Imbogatirea Vocabularului Elevilor Prin Joc Didactic

CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1 : IMPORTANȚA STUDIERII VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR

1.1. Definiția vocabularului

1.2. Structura vocabularului

1.3. Mijloace de îmbogățire a vocabularului

Capitolul 2: METODE ȘI PROCEDEE DE ACTIVIZARE A VOCABULARULUI ELEVILOR

2.1. Lectura după imagini

2.2. Convorbirea (conversația)

2.3. Povestirea

2.3.1. Povestirile învățătorului

2.3.2. Povestirile copiilor

2.4. Compunerile școlare

2.5. Memorizarea

2.6. Jocul didactic

Capitolul 3: IMPORTANȚA JOCULUI DIDACTIC ÎN PREDAREA LIMBII ROMÂNE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

3.1. Definiție. Caracteristici ale jocului didactic

3.2. Clasificarea jocurilor didactice”

3.3. Componentele jocului didactic

3.4. Tipuri de jocuri didactice

3.5. Rolul învățătorului în desfășurarea jocului didactic

3.6. Jocul de rol

3.7. Relația dintre joc și învățare

Capitolul 4: STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND ÎMBOGĂȚIREA VOCABULARULUI ELEVILOR PRIN JOC DIDACTIC

4.1. Ipoteza și obiectivele cercetării

4.2. Metode de cercetare

4.3. Eșantionarea subiecților

4.4. Descrierea testului inițial, de control, și interpretarea rezultatelor

4.5. Descrierea programului de intervenție și interpretarea rezultatelor

4.6. Discuții și concluzii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Limba română este oglinda prin care omul își evidențiază sau nu achizițiile sale lingvistice până la acel moment. Studiul limbii române în clase primare constituie un mijloc valoros prin care elevii își dezvoltă, perfecționează și activează vocabularul. Ei interacționează cu sinonimia, antonimia, polisemia unui cuvânt, formându-și cu fiecare lecție zestrea lingvistică.

A ști să vorbești corect pune în mari dificultăți unele persoane. Din lipsă de interes sau poate din cauza unor condiții minime, multe persoane nu au încă formată abilitatea de a ști să se exprime corect, cursiv și logic în orice situație.

Jocul și învățarea sunt două activități complementare; jocul asigurând continuitatea dintre grădiniță și ciclul primar. Jocul didactic reprezintă forma de trecere de la joc la învățătură, fiind o activitate care se deosebește prin structura sa specifică de celelalte activități cu conținut asemănător.

Prin introducerea și folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în dezvoltarea vorbirii, se realizează una dintre cele mai importante cerințe ale educației școlare, aceea de a-i învățape copii foarte multe lucruri, însă nu prin metode școlare clasice, ci sub formă de joc, îmbinând astfel sarcinile instructive cu cele distractive.

Am ales această temă pentru că am întâlnit deseori persoane care făceau greșeli în exprimare, nu cunoșteau și nu foloseau corect pluralul anumitor cuvinte. Consider că prin introducerea jocului didactic la orele de limbă română se va stimula, orienta și îndrepta limbajul elevilor către caracterul său coerent și logic, pentru ca mai târziu, când se vor confrunta cu cerințele sociale, să fie pregătiți pentru aceasta și să dețină atuurile necesare unei exprimării corecte.

Totodată, prin folosirea jocului didactic în lecții de limba română, elevii vor manifesta un interes aparte pentru procesul educativ, își vor dezvolta motivația extrinsecă, vor asimila informații noi și vor participa la joc, fără ca ei să observe caracterul educativ al jocului. În același timp, se verifică și se consolidează structuri anterioare, se pun în mișcare funcțiile motrice, intelectuale, volitive, se fomează deprinderi și abilități.

Jocul didactic reprezintă un mod eficace pentru dezvoltarea și îmbogățirea numărului de cuvinte din vocabularul unui elev. Important este nu numărul de cuvinte pe care îl deține elevul, ci semnificația fiecărui cuvânt pe care îl folosește în fiecare zi.

Primul capitol al lucrării vizează importanța studierii vocabularului limbii române în ciclul primar. Prin urmare, vom prezenta aspecte legate de structura vocabularului și de mijloacele de îmbogățire a vocabularului. Aceste două componente trebuie cunoscute de către elevi, explicate și înțelese de către aceștia. Concomitent cu însușirea fondului lexical, fonetic și sintactic, elevul își îmbogățește treptat vocabularul, formându-și deprinderea de a se exprima corect gramatical, de a despărți cuvintele în silabe, de a-și forma achiziția lingvistică. Modul de exprimare a unui elev refelctă pregătirea sa intelectuală. Prin studiul vocabularului limbii române se urmăresște, așadar, ca principal obiectiv, pregătirea elevului pentru interacțiunea și socializarea cu cei din jur fără teama că vor folosi expresii sau cuvinte nepotrivite.

În al doilea capitol, sunt detaliate metodele care servesc la îmbogățirea și activizarea vocabularului elevilor din ciclul primar, toate aducând un aport consistent pentru realizarea acestui obiectiv.

În cel de-al treilea capitol, am prezentat cât mai semnificativ contribuția jocului didactic în predarea vocabularului limbii române la ciclul primar. Vor fi făcute precizări asupra categoriilor de clasificare, asupra caracteristicilor jocului, se va evidenția rolul dintre învățare și joc, rolul pe care cadrul didactic îl are în desfășurarea jocului.

Prin studiul experimental pe care l-am realizat în următorul capitol am încercat să demonstrez că un rol important și foarte eficace pentru dezvoltarea vocabularului școlarilor îl au jocurile didactice folosite în orele de limbă română.

Folosirea jocului didactic îl învață pe copil să respecte reguli, să nu se abată de la conținut, să fie disciplinat și să lucreze în echipă.

,,Prin joc, copiii învață elemente de vocabular noi, numind obiectele în timpul jocului; caracteristicile acestora, relațiile dintre ele, utilizând structuri gramaticale, dezvoltându-și abilitatea de a susține o conversație; exprimă dorințe, negociază, împărtășesc idei, experiențe, imită aspecte din viața cotidiană.”

,,Prin joc copilul este stimulat din toate punctele de vedere ale dezvoltării sale. De aceea, jocul este cea mai eficientă formă de învățare integrată, datorită naturaleței cu care copilul învață.

Prin joc copilul:

• desfășoară o activitate specifică în sensul identității personale, urmează cerințele și determinările de bază ale copilului;

• realizează mișcări de motricitate grosieră și fină, de coordonare oculo-motorie;

• comunică, își îmbogățesc și exersează vocabularul, își dezvoltă limbajul;

• rezolvă probleme de viață din mediul lor fizic și social;

• experimentează posibilități de adaptare, rezolvă probleme, creează soluții;

• exprimă sentimentele lor în simboluri, își dezvoltă astfel gândirea abstractă;

• comunică cu sine, cu ceilalți, își exprimă sentimente, reacționează afectiv, recepționează și învață să recunoască sentimentele celorlalți;

• folosesc obiectele din jurul lor în scopuri în care au fost create, dar și în alte scopuri (își dezvoltă creativitatea), își dezvoltă atenția, motivația, interesul.”

Lucrarea mai cuprinde câteva concluzii, precum și bibliografia folosită în elaborarea acestui studiu despre jocul didactic și importanța lui în desfășurarea orelor de limba română în învățământul primar. Iar noi, cadrele didactice și părinții nu putem decât să sperăm că ,, jocul va dispărea din viața copiilor noștri atunci când ei vor considera că nu mai vor să se joace și nu din cauza dorinței adulților de a-i maturiza mai repede decât trebuie.”

Capitolul 1 :
IMPORTANȚA STUDIERII VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR

1.1. Definiția vocabularului

Limba noastră este fagurele de miere, filtrat prin razele de suflet și ajunsă ,,un murmur de neam cântăreț” (Lucian Blaga), ce a curs prin veac pentru a ajunge în viers ,,o nuanță de graiuri și cuvinte” (Tudor Arghezi). Cunoașterea limbii reprezintă un lucru esențial pentru dezvoltarea oricărui copil. De cele mai multe ori, copilul folosește cuvinte fără să le cunoască semnificația. Prin intermediul limbii, copiii dobândesc cunoștințe noi și își împărtășesc experiențele, gândurile și dorințele. Aceștia învață să vorbească auzindu-i pe cei din jur, sau în urma unei recompensări. „Copilul care pronunță cuvântul mama este recompensat de fiecare dată și astfel îl va însuși. Cu alte cuvinte, mai întâi învățăm să vorbim fiind recompensați, pentru ca apoi, prin repetiții consecutive, să se ajungă la vorbirea adultului.”

La vârsta școlară, copiii stăpânesc aproape în întregime sistemul gramatical și regulile generale de formare a cuvintelor. Astfel, este necesară abordarea în strânsă legătură a problemelor de vocabular cu cele de gramatică și ortografie.

În cadrul componentelor limbii, un loc prioritar îl are formarea limbajului. Prin formarea limbajului întelegem îmbogățirea limbajului și nuanțarea acestuia. Elevii vor fi conștientizați căci cu cât limbajul lor este mai bogat și mai nuanțat, cu atât sunt mai inteligenți, mai învățați și obțin rezultate mai bune la învățătură. Modalitățile de îmbogățire a vocabularului sugerează o anumită strategie, prin care cuvintelor li se clarifică sensul, atât izolat cât și în contextul lor. Totodată, un cuvânt nu are valoare decât în combinație cu alte cuvinte, adica în propoziții, fraze și texte integrate sau fragmentare.

Se știe că în exprimarea gândirii noastre, facem apel la materialul lexical al limbii. Conținutul material și ideal într-o limbă este alcătuit din cuvintele și îmbinările frazeologice împreună cu varietatea lor de sensuri și nuanțe. Gândirea noastră are deci un caracter verbal, adică procesul cunoașterii se efectuează prin intermediul noțiunilor reprezentate prin cuvinte. În general, când se vorbește de bogăția limbii se are în vedere bogăția posibilităților ei lexicale și implicit valorile semantice ale cuvântului.

În cadrul lecțiilor de limba română, orele de cultivare a vocabularului constituie terenul cel mai practic pentru formarea priceperilor și deprinderilor de muncă independentă, pornind de la exprimarea corectă, oral și în scris, urmărind îmbogățirea vocabularului, legarea cuvintelor în propoziții și îmbinarea propozițiilor într-o vorbire coerentă, armonioasă, formarea deprinderilor de ordonare a ideilor și expunerea lor într-o formă corectă și frumoasă.

Îmbogățirea și activizarea vocabularului, mai ales la școlari, trebuie să constituie un obiectiv constant, care se va asocia din ce în ce mai strâns cu principiul educației permanente, al pregătirii elevilor pentru învățarea continuă.

Termenul „vocabular” provine din fr. „vocabulaire”, lat. „vocabularium” și cuprinde totalitatea cuvintelor folosite de către un popor în orice loc și timp (arhaisme, regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon, expresii populare, expresii idiomatice).

„Studierea vocabularului limbii române se poate face sincronic (cu referire la o anumită etapă din dezvoltarea lui) sau diacronic (când se are în vedere vocabularul în procesul devenirii istorice). Așadar, se poate vorbi de vocabularul actual al limbii române, dar și de vocabularul limbii române în general.”

1.2. Structura vocabularului

Vocabularul limbii române conține în structura lui o parte stabilă, un nucleu numit fond principal lexical, și o parte mai puțin stabilă, mai expusă schimbărilor, numită masa vocabularului.

Fondul principal lexical cuprinde cuvintele cele mai uzuale, cunoscute și folosite de toți vorbitorii limbii române. Aceste cuvinte denumesc noțiunile fundamentale ale vieții și activității omenești. Ele se caracterizează prin frecvența mare cu care apar în procesul comunicării, prin bogăția de sensuri și prin capacitatea de a forma derivate și cuvinte compuse sau de a intra în locuțiuni și expresii.

Cercetările făcute de lingviști au arătat că fondul principal lexical al limbii române actuale conține aproximativ 1500 de cuvinte. Dintre acestea 60% sunt de origine latină, iar 40% de diverse alte origini. „Deși are un înalt grad de stabilitate, vocabularul de bază se înnoiește prin intrarea unor cuvinte devenite importante (mașină, candidat) și prin ieșirea altora care și-au pierdutrire la o anumită etapă din dezvoltarea lui) sau diacronic (când se are în vedere vocabularul în procesul devenirii istorice). Așadar, se poate vorbi de vocabularul actual al limbii române, dar și de vocabularul limbii române în general.”

1.2. Structura vocabularului

Vocabularul limbii române conține în structura lui o parte stabilă, un nucleu numit fond principal lexical, și o parte mai puțin stabilă, mai expusă schimbărilor, numită masa vocabularului.

Fondul principal lexical cuprinde cuvintele cele mai uzuale, cunoscute și folosite de toți vorbitorii limbii române. Aceste cuvinte denumesc noțiunile fundamentale ale vieții și activității omenești. Ele se caracterizează prin frecvența mare cu care apar în procesul comunicării, prin bogăția de sensuri și prin capacitatea de a forma derivate și cuvinte compuse sau de a intra în locuțiuni și expresii.

Cercetările făcute de lingviști au arătat că fondul principal lexical al limbii române actuale conține aproximativ 1500 de cuvinte. Dintre acestea 60% sunt de origine latină, iar 40% de diverse alte origini. „Deși are un înalt grad de stabilitate, vocabularul de bază se înnoiește prin intrarea unor cuvinte devenite importante (mașină, candidat) și prin ieșirea altora care și-au pierdut actualitatea (bășică, ciur).”

Masa (restul) vocabularului cuprinde toate cuvintele care nu fac parte din fondul principal lexical, reprezentând 90% din totalul cuvintelor românești înregistrate în dicționare. Masa vocabularului reprezintă partea cea mai mobilă, dar și cea mai numeroasă a vocabularului. Ea are o diversitate foarte mare, cuprinzând „cuvintele de utilizare limitată (arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni profesional-științifici, elemente de arogou și jargon), dar și părțile vocabularului aflate, din diferite motive, în zone de uz marginale (lexicul popular, familiar, pasiv).” Din punctul acesta de vedere, masa vocabularului reprezintă imensul fond lexical de rezervă al limbii, bogăția acesteia și, în același timp, laboratorul care pregătește și filtrează viitoarele cuvinte din lexicul de bază. Tot aici se află și principalele resurse expresive ale limbii, din care se alimentează lexicul poetic.

Chiar în definirea vocabularului a fost nevoie de utilizarea conceptului cuvânt. Crearea noțiunii de vocabular, ca totalitate, a fost posibilă datorită existenței cuvintelor, ca parte. Așadar, relația între vocabular și cuvânt este de natura celei între întreg și parte, dintre general și particular. Analiza cuvintelor ca unități lexicale are în vedere atât forma lor, cât și conținutul, adică sensul. Unele cuvinte au un singur sens și se numesc monosemantice, altele au mai multe sensuri și se numesc polisemantice. Când ne referim la cuvintele polisemantice avem în vedere sensul propriu și sensul figurat al cuvintelor. Ele își schimbă sensul datorită schimbărilor intervenite în realitatea pe care o denumesc, datorită schimbării sferei de întrebuințare.

Latura internă a cuvintelor, sensul lor, constituie structura semantică a vocabularului.

Vocabularul limbii române este în continuă schimbare. Pe măsură ce unele cuvinte sunt eliminate din uzul vorbitorilor, întrucât acestea nu se mai regăsesc în limbajul prezent, apar alte cuvinte noi, cerute de progresul societății.

Una dintre cauzele de dispariție a cuvintelor din uzul vorbitorului se referă la dispariția unor anumite obiecte sau fenomene precum pretor, pretură, chiabur, arendaș etc., ele putând fi regăsite doar în anumite expresii.

1.3. Mijloace de îmbogățire a vocabularului

Limba română își îmbogățește vocabularul prin procedee interne – derivarea (cu sufixe și prefixe), compunerea, conversiunea, – și prin procedee externe – împrumuturile și calcul lingvistic.

În urma studiilor dedicate vocabularului românesc de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, acesta s-a îmbogățit și prin adoptarea unor termeni de proveniență internațională (franceză, engleză, italiană): laptop, merci, ceau, mouse, week-end etc.

Aspectul de astăzi al limbii române, diferă din cel din trecut, mai ales sub raportul lexical. Împrumuturile neologice au schimbat „fizionomia” lexicală a limbii române, încât ea seamăna astăzi mai mult decât oricând cu celelalte limbi de origine romanică.

Numărul cuvintelor ce alcătuiesc vocabularul limbii române nu poate fi precizat, acesta aflându-se într-o continuă schimbare, iar evidența cuvintelor nu poate fi ținută. Întrucât unele cuvinte sunt eliminate din vocabularul limbii române, iar altele sunt introduse este foarte important pentru un elev să le cunoască sensul. Astel, el le va utiliza în propoziții, oferindu-le acestora un caracter coerent, corect și logic.

„Procesul vorbirii este coordonat de regulile gramaticale care se asimilează o dată cu însușirea limbii.[…]Cea mai mare parte din timp o petrecem dialogând cu noi înșine, ne „povestim” întâmplările zilnice, ne „plângem de milă” sau ne admirăm rezultatele.” Și din cauza aceasta și pentru ca să își poată exprima ideile, gândurile și sentimentele, este nevoie ca elevul să fie îndrumat spre o cunoaștere aprofundată a vocabularului limbii române. Aceasta se poate face fie acasă, în timpul liber al părinților, fie la școală, unde elevul beneficiază de resursele și materialele didactice adecvate, specifice studierii vocabularului limbii române.

Copilul pășește cu pași mărunți pe scara dezvoltării personale, iar singur, fără sprijin educațional nu va putea ajunge în vârf. O mare atenție trebuie acordată importanței studierii vocabularului limbii române, deoarece acesta asigură achiziția lingvistică a fiecărui copil în parte. Dacă un copil va dori să picteze, el trebuie să știe că pentru acțiunea aceasta se folosește verbul „a picta” și nu „a scrie”. Copiilor trebuie să li se explice semnificația fiecărui cuvânt necunoscut, ce „întrebuințări” are, pentru ca să nu greșească în exprimare și să poată fi înțeles. „Limba maternă se însușește la început, în primii ani de viață spontan, în grupul social în care trăiește copilul. Practia reprezintă din acest punct de vedere, faza inițială de învățare a limbii în grădiniță și mai apoi în școală limba îndeplinește funcția de instrument de cunoaștere și mijloc de comunicare, slujind la transmiterea cunoștințelor teoretice și practice din domeniul diverselor discipline și la exercitarea influențelor educative, la modelarea conștiinței elevilor.”

Numărul celor care greșesesc în exprimare, în folosirea unor cuvinte cărora nu le cunosc semnificația, este tot mai mare. Acestora, practic, li se închid ușile dezvoltării personale și profesionale. De aceea, este foarte important, chiar de la o vârstă fragedă a copilului, să i se acorde acestuia suportul educațional necesar, în special cel lingvistic.

Regionalismele, arhaismele chiar dacă sunt folosite mai rar, copilul trebuie să cunoască de ce nu se mai folosesc, când au fost folosite, de ce sunt folosite în anumite zone ale țării. Ele nu sunt scoase din vocabularul limbii române, ci doar folosite mai rar. Elevul trebuie să își însușească aceste cunoștințe pentru ca astfel să-și poată lărgi sfera achiziției lingvistice, nefiindu-i teamă să nu le folosească pe motiv că nu le cunoaște semnificația.

În orice situație și în orice loc, copilul trebuie să știe cum să se exprime corect, coerent și logic; să folosească cuvintele corecte, adecvate oricărui context. Elevul trebuie să cunoască faptul că un cuvânt poate avea mai multe sensuri, în ce context este folosit fiecare înțeles și că, prin schimbarea accentului de pe o literă pe alta se schimbă semnificația cuvântului.

Cuvintele de actualitate (neologismele) nu vor fi folosite doar din dorința de a fi conform realității moderne. Cadrul didactic are misiunea de a le explica elevilor semnificația cuvintelor, cu atât mai mult cu cât unele provin din limbile străine.

De multe ori, când un copil își întreabă părinții de semnificația unui cuvânt, i se oferă răspunsul: Ești prea mic. Nu vei înțelege dacă îți voi spune. Îți voi explica mai târziu, când vei crește mare.

Copilul, curios și atras de nou, simte nevoia de a progresa. Când cere anumite explicații, acestea trebuie să li se acorde pe moment. Chiar dacă este „prea mic”, îi pot fi explicate pe înțelesul lui. Altfel, el își va însuși greșit anumite cuvinte, informații sau poate chiar deloc, dar le va folosi din dorința de a cunoaște cât mai multe. Copilul niciodată nu este prea mic pentru a i se explica necunosctul. El trebuie ghidat, orientat, motivat spre cunoaștere cognitivă.

Școala are ca principal țel pregătirea elevului pentru contactul cu realitatea socială. El nu va putea face față provocărilor sociale dacă nu cunoaște semnificația majoritară a cuvintelor, printre altele. Trebuie învățat când și în prezența cui să folosească elementele de jargon sau argon, acele cuvinte care exprimă politețea, respectul.

Există o vârstă pentru a face orice lucru, iar transmiterea și asimilarea cunoștințelor lingvistice trebuie realizate încă de la grădiniță pentru ca preșcolarul să poată fi capabil să răspunda corect cerințelor din etapa școlară. „Copiii trebuie să dobândească încă de la vârsta preșcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil impresiile, gândurile, ideile, ceea ce va constitui o bază în activitatea școlară și apoi în activitatea și viața socială de mai târziu. De aici decurge necesitatea însușirii vorbirii în mod sistematic în cadrul grădiniței de copii.”

„Drumul parcurs de copil în lumea limbajului, cu ajutorul educatoarei, este un drept incontestabil al etapei sale de dezvoltare, care îi conferă, în etapa următoare (școlară), șanse egale cu cele ale celorlalți copii, indiferent de mediul sau unitatea școlară din care provin.”

Dacă procesul îmbogățirii sferei lingvistice va tot fi amânat, și nu numai acesta, va exista o vârstă la care creierul va fi limitat în perceperea și prelucrarea informațiilor, iar nivelul de dezvoltare personală, profesională și socială va fi scăzut. Comunicarea, limbajul se dezvoltă împreună cu gândirea. Ele sunt inseparabile. Pentru a comunica, trebuie să deții un anumit număr de cuvinte însușit. Dacă elevul a rămas la stadiul antepreșcolar de dezvoltare, cel al folosirii cuvintelor de bază (mama, tata, apă etc.), comunicarea nu va fi realizată și totodată va fi întreruptă și dezvoltarea gândirii.

Indiferent de domeniul studiat – gramatică, citire, compunere – mecanismele funcționării limbii au un fundament și un scop comun, acela de a crea încă de la vârste foarte mici posibilitatea unei exprimări scrise și orale nu numai corecte, ci și variate, care să oglindească folosirea adecvată a limbii ca un instrument de cunoaștere și de comunicare. De fapt, a-l învăța pe micul școlar limba citită și scrisă, în perpectiva evoluției lui viitoare, înseamnă a-l învăța cum să învețe.

În cadrul acestei acțiuni generale, este important să luăm în considerație locul și rolul studierii vocabularului limbii române, atât din punct de vedere al cunoștințelor despre structura acestuia, despre relațiile cu celelalte componente ale limbii, cât și din perspectiva activităților aplicative, practice, care urmăresc cultivarea limbajului sub toate aspectele.

Ipotezele generale formulate mai sus, cu privire la posibilitatea sporirii eficienței formative și a dezvoltării vocabularului, vor fi urmărite și materializate având în vedere mai multe obiective, printre care:

– îmbogățirea, nuanțarea și activizarea vocabularului;

– cultivarea exprimării elevilor prin asimilarea și valorificarea cunoștintelor lexicale;

– formarea priceperilor și deprinderilor de exprimare corectă oral și în scris;

– cultivarea aptitudinilor creatoare și a talentului elevilor;

– formarea deprinderilor de elaborare a diferitelor tipuri de enunțuri dezvoltate.

Având în vedere toate aceste obiective, educatoarea, învățătorul, profesorul de limba română au un rol extrem de mare în călăuzirea elevilor pe drumul însușirii unei limbii scrise și vorbite, care să respecte riguros regulile gramaticale, să evite pronunțarea regională, snobismul lingvistic, șablonizarea exprimării, să ocolească denaturările limbii literare.

Cadrul didactic trebuie să țină seama de dimensiunile și de calitatea sistemului lingvistic achiziționat de elevi înaintea școlarității și să intervină eficient pentru însușirea normelor limbii literare. Elevii vor fi obișnuiți să pronunțe corect cuvintele care conțin aglomerări de consoane, precum administrație, bibliotecă, aritmetică, frecvent, delincvent, etc. O atenție deosebită trebuie acordată unor cuvinte recent intrate în limbă, neadaptate încă sistemului limbii, care pun probleme atât în ceea ce privește scrierea, cât și pronunțarea: fairplay, ketchup, pick-up, spray, whiskey, weekend, etc.

Nu vor fi admise nici formele din limba populară, care conțin schimbări fonetice combinatorii, precum supțire ( în loc de subțire), a adăoga (în loc de a adăuga), văpsea (în loc de vopsea), sectembrie (în loc de septembrie), bulentin (în loc de buletin), genuchi (în loc de genunchi), ceolofan (în loc de celofan), intinerar (în loc de itinerar) etc.

Palatalizarea consoanelor, fenomen întâlnit în unele regiuni, are efecte negative asupra scrierii copiilor; în consecință, nu vom admite ca fiind corecte variante ca: bini / bg'ine (bine), lupki (lupi), copkil (copil), colidor (coridor), propiu (propriu), mălfar (mărfar), etc.

În vorbirea populară întâlnim uneori pronunțări defectuoase, care constau în omiterea unei vocale între două consoane, sau a unei silabe întrebi, cum sunt: lingurle, chipurle, treburle, poa' să plouă, tre' să plec, mă-sa, sor-sa, etc, în acest caz, pronunția model, corectarea abaterilor de la formele literare ale cuvintelor și exercițiile de scriere fiind preocupări la ordinea zilei pentru un învățător.

Cadrul didactic operează, de asemenea, cu noțiuni ca sinonime, antonime, paronime, omonime, fără să ceară copiilor să folosească acești termeni științifici. Atunci când explicăm cuvintele neînțelese, sau când cerem copiilor să spună cuvinte cu același sens, abordăm, de fapt, relația semantică de sinonimie. Pentru a forma perechi antonimice, învățătorul poate folosi termenul de cuvânt cu înțeles opus.

Îmbogățirea vocabularului presupune însușirea și folosirea cuvintelor specifice, ca : termeni tehnico-științifici, regionalisme, arhaisme, neologisme, termeni de argou și de jargon, prin exerciții de recunoaștere a lor, fiind explicate prin sinonime sau perifraze. Explicarea cuvintelor poate deveni un moment în care copiii acumulează cunoștințe științifice, iar datoria învățătorului esce aceea de a-i iniția în folosirea dicționarelor și, mai nou, a calculatorului.

Pornind de la explicarea modului de formare a unor cuvinte derivate cu sufixe sau cu prefixe, putem face exerciții de formare a unor cuvinte noi, la care copiii trebuie să adauge terminații precum -ări, -aș, -os, -et, -iș, -al, -iza,-iță, -uță, -andru, etc. La fel se pot face exerciții prin care elevii să identifice prezența și sensul unor prefixe ca: pre-, re-, ne-, in-, im-, des-, dez-, anti-, supra-, etc., cu toate consecințele asupra ortografierii cuvintelor.

O atenție deosebită trebuie acordată cuvintelor compuse, când învățătorul va atrage atenția asupra ortografierii cuvintelor compuse prin juxtapunere, prin contopire sau cele scrise cu cratimă sau fără. Un alt procedeu al îmbogățirii vocabularului este schimbarea valorii gramaticale, pe care elevii o conștientizează destul de greu, dar și aici intervine rolul decisiv al învățătorului, prin utilizarea explicațiilor, al exercițiilor temeinice și al exemplelor concludente.

De aceea, studierea vocabularului este importantă în viața cognitivă a elevului pentru ca acesta să nu rămână un bebeluș în ceea ce privește actul comunicării. „Limba vorbită de copii la intrarea în școală se îmbogățește, se perfecționează, se modelează și se conturează treptat. Realizând procese cunoaștere din ce în ce mai largi și mai profunde, elevii devin tot mai conștienți de valoarea limbii. Ei înteleg progresiv că prin limbă comunică în timp și spațiu, că prin ea cunosc și ceea ce nu este accesibil simțurilor, dar și că prin limbă comunică ceea ce cunosc și simt.”

Educarea comunicării orale vizează dezvoltarea unei exprimări orale corecte din punct de vedere fonetic, lexical și sintactic și utilizarea corectă a semnificațiilor structurilor verbale orale .

Sub aspect fonetic, preșcolarul, prin intermediul activităților specifice (joc-didactic, joc-exercițiu, poezii, povești etc.) învață să articuleze corect toate sunetele limbii române , își perfecționează auzul pentru sesizarea sunetului în ansamblul cuvântului sau în grupuri silabice, deprinde despărțirea cuvintelor în silabe, își îmbunătățește pronunția sau remediază deficiențele pe care le are în legătură cu pronunția sunetelor. Organizarea acestor activități face ca exprimarea copiilor să devină mai lejeră și ne oferă nouă educatoarelor posibilitatea de a cunoaște capacitatea de exprimare verbală a fiecărui copil și de a interveni pentru corectarea eventualelor greșeli.

Sub aspect lexical, limbajul copilului preșcolar se îmbogățește treptat, vocabularul activ și pasiv crește cantitativ dar și calitativ. Odată cu asimilarea fondului lexical, copiii își însușesc atât semnificația cuvintelor cât și structura gramaticală.

Sub aspect sintactic, o importanță deosebită o prezintă cultivarea unui limbaj oral corect din punct de vedere gramatical. Sarcina noastră a învățătorilor, va fi orientată spre asimilarea de către copii a unor structuri sintactice corecte, pe exprimarea în propoziții simple și dezvoltate, pe formarea capacității de a utiliza cuvintele în propoziții coerente și corecte și pe înțelegerea modului în care sunt construite propozițiile din cuvinte și cuvintele din silabe sau sunete. Aceste noțiuni abstracte pentru copilul mic vor fi asimilate, treptat, prin mijloace, metode și procedee adecvate.

Obiectivul fundamental al educației limbajului în învățământul școlar îl reprezintă formarea la copii a deprinderilor de comunicare orală corectă, coerentă și expresivă din punct de vedere fonetic, lexical și gramatical.Toate demersurile grandioase sau modeste la care participăm în viața de zi cu zi, au loc sub constelația dorinței noastre de a crea copiilor noștri o viață mai bună, mai fericită, mai bogată.

„Nimic din ceea ce făurește omul în umila sa existență pe acest pământ, nu se ridică atâta la sublim, la creație, dăruire de sine, jertfă și împlinire pe cât este creșterea, educarea și dezvoltarea copiilor – cea mai deplină și sensibilă bucurie a vieții.” (Virgiliu Radulianin, Conferința UNICEF)

Capitolul 2:
METODE ȘI PROCEDEE DE ACTIVIZARE A VOCABULARULUI ELEVILOR

Însușirea limbii române este, în mâna cadrului didactic, cheia care deschide ușa progresului social și profesional. „A-ți cunoaște limba înseamnă a fi capabil să exprimi corect și precis tot ceea ce gândești, simți ori știi, folosind cuvintele din care se compune vocabularul tău”. Cu cât elevul cunoaște mai multe cuvinte și înțelege sensurile acestora, cu atât mai mult va reuși să stăpânească limba și totodată va deține modalitatea principală de cunoaștere și comunicare cu ceea ce îl înconjoară.

Apărută în cadrul comunității umane din nevoia de comunicare, de transmitere a gândurilor, sentimentelor, ideilor și experienței de viață, limba este învelișul material al gândirii. Fiind principalul mijloc de comunicare interumană, limbajul este în același timp și factor de dezvoltare spirituală și de progres social. Prin urmare, limbajul are un rol determinant în dezvoltarea personalității umane.

În primii ani de viață, limbajul se însușește spontan, empiric, în mediul familial; apoi sistematic, în cadrul social: în învățământul preșcolar și în clasele I și a II-a, considerate în curriculumul actual ciclul achizițiilor fundamentale, în clasele a III-a – a VI-a, numite ciclul de dezvoltare, în clasele a VII-a – a VIII-a, numite ciclul de observare și orientare.

Termenul „metodă” provine din cuvântul grecesc „methodos”, „meta” însemnând către, spre iar „hodos” drum, cale. Astfel, metoda se referă la calea care duce către un anume mod de lucru.

Dicționarul de pedagogie definește metoda ca fiind „un ansamblu al operațiilor ce se constituie ca instrument al acțiunii umane în general, prin intermediul căruia subiectul cunoscător abordează dezvăluirea esenței lumii obiective”. Metoda poate fi înțeleasă ca o „modalitate generală de abordare a realității; strategie, tehnică de investigație într-un domeniu al realității.”

Sorin Cristea definește metodele didactice drept „un ansamblu de procedee și mijloace integrate la nivelul unor acțiuni implicate în realizarea obiectivelor pedagogice concrete ale activității de instruire/educație proiectată de educatoare, învățător și profesor.”

Metoda este procedeul prin intermediul căruia cadrul didactic își îndeplinește obiectivele educaționale. „Procedeele didactice se constituie din acțiunile declanșate de metodă. Metoda este calea de descoperire a adevărului, procedeul constituie detaliul.”

Limbajul are un caracter important pentru dezvoltarea și formarea copilului. Prin limbaj, copilul comunică cu cei din jur, își exprimă gândurile, sentimentele; pune întrebări, formulează cerințe; interacționează cu cei din jur, se integrează în colectivul de elevi.

Prin folosirea corectă a cuvintelor, copilul își dezvoltă gândirea, imaginația, creativitatea, inteligența; învăță să compare, să analizeze, să facă sinteze.

Cu ajutorul cuvintelor, elevul descoperă ceea ce este frumos în natură, ceea ce este plăcut ochilor, apreciază lucrul creat de om, contribuind astfel la dezvoltarea educației estetice.

Figura 1

Având în vedere cele afirmate anterior, cadrul didactic are obligația de a stimula permanent comunicarea între elevi, de a forma baza cultivării dragostei pentru limba și literatura română și a respectului pentru expresia artistică. Un rol foarte important este acela de a călăuzi elevii pe drumul însușirii unei limbii scrise și vorbite, care să respecte riguros regulile gramaticale, să evite pronunțarea regională, snobismul lingvistic, șablonizarea exprimării, să ocolească denaturările limbii literare.

Cadrul didactic trebuie să țină seama de dimensiunile și de calitatea sistemului lingvistic achiziționat de elevi înaintea școlarității și să intervină eficient pentru însușirea normelor limbii literare.

Din punct de vedere metodic, este necesar să facem distincție între limbajul pasiv al copiilor, adică totalitatea cuvintelor pe care ei le înțeleg, și limbajul activ, însemnând nu numai cuvintele însușite, ci și inițiativele lor de comunicare, posibilitățile lor de a le folosi în îmbinări expresive.

În orele de limba română, după lectura explicativă a unui text, învățătorul poate îmbina metoda observației cu explicația și conversația, pentru a evidenția sensurile multiple ale unor cuvinte și pentru a-i determina pe elevi să participe efectiv la elucidarea înțelesurilor unor cuvinte. Tot acum se fac exerciții de formare a unor cuvinte noi cu sufixe și prefixe date, de găsire a unor sinonime, antonime și paronime, de găsire a sensurilor unor cuvinte polisemantice sau a omonimelor, de explicare a unor cuvinte folosind dicționarul, sau exerciții de recunoaștere, de completare, de transformare sau cu caracter creator.

,,Pentru copil, cuvântul ține locul explicației și al justificării. Iubește cuvântul în sine; învățarea unui cuvânt nou îl încântă ceva timp, iar apoi devine o adevărată pasiune: vănează cuvinte, face colecții, iar când descoperă unul nou, îl pronunță triumfător.”

Pentru dezvoltarea vocabularului, important nu este numărul de cuvinte nou învățate ci numărul de cuvinte folosite coerent, corect și inteligibil în orice situație. Cuvântul care urmează a fi învățat trebuie să fie învățat întâi cu sensul propriu, având trimitere în situații concrete din viață pentru a favoriza apariția reprezentărilor asociate, ce sunt necesare în dezvoltarea noțiunii exprimate de cuvânt. Dialogul permanent între învățător și elev reprezintă o metodă de bază în predarea limbii române la ciclul primar. Cu ajutorul întrebărilor, cadrul didactic îi conduce pe elevi de la noțiunile cunoscute spre cele necunoscute, de la simplu la complex, de la concret la abstract.

Având în vedere importanța îmbogățirii vocabularului elevilor, cadrul didactic poate recurge la folosirea unor metode tradiționale, moderne sau adaptate cerințelor educaționale. Dintre acestea amintim pe cele mai importante: lectura după imagini, convorbirea, povestirea, repovestirea, compunerile școlare, memorizarea, jocul didactic, pe care le vom aprofunda în următoarele pagini.

2.1. Lectura după imagini

„Lectura pe bază de imagini este o activitate de educare a limbajului specifică învățământului preșcolar, dar se folosește și în clasele mai mici, I și a II-a. Această activitate are două componente de bază: observarea dirijată a imaginilor și dezvoltarea capacităților de receptare și de exprimare a mesajelor.

Prima componentă a activității se realizează prin perceperea organizată și dirijată de către cadrul didactiv a imaginilor, pe baza analizei, sintezei și a generalizării datelor din imagine. Perceperea se realizează prin metoda conversației, pornind de la elementele cunoscute de copii, de la experiența lor cognitivă. Componenta verbală a activității se realizează concomitent cu perceperea imaginilor: copiii trebuie să analizeze imaginile, să le descrie, să le interpreteze și să le compare, folosind un limbaj propriu.

Activitatea de lectură pe bază de imagini presupune îndeplinirea următoarele obiective: – dezvoltarea capacităților intelectuale; dezvoltarea proceselor psihice; exersarea și îmbunătățirea deprinderilor de exprimare corectă și fluentă; dezvoltarea unor trăiri afective, morale și estetice.

Lectura poate fi realizată independent, în gând; în lanț (toți elevii vor citi pe rând), pe roluri, alternativ sau selectiv.

Materialul intuitiv folosit în cadrul acestei activități trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

a. Sub aspect tematic:

– să corespundă programei, fiind accesibil și interesant;

– să asigure realizarea obiectivelor cognitive și afective;

– să îndeplinească cerințe didactice: claritate, vizibilitate, accesibilitate, atractivitate;

– să aibă valoare estetică.

b. Din perspectiva scopului didactic:

– să asigure unele reprezentări corecte;

– să contribuie la exersarea capacității de comunicare orală prin prezentarea unor acțiuni, a unor relații dintre personaje;

– să aibă dimensiuni corespunzătoare pentru a permite analiza și compararea elementelor componente, să permită perceperea fără dificultate a imaginii.

La lectura pe bază de imagini nu trebuie folosite multe imagini, pentru a nu dispersa atenția copiilor, iar ilustrațiile trebuie să fie studiate în prealabil de către educatoare, pentru a alcătui un plan de întrebări și planul de idei la care vrea să se ajungă. Planul de întrebări trebuie să dirijeze atenția copiilor spre perceperea elementelor semnificative. Întrebările trebuie formulate în așa fel, încât să conducă la concluzii parțiale și finale. Ele trebuie să creeze situații-problemă, să aibă funcții cognitive și educativ-formative și trebuie să fie clare, precise, accesibile, să nu sugereze răspunsul prin “da” sau “nu”. Răspunsurile copiilor trebuie să fie, de asemenea, clare, precise, corecte, concise, să fie o formulare conștientă bazată pe înțelegerea aspectelor principale ale ilustrației.

Această activitate presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. Organizarea activității, care presupune:

– pregătirea sălii: aerisire, așezarea mobilierului ca ilustrațiile să fie vizibile pentru fiecare copil;

– pregătirea și așezarea materialului intuitiv în mod corespunzător;

– așezarea copiilor în mod optim.

2. Desfășurarea activității, care conține următoarele secvențe:

a. Introducerea în activitate – prin anunțarea temei, prezentarea imaginilor și pregătirea pentru perceperea acestora.

În cadrul aceastei secvențe se pot folosi mai multe procedee pentru captarea și menținerea atenției copiilor. Este recomandabil să se folosească elemente-surpriză, ca: imagini aflate pe stativ /tablă acoperite sau întoarse, dezvăluindu-se treptat la momentul potrivit. Se poate iniția o convorbire, se pot utiliza poezii sau ghicitori. Folosirea unor păpuși creează dispoziții afective optime pentru desfășurarea activității, determină motivația copiilor, din moment ce în cazul unor participări active se pot juca cu jucăriile respective.

b. Perceperea / intuirea ilustrațiilor – prin analiza, descrierea, compararea și interpretarea acestora, prin convorbire dintre educatoare și copii și prin prezentarea concluziilor parțiale la care se ajunge. După acest prim contact cu imaginea, educatoarea dirijează perceperea tabloului către planul central, apoi către planul secundar. În perceperea fiecărui plan copiii trebuie să recunoască (să identifice) componentele, să le denumească, să enumere, să relateze acțiuni, să descopere relații, cauze și efecte, să evalueze, până se ajunge la concluzia finală.

c. Fixarea conținutului principal al imaginilor și sinteza finală

Cea mai frecventă și mai plăcută formă de concluzionare este povestirea, prin care se relevă semnificația ansamblului. După sinteza finală se poate cere copiilor să dea un titlu semnificativ pentru fiecare ilustrație.

3. Încheierea activității, care constă în integrarea noilor cunoștințe în sistemul celor asimilate anterior și asigurarea retenției.”

„Prin lectura orală, elevii dobândesc abilitatea de a transmite, valorificând elementele paraverbale, informații, idei, sentimente provocate de lectura anterioară, în gând, a textului. Profesorul poate evalua modul în care elevii înțeleg și valorifică relația dintre cuvântul tipărit și cel rostit. Elevii dobândesc abilități de bun orator, învățând să folosească tonul potrivit mesajului pe care trebuie să îl transmită.”

2.2. Convorbirea (conversația)

Convorbirea sau conversația este o activitate prin care copiii ajung în situația de a se exprima în mod independent, folosind cuvinte din vocabularul lor activ, în urma unor activități de observare, povestire, jocuri didactice, lectură pe bază de imagini sau în contactul lor direct cu obiectele și fenomenele înconjurătoare. Caracteristicile acestei forme de activități sunt:

– este o activitate complexă de evaluare a limbajului;

– presupune folosirea cunoștințelor asimilate în activități anterioare;

– se folosește cu precădere metoda conversației, pe o durată mai lungă, fără suport intuitiv;

– se organizează în număr relativ redus și cu precădere în clasa pregătitoare;

– se actualizează și se sistematizează cunoștințele, se formează capacitatea de a-și ordona și sistematiza reprezentările despre lumea reală;

– contribuie la exersarea capacităților de exprimare; pentru a răspunde corect la întrebări, copiii trebuie să selecteze lexicul adecvat, să utilizeze anumite structuri gramaticale;

Participarea copiilor la convorbire necesită activități intelectuale, care constau în:

– concentrarea atenției pentru a recepta mesajul (pentru a înțelege întrebarea);

– selectarea cunoștințelor pentru a formula răspunsul corespunzător;

– selectarea mijloacelor lingvistice care concură la formularea răspunsurilor corecte;

– efectuarea generalizărilor necesare pe bază de analiză, sinteză, comparare și abstractizare, astfel dezvoltându-se gândirea copiilor;

– realizarea și consolidarea reprezentării științifice și morale, formarea sentimentelor și atitudinii morale;

– crearea condițiilor exersării unor deprinderi de comportament civilizat în colectivitate, formarea calitățlori morale ca politețea, stăpânirea de sine, curajul, spiritul de cooperare, prietenia, etc.;

– afirmarea opiniei personale, a părerilor proprii, dezvoltarea atenției voluntare.

Eficiența convorbirii este condiționată de:

– planificarea activității din timp;

– alegerea temei, care trebuie să fie accesibilă și atractivă, să corespundă intereselor și

preferințelor copiilor;

– crearea unor diverse situații de viață;

– accentuarea caracterului formativ;

– elaborarea unui plan de întrebări adecvat temei.

Convorbirile se pot clasifica astfel:

1. După scopul didactic:

a. convorbiri pentru fixarea cunoștințelor, realizate după anumite evenimente: o observare, o plimbare în parc, o excursie, etc.;

b. convorbiri pentru sistematizarea cunoștințelor, când tema permite sistematizări și generalizări;

c. convorbiri pentru verificarea cunoștințelor.

2. După tematică:

a. tematică referitoare la natură: anotimpuri, animale, plante, etc.;

b. teme din viața cotidiană: comportarea copilului la grădiniță, în familie, în societate, etc.;

c. teme referitoare la viața socială, care sunt interesante și captivante pentru copii;

d. teme abordate în unele opere literare (povești, povestiri despre viețuitoare, etc.)

Conversațiile cu copiii sunt o modalitate propice pentru a fi precizate sensurile cuvintelor folosite de ei, pentru activizarea vocabularului și pentru implementarea unei exprimări corect din punct de vedere fonetic, lexical, gramatical.

Astfel, la clasa I, se poate organiza o conversație pe tema „Cu ce călătorim?”, eelvii fiind puși în situația de a denumi autmobilele cu care ei, părinții lor sau colegii lor circulă (mașină, avion, autobuz, bicicletă). Sarcina lor este să spună unde le-au văzut, la ce folosesc. Pentru ca ei să își perfecționeze limbajul, li se va preciza că toate aceste autombile, care sunt folosite pentru scopul de a merge dintr-un loc în altul, se numesc mijloace de transport. Pentru precizarea tipurilor de mijloace de transport, copiilor li se vor adresa întrebări care să le stimuleze gândirea, cum sunt: Ce automobile folosim atunci când călătorim în sat / în oraș / într-o țără străină? Pe unde merg aceste automobile? Copiii vor fi antrenați în găsirea de diferențe și asemănări între mijloacele de transport.

Întrebările trebuie bine alese și structurate, oferindu-le copiilor ocazia de a formula răspunsuri cât mai inteligibile, pentru că prin intermediul acestor întrebări se stimulează vorbirea copiilor și se actualizează termenii și expresiile însușite de aceștia în timpul altor activități.

În funcție de obiectivul urmărit în orele de limbă română, conversația poate fi de mai multe feluri:

a. Conversația euristică, ce îl pune pe elev în situația de a găsi răspunsul căutat, prin intermediul întrebărilor. Întrebările cadrului didactic vizează stimularea gândirii elevilor, pentru ca ,,din aproape în aproape (politica „pașilor mărunți”) să ajungă la obținerea rezultatului dorit.” Prin intermediul acestei metode se transmit noi cunoștințe, se formează deprinderi și priceperi, se verifică, sistematizează și consolidează cunoștințele însușite anterior de elevi.

b. Conversația catihetică, ce are ca scop principal stabilirea nivelului cognitiv la care se află elevul.

c. Conversația de reactualizare, ce are în vedere repetarea și reluare anumitor cunoștințe deținute de elevi.

d. Conversația de aprofundare, ce vizează consolidarea cunoștințelor nou fixate.

e. Conversația de verificare a performanțelor, prin care se urmărește gradul de înțelegere a cunoștințelor predate și durabilitatea lor, capacitatea elevului de a le explica și modul său de a le utiliza cât mai eficient.

În clasele I și a II-a, conversația urmărește „formularea mesajului oral (cuvântul, enunțul, dialogul), aplicativ, fără teoretizări, preferându -se situații de comunicare concrete, actuale, pe baza unui suport vizual (se ține seama de gândirea concret-intuitivă a elevilor), construirea de dialoguri în situații concrete (în familie, la școală, în mijloacele de transport în comun etc.), intonarea propozițiilor enunțiative, interogative și exclamative.”

Eforturile depuse în cadrul orelor de conversație vor fi remarcabile în vocabularul elevilor, care se va îmbogăți calitativ și cantitativ, de la o conversație la alta. Conversația este cheia care deschide șansa unei noi ocazii de a învăța și de a aprofunda cuvintele existente în limba română. Fără a conversa, nu ne putem da seama de nivelul cognitiv al fiecărui elev în parte. Astfel, ca și cadru didactic, putem elabora o activitate prin care să mărim nivelul de dezvoltare a vorbirii fiecărui elev.

Organizarea și desfășurarea activității de convorbire presupune:

– pregătirea temeinică a educatoarei;

– planificarea convorbirii la intervale optime de timp;

– elaborarea planului de discuție sub formă de întrebări și răspunsuri;

– alegerea procedeelor, care să asigure participarea activă a copiilor pe tot parcursul activității.

Momentele activității de convorbire sunt identice cu cele ale celorlalte forme de activitate, dar pot interveni și elemente specifice, în funcție de tema abordată și de obiectivele propuse.

1. Organizarea activității, care constă în asigurarea cadrului adecvat.

2. Desfășurarea activității, care cuprinde cele două momente distincte:

a. Introducerea în activitate – care este orientată spre evocarea unor impresii, a unor trăiri afective puternice, care creează motivația participării active a copiilor. Se recomandă utilizarea unor materiale emoționale: ghicitori, proiecții, poezii, povestire scurtă, urmate de comentarii care fac introducerea în tema abordată. Alte posibilități de atragere a copiilor la activitate pot fi: proiecția unor diapozitive, audiții muzicale, jocul pe roluri, urmate de scurte discuții.

b. Convorbirea propriu-zisă – secvența principală a activității – care se realizează pe baza întrebărilor succesive ale educatoarei și a răspunsurilor copiilor. Această convorbire trebuie să se desfășoare pe baza unui plan de idei, având următoarele caracteristici:

– să conțină întrebări principale, cărora li se pot adăuga întrebări ajutătoare;

– întrebările trebuie să vizeze: scopul activității, conținutul convorbirii, complexitatea tematicii, volumul de cunoștunțe actualizat.

Întrebările diferă în funcție de scopul activității. Astfel, în cazul convorbirii de verificare, care solicită în primul rând memoria, se poate cere copiilor să enumere diferite obiecte, fenomene, culori; să reproducă diferite evenimente și acțiuni din viața copiilor, etc. În cazul convorbirilor de sistematizare – care solicită în primul rând gândirea – întrebările trebuie să facă apel la cunoștințele acumulate anterior și la gândirea logică a copiilor. De exemplu: De ce îngheață apa iarna? De ce cad frunzele copacilor toamna? (analiză – sinteză) Cum sunt zilele și nopțile vara? Cum sunt iarna? (comparație) Cum putem numi cu un singur cuvânt ploaia, zăpada, vântul, bruma? Cum se numesc animalele care trăiesc la casa omului? (generalizare).

Întrebările trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

– să fie accesibile copiilor;

– să vizeze experiența de viață a copiilor;

– să fie formulate simplu, concis și corect.

Pe parcursul convorbirii se pot face sublinieri și repetări ale aspectelor principale care stau la baza evidențierii concluziilor parțiale și finale. Concluziile se realizează de către educatoare, dar se acceptă și observațiile corecte ale copiilor.

c. Încheierea activității – este inclusă în concluzii. Pentru diversificarea activității și pentru antrenarea tuturor copiilor în activitate se pot utiliza elemente de joc, cântec, dramatizarea unor acțiuni discutate, audierea sau vizionarea unor programe artistice, etc.

„În educarea multilaterală a copiilor, conversația constituie un mijloc cu eficiență maximă în educarea limbajului, o formă, un procedeu care contribuie la fixarea, precizarea, aprofundarea, sistematizarea, verificarea cunoștințelor, la activizarea vocabularului copiilor.”

2.3. Povestirea

Povestirea este una dintre cele mai îndrăgite activități dirijate din grădiniță, care satisface nevoia de cunoaștere și de afectivitate a copiilor, le stimulează imaginația și le creează cadrul optim de comunicare.

Ca activitate specifică învățământului preșcolar, clasei pregătitoare și clasei I, povestirea dezvoltă următoarele procese psihice: gândirea logică, datorită descoperirii succesiunii logice a evenimentelor din povestire; memoria voluntară, prin fixarea desfășurării evenimentelor și prin redarea lor în succesiunea lor logică cu ajutorul educatoarei și al mijloacelor didactice utilizate; imaginația, prin crearea unor imagini noi în baza prelucrării reprezentărilor și a experienței cognitive anterioare; limbajul, ca mijloc fundamental de comunicare. Limbajul și gândirea se interacționează, se constituie ca ca unitate între comunicațional (transmitere de informații) și cognitiv. Gândirea se dezvoltă având ca suport limbajul, iar nivelul de dezvoltare al limbajului reflectă nivelul de dezvoltare al gândirii; atenția, datorită căreia copiii memorează numele personajelor, fragmente ale povestirii, rețin succesiunea evenimentelor, trăsături comportamentale ale personajelor, etc.

În grădiniță și în clasele primare se utilizează două tipuri de povestiri:

Povestirile educatoarei (învățătorului)

Povestirile copiilor

2.3.1. Povestirile învățătorului

Povestirile învățătorului sunt expuneri ale unor opere literare (povești, povestiri) realizate de către educatoare cu întreaga grupă, ca activitate obligatorie sau în timpul jocurilor sau activităților alese de către copii. Prin conținutul lor, aceste opere literare contribuie la lărgirea sferei de cunoștințe ale copiilor prin :

– urmărirea atentă a conținutului operei respective;

– urmărirea și descoperirea trăsăturilor și comportamentelor personajelor;

– descoperirea relații lor dintre personaje.

Povestirile educatoarei contribuie totodată la familiarizarea copiilor cu structura limbii, cu bogăția și expresivitatea ei; își însușesc cuvinte și expresii noi, plastice, construcții ritmate și rimate, zicale, proverbe și structuri gramaticale corecte. Poveștile și basmele povestite copiilor au valoare formativ-educativă, contribuind la formarea unor trăsături etice și morale. Copiii își aleg modele de comportament și de viață, cunosc întruchipările binelui și ale răului.

Poveștile și povestirile au o tematică variată: – Lumea copiilor și viața adulților; – Povești și povestiri despre viețuitoare; – Povești în care elementele reale se îmbină cu cele fantastice.

Tematica operelor literare prezentate copiilor prin povestire se diferențiază de la o grupă de vârstă la altă grupă. Astfel, la grupa mică povestirile trebuie să fie scurte, accesibile, să dezvolte afectivitatea copiilor și să dezvolte stări și manifestări comportamentale pozitive. La grupa mijlocie povestirile îi pot familiariza pe copii cu diferite aspecte ale vieții, iar la grupa mare sau în clasa pregătitoare povestirile devin mai complexe, au ca scop sesizarea diferențelor dintre real și ireal, exersarea capacității de comunicare a copiilor, etc.

Aceste activități trebuie planificate în conformitate cu finalitățile didactice propuse de educatoare sau învățătoare, pe parcursul unui an de învățământ și trebuie eșalonate în relație cu celelalte activități de dezvoltare a limbajului. Trebuie selectate judicios conținuturile în funcție de obiectivele-cadru și de referință.

Pe lângă planificarea calendaristică, pregătirea activității de povestire mai cuprinde: – stabilirea obiectivelor; selectarea conținuturilor; studierea atentă a textului literar de povestit și adaptarea acestuia la particularitățile de vârstă ale copiilor; alcătuirea planului povestirii: succesiunea episoadelor, identificarea trăsăturilor personajelor, stabilirea pasajelor de memorat; pregătirea materialului didactic.

Etapele activității de povestire sunt:

1. Organizarea activității, care cuprinde:

– asigurarea cadrului adecvat povestirii;

– pregătirea și expunerea materialului didactic și a mijloacelor audio-vizuale.

2. Desfășurarea activității, care se compune din mai multe secvențe:

a. Introducerea în activitate – este o parte foarte importantă pentru succesul povestirii. Captarea atenției copiilor influențează în mod hotărâtor realizarea obiectivelor propuse. Metodele și procedeele propuse spre utilizare trebuie să fie variate: în funcție de vârsta copiilor, de complexitatea conținutului. Se pot utiliza jucării, siluete, marionete, păpuși, un cadru din povestire, desene, tablouri sau ilustrații mai ales atunci, când copiii trebuie pregătiți pentru înțelegerea cât mai profundă a conținutului.

b. Expunerea poveștii / povestirii de către educatoare:

– anunțarea titlului și a autorului poveștii/povestirii;

– expunerea conținutului trebuie să fie clară și accesibilă copiilor, trebuie să fie expresivă pentru a menține treaz interesul copiilor și pentru a asigura motivația învățării.

Expresivitatea expunerii se obține prin:

– modularea vocii;

– schimbarea ritmului vorbirii pe parcursul expunerii;

– respectarea pauzelor logice, psihologice și gramaticale;

– schimbarea intonației în funcție de conținutul povestit;

– repetiții;

– mimică și gesticulație adecvate,

– mijloace intuitive și imitative adecvate;

– utilizarea materialelor didactice: marionete, păpuși, jucării, machete, etc

Expunerea poate alterna cu dialoguri scurte adresate copiilor pentru a le sonda opiniile sau a le întreține atenția, pentru a crea starea emoțională corespunzătoare conținutului. Educatoarea trebuie să se transpună în rolul personajelor despre care povestește, pentru a transmite permanent emoții copiilor.

Pe durata expunerii, educatoarea trebuie să arate copiilor imagini ce sugerează diferite momente ale conținutului, facilitând astfel asimilarea acestuia, să mânuiască marionete sau diferite siluete, păpuși, sau să folosească alte mijloace. Expunerea trebuie să se desfășoare folosind un ritm normal, nici prea lent, nici precipitat, trebuie să se adapteze stilului autorului, cu condiția ca aceasta să nu îngreuneze înțelegerea conținutului.

3. Încheierea activității, care are ca scop fixarea conținutului povestirii/poveștii și se realizează prin:

– reținerea momentelor principale (pe bază de întrebări și imagini intuitive) fără intenția repovestirii conținutului;

– integrarea noilor cunoștințe în sistemul celor însușite anterior prin realizarea transferului.

– mimarea unor gesturi și acțiuni ce definesc unele personaje preferate de copii;

– redarea prin desen, la alegere, a unui personaj sau a unui eveniment care i-a impresionat din conținutul ascultat.

2.3.2. Povestirile copiilor

Povestirile copiilor se realizează în două forme: repovestire și povestiri create de copii.

A. Repovestirea.

Prin această formă de povestire se dezvoltă gândirea logică, memoria și capacitatea de comunicare liberă a copiilor. Copiii trebuie:

– să redea întâmplări reale sau imaginare în succesiunea lor;

– să desprindă trăsături ale personajelor;

– să aprecieze fapte ale acestora;

– să comunice gânduri și sentimente legate de personaje și întâmplări;

– să aleagă personajul preferat, considerat model și să-și motiveze alegerea.

În activitatea de repovestire contribuția proprie a copiilor este restrânsă; ei redau, mai simplu sau mai dezvoltat, conținutul unui text spus de către educatoare. Reușita repovestirii depinde de gradul de înțelegere și însușire a povestirii de către copii, adică de însușirea conștientă și însușirea temeinică a povestirii.

Atât reproducerea unui text literar, cât și povestirile create de educatoare se pot realiza în forme diferite:

a. Repovestirea pe baza unor tablouri / ilustrații ce redau episoadele întâmplării din povestire – copiii trebuie să repovestească evenimentele pe baza unor tablouri / ilustrații ce redau câte un episod important din conținutul povestirii; dacă este cazul, copiii pot fi solicitați să completeze expunerea.

b. Repovestirea pe baza unui plan verbal corespunzător fragmentelor logice ale povestirii – acest tip de repovestire face trecerea spre povestirea liberă. Educatoarea trebuie să realizeze în prealabil un plan accesibil și succint, ce delimitează secvențele povestirii. În funcție de grupa de vârstă, planul este mai simplu sau mai complex. Planul verbal poate avea forma de întrebări, accesibile copiilor. Educatoarea expune planul verbal pe baza căruia copiii repovestesc. La grupa mare și clasa pregătitoare se pot solicita detalii semnificative, unele întrebări pot solicita explicații și aprecieri ale faptelor. Povestirile scurte pot fi redate de către un singur copil, iar cele mai lungi prin doi-trei copii

c. Repovestire pe baza unui text citit – Prin lectura expresivă a unui text dintr-o povestire/poveste, educatoarea îi ajută pe copii să descopere frumusețea limbii literare, le dezvoltă interesul pentru carte. Pentru copii este dificil să asculte cu atenție lectura unui text lung; de aceea educatoarea trebuie să selecteze un text scurt, care să le suscite interesul, să le capteze atenția.

După citirea textului, educatoarea accesibilizează înțelegerea lui prin prezentarea unor materiale didactice simple și accesibile. Întrebările trebuie formulate astfel încât răspunsul copiilor să nu se rezume la un răspuns afirmativ (“da”) sau negativ (“nu”).

Prin întrebări și răspunsuri, se stabilesc mementele principale ale acțiunii, se desprind personajele și trăsăturile lor demonstrate prin fapte sau vorbe. Concomitent cu prezentarea textului literar se face și semantizarea cuvintelor și/sau expresiilor necunoscute de copii. După familiarizarea cu textul literar, se recomandă recitirea integrală (dacă textul nu este prea lung) sau parțială a acestuia.

d. Repovestire liberă – Acest tip de repovestire presupune o mai bogată imaginație și capacitate de comunicare din partea copiilor. Ei repovestesc în funcție de preferințele lor și de receptarea afectivă a evenimentelor. Totuși, este necesar să se acorde atenție succesiunii logice a evenimentelor și exprimării clare și corecte.

B. Povestirile create de copii au valoare formativă, fiindcă contribuie la dezvoltarea gândirii logice și creative, la dezvoltarea imaginației, a exprimării fluente și corecte. Povestirile acestea se pot realiza sub diferite forme:

a. Povestiri create pe baza unui șir de ilustrații – În cazul acestor povestiri important este numărul ilustrațiilor, care trebuie să fie între 3 – 5, să fie necunoscute copiilor, să prezinte personajul principal al povestirii, să prezinte momentele esențiale în succesiunea lor logică. Ilustrațiile trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

– să fie simple și accesibile copiilor;

– să înfățișeze aspecte cât mai apropiate de experiența copiilor;

– să aibă valențe educative și estetice;

– să fie vizibile pentru toți copiii.

În construirea povestirii trebuie valorificate toate elementele componente ale ilustarției: cadrul acțiunii, personajele, acțiunile și gesturile lor. Povestirea trebuie să conțină evenimentele în succesiunea lor logică.

b. Povestire cu început dat – În timpul aceastei activități li se solicită copiilor să realizeze, prin mijloacele lingvistice proprii, o povestire al cărei început este dat de către educatoare sau învățătoare. Specificul acestei activități constă în schimbarea rolului copiilor: din ascultători ei devin creatori ai povestirii, care trebuie să continue evenimentul început de educatoare.

Realizarea acestei activități reclamă îndeplinirea următoarelor obiective:

– să asculte cu atenție expunerea educatoarei;

– să sesizeze și să rețină momentele semnificative ale narațiunii educatoarei;

– să-și imagineze personaje și întâmplări adecvate începutului dat pentru continuare;

– expunerea corectă, logică și coerentă a evenimentelor și personajelor imaginate.

Reușita unei astfel de ectivități depinde de calitatea începutului dat de educatoare și de deprinderile copiilor formate în activități anterioare.

c. Povestire pe baza unui plan dat – Ca structură, și această activitate se compune din: organizarea, desfășurarea și încheierea activității. Specific pentru această activitate este planul dat copiilor de educatoare, care să le orienteze atenția spre aspectele esențiale ale povestirii, în succesiunea lor logică, spre acțiunile personajelor și spre trăsăturile lor principale. Planul acesta poate fi mai succint sau mai dezvoltat, în funcție de nivelul grupei. Planul poate fi dat în forma prpozițiilor interogative sau sub formă de titluri.

d. Povestire după modelul educatoarei – Acest tip de povestire se organizează începând cu clasa pregătitoare, apoi în clasele I-IV, unde capacitățile de comunicare ale copiilor sunt îndeajuns de dezvoltate. Din punct de vedere structural, aceste activități se compun din:

1. Organizarea activității

2. Desfășurarea activității, care constă din:

– introducere în activitate: – anunțarea temei și a unor obiective.

– expunerea povestirii-model: – trebuie să aibă un subiect simplu, apropiat de experiența de viață a copiilor și să aibă valoare educativă.

– expunerea povestirii create de copii: – este de obicei un eveniment trăit de ei.

Cadrul didactic are sarcina de a încuraja imaginația și originalitatea copiilor, va urmări, de asemenea, educarea moral-civică prin mesajul povestirii create de copii.

3. Încheierea activității: – presupune creativitate din partea educatoarei, disponibilitate pentru nou și originalitate.

În concluzie, putem spune că în cadrul activităților de povestire se urmărește ,,dezvoltarea capacității copilului de a asculta și de a se concentra asupra subiectului povestirii, activizarea și îmbogățirea vocabularului, profesorul pentru învățământul primar propunându-și ca, la sfârșitul activității, elevii să fie capabili:

• să reproducă, pe scurt, conținutul povestirii;

• să folosească, în contexte noi, cuvintele și expresiile nou-învățate;

• să rețină tonul și modalitatea principală de exprimare/redare a povestirii;

• să identifice mesajul povestirii;

• să opteze pentru unul dintre personajele povestirii, motivându-și alegerea;

• să găsească un alt final povestirii.”

2.4. Compunerile școlare

Compunerile școlare constituie cadrul cel mai propice pentru formarea, consolidarea și perfecționarea deprinderilor de exprimare corectă, orală și scrisă, a viitorilor membri ai societății.

Drumul de la scrierea primelor litere, cuvinte și propoziții simple până la alcătuirea unei compuneri închegate este o perioadă de intense acumulări în care elevii învață, efectuând diverse tipuri de exerciții, îmbinarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în texte, sensul cuvintelor folosite, tehnica dezvoltării ideilor, modalități de nuanțare a limbajului etc.

Fiind bogate în conținut și îmbrăcând forme complexe de organizare și desfășurare, compunerile oferă elevilor posibilitatea să aplice o serie de cunoștințe însușite în cadrul altor obiecte de învățământ, dezvoltându-le astfel gândirea logică și creatoare. creația determină elevul să transmită anumite sentimente, să trăiască stări afective, să ia atitudini în legătură cu întâmplări și personaje.

2.5. Memorizarea

Memorizarea este o metodă educativă ce ajută la dezvoltarea memorării logice, a gândirii, a imaginației precum și la formarea și perfecționarea unei vorbiri expresive. Aceasta are la bază obiectivele procesului de instruire și se predă în conformitate cu vârsta pshică a școlarilor.

Ca proces psihic, memorizarea se definește ca un proces de înregistrare și reținere a informațiilor. Memorizarea cunoaște trei etape în desfășurarea ei: întipărirea, păstrarea conținuturilor și reactualizarea informațiilor.

Memorizarea poate fi voluntară (informațiile sunt stocate prin intermediul efortului depus de către elev; acțiunea de a memora este intenționată și condiționată de un scop), involuntară (se memorează fără să existe o intenție anume, lipsește atât scopul cât și efortul), logică (informațiile care au fost memorate au avut la bază înțelegerea semnificației și a sensurilor; în realizarea acesteia s-a apelat la scheme, raporturi, relații cauzale ) și mecanică (cele memorate nu beneficiază de înțelegere în realizarea ei).

Activitatea de memorizarea se realizează, în funcție de obiectivele și sarcinile didactice propuse, în trei etape:

– etapa de predare-învățare;

– etapa de fixare;

– etapa de verificare.

Vârsta școlarității mici este vârsta la care copilul poate stoca în memoria sa foarte multe cuvinte și expresii. Acesta reține cu mare ușurință poezii, proverbe, zicători, expresii folclorice. Poeziile, prin conținutul lor cuprinzător, sunt îndrăgite de elevi și, datorită diverselor teme pe care le abordează, acestea sunt memorate cu ușurință de aceștia.

Înainte ca poezia să fie memorată, conțintului ei este explicat elevilor; cuvintele și expresiile neînțelese vor fi explicate. Împreună cu cadrul didactic, elevii analizează, comentează, sunt angrenați în discuții pe baza textului, pentru o descifrare mai ușoară și elocventă.

Poezia contribuie la achiziționarea unor caracteristici ale naturii, anotimpurilor. Unele poezii evidențiază forme de muncă, altele descriu trăsăturile unor animale, prezintă obiceiuri, datini, tradiții, contribuind la educarea morală și estetică a elevilor.

Prin diversele procedee întâlnite în structura poeziilor, precum prezența unor figuri de stil – onomatopee, diminutive, hiperbole, epitete, comparații, repetiții – elevul își lărgește orizontul de cunoștere și își amplifică sfera achizițiilor lingvistice. Rolul lor este acela de a sensibiliza expresivitatea limbajului elevilor prin adăugarea unor noi cuvinte și expresii, oferind prilejul de a exersa actul vorbirii atât prin memorarea cât și prin comentarea lor.

Poezia „contribuie la o expunere colorată și nuanțată – recitarea expresivă presupune respectarea pauzelor gramaticale, logice, marcate de punctuație, de sensul proproziției sau al frazei rimate[…]constituie un prețios mijloc de cunoaștere, de educare a limbajului, de cultivare a sentimentelor estetice și morale, de exersare a memoriei și de stimulare a imaginației creatore.”

Repertoriul literar românesc este unul destul de bogat, cuprinzând proverbe, zicători, ghicitori. Prin memorarea lor, nu numai că se amplifică vocabularul elevilor, dar se și îmbogățește sfera de cunoștere prin faptele, ideile, opiniile, experiențele pe care acestea le reliefează.

Proverbe precum „Minciuna are picioare scurte”, „Meseria este brățară de aur”, „Ai carte, ai parte!”, „Bine faci, bine găsești!”, încărcate de un limbaj metaforic de mare sugestie, sunt reținute ușor de către elevi și servesc la îmbogățirea vocabularului acestora. Pe lângă faptul că elevii, prin memorare, adaugă noi cuvinte în vocabularul lor, ei își cultivă sentimente specifice ce derivă din mesajul acestora. Vor învăța că, dacă ajută o persoană în necaz, vor fi răsplătiți cu bine; dacă vor studia, vor avea o meserie cu care se pot mândri.

Un vocabular limitat al elevilor îi împiedică pe aceștia să formuleze propoziții corecte și logice, să ofere răspunsuri adecvate și complete, să redea și să înțeleagă conținutul unor texte, să socializeze.

Prin intermediul unor poezioare, ce au ca scop principal dezvoltarea și educarea vocabularului sub toate aspectele limbii și activizarea acestuia, elevul va reuși să răspundă adecvat și corespunzător cerințelor didactice. În continuare, vom prezenta câteva dintre aceste poezii, ce cuprind în conținutul lor omonime, sinonime sau antonime:

„Broscuța Oac, Oac/ A sărit în lac./ Holbată, cu gura mare,/ Ca și o lăcustă sare./ Numai broasca de la ușă,/ Încăpățănată, șuie,/ Cum e ea, alta nu e,/ Numai cheia o descuie.”

„Mamă, eu nu pot să dorm,/ Că tare-aș mânca un corn./ -Dar eu n-am corn de mâncat,/ Ci am un corn de suflat/ Sau cornul de la Joiană/ Care paște în poiană.”

„Rița-veverița, brună,/ Strigă cât o ține gura:/ -Aoleu, măseaua mea,/ Eu la doctor aș pleca/ Sau la medic, de-aș putea./ Strigă corbul dintr-un plop:/ -Du-te la stomatolog/ Ori la dentist, dacă vrei,/ Dar alune…nu mai iei!”

„Gheața chiar de se topește/ Nu e caldă, este rece.”

„Chipul tău cel abătut/ E frumos, nu e urât.”

Toate aceste poezii, proverbe, zicători, ghicitori au ca singur țel ajutorarea școlarului mic în folosirea câtor mai multe expresii, care să faciliteze pe cât de mult actul vorbirii, înlăturând emoțiile sau orice alt element care ar pune o barieră în zidul comunicării.

Memorizările, pe lângă importanța lor în activizarea vocabularului, contribuie și la dezvoltarea dicției, oferindu-le elevilor un suport-model care îi va ajuta să se exprime cursiv.

2.6. Jocul didactic

Jocul didactic este o îmbinare a conținutului instructiv-educativ cu elemente specifice jocului, îndrăgit atât de mult de copii. „Jocul didactic este un mijloc de accelerare a trecerii de la joc la învățare, deoarece îmbină ludicul cu asimilarea de cunoștințe și formarea unor capacități de cunoaștere. Jocul didactic este propus, organizat și condus de învățător, în scopul realizării unor sarcini didactice precise.”

În clasele I-IV, jocul didactic, folosit atât ca metodă, cât și ca procedeu, constituie un mijloc activ de îmbogățire a vocabularului și realizează o concordanță perfectă între procesul de cunoaștere, procesul de învățare și atmosfera de joc. El conduce la cultivarea interesului, a curiozității, a bunei dispoziții, a relaxării și a satisfacției în urma descoperirii răspunsului corect, stimulează atenția, determină o puternică participare afectivă a elevului, lărgindu-i orizontul de cunoaștere.

Jocul didactic este forma principală de învățare prin care copilul se dezvoltă din punct de vedere fizic, dar și intelectual. Jocul didactic antrenează, în desfășurarea lui, capacitățile intelectuale ale elevilor, gândirea, atenția, motivația, limbajul, afectivitatea; cultivă sentimente nobile precum cinstea, răbdarea, stăpânirea de sine, corectitudinea.

Regulile jocului reprezintă de fapt obiectivele pe care cadrul didactic le urmărește în activitate. Prin jocul didactic, folosit la orele de limba română la clasele I-IV, elevul își corectează pronunția, învăță structuri gramaticale pe care le va putea folosi în diferite contexte, învață să utilizeze cuvinte ce desemnează ființe, obiecte, animale, fenomene, însușiri, stări sufletești, constituind un important mijloc de îmbogățire a vocabularului.

Termenul de „joc” îl entuziasmează foarte mult pe copil. Astfel că el nici nu își va da seama că prin intermediul acestuia s-a realizat o activitate de învățare. Copilul se joacă învățând, învață jucânduse-se. Din acest punct de vedere, elevul va desfășura concomitent două activități ce implică transmiterea de cunoștințe și desfășurarea celei mai plăcute activități lui: joaca.

Prin intermediul jocului didactic se fixează noi sensuri ale cuvintelor, se corectează greșelile de exprimare, pronunția, se formează noi deprinderi și priceperi ce sunt aplicate în practică, se explorează universul. Jocul didactic ocupă un loc important în activizarea vocabularului, pentru că prin el este stimulată și orientată vorbirea către scopul propus de profesor. Pe tot parcursul jocului didactic, cadrul didactic exersează vocabularul, corectează greșelile de exprimare, lărgește sfera lingvistică.

În cadrul activităților școlare, jocul didactic se comportă ca o activitate de asimilare de cunoștințe sau formare de modele comportamentale în cadrul grupului, familiei, societății. Prin ele se manifestă dorința de a comunica, de a interacționa cu cei din jur, de a exersa exprimarea, de a corecta, activa și îmbogăți vocabularul.

Capitolul 3:
IMPORTANȚA JOCULUI DIDACTIC ÎN PREDAREA LIMBII ROMÂNE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

3.1. Definiție. Caracteristici ale jocului didactic

Studierea limbii române aduce un mare aport dezvoltării exprimării elevilor, întrucât fiecare din componentele sale (citit-scris, compunere, gramatică, lectură, comunicare orală) valorifică posibilitățile diverse ce duc la cultivarea limbajului.

Îmbogățirea vocabularului și activizarea acestuia determină folosirea unor metode adecvate în realizarea acestui scop. Câteva dintre metodele acestea au fost prezentate în capitolul anterior. În cele ce urmează dorim să detaliem semnificația jocului didactic și contribuția acestuia la îmbogățirea vocabularului elevilor din ciclul primar prin orele de limba română.

Jocul este principala modalitate de petrecere a timpului liber a școlarului, este cel mai îndrăgit și dorit de toți școlarii, este activitate specifică a copilăriei. Putem astfel să îmbinăm aspectul cognitiv, de transmitere a informațiilor noi, cu cel ludic, motivând elevul spre cunoaștere și creându-i o atmosferă relaxantă, de joc.

„ Jucându-se, copilul învață și folosește în vorbire unele reguli gramaticale, deși nu cunoaște definiția lor, deprinzându-se cu munca intelectuala necesară în activitatea școlară. În acest sens, jocurile didactice devin mijloace importante prin care copilul își aprofundează cunoștințe, le actualizează în cel mai specific mod ce satisface particularitățile sale de vârstă și îl stimulează spre comunicare, prin exersarea operațiilor intelectuale ce conduc la dobândirea autonomiei și dezvoltarea creativității verbale.”

Dicționarul explicativ al limbii române definește jocul ca fiind „Acțiunea de a se juca și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊Joc de societate= distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. ◊Joc de cuvinte= glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. ◊Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊Joc de scenă= totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol.”

P. Popescu Neveanu consemnează activitatea de joc ca fiind „formă de activitate specifică pentru copil și hotărâtoare pentru dezvoltarea lui psihică. Sub influența jocului se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică a copilului.”

A.A. Liuhlinskaia sistematizează astfel particularitățile jocului la copil:

1) în joc copilul reflectă ambianța și, prin imitație, activitatea adulților;

2) jocul este un mod de dobândire și precizare a cunoștințelor prin acțiune;

3) jocul este o activitate de gândire întrucât este orientat spre rezolvarea unor „probleme", spre găsirea căilor în vederea depășirii unor obstacole;

4) prin joc copilul participă la transformarea ambianței ceea ce produce o vie plăcere;

5) în joc se îmbină închipuirea și adecvarea la realitate;

6) jocul se dezvoltă continuu și implicit dezvoltă personalitatea copilului prin crearea și rezolvarea progresivă a diverse feluri de contradicții: a) între libertatea de acțiune și conformarea la schema de joc; b) între imitație și inițiativă; c) între repetiție și variabilitate; d) între dorința de joc și pregătirea prealabilă necesară; e) între ceea ce este parțial cunoscut și ceea ce se cunoaște bine; f) între absența vreunui rezultat material util și bucuria jocului; g) între operarea cu obiecte reale și efectuarea de acțiuni simbolice; stabilirea de raporturi în plan fictiv; h) între emoțiile dictate de rolul îndeplinit și emoția pozitivă provocată de participarea la joc.”

În concepția altor autori, jocul „desemnează o activitate ludică propriu-zisă, fizică sau mentală, spontană și urmărită prin ea însăși, fără utilitate imediată, generatoare de distracție, de plăcere și reconfortare.”

Din punct de vedere metodic, „jocul didactic este un mijloc de accelerare a trecerii de la joc la învățare, deoarece îmbină ludicul cu asimilarea de cunoștințe și formarea unor capacități de cunoaștere.”

În literatura de specialitate întâlnim și alte definiții ale jocului didactic, cum ar fi: „Jocul didactic este o specie care îmbină armonios elementul instructiv și educativ cu elementul distractiv. Este tipul de joc prin care cadrul didactic consolidează, precizează și verifică cunoștințele predate copiilor, le îmbogățește sfera de cunoștințe”

„Jocul didactic reprezintă cel mai eficient mijloc de dezvolatre a vorbirii, deoarece acesta contribuie la formarea unei pronunții clare, a unei vorbiri corecte din punct de vedere gramatical, la îmbogățirea și activizarea vocabularului. Copilul învață cuvinte și construcții gramaticale jucându-se.”

Unele manuale au către sfârșitul lecției anumite exerciții tip joc. Prin parcurgerea acestora de către elevi, care nu observă decât caracterul ludic al exercițiului și nu regăsesc în ele intenția instruirii, lecția capătă o nouă semnificație pentru ei. Instalând ludicul în activitatea de predare, atenția și interesul elevilor pentru noile informații vor fi menținute pe tot parcursul activității.

Cea mai eficientă metodă de a-l face pe elev să învețe este să-l conduci către acest lucru prin mijloacele și căile plăcute lui. Și cum jocul ocupă un loc primordial în activitățile desfășurate de copii, pentru ei totul e joacă, prezența jocului în activitățile de predare va contribui valoric la însușirea cunoștințelor.

În clasele 0-I, elevii pot intra cu greșelile tipice de pronunție, citire sau scriere. Cea mai frecventă greșeală este folosirea literei „d” în loc de „t”, „v” în loc de „f”, „l” în loc de „r” sau „b” în loc de „p”. Corectarea greșelilor de pronunție făcută la timpul potrivit poate înlesni actul comunicării și poate înfrâna repetarea lor. Cauza folosirii acestor greșelile ar fi aceea că actul comunicării nu a beneficiat de importanța cuvenită, nu s-au folosit jocurile de cuvinte, ghicitorile; copilul nu a fost stimulat sau încurajat să vorbească liber, pentru a i se vedea nivelul de exprimare orală.

Unele tulburări de pronunție pot fi corectate prin intermediul jocului-exercițiu și a jocului didactic. Consolidarea și însușirea unor noțiuni pot fi vericate prin joc didactic. Pentru o bună dicție a elevilor se poate apela la jocuri-exerciții de tipul: „Un moș cu un coș, / În coș un cocoș./ Moșul cu coșul/ Coșul cu cocoșul.”

„ Forma de joc antrenează, mai bine ca oricare tip de activitate, copilul în stimularea și exersarea vorbirii în direcția propusă, fără ca el să conștienteze acest efort, deoarece, introducându-se elemente distractive care produc copiilor bucurie, activitatea desfășurată evoluează într-o atmosferă caldă, plină de veselie, copilul participă afectiv la sarcina pe care i-o impune jocul, favorizând însușirea sau fixarea cu ușurință a cunoștințelor, deprinderilor.”

În primele săptămâni ale clasei I, profesorul va organiza activități de evaluare a capacității de comunicare a elevilor, cu scopul de a depista eventualele greșeli de receptare sau de exprimare orală, aplicând probe pentru depistarea tulburărilor de vorbire, a pronunției defectuoase, pentru stabilirea volumului vocabularului, pentru verificarea exprimării corecte și a expresivității vorbirii.

Probele pentru depistarea defectelor de audiție și pronunție se pot organiza sub forma unor jocuri, cum ar fi: „Deschide urechea bine!”, „Unde se găsește?”, „Baba-oarba”, „Cum e corect?”, „Repetă după mine!”. Notarea sistematică a progreselor elevilor în fișele de observare ajută cadrul didactic și părintele în urmărirea evoluției exprimării elevilor, precum și în găsirea celor mai potrivite modalități de îmbunătățire a capacității de receptare a mesajului oral și de exprimare orală a micilor școlari.

Pentru a stabili volumul vocabularului elevilor, cadrul didactic evaluează elevii de clasa I, folosind jocuri-exercițiu, cum ar fi: „Spune cât mai multe cuvinte!” (care încep cu sunetul…, se termină cu sunetul…), „Cine știe mai multe?” (animale, păsări, flori, culori, obiecte din clasă etc.), „Găsește-i alt nume” (pentru găsirea sinonimelor potrivite), „Dacă nu e …, este …” (pentru stabilirea adjectivelor cu sens contrar).

Prin probele pentru cunoașterea comportamentului verbal al școlarilor mici, profesorul urmărește cunoașterea capacității elevilor de a utiliza corect în enunțuri clasele morfologice și categoriile gramaticale specifice lor, de a transforma propozițiile simple în propoziții dezvoltate. Jocurile-exercițiu „Eu spun una, tu spui multe” (pentru stabilirea formei corecte de plural), „Al (a) cui este?” (pentru folosirea corectă a articolului posesiv-genitival), „Când se întâmplă?” (pentru stabilirea și utilizarea corectă în enunțuri a relațiilor temporale), „Mai spune ceva!” (pentru consolidarea capacității de a transforma propozițiile simple în propoziții dezvoltate, pentru exersarea topicii propoziției și a frazei, pentru stimularea gândirii creatoare) sunt folosite fie în activitățile didactice de consolidare a priceperilor și deprinderilor, fie în activitățile de evaluare.

Probele pentru verificarea expresivității vorbirii elevilor se pot realiza prin folosirea unor jocuri de situație, care valorifică teme apropiate universului școlarilor mici: „În parc”, „În curtea școlii”, „Suntem școlari”, „A venit toamna”, „Jucăria preferată”, „Un joc cu prietenii”, „La bunici” etc. ”

I. Cerghit precizează faptul că jocul este cea mai valorificată metodă folosită în procesul instructiv-educativ, „în intenția de a imprima un caracter mai viu și atrăgător activităților școlare în care acesta tinde să fie integrat. Pedagogia modernă nu atribuie jocului doar o semnificație funcțională, ca în trecut […] ci una de asimilare a realului la activitatea proprie a copilului, motiv pentru care acesta a devenit astăzi una din principalele metode active, atractive, extrem de eficace în munca instructiv-educativă cu preșcolarii și școlarii mici.”

Jocul didactic îi determină pe elevi să participe activ la derularea procesului de instruire. Jocul didactic îi conferă elevului rolul de protagonist, ceea ce contribuie foarte bine la dezvoltarea procesului de gândire, de exteriorizare a unor idei și concepte interne. Acesta angajează elevul în dialoguri, favorizând perfecționarea și activarea vocabularului, având ca modalitate principală de transmitere a ideilor limbajul și îl conduce către receptarea și însușirea unor structuri gramaticale corecte, a unei vorbiri fluente, înlăturându-i timiditatea și teama de a vorbi în public.

Copilul comunică în fiecare zi, își exprimă ideile, gândurile prin intermediul cuvântului. Punând elevul, prin intermediul jocului didactic, în situația de a găsi soluții pentru rezolvarea de probleme prin punerea de întrebări, acesta se va folosi de cuvânt, pentru a se putea exprima. Astfel, jocul didactic conduce la exersarea vorbirii, aducând o contribuție valoroasă acumulării de cunoștințe, de lărgire a sferei cognitive, de dezvoltare și activizare a vocabularului.

Jocul, folosit ca metodă didactică, prezintă mai multe funcții integrate lui, și anume:

– funcția distractivă;

– funcția de creativitate, adecvată vârstei;

– funcția de modelare și formare a personalității elevilor;

– funcția cognitivă;

– funcția formativ-educativă;

– funcția operațională (favorizează atingerea obiectivelor);

– funcția motivațională, de stimulare a curiozității, a dorinței de cunoaștere, de organizare a forțelor intelectuale ale elevilor;

– funcția normativă (servește cadrului didactic în procesul de dirijare, corectare și reglare a activității educative);

– funcția organizatorică (permite planificarea timpului elevului și învățătorului).

Jocul didactic este folosit, de obicei, în partea finală a lecției. Însă, sunt momente în parcurgerea lecției când elevii semnalează oboseală sau plictiseală și în această situație se recurge la folosirea jocului didactic pentru a-i înviora puțin pe elevi. Jocul didactic se poate folosi și la începutul lecției în scopul captării interesului elevilor pentru conținutul lecției. Se poate recurge la folosirea jocului didactic în orice moment al lecției, atât timp cât sarcina și obiectivele educaționale sunt îndeplinite.

Jocul prezintă un caracter universal și permanent prin faptul că este prezent în viața cotidiană a omului, în orice etapă a dezvoltării sale, în orice loc sau timp. S. Iliov afirmă că jocul ,, are un caracter polivalent, în sensul în care el este pentru copil și muncă și artă, și realitate și fantezie. […]- caracter complex – Jocul este o activitate determinantă pentru formarea și dezvoltarea personalității umane.

În lucrarea Copilul și jocul (1967), Jean Château considera că prin joc, ,, copilul traduce potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale ; lumea jocului este o anticipare a lumii preocupărilor serioase, este o exersare, în plan imaginar, a viitorului personal. Un copil care nu vrea să se joace este un copil a cărui personalitate nu se afirmă, care se mulțumeste să fie mic și slab, o ființă fără mândrie, o ființă fără viitor.”

Jocul este una dintre activitățile umane fundamentale și este specific numai omului; este o activitate conștientă și introduce jucătorul în particularitățile lumii pe care și-o creează prin joc. Acțiunea determinată de joc este chiar scopul jocului.

3.2. Clasificarea jocurilor didactice”

În funcție de scopul și sarcina didactică, jocurile pot fi împărțite astfel:

1. după momentul în care se folosesc în cadrul lecției:

jocuri didactice de sine stătătoare;

jocuri didactice ca momente propriu-zise ale lecției;

jocuri didactice în completarea lecției, intercalate pe parcursul lecției, nu la final.

2. după conținutul capitolelor de însușit:

jocuri didactice pentru aprofundarea însușirii cunoștințelor;

jocuri didactice specifice unei vârste sau grupe.

În funcție de aportul lor formativ, jocurile se pot clasifica astfel:

a) jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității de analiză (Completează șirul!, Adaugă cuvinte potrivite!)

b) jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității de sinteză (Unește!)

c) jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității de a face comparații (Compară!)

d) jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității de abstractizare și generalizare (Cine știe, răspunde!)

e) jocuri didactice de dezvoltare și stimulare a gândirii prin efortul de a analiza ce se petrece în jur: pentru tema „Anotimpuri, plante, animale”: Săculețul fermecat, A venit toamna, În coșulețul toamnei, La piață, Anotimpurile, Roata anotimpurilor, Cuvântul interzis, Ce fel de flori ai tu?, Roata animalelor, A cui hrană este? etc.; pentru tema „Mediul ambiant, omul și activitatea sa”: Cine sunt? Cu ce lucrez?, Ce face?, Fă ordine!, Găsește perechea!, Cu ce călătorim?, Povestiți ceva despre … , De-a librăria, Cine ce are?, Ce facem cu …? etc.; pentru tema „Însușirile obiectelor”: Ce culoare are?, Care este culoarea ta?, Fii atent!, Este mare, este mic?, Stop etc.; pentru tema „Orientarea în timp și spațiu”: Unde se află?, Spune unde stă?, Tic-tac, tic-tac!, Tu ce faci?, Ce zi ești?

f) jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii, gândirii, puterii de observație: Găsește una la fel!, Arătați obiectul denumit, Ce s-a schimbat?, Poștașul, Ghicitoare, Cine dezleagă și spune mai multe ghicitori?, Întrebări șirăspunsuri, Proverbul ascuns etc.;

g) jocuri didactice pentru dezvoltarea imaginației și vorbirii: Spune cine este!, Spune ce este!, Portretul, Mă cunoști?, Traista cu povești, Spune o poveste!, Cine povestește mai frumos?, Cine dezleagă vraja? etc.;

h) jocuri didactice pentru dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului: De-a diminutivele, Cum se mai poate spune?, Dacă nu-i așa, cum e?, Ce mai înseamnă cuvântul?, Cine enumeră mai mult?, Loto, Ghicește ce am scris!, Lipsește ceva (Completează cuvântul!), Schimbă silaba!, Unde se găsește sunetul?

i) jocuri didactice pentru însușirea structurii gramaticale a limbii: Eu spun una, tu spui mai multe, Al (a) cui este?, Ce fel de?, Ce știi despre mine?, Când faci (ai făcut, vei face) așa?, Roata vremii, Spune mai pe scurt, Ce fac și cum fac?, Ce e și cum strigă?, Ce face/Ce fac?, Cutia cu surprize, Mai spune ceva!, Cine spune mai multe propoziții?, Completează propoziția!, Jocul semnelor, Caută greșeala! etc.;”

În funcție de materialul folosit, jocurile se clasfică în:

a) jocuri didactice cu material didactic (standard, natural);

b) jocuri didactice fără material didactic (ghicitori, cântece).

Jocurile didactice care fac referire la conținutul capitolelor pot fi:

a) de îmbogățire a cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor;

b) de pregătire a actului de învățare;

c) de fixare;

d) de evaluare;

e) de dezvoltare a atenției, memoriei, inteligenței;

f) de dezvoltare a gândirii logice;

g) de dezvoltare a creativității;

h) de revenire a organismului după efort;

i) de revenire a atenției și modului de concentrare;

j) de formare a trăsăturilor moral civice și de comportament.

Din punct de vedere al conținuturilor abordate, jocurile pentru dezvoltarea vorbirii pot fi:

jocuri fonetice;

jocuri lexicale;

jocuri gramaticale;

jocuri de exprimare a relațiilor și a reprezentărilor;

jocuri de recunoaștere a textelor literare, a personajelor;

jocuri cu caracter creator.

După modalitatea de desfășurare a jocului, se pot utiliza următoarele tipuri de jocuri:

a) jocurile – conversații;

b) jocurile – dialog;

c) jocurile – exercițiu;

d) jocurile – povestire.

După materialele și mijloacele utilizate în procesul didactic, jocurile pot fi:

a) jocuri cu imagini;

b) jocuri cu povestiri;

c) jocuri cu jetoane;

d) jocuri pe computer;

e) jocuri cu diferite obiecte;

f) jocuri fără suport material.

3.3. Componentele jocului didactic

Jocul didactic se deosebește de celelalte jocuri prin elemente care fac parte din structura sa: scopul didactic, conținutul jocului didactic, sarcina didactică, regulile jocului, elementul de acține (de joc), materialul didactic.

Scopul didactic este ales și formulat în funcție de cerințele programei școlare pentru clasa respectivă. Formularea acestuia trebuie să fie clară și să reflecte problemele specifice impuse de realizarea jocului.

Conținutul jocului didactic este ales în funcție de particularitățile de vârstă ale copiilor și de sarcinile didactice; acesta se referă, în general, la cunoștințele asimilate anterior, având ca obiectiv principal verificarea și consolidarea acestora. Sunt jocuri ce au în conținutul lor sarcina acumulării de noi cunoștințe. Conținutul jocului didactic dispune de o tematică variată: „Omul și viața socială”, „Natura”, „Jocurile de limbaj”, „Exersarea capacităților și proceselor psihice.”

Sarcina didactică constituie obiectivele pe care cadrul didactic și le propune pentru declanșarea operațiilor intelectuale. Este legată de conținutul jocului, cuprinzând informații referitoare la sarcinile concrete pe care le au de îndeplinit elevii în timpul jocului pentru a se atinge obiectivul propus.

Sarcina didactică indică regulile joculului, adică modalitatea de rezolvarea a problemei, cerințele care declanșează acțiunile elevilor, modul cum trebuie organizat jocul, distribuirea rolurilor. Ele trebuie formulate clar, concis, corect, astfel încât să fie înțelese de toți jucătorii.

Elementul de joc atribuie jocului un caracter plăcut, distractiv, relaxant, stimulând elevii într-o activitate intelectuală, al cărei efort nu este conștientizat. Acesta este stabilit în conformitate cu cerințele și sarcinile didactice ale jocului. Se pot folosi mai multe elemente sub formă de întrebare, cooperare, recompensare, aplauze, încurajări, dar și penalizări în cazul în care există o abatere de la regulile jocului.

Materialul didactic trebuie pregătit din timp și ales astfel încât să favorizeze reușita jocului. Acesta poate cuprinde jetoane cu desene, bilețele în săculețul fermecat, ghicitori, rebusuri.

Pe tot parcursul jocului, cadrul didactic orientează gândirea, exersează vocabularul, corectează pronunția, lărgește sfera lingvistică și se îngrijește ca sarcina didactică să fie rezolvată corect, impune și menține disciplina, motivează cooperarea, înțelegerea, respectul.

Pentru ca jocul să fie eficient, acesta trebuie să dispună de claritate, atractivitate, simplitate, accesibilitate. Pentru reușita jocului didactic, învățătorul trebuie să știe să dozeze informații, cunoștințe, să stabilească strategia didactică, să îmbine armonios domeniile cu interesele elevilor, pentru ca la sfârșitul activității să poată realiza și evaluarea modului în care au fost însușite cunoștințele.

3.4. Tipuri de jocuri didactice

În funcție de scopul și obiectivele urmărite prin intermediul jocului didactic la orele de limbă română, tematica abordată este diversă. Astfel, prin intermediul jocurilor didactice precum „Caută cuvinte asemănătoare!”, „Ce mai poate însemna?”, „Cum se mai poate spune?”, „Cuvinte surori”, „Găseste mai multe înțelesuri”, „Găsește-i un alt nume”, „Cum este și cum nu este” sau „Ce spun eu și ce spui tu” se are în vedere îmbogățirea vocabularului prin găsirea cuvintelor cu același sens (sinonime), cu sens opus (antonime) sau cu sensuri multiple și formă la fel (omonime).

Jocul didactic „Caută cuvinte asemănătoare” se desfășoară prin prezentarea unor imagini ale unor obiecte diferite. Sarcina didactică este aceea de a denumi obiectele și de a căuta cuvintele cu același înțeles. De exemplu, pentru cuvântul mașină se pot găsi sinonimele automobil, vehicul. O altă variantă a acestui joc constă în pronunțarea unui cuvânt de către învățător sau elev, elevii sau colegii având drept sarcină găsirea câtor mai multe sensuri ale cuvântului respectiv. Astfel, pentru cuvântul toc se pot găsi sensurile: toc de scris, tocul ușii, tocul de la pantof. Varianta a treia a acestui joc constă în precizarea unui cuvânt, urmând ca elevii să îi găsească sensul opus. Pentru cuvântul înalt se pot găsi sensurile scund sau pitic.

Jocul „Ce mai poate însemna” este un joc didactic prin intermediul căruia învățătorul urmărește activizarea vocabularului elevilor prin cuvinte identice ca formă, dar diferite ca înțeles (omonime). În desfășurarea jocului, învățătorul rostește un cuvân,t iar elevii trebuie să găsească imaginea care definește cuvântul. Spre exemplu, pentru cuvântul corn se pot prezenta imagini care conțin: un corn alimentar, un corn de suflat sau cornul unui animal. Pentru complicarea jocului, elevilor li se poate cere să alcătuiască propoziții cu respectivul cuvânt.

Prin jocul „Cum se mai poate spune” se urmărește îmbogățirea lexicului prin cuvinte sinonime ale unor cuvinte date. Jocul se poate desfășura astfel: învățătorul prezintă o imagine sau un jeton ce conține diferite imagini, cerându-le elevilor să găsească sinonimul obiectului prezent în imagine.

În desfășurarea jocului didactic „Cuvinte surori” elevilor li se dă un cuvânt, aceștia urmând să îi găsească pe rând, sinonimul și antonimul. După identificarea acestora, se pot alcătui propoziții cu cuvintele găsite.

Găsirea antonimelor și integrarea lor în propoziții este obiectul vizat de jocul „Răspunde repede și bine”. „Fiecare echipă are dreptul să spună, pe rând, 2-3 cuvinte, pentru care cealaltă echipă trebuie să le găsească antonimul. Echipele n-au voie să repete un cuvânt care s-a mai spus. Fiecare echipă trebuie să respecte timpul dat pentru consultare: la sunetul clopoțelului să pună întrebarea sau să dea răspunsul. Echipa care nu se încadrează în timp sau nu răspunde corect pierde un punct sau un steguleț din cele ce i-au fost repartizate la început. Câștigă echipa care are cele mai multe stegulețe.

În cadrul acestui joc avem nevoie si de material didactic: un clopoțel sau un alt instrument cu care se poate da un semnal auditiv, stegulețe (câte 20 de fiecare echipă) așezate într-un vas sau pe un suport.

La începutul jocului, copiii vor fi împărțiți în două echipe, cu un număr egal de membri. Alegerea unui conducător nu este o cerință obligatorie, ci rămâne la latitudinea învățătorului, în funcție de nivelul dezvoltării copiilor.

Se va insista, pe baza unui exemplu sau două, asupra însușirii tehnicii de a adresa o întrebare de către un grup prin reprezentantul său și a tehnicii de a se consulta în formularea întrebării și în alegerea reprezentantului. Se va urmări respectarea regulii de a nu spune de mai multe ori același cuvânt și nici ca aceiași copii să fie mereu reprezentanții echipei (la întrebări și răspunsuri). Se va stimula spiritul de creativitate a copiilor în găsirea unor antonime cât mai variate, pornind de la aspecte concrete: dimensiuni, asperitate, intensitate, rapiditate, duritate, temperatură, grutate, culori, ajungând până la însușiri morale: harnic-leneș, bun-rău, corect-incorect, ascultător-neascultător, vesel-trist, curajos-fricos.

Unul din copii sau învățătoarea va avea grijă ca la fiecare greșeală să îndepărteze un steguleț din colecția echipei respective. Învățătoarea va participa alternativ la o echipă sau la alta, în prima parte a jocului, pentru a-i organiza în consultarea reciprocă și la alegerea reprezentantului. În partea a doua a jocului va acorda independență cât mai mare copiilor în rezolvarea sarcinilor jocului.

În încheiere, se va stabili echipa câștigătoare, care va avea ocazia să ofere echipei necâștigătoare un dar de consolare.

Jocul ,,Găsește mai multe înțelesuri” – este un joc care are ca scop precizarea înțelesului cuvintelor cu aceeași formă, dar sens diferit (omonime). Acesta se desfășoară astfel: un elev este scos din clasă, iar învățătorul, împreună cu ceilalți copii aleg, de exemplu cuvântul ,,vie”. Când va veni în clasă, elevului i se vor spune câteva sensuri ale acestui cuvânt, iar el trebuie să ghicească despre ce cuvânt este vorba. Apoi elevii vor citi câteva versuri în care sunt folosite sensurile acestui cuvânt (Maică-ta de-i vie / Bine-ar fi să vie / Pân la noi la vie).

Jocul ,,Găsește-i un alt nume”: se scriu pe tablă cuvintele: duios, bogăție, tristețe. Fiecare din cele trei rânduri de bănci din clasă va trebui să găsească sinonime pentru cuvântul dat. Va câștiga rândul care a găsit cele mai multe sinonime.

Jocul ,,Cum este și cum nu este…” este folosit pentru fixarea noțiunii de antonime (cuvinte cu sens opus). În acest sens, putem folosi perechi de imagini antonimice, din care să reiasă clar craacteristica vizată. Spre exemplu: vesel / trist; lună / soare; cald / frig; mare / mic; etc. Această activitate poate fi desfășurată și sub forma unui concurs – cine scrie, într-un timp stabilit de învățător, cele mai multe perechi de cuvinte cu sens opus, va fi declarat câștigător.

Un alt joc folosit pentru îmbogățirea și activizarea vocabularului privind unele părți de vorbire cu sens contrar este jocul intitulat „Prietenul meu, iepurașul”. Învățătorul prezintă elevilor un iepuraș care s-a rătăcit și nu știe cum să ajungă acasă. Harta pe care o are la el nu știe să o citească așa că va cere elevilor să îl ajute. Pentu aceasta, elevii au de rezolvat anumite sarcini ce se ivesc pe drumul care îl duce acasă pe iepuraș. Pentru prima sarcină se așază greșit pe un panou cartonașe ilustrând cuvinte cu sens contrar. Elevii trebuie să găsească imaginile care reprezintă antonimele, să le grupeze în perechi și să alcătuiască propoziții cu ele. După rezolvarea acestei sarcini, elevii primesc prima cheie.

A doua sarcină le cere elevilor să recunoască acele cuvinte cu sens opus adecvate altor cartonașe. Elevii mai primesc o cheie. Alți colegi vor avea de grupat morcovi după grosime, în același timp. Pentru a treia sarcină, unei grupe de elevil i se prezintă perechile de antonime: cuminte – neastâmpărat, îngrijit – murdar, curajos – fricos, ascultător – neascultător. O altă grupă va asculta anumite replici spuse de diferite personaje din poveștile studiate. Ei le vor recunoaște, precizând titlul poveștii și le vor grupa în funcție de trăsăturile lor negative și pozitive. Elevilor li se acordă cea de-a treie cheie. Pentru ultima sarcină, elevii vor desena personajul preferat. Ei vor mai primi încă o cheie. Fiecare cheie deschide o ușă, ultima cheie deschizând casa iepurașului.

Pentru însușirea corectă a noțiunii de singular și de plural și recunoașterea acestuia, se pot folosi jocuri precum: „Eu spun…tu ce spui?”, „Unul sau mai multe?”, „Eu spun una, tu spui multe”.

Prin jocul „Unul sau mai multe” elevilor li se arată un jeton, pe care este reprezentat un obiect. Se caută perechea jetonului unde sunt desenate mai multe obiecte de același fel și se denumesc. Exemplu: creion – creioane; carte – cărți. Se poate realiza aceeași sarcină plecând de la jetoanele cu mai multe obiecte la jetonul pereche cu un singur obiect.”

Jocul „Eu spun una, tu spui multe” are următoarea structură de desfășurare: Clasa este împărțită pe două grupe. Un copil din prima grupă ridică un jeton ce ilustrează un singur obiect. Colegul din a doua echipă trebuie să ridice jetonul opus, care conține mai multe obiecte. Pentru etapa următoare, copilul din prima echipă rostește un cuvânt, iar un copil din a doua echipă va trebui să rostească pluralul cuvântului auzit. Jocul cunoaște și o altă modalitate de realizare și anume: Pe catedră vor fi așezate mai multe jetoane. Unele vor ilustra un singur obiect, altele vor ilustra mai multe obeicte. Câte un copil vine pe rând, alege un jeton și se întoarce la locul lui. Un copil numit de învățător va spune dacă jetonul lui conține un obiect sau mai multe obiecte. Se ridică și va zice: Eu am pe jeton multe fructe. Copilul la care se află jetonul cu un singur fruct se ridică și spune: Eu am pe jeton un singur fruct.

Pentru folosirea corectă a substantivelor în cazurile Genitiv și Dativ se poate recurge la folosirea unor jocuri precum: „Al cui este? Cui a dat?” sau „Al cui glas este?”.

Astfel, după lecturarea unui fragment din basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, prin folosirea jocului : „Al cui este? Cui a dat?”, elevilor li se pot adresa întrebările: Al cui era pomul cu mere de aur?; Cui i-a dat voie împăratul prima dată să păzească pomul? Dar ultima dată?

Jocul „Al cui glas este?” are ca scop identificarea colegilor din clasă după voce/glas. Elevii vor fi așezați pe scaune, în semicerc. Într-un colț, va fi așezată o masă și un scaun. La acea masă va sta un copil cu spatele la colegi, cu brațele așezate pe masă și cu capul așezat pe brațe, prefăcându-se cu doarme. Un coleg, atins de învățător, îl va striga: Alin, e timpul să te trezești! El se va întoarce, iar colegii, în cor, îl vor întreba Al cui glas este?, iar el va trebui să răspundă: E glasul Mariei sau E glasul lui Andrei.

Printre elevii dintr-o clasă se pot găsi și câțiva cu deficiențe de vorbire, tulburări de limbaj sau cu o slabă dezvoltare a auzului fonematic. Se va încerca remedierea acestora prin folosirea unor jocuri ca și: „Focul și vântul”, „Șarpele și albinuța”, „Spune cum face”, „Repetă după mine”, „Trenul și vântul”, „A spus bine sau nu a spus bine”, „Ce e bine și ce e rău”, „Spune mai departe”, „Cine face așa”.

Jocul „Focul și vântul” are ca sarcină didactică redarea corectă a unor sunete izolate și a sunetelor din componența unor cuvinte.

Regulile jocului: copiii reproduc prin mișcări și onomatopee fenomenele despre care se relatează în povestirea învățătoarei, respectând sensul acesteia.Copiii vor sta fie pe scăunele, fie pe covor, în semicerc. În introducerea activității se vor reactualiza reprezentările despre foc și vânt, cerându-se copiilor să reproducă onomatopeele fâșș-fâșș, vâjj-vâjj. În acest scop se vor prezenta pe rând cele două ilustrații și se vor denumi fenomenele : foc și vânt.

În continuare, învățătoarea introduce exercițiile de pronunțare în contextul unei povești simple. Regula jocului cere copiilor ca atunci când povestea se întrerupe, ei să reproducă sunetele corespunzătoare fenomenului enunțat în contextul poveștii. De exemplu: „În casă s-a făcut frig. Mama a pus lemne în sobă și a aprins focul. Focul făcea…”. Copiii vor imita zgomotul focului. „S-au ars lemnele și focul s-a stins, apoi tata a ieșit în curte să aducă altele. Afară era frig și bătea vântul…”. Copiii vor reproduce mișcarea vântului, zgomotul produs de acesta (vâj-vâj).

Povestea poate continua sau poate fi reluată într-o altă formă, asigurându-se repetarea pronunțării de către copii a sunetelor corespunzătoare.

În partea a doua a jocului învățătoarea imită unul din fenomenele discutate mai sus, iar copiii formulează propoziții simple în legătură cu acțiunea percepută: „focul arde” sau „focul face fâșș-fâșș” (învățătoarea și copiii mimează acțiunea de aprindere a focului) sau „vântul bate” (învățătoarea și copiii leagănă puternic brațele deasupra capului).

În pronunțarea onomatopeelor care încep cu consoanele f-v, se recomandă articularea exgerat conturată prin aducerea buzei inferioare sub incisivii superiori.

Jocul „Șarpele și albinuța” vizează „pronunțarea corectă a consoanelor s și z.

Regulile jocului sunt: la semnalul învățătoarei, grupul de copii, care alcătuiește șarpele, execută deplasarea pe un traseu dat, imitănd sunetele emise de șarpe. La alt semnal, albinele pornesc spre șarpe ca să-l alunge, reproducând zumzăitul acestora.

Învățătoarea va amenaja înainte de începerea jocului un cadru care să sugereze o poiană cu flori. Clasa va fi împărțită în două echipe, o parte dintre ei vor fi albine, iar restul vor alcătui șarpele. Fiecare echipă va avea un rol prestabilit, eventual marcat. Învățătoarea va conduce jocul, indicând deplasarea șarpelui, apoi cea a albinelor. Grupul de copii reprezentând șarpele se va deplasa pe traseul desenat dinainte în linie șerpuită, reproducând șuieratul șarpelui: sss.., în timp ce albinele stau într-o parte a sălii. La un semnal, copiii-albine vor imita zborul și zumzetul acestora înaintând spre șarpe. Șarpele se retrage la locul său, ferindu-se să nu fie înțepat. Jocul se continuă schimbându-se rolurile. În cursul jocului se vor asigura momente de odihnă, având în vedere că alergarea poate să influențeze corectitudinea emiterii sunetelor prin modificările în respirație. În același scop se va doza atent timpul afectat alergării, evitându-se prelungirea acestuia.

În pronunțarea unor onomatopee care încep cu consoanele s-z, se recomandă atragerea atenției asupra locului de articulare, în cazul în care copiii articulează incorect, cu limba ieșită printre dinți, consoanele s-z. Se recomandă articularea exagerat conturată prin strângerea dinților, pentru ca spațiul deschis să nu fie mai mare de 1-2 mm, limba va fi plasată jos, în spatele incisivilor inferiori, iar colțurile gurii puternic trase în părți.

Prin utilizarea jocului „Trenul și vântul” învățătorul urmărește ca elevii să pronunțe corect consoanele ș și j. Clasa va fi împărțită în două echipe. O echipă va imita sunetul produs de tren, deplasând pe un traseu indicat de învățător (ș..ș..ș..), a doua echipă, la semnalul învățătorului va depăși echipa trenului, reproducând în același timp sunetul emis de vânt (j..j..j..).

Jocul „Repetă după mine” are ca și sarcină didactică imitarea termenilor pronunțați de învățător și identificarea sunetelor care le diferențiază. De exemplu: masă – casă, rac – dac, măr – păr etc. Pentru complicarea jocului, elevii vor avea ca cerință educațională găsirea unor silabe paronimice. Învățătoarea rostește un cuvânt, se oprește în fața unui copil. Acesta trebuie să găsească altă silabă care să difere printr-un sunet. De exemplu: ma – pa, că – să, pe – de, in – în, om – oi etc. Aceste silabe vor fi combinate astfel încât să se formeze cuvinte : masă, mape, pape.

Jocul „Ce e bine, ce e rău” vizează identificarea greșelilor din pronunțarea greșită a unor termeni și rostirea lor în mod corect. Un copil sau un personaj de la teatru pronunță greșit un cuvânt. Copilul ales de personajul respectiv are misiunea de a pronunța cuvântul în forma sa corectă.

Jocul „A spus bine sau n-a spus bine” se realizează prin invitarea unui personaj – Maxim – care, va arăta câte un lucru, îl va identifica, pronunțând greșit unele cuvinte. Elevii vor repeta în cor cuvântul dacă e spus corect și vor interveni atunci când pronunțarea cuvântului este greșită. Elevii pot fi ajutați prin intermediul întrebării A spus bine sau n-a spus bine? Prin folosirea acestui joc, învățătorul urmărește ca, pe baza comparației, elevul să identifice forma greșită și apoi să găseasă forma corectă a cuvântului.

Jocul „Cine (ce) face așa” are ca obiectiv reproducerea corectă a onomatopeei rostită de învățătoare și asocierea acesteia la imaginea prezentată. Potrivit imaginii în care este ilustrat un ceas, învățătoare va imita sunetul produs de ceasul deșteptător (țrrr…). După ce răspund la întrebarea „Ce face așa”, elevii aleg imaginea corespunzătoare și imită sunetul produs de ceas.

Tot în cadrul orelor de limba română, cu scopul de a activiza și îmbogăți vocabularul elevilor, se pot folosi jocurile următoare:

Jocul „Găsește cuvinte care încep cu sunetul A” se execută astfel: se alege un sunet, apoi se cere ca elevii să găsească printre imaginile așezate pe panou doar pe acelea care încep cu sunetul respectiv. În afară de imaginile expuse, elevii pot pronunța și alte cuvinte care să aibă în inițială sunetul ales.

Jocul „Cu ce sunet începe cuvântul”, așa cum reiese din titlu, are ca sarcină didactică precizarea sunetului inițial al unor cuvinte. Astfel, pe o masă vor fi așezate cu fața în jos mai multe cartonașe. Elevii, pe rând, vor întoarce câte un cartonaș, vor denumi obiectul figurat și vor preciza sunetul inițial al cuvântului.

Pentru a-i deprinde pe elevi să asocieze corect gramatical două cuvinte (substantiv – verb, substantiv – adjectiv ) se poate apela la folosirea jocului „Spune ce face? Spune cum este?” Se prezintă elevilor diferite imagini cu ființe și vor fi întrebați: Ce face…?(bunicul, copilul, pisica) Potrivit cu acțiunea evidențiată în imagine, copilul se joacă, aleargă, scrie, citește. Astfel, lângă substantivul copil se alătură verbul se joacă. Se prezintă o altă imagine, a unui obiect, și se adresează întrebarea: Cum este…?(frunza, mingea etc.) În funcție de imaginea prezentată, elevii vor asocia adjectivele corespunzătoare. Frunza este galbenă. Mingea este roșie.

O altă variantă a acestui joc o constituie jocul „Cum poate fi?” Învățătoarea sau un copil din clasă adresează întrebarea: Cum poate fi mama/tata/câinele? sau Mama poate fi…? Elevii vor fi încurajați să dea cât mai multe răspunsuri posibile.

Pentru a-i stimula pe elevi să se exprime oral, să folosească în formulările lor cât mai multe cuvinte, un joc potrivit este „Ce știi despre?” Elevilor li se prezintă o imagine și li se solicită să alcătuiască propoziții despre ceea ce văd în imagine. Sau li se poate da un cuvânt cu care aceștia să formuluze cât mai multe propoziții. Se urmărește dezvoltarea propozițiilor, adăugându-se cât mai multe cuvinte potrivite.

Un alt joc, înrudit acestuia, este jocul „Numai atât?!” Elevii vor vizualiza planșe ce conțin anumite evenimente din viața cotidiană sau din povești. Ei vor fi întrebați ce văd în imagini. Deoarece elevii au tendința de a răspunde scurt, învățătorul va interveni, motivându-i să dezvolte propoziția prin înterbarea exclamativă Numai atât?! .

Tot în acest scop sunt folosite și jocurile „Mai spune ceva!” sau „Din scurt să facem lung!”. Elevilor li se dă o propoziție simplă, pe care urmează să o dezvolte. De exemplu: Maria cântă. → Maria cântă frumos.→ Maria cântă frumos la vioară.

Jocul „Întrebări, întrebări” vizează dezvoltarea abilității de a formula propoziții enunțiative și interogative și verificarea cunoștințelor dobândite. Clasa este împărțită în două echipe. Câte un copil, din fiecare grupă, va veni pe rând și va alege un jeton dintre jetoanele așezate pe masă cu fața în jos. Întrebările care vor fi puse vor fi stabilite de toți membrii echipei. După alegerea jetonului, se va prezenta întregii echipe, pentru a fi formulate întrebări cât mai multe. Întrebările se pot referi la utilitățile pe care le deține obiectul respectiv, culoare, locul unde crește, la denumirea sa etc.

Jocul „Povești amestecate” are ca obiecive: „verificarea însușirii conținutului unor povești învățate; dezvoltarea capacității de exprimare orală corectă și coerentă.

Sarcina didactică: descoperirerea greșelilor strecurate în conținutul unor povești. Copiii privesc imaginile și descoperă greșelile, precizând ce personaje au încurcat povestea. Răspunsurile corecte sunt recompensate. Acest joc se poate aplicamai ales la clasa pregătitoare, într-o lecție evaluativă.

Prin folosirea jocului „Cine a primit mingea” se urmărește activizarea vocabularului prin folosirea pronumelor personale. Astfel, o minge sau un alt obiect va trece din mână în mână până când învățătorul va spune „Stop!” Copilul așezat în dreapta colegului la care s-a oprit mingea, va trebui să spună, în loc de numele copilului, pronumele personal corespunzător.

Jocul „Eu zic, tu zici” este folosit pentru exprimarea diminutivelor. Elevilor li se dă un cuvânt, ei caută imaginea corespunzătoare, iar la auzul cuvintelor Tu zici! ei vor avea de găsit diminutivul cuvântului sau numele de alint pentru acesta. Exemplu: voinic – voinicel, frumos-frumușel.

Pentru consolidarea temeinică a subiectului și predicatului se pot folosi jocuri de tipul „Ghici cine…(latră/scrie/este de culoare albă/strălucește)?” sau „Completează propoziția”: Câinele……….casa omului. Andrei…………..la școală cu Oana. Tata……………la meci.

Un joc atractiv, folosit pentru a înlătura oboseala sau plictiseala este jocul numit „Cuvintele buclucașe”. Se aleg niște versuri cunoscute sau nu de către elevi, iar în redarea lor anumite cuvinte nu vor fi rostite, elevii având ca sarcină identificarea acelor cuvinte.

Exemple:

„Chiț și Miț

Cenușiu și mic de fel

Stă în colț un……………….. .

Ar fugi, însă i-e frică

Să nu-l vadă o ……………… .

Dar spre el vine un val

De miros de ………………… .

Tras de nas, aleargă Chiț,

– Vino, vino! zice …………. .

Joc de cuvinte

Hai să căutăm cuvinte

În vorbă invers citite:

Din RAC putem face ……………

RAMA devine ……………………..

TREC se poate scrie ……………..

Iar pe TREI îl facem …………….

Dar COJOC e tot ………………….

ION întors face …………………….

Acum încercați și voi!

Dintr-un DOP scoatem un ……….

DOI îl transformăm în ……………..

COS ne dă sigur ……………. .

Jocul „Cine este și ce face” este folosit cu scopul de a îmbogăți vocabularul elevilor prin cuvinte care denumesc anumite ființe și termeni care ilustrează acțiunile întreprinse de acestea. Copiilor li se prezintă silueta unei ființe. La auzul întrebării „Cine este și ce face?” elevii vor răspunde folosind cât mai multe verbe pentru a ilustra acțiunile pe care le poate desfășura ființa respectivă. De exemplu: Câinele mușcă, mănâncă oase, aleargă după pisici, latră.

Pentru a ilustra momentul zilei la care se execută o anumită acțiune se folosește jocul „Când facem așa?” , care se desfășoară astfel: un cadran din carton sau placaj (material plastic) – împărțit în două – una din părți fiind colorată deschis (eventual un soare deasupra acesteia), iar cealaltă parte fiind de culoare închisă. Pe fiecare parte se vor fixa câte trei-patru imagini reprezentând acțiuni efectuate de copii: pentru dimineață: un copil se dă jos din pat; se spală la chiuvetă; servește micul dejun, pleacă spre grădiniță, se joacă etc.; pentru seară: copilul se dezbracă, copilul face duș, se urcă în pat, doarme. La mijlocul cadranului este un ac indicator ce poate fi îndreptat spre oricare din imagini. Copiii au de recunoscut acțiunea la care s-a oprit acul și când se petrece aceasta.

Prin jocul „Spune cum este” se urmărește ca elevul să realizeze corect acordul între adjectiv și substantiv. De exemplu: Spune cum este mărul? (Mărul e roșu.)/ Spune cum este vulpea? (Vulpea e șireată, vicleană, roșcată.) Spune cum sunt creioanele? (Creioanele sunt colorate.)

Pentru a-i familiariza pe elevi cu formele de politețe se poate recurge la folosirea jocului „Este ziua păpușii!”. Copiii se vor imagina la petrecere, unde vor fi nevoiți să salute gazdele. (Bună ziua! Bună seara!), vor mulțumiți pentru găzduire și pentru invitație, vor dărui cadouri (Te rog, primește acest cadou din partea mea!) Păpușa poate fi învățătorul sau un copil din clasă.

Jocul „Descoperă sunetul” este folosit pentru a elimina confuziile făcute de copii în pronunția anumitor sunete, ca v, f, r, l, s, ș. Copiii sunt împărțiți în două grupe; un grup își alege un cuvânt care conține unul din sunetele respective, apoi adresează o întrebare celuilalt grup: – Cuvântul ,,șarpe” conține sunetul ,,f”? Celălalt grup răspunde, iar cine acumulează cele mai multe puncte la sfârșit, va câștiga.

,,Jocul silabelor” este o activitate prin care copiii exersează formarea de cuvinte pornind de la o silabă dată. Ei vor fi împărțiți în două grupe, iar pe catedră se vor pune cartonașe cu mai multe silabe. Câte un elev din fiecare grupă va alege un cartonaș, apoi, împreună cu ceilalți colegi vor forma cât mai multe cuvinte care conțin acea silabă. Vor primi atâtea puncte câte cuvinte corecte au spus, și va câștiga echipa care a strâns cele mai multe puncte.

Jocul ,,Scara cuvintelor”: Clasa va fi împărțită pe grupe, iar fiecare grupă va primi câte o literă, cu care vor forma cât mai multe cuvinte. Va câștiga grupa care va găsi cele mai multe cuvinte corecte.

Jocul ,,Schimbați litera / silaba” – este folosit pentru activizarea și îmbogățirea vocabularului, dezvoltarea capacității de selectare, a mobilității gândirii și a expresivității limbajului elevilor. Jocul se poate desfășura individual sau în colectiv. În cazul în care se desfășoară individual, învățătorul anunță că fiecare elev are la dispoziție două minute, după care cheamă primul concurent la tablă și prezintă o ilustrație. Elevul o privește, o denumește, scrie cuvântul pe tablă și după aceea, prin schimbarea primei litere va căuta să formeze noi cuvinte cu sens, cu același număr de litere, pe care le va scrie unele sub altele. La semnalul conducătorului de joc, elevul se oprește și face aprecierea.

Pentru activizarea tuturor elevilor, pentru fiecare grup de 3–4 elevi care vor lucra la tablă, învățătorul va alege o comisie formată din doi membri care va face aprecierea. Pentru fiecare cuvânt care respectă regula se acordă câte un punct. Vor fi evidențiați elevii care au dat cel mai mare număr de exemple corecte.

Pentru complicare se va cere elevilor să formeze cuvinte noi prin schimbarea primei silabe, apoi a ultimei .

Când jocul se desfășoară în colectiv, se dau copiilor foi de hârtie. Toți vor scrie cuvântul de pe tablă, apoi timp de 2- 3 minute fiecare copil va scrie cuvinte formate conform regulei. La semnalul dat de învățător, copiii vor înceta scrierea cuvintelor. Învățătorul va cere primului copil să citească toate cuvintele găsite. Pe măsură ce va citi se va analiza dacă acel cuvânt este format conform cerinței. Învățătorul va cere copiilor care au scris același cuvânt să îl taie cu o linie. Când primul copil va termina de citit cuvintele scrise, alt copil le va citi pe cele rămase netăiate și tot așa până când toți copiii vor citi cuvintele scrise. Vor fi declarați câștigători acei copii care au rămas cu cuvinte netăiate.

Ex: Cuvinte formate din 1 – 2 silabe prin schimbarea primei sau ultimei litere sau silabe:

toc lan pană ramă cană

loc lac rană mamă casă

joc laț cană lamă cară

foc leu șină temă cade

„Jocul în romb”: învățătorul cere elevilor să găsească și să așeze într-o anumită ordine cuvinte formate din anumite silabe inițiale sau finale. Primul dintre jucători scrie în colțul de sus al unui romb, un cuvânt format din două silabe. Jucătorul următor scrie un cuvânt nou format tot din două silabe, folosind în cuvântul nou prima sau a doua silabă din cuvântul scris de primul jucător.

Când folosește prima silabă, cuvântul cel nou se formează în stânga; când folosește a doua silabă cuvântul cel nou se formează în dreapta. Tehnica acestui joc este următoarea: prima silabă a cuvântului scris la început, devine silaba ultimă a noului cuvânt format în stânga și așa mai departe până la completarea jumătății de sus a rombului.

De la jumătatea rombului în sus, jucătorii folosesc la formarea de noi cuvinte, ultima silabă a cuvântului din stânga și prima silabă a cuvântului din dreapta, urmând astfel până la sfârșitul jocului, care trebuie să se încheie printr-un cuvânt cu sens format din ultima silabă a cuvântului din stânga și prima silabă a cuvântului din dreapta. E de dorit ca, pe cât este cu putință, cuvintele să se repete cât mai puțin sau să nu se repete deloc. Cine face primul romb, acela a câștigat. Jocul poate fi jucat și pe tablă. Fiecare elev trece și completează silaba următoare.

Jocurile ,, rebus”. Ineditul joc rebus dezvoltă procese psihice ale elevului : gândirea, limbajul, memoria, atenția, creativitatea,voința; poate fi folosit și ca metodă/mijloc de învățare și evaluare, sau ca procedeu în cadrul unei metode.

Mijloc activ și eficace de instruire și educare a școlarului, rebusul poate fi folosit cu succes în captarea atenției pe tot parcursul activității didactice, conducând la evitarea plictiselii, dezinteresului.

În jocul propus spre rezolvare, elevii, completând corect careul pe rândurile orizontale, vor obține pe verticala A – B, numele părții de vorbire care exprimă însușirea unui obiect. Pe rândurile orizontale vor completa careul cu cuvinte care exprimă însușiri cu sensuri contrare sau asemănătoare (sinonime sau antonime).

A

B

1. nu e ,,dulce”, ci, dimpotrivă, e ……………

2. ,,jilav” sau ………………………………..

3. ,,îndrăzneț” sau …………………………..

4. nu e ,,mic”, ci , dimpotrivă, e ……………

5. nu e ,,vorbăreț” ci, dimpotrivă, e …………

6. ,,ascuns” sau ……………………………..

7. ,,inteligent”, ,, deștept” sau ………………

8. nu e ,, trist” , ci, dimpotrivă, e …………

Anagrama – este problema enigmistică în care, prin schimbarea ordinii literelor unui cuvânt dat, se obține un alt cuvânt (cu înțeles diferit față de acela de la care s-a pornit), de exemplu: Artă-Rată-Țară.

Jocul didactic este inclus în categoria «activităților de învățare». Având în vedere obiectivele prevăzute în programa școlară de limba și literatura română, la clasele 0-IV, jocul didactic ajută la stimularea, îmbogățirea și nuanțarea vocabularului elevilor.

Iată câteva jocuri antrenante care se pot folosi în activitatea cu elevii.

1. Litera se plimbă

Elevii au sarcina de a înlocui prima literă a celei de-a doua silabe cu altă literă, formând astfel cuvinte noi. Exemplu: cată – cară; cadă – casă; cană – cală.

2. Silaba se plimbă

Se explică elevilor că trebuie să adauge la silaba dată o nouă silabă, în așa fel încât să poată obține cuvinte noi. Exemplu: mamă – masă, mare, mapă, mată.

3. De-a cuvintele

Elevii trebuie să spună cât mai multe cuvinte cate încep cu o anumită literă scrisă pe tablă. Se solicită ca aceste cuvinte să fie formate din una, două, trei sau mai multe silabe, fiecare cuvânt având cu o silabă mai mult decât cel din fața lui. Exemplu: – ba, bancă, batistă, bețișoare, bibliotecă.

4. Scara cuvintelor

La acest joc, copiii trebuie să caute și apoi să așeze într-o anumită ordine cuvinte formate dintr-un număr crescând de sunete, astfel:

5. Lanțul cuvintelor

Un elev spune un cuvânt care se scrie pe tablă sau pe un poster, alt elev va căuta un cuvânt nou care să înceapă cu ultima literă a cuvântului scris și jocul continuă la fel.

Exemple: pentru Lanțul substantivelor: stilou – urs – sanie – elev – vapor – rol – lup …

pentur Lanțul adjectivelor:silitor – respectat – timid – darnic – cuminte – elegant – trufaș.

6. Cuvântul își caută «rudele» presupune găsirea cuvintelor care fac parte din familia lexicală a cuvântului dat. Exemple: Învață: învățător, învățătură, învățământ, învățat, învățăminte. Pădure: pădurice, păduros, pădurar, împădurit, neîmpădurit, pădureț, pădurean.

7. Ce știm despre … ?

Se prezintă elevilor o imagine reprezentând o veveriță. Li se solicită să spună, în cuvinte frumoase, tot ce știu despre veveriță:

– seamănă cu un ghem de blăniță de culoarea flăcării;

– are coadă stufoasă adusă pe spinare spre urechi ca un semn de întrebare;

– căpșorul ei este minuscul, iar ochișorii ca două boabe de rouă;

– este un gingaș și delicat puișor al fagului, al pădurii și-al primăverii.

Toate exercițiile-joc contribuie la formarea și nuanțarea vocabularului elevilor, iar acest lucru se realizează în mod plăcut, atractiv și variat.”

3.5. Rolul învățătorului în desfășurarea jocului didactic

Jocul didactic reprezintă o etapă importantă în dezvoltarea psihică, fizică și intelectuală a copilului. În acest scop, cadrul didactic trebuie să orienteze și să conducă acțiunea jocului către satisfacerea acestor condiții.

Un prim lucru pe care cadrul didactic îl are de realizat este acela de a alege jocul didactic în funcție de interesele educaționale și particularitățile de vârstă ale elevilor, urmat de studierea atentă a structurii și conținutului sau, de căutarea materialului didactic adecvat și de proiectarea jocului. Pentru elaborarea acestuia, învățătorul va trebuie să își identifice și să stabilească obiectivele, să selecteze conținuturile, să procure resursele didactice, să stabilească sarcinile de învățare și modalitățile de evaluare. Regulile și sarcina jocului vor fi formulate cât mai clar, pentru a crește gradul de înțelegere a acestora de către elevi.

La întrebările suplimentare, formulate de către elevi, pentru înțelegerea temeinică a cerințelor jocului, cadrul didactic se va angaja în expunerea de răspunsuri, explicații sau indicații fără să își piardă răbdarea, fără să folosească un ton ridicat.

Cadrul didactic va respecta ritmul jocului, va adopta o modalitate adecvată de desfășurare a acestuia, va stimula elevii pentru participarea activă la joc.

În folosirea jocurilor didactice, dacă cunoștințele predate anterior nu au fost corect asimilate, nu se va trece la noul conținut până ce acestea nu vor fi consolidate.

Eficiența jocului didactic și a actului de instrucție depinde în mare măsură de buna organizare a jocurilor didactice alese și de motivația acordată acestuia. Cadrul didactic se va îngriji să asigure o atmosferă de joc propice pentru desfășurarea activității și, totodată, se va preocupa să-i găsească jocului ales aplicabilitate în lecții.

În organizarea și conducerea jocurilor didactice, învățătorul este model lingvistic, conduce jocul, controlează și evaluează activitatea, corectează greșelile și abaterile de la regulile jocului, inițiază jocul, oferă explicații și sfaturi, menține disciplina, rezolvă disputele.

Pentru ca jocul să nu apară ca o joacă, învățătorul va stimula elevii și îi va pune în situația de a rezolva anumite cerințe educaționale integrate jocului, va trezi interesul și motivația extrinsecă ale acestora în rezolvarea cerințelor.

Îndeplinirea scopului și a obiectivelor propuse depind în mare măsură de modul în care cadrul didactic a împărțit elevilor sarcinile, de așezarea mobilierului, de distribuirea materialului didactic necesar pentru executarea jocului, de felul în care acesta a respectat metodologia jocului didactic care se referă la: – organizarea sălii de grupă; introducerea în joc; prezentarea materialului; anunțarea titlului jocului și a scopului acestuia; explicarea și demonstrarea jocului; executarea jocului de probă; complicarea jocului; evaluarea desfășurării jocului și a achizițiilor.

Organizarea clasei se va face în funcție de conținutul jocului didactic, a materialului și resurselor didactice utilizate.

Prin etapa introducerea în joc, învățătorul urmărește să creeze o atmosferă favorbilă, prielnică pentru desfășurarea jocului, să dezvăluie interesul și curiozitatea elevilor pentru ceea ce urmează să se desfășoare. În sensul acesta, se poate recurge la folosirea unei ghicitori sau a unor versuri cunoscute.

Prezentarea materialului, folosit distributiv și/sau demonstrativ, familiarizează elevii cu însușirile acestuia, ajutându-i în intuirea sarcinilor ce le vor avea de indeplinit. Materialul didactic poate fi prezentat prin intermediul surprizei sau ca material de lucru. Elevii vor privi materialul și vor enumera proprietățile sale.

Materialul distributiv poate fi pus fie în coșuleț, săculeț, plic, cutiuță etc. Poate fi așezat pe bănci sau poate fi adus de către elevul ce joacă un anumit rol. Alegerea momentului în care elevul primește materialul se face în funcție de tipul de joc și poate fi adus ori la începutul jocului, ori în timpul jocului.

Anunțarea titlului jocului se face cât mai sintetic. Scopul jocului și denumirea lui desemnează structura jocului (conținutul, sarcina, regulile și elementele jocului).

Explicarea și demonstrarea jocului este decisivă în desfășurarea corectă a jocului, cadrul didactic căutând:

să-i ajute pe copii să înțeleagă sarcinile ce le revin;

să precizeze regulile jocului, asigurându-se că au fost înțelese corect și că sunt bine reținute de copii;

să prezinte conținutul jocului și principalele momente de realizare a acestuia, în funcție de reguli;

să facă precizări concrete și coerente privind folosirea materialului didactic de către copii;

să fixeze sarcinile conducătorului de joc;

să formuleze cerințele ce trebuie satisfăcute pentru a câștiga;

să stabilească modalitățile de complexificare treptată și de dozare a efortului intelectual și fizic al copiilor.”

Executarea jocului de probă are loc sub dirijarea învățătorului, care intervine destul de des, pentru a explica și fixa regulile jocului, ordinea derulării etapelor, ocupându-se în principal de organizarea jocului. La încheierea jocului de probă, învățătorul va preciza felul în care au fost satisfăcute sarcinile, va aduce explicații suplimentare, în scopul evitării greșelilor săvârșite.

În timpul executării jocului de către elevi, chiar dacă acesta se va realiza independent, cadrul didactic se va preocupa să:

mențină atmosfera de joc, favorizând manifestările specifice: mișcare, aplauze, competiție;

antreneze toți copiii în acțiune;

Încurajeze copiii să adopte modul corect de colaborare;

Stimuleze evoluția jocului evitând momentele de monotonie;

Creeze condițiile necesare pentru ca fiecare copil să rezolve sarcina didactică, independet sau în grup, funcție de modul de organizare a jocului.”

Complicarea jocului se realizează prin intoducerea de noi variante sau materiale de joc, sau prin introducerea situațiilor problemă. Acestea se vor aplica în urma constatării că elevii au executat corect jocul.

Evaluarea desfășurării jocului și a achizițiilor cuprinde etapa în care vor fi făcute aprecieri asupra modului de desfășurare a jocului și a felului în care au fost însușite noile achiziții.

La sfârșitul activității, cadrul didactic, împreună cu elevii, vor reface curățenia în sala de grupă.

3.6. Jocul de rol

Jocul de rol este o tehnică activă de predare-învățare-evaluare, îndrăgit de școlarul mic. Acesta îi oferă elevului roluri din viața socială reală, având ca obiectiv dobândirea unor priceperi și abilități diverse, de a-și modifica acțiunile în situații neprevăzute, de a găsi soluții pe moment, de a-și asuma responsabilitățile cerute de o funcție socială.

Tot în cadrul acestui tip de joc, elevul imită anumite comportamente, fie din familie, fie din grupul de joacă, interpretează personaje din lecturile îndrăgite de ei, își imaginează sau inventează anumite fapte, întâmplări.

Tematica este diversă. Cele mai întâlnite jocuri de rol sunt cele de tipul „De-a familia”, „De-a doctorul”, „De-a școala”, „De-a magazinul”, „De-a bucătăreasa” etc.

Prin intermediul jocului de rol, elevii se transpun în personaje cu personalități diferite de cele proprii, fac schimb de idei, își creează o lume imaginară, a lor, pe care caută să o înțeleagă, comunică sentimente, gânduri, păreri. Atunci când își expun ideile/sentimentele, se intersectează cu ceilalți, observând că nu toți oamenii sunt la fel, învață că există persoane cu cerințe speciale sau pot afla despre alte obiceiuri decât cele pe care le practică acasă.

Ca și consecință a utilizării acestei metode, spiritul de echipă al elevilor crește considerabil, enunțarea ideilor sau a gândurilor proprii se face cu curaj și încredere, limbajul sub toate aspectele sale va cunoaște o intensificare ridicată, interacțiunea dintre elev-elev și elev-învățător se va perfecționa.

În cadrul acestei tehnici, prin temele existente și utilizate la clasă, vocabularul elevilor se va îmbogăți, activiza, valorificând procesul achiziției lingvistice.

Prin folosirea metodei jocului de rol, profesorul urmărește:

• formarea unor atitudini și comportamente în situații date;

• cultivarea sensibilității față de oameni și comportamentul acestora;

• formarea și dezvoltarea capacității de a rezolva situații-problemă;

• formarea spiritului de echipă;

• stimularea dialogului constructiv.

Etapele pregătirii și desfășurării jocului de rol sunt:

• identificarea situației care urmează a fi simulată prin joc de rol – profesorul va alege o anume situație conform obiectivelor didactice urmărite,precum și comportamentului pe care dorește să-l formeze/dezvolte la elevi;

• gruparea elevilor, distribuirea și/sau asumarea rolurilor – alegerea „actorilor” (care interpretează rolul asumat) și a „spectatorilor” (observatori care urmăresc, conform unor criterii bine stabilite, jocul actorilor);

• pregătirea interpretărilor, proiectarea „scenariului”;

• interpretarea rolurilor în fața „spectatorilor”;

• discutarea modului de interpretare;

• formularea concluziilor asupra activității desfășurate.

Jocul de rol sporește gradul de implicare a elevilor în activitățile de învățare, favorizează formarea convingerilor, atitudinilor și comportamentelor, autocontrolul conduitelor și al achizițiilor.”

3.7. Relația dintre joc și învățare

Jocul didactic reprezintă o cale importantă în instruirea educativă a elevilor, întrucât prin intermediul acestuia sunt rezolvate cerințe educative într-o manieră adecvată vârstei școlarilor mici. „Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învățare pentru copii, este activitatea care îi ajută cel mai mult și eficient să învețe. Prin joc copiii învață să interacționeze cu ceilalți, să exploreze mediul, să găsească soluții la situațiile problemă, să își exprime emoțiile, să achiziționeze cunoștințe și abilități care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerințele școlii.[…] Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, fiind absorbiți cu totul de joc, căci resimt jocul ca ceva interesant, atractiv, frumos.”

În dezvoltarea elevilor, jocul didactic ocupă un loc valoros, deoarece acesta atrage după el învățătura și munca. Copilul întâi se joacă, își formează anumite competențe specifice, apoi trece la stadiul următor – învață– urmând ca, în cele din urmă, să pună în practică ceea ce își însușește prin joc și învățare.

Jocul didactic „realizează în practică dezideratul învățării prin joc, prin organizarea unor activități special create de adulți în acest scop. Structura lui este specifică, reușind să îmbine într-o fină țesătură sarcina didactică, regulile și elementele de joc. Fiind un joc a cărui acțiune este construită în scopuri didactice se ține seama de linia generală a evoluției copiilor în joc și se complică cerințele, complexitatea problemelor didactice, regulile.

Cu cât copiii sunt mai dezvoltați, elementele de joc se estompează și apar din ce în ce mai conturate problemele didactice la a căror rezolvare copiii sunt antrenați din timp. Treptat jocul didactic trece de la rezolvarea pe planul acțiunilor concrete la acela al acțiunilor mintale. Concludente sunt jocurile în care copiii trebuie să răspundă prompt și corect, să ghiceasca repede un cuvânt dupa unele indicii abstracte, să compună o ghicitoare, să găsească cuvântul care lipsește într-un context etc.”

Jocul didactic însoțește și completează activitatea de învățare prin faptul că, fiind o formă fundamentală de activitate a școlarului, acesta va manifesta interes pe toată durata procesului de învățare. Jocurile care solicită elevilor înlocuirea unui cuvânt prin altul, găsirea de antonime sau sinonime, completarea unor propoziții cu subiectul sau predicatul care lipsește, dezvoltă capacitatea de gândire a acestora, antrenează memoria, promptitudinea răspunsurilor, auzul fonematic, ducând la perfecționarea limbajului.

Baza învățării își are originea în activitățile desfășurate în grădinița de copii prin manipularea obiectelor, prin desfășurarea unor jocuri specifice sau prin situațiile concrete din realitatea cotidiană cu care sunt familiarizați copiii. Astfel, jocul și învățarea sunt complementare; jocul pregătește și asigură succesul școlar din etapa următoare, ciclul primar, prin trecerea de la joc la învățare.

Jocul este privit ca o activitate spontană, liberă, ce menține atenția elevului trează, bazându-se pe comunicare, fapt care împiedică instalarea oboselii, a plicteselii, prin caracterul său inovator, creativ și autodirijat, favorizând fixarea învățării ca o activitate obligatorie prin cerințele și conținuturile specifice.

Prezența jocurilor didactice în învățare are o mare contribuție pentru dezvoltarea tuturor proceselor psihice, valorifică și dezvoltă capacitățile cognitive și intelectuale, asigură premisele trecerii de la general la particular, de la concret la abstract, consolidează capacitățile creatoare, logice, de analiză și sinteză.

Pentru acei elevi care manifestă dificultăți în învățare, o modalitate eficace de a-i ajuta este cea prin intermediul jocului didactic, corelat învățării. Jocul didactic angajează în mare măsură elevul în participarea lui activă în învățare, fiind astfel un instrument de învățare cu randament educativ ridicat, reducând și chiar elimând orice semn de lenevie, plictiseală sau nemotivație.

Cerințele educaționale, sarcinile didactice sunt din ce în ce mai dificile pentru micii școlari și din acest motiv se recurge la corelarea învățării cu jocul, eliminându-se factorii perturbatori ce ar frâna ca învățarea să fie realizată cu succes.

Integrat activității ludice, punându-i la dispoziție căile și resursele de cunoaștere accesibile lui, elevul va reuși să învețe și va avea acces la orice informație care îi va lărgi sfera de cunoaștere.

„Sentimentul de siguranță, încredere și acceptare, pe care i le conferă contextul jocului, permit copilului să își exprime emoțiile, să-și asume riscuri, să încerce să experimenteze, să descopere lucruri noi, să treacă peste dezamăgiri, nereușite. În joc nu există corect și greșit, pentru că la vârsta preșcolară jocul simbolic ne permite să schimbăm/inventăm realități, reguli, personaje!”

Prin respectarea regulilor de joc, elevul învață să nu încalce regulile. Prin îndeplinirea sarcinilor de joc, elevul se va deprinde să stabilească obiective pe care, prin efort propriu și continuu, să le îndeplinească. Prin colaborarea cu colegii, în vederea rezolvării cerințelor ludice, elevul va învăța să lucreze în echipă, să asculte opiniile celorlalți.

În acest sens, Jean Chateau specifica: Cine spune joc, spune totodată efort și libertate, o educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic, cât și de bucurie morală. Tocmai această plăcere morală trebuie s-o transpunem în educația noastră, dacă vrem ca ea să completeze activitatea spontană a jocului. În acest scop, trebuie să-i propunem copilului obstacole pe care să vrea să le învingă. În lipsa unor asemenea obstacole, educația își va pierde întreaga savoare și nu va fi decât o hrană searbădă și indigestă.”

Ideea corelării jocului cu instrucția, folosită în educarea copiilor, este reactivată și redimensionată funcțional de didactica actuală. Există chiar tendința de a-i acorda primatul în dezvoltarea intelectuală a preșcolarilor și școlarilor, plecându-se de la convingerea că ,, orice cunoștință poate fi mai ușor și mai bine asimilată atunci când se încadrează într-o formă ludică. Elementul de joc este încorporat pentru a se asigura captarea interesului copiilor, participarea vie și mobilizarea resurselor lor psihice în rezolvarea problemelor implicate. Jocul favorizează angajarea afectiv-atitudinală a copilului, întrecerea cu sine, dorința de autodepășire, care devin acute în contextul întrecerii cu ceilalți, atunci când jocul este colectiv.

Jocul determină elevul să învețe cu plăcere, să manifeste interes pentru activitatea care se desfășoară, elevului timid oferindu-i siguranță și încredere în cunoștințele și capacitățile sale.

Jocul didactic poate contribui la omogenizarea relativă a limbajului elevilor sub următoarele aspecte:

• pronunțarea clară și corectă a tuturor sunetelor ce compun cuvintele;

• corectarea greșelilor de pronunție;

• îmbogățirea vocabularului cu noțiuni noi;

• precizarea și clarificarea noțiunilor legate de activitatea preșcolară;

• activizarea vocabularului;

• stimularea intercomunicării și a dezvoltării vorbirii monologate și dialogate.

Jocul didactic utilizat în contextul activităților preșcolare și scolare are o particularitate esențială: el trebuie să îmbine armonios elementul instructiv și exercițiul cu elementul distractiv.

Învățând prin joc copilul trebuie să se distreze în același timp. […] Jocul didactic rămâne joc numai dacă el conține elemente de surpriză, așteptare, întrecere, care trezesc dorința copilului de a învăța jucându-se. Jocul este organizat de cadrul didactic și presupune existența unor obiective, conținuturi, sarcini, reguli și elemente de joc.

Jocurile didactice exercită o influență deosebită asupra dezvoltării copilului, contribuind la dezvoltarea lui intelectuală, la formarea și dezvoltarea percepțiilor, a reprezentărilor, la educarea spiritului de observație, a imaginației creatoare, a dezvoltării gândirii și a limbajului. Totodată ele contribuie la educarea unor trăsături morale ale personalității copilului, la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului, a perseverenței, a spiritului de independență, a sociabilității.

Valoarea educativă a jocurilor didactice constă și-n faptul că au un aport deosebit în dezvoltarea relațiilor interpersonale, educă simțul de răspundere și ajută la consolidarea grupului. Angajarea elevilor în învățare prin intermediul jocului și a divertismentului constituie nu numai o formă atractivă de simulare, ci și conturarea unui agreabil spațiu școlar în care seriozitatea cea mai gravă poate fi luată drept divertisment, iar cea mai facilă “joacă” poate avea efecte performative.[…] copiii descoperă lumea înconjurătoare, prin intermediul jocului, care sub aparența divertismentului se poate înălța până la nivelul seriozității.

Iată de ce, chiar în cadrul instituționalizat – sau poate mai ales aici -, jocul rămâne principala modalitate de învățare, fiind ,,o formă de activitate prin care aceștia încearcă să-și însușească experiența de viață a adulților”.

Capitolul 4:
STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND ÎMBOGĂȚIREA VOCABULARULUI ELEVILOR PRIN JOC DIDACTIC

4.1. Ipoteza și obiectivele cercetării

„Scopul cercetării științifice este obținerea unor informații privind modul în care pot fi soluționate problemele teoretice sau practice specifice, de a ajunge printr-o metodă științifică la cunoștințe care să aibă valoare de adevăr. […] Ca în orice domeniu al cunoașterii în științele educației, cercetarea științifică oferă suportul rațional pentru decizii fundamentate tuturor celor interesați de sistemul educațional pentru rezolvarea situațiilor problematice cu care se confruntă educația – optimizarea procesului de predare – învățare – evaluare, reușita școlară, managementul educațional, formarea personalului didactic, informatizarea procesului de învățământ, egalizarea șanselor.”

Principala atribuție a cadrului didactic este aceea de a-i face cunoscute elevului originile sale. Zestrea lingvistică a poporului român trebuie prezentată, înțeleasă, însușită și valorificată de către micul școlar. Indiferent de naționalitate, un elev trebuie, mai întâi de toate, să posede abilități și deprinderi de comunicare în limba sa maternă. Lucrul acesta se urmărește prin orele de limbă română la clasele 0-IV, în special.

Ca și viitor cadru didactic, prin intermediul acestei cercetări mi-a propus următoarele obiective:

O1 – identificarea elevilor cu dificultăți în asimilarea temeinică a cunoștințelor de fonetică, gramatică și lexic;

O2 – adoptarea unui program personalizat care să stârnească intereseul elevilor pentru cultura lingvistică;

O3 – identificarea efectelor jocului didactic asupra dezvoltării și activizării vocabularului elevilor.

Ipoteza de la care am pornit este următoarea:

Presupunem că, dacă se utilizează jocul didactic ca metodă complementară de predare a procesului educațional, atunci elevii își vor clarifica noțiunile cu privire la vocabular, reușind astfel să își stimuleze, activizeze și perfecționeze vocabularul limbii române.

Din ipoteza formulată se desprind două variabile:

variabila independentă: utilizarea jocului didactic în orele de limbă română la ciclul primar;

variabila dependentă: creșterea eficientă a vocabularului elevilor din ciclul primar.

Cercetarea cuprinde trei etape:

etapa inițială, în care am constatat dificultățile cu care se confruntă elevii;

etapa de intervenție ameliorativă, ce a avut ca scop înlăturarea dificultăților constatate și sporirea vocabularului;

etapa finală, de comparare și interpretare a rezultatelor.

4.2. Metode de cercetare

Principalele categorii prin care se colectează datele cercetării sunt următoarele :

Metode și tehnici descriptive :

metoda observației ;

metoda chestionarului și a interviului ;

metoda biografiei (anamneza) ;

metode istorice ;

metoda analizei produselor activității subiecților/ portofoliilor ;

metoda analizei documentelor curriculare și a altor documente școlare;

metoda testelor și a probelor de evaluare scrisă a comportamentelor (competențelor);

studiul de caz;

metodele și tehnicile sociometrice.

Metode experimentale:

experimentul;

cvasiexperiementul;

experimentul cu caz unic.

4.3. Eșantionarea subiecților

Cercetarea experimentală a fost aplicată pe elevi cu vârsta cuprinsă între 9-10 ani, în timpul semestrului II al anului școlar 2014-2015, la Școala Gimnazială Mihai Viteazul din Alexandria. Astfel, clasa a III-a a fost atât clasă de control, cât și clasă experimentală.

Testul a fost aplicat pe un eșantion de 15 elevi, dintre care 5 fete și 10 băieți, după cum arată diagrama următoare:

Din colectivul clasei, 9 elevi aveau 9 ani împliniți, iar 6 dintre ei aveau vârsta de 10 ani, după cum urmează:

Din totalul elevilor, 8 dintre ei au avut rezultate foarte bune la învățătură, 4 dintre ei au avut rezultate bune și doar 3 rezultate precare. Acest lucru este evidențiat prin diagrama următoare :

4.4. Descrierea testului inițial, de control, și interpretarea rezultatelor

În elaborarea demersului constatativ am folosit metoda testelor. Pentru demersul experimental, metoda folosită a fost cea a jocului didactic.

Astfel, în etapa inițială, am aplicat un test de verificare a cunoștințelor la clasa a-IIIa, realizat pentru unitatea de învățare Noțiuni de lexic. Cuvântul.

Unitatea de învățare: Noțiuni de lexic

Subiectul: Cuvântul

DESCRIPTORII DE PERFORMANȚĂ AI TESTULUI DE CONTROL

Tabel analitic cu rezultatele obținute în urma aplicării testului inițial la eșantionul de control

Tabel analitic cu rezultatele testului inițial pe eșantionul de control

Analizând și interpretând rezultatele obținute la testul de control, înregistrate în tabelele de mai sus, s-a constatat că 87% identifică cuvintele cu înțeles asemănător și opus, cuvintele polisemantice, cuvintele omonime și sensurile cuvintelor diferențiate de o singură literă. 13,33 % dintre numărul total de elevi întâmpină greutăți în rezolvarea sarcinilor prevăzute de itemii 4,5,6. Doi elevi nu stăpânesc sensul cuvintelor, nereușind astfel să aleagă forma corectă a cuvintelor din propozițiile de la itemul 6, iar un elev nu identifică cuvântul opus pentru termenii dați și nici sensurile diferite ale cuvintelor care se scriu la fel.

4.5. Descrierea programului de intervenție și interpretarea rezultatelor

În etapa a doua, de ameliorare, am introdus jocul didactic drept formă de reducere și eliminare a dificultăților pe care le-au întâmpinat școlarii mici în rezolvarea itemilor din testul de control.

Astfel, primul joc ales s-a numit “Cercul sinonimelor”.

Jocul constă în recunoașterea sensului fiecărui cuvânt și găsirea unui alt sens asemănător pentru cuvintele date. Cuvintele noi vor fi integrate în propoziții de către elevi.

Ca material didactic se folosește un disc pe care sunt scrise 8 cuvinte: altruist, emotiv, simpatic, obraznic, protector, sincer, îndrăzneț, politicos.

Jocul se poate desfășura pe grupe sau individual. Câte un elev vine și învârte discul până ce un coleg din echipa adversă spune “STOP”. Elevul citește cuvântul la care s-a oprit săgeata, găsește sensul lui asemănător și alcătuiește o propoziție cu noul cuvânt.

Cuvintele noi și propozițiile formulate vor fi apreciate de către echipele adverse. Pentru fiecare răspuns corect se acordă două puncte. Câștigă grupa care acumulează cele mai multe puncte.

Al doilea joc pe care l-am folosit s-a numit “Schimbă litera (silaba)!”

Jocul constă în formarea de noi cuvinte, schimbând litera sau silaba. Astfel, am prezentat elevilor planșe ilustrând diferite lucruri, obiecte. Elevii au fost organizați pe trei grupe. După vizionarea fiecărei planșe, notau pe foi obiectul reprezentat de planșa respectivă, apoi formau alte cuvinte schimbând o literă sau o silabă. Noile cuvinte erau introduse în propoziții. Pentru fiecare planșă, au avut la dispoziție timp de lucru cinci minute. După expirarea timpului, un reprezentat din fiecare grupă citea cuvintele și propozițiile formate, iar echipa care avea cele mai multe cuvinte era declarată câștigătoare.

Exemplu:

casă – masă – rasă – deasă

cocoș – cocor – cocos – cocon

lac – rac – sac – mac – dac – fac – tac – zac

Jocul intitulat “Cuvinte buclucașe” l-am folosit pentru a dezvolta capacitatea elevilor de a distinge sensurile pe care le poate avea un cuvânt. Ei au avut ca sarcină de lucru să se gândească la trei cuvinte. Sensurile fiecărui cuvânt au fost evidențiate în propoziții.

Spre exemplu: vie În vie sunt mulți struguri.

Diana a găsit o vrăbiuță rănită, dar vie.

Nepotul trebuie să vie la noi.

În folosirea rebusului următor, am urmărit ca elevii să își perfecționeze noțiunile cu referire la cuvintele polisemantice, antonime și cuvinte care să desemneze mulțimi.

Completând căsuțele rebusului, elevii vor descoperi, pe verticala AB, cum au rezolvat rebusul.

A

B

Mere, pere, prune, caise, struguri, căpșuni, cireșe formează mulțimea…………………… .

Cuvântul „a deschis” în propoziția Liceul a deschis noi șanse pentru o învățare aplicativă. îndeplinește sensul de: ……………… .

Mama bate sau ……………………. covorul.

Acest ceai este ……………………. . Eu voiam să îl beau cald.

Dacă nu e curajos, atunci este ………………………… .

Când mi-e sete pot să beau apă, suc, sirop sau ceai. Ele se numesc, într-un cuvânt, ………………. .

DESCRIPTORII DE PERFORMANȚĂ AI TESTULUI EXPERIMENTAL

Tabel analitic cu rezultatele obținute în urma aplicării testului experimental

Tabel analitic cu rezultatele testului experimental

În urma analizei rezultatelor obținute de elevi, situația se prezintă astfel:

4.6. Discuții și concluzii

În urma aplicării jocurilor didactice ca metodă ameliorativă am constat următoarele:

A.C. și-a eliminat lacunele în ceea ce privește omonimia cuvintelor după ce a participat la desfășurarea jocului “Cuvinte buclucașe” și și-a clarificat noțiunile referitoare la desemnarea elementelor unei mulțimi printr-un cuvânt, după ce a rezolvat rebusul corect;

A.L. și-a însușit temeinic cunoștințele despre sinonime după ce a jucat “Cercul sinonimelor”, a obținut calificativul Bine pentru însușirea noțiunii despre omonimia cuvintelor în urma participării sale la jocul “Cuvinte buclucașe”, a obținut calificativul maxim pentru antonimia cuvintelor și desemnarea elementelor unei mulțimi printr-un cuvânt, după ce a rezolvat corect rebusul și și-a eliminat lacunele referitoare la sensurile cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă. după ce a participat la desfășurarea jocului “Schimbă litera (silaba)!”;

C.A. a progresat în înțelegerea omonimiei cuvintelor după ce a participat la desfășurarea jocului “Cuvinte buclucașe”, a eliminat dificultățile în însușirea noțiunilor despre antonimie, polisemie în urma rezolvării corecte a rebusului și și-a clarificat unele noțiuni despre sensurile cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă după, ce a participat la jocul “Schimbă litera!”;

C.M. a eliminat obstacolele în însușirea noțiunii despre sinonimie după ce a jucat “Cercul sinonimelor”, a progresat spre o înțelegere mai bună a omonimiei cuvintelor în urma participării sale la desfășurarea jocului “cuvinte buclucașe”, și-a eliminat lacunele în ceea ce privește desemnarea unor obiecte printr-un cuvânt, a obținut un nivel mediu în înțelegerea antonimiei și polisemiei cuvintelor după ce a rezolvat rebusul și a ilustrat un progres în perceperea sensurilor cuvintelor care diferă printr-o literă în urma aplicării jocului “Schimbă litera!”

C.R. și-a perfecționat cunoștințele despre omonimia și polisemia cuvintelor, despre desemnarea unor elemente printr-un cuvânt ,despre sensurile cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă, în urma aplicării jocului “Cuvinte buclucașe”, rebusului, respectiv jocul “Schimbă litera!”;

E.I. și-a activizat cunoștințele referitoare la sinonimia cuvintelor în urma aplicării jocului “Cercul sinonimelor”, a progresat spre o înțelegere mai bună a cuvintelor omonime după ce a participat la desfășurarea jocului “Cuvinte buclucașe”, și-a eliminat lacunele în privința antonimiei cuvintelor, a evidențiat un progres minim spre înțelegerea omonimiei cuvintelor în urma rezolvării rebusului și a realizat un salt minim pentru înțelegerea sensurilor cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă în urma aplicării jocului “Schimbă litera!”;

E.T. , în ceea ce privește sinonimia cuvintelor și distingerea sensurilor cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă, a înregistrat un progres mediu după ce a participat la desfășurarea jocului “Cercul sinonimelor” și a jocului “Schimbă litera (silaba)!” și a obținut un progres major pentru înțelegerea noțiunii despre omonimia, respectiv antonimia și polisemia cuvintelor în urma aplicării jocului “Cuvinte buclucașe”;

G.A. are un progres vizibil pentru clarificarea noțiunilor despre sinonimia, omonimia, antonimia cuvintelor, desemnarea unor elemente printr-un cuvânt, polisemia cuvintelor și a sensurilor cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă a înregistrat un progres mediu în urma aplicării jocurilor “Cercul sinonimelor”, “Cuvinte buclucașe”, rebusului, respectiv “Schimbă litera (silaba)!”;

G.O. și-a activizat noțiunile despre omonimia cuvintelor și sensurile cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă în urma aplicării jocurilor “Cercul sinonimelor”, respectiv “Schimbă litera (silaba)!”;

R.R. a marcat un progres major pentru clarificarea noțiunii despre sensul cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă și desemnarea unor elemente printr-un cuvânt în urma aplicării jocurilor “Schimbă litera (silaba)!” și rebusului, iar pentru însușirea cunoștințelor despre sinonimia, antonimia și polisemia cuvintelor a înregistrat un progres mediu după ce a participat la desfășurarea jocului “Cercul sinonimelor” și a rebusului. În ceea ce privește omonimia cuvintelor a realizat un progres minor;

R.T. , referitor la eliminarea lacunelor în perceperea noțiunii despre desemnarea unor elemente printr-un cuvânt a realizat un progres major în urma aplicării rebusului. Pentru perceperea sinonimiei, omonimiei, antonimiei, polisemiei cuvintelor și sensurile cuvintelor care diferă printr-o literă sau silabă a înregistrat un progres mediu în urma aplicării jocurilor “Cercul sinonimelor”, “Cuvinte buclucașe”, rebusului, respectiv “Schimbă litera (silaba)!”;

S.B. și-a activizat noțiunile referitoare la polisemia cuvintelor în urma aplicării rebuslui;

V.E. și-a reîmprospătat cunoștințele despre sinonimia și omonimia cuvintelor în urma aplicării jocurilor “Cercul sinonimelor” respectiv “Cuvinte buclucașe”.

Având în vedere cele spuse mai sus, s-a confirmat ipoteza potrivit căreia prin folosirea jocului didactic ca metodă complementară de predare, elevii își vor clarifica, activiza și perfecționa noțiunile despre vocabular.

Acest lucru este ilustrat în tabelul următor:

Scopul acestei cercetări a fost atins, iar activizarea și perfecționarea noțiunilor despre vocabular au putut fi realizate cu succes datorită capacităților cognitive ale elevilor, dar și a îmbinării metodelor tradiționale cu cele moderne.

CONCLUZII

Limba română, deși este limba maternă, mulți români nu o vorbesc corect. În limbajul acestora apar frecvent greșeli în exprimare sau dezacorduri gramaticale, fiind un lucru jenant atunci când interacționează cu cei din jurul lor.

În vederea acestui lucru, consider că este foarte important, chiar de la vârsta preșcolară, să îi îndrumăm pe copii spre o înțelegere și o vorbire corectă a limbii române.

Întrucât de la preșcolaritate și până la perioada școlarității mici, cea mai atractivă formă de petrecere a timpului liber este jocul, noi, ca și cadre didactice trebuie să profităm din plin de acest aspect.

Prin trăsătura sa specifică de a îmbina ludicul cu instructajul educativ, jocul didactic s-a dovedit a fi o formă eficace pentru transmiterea unor informații cu caracter educațional. În acest mod, elevul va crede că el se joacă, deși el învață, primește, receptează și își însușește anumite cunoștințe specifice actului educațional.

La clasele mici, actul predării nu trebuie realizat în totalitate prin intermediul jocului. Dar, poate fi utilizat ca metodă complementară de predare a noțiunilor, a conceptelor educaționale. De pildă, jocul didactic se poate folosi la începutul unei activități didactice, la începutul unei unități noi de învățare având ca scop captarea atenției. Jocul didactic poate fi folosit cu succes și la jumătatea unei activități didactice pentru a reduce și a elimina monotonia, plictiseala sau oboseala. Un alt moment în care se poate utiliza jocul didactic este la sfârșitul unei activități didactice ca o formă, metodă de evaluare a calității predării.

Însă, indiferent de momentul în care se utilizează, jocul didactic aduce un aport valoros calității instrucției educaționale. În același timp îi va oferi elevului o stare relaxantă, de plăcere; îi va diminua starea de agitație, de teamă, de încordare cauzându-i o satisfacție deplină.

Altfel spus, recurgerea la elementele ludice vine în sprijinul profesorului, care, simțind, pulsul clasei, conștientizează că este nevoie de un moment de „respiro”, de relaxare, de înviorare etc., care va remonta elevii și va sprijini demersurile cognitive.

Activitățile se vor desfășura într-o atmosferă diferită, deosebită punându-se accent pe interesele și nevoile copilului.

Trecerea de la preșcolaritate la școlaritate va fi realizată facil, prin intermediul jocului didactic, întrucât elevul va percepe aceasta ca o continuare a activităților desfășurate în grădiniță, iar adaptarea la noile cerințe educaționale va fi realizată mai ușor.

Jocul didactic, prin regulile pe care le impune, angajează elevul în respectarea lor, contribuind la formarea și dezvoltarea conduitei moral-sociale. Prin faptul că elevul respectă sau nu regulile jocului, se poate aproxima dacă, la contactul cu societatea sau acasă, în școală, în comunitatea din care face parte va respecta sau nu regulile impuse de acestea. Elisabeta Voiculescu afirmă: Când copilul se joacă cu alți copii, el învață să respecte reguli și algoritmi ce constituie temeiul conformării la normele de comportare socială, morală. Învață să colaboreze cu coechipieri, își dezvoltă altruismul, spiritul de echipă, comunicarea cu ceilalți. Prin urmare devine mai sociabil, mai tolerant față de cei din jur, mai atent la dorințele și sugestiile celorlalți.

Jocul didactic, pe lângă faptul că transmite sau ameliorează sau valorifică unele cunoștințe din procesul educativ, implică și dezvoltarea psiho-motrică a copilului; totodată dezvoltă, antrenează și valorifică gândirea, imaginația, atenția copilului.

Folosind jocul didactic se asigură:

verificarea și retro-informația asupra nivelului de însușire a unor cunoștințe și depridneri (jocul didactic îndeplinind astfel funcția diagnostică și prognostică asupra pregătirii elevilor);

participarea activă a copiilor la propria formare;

motivația pentru învățare prin succesele ce se înregistrează, angajându-i în realizarea sarcinilor didactice diferite ca grad de dificultate, jocul determinând un continuu fond emoțional stenic, de plăcere, satisfacție;

formarea unor deprinderi de muncă intelectuală;

pregătirea eelvilor pentru autoinstruire și autoeducație prin influența decisivă a jocului în conducerea și luarea în stăpânire a propriului comportament;

stimularea încrederii în sine, adaptarea la cerințele mereu crescânde ale școlii;

dezvoltarea psihică a copiilor, formarea personalității lor;

exersarea efortului voluntar;

asigurarea succesului feicărui elev, potrivit ritmului și disponibilităților sale.

Prin urmare:

formularea unei sarcini sub formă de joc îi stimulează mult pe elevi, îi implică profund în instruire, îi activează din toate punctele de vedere – cognitiv, afectiv și psihomotoriu și îi motivează să se implice voluntar și cu plăcere în activitate;

jocul didactic:

atrage elevii în învățare, apropiindu-i firesc de acest proces și asigurând accesibilitatea noilor conținuturi de idei;

are la bază strategii euristice și, practic, poate fi considerat o formă a învățării prin descoperire;

antrenează gândirea logică, activă, creativă etc. a elevilor, dezvoltă spiritul de inițiativă, de observație, de colaborare ș.a.m.d.;

contribuie la formarea unor deprinderi de activitate independentă.

BIBLIOGRAFIE

Anton, Ilinca, Didactica limbii române și a lecturii, Ed Universității, Arad, 2011

Antonovici, Ștefania, Ciobotaru, Melania, Educarea limbajului, Ed. Aramis, București, 2005

Bloju, Cristina-Loredana, Metodica predării limbii și literaturii române pentru învățământul primar, Ed. Universitaria, Craiova, 2013

Bulgăr, Gheorghe, Prefață la Marele dicționar de neologisme al lui Florin Marcu, 2000

Bocoș, Mușata – Dacia, Instruirea interactiva, Ed. Polirom, Iași, 2013

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, EDP, București, 1976

Cristea, Sorin, Dicționar de pedagogie, EDP, București

Dettrens, R., A educa și a instrui, E.D.P., București, 1970

Dumitru, Gherghina; , G.Cămărașu, A.Păunescu, Al. Mitrache, V.Georegscu, D.Țelea, C.Radu, Ana Dănilă, A. Ciobanu, G.Vasiliu, Metodica activităților de educare a limbajului, Vol. I, Editura Didactica Nova, Craiova, 2007

Eftenie Nicolae, Metodica studierii limbii și literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2001

Geantă, Adriana, Limba română prin exerciții, Ed. Tiparg, , 2010

Georgescu, Veronica, Rolul jocului didactic în dezvoltarea vocabularului elevilor, Rovimed Publishers, , 2014

Iordăchescu, Carmen, Exercitii de limba romana pentru clasele II-IV, Ed. Carminis, , 2007

Lăzărescu, P., Mihaela, Metodologia cercetării științifice în învățământul primar și preșcolar, Ed. Paralela 45, , 2011

Lăzărescu, P., Mihaela; Ezechil, Liliana, Laborator preșcolar, Ed. V&I Integral, București, 2011

Logel, D., Popescu, E., E. Stroescu-Logel, Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii române în învățământul primar, Ed. Carminis, Pitești, 2009

Mitu, Florica; Barbu, Elena – Liliana, Limba și literatura română. Culegere de jocuri didactice, exerciții, teste pentru clasele I – IV, Ediția a II-a, EDP, București, 2009

Molan, Vasile; Bizdună, Maria, Didactica predării limbii și literaturii române, Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru Învățământul Rural

Norel, Mariana, Metodica predării limbii și literaturii române în învățământul primar, Brașov

Preda, Viorica., Educația pentru știință în grădiniță, Editura Compania, București, 2000

Stan, Floarea, Jocul didactic. Jocurile exercițiu și rolul lor în dezvoltarea limbajului copiilor preșcolari, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013

Toma, Ion, Limba română contemporană, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Țibrian, Constantin, Structura vocabularului limbii române în trecut și prezent, Editura Tiparg, Pitești, 2010

Țibrian, Constantin, Exerciții de vocabular pentru ciclul primar, Ed. Pitarg, Pitești, 2012

Voiculescu, Elisabeta, Pedagogie preșcolară, Ed. Aramis, București, 2003

SITE-URI WEB:

Colceriu, Laura, Metodica predării activității instructiv-educative în grădinițe, 2010, http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=1958680

Cornița, Georgeta, Metodica predării limbii și literaturii române, Editura Umbria, Baia Mare, 1993, p.102, https://www.scribd.com/doc/174706094/Georgeta-Cornita-Metodica-predarii-si-invatarii-limbii-si-literaturii-romane-gradinita-clasele-I-IV-gimnaziu-si-liceu-Editura-Umbria-Baia-Mare#download

Dezvoltarea capacității de comunicare prin joc didactic, https://www.scribd.com/doc/82803779/Dezvoltarea-de-Comunicare-Prin-Joc#download

Dicționarul explicativ al limbii române, http://dexonline.ro/definitie/joc

Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor între 3-6/7 ani. MECT, 2008, p. 30, http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=31565&name=DLFE-2702.pdf

Exerciții de dicție, http://www.didactic.ro/materiale-didactice/jocuri-de-dictie

Programul de jocuri didactice “Învățăm jucându-ne”, Editura EDU, disponibil la http://edituraedu.ro/didactice/clasa%20a%20III-a/Matematica/Invatam%20jucandu-ne.doc

Jocuri didactice pentru îmbogățirea vocabularului copiilor preșcolari, https://www.scribd.com/doc/108835840/JOCURI-DIDACTICE-PENTRU-IMBOGĂȚIREA-VOCABULARULUI-COPIILOR-PREȘCOLARI

Mutu, Laura, Lectura după imagini, disponibil la http://scoalaargeseana.ro/index.php/didactica-magna/525-lectura-dupa-imagini

Popescu, P., Neveanu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978, https://www.scribd.com/doc/118348114/Paul-Popescu-Neveanu-Dictionar-de-Psihologie-pdf#download

Psihopedagogia jocului, https://www.scribd.com/doc/190221521/PIPP-Psiho-Jocului

Rolul jocului didactic în învățare, http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/ROLUL-JOCUL-DIDACTIC-IN-INVATA51925.php

Teoria și metodologia jocului didactic, https://www.scribd.com/doc/204074524/Teoria-Si-Metodologia-Jocului-Didactic

ANEXE

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Scrie, în paranteză, sensurile potrivite ale verbului „a da” din următoarele enunțuri:

I-a dat un album de pictură și un buchet de flori. (………………………..)

Colegul meu a dat pentru telefon foarte mulți bani. (…………………….)

Cu cât ai dat această cameră de luat vederi? (…………………………)

Mama dă la gunoi toate hainele vechi. (………………………..)

A dat pe față cu o cremă specială. (………………….)

Așa a dat Dumnezeu. (………………….)

Se dau următoarele contexte:

Am schimbat dolarii în lei.

De ce ai schimbat locul acestei cărți în bibliotecă?

De când a ajuns director, s-a schimbat mult.

Tata a schimbat piesa mașinii.

Ea s-a schimbat de rochie și a plecat.

Înlocuiți verbul polisemantic subliniat cu sensurile pe care le îndeplinește în fiecare context.

Alege sensul corect de la cuvintele „vuiet” și „sultan” din fiecare serie:

vuiet = urlet, larmă, zgomot, văicăreală, gălăgie;

sultan = rege, președinte, domnitor, conducătorul turcilor, comandant;

limpede = clar, sacru, dârz, senin, transparent, lucid, lămurit, neînduplecat;

minte = intelect, rațiune, tare, cuget, valoare, noțiuni, minciună;

merge = cântă, dansează, citește, traversează, trece, mănâncă, pășește.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Subliniați cuvântul care are aceeași formă, dar înțelesuri diferite.

Am găsit pe stradă un galben.

Nu îmi place acest penar galben.

Mama calcă rufele.

Eu calc pe urmele tatălui meu.

Tata i-a cumpărat mamei o blană.

Blana pisicii mele este pufoasă.

Alcătuiește enunțuri cu sensurile următoarelor cuvinte: toc, broască, poartă, piept.

Din propozițiile de mai jos, subliniați cuvântul care apare în fiecare propoziție. Notați semnificația pe care o îndeplinește cuvântul respectiv în fiecare propoziție.

Colegul meu de bancă nu a venit azi la școală.

Am mers cu tata la bancă să depună niște bani.

Sora mea și-a cumpărat lac de unghii roz.

Lacul din spatele casei a secat.

Pantofii sunt de lac.

Am primit un leu în dar.

La grădina zoologică am văzut un animal.

Alina a făcut prea multe copii acestor hârtii.

Vecinii Mirelei au doi copii năzdrăvani.

În care din propozițiile următoare termenul „dinți” poate fi înlocuit cu „a îndrăzni”, „a vorbi neclar” , „ger”?

Dinții verișoarei mele sunt încă de lapte.

Mi-au căzut dinții din față.

Afară este soare cu dinți.

Mamaia nu mai are trei dinți în gură.

Mi-am luat inima în dinți și i-am spus adevărul.

Nu pot înțelege ce spune colegul meu; vorbește printre dinți.

Când i-am luat jucăria preferată, atunci și-a arătat dinții; până atunci era cuminte.

Scrie trei propoziții în care cuvântul „inimă” să aibă sensuri diferite.

Încercuiește numai desenele care au aceeași denumire.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Compune cuvinte cu silabele date:

gi Gi

gi

Completează cuvintele date cu silabele care lipsesc:

dul – – o – – țuș

Ta – An – – la – lu

Indicați antonimele obținute prin prefixare de la următoarele cuvinte:

a decolora ≠

a împacheta ≠

a înființa ≠

a coase ≠

a lega ≠

drept ≠

propriu ≠

politic ≠

normal ≠

mărginit ≠

ritmic ≠

corect ≠

onorat ≠

Ne jucăm cu silabele!

Combină silabele astfel încât să obții trei adjective.

Joacă-te cu cuvintele: ocean, om, in, ac, oi. Adaugă înaintea acestor substantive o consoană. Ce obții?

Citește următoarele cuvinte invers, adică de la dreapta spre stânga. Vei descoperi cuvinte cunoscute.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Continuă, după model:

Eu spun: Tu spui:

cald rece

iarnă

copt

fraged

blând

înalt

încet

îngust

subțire

Indicați sensurile opuse pentru următoarele cuvinte:

a umple

vesel

uscat

totdeauna

a risipi

calm

a începe

adevăr

perfect

Rescrieți propozițiile astfel încât acestea să exprime contrariul lor:

Îi era credincios stăpânului.

Ea și-a cumpărat o rochie ieftină.

Creionul avea vârful ascuțit.

Haina lui era prea lungă.

Ea a acceptat invitația de a merge la teatru.

Eu adorm devreme.

Tata muncește mereu.

Subliniază, în enunțurile date, cuvintele care au înțeles opus:

– Învață, Măria Ta, că cei mici sunt cei mari. (Barbu Delavrancea, Neghiniță)

Fata se suie în pod și vede acolo o mulțime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase. (Ion Creangă, Fata babei și fata moșneagului)

Completează, în spațiile de mai jos, cuvinte care exprimă însușiri opuse celor date.

Alcătuiește un scurt text cu titlul Anotimpul preferat în care să folosești cuvinte cu sens opus.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Indicați câte un sinonim pentru cuvintele:

cameră

întâmplare

a asuda

zvon

scop

probă

bogăție

lin

adevărat

bătaie

a lovi

Alcătuiește cinci propoziții în care să apară sensurile diferite ale verbului „a muri”.

Pentru fiecare cuvânt din coloana A găsește în coloana B cuvântul cu sens asemănător.

A B

a apăra a vorbi

onest arbore

isteț dis de dimineață

bucurie sincer

război apus

a grăi a proteja

devreme priceput

seară veselie

copac muncă

luptă

Caută, în tabelul următor, sensurile asemănătoare pentru cuvintele: om, incertitudine, greu, totdeauna, motiv, firav.

Alege varianta corectă de răspuns.

a) Expresia „ a da bir cu fugiții” înseamnă:

a mânca a fugi a ajunge

b) Expresia „cu scaunul la cap” înseamnă:

smintit serios învățat

c) Expresia „cu capul în nori” înseamnă:

visător plouat amețit

d) Expresia „ a arde gazul de pomană” înseamnă:

a sta degeaba a consuma mult gaz a boci

Sunt sinonime cuvintele din seria:

a) cupru = aramă, etern = efemer

b) devreme = târziu, normal = anormal

c) vocabular = lexic, dragoste = iubire

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Alcătuiește propoziții cu fiecare dintre cuvintele care se scriu aproape la fel, dar care au înțeles diferit:

adapta – adopta

olar – orar – oral

test – text

complement – compliment

original – originar

eroare – oroare

literar – literal

aluzie – iluzie

Alege forma corectă:

Mie∕mi-e, acum, mie∕mi-e sete.

Ana are un neam∕ne-am mare.

Neam∕ne-am dus la munte vara trecută.

Am nevoie de o mie∕mi-e de lei.

Este un prieten deal∕de-al nostru.

Nu am putut să urc acest deal∕de-al.

Sa∕S-a prefăcut căi∕că-i bolnav doar ca să nu vină la școală.

A luat-o pe căi∕că-i greșite de când a plecat de acasă.

Mama sa∕s-a este în Spania.

Formează cuvinte după modelul dat:

a) a cânta → cântec → cântăreț

a vorbi

a dansa

a glumi

a lupta

a mângâia

a dormi

a visa

b) alb → alburiu

galben

roz

albastru

verde

c) vesel → înveseli

măturător

vânzător

cald

Alintă cuvintele!

ban, inel, bluză, măgar, bucată, poartă, cal, scaun, copac, roată.

Descoperă nume de persoane compuse cu ajutorul notelor muzicale.

Joc de imaginație

La șah, calul poate efectua o mișcare de forma literei L. Respectând acest lucru, vei descoperi cuvintele care alcătuiesc proverbe.

BIBLIOGRAFIE

Anton, Ilinca, Didactica limbii române și a lecturii, Ed Universității, Arad, 2011

Antonovici, Ștefania, Ciobotaru, Melania, Educarea limbajului, Ed. Aramis, București, 2005

Bloju, Cristina-Loredana, Metodica predării limbii și literaturii române pentru învățământul primar, Ed. Universitaria, Craiova, 2013

Bulgăr, Gheorghe, Prefață la Marele dicționar de neologisme al lui Florin Marcu, 2000

Bocoș, Mușata – Dacia, Instruirea interactiva, Ed. Polirom, Iași, 2013

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, EDP, București, 1976

Cristea, Sorin, Dicționar de pedagogie, EDP, București

Dettrens, R., A educa și a instrui, E.D.P., București, 1970

Dumitru, Gherghina; , G.Cămărașu, A.Păunescu, Al. Mitrache, V.Georegscu, D.Țelea, C.Radu, Ana Dănilă, A. Ciobanu, G.Vasiliu, Metodica activităților de educare a limbajului, Vol. I, Editura Didactica Nova, Craiova, 2007

Eftenie Nicolae, Metodica studierii limbii și literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2001

Geantă, Adriana, Limba română prin exerciții, Ed. Tiparg, , 2010

Georgescu, Veronica, Rolul jocului didactic în dezvoltarea vocabularului elevilor, Rovimed Publishers, , 2014

Iordăchescu, Carmen, Exercitii de limba romana pentru clasele II-IV, Ed. Carminis, , 2007

Lăzărescu, P., Mihaela, Metodologia cercetării științifice în învățământul primar și preșcolar, Ed. Paralela 45, , 2011

Lăzărescu, P., Mihaela; Ezechil, Liliana, Laborator preșcolar, Ed. V&I Integral, București, 2011

Logel, D., Popescu, E., E. Stroescu-Logel, Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii române în învățământul primar, Ed. Carminis, Pitești, 2009

Mitu, Florica; Barbu, Elena – Liliana, Limba și literatura română. Culegere de jocuri didactice, exerciții, teste pentru clasele I – IV, Ediția a II-a, EDP, București, 2009

Molan, Vasile; Bizdună, Maria, Didactica predării limbii și literaturii române, Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru Învățământul Rural

Norel, Mariana, Metodica predării limbii și literaturii române în învățământul primar, Brașov

Preda, Viorica., Educația pentru știință în grădiniță, Editura Compania, București, 2000

Stan, Floarea, Jocul didactic. Jocurile exercițiu și rolul lor în dezvoltarea limbajului copiilor preșcolari, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013

Toma, Ion, Limba română contemporană, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Țibrian, Constantin, Structura vocabularului limbii române în trecut și prezent, Editura Tiparg, Pitești, 2010

Țibrian, Constantin, Exerciții de vocabular pentru ciclul primar, Ed. Pitarg, Pitești, 2012

Voiculescu, Elisabeta, Pedagogie preșcolară, Ed. Aramis, București, 2003

SITE-URI WEB:

Colceriu, Laura, Metodica predării activității instructiv-educative în grădinițe, 2010, http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=1958680

Cornița, Georgeta, Metodica predării limbii și literaturii române, Editura Umbria, Baia Mare, 1993, p.102, https://www.scribd.com/doc/174706094/Georgeta-Cornita-Metodica-predarii-si-invatarii-limbii-si-literaturii-romane-gradinita-clasele-I-IV-gimnaziu-si-liceu-Editura-Umbria-Baia-Mare#download

Dezvoltarea capacității de comunicare prin joc didactic, https://www.scribd.com/doc/82803779/Dezvoltarea-de-Comunicare-Prin-Joc#download

Dicționarul explicativ al limbii române, http://dexonline.ro/definitie/joc

Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor între 3-6/7 ani. MECT, 2008, p. 30, http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=31565&name=DLFE-2702.pdf

Exerciții de dicție, http://www.didactic.ro/materiale-didactice/jocuri-de-dictie

Programul de jocuri didactice “Învățăm jucându-ne”, Editura EDU, disponibil la http://edituraedu.ro/didactice/clasa%20a%20III-a/Matematica/Invatam%20jucandu-ne.doc

Jocuri didactice pentru îmbogățirea vocabularului copiilor preșcolari, https://www.scribd.com/doc/108835840/JOCURI-DIDACTICE-PENTRU-IMBOGĂȚIREA-VOCABULARULUI-COPIILOR-PREȘCOLARI

Mutu, Laura, Lectura după imagini, disponibil la http://scoalaargeseana.ro/index.php/didactica-magna/525-lectura-dupa-imagini

Popescu, P., Neveanu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978, https://www.scribd.com/doc/118348114/Paul-Popescu-Neveanu-Dictionar-de-Psihologie-pdf#download

Psihopedagogia jocului, https://www.scribd.com/doc/190221521/PIPP-Psiho-Jocului

Rolul jocului didactic în învățare, http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/ROLUL-JOCUL-DIDACTIC-IN-INVATA51925.php

Teoria și metodologia jocului didactic, https://www.scribd.com/doc/204074524/Teoria-Si-Metodologia-Jocului-Didactic

ANEXE

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Scrie, în paranteză, sensurile potrivite ale verbului „a da” din următoarele enunțuri:

I-a dat un album de pictură și un buchet de flori. (………………………..)

Colegul meu a dat pentru telefon foarte mulți bani. (…………………….)

Cu cât ai dat această cameră de luat vederi? (…………………………)

Mama dă la gunoi toate hainele vechi. (………………………..)

A dat pe față cu o cremă specială. (………………….)

Așa a dat Dumnezeu. (………………….)

Se dau următoarele contexte:

Am schimbat dolarii în lei.

De ce ai schimbat locul acestei cărți în bibliotecă?

De când a ajuns director, s-a schimbat mult.

Tata a schimbat piesa mașinii.

Ea s-a schimbat de rochie și a plecat.

Înlocuiți verbul polisemantic subliniat cu sensurile pe care le îndeplinește în fiecare context.

Alege sensul corect de la cuvintele „vuiet” și „sultan” din fiecare serie:

vuiet = urlet, larmă, zgomot, văicăreală, gălăgie;

sultan = rege, președinte, domnitor, conducătorul turcilor, comandant;

limpede = clar, sacru, dârz, senin, transparent, lucid, lămurit, neînduplecat;

minte = intelect, rațiune, tare, cuget, valoare, noțiuni, minciună;

merge = cântă, dansează, citește, traversează, trece, mănâncă, pășește.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Subliniați cuvântul care are aceeași formă, dar înțelesuri diferite.

Am găsit pe stradă un galben.

Nu îmi place acest penar galben.

Mama calcă rufele.

Eu calc pe urmele tatălui meu.

Tata i-a cumpărat mamei o blană.

Blana pisicii mele este pufoasă.

Alcătuiește enunțuri cu sensurile următoarelor cuvinte: toc, broască, poartă, piept.

Din propozițiile de mai jos, subliniați cuvântul care apare în fiecare propoziție. Notați semnificația pe care o îndeplinește cuvântul respectiv în fiecare propoziție.

Colegul meu de bancă nu a venit azi la școală.

Am mers cu tata la bancă să depună niște bani.

Sora mea și-a cumpărat lac de unghii roz.

Lacul din spatele casei a secat.

Pantofii sunt de lac.

Am primit un leu în dar.

La grădina zoologică am văzut un animal.

Alina a făcut prea multe copii acestor hârtii.

Vecinii Mirelei au doi copii năzdrăvani.

În care din propozițiile următoare termenul „dinți” poate fi înlocuit cu „a îndrăzni”, „a vorbi neclar” , „ger”?

Dinții verișoarei mele sunt încă de lapte.

Mi-au căzut dinții din față.

Afară este soare cu dinți.

Mamaia nu mai are trei dinți în gură.

Mi-am luat inima în dinți și i-am spus adevărul.

Nu pot înțelege ce spune colegul meu; vorbește printre dinți.

Când i-am luat jucăria preferată, atunci și-a arătat dinții; până atunci era cuminte.

Scrie trei propoziții în care cuvântul „inimă” să aibă sensuri diferite.

Încercuiește numai desenele care au aceeași denumire.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Compune cuvinte cu silabele date:

gi Gi

gi

Completează cuvintele date cu silabele care lipsesc:

dul – – o – – țuș

Ta – An – – la – lu

Indicați antonimele obținute prin prefixare de la următoarele cuvinte:

a decolora ≠

a împacheta ≠

a înființa ≠

a coase ≠

a lega ≠

drept ≠

propriu ≠

politic ≠

normal ≠

mărginit ≠

ritmic ≠

corect ≠

onorat ≠

Ne jucăm cu silabele!

Combină silabele astfel încât să obții trei adjective.

Joacă-te cu cuvintele: ocean, om, in, ac, oi. Adaugă înaintea acestor substantive o consoană. Ce obții?

Citește următoarele cuvinte invers, adică de la dreapta spre stânga. Vei descoperi cuvinte cunoscute.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Continuă, după model:

Eu spun: Tu spui:

cald rece

iarnă

copt

fraged

blând

înalt

încet

îngust

subțire

Indicați sensurile opuse pentru următoarele cuvinte:

a umple

vesel

uscat

totdeauna

a risipi

calm

a începe

adevăr

perfect

Rescrieți propozițiile astfel încât acestea să exprime contrariul lor:

Îi era credincios stăpânului.

Ea și-a cumpărat o rochie ieftină.

Creionul avea vârful ascuțit.

Haina lui era prea lungă.

Ea a acceptat invitația de a merge la teatru.

Eu adorm devreme.

Tata muncește mereu.

Subliniază, în enunțurile date, cuvintele care au înțeles opus:

– Învață, Măria Ta, că cei mici sunt cei mari. (Barbu Delavrancea, Neghiniță)

Fata se suie în pod și vede acolo o mulțime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase. (Ion Creangă, Fata babei și fata moșneagului)

Completează, în spațiile de mai jos, cuvinte care exprimă însușiri opuse celor date.

Alcătuiește un scurt text cu titlul Anotimpul preferat în care să folosești cuvinte cu sens opus.

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Indicați câte un sinonim pentru cuvintele:

cameră

întâmplare

a asuda

zvon

scop

probă

bogăție

lin

adevărat

bătaie

a lovi

Alcătuiește cinci propoziții în care să apară sensurile diferite ale verbului „a muri”.

Pentru fiecare cuvânt din coloana A găsește în coloana B cuvântul cu sens asemănător.

A B

a apăra a vorbi

onest arbore

isteț dis de dimineață

bucurie sincer

război apus

a grăi a proteja

devreme priceput

seară veselie

copac muncă

luptă

Caută, în tabelul următor, sensurile asemănătoare pentru cuvintele: om, incertitudine, greu, totdeauna, motiv, firav.

Alege varianta corectă de răspuns.

a) Expresia „ a da bir cu fugiții” înseamnă:

a mânca a fugi a ajunge

b) Expresia „cu scaunul la cap” înseamnă:

smintit serios învățat

c) Expresia „cu capul în nori” înseamnă:

visător plouat amețit

d) Expresia „ a arde gazul de pomană” înseamnă:

a sta degeaba a consuma mult gaz a boci

Sunt sinonime cuvintele din seria:

a) cupru = aramă, etern = efemer

b) devreme = târziu, normal = anormal

c) vocabular = lexic, dragoste = iubire

FIȘĂ DE LUCRU

Nume și prenume………………………………………. Data…………………..

Alcătuiește propoziții cu fiecare dintre cuvintele care se scriu aproape la fel, dar care au înțeles diferit:

adapta – adopta

olar – orar – oral

test – text

complement – compliment

original – originar

eroare – oroare

literar – literal

aluzie – iluzie

Alege forma corectă:

Mie∕mi-e, acum, mie∕mi-e sete.

Ana are un neam∕ne-am mare.

Neam∕ne-am dus la munte vara trecută.

Am nevoie de o mie∕mi-e de lei.

Este un prieten deal∕de-al nostru.

Nu am putut să urc acest deal∕de-al.

Sa∕S-a prefăcut căi∕că-i bolnav doar ca să nu vină la școală.

A luat-o pe căi∕că-i greșite de când a plecat de acasă.

Mama sa∕s-a este în Spania.

Formează cuvinte după modelul dat:

a) a cânta → cântec → cântăreț

a vorbi

a dansa

a glumi

a lupta

a mângâia

a dormi

a visa

b) alb → alburiu

galben

roz

albastru

verde

c) vesel → înveseli

măturător

vânzător

cald

Alintă cuvintele!

ban, inel, bluză, măgar, bucată, poartă, cal, scaun, copac, roată.

Descoperă nume de persoane compuse cu ajutorul notelor muzicale.

Joc de imaginație

La șah, calul poate efectua o mișcare de forma literei L. Respectând acest lucru, vei descoperi cuvintele care alcătuiesc proverbe.