este clasificată după cum urmează(TABEL ):
OI tip I
Tipul I de OI reprezintă forma ușoară a fragilității oaselor, cu sclerea albastră și un model moștenit autosomal dominant. Fracturile sunt mai puțin frecvente la naștere, apărând de obicei pentru prima dată între șase luni și doi ani, ceea ce coincide cu începutul mersului si primele căzături.
Frecvența fracturilor este de obicei mai mică de două pe an și descrește progresiv până la pubertate. Pot apărea deformații ușoare ale oaselor lungi si sunt de obicei limitate la tibii. Fracturi accidentale ale coloanei vertebrale pot fi întâlnite la copii în perioada prepubertală, dar rareori au ca rezultat scolioza.. Creșterea este de obicei până la limitele normale. Manifestările extra-scheletice includ sclerea albastră care de obicei persistă în viața adultă, mobilitate crescută a ligamentelor și aproximativ 25% din subiecți au dentinogeneză imperfectă.
Caracteristici:
reprezintă tipul cel mai comun și mai ușor de OI;
prezintă oase care se pot fractura cu ușurință; cele mai multe dintre fracturi aparând înainte de pubertate ;
statura acestor subiecți este normală sau aproape normală ;
sistemele articular și muscular slabe;
sclerotica ( albul ochilor) are de obicei o tentă de albastru , violet sau gri; .
fața este triunghiulară;
coloana vertebrală are tendința de a se curba;
prezintă cei mai fragili dinți posibili;
prezintă riscul de a-și pierde auzul , de multe ori începand cu 20 sau 30 de ani ;
structura de colagen este normală, dar suma este mai mică decât în mod normal .
OI de tip II
OI de tip II este o tulburare a fragilității oaselor autosomală și dominantă. Este tipul cel mai sever de OI, cu majoritatea fetusurilor născute moarte, altele având caracteristica de hidrops fetal,sau murind din cauza insuficienței respiratorii în primele câteva ore de la naștere. Acei copii care supraviețuiesc perioadei imediat postnatale de obicei mor în primele săptamâni din viață. Bebelușii cu OI tip II sunt mici pentru vârsta gestațională și foarte hipotonici. Membrele sunt scurte cu diformități arcuite marcate și au deseori o bărbie mică și sclerea albastru închis.
Caracteristici:
reprezintă forma cea mai gravă ;
Cantitatea colagenului cât și cantitatea acestuia sunt insuficiente;
prezintă fracturi frecvente letale sau la scurt timp după naștere , de multe ori din cauza unor probleme respiratorii;
prezintă numeroase fracturi și au oasele sever deformate;
au o statură mică cu plămâni subdezvoltați .
OI de tip III
OI de tip III este cea mai severă formă de OI compatibilă cu viața. Este o tulburare autosomală dominantă, caracterizată prin statura extrem de mică, diformități progresive ale membrelor și o apariție facială triunghiulară din cauza craniului lat cu o bărbie îngustă . La naștere craniul este moale și tinde să se deformeze în timpul primelor luni ale vieții. Sclerea, albastră în copilărie, poate deveni mai deschisă cu vârsta și 80% din pacienți suferă de dentonogeneză imperfectă. În acest grup de indivizi, anormalitățiile scheletice sunt foarte severe. Fragilitatea oaselor pentru acești pacienți poate descrește cu vârsta, dar fracturile apar in ciuda purtării cu mare grijă. Riscul va rămâne mare chiar ca și adult. Diformitățiile membrelor sunt de obicei prezente la naștere cu arcuirea femurului si tibiei. În timp, fracturile recurente si presiunea de la tracțiunea mușchiilor și forței gravitaționale vor crește progresiv diformitățiile, limitând mobilitatea și autonomia cât și ancorarea frecventă a subiecțiilor cu OI de tip III la un scaun cu rotile pe viață.
Radiografiile scheletului arată anormalități extinse. La naștere și în copilărie oasele lungi sunt deseori scurte și largi cu un aspect mototolit ca în cazul OI de tip II dar de o severitate mai mică. Diformitățile coloanei vertebrale pot fi severe cu scolioză progresivă de la fracturile multiple si diformitățile vertebrelor individuale . Insuficiența cardio-pulmonară progresivă poate fi o complicație pe termen lung a acestei diformități, ce poate cauza moartea. Creșterea este substanțial întârziată, iar înălțimea finală este de 100 cm.
Caracteristici:
fracturile se produc cu ușurință; acestea fiind de multe ori prezente la naștere – razele X pot dezvălui ce fracturi au avut loc înainte de naștere ;
prezintă o statură mică ;
sclerea prezintă o tentă de albastru , violet sau gri ;
articulațiile sunt slăbite și dezvoltarea musculară slabă(brațe și picioare);
coastele sunt în formă de butoi ;
fața este triunghiulară;
coloana este curbată;
există posibilitatea problemelor respiratorii;
deformarea oaselor este adesea severă;
au dinții fragili;
este posibilă pierderea auzului.
OI de tip IV
OI de tip IV reprezintă un grup de indivizi foarte eterogene, cu o largă cariație de fenotip. Criteriile de includere, așa cum sunt descrise de Sillience, reprezintă un defect scheletic moderat, sclerea albă și ambele transmisii autosomale: recesivă și dominantă. Sclerea poate fi gri albăstruie dar deseori se albește cu vârsta.
Fracturile sunt prezente frecvent la naștere sau apar în următoarele luni. Continuă să predomine în copilărie, dar tind sa descrească în viața adultă. Diformitățiile de arcuire cresc ușor cu vârsta și deseori necesită corectare chirurgicală. Accidentele de fracturi vertebrale sunt frecvente, dar diformitățiile coloanei vertebrale și scolioza tind să nu fie severe. Oasele suturale reprezintă o caracteristică ce se găsește în radiografii. Întârzierea creșterii este mai puțin severă cu o înălțime finală medie de 130 cm. Dentinogeneza imperfectă este prezentă în aproximativ 60% din pacienți.
Caracteristici:
ca și severitate se găsește între tipul I și tipul III;
oase se pot fractura cu ușurință; cele mai multe fracturi apărând înainte de pubertate;
statura este mai mică decât cea medie;
sclerea este albă sau aproape alba;
deformarea oaselor este ușoara până la moderată;
coloana vertebrală are tendință de a se curba;
coaste sunt în formă de butoi;
fața este triunghiulară;
dinții sunt fragili;
este posibilă pierderea auzului;
colagenul se prezintă deformat.
OI de tip V
Tipul V de OI este dominant autosomal, moderat la tulburarea fragilității severe a oaselor asociată cu diformități variabile a oaselor lungi. Caracteristicile distinctive ale tip V de OI sunt formarea calusului urmată de fractură, pronație limitată și supinația antebrațului din cauza calcificării membranei interosoase dintre radius și ulnă și/sau dislocarea capului radial și prezența unei benzi metafizei radiodense, imediat adiacentă plăcii de dezvoltare. Calcificarea membranei interosoase poate apărea de asemenea între tibie si fibulă, deși aceasta nu are consecințe funcționale. Implicarea coloanei vertebrale cu diformități si oasele suturale ale craniului tind să fie prezente uniform. Sclerea albastră si dentinogeneza imperfectă nu sunt caracteristice tipului V de OI.
Caracteristici:
clinic este similar cu tipul IV în aparență și simptome ale OI;
se observă o bandă densă văzută pe radiografiile făcute cartilajelor de creștere adiacente oaselor lungi;
calusurile sunt neobișnuit de mari ( bătături hipertrofice ) în zonele cu fracturi sau cu intervenții chirurgicale (un calus este o zona de os nou, care este așezată la locul fracturii ca parte a procesului de vindecare ) ;
prezintă o calcifiere a membranei între radius și cubitus acest lucru conducând la restricții de rotație ale antebrațului;
sclerea este albă;
dinții normali.
OI de tip VI
La început, persoanele care aveau tipul VI de OI erau clasificate ca tip IV de OI. În urma biopsiei crestei iliace, aceasta a devenit o categorie distinctă.
Tipul VI de OI este o tulburare scheletică cu un fenotip moderat către sever care are un model de moștenire incertă. Sclerea este albă, nu există oase ale craniului suturate și dentinogeneză imperfectă. Caracteristica distinctă a tipului VI de OI este prezența osteomalaciei cu țesut osos nemineralizat abundent (osteoid) pe biopsii osoase trans-iliace, în absența rahitismului radiologic sau al calciului anormal, fosfor, PTH sau vitamin D.
Caracteristici:
este clinic similar cu tipul IV în aparență și simptome ale OI;
nivelul de activitate al fosfatazei alcaline (o enzimă legată de formarea osoasă) este ușor ridicat ; aceasta poate fi determinată printr-un test sanguin;
oasele au un aspect distinctiv atunci când sunt privite la microscop" pește – scară";
acest tip de OI poate fi diagnosticat prin biopsie osoasă;
în lume, opt oameni au fost diagnosticati cu acest tip de OI .
OI de tip VII
Tipul VII de OI este o tulburare autosomală recesivă, cu o fragilitate a oaselor moderată spre severă. Indivizii afectați au fracturi recurente până la sfârșitul pubertații care sunt asociate cu diformități scheletice progresive. Sclerea albastră, deformări la nivelul membrelor inferioare, osteopenia, dentinogeneza imperfectă și dismorfismul facial sunt absente. Histomorfometric, tipul VII de OI este similar cu tipul I de OI.
Caracteristici:
Ca și descriere, acesta seamănă cu tipul IV în multe privințe referitoare la aspect și simptome;
În alte aspecte, aspectul și simptomele sunt similare cu tip-ul II letal de OI , cu excepția sugarilor care au sclera albă, un cap mic și o față rotundă ;
Statura este mică;
Humerusul și femurul sunt scurte ;
Rezultatele recesive sunt moștenite de la o mutație de gena tip CRTAP (cartilaje asociate proteinelor); funcția parțială de CRTAP duce la simptome moderate în timp ce lipsa totală de CRTAP a fost letală , în toate cele 4 cazuri identificate .
OI de tip VIII
Seamănă în aparență și la simptome cu OI tip II sau III, exceptând faptul că subiecții au sclerea albă. Prezintă un deficit de creștere severă.
Este cauzatâ de o deficiență de P3H1 ( prolil 3 – hidroxilaza 1 ) datorită unei mutații a genei LEPRE1 .
OI DE TIP IX, X, XI, XII, XIII, XIV, XV
Sunt până în prezent asociate cu fenotipul moderat spre sever de OI. Mutațiile care afectează PPIB, FKBP10, SP7 și SERPINH1 au fost enumerate ca asociate cu moderație până la OI severă cu fenotipuri și recent s-au dat denumirile tipuri de OI IX, X, XI și XII.
3.3 Manifestări scheletice
Fracturi – Frecvența și amplasamentul fracturilor variază, depinzând de tipul de OI și de vârsta copilului. Ca rezultat, durerea recurentă cauzată de fracturile repetate este o manifestare clinică majoră pentru acești copii.
Deformarea oaselor lungi -Deformarea oaselor lungi este frecvent întâlnită la pacieții cu OI. Pot fi variabilități considerabile în ceea ce privește severitatea deformărilor apărute.Cazurile mai ușoare, cum ar fi pacienții cu tipul I de OI, rareori dezvoltă deformări semnificative deși unele angulări ale oaselor fracturate pot apărea. Cu timpul, angulația deseori se va îmbunătăți gradual.Spre deosebire, pacienții cu tipurile mai severe de OI vor prezenta deseori deformări clare a oaselor lungi, cauzând limitări funcționale semnificative.
Deformări ale coloanei vertebrale -Implicarea coloanei vertebrale este prezentă la majoritatea pacienților, dar un spectru larg de severitate poate fi observat. Cedarea structurii interne ale vertebrelor, fractura cu strivire, apare atunci când puterea vertebrelor este mai mică decât forțele spinale de compresie ale gravității și forțele produse de mișcările de flexare a coloanei vertebrale. În cazurile ușoare, doar schimbări minore cum ar fi înălțimea redusă a vertebrelor individuale sunt văzute aproape de sfârșitul copilariei.La pacienții afectați mai sever, vertebrele și discurile intervertebrale pot ceda sub greutatea corpului, rezultând într-o deformare bioconcavă a vertebrelor.
Anomalii ale craniului – Anomaliile craniului sunt observate frecvent în tipurile severe de OI. La naștere, moalelel capului și suturile pot fi late dar circumferința capului rămâne normală. Mulajul excesiv și cefalohematomul pot fi de asemenea prezente la naștere, și oasele craniene pot fi foarte moi și tind să se îndoaie sub presiunea degetelor. Deformarea este de obicei însoțită de o lațire a craniului și a frunții. Pe măsură ce copilul crește în vârstă, controlul crescut al capului va reduce forțele deformatoare, ceea ce duce la corecția aplatizării occipitale, dar lărgirea craniului este posibil să nu se corecteze complet. În ciuda mărimii relativ mici a mandibulei și a părții mijlocii a feței, mulți copii afectați vor avea caracteristica aparenței faciale cu formă triunghiulară a pacienților cu tipul III de OI.
Statura mica -Înălțimea finală redusă este o problemă comună la toate tipurile de OI, cu indivizii cel mai sever afectați care arată cea mai mare restricție de înălțime. Tipurile cu forme ușoare de OI deseori au o înălțime finală în rangul de jos al normalității.Ambele defecte ale coloanei și oaselor lungi pot opri creșterea indivizilor afectați. Cedarea multiplelor vertebre și curbura coloanei pot reduce mărimea trunchiului și poate duce la statura mică. Curbura oaselor lungi poate reduce lungimea oaselor funcționale.
Hipermobilitatea articulațiilor – Reprezintă o manifestare clinică bine cunoscută la copiii cu OI. A fost sugerat faptul că structura ligamentelor responsabile pentru stabilitatea articulațiilor, este compromisă de deficitul de colagen găsit la majoritatea copiilor cu OI.La cei mai mulți dintre copii, singura manifestare este rangul crescut de mișcare a articulațiilor afectate fără deficit funcțional. Unii pacienți vor suferi de instabilitatea articulațiilor majore cum ar fi glezne sau genunchi, limitându-le abilitatea de a sta în picioare sau de a merge. Rareori hipermobilitatea articulațiilor duce la dislocarea articulațiilor așa cum se întâmplă la sindromul Elhers-Danlos.
3.4 Manifestări extrascheletice
Ochi – Sclerea albastră este un semn clinic proeminent al OI. S-a observat în fiecare tip I-IVde OI. S-a descoperit ca aceasta se găsește la 80% din pacienții cu fenotipul de OI tip I, 70% la pacienții cu tipul III de OI și 60% la subiecții cu OI de tip IV. Sclerea albastră nu este o caracteristică a tipurilor V-VII de OI.
Auz -Pierderea auzului a fost raportată în mod repetat ca un simptom major al OI. Afectează pacienții cu diferite tipuri de OI și este legat de severitatea bolii. Pierderea auzului poate fi conductiv, senzori-neural sau mixt. Pierderea auzului senzori-neural rezultă din microfracturi, hemoragii sau/și fibrozei din jurul cochiliei urechii.
Pierderea auzului în OI este progresivă, cu o predominanță în populația adultă între 26% și 60%. Poate începe din copilărie, dar nu devine de obicei evident clinic până în a treia și a patra decadă a vieții. Conform studiilor audiometrice realizate pe o poluație pediatrică aleatoare cu OI, procentajul de copii și adolescenți cu pierderea auzului variază între 4% și 25%, depinzând de criteriul utilizat. În studiul lui Sillence, alterarea auzului a fost evident în 20% din subiecții cu tipul I de OI, înainte de 20 de ani.
Sistem cardiovascular – Unele anormalități ale țesutului vascular bogat în colagen pot fi prezente în pacienții cu OI. Dilatarea rădăcinii aortice apare la 10% până la 20% din populația adultă și copii cu OI.O predominanță mai mare (28%) a fost observată de Vetter la copii cu tipul III de OI. Disfunțiile valvulare au fost de asemenea demonstrate. Prolapsul (căderea) valvei mitrale a fost întâlnită într-o frecvență oarecum mai mare decăt la populația generală și regurgitarea aortică a fost observată la 2% până la 5% din cazuri. La pacienții care necesitau corecție chirurgicală, a fost observată dificultatea suturii la 40% din cazuri, din cauza friabilității țesutului.
Hemostaza -S-a raportat în 10% din cazurile de OI o tendință crescută de sângerare, deși manifestările clinice de obicei rămân obișnuite. Rareori, s-au observat hemoragii intracraniene, amenințătoare de viață, fără traume. Deși rar hemoragia masivă peri și post-operativă este o complicație serioasă și bine documentată la indivizii cu OI. Majoritatea indivizilor cu OI nu au probleme cu hemostaza în viața de zi cu zi.
Hipermetabolismul – Intoleranța la căldură și transpirația excesivă, rata inimii și temperatura corpului sunt rezultate obișnuite, mai ales la copii cu formă de OI severă, și sugerează faptul că acești pacienți sunt în stare hipermetabolică. Patogeneza hipermetabolsimului în OI este necunoscută. Au fost găsite în unele studii, niveluri crescute de hormoni tiroidieni, deși altele nu au confirmat asta. Nedovedit încă, stresul cronic și durerea din cauza fracturilor repetate poate fi un factor care contribuie la hipermetabolism. Starea hipermetabolică cronică ar trebui inclusă în diagnosticele diferențiale de febră cu origini necunoscute și cedarea creșterii sănătoase la copii cu OI. Starea hipermetabolică poate cauza hipertermie în timpul operației la pacienții cu OI.
Probleme renale – Hipercalciuria idiopatică apare frecvent la copiii cu OI și are legătură cu severitatea dedesubtului bolii scheletice. Au fost demonstrate calcule renale în OI cu și fără hipercalciuria.
3.5 Posibitități de tratament
Osteogeneza imperfecta nu are tratament, iar deformatiile osoase nu sunt reversibile. Eforturile medicilor se concentreaza spre tratamente si masuri atente de ingrijire care pot evita sau reduce consecintele si complicatiile acestei boli.
Tratamentul este complex și de preferință multidisciplinar (pediatru, ortoped, recuparator) și își propune:
să crească rezistența mecanică o oaselor,
să prevină apariția fracturilor,
să vindece fracturile existente și să corijeze diformitățile osoase,
să mențină mobilitatea.
Mijloacele terapeutice sunt:
Înotul terapeutic, HKT, jocurile acvatice;
Fizioterapia, care își propune să întărească musculatura și să îmbunătățeascămobilitatea, prin mijloace blânde, micșorând riscul de fractură;
Ortezarea, cu atele, cârje, etc ca și modificarea mediului în care locuiește
pacientul, pentru a-i asigura o cât mai mare autonomie;
Bisphosphonați, care prin împiedecarea rezorbției osoase măresc masa
osoasă și reduc incidența fracturilor;
Chirurgia, care tratează fracturile și corectează diformitățile.
3.6 Nutriția în OI
Pentru a susține o dezvoltare a sistemului osos și o sănătate optimă, persoanele cu osteogeneză imperfecta ar trebui să aibă o dietă echilibrată, săracă în grăsimi, sare și adaos de zahăr și care să conțină o varietate de vitamine și minerale. Creșterea în greutate excesivă ar trebui evitată. În funcție de condițiile severității acestei boli, dimensiunea corpului și nivelul de activitate, poate fi necesară o reducere a porției, frecvența meselor, iar aportul caloric total să ajungă la un echilibru sănătos.
Găsirea unui echilibru sănătos între aportul de calorii si exercițiile fizice poate fi dificil. Factorii de risc pentru persoanele cu OI pot include:
Dimensiuni mici ale corpului;
Mobilitate limitată;
Apetit redus;
Dentinogeneză imperfectă (DI).
Deoarece osteogeneza imperfectă sau boalaLobstein este o tulburare genetică de colagen, și nu de calciu sau deficit de nutrienți, nu există alimente sau suplimente care pot duce la vindecarea acesteia.
Malnutriția a fost identificată la unii copii și adulți cu OI. Aceasta este cauzată de aportul caloric scăzut, de dificultatea consumului de alimente solide, și de un apetit scăzut. Copii și adulți care suferă de dureri cronice, sau care recent au avut intervenții chirurgicale, pot avea un apetit foarte scăzut. În aceste situații, este importantă o nutriție și o hidratare adecvată.
Obezitatea este o problemă foarte serioasă pentru unii copii și adulți cu OI. Lipsa activității fizice, dimensiunea corpului mică și o dietă bogată în grăsimi, sare și calorii poate provoca rapid excesul de greutate. Greutatea în plus poate împiedica mobilitatea, pune o presiune suplimentară pe oasele subțiri, și crește riscul de alte probleme de sănătate, cum ar fi diabetul și hipertensiunea arterială. Indicele de masă corporal(IMC) – raportul dintre greutate și înălțime-este frecvent utilizat pentru a determina dacă o persoană are o greutate sănătoasă. Un IMC de 25 este considerat un exces de greutate. Persoanele cu OI care sunt mai scurte decât media sau care au tije tind să aibă un IMC in intervalul 26-27, un scor care ar putea indica excesul de greutate.
Strategiile pentru menținerea unei greutăți sănătoase includ:
Consumul scăzut de grăsimi alimentare, bogat nutritive;
Controlul porției, cantitatea;
Exerciții fizice, cât mai mult posibil în condiții de siguranță;
Consultarea cu un dietetician sau nutriționist despre alegerile alimentare, și cum poate fi limitată porția fără a pierde elementele nutritive importante;
Consultarea cu un medic sau terapeut fizic despre creșterea activității fizice.
Departamentul Agriculturii din SUA a dezvoltat un ghid, o piramidă alimentară pentru a ajuta oamenii să facă alegeri alimentare sănătoase în viața de zi cu zi . Piramida oferă linii directoare pentru numărul zilnic de porții pentru fiecare din cele șase grupe de alimente:
Pâine, cereale, orez și paste;
Legume;
Fructe;
Laptele, iaurtul și brânză;
Carne pasăre, pește, fasole uscată, ouă și nuci;
Grăsimi, uleiuri și dulciuri.
Consumul apei în fiecare zi este esențial. Sucurile de fructe ar trebui să reprezinte una din porțiile de fructe pe zi. Sucurile (băuturi carbogazoase), ar trebui să se limiteze deoarece de obicei sunt bogate în zahăr și sare. Fosforul din sifon scade, de asemenea, absorbția de calciu.
Este important de menționat că această piramidă a fost dezvoltată pentru oamenii cu un corp și un nivel de activitate mediu. Copiii și adulții cu boala Lobstein pot obține valori de la medicul lor dietetician cu privire la numărul corespunzător de porții zilnice în raport cu dimensiunea corpului lor și a nivelului de activitate.
3.7 Aspecte psihologice și de integrare socială în OI
Viața cotidiană
Prin integrare socială se înțelege procesul de interacțiune dintre un individ și mediul social rezultat reprezentat de realizarea unui echilibru funcțional al părților. Integrarea putem afirma că presupune trecerea dintr-o stare de izolare, de separare către o stare de apartenență la un grup social, educativ/școlar, profesional, bazându-se pe principiul normalizării.
În cazul copiilor cu osteogeneză imperfectă, integrarea socială ar trebui să țină cont de măsurile care favorizează autonomia și independența acestora, trebuie incluse și dezvoltate programe de integrare, măsuri individuale și colective în aceste direcții. O integrare totală presupune un ansamblu de măsuri fundamentale și complementare, servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic și psihologic al acestora.
Deoarece socializarea constituie una dintre primele nevoi ale individului și în cazul copiilor cu osteogeneză imperfectă putem afirma același lucru. Un mediu pe care îl considerăm optim pentru realizarea socializării copiilor cu boala Lobstein este mediul acvatic. Acolo socializarea se poate realiza cu riscuri minime existând posibilități multiple a copiilor cu osteogeneză imperfectă să poată socializa cu copiii normali prin sport(activitate fizică în mediul acvatic).
Rolul părinților
Datorită faptului că la vârste mici, copiii cu osteogeneză imperfectă sunt dependenți de părinții acestora pentru a se deplasa și integra social, părinții au un rol extrem de important în integrarea socială a acestora. Părinții reprezintă rolul de tampon, de mediator între copil și societate. Părinții unui copil cu deficiențe îndeplinesc teoretic aceiași funcție ca și părinții unui copil sănătos. Ei trebuie să rămână în primul rând părinți.
Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacțiile părinților în fața unui copil cu deficiențe capătă un rol extrem de important. Părinții reacționează prin supraprotecție, acceptare, negare sau respingere. În urma acestor reacții părinții au fost grupați ca fiind părinți echilibrați,părinți indiferenți,părinți exagerați, părinți autoritari și părinți inconsecvenți. Ideal, pentru o desfășurare cât mai bună a relației copil-părinte, categoria părinți echilibrați este cea dorită.
Părinții copiilor care iau parte la lucrarea de față se încadrează în categoria părinților echilibrați de aceea vom insista puțin asupra caracteristicilor acestora.În cadrul unei familii echilibrate copilul cu deficiențe are drepturi și obligații egale. Dacă se simte egal în familie, el va ajunge să se simtă egal și în societate. Așadar, familia joacă rolul unui laborator în care copilului cu deficiențe i se oferă șansa de a-și găsi locul și de a se obișnui cu situația în care se află. Familia impune copilului unele restricții, încurajează activitățile în care copilul este angajat și încearcă să stimuleze abilitățile fizice și sociale ale copilului. O persoană cu deficiență are nevoie de a fi recunoscută pentru ceea ce este și cum este.
Părinții echilibrați sunt echilibrați din punct de vedere afectiv, sunt calmi, deschiși și își manifestă în fiecare moment dragostea. Căldura implică deschiderea către cei din jur, plăcere, atenție, atașament. Acești părinți își încurajează copiii fără a folosi critici permanente, pedepse, amenințări. Automat și copiii acestor părinți vor fi prietenoși , atenți, cooperanți și stabili din punct de vedere emotional. În cazul de față părinții susțin toate demersurile copiilor de a se integra social prin mediul acvatic susținând orice demers al acestora de a intra în contact cu alți copii care susțin activități fizice comune cu aceștia.
Capitolul 4 – Mediul acvatic și exercițiile în mediul acvatic
Mediul fizic are în componența sa mediul uscat, aerul și apa. Dintre acestea, mediul acvatic în comparație cu cel uscat sau terestru oferă o serie de oportunități. Efectele activităților acvatice re reflectă asupra omului atât la nivel motric și psihic cât și funcțional și estetic. Toate posibilitățile existente în mediul acvatic crează un mare avantaj în punerea în practică a activităților fizice cât și cele adaptate și aduc un aport esențial la starea de sănătate și la petrecerea timpului liber al omului. Prin beneficiile multiple ale acestuia, mediul acvatic reprezintă o atracție și o motivație pentru practicarea exercițiilor fizice.
Unul dintre cele mai vechi forme de a practica exercițiile fizice în mediul acvatic este înotul. Acesta este un sport al vârstelor mici care trebuie început cât mai timpuriu deoarece se regăsește printre sporturile la care marile performanțe se obțin de la vârste mici. Din punct de vedere al medaliilor de la Jocurile Olimpice înotul este al doilea sport după atletism cu un număr de 32 de probe.
Conform dicționarului explicativ român, înotul reprezintă plutirea și înaintarea în apă realizat cu ajutorul anumitor mișcări ritmice făcute cu membrele și cu alte părți ale corpului.
4.1 Istoric înot
Înotul, unul dintre cele mai vechi activități utilizate în arta supraviețuirii, reprezinta una dintre cele mai bune metode pentru om de a se hrăni și de a se și evolua. Acesta fiind născut odată cu omul, a apărut încă din epoca de piatră, în urmă cu 7000 de ani existând înregistrări din acea vreme reprezentate de desene care apar în “Peștera înotătorilor” în partea de SV a Egiptului imediat lângă Libia. Acesta a reprezentat, încă din acele vremuri, pentru asirieni, incași, populațiile din Orientul Mijlociu, o activitate zilnică nelipsită din viața acestora. Primele scrieri despre înot datează din anul 2000 î. Hr. fiind reprezentate de poemele eroice ale lui Beowulf, de epopeea asiriană a lui Ghilgameș, Iliada, Odiseea, de scrieri din Biblie și Coran.
Primul manual de înot denumit “Colymbetes”, este publicat în Ingolstadt în 1538, de către autorul Nicolaus Wynmann în idee prevenirii înecului și nu de a îmbunătății metedele de învățare și predare ale acestuia.
Ca și disciplină sportivă, înotul a apărut în Marea Britanie, loc unde s-au desfășurat și primele compețiții începând cu 1837. De atunci și până în prezent numărul competițiilor atât naționale cât și internaționale crescând continuu. Trecem în revistă câteva dintre cele mai importante dintre acestea după cum urmează:
în 1858, primul Campionat Mondial organizat în Australia în cursa de 100 de yarzi;
în 1869, primele campionate naționale organizate în Anglia;
în 1877, primele campionate naționale organizate în SUA;
în 1889, primele Campionate Europene desfășurate la Viena cu doar 2 probe – 60 m și 1500m, ambele câștigate de austrieci;
în 1896, primele Jocuri Olimpice organizate la Atena acolo unde doar înotul a reprezentat o probă olimpică; mai târziu acesta a fost urmat de polo-ul pe apă în anul 1900, săriturile în apă în 1904 și înotul sincron în 1984;
în 1899, primele campionate naționale organizate în Franța;
în 1919, în România, are loc primul concurs polisportiv cu întreceri de înot, atletism și ciclism urmând ca în 1922 să se organizeze primul Campionat național de natație.
Istoria federațiilor de natație este amintită după cum urmează:
în 1896, pe data de 3 martie s-a înființat Asociația Înotătorilor Amatori;
în 1908, s-a înființat la Londra F.I.N.A( Federația Internațională de Natație Amatori) fiind pricipalul organism internațional care se ocupa de desfășurarea competițiilor de înot; în prezent F.I.N.A este alcătuită din peste 100 de federații afiliate;
în 1927, se inființează L.E.N( Liga Europeană de Natație) care se subordonează F.I.N.A;
în 1930, se înființează F.R.N( Federația Română de Natație).
4.2 Beneficiile înotului asupra organismului
Înotul reprezintă un mijloc optim de a menține organismul activ pe toată perioada vieții. Practicat constant și pe termen lung acesta influențează toate sistemele organismului realizând o adaptare la un mediu atipic pentru participant. Direct proporțional cu durata de timp alocată înotului, organismul suferă două stadii diferite de adaptări. Adaptarea imediată are loc rapid la toți practicanții, pe când adaptareatardivă are loc după o practicare mai lungă a înotului.
În apă, aflat într-o imersie totală, greutatea aparentă a corpului este de 8,8% din cea reală, în imersie parțială greutatea fiind de doar 3,5% din cea reală. Specificăm faptul că aceste valori sun reale atunci când imersia este realizată în apa obișnuită, în apă sărată acestea fiind diferite. Pierderea aparentă a greutății devine o motivație pentru participant oferind acestuia avantajul ușurării biomecanice a mișcării. Realizarea poziției de înot(orizontală) solicită organismul de 5-9 ori mai mult decât pe uscat în același timp însă preia aproape toată greutatea coloanei vertebrale relaxând în același timp musculatura scheletică. Efectuând o presiune asupra toracelui, apa activează mușchii respiratori prin îngreuierea respirației.
Beneficiile aduse asupra organismului se răsfrâng asupra tuturor nivelurilor acestuia : aparat locomotor, sistem cardio-vascular, aparat respirator, sistem nervos,metabolism energetic având în același timp influențe psihologice și sociale.
4.2.1 Aparatul locomotor
Activează întreguluisistem muscular realizând o dezvoltare armonioasă din punct de vedere fizic;
Influențează Articulațiile, ligamentele și tendoanele sunt influențate datorită poziției orizontale în apă;
Solicită musculatura stabilizatoare a Stabilizatorii trunchiului cât și stabilizatorii cutiei toracice sunt foarte mult solicitați ceea ce oferă practicantului o stabilitate optimă pe uscat în activitățile obișnuite ale acestuia;
Acționează La nivelul coloanei vertebrale acționează în direcția recuperării deviațiilor acesteia;
Limitează riscurile de accidentare Riscurile în cazul execuțiilor unor structuri motrice greșite sunt minimeceea ce în mediul uscat reprezintă unul din factorii principali ai producerii accidentelor în activitățile fizice de orice natură;
În cazul traumatismelor musculare, articulare sau osoase, medicii recomandă ca și metodă de recuperare, mediul acvatic.
AI VAZUT CUM AM PUS ASA CA MODIFICI MAI DEPARTE RELIEFAND INTAT BENEFICIUL ADICA ACTIVITAEA DE GENU
DEZVOLTĂ
MĂREȘTE
DIMINUEAZĂ
SCADE COLESTEROLUL ETC////////
4.2.2 Aparatul cardiovascular
Înotul, prin practicarea constantă dezvoltă la nivelul mușchiului inimii o hipertrofie(volumul se mărește cu aproximativ 20%), devenind în același timp și bradicardică;
Frecvența cardiacă a inimii poate atinge valori maxime în același timp aceasta având capacitatea de a revenii la valori de repaus mult mai rapid;
Debitul cardiac, tensiunea arterială sistolică, volumul fluxului sanguin cât și viteza de circulație a sângelui cresc;
Colesterolul și trigliceridele scad în situația depunerii unui efort peste medie;
Crește numărul de capilare din jurul fibrei musculare ( de la 4.4 capilare pentru o fibră la persoanele sedentare, undeva la 5.9 capilare pentru cei activi).
4.2.3 Aparatul respirator
La nivelul aparatului respirator au loc modificări adaptative atât imediate (creșterea frecvenței respiratorii, creșterea amplitudinii respiratorii, crește consumul de oxigen în paralel cu debitul respirator) cât și tardive(frecvența respiratorie de repaus scade, consumul de oxigen în efort scade, capacitatea vitală crește);
Mușchii respiratori sunt mai solicitați la sportivii înotători în comparație cu cei care practică activități pe uscat, datorită presiunii hidrostatice, aceștia suferind o hipertrofie;
Are loc o creștere a debitului respirator în efort ceea ce permite un consum maxim de oxigen ridicat;
Creșterea posibilității de a stâpânii frecvența respiratorie în efort( poate reduce sau opri frecvența respiratorie în scopul deplasării mai rapide pe apă).
4.2.4 Sistem nervos
Prin practicarea s-a în scop terapeutic, înotul oferă o metodă optimă de eliminare a stresului cotidian și a frustrărilor personale;
Reprezintă o motivație foarte puternică pentru persoanele dezavantajate în activitățile pe uscat, înotul reprezentând o activitate accesibilă pentru acestea, indiferent de nivelul de deficiență al acestora;
În cazul persoanelor care urmează un program de recuperare reprezintă un factor motivator care oferă o creștere a încrederii în sine datorat faptului că pot executa mișcări care pe uscat sunt imposibile într-o anumită etapă a recuperării.
La nivel psihomotric datorită activităților care implică coordonarea, se dezvoltă sensibilitatea practicantului. Oferă o creștere a stabilității aparatului vestibular, reflexele tonice asigurând o reglare a tonicității mușchilor care urmează să execute o mișcare.
Din punct de vedere social înotul reprezintă un mod de integrare socială optim atât pentru persoanele defavorizate social, cât și pentru cei cu nevoi speciale.
4.3Legile hidrostatice și hidrodinamice aplicate la înot
Conform Marinescu G. în MDS Natație și Nautice,AICI PUI REFERINTA CU PG SI EXPLICI CE ETSE MDS CA UNII NU STIU!!!!!legile hidrodinamicii și hidrostaticii se află la baza tehnicii de înot, în funcție bineînțeles de caracteristicile anatomo-funcționale ale individului.
4.3.1Echilibrul static și Legea lui Arhimede
Conform legii lui Arhimede, un corp scufundat într-un fluid este împins de către fluid, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dislocat de către corp. Forța se numește forța arhimedică (FA ) sau portanță hidrostatică , ea acționând asupra corpului în punctul de presiune(M). Pe lângă această forță, greutatea corpului(GC) reprezintă cea de-a doua forță care acționează asupra corpului în centrul de greutate(G) al acestuia.
Indiferent dacă centrul de greutate și centrul de presiune sunt aceleași sau nu, există două tipuri de echilibru:
echilibrul instabil care se realizează atunci când centrul de greutate este mai aproape de picioare decât centrul de presiune astfel încât corpul aspiră spre poziția de verticală(Figura 1);
Figura 1
echilibrul indiferent realizat atunci când corpul râmâne în echilibru indiferent de poziția sa datorită faptului că centrul de greutate este același cu cel de presiune(Figura 2).
Figura 2
Plutirea corpului în apă depinde de următoarele proprietăți esențiale:
Densitatea- reprezintă unul dintre cei mai importanți factori ; densitatea corpului variază în funcție sex, vârstă, masa corpului, greutatea osoasă având o mediu situată undeva la 0,974, bărbații având în medie densitatea mai mare decât a femeilor. Densitatea apei are undeva la 1000 la o temperatură de 4oC variind în funcție de natura mediului și temperatură.
Poziția corpului pe apă;
Fazele respirației;
Ritmul mișcărilor de înot;
Greutatea specifică corpului – se întâlnesc trei situații în funcție de forța arhimedică și greutatea corpului. Dacă greutatea corpului este mai mare atunci corpul se scufundă, invers decât în situația în care forța arhimedică este mai mare. Dacă acestea sunt egale, în cea de-a treia situație, atunci corpul rămâne în echilibru.
Presiunea hidrostatică – este direct proporțională cu densitatea lichidului cât și cu adâncimea de imersie. Această presiune este egală pe toate suprafețele corpului scufundat asupra căruia fluidul acționează. Presiunea hidrostatică operează imediat corpul a intrat în imersie.
4.3.2 Echilibrul dinamic
În direcția menținerii unui echilibru dinamic optim, membrele superioare cât și cele inferioare trebuie să lucreze alternativ sau simultan pentru a menține o viteză optimă și pentru a susține corpul cât mai sus pe apă. Pe lângă forța arhimedică și greutatea corpului, pentru a se realiza deplasarea prin apă intră în acțiune o a treia forță numită rezultanta hidrodinamică. Aceasta este compusă din:
Portanța hidrodinamică reprezentând componenta verticală;
Rezistența hidrodinamică (Figura 3) structurată de Counsilman după cum urmează: rezistența frontală produsă de orice parte a corpului care prezintă o suprafață îndreptată către direcția de înaintare, rezistența turbonică sau de vârtej care se produce în urma incapacității apei de a se scurge în jurul corpului și rezistența de frecare ca se produce în momentul frecării unei polițe subțiri de apă care vine în contact cu corpul.
Figura 3
Rezistența hidrodinamică este dependentă de viteza de înaintare, forma și suprafața corpului, poziția și grosimea corpului, vâscozitatea apei și curenți.
Deplasarea corpului pe apă se realizează pe baza principiilor lui Bernoulli și D’Allambert, pe baza legii a III a a lui Newton, datorită volumelor mari de apă deplasate pe distanțe scurte și a accelerației mișcării de vâslire care devine maximă când se termină împingerea .
4.4 Elemente tehnice fundamentale de înot
Elementele tehnice fundamentale de înot reprezentate de plutirea pe piept și pe spate, plutirea verticală, alunecarea pe piept și pe spate și respirația acvatică sunt esențiale în procesul de acomodare cu mediul acvatic. Capacitatea corpului de a-și menține poziția pe apă(plutire) este denumită flotabilitate. „Flotabilitatea este forța care poate asista, oferă rezistență și susține mișcarea în apă”.
Plutirea pe piept(Figura 4) este realizată atunci când corpul este întins la orizontală cu fața în apă(decubit ventral) și capul încadrat de brațe care sunt orientate în lateral sus; umerii și spatele la nivelul apei, picioarele putând fi apropiate sau ușor depărtate pentru mai mare suprafață de sprijin.
Greșeli frecvente în menținerea poziției: capul prea ridicat sau cu barbia exagerat în piept, genunchi îndoiți, brațe ridicate peste nivelul apei, corpul încordat sau spate în hiperextensie.
Figura 4
Plutirea pe spate(Figura 5)se realizează în poziție inversă față de plutirea pe față, în decubit dorsal cu fața și pieptul afară din apă picioarele fiind ușor depărtate și în flexie plantară, vârfurile spre interior. Poziția se realizează după o respirație profundă urmată de reținerea aerului în plămâni.
Greșeli frecvente în menținerea poziției: Capul pe spate, brațele afară din apă, genunchii îndoiți, capul pe spate, corpul încordat.
Figura 5
Plutirea pe verticală(Figura 6) se realizează atunci când corpul este în poziție aproape verticală ușor oblic spre înainte. Coate sunt ușor îndoite și depărtate brațele sprijinindu-se pe apă. Se realizează la fel ca și plutirea pe spate, în urma unei inspirații profunde urmate de apnee. Corpul trebuie să fie relaxat cu privirea orientată spre înainte.
Greșeli frecvente în menținerea poziției: capul pe spate, brațe pe langă corp, genunchi îndoiți, picioare apropiate, extensia spatelui.
Figura 6
Alunecarea pe piept(Figura 7) se realizează prin deplasarea corpului în poziție de plută prin autopropulsie(împingând ușor în peretele bazinului) sau prin propulsia realizată de hidroterapeut. În ambele situații alunecarea se realizează abdomenul și spatele încordate.
Greșeli frecvente în menținerea poziției:corpul în echer sau spatele în hiperextensie, bărbia prea mult băgată în piept.
Figura 7
Alunecarea pe spate(Figura 8) se realizează în poziția inversă a alunecării pe spate, corpul și suprafața apei formând un unghi mai mic de 100.
Greșeli frecvente în menținerea poziției:capul pe spate, corpul în echer, bazinul afară din apă.
Figura 8
Respirația acvatică este reprezentată de cele două acte involuntare, care bineînțeles pot fi controlate și conștient, inspirația și respirația.
Inspirația acvatică se realizează pe gură fiind profundă și rapidă.
Expirația acvatică se realizează în apă pe o durată mai lungă de timp decât inspirația, aerul suflându-se la început pe gură lung, apoi pe gură și pe nas menținând buzele strânse.
Greșeli frecvente în realizarea respirației acvatice: inspirația realizată pe nas sau pe gură prelungit, expirația realizată cu capul afară din apă fiind foarte scurtă.
4.5 Tehnica procedeelor la înot
Procedeele înotului recunoscute oficial sunt în număr de patru și sunt reprezentate de: procedeul craul, procedeul spate, procedeul bras și procedeul fluture sau delfin.
4.5.1 Procedeul craul
Poziția corpului în procedeul craul este realizată în decubit ventral cu corpul întins și înclinat ușor față de nivelul apei. Fața este scufundată până la nivelul frunții cu privirea orientată înainte-jos. Umerii și spatele se află la nivelul apei, membrele inferioare fiind ușor scufundate.
Deplasarea în pocedeu craul se realizează prin acționarea picioarelor și a brațelor coordonate fiind cu respirația.
Mișcarea de picioare craul (Figura )se execută în plan vertical realizând o mișcare de forfecare din articulația coxo-femurală cu labele picioarelor în flexie plantară cu vârfurile orientate ușor spre interior. Mișcare este realizată în două faze:
Faza descendentă cu rol propulsiv realizată de sus în jos prin coborârea piciorului și terminată atunci când coapsa începe să se deplaseze în sus gamba mergând în continuare spre fundul bazinului. Este realizată o flexie activă a articulației coxo-femurale și o flexie pasivă a genunchiului urmată de extensia gleznei. Mușchii angrenați în mișcare sunt mușchii iliopsoas, croitor, drept anterior și drept intern.
Faza ascendentă are rol pregătitor și este realizată de jos în sus realizând ridicarea piciorului până când călcâiul iese la suprafața apei. În această fază are loc o extensie simultană a articulației șoldului și articulației genunchiului.
Figura
Mișcările de picioare craul sunt realizate cu gleznele relaxate și picioarele în inversie, amplitudinea mișcării situându-se undeva între 30 și 50 de cm. Se pune accent pe faza descendentă evitându-se greșeli precum încrucișarea picioarelor sau ieșirea labelor picioarelor din apă.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de picioare craul
Faza descendentă începe cu flexia șoldului care activează m. iliopsoas și m. drept femural. Acesta din urmă realizează și extensia genunchiului imediat după prima acțiune. Mușchiul drept femural este susținut de m. cvradriceps(m. vast lateral, m. vast intermediar și cel medial) în realizarea unei extensii mai puternice a genunchiului.
Faza ascendentă începe printr-o contracție a mușchiului fesier(fesierul mare și mijlociu) și al mușchiului biceps femural împreună cu mușchiul semitendinos și mușchiul semimembranos realizând extensia șoldului. Secundar, în urma mișcării de picioare și datorită presiunii apei se activează mușchii gastrocnemieni și solear. Pentru stabilizarea mișcării de picioare stabilizatorii trunchiului( m. transvers abdominal, m. drept abdominal, m. oblic intern, m. oblic extern și m. erector spinal) sunt activați.
Mișcarea de brațe craul se execută alternativ ciclic brațul din faza de recuperare fiind urmat de brațul angajat în faza de propulsie. Fiecare braț parcurge un drum aerian realizând o mișcare pasivă și unul acvatic realizând o mișcare activă. Acțiunea activă este reprezentată de intrarea brațului în apă cu alunecarea sa spre înainte apucând în punctul maxim de întindere apa și răsucind în același timp corpul. Apucare apei este urmată apoi de tracțiunea pe sub apă și de împingere până la întinderea completă a brațului în dreptul șoldului. Acțiunea pasivă este realizată prin ridicarea cotului cu ajutorul umărului palma trecând prin dreptul umărului ducându-se spre înainte.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de brațe craul
Drumul acvatic începe prin activarea m. pectoral mare care generează mișcarea de apucare a apei susținut de marele dorsal. Mușchii flexori ai pumnului sunt acționați pe toată perioada tracțiunii acvatice menținând o ușoară flexie a acestuia. În susținerea mișcării de prindere a apei intervin și flexorii cotului prin acțiunea m. biceps brahial și al mușchiului brahial. La finalul tracțiunii m. triceps brahial realizează extensia completă a cotului.
Drumul aerian care începe cu ieșirea cotului și a palmei din apă activează m. deltoid și coafa rotatorilor( m. supraspinos, m. infraspinos, m. rotund mic și m. subscapular). Pentru a stabiliza mișcarea unui ciclu de brațe m. stabilizatori ai cutiei toracice(m. pectoral mic, m. romboid, m. elevator al scapulei, m. trapez și m. seratus anterior) se activează.
Coordonarea brațelor cu picioarele și respirația(Figura ) se poate face utilizând clasic șase bătăi de picioare la un ciclu de brațe și o respirație. Respirația procedeului craul este indicat să se realizeze alternativ atât pe partea dreaptă cât și pe partea stângă realizându-se în lateral cu capul așezat pe brațul care începe acțiunea activă a mișcării.
Figura
4.5.2 Procedeul spate
Poziția corpului în procedeul spate se realizează din decubit dorsal cu corpul întins și înclinat ușor față de nivelul apei, la fel ca și la procedeul craul. Capul se află în apă scufundat până la nivelul urechilor cu bărbia bagată în piept și privirea ușor spre înapoi. Pieptul este deasupra apei, trenul inferior și umerii fiind în imersie. Picioarele sunt întinse și apropiate menținând în același timp vârfurile orientate spre interior.
Mișcarea de picioare spate (Figura )se aseamănă cu mișcarea de picioare craul asigurând ridicarea corpului pe apă facilitând în același timp scoaterea umerilor peste apă la mișcarea de brațe. Aceasta asigură echilibrul pe apă cât și aliniamentul lateral perturbate de mișcările brațelor care împing ușor corpul în plan orizontal. Mișcarea este asemenea procedeului craul formată din două faze:
Figura
Faza ascendentă de jos în susrealizată prin ducerea coapsei înspre suprafața apei flexând șoldul și împingând apa în sus cu laba piciorului care poate rămâne sub apă sau poate ieși ușor din aceasta. Mișcarea pornește atunci când călcâiul s-a scufundat sub nivelul șezutei.
Faza descendentă(pregătitoare) realizată de sus în jos prin extensia articulației șoldului până când călcâiul ajunge sub nivelul șezutei. Această mișcare are ca și rol echilibrarea poziției pe apă.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de picioare spate
Grupele activate în mișcarea de picioare spate sunt similare mișcării de picioare craul, singura diferență fiind aceea că în faza ascendentă sunt activați m. care lucrează în faza descendentă la craul. La fel și în cazul mușchilor care stabilizează mișcarea reprezentați de m. stabilizatori ai cutiei toracice.
Mișcarea de brațe spate se realizează asemenea procedeului craul, ciclic și alternativ fiind compusă din două faze:
Faza activă(acvatică) care are rol propulsiv și este formată din intrarea brațului în apă întins și apucarea apei cât mai departe posibil, de tracțiunea realizată de îndoirea treptată a cotului până în punctul realizării portanței și împingerea până la extinderea completă a brațului pe lângă picior.
Faza pasivă(aeriană) începe atunci când brațul este scos din apă fiind dus prin înainte-sus și intrând cu degetul mare în apă.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de brațe spate
În cazul mișcării de brațe spate în faza acvatică, spre deosebire de mișcarea brațelor craul, aici domină acțiunea marelui dorsal fiind foarte puțin susținut de m. pectoral mare. M. flexori ai pumnului, m. biceps brahial, m. brahial și mușchiul triceps brahial susțin acțiunea brațului prin apă. De asemenea m. stabilizatori ai trunchiului dețin un rol foarte important în execuția procedeului spate.
Asemenea procedeului craul, coordonarea brațelor cu picioarele și respirația (Figura ) se face prin corespondența unui ciclu de brațe cu șase bătăi de picioare făcându-se inspirația pe un braț și expirația pe celălalt.
Figura
4.5.3 Procedeul bras
Poziția corpului în procedeul bras se realizează în decubit ventral, corpul întins pe apă și înclinat mai mult decît în cazul procedeelor craul și spate. Pe faza de inspirație umerii formează un unghi de 200 față de nivelul apei, în faza de expirație poziția corpului fiind la orizontală cu privirea orientată înainte-jos.
Mișcarea de picioare bras (Figura )reprezintă mișcarea de propulsie în apă aceasta executându-se simultan și simetric în principal în plan orizontal. La fel ca și mișcările picioarelor ale celorlalte procedee, și aceasta este executată în două faze:
Figura
Faza pregătitoare care se realizează prin îndoirea genunchilor din poziția depărtat cu picioarele la nivelul umerilor în același timp cu flexia ușoară a șoldurilor pentru a evita ieșirea călcâielor din apă. Aceasta se termină atunci când genunchii ating flexia maximă cu labele picioarelor orientate spre lateral.
Faza activă(propulsivă) realizează împingerea asigurând înaintarea prin apă. Această fază începe cu o împingere spre înapoi prin extinderea progresivă a genunchilor care se trec de la rotația internă la cea externă tălpile împingând simultan spre înapoi și ușor lateral .Propulsia se termină atunci când picioarele sunt întinse complet si adduse cu vârfurile orientate ușor în interior și intinse.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de picioare bras
În faza de propulsie mișcarea de împingere din picioare activează m. fesieri, m. biceps femural, m. semimembranos și m. semitensinos pentru realizarea extensiei șoldului și m. drept femural și m. cvadriceps pentru extensia genunchiului. După împingere apropierea picioarelor se realizează prin contracția mușchilor adductori, m. solear și gastrocnemieni menținând laba piciorului și glezna în poziția optimă de alunecare. Faza de revenire se încheie prin flexia șoldului făcută de m. drept femural și m. iliopsoas în timp ce flexia genunchiului este făcută de m. biceps femural, m. semimembranos și m. semitendinos. Pentru realizarea optimă a procedeului bras acțiunea m. stabilizatori ai trunchiului este foarte importantă.
Mișcarea de brațe bras(Figura )îndeplinește rolul ridicării corpului pe apă pentru a se realiza inspirația. Aceasta se produce simultan simetric pe parcursul a două faze:
Figura
Faza de tracțiune începe cu palmele orientate spre exterior în momentul în care picioarele se apropie. Se efectuează prinderea apei cu cu palmele care urmează o mișcare de împingere a acesteia spre exterior depășind lățimea umerilor. Coatele se îndoaie treptat continuând o mișcare circulară până când se aliniază cu mâinile și umerii brațul și antebrațul formând un unghi apropiat de 900. Se realizează mai apoi o strângere energică a brațelor sub piept simultan cu apropierea coatelor. Antebrațele și palmele sunt față în față la o distanță aproximativă de 10 cm.
Faza de revenire are loc prin întinderea brațelor spre înainte în timp ce palmele sunt cu fața spre fundul bazinului.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de brațe bras
Faza de propulsie este inițiată de m. mare pectoral urmat de m. marele dorsal urmați în acțiunea m. spinali care aduc capul și umerii afară din apă. În mișcarea de revenire a brațelor în poziția de alunecare acționează m. mare pectoral, m. deltoid anterior și capul lung al bicepsului brahial. Extensia cotului este realizată de m. triceps brahial care încheie mișcarea. Un rol extrem de important îl au m. stabilizatori ai cutiei toracice care susțin întreaga mișcare.
Coordonarea brațelor cu picioarele și respirația(Figura ) se realizează executând la o respirație un ciclu de brațe și picioare. Atunci când coatele se apropie se realizează inspirația la scoaterea capului din apă urmată apoi de scufundarea feței urmată faza de întindere și de expirație.
Figura
4.5.3 Procedeul fluture (delfin)
Poziția corpului în procedeul fluture este compusă din trei poziții intermediare în decubit ventral, datorate mișcării ondulatorii ale corpului realizate pentru efectuarea procedeului. Acestea sunt reprezentate de poziția aproape de orizontală realizată în timpul alunecării brațelor spre înainte, de poziția realizată pe parcursul primei bătăi a picioarelor atunci când bazinul este orientat în sus capul și trunchiul fiind scufundate și poziția reprezentată de a doua lovitură de picioare care pregătește inspirația înotătorului.
Mișcarea de picioare fluture(Figura )se realizează din articulațiile șoldului simultan, pe parcursul a două faze după cum urmează:
Figura
Faza ascendentăsau pregătitoare se realizează prin extensia simultană a șoldurilor și genunchilor și prin coborârea bazinului. Faza se termină cu ieșirea călcâielor din apă.
Faza descendentă sau de propulsie se face prin flexia activă a articulațiilor coxo-femurale și flexia pasivă a genunchilor urmată de extensia gleznelor. Mișcarea realizează ridicarea bazinului reducând rezistența deplasării.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de picioare fluture
Datorită faptului că singura diferență dintre mișcarea de picioare craul și mișcarea de picioare fluture este aceea că în fluture se lucrează simultan cu ambele picioare, grupele musculare activare sunt identice.
Mișcarea de brațe fluture este simetrică, simultană și ciclică cu rol propulsiv. Aceasta este desfășurată pe parcursul a două faze:
Faza acvatică sau de propulsie care cuprinde intrarea brațului în apă și prinderea apei urmată de tracțiunea realizată de flexia progresivă a articulațiilor mâinilor și coatelor împingerea prin extinderea coatelor și presarea apei în exterior cu palmele. Acțiunea se termină când brațele sunt intinse pe lângă corp, palmele fiind orientate spre coapse.
Faza aeriană sau de revenire care este reprezentată de ieșirea palmelor din apă cu degetul mic în sus și deplasarea brațelor spre înainte coatele fiind ușor îndoite. Înainte de intrarea brațelor în apă intră capul înotătorului.
Grupele musculare angrenate în mișcarea de brațe
Același lucru îl afirmăm și legat de mișcarea brațelor, grupele musculare activate fiind cele care acționează în mișcarea brațelor craul cu amendamentul că tricepsul brahial în faza de extensie a coatelor este solicitat mai mult. Mușchii stabilizatori ai cutiei toracice și ai trunchiului au asemenea celorlalte un rol de bază în execuția procedeului.
Coordonarea brațelor cu picioarele și respirația(Figura ) se efectuează prin execuția a două bătai de picioare, un ciclu de brațe și o respirație.
Figura
4.6 Tipuri de efortBUCATA ASTA ESTE REDUNDANTA DACA NU SE REFERA LA TEMA TEZEI. SUNT DATE GENERALE DESPRE EFORT SI FF VAGI FATĂ DE CE SE STIE. ORI SCOTI ORI TRECI STRICT CE IMPLICA NATATIA SI CUM ACTIONEAZ ASUPRE COPILULUI CU OI.
Efortul fizic poate fi clasificat ținând cont de următoarele criterii:
În funcție de consumul de oxigen al organismului :
Efort anaerob (efort anaerob alactacid cu surse de energie fosfagenă ATP și CP care eliberează 1 mol de energie sub formă ATP și efort anaerob lactacid cu sursa de energie ATP resintetizat în mușchi care implică degradarea parțială a glucidelor în lipsa oxigenului până la acid lactic-glicoza anaerobă);
Efort aerob(se realizează cu aprovizionarea oxigenului având ca sursă energetică ATP-ul care se reface continuu prin catabolizarea ciclului Krebs a glucidelor sau a lipidelor; primele 2-3 minute se lucrează în deficit de oxigen până se realizează adaptarea cu ajutorul sistemelor oxido-reducătoare; se realizează o stare stabilă care în situația unui consum de oxigen aproape de limita maximă realizat cu frecvența cardiacă 150-180 pulsații /minut se numește stare stabilă relativă(ergostaza) sau în situația în care intensitatea efortului permite aprovizionarea cu oxigen în timpul efortului frecvența cardiacă fiind situată între 110-130 pulsații/minut numindu-se stare stabilă absolută);
Efort mixt.
În funcție de intensitatea efortului :
Efort de intensitate maximală ( se poate efectua maxim 10-15 secunde);
Efort de intensitate submaximală ( se poate efectua efortul până la 1 minut unde se formează și acumulează acid lactic);
Efort de intensitate mare ( se poate susține maxim 6 minute fiind solicitate atât sistemul energogenetic anaerob cât și cel aerob);
Efort de intensitate medie ( poate fi susținut până la 60 de minute sistemul energogenetic fiind de tip aerob fiind realizat prin catabolizare glicogenului muscular instalându-se un echilibru relativ între consumul și necesarul de oxigen- frecvența cardiacă 150-180 pulsații /minut );
Efort de intensitate mică ( consumul și necesarul de oxigen sunt perfect echilibrate necesarul energetic fiind reprezentat de substratul glucidic și lipidic; reprezentat de starea stabilă adevarată – 110-130 pulsații/minut).
În funcție de tipul contracțiilor musculare:
Efort izotonic(dinamic) ( Se realizează prin scurtarea fibrelor musculare crescând tensiunea internă în mușchi și menținându-se pe toată durata contracției ; contracția izotonică poate fi concentrică atunci când se scurtează fibrele musculare origine și inserția mușchiului apropiindu-se, excentrică atunci când fibrele musculare se întind originea și inserția mușchiului separându-se);
Efort izometric(static) ( mușchiul nu își modifică lungimea, crește tensiunea internă având ca efect dezvoltarea rapidă a forței musculare; ideal contracția se menține 5 secunde cu pauză de 10 secunde între repetări în seturi de 10 – dacă se depășește durata de 5 secunde tensiunea scade deoarece energia chimică se transformă în energie calorică);
Efort izokinetic (se realizează numai cu aparatură specială mișcarea având loc pe toată amplitudinea articulară cu o viteză unghiulară constantă și o rezistență variabilă ).
În funcție de gradul de solicitare al principalelor aparate și sisteme din organism
Efort de tip neuro-muscular(neuro-psihic);
Efort de tip cardio-respirator;
Efort de tip endocrino-metabolic(energetic)
4.7 Înotul terapeutic și hidrokinetoterapia
Nefiind încă exploatat la maxim, mediul acvatic prezintă un potențial ridicat pentru recuperare și reeducare. Studiile de specialitate confirmă și susțin mediul acvatic datorită siguranței ridicate oferite programelor efectuate cât și datorită adaptabilității clinice.
Hidrokinetoterapia(HKT) nu reprezintă doar transpunerea programelor de gimnastică medicală sau kinetoterapie din mediul uscat în mediul acvatic. La nivelul acesteia se realizează o solicitare articulară cu rol de asuplizare vizând în plan secundar efectul muscular. Vasile L. consideră HKT ca fiind un ansamblu de tehnici pasive și active în scop de reeducare, realizate în imersie. Atunci când este asociată cu apa caldă, aceasta devine hidrotermokinetoterapie(HKTT). KKTT prezintă ca și rezultat al alternării terapiei cu apă rece și caldă, termoterapia. Aplicarea pe o perioadă scurtă de timp a procedurilor cu temperaturi mari 38-400C sau a celor reci cu 180C au impact asupra sistemului nervos central. Temperaturile mari crează căldura necesară reducerii senzațiilor dureroase devenind calmant și miorelaxant pentru perioadele acute. Apa rece în schimb, împiedică realizarea unei tensiuni musculare maxime, scăzând viteza de reacție și precizia, devenind o componentă anestezică. Alternarea diferitelor temperaturi ale apei optimizează procesul de termoreglare al organismului. Acesta are în componența sa termoreglarea chimică realizată prin modificarea activității bazale a ficatului și a musculaturii scheletice și termoreglarea fizică reprezentată de termoliză, transferul de căldură și termoconducția.
Înotul terapeutic face parte din HKT și asigură o întreținere funcțională pe termen lung a organismului având indicații ample în scop terapeutic în aproape toate capitolele de patologie precum și în scop profilactic putând fi tratate afecțiuni ale aparatelor locomotor, cardiovascular și respirator.
Programele acvatice adaptate specifice HKT se organizează diferit în comparație cu înotul terapeutic.
Particularitățile programelor acvatice adaptate specifice HKT sunt după cum urmează:
Cunoașterea tehnicii înotului nu este obligatorie pentru participanți, imersiile parțiale sau totale pentru care se participă la ședință fiind asistate de terapeut sau echipamente specializate în acest sens;
Programele sunt compuse din mișcări simple concepute în funcție de afecțiunile și nevoile pacienților;
Bazinul are dimensiuni reduse cu apă mai puțin adâncă avânt în dotare sparge-val, bare și scripeți de susținere în vederea realizării programelor adaptate;
Ședințele sunt mai puțin dinamice și se desfășoară în bazine cu apă încălzită la 30-320C amenajate special;
La baza programelor se află execuții statice care pot impune ca și obiective reeducarea mersului realizându-se cu ajutorul deplasării subiecților prin apă;
Materialele utilizate pot fi mijloace de suspendare și susținere fixe sau mobile, aparate special concepute în direcția recuperării diferitelor afecțiuni.
Pacienții beneficiază de o atenție sporită și permanentă a terapeutului.
Beneficiile HKT:
Impactul asupra sistemului osteo-articular este minim ușurând mișcările și oferind posibilitatea mobilizării articulare chiar și în situația unei forțe musculare reduse;
Forța și rezistența musculară se ameliorează rapid;
Durerile din perioadele acute în urma unor accidente, intervenții chirurgicale, etc., se diminuează;
Prin programele sale se pot trata și recupera o arie largă de afecțiuni și deficiențe realizându-se recuperarea atât fizic cît și psihic;
Mișcările deficitare sunt facilitate crescând în același timp și capacitatea de relaxare;
Este o metodă adjuvantă în cazul reeducării mersului sau a recăpătării poziției de ortostatism în urma accidentelor sau a imobilizărilor de lungă durată;
Factorii mecanici, termici și chimici au un impact major asupra întregului organism.
Printre particularitățile înotului terapeutic se regăsesc:
Cunoașterea tehnicilor de bază ale înotului( plutire, alunecare, respirația acvatică) este necesară;
Programele se desfășoară în bazin olimpic sau semiolimpic în apă mai adâncă dar nu mai mare de 180cm și cu temperaturi mai scăzute(26-270C);
Programul acvatic este format din efectuarea de distanțe realizate cu înotul procedeelor specifice sau exerciții derivate din acestea adaptate pentru facilitarea motrică nefiind necesară o anumită tehnică;
Particularitățile efortului (intensitate, volum,etc.) pot fi stabilite de către participant acesta putând utiliza toate accesoriile folosite și în înotul de performanță(palmare, centuri, labe, etc.);
Pot fi utilizate săriturile și întoarcerile pentru a facilita înotul pe o durată mai mare de timp, în cazul celor care stăpânesc bine elementele tehnice.
Beneficiile înotului terapeutic:
Beneficiile înotului terapeutic se întrepătrund cu cele ale înotului sportiv(capitolul 4.2) . La acestea putem adăuga câteva dintre cele mai importante beneficii aduse de înotul terapeutic, precum:
Reeducarea neuromotorie, posturală și osteoarticulară prin programe adaptate pentru nevoile fiecărui pacient;
Ajută în combaterea obezității;
Este indicat a fi folosit în cazul deficiențelor vizuale și auditive dar și în cazul tulburărilor psihomotrice;
Tratează problemele apărute la nivel muscular, cardio-vascular, respirator( insuficiențe respiratorii, etc.) sau la nivelul SNC( se poate utiliza în cazul nevrozelor astenice);
Poate trata afecțiunile articulare, degenerative și reumatice;
Se poate practica pe toată durata vieții utilizând exerciții specifice în scop profilactic;
Se poate efectua și după încheierea aplicării unui program de recuperare, reeducare ținând cont de recomandările terapeutului.
Efectele înotului terapeutic cât și HKT vizează latura morfogenetică(oase, articulații,mușchi), latura funcțională( aparat respirator, aparat cardio-vascular), latura psihică și cea socială, cât și latura educativă.
Ședințele, din punct de vedere al efortului, vor solicita minim la început, urmând ca în timp, după o adaptare a participantui la efort aceasta putând deveni mai complexă și cu durată din ce în ce mai mare. Se poate ajunge la o durată de timp de la 30 de minute la 60-90 de minute. În situațiile în care se dorește o eficientizare și mai mare a programului atunci se poate crește intensitatea efortului.
Dintre contraindicațiile înotului terapeutic și hidrokinetoterapiei specificăm următoarele: reumatismele și afecțiunile articulare în stare acută, alergia la substanțele utilizate în scopul menținerii unei calități optime a apei, conjuctivită virală, boli cardiovasculare grave, ulcere varicoase, incontinență urinară, infecții O.R.L, ulcer peptic sau duodenal.
4.7.1 Tehnici utilizate în HKT
Pe lângă înotul terapeutic care utilizează exerciții derivate din tehnica de bază a procedeelor de înot și utilizarea procedeelor propriu-zis, HKT folosește foarte multe din mijloacele kinetologiei beneficiind în plus de aportul pe care îl aduce apa asupra organismului.
Mijlocul cel mai eficient împrumutat din kinetoterapie și aplicat în HKT este exercițiul fizic cu toate aplicațiile acestuia după cum urmează:
Exerciții fizice active care au la bază contracțiile musculare voluntare repetate realizate fie cu deplasarea segmentelor articulare devenind exerciții dinamice, fie fără deplasarea acestora devenind exerciții statice.
Exercițiile fizice dinamice pot realiza mișcarea activ asistat, activ liber sau activ cu rezistență având la bază contracția izotonică alternând contracțiile dinamice cu cele statice. În timpul execuției lungimea fibrei musculare se modifică, în timp ce tensiunea musculară rămâne constantă.
Exercițiile fizice statice au la bază contracțiile izometrice realizate fără deplasarea segmentelor păstrând constantă lungimea fibrei musculare ajungând cu tensiunea musculară la valori maxime. Acestea au loc în condițiile în care mușchiul opune rezistență unei forțe egale cu forța sa maximă sau mai mare.
Exercițiile fizice pasive realizate fără contracții musculare voluntare, forțe externe lucrând în direcția mobilizării segmentelor articulare. Acestea pot fi pasive pur asistate, autopasive, realizate cu scripeți sau prin tracțiuni(mecanoterapia),prin mobilizări forțate sau pasivo-active. În mediul acvatic se pot utiliza mișcările(mobilizările) pasive pur asistate, autopasive și cele pasivo-active.
Mobilizarea pasivă pur asistată în care kinetoterapeutul conduce toată mișcare, fiind considerată cea mai precisă formă a mobilizării pasive.
Mobilizarea autopasivă în care pacientul execută singur mișcarea cu ajutorul unei părți a corpului, cu ajutorul unor circuite sau scripeți sau prin sprijin corector.
Mobilizarea pasivo-activă se folosesc în situația în care mușchiul are o forță musculară mică care nu reușesc să învingă nici inerția membrului activat în mișcare. Se realizează pe parcursul a două faze: pasivă atunci când este stimulată mișcarea antagoniștilor de către kinetoterapeut și activă atunci când mișcarea este stimulată de stretch-reflex fiind executată de pacient.
Pe lângă utilizarea exercițiului fizic sub formele descrise mai sus, posturile reprezintă un doilea mijloc optim pentru realizarea obiectivelor HKT.
Cordun M. definește posturile ca fiind “poziționări ale întregului corp sau ale unor părți ale acestuia, impuse sau menținute voluntar, pentru un anumit timp, în scop profilactic sau terapeutic”. Efectele sunt profilactice și curative vizând tegumentul, aparatul locomotor și organele interne. Cele care au efect asupra sistemului locomotor pot fi realizate manual(de către kinetoterapeut), autocorectiv( cu ajutorul greutății corpului sau a propriului segment de membru) sau instrumental.
Se pot adăuga tuturor acestora și tehnicile de facilitare neuromusculară Kabat, precum și contracțiile repetate, inversiunea lentă și contracție-relaxare.
Pentru a completa mijloacele folosite în programele adaptate, enumerăm în cele ce urmează materialele utilizate în direcție adjuvantă pentru realizarea obiectivelor propuse. Trebuie specificat faptul că acestea sunt alese și utilizate în funcție de obiective, scop, stare de sănătate, capacitate de mișcare, etc.
Gantere, baghete și săculeți acvatici(confecționate dintr-un material de burete special pentru acest mediu) (Figura );
Figura
Gantere cu greutate variată între 0,5 kg – 5 kg (Figura );
Figura
Foam roller (Figura ) ;
Figura
Bandă elastică 1,5m cu rezistențe diferite (Figura );
Figura
Bandă circulară cu trei tipuri de rezistență(mică, medie, mare)(Figura );
Figura
Extensor cu rezistențe diferite(Figura );
Figura
Minge de diferite geutăți (Figura );
Figura
Plută, labe de înot, palmare (Figura );
Figura
Tricou – pentru a se putea realiza imersia sau secvențe din înotul terapeutic cu rezistență (Figura ).
Figura
Activitățile acvatice prezintă un potențial uriaș în direcția creșterii calității vieții acestei populații. Este nevoie însă de dovezi suplimentare pentru a arăta contribuțiile aduse de mediul acvatic, implicit de programele acvatice fie că ne adresăm înotului terapeutic fie că discutăm despre HKT sau alte activități acvatice.
În funcție de obiectivele propuse, aceste activități se pot desfășura în :
Căzi care de obicei sunt în formă de treflă pentru a putea permite kinetoterapeutului să aibă acces în cazul mobilizărilor, la toate articulațiile pacientului;
Bazine care sunt folosite în scopul reeducării mersului cu adâncimea apei nu mai mare de 130cm. Acestea au în alcătuire, trepte de acces, bare metalice și multe alte adaptări concepute în ideea de a ușura munca atât a pacientului cât și a kinetoterapeutului;
Piscine care sunt ca dimensiuni mai mari decât bazinele și se orientează în principal către înotul terapeutic.
Activitățile acvatice “utilizează în mod creativ rezistența apei și flotabilitatea pentru a practica o activitate cu impact redus, ce combină divertismentul cu eficiența” fiind potrivită pentru toate vârstele și nivelele de pregătire.
Înainte de începerea oricărui program, participanții vor fi evaluați pentru a se stabili obiectivele împreună cu terapeutul, urmând ca apoi să fie evaluat periodic în timpul aplicării programului și la sfârșitul programului. Aceștia vor fi supuși unor eforturi cu diferite durate și grade de complexitate biomecanică (ex: deplasarea pe diferite distanțe sau într-un anumit timp, executarea unor procedee sau a unor mișcări sau exerciții specifice) .
Evaluările vor fi anexate fișei personale a fiecărui subiect urmând a se ține o evidență concretă cu progresul acestuia. Fișa personală va cuprinde pe lângă adeverința de la medicul de familie obligatorie și detaliile legate de structurile motrice ale pacientului(diagnostic medical, vârstă, sex, stare generală, stare psihică, nivelul capacității fizice, evaluare cântar medical, posibile complicații în cazul efectuării unui program fizic, etc.) cât și detaliile programului(durata imersiei, durata exercițiului, număr de repetări efectuate, dozarea, gradul de dificultate al elementelor, momentele creșterii gradului de dificultate, precum și obiectivele stabilite).
Pentru o bună desfășurare a activităților acvatice este recomandat să se urmeze pașii după cum urmează:
După efectuarea dușului, intrarea în bazin se va face în funcție de starea subiectului și de nivelul acestuia( dacă este apt și acomodat cu mediul acvatic va intra singur, utilizând căile de acces ale bazinului ; în cazul în care subiectul este imobilizat acesta va fi ajutat de către kinetoterapeut asemenea cazului în care subiectul este imobil și necesită o mai mare atenție a specialistului);
Intrarea în apă se va face progresiv pentru ca subiectul să se acomodeze cu temperatura apei urmând ca apoi să se urmărească adaptarea acestuia cu apa;
Acomodarea cu mediul acvatic se poate face utilizând forme diferite de exerciții în scopul învățării elementelor tehnice de bază ale înotului- plutire, alunecare, respirația acvatică, fie urmărind dezvoltarea aptitudinilor precum prinderea apei sau perceperea rezistenței apei).
În momentul în care procesul de acomodare cu apa s-a realizat atunci se poate începe în condiții optime orice fel de activitate acvatică.
4.8 Mediul acvatic și osteogeneza imperfectă
Mediul acvatic este cel mai recomandat în programele de activitate fizică, de reeducare sau recuperare atunci când este vorba de persoane diagnosticate cu OI. Este un mediu ideal datorită particularităților apei , ținând cont de ceea ce implică boala Lobstein ca și particularități, riscul producerii fracturilor fiind foarte scăzut în cazul în care programul este realizat sub îndrumarea unui terapeut.
Mai mult decât atât, pentru faptul că persoanele în cauză prezintă la nivelul membrelor inferioare tije telescopice aplicate chirurgical cu scopul de a susține greutatea corpului și a evita producerea fracturilor la nivelul acestora, mediul acvatic este singurul care permite o desfășurare a unei activități fizice cu riscuri minime. Recomandarea specialiștilor este și aceea de a utiliza flotoarele în scopul obținerii unor rezultate optime în cadrul procesului de recuperare. Persoanele în cauză necesită o activitate fizică permanentă cu riscuri minime, acest lucru fiind recomandat de mediul acvatic.
Implicând toate sistemele organismului uman , înotul terapeutic, HKT și activitățile acvatice sunt activitățile cel mai mult recomandate de către cercetările internaționale în procesul de recuperare sau îmbunătățire a calității vieții persoanelor cu OI.
Înotul terapeutic, este cel mai sigur mijloc în realizarea creșterii mobilității articulare, forței musculare și rezistenței, toate acestea fiind vitale pentru cei în cauză.
4.8.1 Recomandări de activități și jocuri acvatice pentru persoanele diagnosticate cu OI
Pe lângă tehnicile aplicate în HKT și înotul terapeutic recomandăm persoanelor cu OI să utilizeze ca metode adjuvante în procesul de recuperare sau pregătire următoarele:
Alergarea în apă adâncă sau aqua running(Figura )
Se poate folosi în procesul de recuperare dar și în procesul de dezvoltare al capacității de efort și mișcare.
Figura
Această metodă se aplică cu participantul purtând o vestă sau o centură în jurul brâului pentru a executa alergarea cu capul afară din apă menținut în poziție neutră. Deoarece nu există nici un contact cu fundul bazinului impactul este inexistent. Pentru că există riscuri de accidentări pe parcursul activității, este recomandat să se integreze într-un program acvatic și să fie executată sub monitorizarea atentă a unei persoane de specialitate. Aqua running se poate executa fie într-un loc fix fie din deplasare prin apa care să fie undeva la nivelul umerilor. Corpul trebuie să fie la verticală ușor aplecat spre înainte, menținând coloana în poziție neutră și capul cu privirea înainte și gura afară din apă. Brațele și picioarele execută identic mișcarea de alergare de pe uscat. În comparație cu alergarea pe uscat(nerecomandată persoanelor cu OI), alergarea în apă solicită mai mult partea superioară a corpului existând rezistența apei și mai puțin dar și fără riscuri pentru partea inferioară.
Executând o tehnică cât mai curată și apropiată de cea ideală de pe uscat, se poate obține un răspuns fiziologic mai bun legat de ritmul cardiac și capacitatea respiratorie. Studiile arată că în urma unui efort sensibil mai mic (80-95%) din pulsul maxim și 83-89% din consumul maxim de oxigen există un răspuns suficient pentru ca antrenamentul să aibă efect.
Intensitatea în timpul alergării în apă adâncă se poate evalua sub trei forme:
Prin monitorizarea frecvenței cardiace, metodă folosită în alergările lungi;
Prin tipul de efort, metodă de evaluare în timpul antrenamentelor cu intervale;
Prin impunerea unei cadențe, folosită de asemenea în antrenamentul cu intervale.
În cazul persoanelor cu OI recomandăm utilizarea alergărilor lungi în activitățile fizice acvatice realizate în zona cu intensitate mică (60-80% din frecvența cardiacă maximă).
Bicicleta acvatică adaptată(Figura )
Figura
Scopul folosirii acesteia urmărește la fel ca și în cazul alergării în apă, dezvoltarea capacității de efort și mișcare a persoanelor cu boala Lobstein. Este recomandat ca utilizatorul să stea în imersie pănă la nivelul pieptului în poziția așezat pe bicicletă. Rezistența bicicletei se poate regla în funcție de necesitate în funcție de activitate și tipul antrenamentului.
Antrenamentele se pot încadra în funcție de frecvența cardiacă într-una dintre cele trei zone descrise de S. Cottreau(2003):
Intensitate mică (50-70% din frecvența cardiacă de rezervă și 60-80% din frecvența cardiacă maximă) – 80 % din antrenamentul total săptămânal;
Intensitate moderată (70-85% din frecvența cardiacă de rezervă și 80-90% din frecvența cardiacă maximă – se mai numește și zona de rezistență ușoară fiind o zona de antrenament pentru sportivi) – 15% din antrenamentul total săptămânal;
Intensitate maximă (85-95% din frecvența cardiacă de rezervă și 90-95% din frecvența cardiacă maximă – se mai numește și zona de rezistență dură care începe la pragul anaerob) – maxim 5% din antrenamentul total săptămânal.
În cazul persoanelor cu OI recomandăm utilizarea ei în zonele de intensitate mică și moderată pentru a evita accidentele de orice natură, activitatea desfășurându-se în condiții de cât mai mare siguranță. Efortul trebuie ținut sub observație prin monitorizarea frecvenței cardiace permanente.
Frecvența cardiacă se poate monitoriza cu ajutorul unui monitor de puls sau folosind una dintre formulele de calcul ale acesteia:
Formula lui Astrand(1954)
FC max = 220 – vârsta(+/- 10 bătăi/min) – este recomandată de unii fiziologi să fie aplicată bărbaților;
FC max = 226 – vârsta(+/- 10 bătăi/min) – aplicată femeilor;
Formula lui Roberts&Lanwher(2002)
FC max = 208,754 – (0,734 x vârsta) – este una dintre cele mai fiabile formule;
Formula lui Miller (care ia în considerare particularități precum sportul practicat sau nivel de antrenament)
FC max = 217 – (0,85 x vârsta) .
În același timp cu monitorizarea frecvenței cardiace, terapeutul trebuie să urmărească execuția elementelor tehnice.
Grupele musculare angrenate în activitatea de pe bicicleta acvatică adaptată
Asemenea înotului precum și oricărei alte activități sportive, invariabil există grupe musculare solicitate mai mult și altele mai puțin.
În situația de față, mușchii solicitați cel mai mult în timpul pedalării sunt : pe faza de împingere se contractă cvadricepsul, gluteul și gastrocnemienii, pe faza de ridicare iliopsoasul, bicepsul femural și tibialul anterior. Înclinarea bicicletei activează toată musculatura trunchiului cât și a brațelor.
Pentru că sunt foarte puțin utilizați în mișcare, tricepsul brahial, pectoralii, trapezul , romboizii și drepții abdominali se recomandă efectuarea unui program de tonifiere.
Pentru cvadriceps, iliopsoas, gluteu, biceps femural, tibialul anterior sunt recomandate exercițiile de streching, deoarece în urma solicitării acestea se contractă.
Acțiunea de înclinare a bicicletei în timpul pedalatului activează pe lângă mușchii flexori ai pumnului, mușchiul biceps brahial, mușchiul triceps brahial și mușchii stabilizatori ai trunchiului(m. transvers abdominal, m. oblic intern și extern, m. drept abdominal, m. erector spinal).
Jocuri acvatice utilitar-aplicative
Jocurile acvatice se adaptează pentru posibilitățile copiilor cu boala Lobstein evitând mișcările care pot implica accidente ( recomandat de evitat mișcările bruște, intensitatea cu care se desfășoară jocurile trebuie să fie mediu cu accent pe elementele tehnice). Acestea se pot desfășura împreună cu alți copii cu sau fără deficiențe.
Culesul nuferilor (Figura ):
Figura
Obiective instructive: dezvoltarea îndemânării, tehnicii de înot și spiritului de competiție.
Materiale necesare: obiecte plutitoare (25-30 buc) și coșuri din material plastic( acestea pot fi și improvizate din baghete de burete).
Descrierea jocului: pe mal se așează două coșuri din material plastic sau două cercuri.
Copii împărțiți în două echipe egale se află la marginea bazinului cu spatele la spațiul de joc, în colac sau fără. Profesorul indică fiecărei echipe coșul sau cercul unde urmează a fi depuși nuferii culeși. După aceea se aruncă în apă obiectele plutitoare. La semnal, copiii pleacă din apă și trec la culesul nuferilor. Jocul se termină când ultimul nufăr a fost depus în coș sau cerc. Câștigă echipa care a cules cei mai mulți nuferi.
Reguli: primul care ajunge și atinge obiectul, se consideră și culegătorul respectivului obiect. Un obiect scăpat din mână se consideră a celui care l-a cules prima oară. Fiecare jucător poate culege mai multe obiecte. Accentul se pune pe deplasarea prin apă ( mișcarea brațelor și a picioarelor din colac la o intensitate moderată).
Variante: coșurile pot fi așezate în apă pe plute, la distanță de 10 m unul de celălalt. În timpul aruncării obiectelor în apă copii vor sta cu spatele la zona de joc, pentru a nu vedea unde vor fi aruncate acestea. În cazul folosirii mingiilor de mai multe culori, punctajul se poate acorda diferit în funcție de culorile mingiilor ( exemplu: albastru – 1 punct, galben – 2 puncte, roșu – 2 puncte ).
Pescuitorii de scoici (Figura )
Figura
Obiective instructive: învățarea scufundării și tehnicii de înot pe sub apă.
Materiale necesare: obiecte neplutitoare de dimensiuni mici.
Descrierea jocului: se delimitează o suprafață de joc de maxim 10 m. Participanții sunt împățiți în două echipe. Cele două echipe, formate din câte 6-8 jucărori fiecare, se aliniază la peretele bazinului sau marginea bazinului. Profesorul arată copiilor obiectele neplutitoare, pe care apoi le aruncă în apă. Pe mal sunt pregătite coșurile sau cercurile desenate, sau pe apă plutele, fiecare echipă având repartizat câte un coș sau o plută. Pentru începători apa va fi suficient de mare, în așa fel încât culesul scoicilor să se facă prin scufundarea capului din aplecat fără să se piardă contactul tălpilor cu fundul apei. La semnalul profesorului se va trece la culesul scoicilor și la depunerea lor în locurile indicate.
Reguli: obiectele se scoate prin scufundare, nu cu ajutorul degetelor de la picioare. Fiecare jucător poate culege un număr nelimitat de obiecte.
Indicații metodice: obiectele se aruncă atunci când participanții sunt cu spatele la locul de joacă.
Ferește-te de minge (Figura )
Figura
Obiective instructive: dezvoltarea vitezei de execuție.
Materiale necesare: mingi și colaci.
Descrierea jocului: participă două echipe formate din 4-5 jucători. Suprafața terenului de joc este de aproximativ 6 cm, împărțită în două părți printr-un culoar. Echipele se așează față în față, în cele două zone. Apoi instructorul va arunca 4-5 mini sau colaci în fiecare din prafețele de joc. La semnal, jucătorii încep să arunce obiectele plutitoare în terenul advers, în așa fel încât la un moment dat în suprafață proprie să nu mai rămână decât jucătorii. Câștigă echipa care nu mai are nici un obiect în terenul propriu.
Reguli: nu este permisă aruncarea obiectelor în afara zonei de joc. Oprirea jocului trebuie făcută imediat în momentul când s-a fluierat. Nu este permisă folosirea unui jucător din echipa adversă drept țintă.
Cine găsește mai repede (Figura )
Figura
Obiective instructive: dezvoltarea orientării în spațiu, dezvoltarea simțului apei.
Materiale necesare: eșarfe netransparente, mingi, plutitoare de culoar, 2 coșuri din material sau două plute.
Descrierea jocului: jucătorii sunt împărțiți în două echipe egale ca număr, formate din 5-6 jucători. Jocul constă în a culege cât mai multe mingi sau plutitoare de pe apă de către participanți, aceștia fiind legați la ochi. Se așează câte un coș sau câte o plută pe de-o parte și de alta a zonei de joc (10-10m), zonă în care vor fi aruncate obiectele plutitoare. Coșurile vor fi supravegheate de către un reprezentant al fiecăriei echipe. Fiecare echipă se aliniază în dreptul coșului propriu. Terapeutul explică jocul, apoi aruncă obiectele pe apă, în timp ce echipele vor fi legate la ochi, în afară de supraveghetorii plutelor- coșurilor. La semnal începe culesul. Căpitanii pot da indicații verbale membrilor echipei lor, în scopul de a-i ajuta în găsirea și depunerea obiectelor în coș. Fiecare jucător caută să culeagă cât mai multe mingi și să le depună în coșul propriu. Odată culeasă ultima minge se fluieră sfârșitul jocului. Câștigă echipa cu cel mai mare număr de mingi culese.
Reguli: nu este permisă scoaterea eșarfei în timpul jocului, în cazul în care aceasta se desface jucătorul respectiv va fi eliminat din joc.
Capitolul 5 – Sportul adaptat și implicațiile acestuia în activitatea fizică a copiilor cu deficiențe
În spatele cuvântului “sport” se regăsește o istorie lungă, originea acestui cuvânt provenind din limba latină – deportare, care printre sensurile de bază înseamnă – a ieși afară din poartă, interpretat însemnând a ieși în afara orașului pentru a realiza activități sportive.
În literatura de specialitate, însemnătatea acestui termen este foarte controversat. Apariția acestui termen coincide cu educația fizică din școlile engleze apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acesta reprezintă educația bazată pe întrecere și competiție fiind punctual forte al teoriei lui Thomas Arnold. Sportul reprezintă formatorul unui corp cât și al unui caracter sănătos.
Sportul este un fenomen social care pe zi ce trece ia o din ce în ce mai mare amploare datorită creșterii numărului de oameni care îl practică.
Sportul se mai poate defini și ca un ansamblu de acțiuni motrice specifice pe ramuri de sport, care se desfășoară într-un cadru independent sau organizat având ca scop dezvoltarea posibilităților morfo-funcționale și psihice, concretizate în competiții printr-un record sau depășirea unui concurent. Acesta se clasifică în sportul pentru toți cu obiectiv de a menține o condiție fizică optimă, sportul de performanță și înaltă performanță cu obiectiv pricipal de a crește cât și de a maximiza performanța și sportul adaptat cu obiectiv de a îmbunătății capacitatea de performanță cât și structurile corporale. Caracteristica principală a acestora este competiția.
“Matveev(1982) afirmă că sportul, în sens restrâns, este reprezentat de activitatea competițională, iar Singer(1982) consideră competiția ca fiind esența sportului“.
Activitățile realizate în direcția sportul pentru toți se adresează unui număr mare de participanți cu scopul de ai motiva și stimula pe aceștia. Rezultatul realizat cât și obținerea victoriei reprezintă factorii secundari.
În sportul de performanță, accentul se pune mai mult pe competiție. Acesta implică și o selecție anterioară cu scopul de a selecta pe cei mai talentați și pregătiți sportivi pentru a participa mai departe la procesul de antrenament sau competiții. Competiția sportivă, prin caracteristicile sale, are rol stimulativ al capacității de performanță, reprezentând rezultatul unei întregi perioade de pregătire anterioară.
Sportul adaptat se referă la modalitățile și mijloacele specifice utilizate de către instituțiile și persoanele specializate, în scopul practicabilității sportului de către persoanele cu diferite deficiențe. Termenul de “adaptare” constă în crearea și optimizarea condițiilor sportive pentru persoanele cu dizabilități.
Acesta mai poate fi definit și ca fiind “o ramură a sportului care utilizează structuri motrice, reguli specifice, condiții matriale și organizatorice modificate și adaptate cerințelor proprii diferitelor tipuri de deficiențe(nevoi speciale)”.
Activitățile fizice adaptate constituie programe special concepute formate din activități, jocuri sau sporturi care să se plieze pe capacitățile, limitele și interesele persoanelor cu dizabilități care nu reușesc să se implice în siguranță sau cu succes în cadrul programelor cu activități normale.
Considerăm că sportul adaptat oferă o gamă variată de activități prin care individul are șansa să își demonstreze limitele, să își dezvolte potențialul, să își modifice tonusul psihic, să treacă dincolo de barielele sociale, demonstrând performanțe greu de imaginat și de obținut de către persoanele fără dizabilități.
În ultimii ani, sportul adaptat și educația fizică, au creat o filozofie aparte care este redată de un sistem de valori cu un mare impact asupra individului și societății și care conturează determinant persoana cu nevoi speciale. Prin intermediul acestuia și a procesului instruirii repetate se dezvoltă la persoanele cu dizabilități atât concurența cât și spiritul de echipă, dezvoltând în paralel o serie de calități motrice. Acestea se dobândesc prin diferitele ramuri de sport adaptate în funcție de deficiențele existente.
La baza acestor activități adaptate precum și în toate celelalte activități fizice se regăsește exercițiul fizic. Acesta este un necesar al omului pentru toată perioada vieții reprezentând un bun general indiferent de naționalitate, culoarea pielii, limbă vorbită, sex sau locul nașterii. Originea sa provine din actul motric general al omului realizat pentru ca acesta să aibă o relație firească cu mediul.
Exercițiul reprezintă un act sau o acțiune motrică de complexitate diferită care acționează prin intermediul sistemului osos, sistemului articular și celui muscular. În același timp, conform cercetărilor, acesta stimulează funcțiile creierului și anume funcțiile cognitive dar și capacitățile mentale și ajută la prevenirea reducerii de memorie în cazul persoanelor de vârstă înaintată.
Așadar exercițiile fizice crează activitățile adaptate precum și toate celelalte activități fizice regulate, care promovează printre copii și nu numai, sănătatea și nivelul ridicat de fitness. În comparație cu cei inactivi, persoanele care utilizează regulat exercițiul fizic, au un nivel mai ridicat al tututror sistemelor organismului uman.
În zilele noastre există programe de exerciții adaptate pentru toate categoriile de oameni în funcție de vârstă, sex, deficiențe sportul de performață practicat dar și în funcție de obiectivele fixate de aceștia după cum urmează aceste următoare exemple: pregătire generală sau pregătire specifică, prentru întreținere sau asistență terapeutică, combaterea obezității sau scăderea tensiunii arteriale șamd. Programele de exerciții urmăresc o conștientizare a corpului prin controlul mișcării, progresiv obținând o creștere a calității mișcării în același timp formând și o motivație permanentă.
Activitățile motrice sunt direct influențate în cea mai mare măsură de exercițiul fizic acesta determinând orice progres în direcția perfecționării motricității generale sau a proceselor de dezvoltare fizică. Trebuie știut și faptul că nu orice mișcare sau acțiune motrică poate fi considerată exercițiu fizic.Un exemplu cunoscut este înotul, care devine un exercițiu atunci când este practicat după reguli precise, modalități raționale de execuție, o dozare anume a efortului, etc.
5.1 Clasificare
Sportul adaptat prezintă două mari direcții:
1. Sportul adaptat în scop terapeutic folosit pentru recuperarea capacitații motrice sau pshihologice, neavând caracter competițional .Astfel, terapia prin mișcare reprezintă ansamblul conceptual de probleme în relație cu mișcarea din kinetoterapie și educația fizică și sport.Este foarte important a identifica și modifica, în funcție de necesitați, sporturile la care persoanele cu handicap senzorial sau ortopedic pot participa.
Persoanelele specializate care lucrează cu persoanele cu dizabilități necesită utilizarea instrumentelor de evaluare în direcția medicală, psihologică, pedagogică și socială pentru a putea ajusta exercițiile și activitățile fizice la condiția și posibilitățile individului.
2. Sportul adaptat de performanța care reprezintă activitatea concretizată prin practicarea diferitelor ramuri de sport de către persoanele cu aceleași deficiențe în cadrul unor întreceri..A fost pentru realizarea acetui lucru de adaptări și chiar modificări profunde în structurile jocurilor, în echipamentele folosite, în facilități, dând astfel posibilitatea de a participa la competiție tuturor categoriilor de persoane cu dizabilitați. S-au operat schimbări în cadrul regulamentelor mai multor ramuri sportive (înot,fotbal, tenis de câmp, volei, schi, baschet, probe din atletism etc.) pentru ca atât persoane cu deficiențe locomotorii, cât si cu deficiențe de auz , de vedere etc. să poată participa la întreceri sportive.
Când facem referire la sportul adaptat de performanță competiția reprezintă finalitatea întregului process. Amploarea competițiilor sporturilor adaptate este determinate de implicarea din ce în ce mai mare a federațiilor naționale și international ale diferitelor sporturi, a sportivilor, antrenorilor, organizatorilor, cluburilor, cât și a comitetelor international, mass-media, sponsori și guverne. Aceasta se poate organiza în funcție de pregătirea participanților și de clasificarea lor sportivă. În această direcție există clasificări sportive convenite internațional, conform tipului de handicap și în concordanță cu regulamentele ramurii sportive respective.
Clasificare sportivă se face în funcție de: vârstă, sex, topografia handicapului, funcționalitatea mușchilor, aptitudinile de practicare a sporturilor, înclinații individuale, nivelul de practicare al sportului respectiv și contraindicațiile medicului și ale fiecărui sport. Aceasta poate fi permanent sau poate deveni permanent după o anumită perioadă de timp realizându-se în conformitate cu regulamentul propriu al fiecărei ramuri de sport în parte.
Persoanele specializate pentru a clasifica sportivii cu deficiențe se denumesc clasificatori. Aceștia alcătuiesc o comisie formată din medici, antrenori, kinetoterapeuți sau profesori de educație fizică specializați în activitatea sportive adaptată. La început clasificările s-au realizat în funcție de constatările și ideile din teren ale tehnicienilor, conducătorilor și medicilor urmând mai apoi să se facă în funcție de analiza funcțională, mai exact ținându-se cont de posibilitățile de mișcare ale sportivului evaluat.
Clasificarea, așadar, în momentul actual se face în funcție de două principia generale după cum urmează:
Bilanțul analitic (forța musculară, bilanțul articular prin măsurători de unghiuri, nivelul amputației, coordonarea, acuitatea vizuală și câmpul vizual);
Bilanțul funcțional( teste specifice fiecărei ramuri de sport în parte în care se notează prin cifre performanțele individuale și gesturile tehnice de pe teren).
România utilizează clasificare internatională în cazul sportivilor cu deficiențe mintale,de văz și auz. În cazul celor cu handicap motor ramurile powerlifting, tenis de masă și înot tot clasificarea internatională, în cazul atletismului folosindu-se o clasificare simpla utilizată și în cazul altor țări care se află la început de drum. Clasificarea simplă constă în doar două clase, în cărucior și în picioare.
Exemplul cel mai edificator în cazul tezei de față este reprezentat de clasificarea Comitetului Național Paralimpic din România a ramurii sportive natație/înot.
Înotul este singurul sport care combină amputația (pierderea membrelor), paralizia cerebrală (limitări de coordonare și mișcare), leziunile măduvei spinării (hipotrofie sau paralizie implicând orice combinație a membrelor) și alte dizabilități, ca nanismul (statură mică); restricții articulare majore, din diferite clase.
Clasele 1-10 – sunt destinate înotătorilor cu dizabilități fizice
Clasele 11-13 – sunt destinate înotătorilor cu deficiențe de vedere
Clasa 14 – este destinată înotătorilor cu dizabilități intelectuale
Prefixul S este pentru clasa destinată stilului liber, spate, fluture. Prefixul SB este pentru clasa destinată stilului bras. Prefixul SM este pentru clasa destinată stilului individual combinat. Clasele variază de la înotători cu cea mai redusă capacitate fizică (dizabilitate severă) (S1, SB1, SM1) la cei cu cea mai mare capacitate fizică (dizabilitate minimă) (S10, SB9, SM10). În toate clasele, înotătorii pot începe prin săritură sau în apă, în funcție de dizabilitatea lor. Acest factor este luat în considerare la clasificarea sportivilor.
TABELUL NR SI TITLUL SI SA FACI REFERIRE IN TEXT LA CONTINUTUL LUI
LA FEL TABEL NR….
Deficiențe de vedere – Înot
Deficiențe intelectuale – Înot
La nivel internațional, există numeroase federații, comitete și asociații care promovează sportul adaptat după cum urmează:
International Paralympic Committee (IPC);
Disabled Sports USA – numită inițial National Amputee Skiers Association, asociație special creată pentru persoanele cu deficiențe fizice;
International Association for Sport for Intelectual Dizabled (INAS-FID), asociație creată pentru persoanele cu deficiențe intelectuale;
SPORTS for Exceptional Athletes (S4EA), asociație creată pentru persoane cu dizabilități de dezvoltare; această organizație promovează participarea subiecților cu și fără dizabilități pentru facilitarea formării legăturior de prietenie prin sporturile comune practicate și prin activitățile recreaționale;
Minnesota Adapted Athletics Association asociație ce promovează sporturile precum fotbalul adaptat sau softbalul adaptat;
Intenational Stoke Mandeville Weelchair Sport Federation (ISMWSF);
International Sport Federation for Dizabled (I.S.O.D.);
Cerebral Palsy International Sports and Recreation (CP-ISRA);
International Wheelchair Basketball Federation (I.W.B.F.);
International Wheelchair Tennis Federation (I.W.T.F.);
International Blind Sports Association (I.B.S.A.);
World Organisation Volleyball for Dizabled (W.O.V.D.).
În România, instituțiile care se ocupă cu organizarea sportului adaptat sunt :
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului;
Federația Română Sportul pentru Persoanele cu Handicap;
Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap;
Asociațiile și cluburile sportive pentru persoane cu handicapuri diferite;
Fundațiile specializate (Special Olympics).
5.2 ObiectiveSPORTULUI ADAPTAT
Obiectivele sportului adaptat ca și sportul în general, făcând o asociere cu educația fizică, sunt asemănătoare, poate cu un impact mai puternic în cazul sportului adaptat deoarece vorbim despre persoanele cu nevoi speciale. În cazul acestora orice beneficiu adus de către sport este un pas foarte important pentru dezvoltarea și integrarea acestora. Acestea sunt repartizate în două categorii : generale și specifice. Obiectivele specifice realizate prin activități fizice adaptate sunt concepute în funcție de fiecare tip de deficient(deficiență auditivă, deficiență viziuală, etc.).
Printre obiectivele generale ale sportului adaptat găsim ca fiind cele mai reprezentative, următoarele:
menținerea sau îmbunătățirea unei stări optime de sănătate;
favorizarea dezvotării fizice armonioase cât și corectarea anumitor deficient fizice;
dezvoltarea capacității motrice generale educând calitățile motrice de bază și formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative și specific unor ramuri de sport;
formarea unui obicei de a practica sistematic, constant și independent exerciții fizice;
dezvoltarea personalității și a motivației;
dezvoltarea cât și menținerea unui tonus muscular optim;
prevenirea sau corectarea unor deficiențe posturale sau fizice;
prevenirea obezității;
prevenirea afecțiunilor cardiace;
dezvoltarea capacităților de efort și mișcare cu ajutorul dezvotării rezistenței musculare, a forței și mobilității;
dezvoltarea componentelor fitness-ului motor – echilibru, coordonare, viteză, agilitate, putere, timp de reactive;
formarea deprinderilor și priceperilor motrice de bază specifice unor ramuri sau probe sportive;
dezvoltarea lateralității;
dezvoltarea controlului corporal;
cunoașterea mai bună a propriei persoane cât și a mediului natural și social;
dezvoltarea inteligenței motrice cât și a creativității motrice;
dezvoltarea atenției și memoriei;
dezvoltarea capacității de anticipare și capacității intuitive;
înțelegerea beneficiilor activităților fizice în direcția îmbunătățirii calității vieții;
educare sentimentelor morale precum colaborarea, prietenia, fair-playul, respectul;
dezvoltarea spiritului de organizare, disciplină, curaj, perseverență;
dezvoltarea motivației personale;
dezvoltarea capacității de relaționare cu mediul fizic și social;
acceptarea propriei condiții;
integrarea socială.
În funcție de obiectivele stabilite, în sportul adaptat pot fi folosite următoarele tipuri de programe:
programe realizate în direcția corectării atitudinilor și deficiențelor fizice prin exerciții și activități specifice;
programe de dezvoltare care urmăresc îmbunătățirea capacității de mișcare, îmbunătățirea fitness-ului și integrarea socio-emoțională prin activități individualizate, create pe nevoile specifice;
programe de sport adaptat cu scopul de a participare la competiții; acestea sunt realizate prin activități sportive menite să maximizeze potențialul fiecărei persoane cu deficiențe.
5.3 Integrarea socialăREFERITOARE LA CE CUMVA INTEGRAREA SOCIALĂ PRIN SPORTUL ADAPTAT?
Dicționarul de psihologie definește integrarea ca fiind o “identificare intensă și activă într-un grup, în mentalitatea, activitățile specifice lucrative, distractive și aspirative ale acesteia”.
Integrarea socială reprezintă un proces de interacțiune dintre un individ sau grup și mediul social realizându-se trecerea de la o stare de izolare către apartenența la un grup social, professional sau educativ, bazat pe principiul normalizării.
Atunci când facem referire la integrare discutăm în aceeași măsură și despre:
integrarea fizică – înseamnă satisfacerea nevoilor de bază ale persoanelor cu nevoi special mai exact referindu-se la un spațiu de locuit, la organizarea claselor și a grupelor în școli obișnuite cât și la spatial material al acestora;
integrarea funcțională – reprezintă participarea într-o activitate comună de învățare precum și precum și utilizarea facilităților oferite de mediul social în vederea asigurării unui minim de confort(accesul în instituții publice, utilizarea trasportului în comun, etc.);
integrarea socială – reprezintă un proces de interacțiune dintre un individ sau grup și mediul social realizându-se trecerea de la o stare de izolare către apartenența la un grup social, professional sau educativ, bazat pe principiul normalizării;
integrarea personală – este legată de relațiile de interacțiune cu diverse persoane, în funcție de vârsta subiectului(pentru un copil ne referim la relațiile cu familia și prietenii, în cazul adulților la relațiile cu soțul/soția, copii etc.);
integrarea societală – asigurarea unor drepturi egale, persoana în cauză participând la viața și dinamica grupului social prin asumarea unui rol și dobândirea unui statut;
integrarea organizațională – reprezintă un sprijin al integrării prin structurile organizaționale.
5.3.1 Jocul de mișcare – mijloc utilizat în procesul de recuperare și sport adaptat
Întreaga istorie a omenirii evidențiază faptul că oamenii încă din cele mai vechi timpuri au utilizat jocul. Acesta a fost folosit în scopuri multiple printre cele mai importante fiind menținerea unei activități permanente care să solicite din punct de vedere psiho-motric participantul, dezvoltarea personală și divertismentul. În cadrul jocului, se reunesc așadar două mari categorii de valențe și anume: dezvoltarea capacității motrice și dezvoltarea personalității.
În cazul copiilor, jocul reprezintă o metodă ideală pentru exprimarea propriilor capacități. Prin acesta, copilul intră în contact cu mediul înconjurător, oamenii și obiectele din jurul său învâțând să se orienteze în timp și spațiu. Exploatând dorința naturală a copilului de a se mișca, jocul stă la baza procesului de formare și dezvoltare devenind o activitate serioasă în dobândirea realului conform unor reguli precise. Putem afirma faptul că jocul reprezintă o metodă de terapie pentru copii. Scopul acestuia este de a veni în ajutorul copiilor în direcția cunoașterii propriului comportament în ideea de al schimba dacă este nevoie.
În pocesul de recuperare al copiilor cu deficiențe, jocul reprezintă o metodă permanentă cu o structură care unifică răspunsul, modificare și stimulul. Acesta, prin câștigarea atenției copilului, este un mod optim de cunoaștere a realității. La început fiind folosit sub formă ludică, devine ulterior o sarcină care responsabilizează copilul, devenind în final o muncă într-un cadru optim pentru a realiza obiectivele dorite.
Pentru copiii cu nevoi speciale, jocul este esențial în integrarea socială a acestora, reprezentând cel mai accesibil mijloc de a interacționa cu ceilalți. Jocurile echipă, în rândul persoanelor cu nevoi speciale, reprezintă un mediu propice pentru a se implica afectiv, motric și cognitiv. Prin naivitatea și curiozitatea de care dau dovadă, copiii acceptă cu ușurință în cadrul jocurilor alți copii cu deficiențe fizice. Datorat faptului că aceștia au o gândire simplă și deschisă, copilul cu probleme se va simți foarte repede integrat. Condiția pentru ca acest lucru să aibă loc este ca între aceștia să se afle o persoană capabilă de a dirija întreaga activitate. Jocurile cu orientare psiho-motrică trebuie adaptate pentru aceștia în ideea de a obține rezultate cât mai bune în direcțiile urmărite.
Efectele jocurilor adaptate se întrepătrund cu acelea ale sportului adaptat vizând atât general cât și local individual înfluențând atât din punct de vedere fizic cât și psihic.
5.3.2Integrarea prin sport a persoanelor cu nevoi speciale
Procesul de modelare socială al omului prin sport este un proces care se desfășoară pe toată perioada vieții. Prin toate formele sale (sportul pentru toți, sportul de performanță și sportul adaptat) acesta este accesibil întregii societăți. La vârste mici sportul contribuie la socializarea copilului prin apartenența la diferite jocuri interpretând roluri diferite. În cazul persoanelor adulte favorizează interacțiunea cu societatea menținând sau restabilind contactul cu aceasta. Prin sport persoanele cu nevoi special reușesc să se autodepășească prin cunoaștere socială.
Efectele exercițiilor fizice asupra persoanelor cu deficiențe fac referire la următoarele trei niveluri:
nivelul interacțiunii sociale, prin beneficiile aduse în relațiile cu cei apropiați;
nivelul condiției fizice, prin ameliorarea factorilor biologici;
nivelul imaginii de sine, prin creșterea încrederii personale.
Influențele sportului asupra persoanelor cu dizabilități sunt următoarele:
reprezintă cel mai bun mod de integrare socială;
egalizează șansele la viață făcând posibilă o activitate socio-profesională normal;
educă respectul, înțelegerea și spiritual de fair-play;
reprezintă un mijloc foarte important al terapiei ocupaționale;
îmbunătățește și menține starea de sănătate;
conduce la formarea unei opinii corecte, reale despre persoanele cu dizabilități, necesară membrilor comunității pentru a-i înțelege și a-i accepta;
oferă posibilitatea stabilirii și menținerii unor relații inter-umane atât între persoanele cu problem cât și cu cei valizi.
5.4 Competițiile internaționale adaptate pesoanelor cu dizabilități
În direcția promovării sportului ca mijloc de integrare socială pentru persoanele cu nevoi speciale, în fiecare an, atât pe plan național cât și internațional se desfășoară numeroase competiții destinate acestora.
Competițiile organizate la nivel internațional pentru persoanele cu dizabilități sunt:
Deaflympics (dizabilități auditive);
Jocurile Paralimpice (dizabilități motorii și vizuale);
Special Olympics (dizabilități intelectuale)
Deaflympics
Deaflympics este un Comitet Olimpic Internațional care gazduiește o dată la patru ani edițiile sportive de elită pentru persoanele cu dizabilități auditive. Sporturile prezente în această competiție sunt organizate în două ediții, ediția de vară ce cuprinde 21 de sporturi la care se adaugă paracanoe și paratriatlon reprezentând sporturi noi și ediția de iarnă reprezentată de 5 sporturi. Gimnastica artistică, polo pe apă și scufundările au fost excluse din competiție.
Cele două categorii se împart în:
sporturile de iarnă ( schi alpin, schi fond, curling, hochei, snowboard);
sporturile de vară (atletism, natație, badminton, baschet, golf, handbal, judo, tenis de masă, tenis, volei,volei pe plajă, taekwondo, tir, lupte greco-romane, lupte libere,karate,mountain bike,orientare,ciclism,bowling,fotbal).
În 1924, Comitetul Internațional al Sporturilor pentru Persoane Surde ( le Comité International des Sports des Sourds, The International Committee of Sports for the Deaf), fondat de către francezul Eugène Rubens-Alcais și belgianul Antonie Dresse a organizat prima ediție a jocurilor dedicate persoanelor cu dizabilități auditive. La această primă ediție au participat un număr restrâins de doar 148 de sportive provenind din nouă țări europene. Franța, Belgia, Marea Britanie, Olanda, Ungaria, Italia, Polonia, România și Cehoslovacia, au fost primele națiuni participante. În prezent se enumeră 104 state membre ale CISS. Ceea ce diferențiază acest comitet de alte instituții este faptul că toți membrii ( inclusiv cei din comitetul executiv până la arbitrii ) sunt persoane hipoacuzice iar comunicarea se realizează prin limbajul semnelor. Din acest motiv, acest tip de dizabilitate nu se mai regăsește în cadrul jocurilor Paralimpice din anul 1983. Aceste jocuri s-au manifestat la început sub denumirea de Jocurile Internaționale Tăcute, ca mai apoi să devină Jocurile Mondiale Tăcute iar în cele din urmă în anul 2001 a fost adoptat și păstrat numele de Deaflympics. La ultima ediție de vară din anul 2013 ( ediția 22 a Jocurilor Deaflymics ) au participat 2711 sportivi din 83 de țări. Ediția de iarnă a fost înfințată în 1949 la Seefeld, Austria,unde au participat 33 de sportivi din 5 țări,. De-a lungul timpului numărul acestora a crescut considerabil. Astfel în anul 2015, la ultima ediție de iarnă ( ediția 18 din Khanty – Mansiysk / Magnitogorsk, Federația Rusă ) au fost înscriși 336 de sportivi din 27 de țări.
Jocurile Paralimpice
După cel de-al doilea război mondial a fost introdus sportul pentru persoane cu dizabilități în vederea monitorizării medicale și psihologice ale persoanelor afectate dar și pentru găsirea de noi metode pentru a minimalize consecințele datorate imobilițății acestora. Dr. Ludwig Guttman în anul 1944,la solicitarea guvernului britanic, a deschis un centru hospitalier la Stoke Mandeville Hospital pentru persoanele afectate.
Reprezentând o metodă de remediere și reabilitare pentru persoanele cu dizabilități, sportul a fost utilizat în scop recreational, următorul pas fiind organizarea de competiții. În anul 1948, paralel cu Jocurile Olimpice de la Londra, a avut loc prima competiție sportive paralimpică pentru sportivi în fotolii rulante. Această competiție s-a numit Jocurile Stoke Mandeville organizarea fiind făcută de dr. Guttmann. Urmare a faptului că la a doua ediție din 1952, au participat 6 sportivi olandezi, jocurile au devenit internaționale urmând ca în 1960 în același timp cu închiderea Jocurilor Olimpice de la Roma să se organizeze prima ediție a Jocurilor Paralimpice la care au participat 400 de sportivi din 23 de țări.
Prima editie a Jocurilor Paralimpice de Iarna s-a organizat in anul 1976 în Suedia. După acestea, jocurile au început să câștige continuu popularitate, la cea de-a IX-a ediție organizată la Torino participând 600 de sportive urmăriți de 200000 de spectator. Începând cu anul 1992, Jocurile Paralimpice se desfășoară la trei săptămâni după Jocurile Olimpice având aceeași infrastructură și organizându-se în aceeași locație.
În cadrul Jocurilor Paralimpice din 2016 sunt înscriși 4.350 de participanți, din 176 de țări. Aceștia se vor întrece în 31 de probe sportive organizate în două ediții(vară/iarnă) după cum urmează:boccia,fotbal în 7, fotbal în 5, goalball, judo, scrimă pentru persoanele aflate în fotoliu rulant, atletism, schi fond, schi alpin, biatlon, hochei, powerlifting, tir, natație, dans în fotoliu rulant, tir cu arcul, , sailing, canotaj, rowing, ciclism, tenis de masă, baschet în fotoliu rulant, rugby în fotoliu rulant, tenis în fotoliu rulant, volei (așezat), curling în fotoliu rulant, badminton, triatlon,călărie,taekwondo,snowboard.
Special Olympics
“Vreau să câștig! Dar dacă nu voi câștiga, vreau să fiu brav în încercarea mea!”
Special Olympics reprezintă cea mai mare organizație sportivă pentru persoanele cu deficiențe mintale, angrenând în antrenamente și competiții peste 4.5 milioane de sportive din 170 de țări.
Competițiile Special Olympics se desfășoară zilnic, în fiecare colț al lumii incluzând competițiile la nivel local, regional, național sau internațional.Numărul acestora depășește 16000 de concursuri și activități competiționale anual.Special Olympic World Games se desfășoară o data la doi ani, alternând competițiile între vară și iarna.Acestea au la bază 35 de sporturi olimpice individuale și de echipă, cu sportivi din peste 170 de țări și peste 140,000 de antrenori. De asemenea, se adaugă peste 1 milion de voluntari din întreaga lume, plus șapte birouri regionale în Belgia, Egipt, Zimbabwe, India, China, Brazilia, USA.
Mișcarea Special Olympics a apărut în Statele Unite la începutul anului 1968, din inițiativa lui Eunice Kennedy Shriver, sora președintelui John F. Kennedy. Aceasta a fost organizată pentru prima dată la Chicago de fundația Kennedy în data de 20 iulie 1968. La competiție au participat 1000 de sportivi cu dizabilități intelectuale din 26 de state americane și Canada, care au concurat în probe de atletism, hochei în sală și natație.
În 5-11 februarie 1977 sau desfășurat primele Jocuri Mondiale de Iarnă Special Olympics în Steamboat Springs, Colorado, cu peste 500 de sportivi participanți, care au concurat în competiții de schi și patinaj. Evenimentul a fost transmis de canalele de televiziune CBS, ABC și NBC. În România, pe data de 4 noiembrie 2003, se înființează biroul mișcării Special Olympics, sub numele Fundația Special Olympics din România urmând ca pe 5 septembrie 2004 să aibă loc primele Jocuri Naționale Special Olympics România, București – cea mai mare competiție națională pentru persoanele cu dizabilități intelectuale.
Sporturile Special Olympics se împart în două categorii:
sporturile de iarnă ( schi alpin, schi fond, patinaj artistic, floor hochei, snowboard, snowshoeing și patinaj viteză);
sporturile de vară (atletism, natație, badminton, baschet, boccia, bowling, cricket, ciclism, hipism, floorbal, fotbal, golf, gimnastică artistică, gimnastică ritmică, handbal, judo, caiac, netbal, powerlifting, patinaj pe rotile, navigație, softbal, tenis de masă, tenis, volei, jocuri motrice, motor activity training program, sporturi unificate).
Sporturile Unificate reprezintă un program Special Olympics care se desfășoară pe parcursul unui întreg an prin intermediul antrenamentelor și competițiilor, angrenând echipe mixte cu sportive cu dizabilități intelectuale cât și fără. Programul Sporturi Unificate dezvoltă abilitățile sportivilor Special Olympics și promovează implicarea lor socială alături de parteneri fără dizabilități pentru a demonstra faptul că în sport nu există bariere.
Special Olympics din Elveția a creat pentru copii cu dizabilități intelectuale proiectul Special Training în ideea de a oferi acestora posibilitatea de a participa la sesiuni de pregătire într-un club sportive alături de alte persoane cu aceleași dizabilități. Pregătirea este făcută de antrenori specializați în direcția dizabilităților mintale care la început sunt supervizați în procesul de integrare al acestora în programul Special Training. Acesta trebuie să îndrume copiii spre parcurgerea mai multor etape care să conducă de la depășirea pragului emoțional la învățarea deprinderilor motrice în ideea de a se încadra și a practica un anumit sport. Pe lângă acest priect, în Elveția au fost dezvoltate peste douăzeci de proiecte în care peste 100 de copii au fost ajutați. Cei mai pregătiți dintre aceștia au participat la Jocurile Naționale din Berna în 2014, reprezentând o competiție între copiii care fac parte din programul Special Training. Aceste competiții și întâlniri ajută sportivii să câștige foarte mult în plan mental prin creșterea încredererii în sine și în forțele proprii, reușind în final să se identifice cu un club.
5.5 Sportul adaptat în osteogeneza imperfectă
Fragilitatea osoasă reprezintă o problemă fundamentală la persoanele diagnosticate cu OI. Mecanismul care se află în spatele acestui fenomen încă nu este foarte bine înțeles. Foarte mulți factori contribuie aparent la creșterea riscului de producere al fracturilor. Așadar, făcând trecerea la activitățile adaptate si implicit sport adaptat, persoanele diagnosticate cu OI sunt foarte limitate. La aproape toate vârstele, persoanele cu OI au posibilitatea de a se implica în competiții sportive prin selecție. Datorită riscului producerii de fracturi, sporturile adaptate pentru acestea sunt în număr redus. Mai exact, la nivel mondial se recomandă ca activitățile adaptate să se desfășoare preponderant în mediul acvatic, sau pe uscat în prezența unui terapeut.
Competițiile la nivel național și international adresate persoanelor cu OI recomandă două direcții pricipale : tenisul de masă în scaun rulant și natația. Tenisul de masă este recomandat la nivel de concursuri locale sau chiar regionale, pe când natația poate reprezenta o probă paralimpică .Aceste două sporturi sunt cele mai sigure, riscul producerii de fracturi fiind redus. Unul dintre cele mai importante exemple este acela al fraților Hollis, James și Emma, doi sportivi din Marea Britanie cu OI care au reușit performanțe extraordinare pe plan internațional la concursurile de natație. James a obținut în anul 2011 la IPC European Championships din Berlin medalia de bronz la proba 4×100 liber, locul 4 la 100m future categoria S10 și locul 11 la 100m spate în cadrul aceleiași categorii. În anul 2012 a obținut medalia de bronz la proba 100m future pentru categoria S10 în cadrul concursului British Swimming Championships din Londra. În același an în cadrul aceleiași categorii la Jocurile Paralympice din Londra câștigând locul 5 la 100m spate, locul 4 la 100m fluture. Un alt exemplu motivator este sportiva McKenzie Coan din Clarkesville, USA care deține recordul american la 1000 yarzi liber și locul 6 la 400m liber în cadrul Jocurilor Paralimpice din Londra,2012.
Concluziile primei părți
CONCLUZII
Osteogeneza imperfect (OI) reprezintă o boală care ridică serioase probleme atât în domeniul medical cât și al educației fizice și sportului datorită paricularităților și deficiențelor asociate legate în principal de fragilitatea sistemului osos și de imposibilitatea vindecării.
Din studiul literaturii de specialitate se constată numărul mic de cercetări legate de această boală. Studiile legate de îmbunătățirea calității vieții persoanelor diagnosticate cu OIdin literatura de specialitate internațională au fost direcționate majoritar către domeniul medical și foarte puține către domeniul educației fizice.
Din perspectiva cercetărilor intreprinse în România nu am găsit studii referitoare la o evaluare din punct de vedere fizic, recomandarea unui program fizic adaptat și o sistematizare a unor mijloace de îmbunătățire a calității vieții persoanelor diagnosticate cu OI.
Persoanele suferinde de OI duc lipsă de activități fizice și primesc o supraprotecție din partea părinților iar pericolul de accidentare determină scăderea motivației pentru depășirea condiției lor fizice precare. Din această cauză capacitatea de mișcare și de efort se găsește la un nivel minim.
PărințiiMediul familial reprezintă are rolul de tampon, de mediator între copilul diagnosticat cu OI și societate, cu ajutorul acestora putându-se realiza o mai bună integrare socială.
Considerăm că beneficiile exercițiilor desfășurate în mediul acvatic, respectiv înotul terapeutic, hidrokinetoterapia, mersul în apa adâncă, jocurile acvatice, reprezintă o oportunitate pentru dezvoltare unor programe de activități fizice adaptate persoanelor diagnosticate cu OI datorită riscului scăzut de accidentare oferit de mișcarea în apa.
Osteogeneza imperfectă(OI) sau boala Lobstein datorită particularităților sale cât și a deficiențelor asociate reprezintă o provocare atât în domeniul medical cât și în domeniul educației fizice și sportului în direcția îmbunătățirii calității vieții persoanelor diagnosticate;
Deoarece persoanele diagnosticate cu osteogeneză imperfectă sunt foarte fragile, mediul în care riscurile de fracturi și accidente sunt minime este mediul acvatic;
Înotul terapeutic, HKT, mersul în apă adâncă, bicicleta acvatică adaptată și jocurile acvatice formează un set de mijloace foarte puternic care poate fi utilizat în scopul îmbunătățirii calității vieții copiilor cu OI;
În România, făcând o trimitere la literatura de specialitate, studii referitoare la o evaluare din punct de vedere fizic, recomandarea unui program fizic adaptat cât și o sistematizare a unor mijloace de îmbunătățire a calității vieții în cazul persoanelor diagnosticate cu osteogeneză imperfectă nu au fost făcute;
Studiile legate de îmbunătățirea calității vieții persoanelor diagnosticate cu osteogeneză imperfectă a literaturii de specialitate internațională au fost direcționate majoritar către domeniul medical și foarte puține către domeniul educației fizice;
Datorită lipsei activităților fizice cât și supraprotecției pe care o primesc din partea părinților, copiii diagnosticați cu osteogeneză imperfectă prezintă o motivație minimă în direcția depășirii condiției în care se află;
Din punct de vedere fizic, datorită particularităților osteogenezei imperfecte și a complicațiilor acesteia, persoanele cu osteogeneză imperfectă prezintă un nivel minim al capacității de efort și mișcare;
Pentru a susține o dezvoltare a sistemului osos și o sănătate optimă, persoanele cu osteogeneză imperfecta ar trebui să aibă o dietă echilibrată, săracă în grăsimi, sare și adaos de zahăr și care să conțină o varietate de vitamine și minerale;
Deoarece osteogeneza imerfectă sau boala Lobstein este o tulburare genetică de colagen, și nu de calciu sau deficit de nutrienți, nu există alimente sau suplimente care pot duce la vindecarea acesteia;
Mediu optim pentru realizarea socializării copiilor cu boala Lobstein cât și integrarea socială a acestora este mediul acvatic.
Deoarece persoanele diagnosticate cu osteogeneză imperfectă sunt foarte fragile, mediul în care riscurile de fracturi și accidente sunt minime este mediul acvatic;
Înotul terapeutic, HKT, mersul în apă adâncă, bicicleta acvatică adaptată și jocurile acvatice formează un set de mijloace foarte puternic care poate fi utilizat în scopul îmbunătățirii calității vieții copiilor cu OI;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Îmbunătățirea Calității Vieții Copiilor Diagnosticați cu Osteogeneză Imperfectă Prin Exerciții în Mediul Acvatic (ID: 120694)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.