Îmbătrânirea populației este în primul rând o poveste de succes pentru politicile [301720]

Capitolul I

Introducere

I.I. Argument

„Îmbătrânirea populației este în primul rând o [anonimizat].”

[anonimizat]-General, World Health Organization, 1999

Societatea contemporană se află în situația de a da un răspuns prompt și eficient unei problematici fără precedent: îmbătrânirea demografică. Fenomenul de îmbătrânire la scară largă a populației reprezintă un triumf pentru societatea actuală. [anonimizat], o [anonimizat]. [anonimizat]-o creștere a speranței de viață la o vârstă înaintată. [anonimizat], și o [anonimizat]. Efectele sincronizării la nivel global a [anonimizat] a societăților actuale. Acest lucru a [anonimizat] a populației devenind subiectul de bază a [anonimizat], rapoarte și convenții.

Vârsta înaintată a [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat] a se accentua în viitorul apropiat. Segmentul de vârstă de 60 [anonimizat] o medie europeană de aproximativ 30,0% din totalul populației în jurul anului 2050, când, [anonimizat], numărul persoanelor vârstnice îl va depăși pe cel al copiilor. [anonimizat], medicinei, politicii, [anonimizat], precum: cum putem consolida politicile de promovare a sănătății și de prevenție a îmbolnăvirii în special în rândul persoanelor în vârstă? Poate numărul mare de persoane ajunse la vârsta senectuții să falimenteze sistemele sociale de sănătate și de securitate financiară? Cum putem echilibra cel mai bine rolurile familiei și al statului atunci când vine vorba despre oameni care au nevoie de grijă și de ajutor? [anonimizat], arhitectura vine să complementeze răspunsul la întrebarea: cum putem ajuta oamenii să rămână independenți și activi pe măsură ce îmbătrânesc?

Pentru a da un răspuns acestor întrebări și pentru a [anonimizat], [anonimizat]-o [anonimizat], [anonimizat], sistemul medical și altele, creându-se, așa numitele, în literatura de specialitate, “age-friendly cities”.

Rolul arhitecturii devine, în aceste condiții, unul de liant între nevoile unei populații în curs de îmbătrânire și acțiunile politice, fiind una dintre verigile importante din lanțul factorilor generatori ai reformei.

I.II. Stadiul actual al cunoașterii

Primul instrument internațional referitor la îmbătrânire a apărut în anul 1982 la Viena: “Planul internațional de acțiune privind îmbătrânirea”. Scopul tratatului a fost acela de a întocmi strategia și de a relata politicile și programele sociale referitoare la fenomenul îmbătrânirii. Modelul enunțat a fost unul orientat către protecția seniorilor prin tratarea lor ca persoane dependente de societate. Zece ani mai târziu, această viziune s-a schimbat radical, când, prin Deciziile Consiliului European din 1991 și 1992 în favoarea persoanelor vârstnice și declararea “Anului european al persoanelor vârstnice”, în 1993, s-a confirmat rolul important pe care comunitatea trebuie să-l joace în rezolvarea provocărilor pe termen lung aduse de îmbătrânirea demografică. Prin edițiile revizuite ale “Planului internațional de acțiune privind îmbătrânirea” de la Madrid (2002 și 2008) precum și prin Declarația politică adoptată la a doua Adunare Mondială privind îmbătrânirea din aprilie 2002 au fost recunoscute deficiențele modelului vienez, printr-o înțelegere a faptului că o astfel de modificare în structura demografică are consecințe profunde la fiecare nivel al societății: individual, al comunității, național și internațional. Totodată a fost pus în evidență potențialul vârstnicilor de a contribui la dezvoltarea societății, recomandându-se accentuarea acestuia. Documentele menționate au reprezentat un punct de cotitură în modul în care lumea abordează fenomenul îmbătrânirii demografice, schimbarea de optică orientându-se spre construirea unei societăți pentru toate vârstele.

Astăzi, încă se păstrează modelul enunțat în 2002, vorbindu-se despre o abordare în care persoanele în vârstă rămân o resursă pentru familiile lor, pentru comunitate și pentru economie. Organizația Mondială a Sănătății susține că se poate face față fenomenului de îmbătrânire în cazul în care guvernele, organizațiile internaționale și societatea civilă adoptă politici de “îmbătrânire activă” și programe care îmbunătățesc sănătatea, participarea și securitatea cetățenilor în vârstă. Pentru a promova această strategie Uniunea Europeană a declarat anul 2012 ca fiind “Anul European al Îmbătrânirii Active și al Solidarității între Generații”. Evoluția strategiilor și a conceptelor privind o îmbătrânire de succes, a făcut ca astăzi să se vorbească despre importanța participării active a seniorilor în societate, despre importanța unei interacțiuni intergeneraționale și despre necesitatea asigurării unui mediu construit adaptat persoanelor vârstnice, astfel încât acestea să poată să rămână autonome și independente. Pentru prima oară, rolul arhitecturii de modelator al mediului construit, prinde amploare, fiind unul dintre factorii cheie ce contribuie la construirea unui mediu adaptat tuturor vârstelor. Mediul construit este desigur rezultatul manifestării profesiei de arhitect, iar “arhitectura constituie un instrument terapeutic discret și neinvaziv care atent utilizat duce la intervenții reușite atât la nivel fizic cât și psihic.”

Pe baza acestui concept s-au dezvoltat modelele contemporane de asistență a vârstnicilor: îmbătrânirea acasă și îmbătrânirea în comunitate, care constituie răspunsul actual al arhitecturii dat problematicii îmbătrânirii populației în contextul îmbătrânirii active. Ambele modele sunt însă supuse unei strategii de dezvoltare la scară urbană, în vederea evoluării către orașe adaptate, ce răspund nevoilor tuturor categoriilor de vârstă (“age-friendly cities”).

Aici intervine schimbarea de paradigmă în arhitectura contemporană. Dacă până acum, mulți dintre arhitecți se preocupau în mod special de calitatea estetică a obiectului, astăzi se cere punerea pe primul plan în procesul de proiectare a rolului practic și a semnificației pe care mediul construit îl are asupra utilizatorilor săi, în măsura în care acesta se poate adapta pentru a răspunde necesităților unei societăți în curs de îmbătrânire.

I.III. Scopul și obiectivele cercetării

În Romania, subiectul îmbătrânirii demografice este, la ora actuală, unul puțin luat în considerare. Scopul acestei lucrări este de educare personală asupra subiectului și de conștientizare a viitoarei generații de arhitecți asupra modurilor în care arhitectura, prin metodele sale, poate reprezenta răspunsul la o problemă de actualitate, și cum pot fi modificate practicile proiectării pentru a răspunde necesităților unei grupe de utilizatori cu nevoi specifice. Pentru aceasta este imperativă înțelegerea felului în care spațiul construit poate fi manipulat, astfel încât să răspundă nevoilor fizice si psihice complexe caracteristice persoanelor vârstnice, fără a genera o segregare socială, ci o mai bună integrare și cooperare intergenerațională.

În vederea obținerii acestui rezultat este necesară studierea și înțelegerea legăturii și a influențelor reciproce care se nasc între arhitectură și fenomenul îmbătrânirii populației, la toate cele trei niveluri: cel al conceptelor și strategiilor, cel al modelelor și metodelor și, bineînțeles, cel al obiectului de arhitectură.

Obiectivul 1: înțelegerea efectelor îmbătrânirii demografice la nivelul societății și a modului în care arhitectura poate interveni pentru a le ameliora.

Pentru a atinge acest obiectiv este prioritară definirea conceptului de îmbătrânire activă și înțelegerea modului cum acesta a creat cadrul dezvoltării unor strategii urbane, teritoriale și chiar naționale, de adaptare a mediului construit la nevoile persoanelor ajunse la vârsta senectuții – orașele “age-friendly”. Acest lucru se va realiza prin studierea planurilor strategice de dezvoltare ale unor orașe, în contextul unei îmbătrâniri de succes.

Obiectivul 2: înțelegerea modului în care societatea actuală abordează situația demografică existentă, prin modelele contemporane aplicate în asistența persoanelor vârstnice și evidențierea rolul arhitecturii în dezvoltarea acestor modele.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv se vor studia metodele aplicate la ora actuală: îmbătrânirea acasă, îmbătrânirea în comunitare și instituționalizarea, și se va evidenția rolul pe care arhitectura îl are în dezvoltarea și aplicarea lor. De asemenea se va puncta unul dintre modelele cele mai recente și anume locuirea intergenerațională.

Obiectivul 3: înțelegerea modului în care arhitectura poate reprezenta suportul pentru asistența persoanelor vârstnice.

Se va studia felul în care arhitectura dedicată vârstnicilor a evoluat de-a lungul timpului și vor fi exemplificate, prin studii de caz, formele arhitecturale ce astăzi răspund nevoilor unei societăți îmbătrânite: centrele de zi, centrele rezidențiale asistate și centrele rezidențiale inter- și multi-generaționale.

Obiectivul 4: cercetarea influenței arhitecturii asupra calității vieții persoanelor vârstnice.

Se va realiza un dublu studiu sociologic de tip chestionar, aplicat atât pe persoane în vârstă cât și pe specialiști din domeniile arhitecturii, medicinii și asistenței sociale. Acestea vor ajuta la definirea necesităților societății actuale, a rolului pe care arhitectura îl poate juca în satisfacerea acestor nevoi și la recunoașterea oportunității acestui studiu și a viitorului proiect de diplomă.

I.IV. Metodologia cercetării

Metoda de cercetare folosită în realizarea acestei lucrări este cercetarea sociologică empirică bazată pe o abordare fenomenologică.

Studiul începe cu o analiză tematică a fenomenului îmbătrânirii populației și a consecințelor acestuia asupra societății, pentru a deduce modalitățile de extrapolare a acesteia către domeniul arhitecturii. Aprofundarea tematicii se va realiza atât printr-un studiu bibliografic al unor lucrări se specialitate din domeniile arhitecturii, sociologiei, psihologiei și medicinii, printr-o analiză comparativă a modelelor, cât și prin observarea directă a realității: cum folosește omul spațiul, cum se integrează arhitectura în mediul natural și cum influențează arhitectura comportamentul și starea de bine a utilizatorilor săi.

Pentru o mai bună înțelegere a tematicii alese se va apela la analiza unor exemple construite de arhitectură contemporană adresate persoanelor vârstnice și observarea principiilor noi aplicate și a modul în care acestea reușesc să răspundă cerințelor generate de necesitățile specifice ale acestui grup de utilizatori.

Cercetarea se va finaliza cu o dublă analiză cantitativă și calitativă, prin culegerea și prelucrarea de date obținute cu ajutorul unui chestionar adresat persoanelor vârstnice și a unui interviu adresat unor specialiști din diverse domenii, în vederea determinării oportunității programului, bazată pe opinia publică și pe cea a potențialilor utilizatori.

I.V. Planul de idei

Capitolul I – Introducere

Primul capitol prezintă argumentul cercetării în contextul global al îmbătrânirii demografice, axată îndeosebi pe situația actuală în Europa și expunând tendințele evoluției acestui fenomen pe un orizont de timp apropiat – următorii 30 de ani. Luând ca suport cele mai importante documente scrise din acest domeniu, stadiul actual al cunoașterii prezintă evoluția strategiilor de combatere a dependenței sociale cauzate de îmbătrânirea la scară largă a populației și modul în care aceasta este tratată astăzi. Tot în primul capitol se definește scopul cercetării ca fundamentare a problematicii îmbătrânirii populației și a rolului arhitecturii în susținerea persoanelor vârstnice, în vederea dezvoltării viitorului proiect de diplomă, metodologia de cercetare abordată și se definesc cuvintele cheie ale lucrării: vârstnic, îmbătrânire activă, îmbătrânirea în comunitate, arhitectura age-friendly, centru de zi, centru rezidențial asistat.

Capitolul II – Un tandem actual –îmbătrânirea populației și arhitectura

În al doilea capitol se urmărește definirea conceptul de îmbătrânire activă ca fiind principala strategie de dezvoltare durabilă a orașului viitorului. Urbanizarea – mutarea unu număr mare de persoane de la sat la oraș – și îmbătrânirea sunt principalele premise pentru adaptarea orașelor viitorului la o categorie de utilizatori ajunsă la vârsta senectuții.

Tot în acest capitol se vor prezenta principalele politici de dezvoltare ale unui oraș “age-friendly” prin adaptarea spațiilor exterioare și a clădirilor, prin modernizarea sistemului de transport, adaptarea locuinței și încurajarea participării sociale. Cercetarea se va fundamenta prin analiza comparativă a două orașe care au abordat această strategie de dezvoltare: Bruxelles și Manchester.

Capitolul III – Modele contemporane de asistență a persoanelor vârstnice

Acesta capitol tratează modelele de asistență a persoanelor vârstnice adoptate de societatea contemporană. Luând ca prim factor nevoile specifice ale acestui segment al populației se recurge la o împărțire în două categorii: vârstnici cu grad mare de dependență medicală și vârstnici cu grad mic și mediu de dependență medicală. În funcție de aceasta, se poate vorbii despre trei modele de asistență: îmbătrânirea acasă, îmbătrânirea în comunitate, și instituționalizarea.

Pentru categoria de vârstnici, ce dau dovadă de o dependență medicală redusă, modelele dezvoltate sunt în directă legătură cu principiile conceptului de îmbătrânire activă. Ei își pot continua viața într-un mod similar celorlalte persoane, beneficiind de un sistem de asistență socio-medicală la domiciliu sau în centre specializate, ce le permite în continuare să locuiască în propria comunitate și mai mult decât atât, să aibă un rol activ în dezvoltarea acesteia. Modele ce încurajează această strategie sunt îmbătrânirea acasă și îmbătrânirea în comunitate. De asemenea, în acest capitol este tratat și modelul actual al locuirii intergeneraționale, care, deși recent adoptat, având puține implementări concrete, dă dovada unei bune practici de locuire și asistență a persoanelor vârstnice.

Instituționalizarea este modelul adaptat seniorilor cu un grad mare de dependență medicală, putând fi aplicat în principal acelor persoane ce necesită o asistență permanentă datorită unor afecțiuni ce reduc capacitatea de a avea grijă de propria persoană și de a contribui activ în societate (exemplu demența Alzheimer).

Capitolul IV – Arhitectura ca suport în asistență persoanelor vârstnice

Conștientizând faptul că “arhitectura constituie un instrument terapeutic discret și neinvaziv care atent utilizat duce la intervenții reușite atât la nivel fizic cât și psihic” și având în vedere modelele de asistență prezentate în capitolul anterior, în acest capitol se evidențiază care este răspunsul concert al arhitecturii dat problematicii îmbătrânirii.

Prezentând pe scurt evoluția programului arhitectural dedicat îngrijirii vârstnicilor se va trece la analiza critică și comparativă unor exemple concrete de arhitectură contemporană de centre și instituții dedicate vârstnicilor: centre de zi, centre rezidențiale asistate – Assisted living facility, centre rezidențiale inter- și multi-generaționale. Prin această abordare se dorește evidențierea noilor principii de proiectare ce vin să răspundă nevoilor unor utilizatori ale căror funcții fizice și cognitive speciale creează necesitatea unei abordări mai atente și specializate.

Capitolul V – Analiza sociologică – chestionar

Acest capitol introduce contribuția originală la dezvoltarea tematicii modului în care arhitectura poate constitui răspunsul problematicii îmbătrânirii demografice, prin realizarea unei duble analize sociologice. Prima analiză, calitativă, va avea în vedere definirea rolului arhitecturii în contextul îmbătrânirii demografice, prin aplicarea unui chestionar cu întrebări deschise unor specialiști din domenii precum: arhitectură, medicină și asistență socială. Cea de-a doua analiză, cantitativă, va fi orientată spre determinarea influenței comunității asupra calității vieții persoanelor vârstnice, prin interpretarea datelor obținute printr-un chestionar cu întrebări închise și deschise, dedicat persoanelor vârstnice.

Ambele analize vor servii determinării considerentelor de natură arhitecturală ce vor fi implementate în studiul de prediplomă și în viitorul proiect de diplomă.

I.VI. Cuvinte cheie

Vârstnic | Îmbătrânire activă | Îmbătrânirea în comunitate

Arhitectura age-friendly | Centru de zi | Centru rezidențial asistat – Assisted living facility

Termenul de vârstnic se referă în general la acele persoane care au mai mult de 65 de ani, aceasta fiind limita ce desemnează vârsta de pensionare în majoritatea țărilor europene. Organizația Mondială a Sănătății împarte vârstnicii în trei categorii diferite: vârstnici tineri (young old) – categorie în care se încadrează persoanele cu vârste cuprinse între 65 și 74 de ani, vârstnicii vârstnici (old old) – persoanele cu vârste cuprinse între 75 și 84 de ani și, respectiv, cei foarte vârstnici (oldest old)- persoanele ce au depășit vârsta de 85 de ani. În contextul discuției despre vârstele individului, trebuie pus în evidență faptul că există mai multe tipuri de vârste: vârsta cronologică, care se referă la numărul de ani de la nașterea unei persoane, vârsta biologică, care are în vedere starea de sănătate fizică, vârsta psihologică, care se refera la stadiul dezvoltării psihice a individului și se reflectă în propria percepție a individului despre starea sa fizică și psihică și vârsta socială, care are legătură cu rolurile sociale și participarea socială.

Îmbătrânirea activă definește strategia de optimizare a oportunităților de sănătate, de participare socială și de securitate, în scopul de a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor pe măsură ce aceștia îmbătrânesc și combaterea dependenței sociale în condițiile îmbătrânirii demografice. În contextul îmbătrânirea active, persoanele vârstnice sunt încurajate să rămână o resursă atât pentru familiile lor cât și pentru societate prin participarea activă în câmpul muncii sau prin implicarea voluntară în diverse activități culturale, economice și comunitare, aducând astfel un aport la dezvoltarea comunității în care trăiesc.

Îmbătrânirea în comunitate este modelul contemporan de asistență a vârstnicilor care se extinde de la scara propriei locuințe, la scara cartierului. El promovează un sentiment de conexiune socială și totodată independență, care crește și se dezvoltă prin interacțiuni și prin colaborarea în interese și preocupări comune între membrii comunității. Pentru a încuraja aceste relații, este nevoie de o arhitectură care să răspundă provocărilor și necesităților generale ale comunității și individuale ale fiecărei persoane în parte. Accentul este pus pe dezvoltarea unei infrastructuri care sa încurajeze și să faciliteze schimbul de informații și activitățile intre generații, având ca dublu scop antrenarea seniorilor în viața economică și socială a comunității și conștientizarea generațiilor tinere asupra importanței și valorii de resursă pe care populația vârstnică o reprezintă în societate.

Arhitectura age-friendly este conceptul actual ce definește principiile unui noi mod de proiectare adaptat tuturor grupelor de vârstă, punând un accent deosebit pe satisfacerea nevoilor persoanelor ajunse la vârsta senectuții. Acest tip de arhitectură încurajează îmbătrânirea activă prin optimizarea posibilităților de sănătate, de participare socială și de securitate, în scopul de a îmbunătății calitatea vieții și incluziunea socială a vârstnicilor. O arhitectură adaptată vârstelor face apel la o gama largă de idei arhitecturale și tehnici constructive, produse și materiale, configurate astfel încât să permită realizarea construcțiilor și a unui mediu accesibil atât persoanelor sănătoase cât și celor cu dizabilități.

Centrul de zi este un program planificat de activități, menite să promoveze bunăstarea vârstnicilor asigurându-le servicii socio-medicale pe durata zilei și ajutându-i să primească stimularea mentală și socială de care au nevoie. Acest tip de instituție este benefic atât adulților în vârstă cărora le oferă oportunitatea de socializare și de implicare activă în comunitate, cât și familiei sau rudelor care se ocupă de îngrijirea acestora, cărora le permite luarea unei pauze foarte necesară în care să participe la activitățile socio-economice personale, sau pur și simplu pentru odihnă și relaxare.

Centrul rezidențial asistat – Assisted living facility reprezintă o opțiune contemporană de îngrijire a persoanelor ajunse la vârsta senectuții, fiind dedicate persoanelor cu un grad mediu de dependență medicală. Instituția oferă fiecărui pacient independența, libertatea și intimitatea de care are nevoie, facilitându-i în același timp relațiile în comunitate. Astfel, această variantă hibridă între asistența la domiciliu și căminele pentru vârstnici poate răspunde cel mai bine nevoilor vârstnicilor care necesită asistență pentru unele activități cotidiene precum prepararea mesei, gestionarea atentă a medicației sau pentru realizarea unei igiene corespunzătoare. Membrii familiei sunt încurajați să se implice direct în procesul de îngrijire și asistență, în măsura în care celelalte obligații sociale le-o permite, pentru a crea un efect psihologic pozitiv asupra persoanelor vârstnice cazate.

Capitolul II

Un tandem actual – îmbătrânirea populației și arhitectura

II.I Îmbătrânirea activă

În urmă cu doar câteva decenii, structura socială se baza pe o tripartiție în care, educația, munca și retragerea/odihna erau, succesiv, cele trei mari etape ce defineau existența oricărei persoane. Cea de-a treia etapă, odihna, sau retragerea din activitatea socio-economică, a fost mereu asociată cu dependența socială și declinul fizic și psihic. Acest lucru a condus treptat către alterarea condițiilor sociale și economice, atrăgând o percepție negativă a societății, manifestată printr-un proces de marginalizare a populației vârstnice. Acest proces, cunoscut sub numele de “ageism” a fost definit pentru prima oară în anul 1968 de specialistul în domeniul gerontologiei, Robert Neil Butler, și reflectă o atitudine stigmatizantă și lipsită de deschidere a societății fată de seniori, care de multe ori se manifesta prin neglijare, abandon sau chiar violență. Această percepție negativă a justificat tendința din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, când, majoritatea țărilor industrializate din Europa încurajau retragerea timpurie a persoanelor vârstnice din activitatea economică, datorită faptului că societățile se confruntau cu o rată mare de neangajare în rândul populației tinere.

La începutul anilor ’90, odată cu conștientizarea tendinței de îmbătrânire a populației, atitudinea politică și viziunea asupra structurii sociale s-a schimbat semnificativ. Părăsirea timpurie a activităților socio-economice, de către persoanele ajunse la o anumită vârstă, a început să fie pusă sub semnul întrebării din motive economice, iar etapa de odihnă/retragere așa cum era definită anterior, nu mai putea să fie fezabilă în contextul marilor schimbări demografice. Schimbarea de atitudine s-a realizat prin acceptarea acestui proces ca fiind unul firesc ce ne afectează pe toți, prin înțelegerea psihologiei îmbătrânirii și prin conștientizarea și evitarea discriminărilor de orice tip.

În acest context a apărut pentru prima oară ideea de “îmbătrânire activă”, considerată ca fiind principala strategie politică, la nivel mondial, care vine ca răspuns la problemele socio-economice aduse de îmbătrânirea populației. În literatura de specialitate se observă o controversă în ceea ce privește interpretarea rolului vârstnicilor în societate în contextul îmbătrânirii active. De multe ori acesta se bazează pe participarea pe piața muncii, întrucât guvernele multor țări industrializate continuă să plaseze aspectele economice în centrul politicilor de îmbătrânire activă. Această interpretare provine din conștientizarea legăturilor dintre tendința de îmbătrânire a populației și preocupările cu privire la sustenabilitatea sistemelor de securitate socială. Critica acestui model a survenit din faptul că, principal obiectiv al acestor politici de îmbătrânire activă, a fost crearea de “locuri de muncă mai multe și mai bune pentru toți”, fără a da importanță calității și adaptabilității acestor locuri de muncă vârstnicilor. Este însă evident că menținerea seniorilor pe piața muncii presupune luarea în considerare a mai multor factori, cum ar fi: condițiile de muncă și designul locurilor de muncă, învățarea pe tot parcursul vieții, organizarea timpului de lucru, precum și infrastructura și serviciile sociale.

Pe de altă parte, Organizația Mondială a Sănătății avea o cu totul altă viziune asupra îmbătrânirii active, vorbind despre o “îmbătrânire sănătoasă” ce avea în vedere considerente ce țineau în primul rând de sănătatea fizică și psihică.

La începutul secolului XXI, summit-ul mondial care a avut loc la Madrid și care avea în vedere situația din ce în ce mai alarmantă a îmbătrânirii demografice, a aprobat îmbătrânirea activă ca principală strategie de dezvoltare a societății, bazându-se pe politici de sănătate și incluziune socială a populației vârstnice, ce aveau în vedere un concept mult mai cuprinzător, luând în considerare nu numai indicatorii de sănătate ci și pe cei psihologici, sociali și economici. “Îmbătrânirea activă” devenea, în acest context, un concept mult mai cuprinzător, fiind definit ca “procesul de optimizare a oportunităților de sănătate, de participare socială și de securitate, în scopul de a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor pe măsură ce aceștia îmbătrânesc”.

Conceptul de “îmbătrânire activă”, se referă la menținerea activității sociale, culturale, spirituale și civice a seniorilor și se bazează pe trei piloni enunțați chiar din definiție: participare (acces la transportul public, servicii de informare, programe de agrement, activității sociale, oportunități de voluntariat și altele), sănătate (servicii de sănătate accesibile și oportunitatea de a rămâne activ) și securitate (siguranța acasă și în comunitatea, siguranța transporturilor, securitatea financiară, precum și locuințe și servicii la prețuri accesibile). Aspectele cheie ale acestui model sunt: autonomia, definită ca fiind capacitatea de control și de a lua decizii asupra situațiilor zilnice, independența, definită ca fiind abilitatea de a duce la capăt activități zilnice fără a avea nevoie de ajutor, și calitatea vieții, definită ca fiind “percepția individului asupra poziției sale în viată, în contextul cultural și al sistemului de valori în care trăiește, și în relație cu propriile obiective, așteptări și standarde”. Modelul propus cuprinde șase grupuri de determinante, fiecare dintre ele incluzând mai multe aspecte:

servicii sociale și de sănătate – promovarea sănătății si prevenția îmbolnăvirii, servicii de sănătate accesibile, sănătate psihică.;

comportamentul – activitate fizică, alimentația corectă, evitarea consumului de alcool și tutun;

personale – ce țin de biologie si genetică și alți factori psihologici;

mediul înconjurător – siguranța locuinței, mediu construit adaptat, absența poluării;

mediul social – suportul social, educația, evitarea violenței și a auzului;

mediul economic – munca, salariul, securitatea socială.

Pentru prima oară se menționează mediul construit ca determinantă a îmbătrânirii active. Așadar, pentru a face posibilă îmbătrânirea activă atât generației actuale, cât și mai ales generațiilor viitoare de vârstnici, este necesar ca această strategie să se reflecte în mediul construit, deci, prin urmare, în arhitectură și design. Mediul construit primește astfel un sens mult mai larg de suport socio-cultural, în care accesibilitatea, securitatea, designul universal și nu numai, dau naștere unei arhitecturi incluzive.

Primele politici și programe europene dedicate unei îmbătrâniri active și sănătoase care au pornit de la o abordare arhitecturală, luând în considerare mediul construit au fost: AAL- Ambient Assisted Living (2008-2013), program ce aborda îmbătrânirea acasă, în comunitate și modul în care se poate face o adaptare a locuințelor astfel încât, vârstnicii să își poată petrece cât mai mult timp acasă; al Șaptelea Program-cadru European pentru Cercetare și Dezvoltate Tehnologică (2007-2013) care menționează conceptul de mediu inteligent și Healthy Ageing: A Challenge for Europe (2004-2007), program ce prezintă o abordare cuprinzătoare, tratând îmbătrânirea în context social și politic, având ca subiect principal mediul.

În concluzie, strategia de “îmbătrânire activă” are la bază concepte preluate din gerontologie și este întregită de practicile arhitecturii. Ea poate fi asigurată doar prin conștientizarea unei noi dimensiuni în domeniul arhitecturii, dimensiunea de vârstă. Un mediu modern și durabil stimulează relațiile dintre generații, si ia în considerare nevoile tuturor categoriilor de vârstă, oferindu-le o importanță egală. Mediul construit contemporan trebuie să fie în primul rând un mediu de susținere, și, în egală măsură, să permită autonomia socială.

II.II Orașul viitorului – un oraș adaptat persoanelor în vârstă / Age-friendly cities

Tot mai multe persoane vârstnice locuiesc în mediul urban. Până în 2050, se estimează că persoanele vârstnice vor reprezenta o pătrime din totalul populației urbane în țările mai puțin dezvoltate. Începute în timpul secolului trecut, îmbătrânirea populației și urbanizarea reprezintă, astăzi, apogeul unei dezvoltării umane de succes, și, totodată, două provocări majore pentru acest secol. Pentru a răspunde acestor provocări se cere ca orașele să fie sustenabile, în sensul în care ele trebuie să furnizeze structurile și serviciile pentru a sprijini bunăstarea și productivitatea locuitorilor, și în mod deosebit, trebuie îndreptată atenția către persoanele în vârstă, care trebuie să rămână active fizic și social în comunitățile lor. Cu toate acestea, mediile urbane existente nu au fost concepute pentru a satisface nevoile unei populații îmbătrânite. Acest lucru creează bariere pentru această categorie vârstă, întrucât casele și comunitățile lor nu mai răspund nevoilor lor actuale. Dificultatea satisfacerii dorinței de îmbătrânire acasă se face vizibilă pe mai multe niveluri și este legată de proprietățile fizice ale mediului, de infrastructură și de serviciile să sistemele de asistență socială. Neadaptarea acestora la nevoile unei populații îmbătrânite are un impact deosebit asupra mobilității oamenilor, limitându-le participarea socială. Prin urmare, proiectarea comunităților și orașelor adaptate vârstelor poate duce la atenuarea sau chiar eliminarea definitivă a multora dintre aceste bariere.

Adaptarea orașelor pentru a răspunde necesităților și bunăstării locuitorilor lor a fost recunoscută ca fiind una dintre cele trei direcții prioritare ale “Planului Internațional de Acțiune privind Îmbătrânirea” aprobat la Madrid de Organizația Națiunilor Unite în 2002. Cinci ani mai târziu, Organizația Mondială a Sănătății a inițiat un proiect prin care a propus dezvoltarea “orașelor adaptate vârstelor” pornind de la conceptul îmbătrânirii active. Dezvoltarea unor comunități prietenoase cu vârsta a ocupat un loc important în dezbaterile privind politica socială. Discuțiile din jurul acestui subiect au fost antrenate de mai mulți factori, dintre care impactul modificărilor demografice la nivel global este cel mai important. Acestuia i se adaugă conștientizarea impactului pe care schimbările din structura socială le are asupra persoanelor vârstnice, cu precădere în zonele ce se confruntă cu deficiențe economice și cu migrații în masă a populației tinere. În textul raportului emis in 2007, se evidențiază faptul că un “oraș prietenos cu vârsta” este un mediu urban care încurajează și promovează îmbătrânirea activă, în toate aspectele sale, așa cum a fost ea definită în 2002 la Geneva. Totodată se recunoaște în mod explicit faptul că îmbătrânirea activă este un proces care are loc de-a lungul întregii vieți și nu vizează exclusiv doar persoanele vârstnice, de aceea, OMS a ales în mod deliberat termenul de “oraș prietenos cu vârsta” (Age-friendly city). Conceptul este relaționat și de discuția despre drepturi și cetățenie, argumentând faptul că toți locuitorii unui oraș trebuie să aibă oportunitatea de a participa la luarea de decizii privind realizarea și utilizarea spațiului în oraș. De asemenea, cetățenii de toate vârstele trebuie să aibă acces nestingherit în spațiul public al orașului.

Pentru a încuraja orașele lumii să abordeze îmbătrânirea ca o parte integrantă a planificării mediului construit și social, proiectul inițiat de Organizația Mondială a Sănătății a fost menit să identifice elementele cheie ale unui oraș “age-friendly”. Fundamental pentru conceptul de “adaptare vârstelor” este faptul că, elemente ce țin de cadrul natural, de cel construit și de mediul social urban, influențează populația în vârstă, în măsura în care le permite acestora să rămână activi, productivi și implicați în comunitățile lor cât mai mult timp posibil. Adaptarea orașelor pentru a răspunde cerințelor tuturor categoriilor de vârstă includ crearea de oportunități pentru interacțiune socială, designul infrastructurii trebuie să faciliteze contactul social și să reducă dependența de mașini concomitent cu oferirea mai multor opțiuni de transport în comun, și unul dintre cele mai importante aspecte este cel legat de fondul de locuințe, care trebuie să fie adaptat și accesibil, astfel încât să permită oamenilor să îmbătrânească într-un mediu familiar. Studiul bazat în primul rând pe experiența trăită a rezidenților în vârstă, a generat un set de caracteristici ale orașului viitorului, detaliate în opt domenii ale vieții urbane: spații exterioare și clădiri; transport; locuințe; participare socială; respect și incluziune socială; participarea și angajarea civică; comunicare și informare; și sprijinul comunității și serviciile de sănătate.

Nevoia de reorganizare și adaptare a spațiilor exterioare și a clădirilor relevă importanța pe care arhitecții, uraniștii și peisagiștii o au în punerea în aplicare a politicilor de dezvoltare ale orașului viitorului. Intervențiile propuse pornesc de la scara mare a amenajării teritoriale, a adaptării infrastructurii tehnice și pana la scara clădirilor. Acest domeniu are în vedere impactul semnificativ pe care mediul construit îl are asupra mobilității, a independenței și a calității vieții persoanelor, influențându-le în mod direct abilitatea de a îmbătrânii acasă.

Dorințele vârstnicilor au fost luate în considerare în proiectul de reamenajare a unui veci parc din orașul Macon Bibb din statul american Georgia. Implicarea populației vârstnice în acest proces a avut ca rezultat crearea unui spațiu verde mai accesibil și mai atractiv seniorilor. Unele dintre deciziile de design luate au fost marcarea intrărilor, amplasarea de noi bănci, reamenajarea și lărgirea aleilor pentru a le facilita accesul persoanelor cu dizabilități.

Cel de-al doilea domeniu se referă la un transport adaptat și accesibil ca preț. Acesta ar oferi seniorilor oportunitatea de mișcare în oraș, de participare și implicare în activitățile socio-culturale și civile și desigur, le-ar oferi accesul la comunitate și la serviciile socio-medicale.

Sistemul de transport subteran al capitalei Coreei de Sud, Seul, este cel mai mare din lume, iar pentru al face mai accesibil seniorilor, autoritățile au introdus câteva adaptări precum ascensoare în fiecare stație, platforme, porți automate și locuri rezervate în metrou pentru anumite categorii de persoane. Alte îmbunătățiri precum instalarea de ecrane de informare în timp real, a călătorilor, despre sosirea trenurilor precum și avertizarea sonoră a acestora, fac transportul cu metroul mult mai ușor de folosit de persoanele cu anumite deficiențe senzoriale.

Realizarea unui fond de locuințe adaptat și accesibil ca preț are o influență majoră asupra autonomiei, a independenței și asupra calității vieții seniorilor, oferindu-le acestora oportunitatea de a îmbătrânii în siguranță în comunitate.

Pentru îmbunătățirea calitatea vieții rezidenților vârstnici ai orașului Hong Kong, "Societatea pentru Locuințe Hong Kong" a pus bazele Centrului de Resurse pentru Vârstnici. Acesta oferă pregătirea și sfaturile necesare implementării unui design adaptat vârstei în propria locuință. Această inițiativă a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții rezidenților, oferindu-le oportunitatea de a îmbătrânii acasă.

Cel de-al patru-lea domeniu definit de OMS se referă la participarea socială. Participarea la activități sociale, culturale, spirituale și de loisir în interiorul comunității și în familie, dau vârstnicilor oportunitatea de a-și exersa competențele și de a construi / menține relații sociale.

În programul de dezvoltare denumit "Sharing the City", orașul britanic Manchester a făcut din activitățile intergeneraționale o prioritate. Parteneriatul dintre "The Valuing Older People Board" și "Manchester Youth Council" a creat platforma de încurajare a solidarității și interacțiunii între generații.

Respectul și incluziunea socială este domeniul care se refera la crearea de medii sociale în care populația vârstnică se poate bucura de respectul și recunoștința semenilor, fiind incluși în diverse activități comunitare și de familie.

Mai multe orașe din Australia și Irlanda au inițiat proiecte care oferă oportunitatea de activare în comunitate a bărbaților vârstnici, de regulă în domenii precum construcțiile și meșteșugurile. În orașul irlandez Louth, activitatea seniorilor a contribuit la construirea de refugii pentru autobuze. Absența refugiilor a fost semnalată, de populația în vârstă a orașului, ca fiind o problemă a cărei rezolvare necesită prioritate.

Participarea și angajarea civică are în vedere asigurarea faptului că persoanelor în vârstă li se oferă oportunitatea de a lucra plătit sau voluntar, fapt ce asigura continuitatea contribuției lor în comunitate, evitând sentimentul de inutilitate cauzator de depresie.

În orașul canadian London, populația vârstnică a fost angajată în acțiuni de voluntariat care au ajutat la dezvoltarea “Planului de Acțiune pe trei ani pentru un Oraș adaptat Vârstelor”. În capitala Australiei, Canberra, angajatorii sunt încurajați să ofere locuri de muncă atractive seniorilor, prezentându-le beneficiile pe care le pot avea în urma acestei acțiuni.

Domeniul comunicării și informației se asigură de faptul că grupul țintă are acces la informație în scopul menținerii legăturii active dintre aceștia și comunitate.

Internetul și telefoanele mobile au devenit aproape indispensabile în societatea actuală. Cu toate acestea, vârstnicii nu sunt familiarizați cu tehnologiile de email, mesagerie, informare prin intermediul internetului și al mediilor sociale. Orașul australian Melville a inițiat un program de instruire în care tinerii au ajutat seniorii să folosească mediile virtuale pentru a rămâne în contact cu comunitatea, familia și nu numai. Experimentul s-a încheiat cu rezultate benefice pentru ambele clase de vârstă implicate.

Una dintre verigile importante din lanțul acțiunilor ce permit vârstnicilor să își mențină sănătatea și independența în comunitate este reprezentată de oferirea unor servicii medicale accesibile ca preț.

Faptul că, de regulă, membrii familiei nu sunt pregătiți să își asume rolul de îngrijitor iar de cele mai multe ori responsabilitatea aceasta îi copleșește, a creat oportunitatea dezvoltării unui program instruire. “The Caregiver Coaching Program”, inițiat în New York, are ca scop educarea și pregătirea persoanelor în rolul de îngrijitor, diminuând cererea costisitoare pentru servicii medicale.

II.III Orașe adaptate vârstnicilor: Bruxelles și Manchester – Analiză comparativă

Astăzi, peste 200 de orașe din 26 de țări au adoptat strategia de îmbătrânire activă, pornind de la viziunea transformării orașelor în sensul adaptării lor tuturor vârstelor. Un pas foarte important în definirea obiectivelor și acțiunilor ce trebuie luate, a fost implicarea directă, în procesul decizional, a unor persoane aparținând grupului țintă. Odată cu creșterea numărului de orașe care au adoptat această strategie, au început să se vadă și rezultatele bunei practici.

Două dintre cele mai importante orașe europene, Bruxelles și Manchester, s-au evidențiat ca fiind unele dintre primele orașe ale lumii ce au aplicat strategia adaptării vârstelor.

Bruxelles este la ora actuală orașul cu cea mai rapidă creștere demografică din Belgia. Această creștere se datorează în mare măsură migrației continue și abundente, căreia i se adaugă un spor natural pozitiv, numărul nașterilor depășindu-l pe cel al deceselor. Comparând însă cei doi factori, naționalitatea și natalitatea, se constată că, un procent impresionant de 46% din populația orașului nu este de origini belgiene. Mai mult decât atât se preconizează că, până în 2020, jumătate din populația capitalei europene va fi de origini străine. Privit din punct de vedere al tendinței de globalizare, acest procent elogiază orașul, însă, datorită vulnerabilității financiare, mulți dintre emigranții vârstnici, ajung să trăiască în cartiere defavorizate.

Primele inițiative ale Bruxelles-ului de a dezvolta o strategie de adaptare a orașului la nevoile vârstnicilor, au fost făcute prin proiectul de cercetare “Belgian Ageing Studies” (BAS). Adoptând o metodologie participativă, persoanele în vârstă au fost implicate activ în toate etapele dezvoltării proiectului, de la acțiuni de evaluare a potențialului orașului de a se adapta și până la elaborarea planului de acțiune, bazat pe rezultatele cercetării. Proiectul a reprezentat un instrument pentru crearea de rețele comunitare, pe de o parte, și responsabilizarea persoanelor în vârstă pe de altă parte.

Planul orașului Manchester de a devenii prietenos cu vârstele a fost inițiat în anul 2003, precedând strategia Organizației Mondiale de Sănătate (2007). În anul 2009 a fost publicată "The ten-year Manchester Ageing Strategy" (MAS), rezultat al colaborării persoanelor în vârstă, a membrilor Consiliului și a academicienilor, iar un an mai târziu, Manchester a devenit primul oraș britanic admis în Rețeaua Globală a Orașelor și Comunităților adaptate vârstelor.

În Manchester se înregistrează unul dintre cele mai mici procente de rezidenți in vârstă de 65 de ani și peste din întregul Regat Unit. Acesta este un rezultat cumulativ al pierderilor naturale mici și al migrației populației vârstnice spre alte zone din Anglia. Un studiu realizat de către Comisia de Audit în 2008, a constatat că: “populația în vârstă tinde să fie mai săracă, mai izolată și mai vulnerabilă, cu o speranță de viață mai mică și o necesitate pentru intervenții acute”. Acest lucru se datorează și creșterii explozive a numărului tinerilor apți de muncă, ce a făcut ca segregarea socială pe grupe de vârstă să fie tot mai vizibilă. Cercetările au arătat, de asemenea, că persoanele în vârstă se confruntă cu discriminarea și excluziunea socială. Acest lucru se poate observa și din cererea mare de servicii medicale de urgență și servicii de sănătate mentală. Strategia Manchester-ului de a deveni age-friendly are ca principale obiective asigurarea faptului că cetățenii în vârstă vor fi mai activi și implicați, reducerea discriminării și a inegalităților sociale, asigurarea unei asistențe medicală de calitate mai bună și de sprijin, și locuirea în cartiere adaptate și în locuințe la prețuri accesibile. Unul dintre proiectele cele mai importante a fost dezvoltarea unei “oferte culturale pentru persoanele în vârstă”, care a antrenat cincisprezece organizații artistice, cu scopul de a promova activități pentru persoanele în vârstă, în special a celor din comunitățile defavorizate.

Între abordările celor două orașe se pot distinge o serie de asemănări și deosebiri. Încă de la început, ambele orașe au încercat să dezvolte parteneriate strategice cu organizațiile voluntare și comunitare, și au colaborat cu universități și cercetători pentru a evalua modul cum orașele por fi adaptate vârstelor. Astfel, au dezvoltat programe și inițiative specifice care vizează extinderea oportunităților pentru implicarea persoanelor în vârstă în procesul de luare a deciziilor și de realizare a proiectului. O a doua similitudine ține de inițiativele Bruxelles-ului și Manchester-ului de participare și incluziune socială, care s-au bazat pe extinderea oportunităților de voluntariat și implicarea persoanelor în vârstă în dezvoltarea proiectelor intergeneraționale. La Bruxelles, echipa de seniori a inițiat acțiuni care au ca scop colaborarea tinerilor cu vârstnicii, de exemplu, prin implicarea adulților în vârstă în ghidarea copiilor în activitățile lor școlare, însoțirea acestora la piscina cu bicicleta, și alte activități conexe. În Manchester studenții Școlii de Arhitectură, au evaluat modul în care utilizarea de spații publice poate influența interacțiunea dintre rezidenții din generații diferite. În cele din urmă, asemănări se pot observa și în modul de tratare a locuirii, și a activităților conexe ce pot influența o mai bună îmbătrânire în loc.

Diferențele de abordare a celor două orașe se referă la modul în care s-a acordat atenție grupurilor specifice, cum ar fi grupurile etnice minoritare și persoanelor în vârstă care trăiesc în sărăcie. Bruxelles-ul, deși un oraș cu o diversitate etnica extrem de mare, a acordat substanțial mai puțină atenție acestor categorii de persoane în dezvoltarea de politici privind îmbătrânirea. În contrast, strategia privind îmbătrânirea populației abordată în Manchester, include o serie de intervenții și proiecte, în special în domeniile promovării egalității și a îmbătrânirii sănătoase, care vizează “dezvoltarea serviciilor sensibile din punct de vedere cultural” și “eliminarea barierelor din calea minorităților etnice și a vârstnicilor”. Totodată modul de abordare a domeniului mediului construit și al clădirilor diferă substanțial. Dacă în Bruxelles, accentul este pus integral pe probleme de siguranță a comunității și prevenire a criminalității, în Manchester s-a adoptat o abordare mai largă, subliniind importanța dezvoltării cartierelor age-friendly, definite ca fiind “locul în care vârsta unei persoane nu îi afectează șansele de a avea o bună calitate a vieții” cu “servicii, infrastructură, locuințe și spații publice, care sunt concepute pentru a satisface nevoile tuturor, indiferent de vârstă”.

Capitolul III

Modele contemporane de asistență a persoanelor vârstnice

Actuala criză gerontologică, ce își face simțită prezența în toate aspectele societății contemporane, a generat căi noi și originale de cercetare. Acestea au oferit soluții cu privire la existența și modul de trai al persoanelor ajunse la vârsta senectuții, având ca principal obiectiv ameliorarea efectelor declinului și fragilității caracteristice înaintării în vârstă.

Având în vedere că mediul construit reprezintă suportul pentru implementarea tuturor acestor soluții, și că modelatorul spațiului construit este arhitectul, se poate deduce necesitatea unei schimbări de optică în cadrul vastului domeniu al arhitecturii. Astfel practica contemporană trebuie să aibă ca rezultat o arhitectură dedicată unei societăți în curs de îmbătrânire, bazându-se pe o abordare integrată, prin coroborarea informațiilor din domenii precum geriatrie – gerontologie, psihologie și asistență socială. Pentru a răspunde provocărilor aduse de acest fenomen, noua arhitectură trebuie să încurajeze îmbătrânirea activă și să modeleze mediul construit după principiile unui design adaptat vârstnicilor, care să le permită acestora să trăiască în condiții ce le oferă posibilitatea de a participa activ la viața economică și socială.

Modelele de asistență a vârstnicilor sunt grupate în trei mari categorii, diferențiate de gradul de dependența medicală al utilizatorului.

îmbătrânirea acasă – îngrijirea în comunitate cu menținerea domiciliului

acest model prevede îngrijirea la domiciliu cu adaptarea locuinței astfel încât aceasta să corespundă nevoilor de accesibilitate, securitate și intimitate. Fiind destinat în principal vârstnicilor independenți, fără probleme de sănătate, modelul prevede realizarea unor centre comunitare multifuncționale, precum Cluburile de seniori și Centrele de zi.

îmbătrânirea în comunitate – îngrijirea în comunitate cu menținerea domiciliului

acest model pune accent pe sprijinul reciproc între vecini și prieteni, creând o comunitate. Noua abordare, reprezintă o mișcare de masă a cetățenilor care împărtășesc aceleași valori, care vin împreună pentru a crea sisteme de sprijin reciproc și de grija, în scopul de a le spori bunăstarea și de a îmbunătăți calitatea vieții, maximizând în acest fel oportunitatea de a rămâne în casele și comunitățile lor, pe măsură ce îmbătrânesc.

– îngrijirea în comunitate cu schimbarea domiciliului

la limita dintre îmbătrânirea în comunitate și instituționalizare se află modelul hibrid al Centrelor Rezidențiale Asistate / Assisted Living Facilities în care, vârstnicii cu un grad medicalizare mediu pot decide să se mute într-un centru rezidențial adaptat nevoilor lor, unde pot beneficia de îngrijire și asistență din partea unui personal calificat, fără a pierde însă contactul și interacțiunea cu restul comunității.

instituționalizarea – asistență permanentă

în acest model predomină componenta medicală, fiind destinat persoanelor vârstnice care au nevoie de asistență medico-socială permanentă și prevede îngrijirea pe termen mediu și lung în instituții de tip Nursing Home, Centre specializate pe demență / Memory Care Assisted Living și centre de tip Respiro / Respite Centers

III.I Îmbătrânirea acasă

„Îmbătrânirea acasă” este un concept tot mai des folosit în politicile de dezvoltare actuale, pe măsură ce statele încep să privească spre viitor într-o societate în curs de îmbătrânire. În 1994, membrii Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare au ajuns la un acord cu privire la obiectivul general al politicilor de îngrijire al persoanelor în vârstă:

„Ar trebui ca, persoanelor în vârstă, inclusiv a celor care au nevoie de îngrijire și de sprijin, să le fie permis să continue să trăiască în locuințele proprii, ori de câte ori acest lucru este posibil, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, ar trebui să li se permită să trăiască într-un mediu protejat și de susținere, care să fie cât mai apropiat de comunitatea lor pe cât este posibil, atât în sens social cât și geografic.”

Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, 1994

Potrivit studiilor curente și analizelor realizate în spațiul european, majoritatea vârstnicilor locuiesc în locuințele proprii, singuri sau în cuplu. Tot mai rar, în societatea contemporană, se întâlnește modelul tradițional de locuire, cel al mai multor generații coabitând în aceeași locuință. Se poate observa deci, o preferință a persoanelor în vârstă de a trăi în locuința proprie, datorită mediului familiar și a sentimentului de securitate oferit de aceasta. Cunoscută ca “îmbătrânirea acasă” (“Ageing in place”), această abordare oferă multe beneficii adulților în vârstă, inclusiv un sentiment al stabilității și al comunității, bunăstare, sănătate și demnitate, toate acestea fiind esențiale pentru o îmbătrânire de succes.

Termenul de domiciliu însumează cel mai bine aspirațiile vârstnicului în ceea ce privește idealul de locuire. Majoritatea persoanelor vârstnice vor dorii să își petreacă tot restul vieții “acasă”. Astfel, sensul termenului locuință/domiciliu se întregește, reprezentând mai mult decât mediul fizic construit. “Din punct de vedere fizic, psihologic și social, locuința este construită în ambele forme: ‘reală’ și ‘ideală’”. În acest sens se poate spune că sensul termenului domiciliu concentrează atenția asupra relației dintre cadrul obiectiv socio-fizic și obiectivele, valorile și emoțiile subiective ale persoanelor ce o locuiesc, transpuse în comportamentele acestora. Se poate spune că, la nivelul cel mai general, sensul cuvântului domiciliu leagă persoana cu mediul său.

Mediul construit este un factor esențial al stării de bine pentru orice utilizator, cu atât mai mult pentru persoanele vârstnice a căror autonomie este în declin și care au nevoie de o anumită organizare spațială pentru a se simți protejate. Situația de locuire actuală, de cele mai multe ori nu facilitează dorința de independență și autonomie a vârstnicilor, întrucât, fondul actual de locuințe a fost proiectat după un model ce nu a fost conceput pentru a satisface nevoile specifice ale acestei categorii de vârstă, precum: accesibilitatea, un nivel de securitate ridicat, un nivel de claritate și de orientabilitate ridicat, oportunitatea de autocontrol și altele.

Având în vedere cele enunțate mai sus, s-a dezvoltat conceptul de “îmbătrânire acasă”, concept ce promovează conservarea abilităților vârstnicilor pentru ca aceștia să își poată continua locuirea în propria locuință și în vecinătatea familiară, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de diminuarea autonomiei, cauzată de declinul capacităților fizice și cognitive. Îmbătrânirea acasă (“Aging in place”) este un concept popular în politicile actuale de dezvoltare durabilă, deoarece permite persoanelor în vârstă să-și mențină independența, autonomia, și relațiile sociale, evitând, în același timp, opțiunea costisitoare de îngrijire instituțională. Prin urmare, este model este preferat nu numai de grupul țintă ci și de către factorii de decizie și furnizorii de servicii medicale.

Se observă un puternic accent pus pe locuire în literatura ce cercetează îmbătrânirea acasă. Preocuparea pentru locuință și pentru modul de locuire a prins amploare în contextul actual al dezvoltării durabile, devenind una dintre problemele esențiale ale societății. Mediul construit, și mai ales locuința, este văzut ca o posibilitate de susținere și compensare a declinului produs de îmbătrânire, “însă conotația pozitivă a menținerii la domiciliu se lovește de neadaptarea fondului locativ la nevoile persoanelor ajunse la vârsta senectuții”. Modul de concepere a spațiului locativ a evoluat semnificativ în ultimul timp, prin modificarea radicală a exigențelor privind confortul și intimitatea locuinței, în vederea recunoașterii dreptului de demnitate, de intimitate și pentru a asigura independența utilizatorului. Pentru a spori independența persoanelor vârstnice în propria locuință se recurge la realizarea unor schimbări în domiciliu, cum ar fi eliminarea obstacolelor sau introducerea unor ajutoare de mobilitate. Aceste schimbări sunt imediate, putând fi realizate fără un consum de resurse semnificativ, și fără a modifica aspectul familiar al locuinței. Cu toate acestea, adaptarea stocului de locuințe pentru îmbătrânirea în loc pune probleme mult mai mari cu privire la calitatea locuinței, evidențiindu-se deficiențe în ceea ce privește izolația, sistemele de încălzire și răcire, dimensiunea locuințelor, și design.

Conformarea unei locuințe adecvate vârstnicilor trebuie să înceapă prin definirea unor scenarii de utilizare evolutive care, prin caracteristicile spațiului să compenseze deficiențele survenite la nivelul abilităților individuale.

Un raport al Institutului de Cercetare privind îmbătrânirea din cadrul Ministerul Dezvoltării Sociale din Noua Zeelandă, susține că este important să se ia în considerare opiniile și preferințele persoanelor în vârstă și referitoare la modul în care văd circumstanțele actuale și viitoare de locuire. Acest lucru este în concordanță cu prioritățile de cercetare ale Națiunilor Unite 2002. Raportul prevede câteva caracteristici ale locuinței ce trebuie îndeplinite pentru o bună îmbătrânire în loc:

locuințe dezvoltate pe un singur nivel, fără scări

acces facil de la nivelul străzii

interior cald ce beneficiază o bună însorire și iluminare naturală

căi de circulație largi – 1,20/1,50 m – pentru a permite manevrarea scaunului cu rotile

Fig. III.I.1 – conformarea coridoarelor Fig. III.I.2 și Fig. III.I.3 – Buzunare la coridoare

o baie și o bucătărie modernă, echipate cu sisteme de siguranță și protecție; înălțimi diferite ale blatului de bucătărie / baie permite o mai bună utilizare de către toate categoriile de vârstă, de la copii la vârstnici și mai ales pentru vârstnicii aflați în scaune cu rotile

Fig. III.I.4 – Bucătărie adaptată persoanelor vârstnive Fig. III.I.5 – Bucătărie adaptată

cu dizabilități

Fig. III.I.6 – Baie adaptată persoanelor cu dizabilități

Fig. III.I.7 – Baie adaptată persoanelor vârstnice cu dizabilități Fig. III.I.8 – Baie adaptată persoanelor vârstnice

cameră pentru vizitatori și un spațiu de tip birou / hobby (mulți au nevoie acum și de un spațiu pentru un computer)

materiale ce necesită o întreținere redusă (cărămidă, acoperișuri ce necesită o întreținere minimă)

acces la o grădină mică și ușor de administrat

locuință accesibilă la transportul comun, la serviciile de sănătate și sociale.

condiții de siguranță în utilizare prin reducerea pericolelor de alunecare și împiedicare: trepte antiderapante echipate cu șine și bare de susținere, echiparea traseelor accesibile cu semnalizatori tactilo-vizuali, etc.

Fig. III.I.9, Fig. III.I.10, Fig. III.I.11– Măsuri de siguranță în utilizare: bare de susținere, semnalizatori tactilo-vizuali

Locuința devine, în contextul îmbătrânirii acasă, un mecanism arhitectural complex ce sprijină autonomia utilizatorilor. Astfel, o locuință adaptată, sau ușor adaptabilă în timp cu intervenții și resurse financiare minime poate reprezenta suportul ideal pentru proiectul de viață configurat pe principiul menținerii la domiciliu, în schimb o locuință neadaptată și/sau neadaptabilă poate deveni o povară, accelerând declinul psihic și fizic al utilizatorului.

Fig. III.I.12 și Fig.III.I.13 – adaptarea locuinței persoanelor vârstnice

În concluzie, “a îmbătrâni acasă” presupune o reorientare a tuturor domeniilor și serviciilor sociale către nevoile de îngrijire ale vârstnicilor, dar și o modificare a percepției sociale în ceea ce privește persoanele ajunse la vârsta senectuții, bazată pe solidaritate și intergeneraționaliatate.

– Propunere de amenajare a unei unități locative pentru vârstnici –

III.II Îmbătrânirea în comunitate

Așa cum sensul termenului “casă” / “domiciliu” transcende cadrul fizic al construcției, la fel și sensul termenului “comunitate” s-a îmbogățit în timp. Sensul originar al cuvântului lega comunitatea de un loc, avea o delimitare geografică sau era determinată de considerente etnice, religioase, profesionale, culturale etc. În prezent, limitele acestor criterii tind să se estompeze, datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare și globalizării. Astăzi, comunitatea este percepută ca o “construcție sociologică”, fiind definită de un set de interacțiuni, comportamente umane bazate pe așteptări, valori, credințe si interese comune intre indivizi .

Dacă la începutul secolului trecut, speranța de viață era de aproximativ 48 de ani, avansurile în medicină și în educație despre sănătate și igienă au făcut ca, astăzi, speranța de viată să fie aproape dublă. O viață mai lungă, nu a însemnat neapărat o calitate a vieții mai bună, întrucât vârstnicii se luptă să rămână în casele, familiale și comunitățile lor, care nu au forst concepute pentru provocările îmbătrânirii. Deși mulți dintre adulții ajunși la vârsta senectuții preferă să își continue viața în propriul domiciliu, neadaptarea locuințelor nevoilor schimbătoare ale utilizatorului duce treptat către o înrăutățire a calității vieții acestora. Lipsa unei interacțiuni sociale, a unui sens și a unui scop, poate duce la diminuarea chefului de viață, la creșterea sentimentului de singurătate și neputință.

Acestea pot fi evitate prin acceptarea unei îmbătrâniri în comunitate. Acest model pune accent pe sprijinul reciproc între vecini și prieteni, creând o comunitate, un cartier dedicat vârstnicilor. Noua abordare, reprezintă o mișcare de masă a cetățenilor care împărtășesc aceleași valori, care vin împreună pentru a crea sisteme de sprijin reciproc și de grija, în scopul de a le spori bunăstarea și de a îmbunătăți calitatea vieții, maximizând în acest fel oportunitatea de a rămâne în casele și comunitățile lor, pe măsură ce îmbătrânesc.

Îmbătrânirea populației și a societății constituie o schimbare de paradigmă pentru arhitectură, care este pusă în fața provocării de a găsi un răspuns pentru conceperea unei comunități adaptată pentru toate vârstele (Age Friendly Community). Comunitatea adaptată vârstelor reprezintă un concept nou, care integrează alte concepte existente: creștere inteligentă, comunități sănătoase, Noul Urbanism, Design Universal, LEED, comunități sigure (Organizația Mondială a Sănătății), comunități cu un mod de viață activ și altele. Astfel sunt detaliate caracteristicile comunității sustenabile adaptate tuturor vârstelor. În aceste condiții, este imperativ ca arhitectura să fie capabilă să genereze comunități sustenabile, deci se poate vorbi despre arhitectura secolului XXI ca despre o arhitectură sustenabilă intergenerațională .

Întrucât, îmbătrânirea în comunitate se refera la adaptarea întregii comunități nevoilor seniorilor, sau la crearea de centre/orașe noi adaptate, trebuie puse în evidență care sunt calitățile unei astfel de comunități.

incluziunea persoanelor de toate vârstele, etniile, indiferent de abilități, cultură, religie

durabilitatea – ecologică, economică și socială, tradusă și prin sustenabilitatea socială. Pentru îndeplinirea acesteia oamenii au nevoie să se cunoască reciproc, de aceea scara comunității devine importantă.

sănătatea – minții, corpului și sufletului. Susținerea persoanelor care se află în condiții de boală și/sau invaliditate.

accesibilitatea – oferă acces facil la acasă și în comunitate. Toate edificiile, și în special cele publice, dar și spațiile publice trebuie adaptate pentru scaune cu rotile, încorporând caracteristici de design universal. Este încurajată dezvoltarea a mai mult și diferite moduri de transport.

interdependentă – comunitatea favorizează sprijinul reciproc între familie, prieteni și vecini și între generații.

participarea – promovează oportunități de participare activă în comunitate, de implicare socială, de educație și de exprimare creativă.

Îmbătrânirea în comunitate promovează capitalul social, oferind un sentimentul de interdependență și conectare socială, prin interacțiuni pozitive și colaborarea în interese și preocupări comune. Relațiile dintre membrii comunității tind să fie informale, voluntare, și reciproce, deci, prin urmare, durabile în timp. Proiectarea unor spații de joacă în cadrul comunităților pentru seniori, sau a unor spații ce pot fi utilizate de tineri stimulează prezența acestora, constituind o modalitate de terapie pentru vârstnic și o modalitate de educare și conștientizare socială pentru cei tineri. Se poate observa deci, un accent pus pe faptul că aceste centre dedicate persoanelor în vârste nu trebuie izolate de restul activităților sociale. În caz contrar se poate ajunge la situația nefavorabilă de segregare generațională.

Comunitatea trebuie percepută în totalitatea dimensiunilor sale. În acest sens, arhitectura poate oferi spații și edificii publice care să contribuie la consolidarea unei identități culturale a comunității, unde pot avea loc activități cu caracter comunitar-culturale, de loisir, sportive – destinate tuturor categoriilor de vârstă și cu precădere pentru copii și tineri. Includerea socială a tuturor categoriilor de vârstă poate fi facilitată de arhitectură, prin conceperea unor spații ce pot fi accesate de orice persoană și printr-o ofertă diversă de activități care să stimuleze interesul întregii comunități.

Îmbătrânirea în comunitate implică deci strategia intergeneraționalității. Dincolo de provocările de proiectare a construcțiilor, mixajul sau coabitarea generațiilor este una dintre cererile persoanelor vârstnice, care, în marea lor majoritate, doresc să rămână integrate în societate și în activitățile cotidiene ale acesteia. Conectarea la viața socială și urbană se poate face printr-o mobilizare activă a membrilor comunității în sprijinul semenilor lor ajunși la vârsta senectuții. Arhitectura este, în aceste condiții, suportul pentru crearea premiselor acestei interacțiuni. Alăturarea unor funcțiuni conexe, având rolul de conectori la viața comunității, devin puncte de interes în preajma instituțiilor comunitare dedicate vârstnicilor. Instituțiile educaționale primare și secundare sunt principalele funcțiuni care se pretează acestei alăturări, bătrânii având posibilitatea, în măsura în care starea de sănătate le permite, să participe la activitățile copiilor și tinerilor.

Păstrarea legăturii cu comunitatea se poate face și prin amplasarea, în cadrul edificiilor, a unor activități și servicii comerciale cu acces public precum un magazin care vinde obiecte confecționate manual de către vârstnici, ateliere meșteșugărești de ergoterapie în care vârstnicii pot demonstra diverse tehnici și meșteșuguri celor tineri, un restaurant sau o cofetărie care poate vinde produse preparate după rețetele bunicii, și altele. Toate acestea contribuie la relaționarea cotidiană între membrii de diferite vârste ai unei comunități în scopul integrării sociale.

La limita dintre îmbătrânirea în comunitate și instituționalizare se află modelul hibrid al Centrelor Rezidențiale Asistate / Assisted Living Facilities în care, vârstnicii cu un grad medicalizare mediu pot fi îngrijiți de personal calificat, fără a pierde însă contactul și interacțiunea cu restul comunității.

Important in cadrul acestor instituții este însă stimularea relaționării cu familia și cu comunitatea. Atenția arhitectului se îndreaptă spre crearea unor spații care să permită membrilor familiei să petreacă cu vârstnicul mai mult decât câteva momente într-o vizită scurtă, și mobilizându-i pe aceștia să realizeze, atunci când sunt prezenți, o parte din activitățile de îngrijire necesare vârstnicului. Acest lucru aduce beneficii ambelor părți, ajutând persoana în vârste să îți păstreze legăturile cu membrii familiei și totodată, permițând membrilor familiei să își continue activitățile socio-economice.

Îmbătrânirea în comunitate este așadar soluția de mijloc. Atunci când îmbătrânirea acasă nu mai este posibilă datorită unui grad mai mare de dependență medicală a vârstnicului și evitând în același timp instituționalizarea, bătrânul având posibilitatea să își continue activitatea socială și chiar și economică, contribuind activ la evoluția și viața comunității.

III.III Locuirea intergenerațională

Un alt concept funcțional ce se poate aplica în cadrul instituțiilor pentru vârstnici, în contextul îmbătrânirii în comunitate, este cel al locuirii intergeneraționale / locuire integrată. Acesta are în vedere îmbunătățirea relațiilor de ajutorare reciprocă între membrii de vârste și nevoi deferite ai unei comunități. Acest concept se extinde și în cazul unor categorii sociale defavorizate cum ar fi mame singure, lucrători emigranți sau studenți fără posibilități financiare. Amplasarea unui astfel de centru într-o zonă cu un caracter educațional, în care se găsesc școli și licee de interes regional, oferă oportunitatea de a crea spații de cazare pentru elevi, care pot fi oferite acestora în regim subvenționat în schimbul unor activități de voluntariat. Tinerii pot avea grijă de vârstnici sau sa-i ajute la anumite activități precum cumpărarea alimentelor, ajutor la deplasare, educare despre tehnologie și noile medii sociale și altele.

“Manifestarea locuirii integrate prin realizarea unor locuințe pentru mai multe generații, are ca obiectiv să ofere persoanelor vârstnice un mediu social care să încurajeze integrarea acestora în societate, mai mult decât ar fi putut vreodată să o facă instituțiile specializate în îngrijirea vârstnicilor.”

Christian Schittich – “Housing for People of all Ages”

Acest concept al schimburilor intergeneraționale, altfel numit în literatura sociologică – tranzacții sociale – este încă un teritoriu destul de nou, punerea s-a in practică atât la nivel politic, cat și arhitectural fiind la nivel de experiment.

Dacă în țările europene, care au abordat îmbătrânirea activă și schimburile intergeneraționale odată cu apariția tratatului Organizației Mondiale a Sănătății din 2002, experiențele pot evidenția beneficiile și/sau deficiențele acestui model, în Romania, primul program politic de încurajare a tranzacțiilor sociale a apărut abia la finalul anului trecut.

În data de 15 noiembrie 2016, Consiliul General al Municipiului București a aprobat proiectul “Parteneriat între generații”, prin care municipalitatea va acorda burse de studiu și vouchere pentru achitarea chiriei tuturor studenților care au grijă de vârstnici sau acordă meditații gratuite elevilor de gimnaziu sau liceu. Condiția pusă de autoritatea politică pentru a intra în posesia acestor burse în valoare de 500 de lei, este ca tinerii din provincie veniți să studieze în capitală, să stea în chirie la persoane în vârstă, și să îi ajute pe aceștia la procurarea medicamentelor și, cel puțin odată pe săptămână, să îi ajute să se deplaseze la prieteni sau la un spectacol.

Inițiativa municipalității reprezintă doar primul pas către atingerea scopului general de schimbare a percepției societății asupra seniorilor și de încurajare a intergeneraționalității. Cu timpul, efectele benefice ale acestei practici ar putea reprezenta premisele dezvoltării unor cartiere rezidențiale de locuite inter/multigenerațională, în care persoane aparținând diferitelor generații să se implice în activități comune, distorsionând astfel limitele dintre grupele de vârstă.

Modelul locuirii intergeneraționale, este foarte bine văzut de comunitate și în special de persoanele în vârstă, care conștientizează multiplele beneficii ale acestui model de locuire.

III.IV Instituționalizarea

Instituționalizarea este modelul de asistență in care componenta medicală predomină, fiind destinat persoanelor vârstnice care au nevoie de asistență medico-socială permanentă și prevede îngrijirea pe termen mediu și lung în instituții de tip Nursing Home, Centre specializate pe demență / Memory Care Assisted Living și centre de tip Respiro / Respite Centers

Atunci când strategia menținerii la domiciliu nu mai poate fi aplicată, datorită gradului ridicat de fragilitate fizică și psihică caracteristică înaintării în vârstă, datorită evoluției nevoilor legate de sănătate și a diminuării sau chiar a pierderii mobilității, precum și datorită limitării sau incapacității de administrare autonomă a propriei locuințe, satisfacerea dorinței de a locui în casa proprie poate fi mai greu de îndeplinit. În acest caz, un model de asistență bazat pe o instituționalizare poate prezenta mai multe avantaje.

În ceea ce privește zona de locuit a acestor centre, arhitectul este pus în fața provocării de a transforma un spațiu a cărui conformare este ghidata de numeroase norme și standarde, într-un spațiu care să își păstreze caracterul simbolic de “acasă”. Zona de cazare din cadrul centrelor dedicate asistenței vârstnicilor necesită așadar o atenție deosebită din partea arhitectului, aceasta fiind zona în care utilizatorul își petrece cea mai mare parte din timp. Adaptarea spațiului pentru utilizarea scaunului rulant nu trebuie să contravină realizării activităților cotidiene curente precum a citi, a scrie, a primi vizite din partea familiei sau a prietenilor, a se odihni și altele. Crearea unei locuințe, în toată deplinătatea sensului cuvântului, într-un spațiu restrâns presupune o atenție deosebită acordată detaliilor.

Legislația europeana prevede o suprafață minimă de 18 mp pentru o unitate locativă în cadrul unui centru pentru vârstnici. Această unitate locativă cuprinde și spațiul dedicat băii care are aproximativ 5 mp și este adaptat persoanelor cu dizabilități. În camera care rămâne cu o suprafață minimă de aproximativ 13 mp trebuie amplasat un pat care, se preferă a fi amplasat în așa fel încât ambele laturi lungi să poată să fie accesibile, cu un spațiu de trecere de minim 90 cm pe una din laturi și de 1,50 m pe cealaltă latură, astfel încât să nu împiedice manevrarea unui scaun cu rotile. Crearea sentimentului de apartenență, de „acasă”, poate fi creată, din punct de vedere arhitectural, prin oferirea utilizatorului a posibilității de a alege și de a coordona singur amenajarea spațiului locativ propriu. Este de dorit însă, ca amplasarea patului să fie astfel încât, vârstnicul să poată cuprinde vizual când este așezat pe pat, atât ușa de intrare cât și spațiul exterior. Separarea zonelor de zi și de noapte din cadrul unității locative este bine să fie făcută cu pereți flexibili, amovibili astfel încât, în situația în care utilizatorul este consemnat la pat, să nu se simtă izolat în zona rezervată odihnei, ci să poată participa cel puțin vizual la celelalte activități ce se desfășoară în jurul său, bucurându-se în acest fel de deschiderea întregului spațiu.

Caracterul domiciliar al unei locuințe poate fi obținut și prin permiterea utilizatorilor de a-și decora unitatea locativă cu obiecte personale și chiar piese de mobilier din locuința anterioară. În acest fel capacitatea de asumare a noii locuințe crește, iar trauma și depresia cauzate de relocare este diminuată.

O atenție deosebită din partea arhitectului trebuie acordată spațiului pentru igienă. Posibilitatea de realizare a igienei proprii singur, fără a avea nevoie de ajutor, este una dintre activitățile cotidiene cele mai importante pe care vârstnicul trebuie să le îndeplinească. Realizarea acesteia în condiții optime are un efect major asupra stării generale, atât fizică cât și mai ales psihică, contribuind la „starea de bine” a utilizatorului. O baie bine configurată trebuie să urmărească toate scenariile de utilizare de către vârstnic și trebuie să funcționeze ca un mecanism de susținere a demnității și autonomiei utilizatorilor. Echiparea unei băi în astfel de centre dedicate vârstnicilor trebuie să includă toate accesoriile adiacente ce ajută la depășirea limitărilor de utilizare ce decurg din existența unei dizabilități fizice: bare de susținere, lavoarul de obicei este incastrat în perete sau stă pe un blat suspendat astfel încât locul de sub lavoar să poată fi folosit pentru manevrarea scaunului rulant sau pentru utilizarea lavoarului stând pe scaun, suprafețe de călcare antiderapante și evitarea obstacolelor în planul de călcare, precum praguri sau trepte.

În ceea ce privește existența unei chicinete personale în cadrul unităților locative în centrele pentru vârstnici, aceasta poate părea inutil, însă prezența acesteia constituie un element important în demersul pentru autonomie al bătrânului. De aceea, rezervarea unei zone pentru prepararea ceaiului sau a unei gustări este foarte importantă. Pe lângă cerințele legate de accesibilitate descrise mai sus, într-un spațiu de acest tip se impune echiparea suplimentară cu sisteme de semnalizare a pericolului auditive și vizuale conectate la o centrala de supraveghere.

Întrucât instituționalizarea este soluția care se aplică de regulă vârstnicilor care au un grad de dependență foarte mare, în general suferind de boli fizice și/sau psihice, răspunsul arhitectural pentru aceste instituții trebuie să fie unul foarte particular. Utilizarea luminii naturale, dar și a celei artificiale este foarte importantă. Ziua, lumina naturală combate depresia iar seara este potrivită o lumină uniformă și consistentă pentru evitarea umbrelor. Foarte importantă este și utilizarea culorilor. Se recomandă utilizarea de finisaje mate cu texturi variate și culori vesele care contribuie la combaterea depresiei.

Fig.III.IV.8 și Fig.III.IV.9 – Particularizare cromatică a ușilor pentru a evita confuzia. Nursing Home, Sceaux, Franța

Armonia cromatică și amenajarea unui spațiu trebuie să țină atât cerințele de confort psihologic cât și pe cele de funcționalitate. Acestea pot fi diferite în funcție de grupa de utilizatori căreia i se dedică. De exemplu, saloanele destinate bolnavilor de Alzheimer trebuie personalizate prin utilizarea de culori diferite deoarece repetitivitatea designului le creează confuzie.

Capitolul IV

Arhitectura ca suport în asistența persoanelor vârstnice

IV.I Apariția și conturarea programului arhitectural dedicat îngrijirii vârstnicilor

Problema îmbătrânirii populației și a creării unei arhitecturi dedicare acesteia, nu a făcut parte din preocupările arhitecților decât în vremuri mai recente. Acest lucru se datorează faptului că în urmă cu nici 100 de ani, speranța de viată în Europa era de doar 49 de ani. Oamenii nu ajungeau la vârsta pe care azi o considerăm a III-a, cu atât mai puțin a IV-a, și deci nu se confruntau cu problemele și deficiențele fizice și psihice caracteristice senectuții. Studiile recente arată că speranța de viață în Europa a crescut cu peste 40 de ani în ultimul secol, ceea ce pentru populația anilor 1900 ar fi însemnat o a doua viață.

Această schimbare majoră a început la mijlocul secolului trecut și s-a datorat în principal evoluției tehnicilor și tratamentelor medicale, dar și unei educații corespunzătoare despre igienă și alimentație. Dublarea speranței de viață într-un timp relativ scurt, de la 47 de ani, la nivel global, în jurul anilor 1950-1955, la 79 de ani astăzi, reprezintă cel mai mare succes, la nivel social, al societății contemporane. Faptul acesta ridică și o provocare, întrucât mare parte a mediului construit în care societatea actuală își desfășoară existența, a fost conceput în urmă cu câteva decenii, pentru o populație mult mai tânără. Mai mult decât atât, până în anii ’60 nici nu se putea vorbi despre existența unui program de arhitectură dedicat seniorilor, cererea socială pentru dezvoltarea unui sistem de asistență dedicat vârstnicilor fiind incomparabil mai mică față de cea actuală. Structura societății acelor vremuri permitea îngrijirea în cadrul familiei, întrucât aceasta era alcătuită din mai multe generații ce coabitau în aceeași locuință, iar rolul femeii în societate permitea acesteia să rămână acasă având grijă de locuință și de cei ce o locuiesc. Cazurile ce necesitau o asistență deosebită, erau, de regulă, găzduite și tratate în azile improvizate în așezăminte cu caracter filantropic, adesea susținute de un cult religios. Acestor instituții, foarte asemănătoare funcțional spitalelor, le lipsea caracterul de domiciliaritate necesar unei îmbătrâniri de succes.

Datorită percepției negative și a unei discriminări generale la nivelul societății față de persoanele în vârstă, programul azilului nu a prezentat un interes deosebit în rândul arhitecților, fiind menținut la periferia inovațiilor arhitecturale.

Îndreptarea atenției specialiștilor către dezvoltarea unor programe specifice dedicate găzduirii și îngrijirii vârstnicilor, s-a realizat abia în anii ’60, când societatea civilă a conștientizat amploarea pe care fenomenul îmbătrânirii populației îl va avea în următoarele decenii. Factorii care au făcut ca acest subiect să capete importanță au fost profundele schimbări sociale survenite după cel de-al doilea Război Mondial și “babyboom”-ul din anii ’60. Atunci au început să apară soluții arhitecturale ca răspuns nevoilor survenite din declinul și fragilitatea datorate unei vârste înaintate. Aceste centre funcționau pe principiul dependenței totale a utilizatorului, ne având în vedere autonomia utilizatorului sau accesibilitatea mediului construit, aceste concepte fiind introduse ani mai târziu.

Experiențele acestor centre au făcut ca, în următorii ani, viziunea asupra instituțiilor dedicate vârstnicilor să se schimbe semnificativ. Anii ’80 au adus modificări în ceea ce privește modul de abordare al problemei și de rezolvare al programului, care începe să prindă formă în edificii noi, create și gândite special pentru a satisface nevoile acestei categorii de vârstă.

În centrele noi, dedicate, au început să apară și alte tipuri de spații pe lângă cele de cazare. Spațiile comune precum camera de zi, bucătăria și spațiile exterioare ușor accesibile și atractive au schimbat radical înfățișarea instituțiilor și îmbunătățind calitatea vieții utilizatorilor.

Unul dintre primele exemple ale acestui nou tip de arhitectură a fost proiectul Die Drie Hoven, realizat în Olanda de arhitectul Herman Hertzbergen în anul 1974.

Fig. IV.I.1 Fig. IV.I.2 – Die Drie Hoven, Olanda, 1974, arhitect Herman Hertzbergen, plan și vedere exterioară

Proiectul propune crearea unor spații comune, sub forma unui spațiu urban acoperit și luminat natural. În acest spațiu se regăsesc toate serviciile necesare creării unei comunități în care vârstnicii pot trăii fără a fi izolați.

Sfârșitul secolului XX a adus noi schimbări de optică în abordarea programului de arhitectură dedicat seniorilor. Căutările și soluțiile s-au orientat către afirmarea caracterului domiciliar, construcțiile de mică înălțime amintind mai degrabă de modul de locuire tradițională, rurală.

Fig. IV.I.3, Fig. IV.I.4 și Fig. IV.I.5 – L’Orbe Hospital Charles-Foix, arhitect Andre Bruyere, 1990, Paris

Tot în această perioadă s-a evidențiat și o a doua variantă de interpretare, și anume cea urbană. Aceasta prelua aspectul locuințelor colective integrate în țesutul urban al localității. În spațiul vest-european acest model a luat mai multe forme de exprimare arhitecturală. De la cele care preluau aspectul general al vecinătăților (Fig.) , până la cele manifest (Fig. ), care promovează individualitatea în ideea că vârstnicii de azi sunt mult mai receptivi la modernitate, dorind să țină pasul cu ritmul alert al dezvoltării tehnologice al perioadei actuale.

Fig. IV.I.6 Fig. IV.I.7 – Grandmann Haus, Ostfildern, Germania, 1995, vedere exterioară și plan

Fig. IV.I.8 Fig. IV.I.9 – WOZOCO, Amsterdam, Olanda, MVRDV, 1997, vedere exterioară și plan tip

Arhitectura contemporană a centrelor pentru vârstnici va fi ilustrată prin studii de caz în subcapitolele următoare.

IV.II Centre de zi

Centrele de zi reprezintă expresia arhitecturală a serviciilor de bază oferite de comunitate rezidenților vârstnici. Deschise publicului, în general, în prima parte a zilei, acestea oferă seniorilor oportunitatea de a participa la activități socio-culturale, oferindu-le, în același timp, și acces la servicii de îngrijire personală, servicii medicale, de alimentație și servicii profesionale terapeutice. Totodată, acest tip de instituție, acordă îngrijitorilor – familiei vârstnicului – timpul necesar desfășurării activităților zilnice.

În general, aceste centre au dimensiuni reduse fiind dedicate unui număr mic de utilizatori. Ele sunt dezvoltate, de regulă, pe un singur nivel având o expresie arhitecturală domestică, integrată în scara și limbajul vecinătăților.

Centrele de zi sunt expresia asistenței socio-medicale în contextul îmbătrânirii acasă. Persoanele în vârstă care decid să își mențină domiciliul pot avea, în acest mod, acces facil la asistență în cadrul comunității.

Varietatea de activități oferite de centrele de zi sunt legate de petrecerea timpului liber, de socializare și diverse activități culturale precum ateliere de artă, jocuri de societate sau evenimente.

Centru de zi pentru persoane vârstnice în Vialonga, Portugalia

Miguel Arruda Architects, 2009

Centrul de îngrijire de zi pentru persoane în vârstă este situat într-o zonă periferică a capitalei portugheze, Lisabona, fiind inserat într-un context urban cu caracteristicile comune ale cartierelor mărginașe marilor orașe. Acest centru apare într-un cartier cu imobile de locuințe sociale construite relativ recent care deja sunt într-o mare măsură degradate, acest lucru fiind rezultatul unei lipsă de planificare urbană și a unei coerențe în ceea ce privește materia.

Populația este în esență, împărțită în două grupuri distincte. Prima dintre ele, populația activă, care merg zilnic în centrul orașului pentru a lucra, iar celălalt grup este determinat de persoanele in vârstă. Cea de-a doua categorie de persoane reprezintă grupul țintă pentru care a fost dezvoltat acest centru și cărora le oferă un loc pentru a interacționa, având parte de tot confortul necesar asigurat de funcțiuni conexe precum o cantina cu sală de mese, un spațiu pentru asistența medicală și un salon de îngrijire personală și înfrumusețare.

Fig.IV.II.2 – Centru de zi pentru persoane vârstnice în Vialonga, Portugalia, plan

Fig.IV.II.3 – Centru de zi pentru persoane vârstnice în Vialonga, Portugalia, secțiune

După cum declară chiar arhitecții, intențiile lor au fost de a crea un obiect arhitectural singular, care să se distingă de clădirile din jur, prin forma si scara. Deși are o suprafață construită destul de mică, de aproximativ 700 mp, centrul satisface nevoile utilizatorilor. În ceea ce privește construcția planimetrică, arhitecții au folosit o formulă relativ simplă, un dreptunghi din care a fost extrasă o curte interioară și care în volum devine dinamic prin cotele diferite de înălțime la care se afla cele patru colțuri ale edificiului. Acest gest arhitectural a dat naștere unor fațade non-ortogonale, care la rândul lor, au influențat forma “tradițională” a acoperișului în două ape.

În ceea ce privește spațiile interioare, funcțiunea dominantă este cea a atelierelor, ocupând mai mult de 50% din suprafața construită totală a clădirii. Curtea interioară, nu este doar un loc de repaos ci oferă centrului iluminare naturală și ventilație.

Fig.IV.II.4 și Fig.IV.II.5 – Centru de zi pentru persoane vârstnice în Vialonga, Portugalia, vederi interioare

Rezultatul a fost crearea unei clădiri unice, care în afară de a răspunde la toate nevoile programatice pentru acest tip de echipament urban, se împotrivește imaginii stereotip de Centre pentru persoane vârstnice. De asemenea, a fost foarte apreciat de către utilizatorii de zi cu zi ca având un rol important în regenerarea socială și culturală a acestei zone.

Centru de zi pentru persoane vârstnice în Cordoba, Spania

Arhitect – Francisco Gómez Díaz și Baum Lab

Proiectul Centrului de zi pentru persoane vârstnice din Cordoba a încercat să medieze relația dintre vechi și nou, căutând să răspundă atât tendințelor de dezvoltare noi ale orașului, cât și țesutului vechi.

Noul centru de zi pentru persoanele în vârstă are o natură dublă, fiind piesa de legătură între extinderile urbane recente și orașul vechi. Clădirea a urmărit integrarea atât cu teritoriului și peisajul cât și cu țesutul urban. Propunerea are la bază jocul între plin și gol, între vid și masă. Terasele rezultate oferă puncte de belvedere către vechiul oraș. Forma clădirii se reduce la alăturarea a trei volume cu nivele diferite ce permeabilitate, de la pereți cortină la panouri perforate care reprezintă o reinterpretare contemporană a arhitecturii tradiționale locale. Clădirea se desfășoară pe parter, având o suprafață construită de aproximativ 1500 mp. Aspectul domestic al centrului nu lasă impresia de instituție.

Deși nu sunt informații despre existența unor facilități medicale, centrul dispune de spații dedicate diverselor activități sociale, alimentației și alte spații multifuncționale.

Din modul de prezentare al proiectului pe site-urile de specialitate, putem trage concluzia că modul de gândire al acestei instituții nu a fost generat de nevoile persoanelor vârstnice, ci mai degrabă de căutările de integrare într-un sit cu un caracter deosebit. Deși integrarea în context este foarte importantă, arhitectura pentru vârstnici ar trebui să nu piardă din vedere, la nici un pas al procesului de proiectare și design, nevoile specifice ale grupului țintă.

Fig.IV.II.9 – Centru de zi pentru persoane vârstnice în Cordoba, Spania, – schița

IV.III Centre rezidențiale asistate / Assisted Living Facilities

Centrele rezidențiale asistate /Assisted Living Facilities reprezintă opțiunea contemporană de îngrijire a persoanelor în vârstă care necesită, doar într-o anumită măsură, de asistență socio-medicală. Acestea sunt definite ca fiind o variantă hibridă între asistența la domiciliu și căminele pentru vârstnici, oferind asistența pentru activități cotidiene precum prepararea mesei, gestionarea atentă și corectă a medicației și o igienă corespunzătoare. Unitățile de Locuire Asistată pun accent pe participarea activă a seniorilor în comunitate, simultan cu furnizarea unei îngrijiri personalizate fiecărui rezident. Soluțiile de asistență se adaptează nevoilor fizice și psihologice dar și nevoilor de independență, autonomie și intimitate ale fiecărui utilizator. Unul dintre aspectele cheie ale succesului acestor instituții este participarea familiei în procesul de îngrijire, acesta fiind unul dintre factorii ce contribuie la accentuarea efectului psihologic pozitiv al seniorilor cazați.

Având în vedere gradul de medicalizare mediu sau reduc al utilizatorilor, Centrele Rezidențiale Asistate, prin concepția arhitecturală a spațiului, facilitează relațiile comunitare. Asigurarea legăturii cu comunitatea se realizează printr-o relație flexibilă atât cu spațiile comune cât și cu spațiul public. Aceste spații adăpostesc funcțiuni stimulative psihologic și fizic, precum ateliere de ergoterapie, săli de dans și de sport, aducând un aport benefic asupra stării de sănătate generale ale seniorilor. Aceeași importanță trebuie acordată însă și spațiilor private, acestea fiind locurile unde rezidenții își petrec mare parte din timp. Capacitatea de adaptare a acestor spații, precum și gradul mare de personalizare, ajută vârstnicul să se simtă mai confortabil, facilitând procesul de mutare de la domiciliu în aceste centre dedicate.

Din punct de vedere arhitectural, Centrele Rezidențiale Asistate își propun să mențină seniorii într-un mediu cât mai asemănător celui rezidențial, fiind orientate mai curând către imaginea unei locuințe și nu către cea a unui spital. integrarea și menținerea relațiilor deschise cu comunitatea se face prin amplasarea unor funcțiuni comerciale și/sau de agrement, deschise atât rezidenților cât și comunității.

Centru Rezidențial de Locuire Asistată în Graz, Austria

Dietger Wissounig Architekten, 2015

Un Centru Rezidențial de Locuire Asistată, pentru 105 rezidenți în vârstă, a fost construit pe Statteggerstraße în Graz, în imediata vecinătate a pârâului Andritzbach.

Clădirea nu are subsol din cauza condițiilor dificile de teren și din cauza locației sale în interiorul zonei de inundații a râului Andritz. Este o construcție compozită având pereți și plafoane portante, realizate din beton în timp ce toate celelalte elemente structurale sunt din lemn. Elementele de fațadă, au fost prefabricate.

Dezvoltat pe două etaje, edificiul este format din patru aripi dispuse în jurul unui spațiu pătrat semi-public, conceput pentru a găzdui diverse evenimente. În acest spațiu să găsesc vestibulul acoperit – atrium, funcțiuni de asistente medicală, un oratoriu, o cafenea și un spațiu pentru îngrijire și înfrumusețare.

Cele trei zone rezidențiale de la parter și patru la etaj găzduiesc câte un îngrijitor și 15 rezidenți fiecare, cazați in camere individuale, creând astfel o atmosferă prietenoasă și ușor de gestionat. Fiecare grup rezidențial dispune de câte o zonă mare de living comun, logii largi și grădini gândite ca potrivite pentru pacienții cu demență. O atenție specială a fost acordată pentru a asigura suficientă lumină naturală întregii clădiri.

Fig.IV.III.3 și Fig. IV.III.4 – Centru Rezidențial de Locuire Asistată în Graz, Austria – plan parter și plan etaj

Fig.IV.III.5 și Fig. IV.III.6 – Centru Rezidențial de Locuire Asistată în Graz – zona de luat masa și curte interioară

Funcțiunile de asistență medicală si spațiile auxiliare acestora sunt întotdeauna în apropierea zonelor rezidențiale, ceea ce face procesul de funcționare al complexului extrem de eficient. Spațiul exterior a fost adaptat pentru a facilita plimbările în jurul clădirii, aleile deschizându-se spre diferite referințe vizuale și zone plăcute și liniștite ce oferă nu doar oportunități de mișcare, ci chiar și efectuarea unor sesiuni de terapie în natură. Spațiul verde deschis și a fost proiectat ca o secvență de grădini care diferă în dimensiune și caracter. Un spațiu deosebit de atractiv pentru recreere a fost creat prin proiectarea unei platforme de lemn care dă peste apă, care, împreună cu zonele verzi descrise mai sus, generează o atmosferă plăcută și familiară.

IV.IV Centre rezidențiale inter- și multi-generaționale

Modelul centrelor intergeneraționale este de actualitate, acaparând atenția arhitecților, dar și a specialiștilor sociologi și gerontologi, tot mai mult în ultimul timp. Noul model rezidențial asociat cu spațiul public reprezintă un instrument de integrare în comunitate și un reper valoros pentru promovarea eterogenității urbane și pentru îmbunătățirea coeziunii sociale.

În anul 1996, Conferința Națiunilor Unite privind așezările umane, a aprobat programul “Habitat”, punând în evidență multiple obiective, principii și planuri de acțiune orientate către crearea unei societăți pentru toate grupele de vârstă. Șase ani mai târziu, această viziune se contura în “necesitatea de a consolida solidaritatea între generații și asocierile intergeneraționale, ținând cont de nevoile specifice ale vârstnicilor și ale tinerilor, în crearea unei legături între generații”.

În arhitectură, locuința ar trebui să funcționeze ca un catalizator împotriva segregării generaționale, iar spațiul public trebuie să își mențină poziția ca loc pentru integrare, egalitate și diversitate.

Primele modele de locuire intergenerațională au apărut în Olanda, când, decizia puterii politice de a externa din centrele pentru vârstnici pe acei rezidenți care nu prezentau necesitatea reală de a locui acolo, a lăsat centrele de tip Nursing Home cu un deficit semnificativ de utilizatori. Pentru compensarea acestuia, Centrele de Asistentă pentru Vârstnici si-au deschis porțile către persoanele tinere, în general studenți pentru care plata chiriei în gazdă reprezenta o problemă. În acest mod, ei ar putea locui cu seniorii, gratuit, în schimbul a 30 de ore de voluntariat pe lună, în care pot ajuta la repararea mesei, la cumpărături, curățenie sau pur și simplu se pot angaja în diverse discuții. Beneficiile acestei politici nu au întârziat să apară, discuțiile despre dureri și neajunsuri ale persoanelor vârstnice transformându-se în discuții cu tinerii, despre viața socială și tehnologie.

În Spania, orașul Alicante a fost primul din țară care a promovat arhitectura intergenerațională. Unul dintre proiectele autorității publice a fost construirea unui Centru Rezidențial Intergenerațional ce includea și servicii comunitare. Finalizat în anul 2012, proiectul a făcut deja vizibile beneficiile aplicării acestui model:

experiența a arătat că sentimentele de singurătate și vulnerabilitate ale persoanelor în vârstă sunt factorii care le influențează cel mai mult calitatea vieții, și că locuirea întergenerațională oferă o soluție acestei probleme.

relația și coexistența între generații nu numai că este posibilă, dar, mai mult decât atât, ea aduce beneficii ambelor categorii de vârstă.

Edificiul include apartamente de închiriat pentru persoane vârstnice dar și un număr de apartamente rezervate pentru tinerii care își iau angajamentul să furnizeze servicii pentru comunitate. De asemenea, clădirea include și alte servicii comunitare care se regăsesc în schemele funcționale ale centrelor de zi.

În sens arhitectural, principalele obiective ale proiectului au fost orientate în jurul unor soluții inovatoare de rezolvare a spațiilor comune și inovația în proiectarea constructivă a unei noi infrastructuri publice prin adaptarea locuințelor condițiilor de viață ale rezidenților prin facilitarea accesibilității și a autonomiei personale.

Centrul Intergenerațional din Piața America, Alicante, a fost conceput, după cum spun chiar arhitecții Carmen Pérez Molpeceres și Consuelo Argüelles Álvarez, ca un oraș la scară mică, unde camerele sunt apartamente, coridorul este strada, camera de zi – piața în care rezidenții spații dedicate diferitelor activități și servicii. Având în vedere că utilizatorii seniori prezintă de cele mai multe ori handicap locomotor și/sau probleme de orientare, a fost necesară o abordare arhitecturală în combaterea acestor deficiențe. Astfel, camerele au fost diferențiate prin culorile ușilor, făcându-le ușor identificabile de pe coridor. În suprafața de 40 mp a fiecărei camere a fost inclusă o baie complet adaptată persoanelor vârstnice. Confortul interior a fost garantat de ventilarea naturală garantată de forma clădirii, dar și de o iluminare și o încălzire naturală datorare orientării est-vest a zonelor de locuit.

Complexul cuprinde și funcțiuni comune, cum ar fi o sală de sport, solar, o piscină de geriatrie instalată pe acoperiș, o sală de mese, săli de dans și un salon de înfrumusețare. Pentru a consolida relațiile comunitare între vecini, pe etaje, de-a lungul coridorului, au fost propuse funcțiuni comune precum o bibliotecă, o cameră de televizor, o sală de informare și o spălătorie.

Experiența Centrului Intergenerațional din Piața America din orașul spaniol Alicante, a dus la evidențierea beneficiilor reciproce ce se nasc dintr-un astfel de tip de coexistență, cum ar fi transmiterea reciprocă a cunoștințelor și abilităților de la o generație la alta, creșterea sentimentului de solidaritate și nu în ultimul rând, îmbunătățirea relațiilor comunitare.

Capitolul V

Analiza sociologică – chestionar

Oportunitatea temei studiate și, în final, a programului arhitectural ales pentru proiectul de diplomă, a fost cercetată și printr-un studiu al opiniei publice, prin doua chestionare având grupuri țintă diferite: specialiști (arhitecți, medici, asistenți sociali) și vârstnici.

Variantele necompletate ale chestionarelor sunt anexate la finalul acestei lucrări (Anexa 1 și Anexa 2).

V.I Chestionar pentru specialiști – Rolul arhitecturii în contextul îmbătrânirii demografice

Chestionarul adresat specialiștilor a avut ca scop definirea rolului arhitecturii în contextul actual al îmbătrânirii populației. Acest interviu a avut ca obiective definirea aportului arhitecturii în procesul de asistență a vârstnicilor, descoperirea funcțiunilor care fac ca o instituție dedicata asistenței seniorilor să își îndeplinească scopul (din punctul de vedere al diferitelor specialități), și, nu în ultimul rând, introducerea temei intergeneraționalității în scopul de a alfa care sunt beneficiile unei astfel de abordări în cadrul unui centru dedicat vârstnicilor.

“Mediul în general si cel construit în particular poate avea un rol semnificativ în creșterea calității vieții tuturor categoriilor de vârstă. Vârstnicii, la fel si copiii reprezintă categorii vulnerabile, fragile. Dacă tinerii și copiii dau viață unei comunități mai mult ca celelalte categorii de vârsta, vârstnicii asigura echilibrul, comunicarea, oferă experiență, stabilitate. […]Este nevoie de o schimbare totala de paradigma, arhitectura poate întradevăr să fie și suportivă, uneori chiar protetică dar într-o astfel de realitate care se prevede în 30 de ani, arhitectura si mediul construit în întregime trebuie sa facă mai mult, trebuie sa asigure posibilitatea unei ÎMBATRÂNIRI ACTIVE, sa ajute la combaterea discriminării pe criterii de vârsta – AGEISM, sa asigure un EMPOWERMENT SOCIAL pentru toate categoriile de vârstă. Da, arhitectura si mediul construit pot ridica calitatea vieții persoanei vârstnice printr-o proiectare în echipa interdisciplinara din care nu ar trebui sa lipsească pe lângă arhitect psihologul, sociologul, medicul geriatru-gerontolog si specialistul în transport si accesibilitate.”

Mihaela Zamfir, arhitect, Șef de Lucrări, Dr. în Științe, Facultatea de Arhitectura, Universitatea de Arhitectura și Urbanism „Ion Mincu” si Birou Individual de Arhitectura

“Arhitectura și respectiv designul pot contribui semnificativ la îmbunătățirea vieții persoanelor vârstnice prin crearea de facilități, a unui mediu prietenos, accesibil și optimist pentru acestea. Sunt facilități funcționale care le pot asigura o viață independentă pentru o cât mai lungă perioadă de timp sau le pot ușura activitățile zilnice și sunt aspecte de design care le pot crea o dispoziție afectivă pozitivă.”

Alina Letiția Matei, asistent social, analize și studii în domeniul persoanelor vârstnice

Necesitatea creării unei arhitecturi noi pentru persoanele vârstnice a fost punctată cu precădere de specialiștii în domeniul medicinii, enunțând motivul neadaptării spațiilor și clădirilor existente. Însă una dintre dotările necesare unei bune funcționări a unui astfel de centru sunt spațiile comune de socializare în interiorul și mai ales în exteriorul clădirii, această funcțiune fiind evidențiată în mai toate interviurile, indiferent de specialitatea persoanei chestionate.

“Centrele dedicate persoanelor vârstnice în România duc lipsa de dotări și funcțiuni absolut necesare, sediile sunt clădiri vechi, care în multe cazuri nici nu permit modificarea spațiilor pentru a se respecta standardele minime de funcționare. Lifturi, rampe, grupuri sanitare adaptate, mobilier individualizat, număr mai mic de beneficiari în camere, spatii de socializare în interior dar si în aer liber, sunt câteva dintre necesități. La acestea se adaugă dotările cu aparatură medicală. ”

Alina Letiția Matei, asistent social, analize și studii în domeniul persoanelor vârstnice

“Cred că este importantă prevederea unor spații acoperite și deschise care să găzduiască activități în exteriorul clădirii. ”

Vlad Thiery, arhitect.

“Este necesară o zona de zi, zona de luat masa cu bucătărie deschisă, spații pentru activități, o sală multifuncțională în care se pot petrece diverse evenimente. Trebuie de asemenea să existe și un modul funcțional dedicat personalului medical care sa includă un spațiu de relaxare care sa fie folosit după situații stresante. Insist pe facilitarea accesului în exterior al rezidenților si pe importanța desfășurării activităților în aer liber. În cazul vârstnicului cu dementa chiar se vorbește despre grădini terapeutice. De asemenea aș recomanda existența unor spații dedicate contactelor intergeneraționale.”

Mihaela Zamfir, arhitect, Șef de Lucrări, Dr. în Științe, Facultatea de Arhitectura, Universitatea de Arhitectura și Urbanism „Ion Mincu” si Birou Individual de Arhitectura

În ceea ce privește implementarea unor politici de locuire intergenerațională și/sau de facilitare a interacțiunilor și a activităților între membrii diferitelor generații, răspunsurile specialiștilor tind să încurajeze o astfel de abordare, găsind-o benefică pentru ambele categorii de vârstă.

“O politică de locuire intergenerațională ar fi interesantă, inovatoare și cu siguranță benefică pentru vârstnicii, care se simt de cele mai multe ori izolați, marginalizați în raport cu generațiile mai tinere. Cred ca beneficiul ar fi de ambele părți. Tinerii ar învăța toleranța, tactul și răbdarea, iar vârstnicii s-ar simți acceptați, înțeleși, integrați.”

Alina Letiția Matei, asistent social, analize și studii în domeniul persoanelor vârstnice

“[…]intergeneraționalitatea reprezintă un factor de sustenabilitate pentru societatea contemporană. […] O infuzie de prospețime pe care o pot da copiii vârstnicilor este de necontestat la fel cum poveștile bunicilor sunt de neînlocuit pentru nepoței. Până nu demult, relațiile intergeneraționale se desfășurau în mod firesc – și România raportat la situația europeana încă este într-o situație mai bună – acum se vorbește de politici intergeneraționale. […] Cu siguranță segregarea pe criterii de vârsta nu este favorabila și în acest sens o armonizare la nivel de politici este binevenită într-un centru de vârstnici.”

Mihaela Zamfir, arhitect, Șef de Lucrări, Dr. în Științe, Facultatea de Arhitectura, Universitatea de Arhitectura și Urbanism „Ion Mincu” si Birou Individual de Arhitectura

V.II Chestionar pentru nespecialiști, persoane vârstnice, privind Influența Comunității asupra Calității Vieții Persoanelor Vârstnice

Consultarea grupului țintă a fost prioritară pentru definirea oportunității unui astfel de program. Întrucât situl ales pentru realizarea proiectului de diplomă se află în municipiul Suceava, pentru a avea o imagine cât mai fidelă a necesității actuale de realizarea a unui centru pentru vârstnici, analiza socială a fost realizată pe un grup de 27 de persoane din județul Suceava, cu vârste cuprinse între 44 și 90 de ani.

Pentru a diversifica studiul, s-a urmărit păstrarea unui procent similar în rândul bărbaților (~40%) și femeilor (~60%), precum și în ceea ce privește mediul de proveniență al acestora: urban ~75% și respectiv rural ~25%.

Rezultatele studiului au arătat că majoritatea persoanelor chestionate locuiesc singure sau cu cel mult încă o persoană, de regula soț sau soție, doar ~25% dintre subiecți locuind cu mai multe persoane în același domiciliu. Acest procentaj demonstrează faptul că modelul de locuire tradițional, al mai multor generații sub același acoperiș începe să se piardă. Procentul este însă destul de mare comparativ cu cel al altor orașe din țară, în județul Suceava, tradițiile bucovinene fiind încă respectate iar structura familiei este adânc înrădăcinată. Procentul de ~75% de persoane care locuiesc singure sau cu partenerul de viață se datorează în mare parte nivelului economic al județului care a influențat o migrație în masă a populației tinere, fie spre zone mai dezvoltate ale țării, fie peste hotare.

În ceea ce privește ajutorul fizic pe care persoanele chestionate îl primesc din partea comunității, s-a înregistrat un procent îmbucurător, în care ~70% dintre subiecți au afirmat că primesc ajutor din partea vecinilor și prietenilor. O situație diferită se poate observa în modul în care vârstnicii primesc suport emoțional din partea familiei. Deși ~60% dintre persoane sunt mulțumite de suportul familiar pe care îl au, la polul opus, aproximativ 22% nu pot conta deloc pe ajutorul din partea rudelor. Acest procent îl justifică pe cel de ~80% al persoanelor care au recunoscut necesitatea de companie din partea altor persoane, în general simțindu-se singure sau marginalizate.

Aproximativ 60% dintre vârstnicii chestionați recunosc necesitatea adaptării locuinței proprii noilor nevoi specifice apărute odată cu înaintarea în vârstă, iar un procent de ~70% observă lipsa spațiilor și a adaptărilor necesare facilitării interacțiunii în comunitate.

“Aș vrea să iau parte [la activități în cadrul comunității], dar nu pot pentru că am un handicap locomotor, ce mă aduce în imposibilitatea să ies din casă decât foarte rar. ”

Anonim, femeie, 80 de ani

În ceea ce privește interacțiunea cu persoane din generații diferite, procentajele sunt împărțite egal între cei care interacționează des cu generațiile mai tinere, cei care au contacte doar ocazionale și cei care nu interacționează deloc cu alte persoane. În ciuda acestei diversități, 100% dintre persoanele interveviate au recunoscut beneficiile pe care le pot avea în urma unor activități intergeneraționale.

“Stau singură, copiii s-au stabilit în străinătate. Îmi este foarte greu singură. Mereu trebuie să apelez la bunăvoința vecinilor sau prietenelor, care sânt și ele bătrâne. Nu comunic cu nimeni, decât telefonic cu prietene de vârsta mea. ”

“Poate că îi voi putea și eu ajuta cumva pe cei tineri. ”

Anonim, femeie, 78 de ani

“M-as simti în siguranță.”

Anonim, bărbat, 81 de ani

“M-as simți mai utilă și mai capabilă să desfășor anumite activități.”

Anonim, femeie, 80 de ani

“Să folosesc sfaturile și experiența persoanelor mai în vârstă, dar și optimismul, pofta de viață, ideile generației mai tinere.”

Anonim, femeie, 52 de ani

În final, ultima întrebare a chestionarului, a demonstrat că, un procent neașteptat de ~48% dintre subiecți, iau în considerare mutarea într-o instituție dedicată vârstnicilor. Surprinzător este faptul că răspunsul la această întrebare a dus la împărțirea acestora în trei categorii de vârstă: în prima categorie se încadrează persoanele cu vârste cuprinse între 44 și 60 de ani, a doua categorie 61 – 70 de ani și categoria a treia, cea a persoanelor cu vârste cuprinse între 71 și 90 de ani. S-a observat că procentele cele mai mari de persoane care au răspuns afirmativ acestei întrebări fac parte din prima și ultima categorie de vârstă, categoria de mijloc răspunzând majoritar negativ. Deși concluziile din cazul ultimelor doua categorii de vârsta sunt evidente, persoanele cu vârste cuprinse între 61 și 70 de ani, nu iau în considerare mutarea din locuința proprie, mentalitatea aceasta fiind justificată de o stare de sănătate relativ bună care le permite să aibă grijă de sine și de gospodărie în continuare având compania partenerului de viață, iar persoanele cu vârste cuprinse între 71 și 90 de ani, care simt efectele deficiențelor fizice și senzoriale apărute odată cu vârsta și nevoia de companie din partea altor persoane, doresc mutarea într-o instituție dedicată vârstnicilor.

“Pentru a nu mai fi o povară pentru copii, care au serviciu și multe obligații, cât și pentru a fi într-un mediu potrivit cu vârsta mea, unde să pot socializa cu persoane de vârsta mea și să desfășor activități comune cu acestea.”

Anonim, femeie, 80 de ani

“Pentru a putea avea o viață normală. Poate chiar o atmosferă de familie. Aș vrea să socializez, să comunic mai mult.”

Anonim, femeie, 78 de ani

“Mă simt exclus din viața de familie, copiii mei sânt stabiliți în alte orașe și vin rar. Prietenii nu mai vorbesc cu mine pentru că aud foarte greu.

[Aș lua în considerare mutarea] pentru a mă simți în siguranță, cât și pentru a fi într-un mediu potrivit cu vârsta mea, unde să pot socializa cu persoane de vârsta mea și să desfășor activități comune cu acestea. ”

Anonim, bărbat, 81 de ani

Rezultatul neașteptat al acestui studiu a fost realizarea faptului că, aproximativ 65% dintre persoanele încadrate în prima categorie de vârstă (44-60 de ani) iau în considerare, în viitor, mutarea într-un centru dedicat asistenței persoanelor vârstnice. Motivele date de acestea sunt în general legate de dorința de a nu rămâne o povară pentru copii și/sau rude, cu atât mai mult cu cât aceștia nu mai locuiesc în aceeași locuință și poate chiar nici în același oraș, fapt ce ar limita posibilitățile de ajutor. Acest rezultat statistic vine să confirme schimbările actuale atât ale structurii sociale cât și pe cele de mentalitate. Având în vedere că cei ce ar putea îngriji aceste persoane sunt, de cele mai multe ori, copii lor, care acum au vârste cuprinde între 20-30 de ani, și cunoscând situația actuală a migrației populației tinere, se justifică această schimbare de mentalitate a vârstei mijlocii. Conștientizarea faptului că îndepărtarea de casă a copiilor ar putea fi permanentă, duce la luarea în considerare, pe viitor, a mutării într-o instituție special creată pentru a suplini lipsurile cauzate de înaintarea în vârstă.

“Nu doresc să bulversez viața și activitatea băiatului meu sau a altor rude.”

Anonim, femeie, 52 de ani

“Aș lua în calcul mutarea doar în momentul când voi depinde de o altă persoană și nu aș dori să deranjez viața acelei persoane.”

Anonim, bărbat, 57 de ani

“Pentru a putea interacționa cu persoane de vârsta mea, pentru asistență medical permanent și pentru nu a fi o povară pentru rudele mele.”

Anonim, femeie, 55 de ani

“Sunt o persoană singură, fără copii, cu puține rude apropiate. Aș lua în considerare mutarea pentru o asistență sanitară asigurată și pentru condiții de habitat mai bune (în prezent locuiesc la casă fără apă curentă, canalizare, gaze).”

Anonim, femeie, 52 de ani

Concluzii

fdfd

Top of Form

Bottom of Form