Imbinarea Metodelor Traditionale Si Moderne In Dezvoltarea Limbajului la Prescolari

STRUCT U RA L UCRĂRII

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE

I.1. Metoda-definiție, istoric

I.2.Conceptul „metodă de învățământ”.Funcții

I.3 Clasificarea și caracteristicile principalelor grupe de metode

Capitolul II. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ

II.1. Vârsta preșcolară – perioada de socializare și educație a limbajului copiilor.

II.2. Importanța dezvoltării limbajului la vârsta preșcolară

II.3.Activitățile de educarea a limbajului- activități de bază în grădiniț

II.4.Rolul grădiniței în cunoașterea particularităților de vorbire și individuale ale copiilor vârstă preșcolară

Capitolul III. METODE TRADIȚIONALE ȘI MODERNE ÎN EDUCAREA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI

III.1. Metode tradiționale

III.2. Metode moderne, activ –participative

III. 3. Nevoile educației moderne

III.4. Importanța îmbinării metodelor didactice folosite

Importanța și motivarea alegerii temei

“Eu sunt copilul.

Tu ții în mâinile tale destinul meu.

Tu determini,în cea mai mare măsură,dacă

vei reuși sau voi eșua în viață! Dă-mi,te rog ,

acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire!

Educă-mă,te rog,ca să pot fi o

binecuvântare pentru lume! “

( din Child’s Apples, Mamie Gepe Cole)

Copiii trebuie să dobândească încă de la vârsta preșcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil impresiile, gândurile, ideile, ceea ce va construi o bază în activitatea sa viitoare. În procesul instructiv educativ, prin intermediul limbajului se realizează transmiterea cunoștințelor, lărgirea orizontului cu noi reprezentări. În consecință, limbajul poate fi privit din două puncte de vedere, pe de o parte ca mijloc de comunicare și pe de o altă parte ca mijloc de cunoaștere.

Copilul folosește vorbirea în fiecare zi, în fiecare clipă a vieții sale pentru elaborarea și comunicarea propriilor gânduri, pentru formularea cerințelor, trebuințelor, a bucuriilor și necazurilor, în organizarea vieții și activității lui.

Educarea limbajului este una dintre activitățiile existente în grădiniță regăsită în curriculum sub denumirea de domeniul Limbă și comunicare, un domeniu care are ca scop să acopere stăpânirea exprimării orale și scrise, ca și abilitatea de a înțelege comunicarea verbală și scrisă prin îmbinarea pedagogiei tradiționale cu ideile pedagogiei alternative din lume.

În ortogeneză limbajul are cea mai spectaculoasă evoluție dintre toate fenomenele psihice. Limbajul este prin excelență un mijloc de comunicare. Copilul ,, un candidat la umanitate” învață să comunice în fiecare etapă de viață. La vârsta preșcolară, limbajul îndeplinește tot mai multe funcții de organizare a activității psihice, însă el presupune de asemenea schimbul de informații, de semnificații, interacțiuni, dinamism, transformare, exprimare, înțelegere, asimilare, interpretare, reprezentare, socializare, creativitate, învățare. De aceea, pe lângă activitățiile experențiiale prevăzute în planul de învățământ care au conținuturi bine stabilite, limbajul se poate dezvolta în orice moment al zilei și în cadrul oricărei activități.

Calea de învățare pe care copilul o parcurge este determinată de metoda folosită. Această ,,cale” devine cel mai spectaculos exercițiu când copilul are progrese. Lumea se schimbă și o dată cu ea și educația, deci este foarte important să putem aplica metode care sunt în concordanță cu cerințele și nevoile copilului, a progresului societății actuale.

Modernizarea actului educațional presupune trecerea de la paradigma tradițională – pedagogia tradițională – pedagogia ascultării – în care predomina discursul magistral și strategiile expozitive, la paradigma modernă, care are în vedere particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, proiectarea unor activități dinamice, pline de creativitate, accesibilitate și adaptabilitate la nevoile și interesele preșcolarului. Așadar, actualmente are loc o trecere de la pedagogia ascultării la pedagogia activă și interactivă.

Putem afirma deci, că metodele tradiționale folosite au avut de asemenea un rol important în învățarea și formarea personalității copiilor dintr-o societate trecută care le putea asimila și care reprezenta treapta de dezvoltare a acesteia la vremea respectivă.

Este adevărat însă, cu trecerea de la predarea tradițională la cea în care se folosesc metode moderne, interactive de grup, este dificilă și de multe ori se aplică alternativ deoarece multe dintre obiective și scopuri sunt comune. Diferită este doar modalitatea de a crea situațiile/ mijloacele de învățare, astfel încât copilul să fie interesat, activ și să dețină informațiile în conformitate cu nevoile sale prezente și potențialul său și care să facă față cerințelor din societatea actuală.

Sorin Cristea spunea că:„Metodele de învățământ reprezintă un ansamblu de procedee și mijloace integrate al nivelului unor acțiuni implicate în realizarea obiectivelor pedagogice concrete ale activității de instruire proiectată de educator, învățător, profesor” (Cristea S., Dicționar de pedagogie, editura Educațional, Chișinău, 2002.)

Această lucrare își propune să analizeze rezultatele obținute de preșcolari în urma folosirii metodelor tradiționale și moderne, eficiența acestora și modul în care acestea pot fi aplicate altenativ/ îmbinate. De asemenea, propune o analiză a întregii activități instructiv-educative din grădiniță încercând să îmbine optica tradițională cu cea modernă a metodelor în procesul educativ al limbajului. Toate acestea trebuie să aibă ca finalitate pregătirea copilului pentru o integrare activă în viața școlară, stimularea independenței și libertății de manifestare, pentru integrare socială și afimare personală.

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE

I.1. Metoda-definiție, istoric

Dirijor al procesului educațional, educatoarea apelează la o serie întreagă de instrumente pentru a facilita și accelara asimilarea și aplicarea informațiilor. R. Mucchielli spunea că: ,,metodologia didactică semnifică ansamblul metodelor și procedeelor în procesul de instruire având la bază o concepție unitară cu privire la actul de predare-învățare, principiile și legile care-l guvernează.”

,,Ideea de metodă vine dinspre cunoașterea științifică, dinspre știință și acțiunea întemeiată de cunoaștere.” ( Cerghit, I., Metode de învățământ, Ed. Polirom, București, 2006). În semnificația originară , cuvântul metodă, provenit din grecescul methodos (,, octos”=cale, drum ,,metha”= către, spre) reprezintă căile folosite în școală de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere natura, viața, lumea, știința, lucrurile . Ele sunt totodată calea de organizare și conducere prin care educatoarea dirijează activitatea de cunoaștere a copilului prin asimilarea activă a unor noi cunoștințe și forme comportamentale și în acelasi timp de stimulare a dezvoltării forțelor lor cognitive și intelectuale.

Definim metoda de învățământ ca fiind un: „ drum sau cale de urmat în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea și formarea educaților”( C-tin Cucoș, Psihopedagogie pentru examenele de definitavare și grade didactice, editura Polirom, 1998, p. 143.)

O altă definiție care s-ar putea propune, care justifică valabilitatea prin aspectele esențiale pe care le precizează, adică: ce conținut logic exprimă; cine o utilizează; în ce activitate și cu ce scop este accea că metoda didactică este: „o cale eficientă de organizare și conducere a învățării, un mod comun de a proceda care reunește într-un tot familiar eforturile profesorului și ale elevilor săi, … calea de urmat în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea și formarea educaților” . (Cerghit, I., Neacșu, I., Negreț- Dobridor, I. O., Pânișoară, Prelegeri pedagogice, editura Polirom, Iași, p. 63)

În didactica modernă, „metoda de învățământ este înțeleasă ca un anumit mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare, mai mult sau mai puțin dirijată care să se apropie până la identificare cu una de cercetare științifică, de urmărire și descoperire a adevărului și de legare a lui de aspectele practice ale vieții” (M. Ionescu, V. Chiș, Didactica modernă, ed a II-a revizuită, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 126.)

După Ioan Bontaș: „Metodele de învățământ sunt o componentă deosebit de importantă, atât a strategiilor didactice, cât și a tehnologiei didactice, reprezentând sistemul de căi, modalități, procedee, tehnici și mijloace adecvate de instruire, care asigură desfășurarea și finalizarea performantă și eficientă a procesului de predare – învățare” (I. Bontaș, Pedagogie- Tratat, ed a V-a revăzută și adăugită, Editura ALL, București, 2001)

Sorin Cristea spunea că:„ Metodele de învățământ reprezintă un ansamblu de procedee și mijloace integrate al nivelului unor acțiuni implicate în realizarea obiectivelor pedagogice concrete ale activității de instruire proiectată de educator, învățător, profesor” (S. Cristea, Dicționar de pedagogie, editura Educațional, Chișinău, 2002)

I.2.Conceptul „metodă de învățământ”.Funcții

Conceptul „ metodă de învățământ” își păstrează și în prezent semnificația originară, unind într-un tot actul învățării cu cel al predarii și invers. Rene Descartes în ,,Discurs asupra metodei” spunea că metoda este ,, o bună conducere a rațiunii și căutare a adevărului în științe”. Până în zilele noastre s-a păstrat această semnificație, însă sfera și conținutul noțiunii s-au extins, surprinzându-se noi cacacteristici ale metodelor didactice.

Conceptul pedagogic de metodă didactică / de învățământ definește o acțiune cu funcție (auto) reglatorie proiectată conform "unui program care anticipează o suită de operații care trebuie îndeplinite în vederea atingerii unui rezultat determinat" (Gilbert, De Landsheere, 1992, pag. 190).

Referitor la funcțiile pedagogice ale metodei didactice, acestea urmăresc interdependența acțiunilor de comunicare-cunoaștere-creativitate pedagogică necesare la nivelul oricărei activități de instruire/educație eficientă, astfel asigurând unitatea informativ-formativă a acesteia. Ele evidențiază valoarea acestora de "modele pedagogice", situate la diferite "poluri" de referință. (Dictionnaire encyclopedique de l'edu-cation et de la formation, 1994, pag.660-667).

Funcția normativă a metodelor didactice corespunde "polului axiologic" al activității de predare-învățare-evaluare, evidențiind resursele generale ale metodelor didactice, interne și externe care asigură optimizarea permanentă a activității didactice prin: ,,respectarea principiilor de proiectare și de realizare a procesului de învățământ, adoptarea valorilor curriculare, dependente de poziția centrală a obiectivelor și de flexibilitatea articulațiilor pedagogice proiectate la nivelul corelațiilor dintre elementele componente ale activității didactice; corelarea strategică a metodelor, în concordanță cu evoluțiile înregistrate sau pe cale de realizare la nivelul metodologiei procesului de învățământ.” (Cristea, S, Dicționar de termeni pedagogici, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998, pag. 198)

Funcția cognitivă a metodelor didactice concide "polului științific al activității de predare-învățare-evaluare". Ea reflectă rolul specific al metodelor didactice angrenate în activitatea de predare-învățare-evaluare prin: ,,prezentarea obiectivele specifice și concrete proiectate în termeni de conținut, transformarea acțiunii externe , într-o acțiune internă dirijarea proceselor cognitive de la stadiul dobândirii de "cunoștințe-priceperi-deprinderi" la etapa elaborării de noi "unități de conținut", prin valorificarea acumulărilor anterioare.”

Funcția formativă a metodelor didactice, se referă la "polul psihologic" al activității de predare-învățare-evaluare, evidențiază contribuția metodelor didactice la dezvoltarea capacităților de învățare ale elevului, implică: ,,raportarea la obiectivele specifice și concrete de ordin psihologic, mobilizarea energiilor motivaționale superioare, necesare pentru eficientizarea învățării, modelarea obiectivelor cognitive din perspectiva efectelor socio-morale imediate și de termen lung: convingeri morale-atitudini morale-conduită morală: valorificarea metodelor în direcția individualizării activității de predare-învățare-evaluare.”

Funcția operațională a metodelor didactice corespunde "polului praxiologic" al activității de predare-învățare-evaluare. Această funcție reflectă valoarea instrumentală a metodelor didactice care sunt proiectate ca"intermediar" între subiectul și obiectul procesului de învățământ, între obiectivele inițiale și rezultatele finale. Realizarea sa implică valorificarea integrală a oricărei metode ca "tehnică de execuție", care "mijlocește atingerea obiectivelor, obținerea transformărilor dorite" (Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980).

În accepțiune modernă, metodele de învățământ sunt interpretate ca o modalitate de acțiune, prin care educatoarea îi face pe copii să caute singuri calea proprie de urmat în însușirea cunoștințelor, în formarea și dezvoltarea unor priceperi și deprinderi intelectuale și practice, aptitudini, atitudini.

Educatoarea este cea care va selecta metodele de învățământ în funcție de finalitățile educationale, particularitățile individuale și de vârstă ale copiilor, conținutul procesului de predare-învățare, natura mijloacelor de învățământ, dar și de experiența sa didactică.

În concluzie, metodele servesc la atingerea a trei scopuri fundamentale: de cunoaștere, care se referă la stăpânirea metodelor și normelor de gândire, de instruire, care se referă la asimilarea de cunoștințe, priceperi, deprinderi, tehnici și operații de lucru și formative, care se referă la formarea și perfecționarea trăsăturilor de personalitate.

I.3 Clasificarea și caracteristicile principalelor grupe de metode

În literatura de specialitate se operează cu diverse criterii de clasificare a metodelor de învățământ.

I. După criteriul istoric:

a) metode clasice (tradiționale): expunerea, conversația, exercițiul etc.;

b) metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

II. După funcția didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

1) metode de predare-învățare propriu-zise:

a) metodele de transmitere și dobândire a cunoștințelor: expunerea, problematizarea, lectura;

b) metodele care au drept scop formarea priceperilor și deprinderilor: exercițiul, lucrările practice etc.;

2) metode de evaluare;

III. După modul de organizare a activității elevilor:

– metode frontale (expunerea, demonstrația);

– metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul de roluri);

– metode combinate (experimentul);

IV. După tipul de strategie didactică în care sunt integrate:

– algoritmice (exercițiul, demonstrația);

– euristice (problematizarea);

V. După sursa cunoașterii :

1. metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuțiile și dezbaterile; problematizarea;

2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecția personală);

3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);

4. metode de explorare a realității:

a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realității: observarea sistematică și independentă, experimentul;

b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realității: metode demonstrative, metode de modelare;

5. metode bazate pe acțiune (operaționale sau practice):

a) metode bazate pe acțiune reală/ autentică: exercițiul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice;

b) metode de simulare (bazate pe acțiune fictivă): metoda jocurilor; metoda dramatizărilor; învățarea pe simulatoare.

1. Clasificarea metodelor dupa C.Cucos, Pedagogie 1998 :

Din punct de vedere istoric:

metode traditionale, clasice : – expunerea

– conversatia

– exercitiul,etc.

– metode moderne, de data recenta : – algoritmizarea

– problematizarea

– brainstorming-ul

– instruirea programata,etc.

V.Chis, 2001, face o analiză diacronică a evoluției metodelor didactice și stabileste trei momente principale în evoluția lor:

Caracteristici ale metodelor traditionale:

Exemplu( povestirea,expunerea, explicatia,etc)

pasive, verbale

permit transmiterea unor cunostiinte “gata facute”

elevul este simplu receptor de informatii

mecanismul predilect al invatarii este memorarea

in centrul procesului instructiv-educativ se afla educatoarea

Caracteristici ale metodelor moderne:

Exemplu ( problematizarea, studiul de caz, modelarea,etc.)

activ-participative –au capacitatea de a mobiliza energiile elevului in directia concentrarii atentiei, a interesului si curiozitatii pentru activitate)

cunostiintele sunt redescoperite, elaborate

elevul dobandeste cunostiinte prin efort propriu

invatarea angajeaza operatiile gandirii si rezolvarii de probleme.

Caracteristici ale metodelor interactive:

Exemplu ( sistemele metodologice integrate )

integreaza in sistemele didactice variate, metode verbale, iconice, active

stimuleaza participarea activa ( personala ) si interactiunea cu colegii si educatoarea

invatarea presupune documentare, evaluare, schimb de opinii, rezolvari de probleme.

Conform autoarei Silvia Breben, metodele activ-participative pot fi clasificate pe mai multe categorii:

Metode care favorizează predarea învățarea conceptelor:

Predarea –învățarea reciprocă;

● Mozaicul

●Tehnica Lotus

Stabilirea succesiuni evenimentelor

● Bula dublă

●Partenerul de sprijin

●Cubul

●Puzzle

Comunicare rotativă

●Locuri celebre

●Acvariu

Învățarea în cerc

●Mica publicitate

●Harta cu figuri

●Strategii de lectură a textelor științifice

b) Metode de fixare, consolidare și evaluare:

●Diamantul

●Ghicitorile

●Ciorchinele

●Tehnica fotolimbajului

●Benzi desenate

●Posterul

●Trierea aserțiunilor

●Tehnica blazonului;

●Sintetizarea

●Diagrama Venn

●Metoda Piramidei

●Examinarea povestirii

●Jurnalul grafic;

● Turul galeriei●

●Turnirul întrebărilor

●Cvintetul;

●Analiza și interpretarea imaginilor

●Categorizarea;

●Turnirul enunțurilor.

c) Metode care stimulează gândirea și creativitatea:

●Brainstormingul

●Tehnica 6/3/5 (Brainwriting)

●Metoda Philips 6/6

●Jocul didactic/ jocul de rol

●Tehnica viselor

●Zarurile.

d) Metode prin care copii sunt învățați să rezolve sarcini:

●Pălăriile gânditoare

●Studiul de caz;

●Pătratele divizate

●Știu, vreau să știu, am învățat

●Minicazurile

●Diagrama cauză –efect

●Interviul

●Explozia stelară

●Metoda Frisco;

●Mai multe capete la un loc.

e) Metode de lucru în perechi:

●Proiectul

●Metoda piramidei

●Schimbă perechea

●Cafeneaua

●Gândiți, lucrați în grup

●Investigația în grup

●Experimentul

●Reportajul

●Explorarea interdisciplinară

●Cercetarea mea

●Investigația comună.

Capitolul II. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ

II.1. Vârsta preșcolară – perioada de socializare și educație a limbajului copiilor.

Porțile cunoașterii se deschid cu prima zi de grădiniță, când copilul venit din mediul familial pornește într-o adevărată aventură. El se trezește brusc într-un mediu nou și cu totul diferit de ceea ce era ,,acasă”, înconjurat de adulți necunoscuți și copii care nu se numără printre prietenii săi. Adaptarea nu este un proces simplu, însă educatoarea, folosindu-se de măiestria didactică trebuie să transforme acest loc nefamilial într-o împărăție a jucăriilor, a cântecelor și a poveștilor.

Important este și rolul familiei, care trebuie să îl pregătescă pe copil pentru acest moment important din viața sa. Acesta este debutul său spre un individ independent, spre cunoaștere, educare și formare. Preșcolaritatea este etapa care centrează spre întregirea și accelerarea formării unor capacități ce trasează trăsăturile personalitîții, în raport cu specificul vârstei cronologice și individuale, continuând deschiderea orizontului cultural și pregătirea copilului pentru școală.

Limbajul în primi ani de viață se însușește spontan, în familie. Copilul trebuie să se poată exprima astfel încât ceilalți să îl poată înțelege, să știe să ceară ceea ce are nevoie, să folosească cuvinte pentru a cunoaște pe celelalte persoane cu care intră în contact, fie adulți fie copii, pentru a exprima propriile sale nevoi. Nu este neobișnuit ca la începutul grădiniței limbajul sa fie dislalic (copilul sa pronunțe greșit anumite sunete). Acest lucru în mod firesc se ameliorează și se corectează de la sine cu o ajutorul gradiniței și o dată cu intrarea în grupul de copii. Activitatea de educarea limbajului are un rol hotărâtor în acestă privință.

Vârsta preșcolară este vârsta vorbirii. Grădinița conferă prima experiență organizată în educarea limbajului și intervine în egalizarea șanselor la educație, ținând cont de diferențele existente în mediile familiale ale copiilor. ,,Învățământul preșcolar, prin activitățiile sale de educarea limbajului, acordă o atenție deosebită dezvoltării capacitățiilor de comunicare verbală, care constituie condiții esențiale în formarea și fixarea noțiunilor și transmiterea informațiilor.”( Lespezanu, Monica, ,Tradițional și modern în învățământul preșcolar, ed. Omfal Esențial, București, 2007, p 38)

II.2. Importanța dezvoltării limbajului la vârsta preșcolară

,, Limba unui popor este tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, – depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită păstrate cu sfințenie de generațiile care îl primesc”( Vasile Alecsandri)

Pornind de la aceste cuvinte pline de înțelepciune și patriotism spuse de marele nostru poet, educatorii au o sarcină grea: dobândirea corectă a limbii române.

Limbajul înfățișează o trăsătură importantă pe care o achiziționează copilul preșcolar, Însușirea acestuia este o activitate care presupune efort îndelungat, deoarece posibilitatea de recepționare și de exprimare a comunicării este una din priceperile umane cele mai anevoioase.

Introducerea în planul de învățământ a educării limbajului a fost determinată de necesitatea elaborării pentru preșcolari a climatului necesar adaptării ritmice la activitatea școlară. Se știe că reușita școlară depinde de acumularea de cuvinte, prin care să-și îmbogățească vocabularul. Cât privește structurile fundamentale ale vorbirii copilului, dacă ele nu sunt acumulate și fixate înainte de 6 – 7 ani, procesul instructiv- educativ de la școală va fi îngreunat.

Unii specialiști în psihologie recomandă gândirea cu voce tare ca procedeu pedagogic de dezvoltare a capacităților intelectuale ale copilului. Aceasta este o etapă de tranziție, de la limbajul extern spre cel intern.

De exemplu, în cadrul unui joc de rol – dramatizare, preșcolarul are sarcina de a așeza diferite figurine cu personajele pe fondul unei machete. El va spune propoziții scurte, aparent neînchegate: Pe asta (vulpea) o pun aici… (o așează culcat în căruță). Nu, nu e bine…era jos în drum prima dată …(aranjează figurina). Toate activitățile sale viitoare se desfășoară sub aceeași formă. Însă dialogul educatoare-copil, cât și cel copil-copil, reprezintă o modalitate de exersare, de antrenament lexical și de însușire a structurii gramaticale corecte a limbajului. Dezvoltarea limbajului interior (vorbirea cu sine), îi planifică preșcolarul mintal activitatea, își reglează acțiunile într-o ordine firească, găsește soluții, dezvoltându-se în acest mod capacitatea sa de a gândi logic.

Formarea unei conduite verbale corecte constă în dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului, învățarea corectă a cuvintelor, formarea deprinderii de verbalizare a experienței proprii, cultivarea deprinderii de folosire corectă a limbii, cultivarea aptitudinilor de a vorbi frumos folosind structuri ligvistice originale.

În concluzie, educatoarea în anii de grădiniță, reușește sub influența cerințelor procesului de învățământ, să producă o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii, dezvoltându-se astfel noi funcții și forme ale limbajului.

II.3.Activitățile de educarea a limbajului- activități de bază în grădiniță

Limbajul este suportul și produsul dezvoltării gândirii. Structurile acesteia devin din ce în ce mai valoroase o dată cu dezvoltarea limbajului, care este declanșatorul experiențelor cognitive ale preșcolarului. Realizarea comunicării verbale este posibilă datorită unui vocabular pasiv, a unui vocabular de utilizare și a unui vocabular operațional.

Educarea limbajului în grădiniță țintește două aspecte: educarea comunicării orale sub aspect fonetic, lexical și sintactic și educarea comunicării scrise prin citit și scriere. Prima latură, educarea comunicării orale vizează dezvoltarea unei exprimării corecte din punct de vedere lexical, fonetic și sintactic și folosirea corectă a conținuturilor structurilor verbale orale. Sub aspect fonetic, prin activități caracteristice de joc didatic, joc- exercițiu, povești, poezii, etc., copilul reușește să articuleze corect sunetele limbii române, își îmbunătățește pronunția, își însușește despărțirea cuvintelor în silabe. Sub aspect lexical, limabjul preșcolarului se dezvoltă treptat, pe măsură ce vocabularul activ și pasiv are noi achiziții, din punct de vedere cantitativ. Aceasta duce atât la însușirea semnificației cuvintelor cât și a structurii gramaticale. Cel de-al treilea aspect, cel sintactic, are o importanță deosebită în cultivarea unui limbaj oral corect din punct de vedere gramatical. Atenția educatatorei va fi orientată spre ,,asimilarea de către copii a unor structuri sintactice corecte, pe exprimarea în propoziții simple și dezvoltate, pe formarea capacității de a utiliza cuvinte în propoziții corecte și coerente și pe înțelegerea modului în care sunt construite propozițiile din cuvinte și cuvintele din silabe sau sunete.”( Lespezanu, Monica, ,Tradițional și modern în învățământul preșcolar, ed. Omfal Esențial, București, 2007,p 39)

Educarea comunicării scrise în grădiniță are ca scop pregătirea preșcolarului pentru școală. Elementele premergătoare cititului se bazează pe activități în care se pune accentul pe recunoașterea scrisului în contexte diferite, pe diferite suporturi, cât mai apropiate mediului familial al copilului. În timpul preșcolarității are loc conștientizarea trecerii de la oral la scris. Procesul este unul complex, deoarece necesită timp și trebuie să fie cât mai natural, prin joc. La început vom ,,citi” semnificația unei etichete, a unui simbol, a unor succesiuni de imagini, ca apoi spre vârsta de 5-6 ani, copilul va descifra structurile grafice, le va însuși ca fiind convenții ale limbajului scris.

Atenția educatoarei va urmari în special, formarea atitudinilor pozitive față de scris-citit în general, insuflarea curiozității și a interesului pentru lectură, dorința de a descifra mesajele scrise.

II.4.Rolul grădiniței în cunoașterea particularităților de vorbire și individuale ale copiilor de varstă preșcolară

Jean Piaget afirma faptul că: ,,limbajul folosit de copil arată la ce nivel de dezvoltare a ajuns gândirea sa.” (Piaget, Jean- Psihologia inteligenței- traducere din limba franceză, editura Științifică, București, 1963).

Psihologii prin numeroasele lor cercetări au evidențiat faptul că, în dezvoltarea lexicului, ca și în însușirea structurii gramaticale a limbii, mai mult decât în alte domenii ale vieții psihice a copilului, există mari diferențe individuale care depind de condițiile de viață și de educație. Bagajul lexical al preșcolarilor este de aproximativ 4000 de cuvinte, având o acumulare de aproximativ 3000 de cuvinte, cărora copii le înțeleg sensul, folosindu-le ca mijloc de exprimare a gândurilor și a sentimentelor lor. Cercetările mai arată că vocabularul poate varia în limitele aceleiași vârste, de la caz la caz.

Educatoarea constată prin diferite mijloace care este nivelul copiilor la intrarea în grădiniță. Unii copii de 3-4 ani au un vocabular mai bogat, alții cu mult mai sărac, unii vorbesc numai când sunt întrebați, alții nu vorbesc nici atunci, alții vorbesc prea mult, folosind neadecvat unele cuvinte. Important nu este numai aspectul cantitativ al vorbirii copiilor ci și aspectul cel calitativ. Este important să se țină seama înca de la grupa mică pe dezvoltarea aparatului fonoarticulator, prin efectuarea de exerciții de articulare corectă a sunetelor (fricative, vibrante, velare) precum și a diftongilor ai, ei, ea, au, astfel corectându-se și unele tulburări de vorbire.

Preșcolarul poate întâmpina dificultăți, atât pe plan auditiv cât și articular, – diferențierea consoanelor sibilante ș și j de siflante s și z , a consoanelor semioclusive č (ce, ci), g (ge, gi), ț. Probleme apar și în pronunția sonantele l și r, care adesea se substituie sau se omit.

Aceste dificultăți pot fi înlăturate prin efectuarea unor exerciții care, repetate în mod variat, antrenează mobilitatea aparatului fonator și dau rezultate foarte bune: exercițiile de respirație prin joc, exercițiile – poezii, numite și frământări de limbă, numărători din folclorul copiilor.

Ne putem pune întrebarea “dacă nu intervenim, nu cumva își va putea corecta pronunția și singur, fără nici un ajutor?”. Asemenea dileme se pot rezolva observând copii care vor merge la școală fără să fi trecut prin grădiniță, care vor avea mari probleme la adaptarea la cerințele instructiv educative. Există câteva motive serioase de a  angaja intervenția asupra dezvoltarii limbajului de la vârsta de 3-7 ani, și nu mai târziu. După acest interval de vârstă corectarea spontană a pronunției este puțin probabil să se mai întâmple. În plus, plasticitatea mișcărilor articulatorii se diminuează, iar automatismele de pronunție defectuoasă se fixează tot mai temeinic, prin obișnuință. Astfel, la 8-9 ani devine foarte anevoioasă corectarea unui defect de pronunție pe care l-am fi putut elimina cu ușurință mai timpuriu. Nu în ultimul rând, tulburările de pronunție prezintă riscul de a se transfera în scris, odată cu automatizarea acestei deprinderi.

În întreaga activitate desfășurată, educatoarea intervine, la formularea deprinderii copiilor de a se exprima corect, coerent și expresiv. Actul educativ cere prudență înțeleaptă, simțul măsurii, dorința de informație în scop de perfecționare, intuiție ascuțită și sensibilitate față de problemele copilului preșcolar.

Capitolul III. METODE TRADIȚIONALE ȘI MODERNE ÎN EDUCAREA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI

III.1. Metode tradiționale

La vârsta preșcolară, principalele metode supuse atenției sunt: povestirea, observația ,descrierea, explicația, conversația, activitatea cu cartea, demonstrația, exercițiul.

Povestirea, repovestirea și poveștile create

Povestirea este o metodă instructiv-educativă eficientă în grădinită, prin intermediul căreia educatoarea transmite cunoștințe care nu pot fi dobândite de copii prin experiență personală. Aceasta reprezintă ,, o expunere orală sub formă de narațiune sau de scriere prin intermediul căreia sunt înfățișate fapte, evenimente și întâmplări îndepărtate în spațiu și timp, fenomene ale naturii, peisaje geografice etc., pe care copiii nu le pot cunoaște altfel”(Necula I.,Tratat de pedagogie școlară, Ed. Aramis, București, 2003, p 444)

Povestirea dezvoltă imaginația copilului, lărgirea orizontului, tendința lui spre miraculos, fantastic, imaginar, contribuie la dezvoltarea proceselor psihice și a limbajului, sub toate aspectele sale. Ea este prezentă în majoritatea activităților din grădiniță, mai ales în cele de educare a limbajului.

În practica învățământlui preșcolar, activitățile în care se folosește acestă metodă au fost grupate în două mari categorii: povestirea educatoarei și povestirea copiilor ( repovestiri, povestiri create).

Povestirea educatoarei

,,Povestirile educatoarei sunt expuneri orale sau lecturi ale unor opere literare cunoscute sau elaborate de către educatoare.”( Lespezanu, Monica, ,,Tradițional și modern în învățămâtul preșcolar”, Ed. Omfal educațional, Bucuresti, 2007, p. 84) Ele se organizează fie cu toată grupa sau cu grupe mici, în activitățile obligatorii sau timpul rezervat activităților și jocurilor alese. Au un rol important în dezvoltarea limbajului și a gândirii, deoarece ,, prin folosirea cuvântului și a imaginației artistice, ei sunt familiarizați cu structura limbii, cu bogăția formelor gramaticale, cu frumusețea și expresivitatea limbii”(Bulc, Mihaela, Driha Oana, Elemente de didactică preșcolară aplicată, Ed. Mega, Cluj napoca, 2013, p.86)

Poveștile au valori formative și etice, contribuind la formarea conștiinței morale. Astfel, preșcolarii descoperă trăsături de caracter, îți aleg modele de viață, diferențiază manifestările binelui și ale răului. Poveștile și povestirile pot avea teme variate: lumea copilăriei, lumea adulților, povestiri despre viețuitoare, poveștiri în care realismul se îmbină cu fantasticul.

La vârsta de trei ani acesibile sunt atât povestirile fantastice, cât și cele realiste, care să corespundă nevoilor de cunoaștere și afectivitate ale copiilor. La grupa mică , povestirile trebuie să fie scurte, accesibile, atractive, care să dezvolte sentimente și stări afective pozitive, De exemplu: Căsuța din oală,( basm popular), Capra cu trei iezi, de Ion Creangă, Scufița roșie , de Ch. Perrault, Puf Alb și Puf Gri,(poveste populară), Sanda la grădiniță, de M. Tamaș, Maricica, de L. Vlădescu, etc. La grupa mijlocie copii pot asculta povești care să-i familiarizeze cu diverse aspecte ale vieții și să le influențeze comportamentul, cum ar fi: Iedul cu trei capre, de O.P.Iași, Găinușa cea moțată, Coliba iepurașului și Ciuboțele ogarului, de C. Gruia, Punguța cu doi bani, de I. Creangă, Crenguța de alun,de L. Tolstoi, Motanul încălțat,Hansel și Grethel, de F. Grimm etc.

Pentru grupa mare poveștile devin mai complexe, au ca scop sesizarea planului real și al celui ireal, stimuleză creativitatea, exersarea capacităților de comunicare, extrag învățăminte valoroase. Recomandate sunt: Fata babei și fata moșneagului, La scăldat, La cireșe, de I. Creangă, Prâslea cel voinic și merele de aur, Sarea în bucate, de P. Ispirescu, Cenușăreasa, Croitorașul ce viteaz, de F. Grimm, Alba ca Zăpada și cei șapte pitici, Hainele cele noi ale împăratului, Rățușca cea urâtă, de H.C. Andersen, Banuul muncit, de Al. Mitru, Moș Viscol și Primăvara de V. Eftimiu etc.

Structura activității de povestire trebuie proiectată conform finalităților procesului instructiv-educativ. Povestirile sunt planificate eșalonat, de-a lungul anului școlar în strânsă legătură cu celelalte activități de educare a limbajului. Pregătirea activității cuprinde: stabilirea obiectivelor, selectarea conținuturilor, studierea textului povestirii și adaptarea la particularitățile de vârstă, alcătuirea planului povestirii, succesiunea episoadelor, identificarea trăsăturilor personajelor, stabilirea expresiilor literare de memorat și nu în ultimul rând pregătirea materialului didactic.

Astfel, la grupa mică în introducerea activității de povestire cu tema Puf Alb și Puf Gri (poveste populară), educatoarea poate realiza momentul de captarea a atenției copiilor cu ajutorul unui personaj surpriză Rilă Iepurilă care are nevoie de ajutor pentru a duce două sarcini la bun sfârșit: să redea continutul poveștii și să enumere personajele. Prin conversație copii vor deprinde învățătura poveștii, de a spune mereu adevărul și de a–și asuma greșeala. La grupa mijlocie și la grupa mare în activitatea de povestire se fot folosi personaje simbolice, cum ar fi Primăvara în povestea Moș Viscol și Primăvara de V. Eftimiu, sau se poate apela și la versuri: ,,Primăvară, primăvară/Dulcea noastră surioară/ Vino iar cu bunul soare/ Și adu viață pe ogoare”.

Expunerea poveștii, după ce a fost anunțat titlul și autorul, trebuie să fie clară, accesibilă și mai ales expresivă pentru a putea capta atenția copiilor și a trezi emoții și sentimente, asigurând astfel motivația învățării. Ea va fi insoțită de imaginile ce sugerează conținutul, siluetelor, păpuși, marionete de la teatru de păpuși, diafilme, casete video, etc. Expresivitatea expunerii se poate realiza prin modularea vocii, schimbarea ritmului vorbirii, accentuări și scăderi ale intensitășii vocii, repetiții, mimică și gesticulații.( Mitu, F., Antonovici, Ș, – Metodica activitățiilor de educare a limbajului în învățământul preșcolar, Ed. Humanitas Educațional, București, 2005, P.32). Expunerea poveștii trebuie adaptată la nivelul de înțelegere al copiilor, însă se păstrează stilul autorului și cuvintele mai vechi sau mai noi, care vor fi explicate în firul poveștii prin sinonime sau expresii echivalente pe care preșcolarii le cunosc deja.

Fixarea conținutului poveștii se poate realiza prin reținerea momentelor principale și prin precizarea personajelor principale cu trăsăturile respective, fără a fi prelungit și transformat într-o repovestire, ci succint, doar prin câteva întrebări. La acest moment se pot folosi cu mare succes metodele activ-participative de consolidare cum ar fi piramida, diamantul, diagrama Venn, ciorchinele, etc.

Retenția și transferul noilor cunoștințe poate fi realizat prin referiri la alte povești, prin mimarea unor acțiuni ce definesc personajele alese de copii sau prin găsirea unui alt final al poveștii.

Chiar dacă prin natura ei, povestirea este o metodă pașnică, ea poate fi animată prin ansamblul trăirilor afectiv-emoționale pe care le poate declanșa, asigurând astfel implicarea personală a copilului.

Povestirile copiilor, în grădiniță pot fi repovestiri sau povestiri create (după imagini, un titlu dat, un început dat).

Repovestirea este colaterală povestirii și presupune centrarea activității pe copii, care urmează să elaboreze un subiect prezentat anterior de educatoare. Astfel li se dă copiilor posibilitatea de a pătrunde în lumea poveștilor, a imaginarului. Copilul este stimulat să-ți dezvolte capacitățile de exprimare, claritatea, coerența și corectitudinea vorbirii, însă se dezvoltă și gândirea logică, memoria voluntară, imaginația și atenția.

Copii trebuie să redea întâmplari reale sau imaginare în succesiunea lor, să aleagă personajul care le-a plăcut sau nu și să-și motiveze alegerea, să redea fapte ale personajelor, să-și expime ideile și gândurile despre întâmplări sau presonaje. ( Lespezanu, Monica, ,,Tradițional și modern în învățămâtul preșcolar”, Ed. Omfal educațional, Bucuresti, 2007, p. 87)

Repovestirea se poate folosi începând cu grupa mică pe povești scurte și simple cu acțiuni repetitive, ajungându-se la grupa mijlocie și mare pe povești ample, cu multe personaje și desfășurare complexă. Folosirea ei ca metodă nu este una foarte frecventă însa se pot face repovestiri la grupa mică la povești precum Ridichea uriașă, Capra cu trei iezi, Căsuța din oală, la grupa mijlocie Punguța cu doi bani, Găinușa cea moțată, iar la grupa mare Alba ca zăpada, Cenușăreasa, Lebedele etc.

Repovestirea poate fi de mai multe feluri:pe baza unor tablouri sau ilustrații, repovestirea pe baza unui plan de întrebări formulat în prealabil de educatoare, povestire liberă la grupele mai mari și repovestire pe baza unui text citit.

Povestirea creată de copii are o valoare formativă deoarece dezvoltă vorbirea corectă, expresivă și fluentă, prin dezvoltarea gândirii, a memoriei, a imaginației creatoare și atenției voluntare. Poveștile create de copii au diverse forme: povestire cu început dat, povestire pe baza unui șir de ilustrații, povestire pe baza unui plan dat și povestire dupa modelul educatoarei.

Fiind cea mai des întâlnită, povestirea pe baza unui șir de ilustrații provoacă copii să elaboreze o poveste, cu o succesiune logică a evenimentelor și cu personaje. De preferat este să fie între 3 și 5 ilustrații.

Povestea cu început dat oferă copiilor posibilitatea să continue cu mijloacele ligvistice proprii un început dat de educatoare, după un plan independent, din imaginație. Astfel se stimulează intens imaginația, creativitatea, limbajul și gândirea.

Povestirea pe baza unui plan dat ajută copii să se orienteze în creearea poveștii. Acesta poate fi sub forma unor propoziții enunțiative sau sub formă de titluri.

Obsevația

Metoda observației este o metodă de bază, o modalitate de studiu, care stă la baza oricărui tip de experiment. Etimologic "observare" (latină) înseamnă – a privi, a fi atent la. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, utilizată atât în studiile de tip cantitativ, cât si în cele de tip calitativ. Brainster  definea observația ca fiind ,,un act de urmărire și descriere sistematic a comportamentului și evenimentelor studiate ce au loc în mediul social natural.”

Activitatea de observare este una dintre cele mai frecvente activități din grădiniță. ,,Observarea constă în urmărirea independentă, premedită și intenționată, cu scop, realizată planificat și sistematic uzând, dacă este nevoie, de instrumente tehnice.”( Mateiaș, A., ,,Pedagogie pentru învățământul preprimar”, E.D.P. București, 2003, p. 11)

Baza cunoștințelor copilului preșcolar este săracă și superficială, astfel că baza intuitivă a cunoașterii este foarte importantă. La vârsta preșcolară, procesul de reflectare senzorială are particularități specifice, astfel că, la 3-5 ani, percepția vizuală și cea haptică are un rol predominant. Educatoarea trebuie să creeze momentele în care copii trebuie să perceapă atât vizual cât și haptic, deoarece nu există o coordonare deplină între mișcările mâinii și ale ochiului. De la 5 ani se consideră că s-a format coordonarea dintre mișcările mâinii și ale ochiului în explorarea obiectelor.

Educatoarea, prin măiestrie didactică, poate influența calitatea observației prin diverse acțiuni: prezentarea de subiecte care să capteze atenția preșcolarului, organizarea de condiții materiale necesare observației, dirijarea acesteia prin cuvânt și acordarea timpului necesar pentru observație, valorificarea cunoștințelor obținute și în cadrul altor metode.

La vârsta preșcolară, cunoașterea trebuie să pornească de la percepții și senzații, astfel că învățarea copiilor trebuie să pornească de la calea intuitivă, prin observație, nu prin cuvinte. Astfel că avem observări care se deosebesc prin anumite criterii, cum ar fi aspectul organizatoric, planificate conform curriculumului, cu întreaga grupă sau ocaziționale, care nu au loc în condiții dinainte prevăzute, cum ar fi în timpul plimbărilor, jocurilor libere și excursiilor. Materialul folosit în cadrul observării poate influența activitatea, el putând fi natural, pe bază de imagini sau mulaj. Durata activității poate fi și ea diferită, de scurtă durată, pe parcursul unei singure activități sau de lungă durată, care se desfășoară în mai multe activități. De exemplu, la grupa mare pot fi observate pe lungă durată ,,năzbâtiile lui Nică” din Amintiri din copilărie de Ion Creangă. Tot în acest exemplu se mai poate observa criteriul formativ-cognitiv pe măsură ce complexitatea rolului formativ crește, iar cunoștințele copiilor se vor îmbogăți.

Educarea limbajului prin metoda observației se poate face în combinație cu convorbirea și la întâlnirea de dimineață unde elementul surpriză prezentat de educatoare poate genera adevărate discuții în care își pot sadisface nevoia de cunoaștere. De exemplu, vizita unui animal jucărie poate ajuta copii să învețe salutul, cum îi cheamă, să-i mărturisescă o dorință, să îl asemene cu un prieten drag, etc.

Metoda observației ajută la realizarea unor scopuri și obiective precum: dobândirea de cunoștințe, capacitatea de a urmări un plan de observare propus de educatoare, dezvoltarea spiritului de observație, ca indicator al inteligenței perceptive, îmbogățirea și activizarea vocabularului, dezvolatarea gândirii și a operațiilor prin analiză, exersarea atenției voluntare și dezvoltarea memoriei prin reactualizarea, sistematizarea și organizarea cunoștințelor acumulate.

În cadrul activităților de educarea limbajului din grădiniță, observația este folosită predominant în cadrul lecturilor după imagini, repovestiri, povestiri create, repovestiri, dramatizări, jocuri didactice, jocuri-exercițiu, de exemplu ,, Eu spun una, tu spui multe”, ,,Ce știi despre mine?”, ,, Cine face?”,etc, dar și ca secvență a unor metode activ-participative cum ar fi: diagrama Venn, diamantul, ciorchinele, piramida, harta povestirii.

Conversația

Conversația este o metodă prin care copilul este pus în situația de interlocutor, el putând să se expime independent, folosind cuvinte pe care le are în vocabularul activ. Aceste competențe verbale se asimilează pe parcursul activitățiilor prin combinerea metodelor de povestire, lectură după imagini, pe baza experienței acumulate prin observare, prin contactul direct cu obiecte și fenomenele lumii înconjurătoare. Această metodă contribuie la soluționarea unor sarcini de bază ale educării limbajului copiilor, precum și fixarea, precizarea, sistematizarea și evaluarea vocabularului preșcolarului. În afara activitățiilor obligatorii, sunt și convorbiri libere, cu un singur copil sau un grup restrâns, în diferite momente ale zilei, prin care educatoarea stânge informații despre impresiile copiilor și gradul de dezvoltare.

Dacă este folosită ca metodă singură, în absența unui material concret, conversația se bazează pe volumul cunoștințelor asimilate anterior, atfel se actualizează și sistematizează cunoștiințele, se exersează exprimarea prin activizarea vocabularului, se formează și consolidează operațiile intelectuale de analiză, sinteză, comparație, dar și a reprezentărilor, sentimentelor, atitudinilor morale, a opiniilor, părerilor proprii.

Conversațiile pot fi clasificate după scopul didactic și după tematică. În cadrul educării limbajului tematica poate fi: ,,Jocurile copiilor iarna”, Așteptăm pe Moș Crăciun”, Eroii din povești”, ,,Plecăm la școală”, etc.

Conversația euristică, de descoperire, conduce copilul la descoperirea de cunoștințe noi cu ajutorul întrebărilor care se bazează pe cunoștințe deja asimilate. Educatoarea este cea care îl conduce prin întrebări, îi atrage atenția asuprea elementelor importante, îl ajută să sesizeze noi relații. Aceste întrebări pot fi diferite după criteriul importanței:

principale, în jurul cărora se află materialul convorbirii, uneori cu caracter general.(De unde recunoaștem că a venit toamna?)

ajutătoare, prin care sunt sprijiniți copii să își reamintescă, să observe un anumit lucru, să completeze tabloul cunoștințelor.

Este o modalitate aparte de învățare prin descoperire. Astfel că educatoarea instruiește nu prin ,,a transmite” sau ,, a prezenta” noi cunoștințe, ci prin întrebări, copii fiind ajutați să prelucreze cunoștințele proprii pe care le au și să ajungă la asociații noi.

Conversația de verificare determină gradul de însușire a cunoștințelor, folosindu-se cu precădere înrebări de enumerare și de reproducere a unor evenimente sau acțiuni. Acestea solicită operațiile gândirii și evidențiază cauzalitatea ( Cum este vremea toamna?).

Conversația – joc satisface nevoia copilului de a pune întrebări, de a afla răspunsurile la unele lucruri care i-au atras atenția. Aici, educatoarea trebuie să țină seama de copii timizi, retrași sau să tempereze pe cei care vor să monopolizeze conversația.

În activitatea desfășurată zi de zi, metoda conversației se poate îmbina cu metode activ paritcipative cum ar fi metoda predicției, în care cu ajutorul primei metode se vor obține unele predicții care vor ajuta la dezvoltarea imaginației dar și a vocabularului copiilor. Pe baza planului de întrebări principale pot genera altele ajutătoare, astfel preșcolarii fiind antrenați la acțiuni de sinteză, analiză, comparație etc.

Demonstrația

Demonstrația contribuie la ușurarea înțelegerii unor noi cunoștințe, prin observarea și analiza unor materiale intuitive, dar și la executarea corectă a unor activități. Această metodă a luat amploare începând din secolul al XIX- lea, odată cu accentuarea caracterului intuitiv al învățământului, bazat pe mărturia simțurilor, pe principiul intuiției și, în general, pe concepțiile lui Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Herbert, etc. Ea răspunde caracterului senzorial al percepției copilului. În activitățiile instructiv – educative din grădiniță, este asociată adesea cu explicația, raportul dintre ele fiind determinat de nivelul de cunoștințe al copiilor.

În activitățile de educarea limbajului demonstrația este folosită cu precădere în cazul memorizărilor, al povestirilor, în jocuri didactice, jocuri-exercitiu, etc. În cadrul metodelor activ paricipative , demonstrația poate fi folosită la început atunci când se folosește pentru prima dată acea metodă la grupele mici, odată introdusă, copii se vor descurca doar cu ajutorul explicațiilor și indiciilor date de educatoare.

Exercițiul

În sens etimologic, exercițiu înseamnă repetiția execuției unei acțiuni pentru a o perfecționa, până la formarea unor deprinderi automatizate. Este eficace în formarea unor deprinderi sau comportamente noi, succesul ținând seama de calitatea modelului oferit, care trebuie să fie accesibil și clar. Prin metoda exercițiului se asigură o perioadă de pregătire, se prezintă elementul, se controlează cunoștințele asimilate și se trece la compararea cu modelul de comportament. În sensul modern al învățării din ziua de astăzi, metoda exercițiului prin execuția unei acțiuni directe se încadrează în aria concepției de a învăța făcând ( learning by doing).

Preșcolarii își însușesc totul prin exerciții, deprinderi grafice, de exprimare corectă, însă trebuie să se țină seama de scop, să fie variate, să respecte un anumit grad a dificultății, să aibă ritm și durată optimă. Exersările trebuie să fie mai apropiate în timp și de durată mai scurtă, să fie permanent însoțite de corectarea educatoarei, ținându-se seama de gradarea exercițiilor de la: simplu la complex și de la ușor la greu.

În cadrul activităților de educarea a limbajului, mai precis în cele de antrenament grafic, importantă este coordonarea corectă dintre ochi – mână, dar și atenția educatoarei, de a nu-și forma pozitia scris–citit greșit.

Exercițiul este folosit ca o acțiune în metode activ-participative atunci când li se cere copiilor să parcurgă etapele acestora, etape care au fost asimilate în activități anterioare.

După funcțiile pe care le îndeplinesc în formarea deprinderilor, exercițiile sunt imitative și de exemplificare. Copiii imită, luând ca model exercițiul educatoarei, sunt orientați și corectați spre a evita greșelile și procedeele incorecte. Se urmărește modul de îndeplinire a sarcinilor, insistă asupra etapelor exercițiului, urmărind modul cum preșcolarii aplică îndrumările date. Exercițiile de exemplificare (de bază) asigură consolidarea unei deprinderi (priceperi, abilități) și se regăsesc sub forma repetărilor succesive pe care le realizează copiii, căutând să se apropie cât mai mult de modelul dat. De exemplu, la învățarea semnului grafic ,, ovalul” ,,conturul balonului” sau ,,bobițe de struguri”, educatoarea prezintă copiilor modul de executare, iar copii pot exersa pe diferite suprafețe ( tablă, nisip, hârtie, etc.) până ce reușesc să îl realizeze cât mai bine.

Descrierea

Descrierea este o metodă expozitivă care face parte din categoria metodelor de comunicare orală, care se practică ca o modalitate de particularizare a unui fenomen, individ, obiect, etc., și de a enumera însușirile pe care le au acestea.

Organizarea acestei metode se desfășoară de obicei în mediu natural, educatoarea oferind cele mai bune condiții în care să poată avea loc observarea, iar apoi preșcolarii să poată folosi descrierea, chiar dacă este una incompletă.

În cadrul activitățiilor de educare a limbajului, descrierea este folosită la grupele mici în cadrul activităților de lectură după imagini, repovestire, convorbiri tematice, jocuri didactice, dar și în metode interactive ca tehnica Lotus, pălăriile gânditoare, cubul, turul galeriei, bula dublă, etc. De exemplu, în jocul didactic ,, Cubul personajelor” educatoarea poate folosi ca metodă interactivă cubul pentru a analiza personajele din povești. Copii trebuie să folosescă descrierea pentru a prezenta personajul dat, comportamentul acestuia.

Explicația

Explicația este o metodă frecvent utilizată, rapidă și eficientă de dezvăluire, pe baza unui raționament deductiv, a unor noi date. În acest sens se enunță mai întâi, cu claritate, un concept, o definiție, o regulă sau se prezintă un fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o sintagmă și numai după aceea se analizează și exemplele sau argumentele, adică premisele, cauzele, relațiile, sensurile, interpretările, care servesc la deslușirea și confirmarea celor explicate.( Cerghit, I. Metode de învățământ, Ed Polirom, București, 2006, p. 130)

Explicația, pentru a fi eficientă, în cadrul activităților de educare a limbajului, trebuie să aibă următoarele caracteristici: să favorizeze înțelegerea unui aspect din realitate, să înlesnească dobândirea de cunoștințe, să aibă un rol concluziv, dar și anticipativ, să influențeze pozitiv resursele afectiv-emoționale ale copiilor. Ca metodă, ea își pune în valoare caracteristicile, iar copiii găsesc în explicație un model de vorbire, un model de abordare a unei situații-problemă, și astfel ei înțeleg mai bine ideile ce li se comunică.

Cu privire la modul de îmbinarea a metodelor, explicația însoțește întotdeauna demonstrația și o susține. La aplicarea metodelor interactive, explicația joacă un rol predominant, mai ales turul galeriei, cubul, harta povestirii, etc. În cursul explicației se pot face întreruperi, cu scopul de a formula și adresa întrebări copiilor, prin care să se testeze gradul de receptare și înțelegere a celor explicate, dar întreruperile trebuie să fie de scurtă durată, pentru a nu rupe firul logic al demersului susținut.

III.2. Metode moderne, activ –paricipative

Metodele interactive sunt metode moderne de stimulare a învățarii și dezvoltării personale încă de la vârsta preșcolară, sunt instrumente didactice care avantajează interschimbul de idei, de experiențe, de cunoștințe. Interactivitatea vizează învățarea prin comunicare, prin colaborare, produce o confruntare de opinii, idei și argumente, produce situații de învățare centrate pe disponibilitatea și dorința de cooperare a copiilor, pe implicarea lor directă și activă ceea ce duce la o învățare eficientă și durabilă.

Metodele active transformă preșcolarul din obiect în subiect al învățării, coparticipant la propria formare, îi angajează intens toate forțele psihice de cunoaștere, îi asigură condiții optime de a se afirma individual și în echipă, îi dezvoltă gândirea critică, îi dezvoltă motivația pentru învățare și permite evaluarea propriei activități.

Prezentate ca niște jocuri de învățare, de cooperare, distractive, metodele interactive învață copii să rezolve problemele cu care se confruntă, să ia decizii în grup și să aplaneze conflictele..( Breben, Silvia, Gongea Elena, Ruiu Georgeta, Fulga Mihaela, Metode interactive de grup, Ed. Arves,p.14)

Aceste metode solicită din partea educatoarei mult tact, adaptabilitate în funcție de tipul de copil, diversitate de idei, angajare la acțiune, responsabilitate didactică. La vârsta preșcolară, nu toate metodele interactive de grup pot fi aplicate, iar unele trebuie adaptate pentru a avea o eficiență maximă. Didactica modernă aduce în fața dascălilor o multitudine de metode interactive, însă eu o să prezint în continuare cele care se pot aplica cu succes la grădiniță.

Brainstormingul

Brainstormingul sau ,,asalt de idei, furtună de creier, este o metodă de creativitate , de stimulare a acesteia și constă în enunțarea spontană a cât mai multe idei pentru soluționarea unei probleme într-o atmosferă lipsită de critică .( Breben, Silvia, Gongea Elena, Ruiu Georgeta, Fulga Mihaela, Metode interactive de grup, Ed. Arves,p. 277) având ca obiectiv exersarea capacității creatoare care să ducă la formarea unor copii activi, capabili să fie concentrați cât mai mult timp.

Are drept caracteristică separarea procesului de producere a ideilor de procesul de valorizare , de evaluare a acestora, de aceea este denumită și metoda evaluarii anulate sau filosofia marelui Da, deoarece ea acceptă totul, orice idee, nu respinge nimic. La grădiniță se desfășoară în grupuri de 5-20 de copii. Grupul cu care se lucrează este preferabil eterogen. Durata optima de timp pentru copiii preșcolari este de 20 în funcție de problema supusă dezbaterii și numărul de copii care fac parte din grup.

Etapele desfășurării metodei:

Etapa pregătitoare cu cele trei faze – de investigare a membrilor și de selecționare a acestora, faza de antrenament creativ și faza de pregătire a sedințelor de lucru în care educatoarea amenajează mediul educațional.

Etapa productivă în care se manifestă asaltul cu fazele corespunzătoare: de stabilire a temei, de rezolvare a problemelor, de culegere a ideilor suplimentare.

Etapa trierii și selecționării ideilor cu faza analizei ideilor emise și faza optării pentru soluția finală.

De exemplu în activitatea de educarea limbajului ,,De ce îmi place toamna?” – convorbire, educatoarea încă de la început stabilește împreună cu copii caracteristicile anotimpului discutat pornind de la întrebarea ,,Ce știm despre anotimpul toamna?”

Pe rând fiecare copil va emite o părere proprie sub forma unui enunț, fără a repeta ceea ce a spus un al coleg. La gruple combinate, educatoarea poate ajuta copii de la grupa mică cu întrebări ajutătoare, sau se folosesc imagini specifice anotimpului toamna. Copii pot selecta jetoane, imaginile specifice, astfel fiind ajutați să verbalizeze caracteristicile corespunzătoare. Enunțurile pot fi scrise de educatoare pe cartonașe de diferite culori în funcție de anumite caracteristici: de evoluția naturii, de relația omului cu mediul, etc.

La finalul activității, cu aportul tuturor participanților, care vor alege ideile cele mai valoroase în opinia lor, se va ajunge la ideea optimă. Avantajele metodei constau în libertatea de a formula idei noi, în costurile reduse ale sesiunilor si în aplicabilitatea universală a acesteia.

Cubul

Cubul este metoda de predare – învățare, creată în 1980 de Cowan, care urmărește un algoritm ce vizează descrierea, comparația, asocierea, analizarea, aplicarea, argumentarea atunci când se dorește explorarea unui subiect nou sau unul cunoscut pentru a fi îmbogățit cu noi cunoștințe sau a unei situații privite din mai multe perspective. ( Breben, Silvia, Gongea Elena, Ruiu Georgeta, Fulga Mihaela, Metode interactive de grup, Ed. Arves,p. 121)

Etapele necesare pentru aplicarea acestei metodei  sunt:

-realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează ,

-se anunță subiectului pus în discuție;

– preșcoarii sunt împărțiți în  6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinței de pe una din fețele cubului.

Există mai multe modalități de stabilire a celor șase grupuri. Modul de distribuire a perspectivei este decis de educatoare, în funcție de timpul pe care îl are la dispoziție și de nivelul grupei de copii. La final se conseamnă ideile de către educatoare sau de un copil care știe să scrie și se  împărtășește  celorlalte grupe. Se poate afișa forma finală pe tablă sau pe foi de flipchard.

Avantajele acestei metode sunt determinarea participării conștiente a copiilor prin implicarea maximă a acestora în rezolvarea sarcinilor, permite diferențierea sarcinilor de învățare, formează deprinderi de muncă intelectuală, stimulează gândirea logică a elevilor, însă sunt și dezavantaje deoarece rezolvarea sarcinilor solicită resurse mari de timp, se creează un zgomot oarecare, facilitează erori în învățare și nu există un control precis asupra cantității / calității cunoștințelor dobândite de fiecare copil mai ales la grupele numeroase și combinate. Atunci când grupa este alcătuită de puțini copii metoda poate fi adaptată iar aceștia să nu mai fie împărțiți în grupe, iar activitatea propriu-zisă să fie un frontală, putând fi combinată cu brainstormingul și jocul de rol.

De exemplu la jocul didactic ,, Cubul pinguinului” un copil aruncă cubul către primul grup, spunând: „Cubul se rostogoleste și la tine sosește”. Copiii vor răspunde în funcție de cerința de pe una din fața cubului:

Descrie! (Ce este acesta? );

Compară! (Cum este pinguinul față de focă? );

Asociază! (Cu ce se aseamănă pinguinul cu alte animale de la pol?);

Analizează! (Care sunt părțile componente ale pinguinului?);

Aplică! ( Cum ne comportăm cu pinguinul pentru ai proteja habitatul?)

Argumentează! (De ce trebuie să iubim și să ingrijim animalele?).

Ciorchinele

Metoda ciorchinelui este o tehnică care exersează gândirea liberă a copiilor și reprezintă modelul sau ansamblul organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de educatoare și copii și care conduc în mod planificat și eficace la realizarea scopurilor propuse. Este o metodă didactică, utilizată individual sau în grup, care constă în evidențierea de către copii a legăturilor dintre idei și completarea cu noi informații.

Etapele aplicării acestei metode interactive sunt prezentarea cuvântului-cheie sau a imaginii –nucleu, explicarea regulilor pe care le presupune tehnica –educatoarea le oferă copiilor explicațiile necesare, îi încurajează să găsească imagini care să aducă noi conexiuni și informații.. Realizarea propriu-zisă a ciorchinelui  constă în faptul că, educatoarea le cere copiilor, să aleagă imaginile sau ideile produse de cuvântul sau imaginea-nucleu realizând astfel o structură în formă de ciorchine., reflectând asupra ideilor emise și conexiunilor realizate.

Avantajele acestei metode sunt fixarea ideilor și structurarea informațiilor, înțelegerea ideilor, poate fi aplicată atât individual (chiar și la evaluare), cât și la nivelul întregii grupe, pentru sistematizarea și consolidarea cunoștințelor. Dezavantajele pot fi: enunțarea unor idei și urmarea unor piste nerelevante pentru tema propusă, timpul îndelungat necesar pentru aplicare, posibila implicare inegală a copiilor în activitate.

De exemplu, la activitatea de educarea a limbajului cu tema ,,Scufița roșie” de Ch. Perrault, povestirea educatoarei, în momentul asigurării feedback-ului, educatoarea poate aplica metoda chiorchinelui pentru a consolida personajele poveștii. Chiorchinele poate fi aplicat individual, în grupuri mici sau cu întreaga grupă, poate fi introdus în diferite etape ale activității și poate fi combinat cu alte metode și tehnici. La grupele mici se folosesc de obicei imagini, însă la grupa mare se pot utiliza etichete pe care sunt scrise numele personajelor.

Din experiența practică la grupa combinată se observă că atunci când metoda este aplicată în grupuri mici, unii copii au idei care nu sunt acceptate de ceilalți sau se instaurează un anumit ,, monopol” de copii mai mari față de cei mai mici.

La sfârșitul activității, educatoarea face o sinteză a celor discutate, structurează chiorchinele grupând informațiile, caracteristicile, argumentele. La grupele mici, această metodă poate fi aplicată cu succes, frontal, la începutul activității, când copii lansează idei prin brainstorming, iar educatoarea le sintetizează.

Această metodă poate fi modificată în funcție de tipul activității, de creativitatea educatoarei, de nivelul de dezvoltare al copiilor. Se organizează frontal, în grupuri mici, individual și poate fi introdusă în diferite momente ale activității.

În concluzie, educatoarea trebuie să țină cont de particularitățile grupei, iar practica poate completa sau adapta metoda la cerințele grupului, deoarece acționează mai mulți factori care influențează actul educațional.

Piramida și diamantul

Metoda piramidei sau metoda bulgărelui de zăpadă are la bază împletirea activității individuale cu cea desfășurată în mod cooperativ, în cadrul grupurilor. Ea constă în încorporarea activității fiecărui membru al colectivului într-un demers colectiv mai amplu, menit să ducă la soluționarea unei sarcini sau a unei probleme date. Ea are ca obiectiv dezvoltarea capacității de a ,,sintetiza” informațiile, problemele principale și ideile date de o anumită temă.

Etapele de desfășurare a metodei piramidei sunt cea introductivă ( educatoarea expune datele problemei în cauză), cea a lucrului individual ( copiii lucrează pe cont propriu la soluționarea problemei), cea a lucrului în perechi (copiii formează grupe de doi pentru a discuta rezultatele individuale la care a ajuns fiecare), reuniunea în grupuri mai mari și raportarea soluțiilor în colectiv. Întreaga grupă, reunită, analizează și concluzionează asupra ideilor emise.

Aceste etape pot fi realizate la grupele mari, însă la vârsta mică ,,treptele” piramidei sunt alcătuite din benzi de culori diferite, împărțite în pătrate. Se începe cu o bandă de culoare maro- pământul, apoi una de culoare verde-iarba, urmează albastru- cerul și galben-soarele. Pentru a înțelege metoda, copii primesc jetoane, iar ei trebuie să le clasifice după felul lor. Educatoarea îi îndrumă cu întrebări ajutătoare.

Avantajele acestei metode sunt următoarele:

– activitatea individuală urmată de activitatea în echipe, le oferă copiilor posibilitatea de a-și formula opiniile personale și de a le verifica, îmbunătăți sau transforma în raport de răspunsurile altor membrii ai grupului;

– creșterea progresivă a dimensiunilor grupului implică o confruntare repetată cu idei și considerații noi;

– creșterea graduală a complexității itemilor, fiecare frază fiind construită pe treptele anterioare, simplifică abordarea problemei, o sintetizează și o reduce la esență.

De exemplu, în activitatea cu titlul ,,Jocurilor copiilor iarna” , copii sunt invitați să facă un altfel de om de zăpadă, alcatuit din trepte, pe care să pună jetoanele ce răspund la următoarele întrebări:

1.Cum ne jucăm iarna? ( patinăm, schiem, facem bulgări, ne dăm cu sania)

2. Ce articole de îmbracaminte sunt indispensabile iarna? ( căciula, fularul și mănușile)

3.Sub ce formă găsim picaturile de apă iarna? ( fulgi de nea, gheață)

4. În ce anotimp ninge? ( iarna)

Diamantul se realizează ca și piramida, dar de la baza acestuia se construiesc tot atâtea trepte și în jos. Realizarea acestuia necesită o abordare mai complexă a temei date, se analizează mai multe date, pornindu-se de la un element principal, se dezvoltă ideile în trepte și se ajunge tot la un element principal, definitoriu.

De exemplu în activitatea cu tema ,,Alba ca Zăpada și cei șapte pitici” de Frații Grimm, repovestire, se poate alcătui diamantul având următoarele etape:

Personajul principal – Alba ca Zăpada.

Două personaje negative.

Trei elemente care au încântat-o pe Alba ca Zăpada în pădure

Patru personaje din poveste.

Trei cuvinte care o definesc pe Alba ca Zăpada.

Două încercări ale mamei vitrege de a o omorî pe Albă ca Zăpada.

Locul de petrecere a acțiunii.

Pentru a diversifica modul de aplicare a acestor metode este recomandat ca educatoarea să colecteze diverse materiale suport ( imagini din povești, diverse jetoane), și pot fi utilizate la începutul unei activități, pentru reactualizarea cunoștințelor sau la relizarea feedback-ului unei activități de povestire, lectură după imagini, convorbire, ca variantă de desfășurare a unui joc didactic.

Diagrama Venn

Diagrama Venn este o metodă interactivă, de consolidare, fixare și de evaluare a cunoștințelor. Se aplică cu eficiență maximă în activitățile de educare a limbajului la povestiri, jocuri didactice, convorbiri pentru sistematizarea unor cunoștințe sau reactualizarea unor idei extrase dintr-o poveste. Etapele acesteia sunt comunicarea sarcinii de lucru, activitatea în pereche sau grup și activitatea frontală. Diagrama Venn este formată din doua cercuri care se suprapun parțial. În spațiul care se intersectează sunt așezate asemănările, iar în cele două cercuri deosebirile.

deosebiri

De exemplu, în activitatea DLC – convorbire ,, Ce știu despre animale?” , copii vor realiza o diagramă în care vor găsi asemănările și deosebirile dintre animalele domestice și cele sălbatice. În etapa 1 – comunicarea sarcinii de lucru – educatoarea va explica preșcolarilor că în porțiunea unde se intersectează cele doua cercuri se vor aseza aspectele comune dintre animalele domestice și cele sălbatice: înmulțire, alcătuire, iar porțiunile din laterale deosebirile cum ar fi: mediu de viață, foloase, hrană etc. În etapa 2- activitatea în pereche sau în grup se completează diagrama individual, apoi se lucrează în perechi. Are loc un schimb de informații între copii, de idei. Educatoarea trebuie să coordoneze activitatea copiilor prin întrebări, observații, care sî-i ajute să selecteze răspunsurile corecte. În etapa 3- activitatea frontală se pregătește o coală mare albă cu cele două cercuri intersectate și cu ajutorul unor jetoane, figurine sau se poate desena, se vor completa cu elemente, idei de la fiecare pereche.

De asemenea, această metodă se poate folosi și în jocul didactic ,, Universul personajelor din povești”, având ca scop, verificarea cunoștințelor copiilor despre personajele poveștilor învățate. În arealul în care se suprapun cele două cercuri vor plasa personajele comune ( ex. lupul, iedul), iar în cele două cercuri personajele specifice fiecărei povești.

Metoda Predicțiilor

Metoda Predicțiilor este o metodă care stimulează imaginația preșcolarilor, ajutându-i să facă asocieri de idei și să se bazeze pe originalitate, să-și exerseaze capacitatea de a găsi o soluție originală la o situație posibilă. Prin exersarea creării de povestiri se realizează trecerea de la o etapă de repetare stereotipă la crearea mai multor variante inedite pe aceeași temă.

Această metodă se aplică cu succes la povestiri și lecturi care sunt la prima lecturare. Educatoarea va da copiilor cuvinte cheie, iar ei vor trebui să spună ce cred ei că s-a întâmplat de fapt. Toate ideile se notează în tabelul predicțiilor.

Se citește primul fragment, se notează câteva idei în dreptul coloanei cu întrebarea ,,Ce s-a întâmplat de fapt ?”, apoi se vor întreba copii ce cred că se va întâmpla în continuare ce cred că s-a întâmplat în continuare. Educatoarea stabilește cuvintele-cheie reprezentative pentru fragmentul citit. În funcție de acesta, copiii răspund la întrebarea din prima coloană. Copii vor argumenta la cerința educatoarei răspunsul dat iar aceasta completează a doua coloană. Se citește apoi, un alt fragment al povestirii, copiii află ce s-a întâmplat ,,de fapt’’, iar educatoarea notează, pe scurt, în coloana a treia a tabelului. Se continuă astfel, până la terminarea povestirii. La sfârșit după notările din tabel, educatoarea împreună cu copii, va reda povestirea cu cele două variante: cea creată de copii și cea creată de educatoare sau cea originală.

Aplicarea metodei la grupele mici necesită un efort susținut, deoarece copii nu se bazează pe un bagaj al vocabularului activ așa de mare și sunt reticenți în a lua decizii și a-și exprima liber ideile. Deși este mai greu, un astfel de antrenament îi deprinde să-și exprime mai ușor gândurile, dorințele, să redea în mod inteligibil și cursiv o poveste, o întâmplare trăită sau imaginată.

De exemplu, la povestea adaptată după poezia ,,Apolodor ” de Gelu Naum la grupa combinată am început să povestesc :

,,A fost odată ca niciodată…

A fost odată un pinguin tare talentat, dar și curios din fire. Într-o zi, pe când cânta la circul din București îl apucă un dor de frații lui din Labrador ……’’

După acest moment, copiii au fost solicitați să intervină și să spună ce cred ei că s-a întâmplat mai departe. Le-am cerut să-și motiveze punctul de vedere, iar dacă au întâmpinat dificultăți i-am sprijinit.

Am trecut apoi la prezentarea povestirii în varianta inițială. Se prezintă o parte din aventurile sale în drumul spre Labrador apoi copiii au fost din nou lăsați să-și încerce puterile imaginare și să prezinte o variantă pentru continuarea povestirii. Se cere să motiveze alegerea făcută, apoi au ascultat varianta pe care le-am propus-o. La acest moment al activității, copiii au fost lăsați să continue singuri încă o dată povestea, au argumentat alegerea făcută apoi au ascultat varianta originală. Se continuă așa până la final când copii vor face paralele între povestea prezentată de educatoare și cea realizată de ei.

În concluzie, în desfășurarea acestei metode interactivă de grup, copiii trec de la postura de ascultător la aceea de povestitor, cu sarcina de a continua firul narațiunii începute de educatoare și de a găsi o rezolvare corespunzătoare situațiilor ivite.

Din practică punctele tari ale acestei metode sunt antrenarea întregii grupe,  emiterea de păreri personale despre un fapt, o persoană, dezvoltarea imaginației și creativității copiilor. Câteva puncte slabe ale metodei ar fi:necesitatea unui spațiu temporal mai mare, iar la grupele mici se instalează plictiseala, pregătirea pentru activitate a educatoarei cere atenție, timp și mult material didactic.

Harta cu figuri

Harta cu figuri este metoda prin care se poate reprezenta un spațiu utilizând desene schematice. Obiectivul urmărit este selectarea elementelor reprezentate prin simboluri și poziționarea lor în spațiul ales. Se poate folosi în activitățile de predare-învățare, când copiii își însușesc cunoștințele.

Etapele acestei metode sunt:

-comunicarea sarcinii didactice – se anunță sarcina de lucru, se distribuie materialele și se împart copiii în grupuri;

– activitatea pe grupuri – fiecare grup realizează propria hartă prin desen, simboluri, imagini, fotografii, etc.;

– prezentarea în grup – un reprezentant al grupului prezintă harta și explică modul de realizare a acesteia.

Este necesar pentru reușita acestei metode ca preșcolarii să fie obișniți cu ceea ce este o hartă, să cunoască anumite cerințe cum ar fi: utilizarea de simboluri, delimitări ale spațiului, culori convenționale.

De exemplu, la DLC – ,,Gospodina” de Otilia Cazimir după ce a fost realizată predarea poeziei, se recurge la metoda interactivă de grup “Harta cu figuri” prin care copiii vor reprezenta ideile din poezie utilizând desene. Se acordă un interes mare asupra modului de lucru, adică vor participa toți copiii la realizarea hărții, fiecare după puterile sale, vor plasa simbolurile corespunzătoare în spațiul corect și în funcție de derularea evenimentelor din poezie. După realizarea hărților, fiecare grup își va desemna reprezentantul, ales anterior, să prezinte harta și să motiveze așezarea elementelor. La sfârșit aceste hărți vor fi expuse într-un loc vizibil și vor putea fi folosite în activitățile viitoare, pentru fixarea cunoștințelor.

Avantajele acestei metode constau în faptul că dezvoltă gândirea prin simboluri a corespondenței elementelor, memoria vizuală și de orientare în spațiu, reprezentările schematice și mentale ale preșcolarilor, iar toate acestea contribuie la dezvoltarea limbajului copiilor. Dificultăți se întâmpină atunci când sunt grupe combinate, deoarece copiii mai mari tind să monopolizeze acțiunea, sau când metoda este aplicată rar și ei nu sunt familiarizați cu cerințele acesteia.

Explozia stelară

Explozia stelară sau ,,Starburstin” este o metodă de stimulare a creativității, care are ca scop principal dezvoltarea acesteia și se bazează pe formularea unor întrebări care să ducă la rezolvarea unor probleme și descoperirea de noi informații. Această metodă, precum brainstormingul, care vizează crearea unor idei pornind de la alte idei, urmărește crearea unor întrebări pornind de la alte întrebări și realizarea unor conexiuni între acestea, cu scopul de a descoperi noi informații. Se poate desfășura individual, fie frontal. Materialul necesar este o stea mare și cinci stele mai mici, jetoane, săgeți. Copiii așezați în semicerc propun problema de rezolvat . Pe steaua mare se desenează sau se scrie ideea centrală. Pe celelalte cinci steluțe se scrie câte o întrebare de tipul : CE ? CINE? UNDE ? DE CE ? CÂND ? , iar cinci copii din grupă extrag câte o întrebare. ,,Liderii” își aleg și ei coechipieri și astfel se formează cinci grupuri. Copiii colaborează între ei în elaborarea întrebărilor. La expirarea timpului, copiii revin în semicerc în jurul steluței mari și comunică întrebările elaborate, iar cei din celelalte grupe răspund la întrebări sau formulează întrebări la întrebări.

Cine?

Ce?

Unde?

problema

De unde??

Când?

De exemplu, la DLC – ,,Punguța cu doi bani” de Ion Creangă , povestirea educatoarei, la fixarea conținutului se poate utiliza metoda Explozia stelară. Copii asezați în semicerc, după ce au ascultat povestea, se vor alege cinci ,,lideri” care vor primi cele cinci steluțe cu întrebări. Educatoarea va citi, la nevoie, fiecărui copil care va lua steluța, întrebarea de pe aceasta. Cei cinci copii își aleg colegii de lucru și constituie astfel cinci grupuri corespunzătoare celor cinci tipuri de întrebări . Vor primi o imagine din poveste, iar în cadrul grupei vor formula întrebări. La final vor reveni în semicerc și vor comunica întrebările elaborate împreună. Copii din grupele celelalte vor putea răspunde la acestea sau să adreseze noi întrebări. În final se aleg cele al căror răspuns sugerează aspecte principale ale poveștii.

CINE ? -Cine l-a aruncat pe cocoș în fântână ?

– Cine s-a luat după cocoș în cireadă ?

CE ? – Ce îi cerea moșneagul, babei ?

– Ce a făcut cocoșul în fântână?

– Ce bogății a adus cocoșul moșneagului ?

UNDE ? – Unde l-a aruncat boierul pe cocoș?

– Unde a găsit găina o mărgică ?

CÂND ? – Când și-a bătut baba găina ?

– Când boierul l-a lăsat pe cocoș să plece acasă ?

DE CE ? – De ce a plecat cocoșul de acasă ?

-De ce baba nu-i dădea moșneagului nici un ou ?

Metoda ,,Explozia stelară” este eficientă în activitățile de educarea limbajului, mai ales în povestiri și lecturi după imagini, deoarece se respectă etapele acestora: enumerare, descriere, interpretare.

Avantajele acestei metode sunt:

se poate utiliza la toate categoriile de vârstă cu o oarecare ușurință;

necesită un minim de material didactic;

dezvoltă creativitatea copiilor, limbajul, gândirea critică;

participă întregul colectiv de copii la desfășurarea activității într-o formă activă.

Totuși, educatoarea trebuie să stapânească etapele metodei foarte bine, să nu permită copiilor mai spontani să îi domine pe ceilalți, să evite monotonia prin prelucrarea textelor poveștilor lungi, să activeze toți participanții din grupă punând accent pe spiritul de cooperare și competiție.

III. 3. Nevoile educației moderne

În societatea actuală, transformările rapide și schimbările mediului de viață au dus la modificări și în sistemul metodelor de învățământ. Nu s-au exclus metodele pe care le denumim clasice, doar s-a îmbogățit registrul modalităților învățării. Un loc mai important se conferă combinării metodelor tradiționale și mijloacelor specifice cu cele moderne.

În învățământul preșcolar, interactivitatea reprezintă o importantă componentă a actului educațional, și presupune o învățare prin comunicare, prin colaborare, ajutând copilul să dezvolte abilități de a avea idei, opinii și argumente. Angajând întregul potențial psiho-fizic al copiilor, aceste metode creează situații de învățare centrate pe preșcolar, respectând particularitățile lor de vârstă. Implicarea lor este directă și activă, asigurând cerințele unei interacțiuni sociale, atât de importante în integrarea în mediul grădiniței și mai târziu în societate.

Nevoile copiilor de a fi principali ,,actori” aduce majore schimbari în actul activității didactice, punându-se accent pe activizarea acestora, care înseamnă transformarea lor din subiecți pasivi ai învățării, în subiecți activi, implicați în procesul de învățare. Educatoarea trebuie să pună preșcolarul în fața unei situații concrete, care să îl implice direct, dobândind statutul de cercetător, de participant, organizator al activității de predare-învățare.

Încă din cele mai vechi timpuri, de la Palton și până la Comenius și Piaget s-a dezbătut conceptul de activizare, care să fie principala sursă de cunoaștere a copilului în activitatea sa.

Conform opiniei lui Jerome Bruner, un factor important în dezvoltarea copilului este interactivitatea dintre educatoare și preșcolar. Nu este necesar ca acesta să se nască în mijlocul unei culturi, pentru ca să aibă o dezvolatare intelectuală completă, ci este necesar ca educatorul și părinții să învețe copilul, să-i interpreteze și să împartă cunoștințele împreună cu el. Efortul copiilor să fie unul intelectual, bazat pe sistemul de simboluri, de reprezentări pe care ei să le dezvolte, asigurând baza necesară prin care își pot reprezenta ,,lumea”. Un element cheie este limbajul, care se asimilează treptat și care va folosi copilului să înțeleagă evenimentele, să le asimileze și să le lege între ele, să medieze relația stimul-răspuns din ce în ce mai bine, să-și schimbe modul de a gândi pe măsură ce cresc. Procesul de învățare trebuie să țină cont de particularitățile de vârstă, dar și cele individuale, copilul făurindu-și propriile cunoștințe prin oferirea de către educator de momente oportune, de ocazii prin aplicarea metodelor activ-participative.

Calea de învățare pe care o parcurge preșcolarul este determinată de metoda care este aplicată, iar această ,,cale” să fie cel mai benefic exercițiu de antrenare și activizare a structurilor cognitive, operatorii și afective, transformându-l într-un coparticipant implicat profund în propria lui instruire și formare. Nu se poate spune că metodele tradiționale nu sunt eficiente, însă metodele activ- participative sunt adevărate pârghii nu numai de educație, ci și de socializare, apărute ca reacție la progresele de ordin economic și științific al societăți.

Aceste metode implică mai multă creativitate din partea educatoarelor, deoarece trebuie să le adapteze în funcție de tipul de copil timid, pesimist, agresiv, acaparator, nerăbdător, etc., însă oportunitățile pe care acestea le deschid în beneficiul copiilor sunt importante. Aplicarea metodelor moderne solicită timp, diversitate de idei, angajare în acțiune, descoperirea unor noi valori, responsabilitate didactică, încredere în capacitatea personală de a le aplica creator în vederea eficientizării procesului instructiv educativ.

III.4. Importanța îmbinării metodelor didactice folosite în educarea limbajului

Datorită schimbărilor în societatea actuală, metodologia didactică este orientată către implicarea activă și conștientă a elevilor în procesul propriei formări și stimularea creativității acestora. În acest context, îmbinarea metodele de învățământ tradiționale și moderne au un rol definitoriu, fiind necesar implicarea activă și conștientă a copiilor în procesul propriei formări și stimularea creativității acestora. Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învățare, fiecare metodă fiind alesă în funcție de registrul căruia i se raportează.

Metodele tradiționale sunt metodele utilizate din cele mai vechi timpuri, însă au fost criticate deoarece dezvoltă mai puțin gândirea copiilor, pe când metodele activ-participative pun accent pe învățarea prin cooperare, aflându-se în antiteză cu primele. Copii nu trebuie să fie doar un receptor de informații, ci și un participant activ la educație.

Vladimir Guțu oferă o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între metodele tradiționale și cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiționale au următoarele caracteristici:

•pun accentul pe însușirea conținutului, vizând, în principal, latura informativă a educației;

•sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, educatul fiind văzut ca un obiect al instruirii;

•sunt predominant comunicative, verbale și livrești;

•sunt orientate, în principal, spre produsul final;

•au un caracter formal, sunt rigide și stimulează competiția;

•stimulează motivația extrinsecă pentru învățare;

•relația profesor-elev este autocratică, disciplina școlară fiind impusă.

Metodele moderne se caracterizează prin următoarele însușiri:

•acordă prioritate dezvoltării personalității copiilor, vizând latura formativă a educației;

•sunt centrate pe activitatea de învățare a educatului, acesta devenind subiect al procesului educațional;

•sunt centrate pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

•sunt orientate spre proces;

•sunt flexibile, încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la elevi;

•stimulează motivația intrinsecă;

•relația educator-educat este democratică, bazată pe respect și colaborare, iar disciplina derivă din modul de organizare a lecției.

O analiză riguroasă a activității instructiv- educative din grădiniță și modul în care aceasta este cea mai eficientă va arăta că îmbinarea metodelor tradiționale cu cele moderne oferă o mai mare complexitate actului educativ. Abordarea creativă din partea educatoarei, oferindu-și libertatea de a lua cea mai bună decizie didactică cu privire la metodele folosite și la îmbinarea acestora reduc ,,șocul” produs de schimbările continue din curriculum, din societate. ,,Procesul de pompare” a cunoștințelor prin metodele tradiționale se poate schimba prin contribuția metodelor moderne care satisfac și nevoia de creativitate și implicare a copilului.

În perioada preșcolară , copilul achiziționează importante capacități și competențe, mai ales cele în dezvoltarea limbajului, fiind un element esențial pentru asimilarea de cunoștințe, pentru formarea deprinderilor și priceperilor. Fără limbaj nu este posibilă gândirea și învățarea, el fiind influențat de mediu și de educație. Copilul vine în grădiniță cu o anumită competentă lingvistică, garanția integrării sociale și condiție a dobândirii performanței lingvistice.

Funcția esențială a limbajului este comunicarea, copilul dezvoltându-și propria experiență și mai cu seamă învățând prin joc din experiențele altora. Intervenția educatoarei asupra dezvoltării vorbirii copilului se face fie prin canalele verbale, dar în special prin cele de organizare a jocului, a metodelor folosite în exersarea sau executarea unor sarcini.

Prin îmbinarea metodelor tradiționale și moderne, în activitățile specifice ( joc-didactic, joc-exercițiu, povești, etc.), sub aspect fonetic, preșcolarul învață să articuleze corect sunetele limbii române, își dezvoltă auzul pentru sesizarea sunetelor în cadrul cuvântului, desparte cuvintele în silabe. Mai târziu metodele de stimulare a creativității oferă copiilor posibilitatea de a se exprima mai ușor și educatoarei de a interveni și a corecta eventualele greșeli. Sub aspect lexical, prin aplicarea acestor metode limbajul copilului se dezvoltă treptat, iar sub aspect sintactic cultivarea vocabularului activ, cât și al celui pasiv, să fie corect din punct de vedere gramatical.

Atenția educatoarei va fi orientată spre asimilarea copiilor a unor structuri sintactice corecte, pe exprimarea în propoziții simple și dezvolatte, pe formarea capacităților de a utiliza cuvintele în propoziții coerente și corecte și înțelegerea modului în care sunt constituite propozițiile din cuvinte și cuvintele din silabe sau sunete. ( Lespezanu, Monica, ,,Tradițional și modern în învățămâtul preșcolar”, Ed. Omfal educațional, Bucuresti, 2007, p. 39) . Aceste noțiuni vor fi asimilate prin aplicare corectă și eficientă a metodelor și procedeelor adecvate.

Educarea comunicării scrise poate fi dezvoltată nu numai prin exerciții de manipulare a cărților, dar și de recunoaștere a unor etichete, simboluri care se folosesc în cadrul metodelor, ca Piramida, Explozia stelară, Ciorchinele, Diagrama Venn, etc. Astfel, copii vor ,,citi” un text scurt, vor asocia litera cu sunetul. Nu se urmărește cu precădere obiectivul final legat de citit, ci de formarea atiotudinii pozitive față de citit și scris în general, ca mod de a afla noi informații.

Obiectivul principal al îmbinării metodelor tradiționale și moderne în educarea limabajului în învațământul preșcolar îl reprezintă formarea deprinderilor de comunicare orală corectă a copiilor din punct de vedere fonetic, gramatical și lexical.