Imbatranire, Efectul Imbatranirii

INTRODUCERE

Evoluția demografică actuală a adus în prim plan fenomenul îmbătrînirii demografice ,delimitat ,cum se știe ,de creșterea numărului persoanelor vîrstnice în structura generală a populației ,fenomen mai accentuat în țările dezvoltate și caracteristic și țării noastre .

Persoanele vîrstnice sînt acele care se află în cea de-a treia sau a patra perioadă a existenței ,perioadă în care pierderile și declinul pe plan fiziologic ,psihologic , economic și social sînt cele mai grave , aceste pierderi nefiind totdeauna datorate unei evoluții biologice , fiind implicați concomitent factorii sociali ,economici și culturali .

Se apreciează că denumirea de persoanei vîrstei a treia este mai propie decît acea de persoanele în vîrst, sau bătrîni .Termenul evocă o dezvoltare și o evoluție continuă în decursul ultimelor etape ale vieții , mai mult decît o perioadă fixă sau statică .Prin îmbătrînirea individului este desemnat procesul fiziologic care începe din momentul concepției și care antrenează modificări caracteristice speciei de-a lungul vieții .

În cursul ultimilor ani ai vieții ,aceste modificări determină o scădere a adaptabilității individului la mediul înconjurător . Îmbătrînirea individului sugerează stadii ireversibile , care nu pot fi înțelese decît dacă sînt cunoscute procesele biologice și psihologice asociate creșterii , maturității și eventualului declin al organismului uman ,în contextul mediului fizic , psihologic și social .

Îmbătrânirea trebuie înțeleasă ca un proces complex de bătrânețe, perioadă distinctă a ciclului ontogenetic. Natura îmbătrânirii și durata vieții omului este determinată de factori endogeni și genetici, cu o pondere de 65—70% și de factori exogeni 30—35%.Există gerontologi care consideră că îmbătrînirea depinde de repararea ADN, care este purtător al mesajului genetic .Pe măsura transmiterii de la o generație la alta a acestui mesaj , calitatea lui se deteriorează .Organismul posedă un sistem de autoapărare ,care corectează mesajul genetic iar de calitatea acestuia depinde longevitatea și ritmul îmbătrînirii .

Încă din timpuri străvechi , problema îmbătrînirii a fost și va rămîne o preocupare deosebită a oamenilor față de propria lor soartă dar și de soarta persoanelor apropiate ,în prezent a devenit o problemă de mare importanțăpsihologică , socială, sanitară, economică și cultural.

Caracteristic procesului de îmbătrînire sunt perturbările și deviațiile funcționale dar și numeroase alterări structurale. Din punct de vedere medical, îmbătrînirea este descrisă prin creșterea frecvenței indispozițiilor și îmbolnăvirilor, prin creșterea gravității acestora, prin asocierea mai multor boli, prin îngreunarea însănătoșirii și prin frecventele complicații și cronicizări.

În practica geriatrică modificări psihice ca apatia , depresia ,teama de spitalizare chiar confuzia , sînt fenomene obișnuite ,semnificația lor ține de un substrat psihiatric , alteori pot să însoțească sau să marcheze stări acute somatice.

În lucrarea ÎMBĂTRÎNIRE, EFECTUL ÎMBĂTRÎNIRII ASUPRA

INDIVIDULUI LA VÎRSTA a-III-a, sînt prezentate concluziile de ordin teoretic , metodologic și practic , privind locul și rolul pe care diverși factori ai îmbătrînirii îl ocupă în procesul îmbătrînirii Cercetările din această lucrare au un caracter intensiv ,urmărind astfel să mă acomodez locurilor de muncă în care imi voi desfășura activitatea de aceea am ținut să includ în paginile acestei lucrări cîteva opinii pornind de la observațiile , experiența și gîndirea prilejuite de practica dobîndită în geriatrie .

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE DESPRE PROCESUL DE ÎMBĂTRÎNIRE

Pornind de la premisa că fiecare om este un artizan activ al propiei existențe, trebuie menționat faptul că el își creează în mare măsură propiile condiții de viață întrucât imaginea pe care și-o formează omul ,prin conștiință intellectuală ,baze psihologice ,chipurile , certe inevitabile ,are ca efect substituirea ideii de responsabilitate printr-o atitudine de înclinare și supunere pasivă în fața unor situații percepute ca firești naturale .Or ,cum spune Richard Lewton , nici ura nici agresivitatea ,nici dragostea nu sunt inevitabile genetică nu poate fi responsabilă de ele ( Golu , 2008 ,p.120).

Îmbatrânirea populatiei reprezinta o problema sociala, întrucât afecteaza un mare numar de persoane, interesând nu numai populatia respectiva, ci si factorii decizionali si societatea în general, care suporta consecintele importante.Fenomenul reclama actiuni sociale concrete si conjugate care sa influenteze o evolutie în sensul autonomiei si bunastarii vietii vârstnicilor, al îmbatrânirii sanatoase, al asigurarii unei vieti de calitate, cu costuri sociale cât mai scazute.

Persoanele vîrstnice sunt cele care se află în cea de a treia sau patra perioadă a existenței, perioadă în care pierderile și declinul pe plan fiziologic, psihologic, economic și social sunt cele mai grave, aceste pierderi nefiind totdeauna datorate unei evoluții biologice, fiind implicați concomitent factorii sociali, economici și culturali.Se apreciază că denumirea de „persoanele vîrstei a treia,, este mai proprie decât aceea de persoanele în vârsta sau bătrîni (O.M.S.).

În literatura de specialitate, diferiți autori au încercat să definească bătrînețea și să-i stabilească limitele.Astfel s-au elaborate mai multe definiții,mai mult sau mai puțin contestate :

Noțiunea de vîrstă înaintată se utilizează pentru perioada din viața omului

care urmează după maturitate și ține pînă la sfîrșitul existenței sale.Acaestă perioadă mai este numită și vîrsta a-III-a ,perioada de involuție ,perioada de bătrînețe , sau senescența .

Dictionarul Lacrousse de psihiatrie definește bătrînețea ca fiind ultima

perioadă a vieții corespunzînd rezultatului normal al senescenței.Termenul se opune celui de senilitate care ar fi aspectul patologic,dar în același timp precizeaza ca baranetea extrema nu se distinge prin nimic de senilitate.

Tot dicționarul Lacrousse definește îmbătrînirea ca fiind ansamblul de transformări ce afectează ultima perioada a vieții și care constituie un process de decline,semnele îmbătrînirii fiind:slăbirea țesuturilor,atrofie musculară cu scăderea funcțiilor și performanțelor,toate acestea concurînd la limitarea progresivă a capacitații de adaptare. In acest sens,precizează dicționarul,îmbătrînirea ofera in mod vadit imaginea inverse a dezvoltarii și a putut descrisă ca o inovație.

Termenul evocă o dezvoltare și o evoluție continuă în decursul ultimelor etape ale vieții, mai mult decât o perioadă fixă sau statică. Expresia de „persoane ale vîrstei a treia descrie cel mai bine acest sector al populației care a depășit mijlocu motive practice, în studiile demografice, în studiile și relatările politico-sociale referitoare la vîrsta a treia, s-a preferat o definiție statică (Constantin Bogdan ,2008,p.11).

Îmbătrânirea individului și a populației nu sunt unul și același lucru, în mod curent, se admite că prin „îmbătrînirea individului ,, este desemnat procesul fiziologic care începe din momentul concepției și care antrenează modificări caracteristice speciei de-a lungul întregii vieți. In cursul ultimilor ani ai vieții, aceste modificări determină o scădere a adaptabilității individului la mediul înconjurător.

Diferitele funcțiuni nu declină în mod egal la același nivel și o aceeași funcție poate îmbătrîni cu viteze inegale la subiecți diferiți. îmbătrinirea individului sugerează stadii ireversibile, care nu pot fi înțelese decît dacă sînt cunoscute procesele biologice, sociologice și psihologice asociate creșterii, maturității și eventualului declin al organismului uman, în contextul mediului fizic, psihologic și social.

Îmbătrânirea unei populații este un fenomen mai complex, a cărui definiție mai larg acceptată se referă la creșterea proporției persoanelor vîrstnice într-o populație dată. Spre deosebire de îmbătrmire (proces dinamic indiferent de vârsta cronologică) senescența corespunde de fapt ultimei perioade a vieții.Pe de altă parte, astăzi este stabilit faptul că senescența nu este a boală, fiind vorba de două procese diferite, care, de regulă, dar nu obligatoriu, se asociază (Constantin Bogdan ,2008,p.11).

Îmbătrînirea este un proces de diferențiere în interiorul unui organism, ca și de la un individ la altul. Diversele schimbări fiziologice par să fie în raport direct cu îmbătrînirea, dar, multe persoane vîrstnice conservă capacitățile lor funcționale în pofida unei degenerescente organice aparente.

Definiția fenomenului îmbătrînirii demografice, așa cum apare într-un raport al comisiei de experți ai O.M.S. din 1974, precizează: prin îmbătrînire demografică se înțelege creșterea proporției persoanelor în vîrsta în sînul populației. Această creștere este aproape aceeași, indiferent dacă se consideră ca prag al bătrîneții vîrsta de 60 sau de 65 ani. Dacă celelalte grupe de vîrsta cresc și ele rapid, sporirea numărului persoanelor din acest grup de vîrsta se poate face fără să se însoțească de -o îmbătrînire generală a populației.

Din punct de vedere demografic, în ultimele două decenii, în toate regiunile și în cea mai mare parte a țărilor lumii, s-a remarcat o creștere absolută și relativă a numărului persoanelor în vîrsta, tendință care s-a accentuat în statele mai avansate economic.

O altă consecință demografică va fi sporirea proporției populației feminine, pregnantă la populația vîrstnică, cu deosebire în țările industrializate și avînd drept cauză principală supramortalitatea masculină. Durata medie a vieții arată deja astăzi, în unele țări dezvoltate, diferențe de aproape 10 ani între cele două sexe, în favoarea femeilor. Fenomenului i s-a spus feminizarea populației (Constantin Bogdan ,2008,p.12).

În vederea unei mai bune studieri a evoluției demografice spre îmbătrânire au fost introduși noi indicatori statistici:

proporția persoanelor în vârsta și populația totală și raportul dintre

numărul persoanelor în vârstă și efectivul populației de vîrsta activă (acest raport exprimă sarcina inactivilor care grevează asupra activilor);

raportul dintre numărul persoanelor în vîrsta și numărul tinerilor (indicele

nivelului de reânnoire);

proporția persoanelor cronologic foarte vîrstnice în sînul populației

vîrstnice (de exemplu proporții de peste 80 % sau 95 % în grupa celor de peste 60 de ani);

raportul de masculinitate (sex-rațio, raportul efectivului masculin față de

efectivul de aceeași vîrstă);

speranța de viață (la diverse vîrste și probabilitatea de supraviețuire a unei

anumite vîrste față de o altă vîrsta.

Cercetări medicale și psiho-sociologice au stabilit în cadrul larg al ansamblului populației vîrstnice, grupele și efectivele susceptibile să fie supuse unor riscuri speciale, particulare, pe planul sănătății sau pe planul situației economice sau sociale,, cunoscând că, în general, populația vîrstnică este expusă la risc.

Aceste grupe cuprind, în ordine: persoanele foarte in vîrsta (cele de 80, 90 de ani sau mai mult), persoanele în vîrsta trăind singure, femeile în vîrsta (în particular celibatarele și văduvele), persoanele în vîrsta trăind în instituții colective, persoane în vîrsta fără copii, persoanele în vîrsta suferind de afecțiuni sau handicapuri grave, cupluri în vîrsta (din care unul din membrii este grav bolnav).

Consecințelor demografice li se asociază consecințe socio-familiale. Astfel, o proporție prea ridicată de persoane în vîrsta în raport cu populația activă constituie o grea sarcină economică. în plan social, induce importante mutații: creșterea numărului familiilor cu copii puțini sau fără copii, face să crească proporția bătrînilor fără copii, ceea ce, pe lîngă problemele de ordin afectiv, implică sarcini sporite pentru colectivitate, care se încarcă cu obligațiile care reveneau familiei.

Un alt aspect ai vieții, aceste modificări determină o scădere a adaptabilității individului la mediul înconjurător.

Diferitele funcțiuni nu declină în mod egal la același nivel și o aceeași funcție poate îmbătrîni cu viteze inegale la subiecți diferiți. îmbătrinirea individului sugerează stadii ireversibile, care nu pot fi înțelese decît dacă sînt cunoscute procesele biologice, sociologice și psihologice asociate creșterii, maturității și eventualului declin al organismului uman, în contextul mediului fizic, psihologic și social.

Îmbătrânirea unei populații este un fenomen mai complex, a cărui definiție mai larg acceptată se referă la creșterea proporției persoanelor vîrstnice într-o populație dată. Spre deosebire de îmbătrmire (proces dinamic indiferent de vârsta cronologică) senescența corespunde de fapt ultimei perioade a vieții.Pe de altă parte, astăzi este stabilit faptul că senescența nu este a boală, fiind vorba de două procese diferite, care, de regulă, dar nu obligatoriu, se asociază (Constantin Bogdan ,2008,p.11).

Îmbătrînirea este un proces de diferențiere în interiorul unui organism, ca și de la un individ la altul. Diversele schimbări fiziologice par să fie în raport direct cu îmbătrînirea, dar, multe persoane vîrstnice conservă capacitățile lor funcționale în pofida unei degenerescente organice aparente.

Definiția fenomenului îmbătrînirii demografice, așa cum apare într-un raport al comisiei de experți ai O.M.S. din 1974, precizează: prin îmbătrînire demografică se înțelege creșterea proporției persoanelor în vîrsta în sînul populației. Această creștere este aproape aceeași, indiferent dacă se consideră ca prag al bătrîneții vîrsta de 60 sau de 65 ani. Dacă celelalte grupe de vîrsta cresc și ele rapid, sporirea numărului persoanelor din acest grup de vîrsta se poate face fără să se însoțească de -o îmbătrînire generală a populației.

Din punct de vedere demografic, în ultimele două decenii, în toate regiunile și în cea mai mare parte a țărilor lumii, s-a remarcat o creștere absolută și relativă a numărului persoanelor în vîrsta, tendință care s-a accentuat în statele mai avansate economic.

O altă consecință demografică va fi sporirea proporției populației feminine, pregnantă la populația vîrstnică, cu deosebire în țările industrializate și avînd drept cauză principală supramortalitatea masculină. Durata medie a vieții arată deja astăzi, în unele țări dezvoltate, diferențe de aproape 10 ani între cele două sexe, în favoarea femeilor. Fenomenului i s-a spus feminizarea populației (Constantin Bogdan ,2008,p.12).

În vederea unei mai bune studieri a evoluției demografice spre îmbătrânire au fost introduși noi indicatori statistici:

proporția persoanelor în vârsta și populația totală și raportul dintre

numărul persoanelor în vârstă și efectivul populației de vîrsta activă (acest raport exprimă sarcina inactivilor care grevează asupra activilor);

raportul dintre numărul persoanelor în vîrsta și numărul tinerilor (indicele

nivelului de reânnoire);

proporția persoanelor cronologic foarte vîrstnice în sînul populației

vîrstnice (de exemplu proporții de peste 80 % sau 95 % în grupa celor de peste 60 de ani);

raportul de masculinitate (sex-rațio, raportul efectivului masculin față de

efectivul de aceeași vîrstă);

speranța de viață (la diverse vîrste și probabilitatea de supraviețuire a unei

anumite vîrste față de o altă vîrsta.

Cercetări medicale și psiho-sociologice au stabilit în cadrul larg al ansamblului populației vîrstnice, grupele și efectivele susceptibile să fie supuse unor riscuri speciale, particulare, pe planul sănătății sau pe planul situației economice sau sociale,, cunoscând că, în general, populația vîrstnică este expusă la risc.

Aceste grupe cuprind, în ordine: persoanele foarte in vîrsta (cele de 80, 90 de ani sau mai mult), persoanele în vîrsta trăind singure, femeile în vîrsta (în particular celibatarele și văduvele), persoanele în vîrsta trăind în instituții colective, persoane în vîrsta fără copii, persoanele în vîrsta suferind de afecțiuni sau handicapuri grave, cupluri în vîrsta (din care unul din membrii este grav bolnav).

Consecințelor demografice li se asociază consecințe socio-familiale. Astfel, o proporție prea ridicată de persoane în vîrsta în raport cu populația activă constituie o grea sarcină economică. în plan social, induce importante mutații: creșterea numărului familiilor cu copii puțini sau fără copii, face să crească proporția bătrînilor fără copii, ceea ce, pe lîngă problemele de ordin afectiv, implică sarcini sporite pentru colectivitate, care se încarcă cu obligațiile care reveneau familiei.

Un alt aspect al creșterii longevității este creșterea asemenea, a volumului și diversității prestațiilor sociale, aspect social care se convertește, în ultimă instanță, în aspect economic. (Constantin Bogdan ,2008,p.13).

Implicațiile medicale ale fenomenului de îmbătrînire demografică sînt din ce în ce mai bine studiate, în raport cu dimensiunea lor în creștere.Creșterea numărului vîrstnicilor s-a însoțit de mutații în structura morbidității, în sensul predominanței bolilor cronice și, consecutiv, a creșterii necesarului de prestații medicale.

Ca urmare, medicul este confruntat din ce în ce mai mult în toate specialitățile, cu un număr crescînd de pacienți în vîrstă; cunoașterea particularităților biologice, psihologice și chiar sociale, pe de o parte, pe de alta a patologiei, reactivității și nevoilor specifice de asistență și îngrijiri, se impune astăzi fiecărui medic, indiferent de specialitate.

Se apreciază că dincolo de 65 de ani (vîrsta considerată astăzi ca începutul vîrstei a treia), individul are aproape 50% șanse să nu mai fie sănătos, să aibă nevoie de îngrijire medicală sau chiar spitalicească ( Botez M ,1991 ,pg.23.).

Studii efectuate cu deosebire în ultimii ani, oferă o imagine sugestivă pentru dimensiunea aspectelor medicale ale fenomenului de îmbătrînire demografică. Astfel, se apreciază că 42 % din persoanele de peste 65 de ani sînt bolnave, 4% fiind internate permanent. Alte date susțin că 49 % din vîrstnici sînt valizi, 34% deficienți, 11% bolnavi.

S-a stabilit, pe de altă parte, că 55% din cancere se dezvoltă Ia persoane vîrstnice.

Este, de asemenea, cunoscută polipatologia caracteristică vîrstnicului, adică prezența concomitentă a mai multor boli la același individ, media la vîrstnicul bolnav se apreciază ca fiind de 4-5 boli. De aici, o solicitare crescută de prestații medicale și îngrijiri, în aproape toate specialitățile medicale, ceea ce a determinat, în domeniul asistenței medicale, apariția unor probleme particulare țintind organizarea și acordarea asistenței vîrstnicilor, îngrijirile, formarea cadrelor.

De aceea, astăzi se vorbește din ce în ce mai mult de o medicină a vîrstelor, în care medicina vîrstei a treia, volens-nolens capătă o pondere crescândă.Asistăm, după cum afirma cineva cu multă dreptate, la o geriatri-zare a medicinei.

Ca urmare, medicul, indiferent de specialitate, spre a face față acestei realități, trebuie să-și asigure o pregătire corespunzătoare în domeniile gerontologiei și geriatriei, atît cît îi va fi necesar să rezolve problematica cu care se confruntă în practica asistenței (Constantin Bogdan ,2008,p.14).În mod deosebit, consilierului sau medicului de familie îi va reveni în viitor o misiune importantă privind asistența vîrstnicului.

De aceea, se impune formarea consilierilor (și dorim ca această lucrare să fie un ajutor în acest sens) într-o viziune sintetică, pluridisciplinară și în ideea de a se putea da răspunsuri la situații medico-sociale frecvent întîlnite la persoanele vîrstnice. Medicul de familie sau consilierul vor avea un rol predominant în coerența și continuitatea îngrijirilor acordate persoanelor vîrstnice. Trebuie insistant asupra instituirii de îngrijiri mai larg cuprinzătoare, care include și asistența în sens terapeutic-curativ și care este o particularitate a practicii geriatrice.

De altfel, în cazul pacientului vîrstnic, pe primul plan se află adesea ceea ce s-a numit medecine de soins sau cu alte cuvinte, medicinei ca artă a vindecării, medicul practician trebuie să-i alăture medicina ca artă a îngrijirilor, ambele în aceeași măsură de complexe.De aceea, o formație adaptată a medicului practician sau a consilierului la această misiune, pe care învățămîntul nu o îndeplinește în prezent în mod satisfăcător, se impune cu deplină justificare.

În aceeași idee, puțin o parte a prezentei lucrări a fost concepută din perspectiva consilierului din teren și în mai mică măsură a geriatrului din spital (acesta din urmă, obiectiv al tratatelor de geriatrie), fiindcă este sigur că nici astăzi și cu atît mai mult în viitor, vîrstnicii nu vor fi îngrijiți în instituții decît în mică măsură ci, mai ales, la domiciliu, In familie.

Alături de formațiunea biomedicală se impune ca o necesitate apropierea unei largi viziuni psiho-sociale. De altfel, s-a observat că în general resursele soluțiilor pentru rezolvarea problemelor îmbătrînirii trebuie să fie mai bine valorificate în direcția socialului și moralului, a familiei ( Gherguț ,2004,pg.20).

De aceea, unele noțiuni de gerontologie-geriatrie ca și de psihologie și sociologie geriatrică, trebuie cunoscute mai larg, deoarece ele se constituie în instrumente de lucru.

Gerontologia, ca termen, a fost introdusă în 1903 de Mecinicov și se definește ca știința proceselor de îmbătrînire (geron-bătrîn). Geriatria, termen creat de Nascher în 1909, este o ramură a medicinii, care cercetează aspectele patologice ale îmbătrînirii. A fost definită ca o disciplină de graniță, o disciplină integrativă, sintetică.

Creșterea supraviețuirii persoanelor vîrstnice a impus o periodizare a vîrstei a treia, care, chiar dacă este artificială, se dovedește utilă atît studiului, cît și comunicării intraprofesionale( Constantin Bogdan ,2008,p.15).

Clasificarea cea mai folosită astăzi, distinge următoarele categorii:

între 65 (60)-75 ani – trecerea spre bătrânețe sau perioada de vîrstnic;

între 75-85 (90) de ani – bătrînețea medie sau perioada de bătrîn;

peste 85 (90) de ani – stadiul marii bătrîneți sau perioada de longeviv.

De fapt, modificările specifice procesului de senescența încep încă din perioada de

adult, adică așa cum se consideră de regulă, de la vîrsta de 45 de ani, perioada 45—59 de ani fiind desemnată ca vîrsta de mijloc, middle age, iar cea între 50-60 de ani -presenescență sau presenium.

Îmbătrînirea individuală realizează cîteva „tipuri de îmbătrînire,,, în care se încadrează toți indivizii, tipuri care trebuie cunoscute în raport și cu implicațiile lor medicale astfel, „îmbătrînirea fiziologică,, armonioasă, în care așa-zisa vîrsta cronologică se identifică cu vîrsta biologică, se cheamă ortogerie sau eugerie. în opoziție cu aceasta, există îmbătrîniri nefiziologice, ca îmbătrînirea prematură, când vîrsta biologică corespunde unei vîrste calendaristice mai mari decît cea reală și îmbătrînirea accelerată, cînd ritmul de îmbătrînire se accelerează de la un moment dat, așa cum se întîmplă de pildă la unele persoane după pensionare.

În sfîrșit, există o variantă de îmbătrînire în care diversele aparate și sisteme sînt angajate diferit, nesincron (îmbătrînire asincronă), descriindu-se potrivit acestui punct de vedere: îmbătrînirea cu profil cardiovascular, cu profil cerebral, cu profil artropatomezenchimal, cu profil cutanat etc, în care aparatele și funcțiile menționate se înscriu cu modificări de îmbătrînire, dominante în contextul general al aparatelor și sistemelor funcționale ale organismului.

In sfârșit, există și alte clasificări ale tipurilor de îmbătrînire, care au însă mai ales o valoare teoretică.Aspectele psiho-sociale ale îmbătrînirii trebuie și ele mai bine și mai larg cunoscute, aceasta contribuind la o eficacitate mai mare în asistența, pe toate planurile, a vîrstnicului.Mutațiile în raporturile persoanei vîrstnice cu societatea au importante efecte psihologice, ca și asupra stării sale de sănătate ( Elena Stănculescu 2010,pg.55 ).

Prin încetarea activității profesionale (încetare, de cele mai multe ori bruscă, fără o pregătire în perioada preretragerii) are loc o nivelare socială și psihologică, vîrstnicul își pierde sentimentul de utilitate socială, pierde rolul social activ, pierdere ce se constituie într-un stres care acționează ca un veritabil agent patogen, determinînd în multe cazuri așa-zisa patologie de retragere. Demisia din viața activă impusă de societate, firească, dar aplicată fără o pregătire corespunzătoare, este echivalentă pentru unele persoane (în special bărbați) cu o dramă, cu o moarte socială.

La pierderea rolului social productiv se adaugă pierderea presti'giului social cîștigat cu trudă de-a lungul anilor, pierderea de roluri și statuturi în familie, prin urmare alți factori psiho-sociali cu efect stresant și senectogen.

Ca urmare, în cazul vîrstnicului, într-o concepție cuprinzătoare mai aproape de realitate, suferințele acestuia, pentru care el și medicul său curant caută mai ales remedii medicale, trebuie analizate în context social și psiho-social, ceea ce va face ca soluțiile terapeutice să fie mai eficace, incluzînd și elemente de terapie socială.

În multe cazuri suferința cea mai importantă a vîrstnicului trecută adesea cu vederea pentru că e neintegrabilă unui cadru medical, este izolarea. Și această condiție psiho-socială are un efect precipitant senectogen.

Asistăm astăzi la o conduită de izolare a vîrstnicului nedelimitată ca atare, ceea ce face ca în unele cazuri ocrotirea în instituții specializate să fie de fapt o formă deghizată de izolare ( Mihaela Roco,2006. Pg.33).

In timp ce vechile civilizații apreciau și utilizau înțelepciunea bătrînilor, pe care-i venerau, societatea modernă privește cu neîncredere utilitatea lor; ea prețuiește și promovează valorile pozitive, sănătatea, tinerețea, adică de fapt, premisele firești ale evoluției, progresului, dezvoltării, în mediile urbane .industrializate se dezvoltă o cultură a tinereții și adolescenței, în care batrînul își găsește din ce în ce mai greu locul.

Cu alte cuvinte societatea modernă generează bătrînețe, dar tinde să o respingă și o izolează. între abandonurile care proliferează și devotamentul fără limite, care devine mai rar, există soluții mai umane, spunea Catherine Pierre.Combaterea izolării și conservarea demnității vîrstnicului presupune schimbarea unei mentalități care proliferează, crearea unei opinii favorabile față de problemele vîrstnicului, în fond problemele de mîine ale fiecăruia dintre noi.

Și una din căile de atingere a acestui deziderat, cea mai importantă, cea mai firesc umană, necostisitoare, fără efecte secundare este educația, înțeleasă în sens larg, formativ, care să includă noțiunile importante de cunoaștere a procesului de îmbătrînire normală, schimbările firești, într-o interpretare corectă (adesea aspecte de îmbătrînire normală sînt judecate prin raportare la celelalte vîrste și decretate cu ușurință și datorită necunoașterii, ca anormale).

Să includă apoi aspectele îmbătrînirii patologice, factorii de risc, soluțiile de prevenire; în sfîrșit, educația etică în spiritul respectului față de vîrstnic, a păstrării legăturilor afective, educație adresată familiei, membrilor ei nevîrstnici. într-o asemenea înțelegere factorul educațional devine un factor de influență, în sensul ameliorării condiției vîrstnicului în societatea modernă, în interesul acestuia, ca și al societății.

Din păcate, importanța acestui factor este subestimată în ciuda avantajelor sale. La aceasta contribuie și o anumită pudoare în abordarea problemelor mai dificile ale bătrineții. Evitînd abordarea lor, atît înțelegerea, cît și găsirea soluțiilor de rezolvare vor fi insuficiente (Huditeanu, A., 2001, p. 112 ).

În acest scop se impun eforturi pentru difuzarea și însușirea unei concepții științifice, realiste despre îmbătrînire, ca o etapă firească, obligatorie a existenței umane, căreia trebuie să i se asigure o desfășurare demnă, plină de respect, ferită de griji și de boli, spre a fi bine suportată și chiar valorificată în folosul familiei, al societății.

Este ceea ce s-a delimitat prin conceptul de pregătire pentru îmbătrînire (Lehr), o ramură a disciplinelor educaționale, care apelează la un număr mare de discipline: gerontologie, geriatrie, psihologie, educație sanitară, sociologie, antropologie, etică etc. încă în antichitate, mari gînditori au afirmat că îmbătrînirea se pregătește din tinerețe. Intrarea în această etapă a vieții cu o pregătire corespunzătoare va fi benefică și pentru individ și pentru societate, iar lipsa de pregătire, este lesne de dedus, va avea efecte inverse.

Dar nu numai educația în general a populației trebuie să includă elemente progeriatrice, ci și educația și formarea celor chemați prin specificul profesiei lor să îngrijească, să asiste pe bătrîni, atunci cînd aceștia se află în situații dificile, așa cum sînt îmbolnăvirile, .adică educația și formarea cadrelor medico-sanitare care, paradoxal, au multe goluri în acest domeniu. Pentru că în practică, batrînul bolnav respins de societate, respins de propria familie, caută adesea un ultim sprijin (și moral) la oamenii în alb și destul de des, nu-1 găsește.

S-a remarcat că în multe cazuri medicul și cadrul mediu îl evită pe pacientul vîrstnic, ceea ce pentru acesta constituie încă un stres), explicațiile date acestui aspect fiind numeroase și probabil că toate adevărate. Se afirma că medicul identifică boala la vîrstnic cu un eventual eșec'profesional și el are nevoie de succese.

Pe de altă parte, cadrul medical în general, se întrevede în bătrîn pe el însuși în devenire și instinctiv fuge de această imagine (ocolind-o însă, nu o și evită); în realitate, poziția aceasta denotă o lipsă a pregătirii pentru îmbătrînire (Constantin Bogdan ,2008,p.16).

O altă explicație generală a conduitei de evitare a bătrînului este psihologia care se extinde în zilele noastre, a trăirii intense a prezentului, care oferă certitudine, comparativ cu viitorul (îmbătrînirea), care conține mult imprevizibil.Am insistat mai mult asupra laturilor psiho-sociale ale bătrîneții în ideea unui impact mai înțelegător al medicului cu universul complex nu numai biomedical, ci și psiho-social al vîrstnicului.Revenind la aspectele medicale, se impun unele sublinieri care vor permite o abordare mai potrivită a vîrstnicului suferind.Impactul unor modificări fiziologice de vîrstă asupra organismului vârstnic influențează tabloul clinic al unor îmbolnăviri, creînd alte raporturi ale medicului cu subiectul bolnav în cadrul demersului diagnostic.

Astfel, facultățile de percepție tind să diminueze cu înaintarea în vîrstă; auzul și vederea în primul rînd, dar și gustul și mirosul și senzația de sete sînt afectate. Cu deosebire, această din urmă deficiență poate expune la stări grave de deshidratare, în cazul unui bătrîn expus la o temperatură ambiantă ridicată sau în cursul unei stări febrile.

Senzațiile dureroase și termice sînt și ele antrenate, fiind slab percepute la bătrîn. în practica geriatrică se poate constata frecvent la persoanele vîrstnice instalarea și evoluția unui infarct de miocard, a unui ulcer perforat sau chiar a unei fracturi, fără dureri sau cu dureri discrete, atipice, în discordanță cu gravitatea accidentelor amintite.Reglarea termică insuficientă expune pe bătrîn riscurilor unei hipo-termii accidentale sau, din contra, la o arsură.

Toate aceste alterări restrîng capacitatea de adaptare a organismului vîrstnic la schimbările mediului, capacitate care este afectată și de îmbolnăviri. Patologia subiectului vîrstnic se distinge de cea a adultului prin următoarele caractere:

polipatologia sau polidiagnosticul ;

tablouri clinice atipice cu simptomatologie neconformă;

frecvența ridicată a complicațiilor ;

diagnostic diferențial utilizînd alte criterii;

convalescență prelungită, disreactivitate farmacologică.

În tratatele medicale clasice, cea mai mare parte a bolilor sînt descrise urmînd schema obișnuită observată la bolnavul tânăr sau de vîrstă medie. La cel în vîrstă boala ia adesea un curs clinic-evolutiv atipic: simptomele clasice lipsesc frecvent, reacțiile organismului pot fi diferite. Am văzut cum alterarea precepției durerii poate modifica tabloul clinic al unor îmbolnăviri în care durerea este un semn prețios pentru diagnostic.

Alte simptome pot lipsi din alte rațiuni, specifice vîrstnicului:

restrîngerea activității fizice poate masca un angor;

claudicație intermitentă, o dispnee.

Pe de altă parte, bătrînul depresiv, ..dintr-o perspectivă fatalistă omite să menționeze un simptom sau altul, căruia nu-i acordă importanța și semnificația cuvenite, scuzîndu-se ce vreți, e vîrsta, doctore.

În practica geriatrică modificări psihice ca apatia, depresia, teama de spitalizare, chiar confuzia sînt obișnuite. Semnificația lor ține de un substrat psihiatric, alteori pot să însoțească sau să mascheze stări acute somatice.

Un astfel de exemplu îl constituie o stare confuzională acută, derutînd și îndreptînd atenția spre psihiatrie, situație care apare în special la pacienții foarte vîrstnici.In afara confuziei mintale, căderi frecvente, incontinență urinară și mai rar și de materii fecale pot să însoțească unele boli acute sau boli iatrogene (medicamentoase).

Dacă în diagnosticul pozitiv întîlnim dificultățile amintite, nici diagnosticul diferențial nu se suprapune situației existente la adulți. Diferențierea de alte boli urmează de multe ori alte criterii. De multe ori diagnosticul diferențial se simplifică, pentru că unele boli sînt mai frecvente la bătrîni, în timp ce altele fiind rare la aceștia, se modifică judecata clinică.Acest aspect al rarității sau frecvenței unor boli la vîrstă înaintată oferă sugestii privind și aspecte de fiziologie și fiziopatologie caracteristice vîrstnicului.

Printre bolile rar întîlnite la vîrstnic, sau chiar neobișnuite, se poate nota: hepatita acută, achalazia, boala Grohn din domeniul patologiei digestive, hernia discală cu sindrom sciatic, radiculopatia cu spondiloza cervicală din domeniul reumatologiei, anemiile hemolitice; boala Addison, sindromul Cushing, hipopituiturismul din domeniul bolilor endocrine; migrena și miastenia gravis dintre afecțiunile neurologice; nefrita acută, sarcoidoza, pneumotoraxul spontan, urticaria (Constantin Bogdan ,2008.p.20).

Afecțiunile frecvent întîlnite la vîrstnic, aproape toate incluse și în sumarul acestei lucrări, sînt următoarele:

din domeniul cardiovascular: cardiopatiile ateroscierotice ischemice,

hipertensiunea arterială, tulburările de ritm și de conducere;

din domeniul hematologiei: anemia pernicioasă, leucemia limfatică cronică,

macroglobulinemia;

din domeniul patologiei digestive: diverticuloza, hernia hiatăiă, ischemiile

digestive;

din domeniul endocrin: diabetul zaharat, mixedemul, tireotoxicoza;

din domeniul neurologiei ateroscleroza cerebrală, boala Parkinson,

demențele;

dintre bolile psihice: depresiile;

dintre afecțiunile oculare: glaucomul, cataracta, degenerescenta maculară;

din patologia aparatului locomotor: osteoporoza, poliartrozele, guta;

în sfîrșit, din domeniul dermatologiei: cheratozele senile.și verucile sebo-reice, cancerul cutanat.O încercare de clasificare a îmbolnăvirilor la vîrstnici ar putea include în linii mari:

a.Boli comune și vîrstelor anterioare, cu aspect clinic și evoluție nesemnificativ diferită;

b. Boli comune și vîrstelor anterioare, dar cu tablou clinic, evoluție, prognostic, particulare la vîrstnic;

c. Boli specifice (zise și senile) vîrstnicului.

Această din urmă categorie ni se pare că merită o discuție aparte, fiind o categorie neadmisă unanim; înclinăm să credem că se poate vorbi de „boli specifice vîrstei înaintate și că ar fi justificată din acest punct de vedere denumirea de geropatii. În acest cadru ar putea fi incluse și unele modificări (gerodistrofii) și sindroame care nu sînt bine conturate ca entități clinice (Elena Stănculescu , 2010 , pg23).

Cele mai caracteristice vârstnicului, avînd în majoritatea cazurilor o anumită formă clinică sînt într-o grupare pe aparate – gerodistrofii și geropatii: gerontoxonul, cataracta senilă, presbiopia, presbiacuzia, fonastenia, pruritul senil, pemfigoidul bulos al vîrstnicului, purpurele senile, keratoza senilă, epitelioamele cutanate, hipertensiunea geriatrică (senilă, sistolică), arterita Horton, emfizemul senil, diabetul zaharat tardiv, parotidita supurată a bătrînului, spasmele difuze esofagiene, diverticuloza esofagiană, infarctul -mezenteric căderea, sindromul de imobilizare geriatrie (l'alitemcnt du vieillard), involuția cerebrală senilă, parapareza senila, epilepsia tardivă, sindroamele coreice tardive, demențele tardive, hipertrofia de prostată, incontinența de urină și de materii fecale de origine centrală, leucemia limfatică cronică, boala Waldenstrom, osteoporoza (osteomalacia) senilă.Pentru aceste afecțiuni, cu un contur clinic definit, termenul de geropatie ni se pare potrivit; de altfel, și cu asta intrăm în domeniul terminologiei geriatrice, dezvoltarea și actualitatea geriatriei impune îndepărtarea unor confuzii datorate în prezent utilizării unei terminologii în multe cazuri imprecisă.

Motivele acestei tendințe sînt de ordin psihologic, noțiunea de senil sugerind decrepitudinea, deteriorarea, starea degenerativă ireversibilă, chiar cînd acest termen este folosit în sensul de a desemna apartenența la bătrîn, la bătrînețe; în vorbirea curentă a căpătat și o nuanță peiorativă, ironică, ceea ce obligă o dată mai mult la revizuirea utilizării sale în limbajul de specialitate.

Pe de altă parte, chiar utilizările actuale ale termenului în vocabularul geriatrie au înțelesuri diferite. Pentru unii, senil se referă la tot ce ține de bătrîn și bătrînețe, pentru alții sensul este mai nuanțat, restrîns la stările degenerative (Elena Stănculescu , 2010 , pg24).

I.1.Tipuri de raportare a grupului social la problematica vârstnicului

I.1.1.Stigmatizarea

Acest prim tip cuprinde oamenii care percepvârstnicii ca fiind neajutorați, deci dependenți de suportul exterior al persoanelor apropiate atât fizic, datorită sănătății precare, cât și financiar și emoțional. Oamenii aparținând acestei categorii etichetează vârstnicii ca fiind inutili din punct de vedere social, datorită trăsăturilor menționate anterior. În plus, ei consideră că aceștia sunt, de cele mai multe ori, persoane anxioase, apatice, dezadaptate, cu predispoziție spre boală, pe scurt, o povară pentru cei din jur.

În consecință, atitudinea dominantă față de vârstnici este aceea de izolare și respingere, de stigmatizare. În felul acesta, bătrânul devine, treptat, o victimă a anturajului său, o persoană stigmatizată.

Este de presupus faptul că există la toate nivelurile vieții sociale persoane de diferite vârste ce se încadrează în acest prim tip de percepție, chiar în poziții și funcții ce presupun o relaționare directă cu problematica specific vârstnicilor. Din acest motiv, vârstnicii suferă un prejudiciu social datorită marginalizării la care sunt supuși (ce îmbracă forme sociale mai mult sau mai puțin evidente, mai mult sau mai puțin grave).

I.1.2. Ignorare

Acest tip de percepție este reprezentativ pentru acea categorie de indivizi care consideră că, în cele mai multe cazuri, bătrânul este capabil să se întrețină singur, deci nu este dependent de ajutorul anturajului. În schimb, tind să considere că sarcinile pe care le îndeplinește un vârstnic (dacă ne referim la domeniul profesional, de exemplu) pot fi îndeplinite mult mai eficient și mai bine de un tânăr, astfel că bătrânul nu mai are un rol social bine determinat.

În concepția acestor persoane, el ar trebui să cedeze locul celor mai tineri, care sunt mai capabili din punct de vedere profesional. Persoanele ce se încadrează în acest al doilea tip consideră, în plus, că problematica bătrânilor nu este una extrem de importantă, astfel că atenția societății ar trebui să se centreze asupra altor aspecte, de gravitate mai mare. De aceea, oamenii aparținând acestui tip nu acordă o prea mare atenție bătrânilor și au un comportament care, mai mult sau mai puțin subtil, voluntar sau involuntar, izolează vârstnicul.

În concepția lor, asigurarea strictului necesar în ceea ce privește condițiile de viață este suficientă, fiind, de altfel, singurul lucru pe

care trebuie să-l facem pentru bătrâni. Această concepție determină o atitudine de ignorare a problemelor lor specific.

I.1.3.Acceptare

O altă categorie este constituită din indivizi care consider că vârstnicii au nevoie de sprijin material și emoțional din partea celor din jur, pentru că în marea lor majoritate, bătrânii nu mai pot să se întrețină singuri.

Deși în mare măsură nu mai pot fi utili societății datorită sănătății precare și statutului de persoană dependentă, bătrânii și-au câștigat meritul de a fi îngrijiți la bătrânețe printr-o viață dedicată muncii în slujba societății. Astfel, persoanele ce se încadrează în acest tip consideră că este de datoria lor, a celor mai tineri, să sprijine integrarea armonioasă a vârstnicului în grupul social. Și dacă acest lucru nu este întotdeauna posibil, atunci au cel puțin datoria de a-i accepta în viața lor și de a se

raporta la problemele lor cu înțelegere și receptivitate. Subiecții din această categorie percep, deci, vârstnicii ca persoane fragile, vulnerabile și care au nevoie de asistență și căldură. Într-o anumită măsură, persoanele ce aparțin acestei categorii percep vârstnicii ca fiind asemenea unor copii (din punctul de vedere al modului în care se raportează la ei), în sensul că au nevoie să fie îngrijiți, sprijiniți, asistați

I.1.4.Discriminare

Aceată categorie cuprinde indivizii ce consideră că bătrânii sunt persoane autonome, care au un rol social bine precizat în grupul social. Ei nu contestă o anumită utilitate socială a persoanelor trecute de un anumit prag de vârstă. Totuși, din motive care cel mai adesea se plasează în sfera prejudecăților, vârstnicii nu sunt apreciați la justa lor valoare și suportă atitudinile de respingere ale celor din jur.

Bătrânul este plasat, astfel, pe o poziție social inferioară, împins undeva la marginea societății, iar potențialul său de înțelepciune și experiență rămâne nevalorificat. Această atitudine de respingere socială și de neacceptare în diversele contexte ale vieții sociale poate fi considerată discriminare, care, de asemenea, aduce un prejudiciu social vârstnicilor.

I.1.5.Integrare

Acest tip este reprezentativ pentru indivizii care consideră că bătrânul este o persoană ca oricare alta, care își are locul lui, bine precizat, în societate. Bătrânii sunt percepuți, deci, ca fiind bine adaptați, pentru că acceptă slăbiciunile acestei vârste, dar în același timp cunosc atuurile ei. Experiența de viață, înțelepciunea, echilibrul interior dobândit îi ajută să facă față dificultăților vârstei într-o manieră firească. În opinia lor, bătrânii sunt – în marea lor parte – persoane ce își păstrează independența, utile, cu un rol social bine precizat.

Din acest motiv, subiecții aparținând acestei categorii se identifică cu vârstnicii în aceeași măsură în care se identifică cu oricare alt grup social, și prin această atitudine – conștientă sau nu -facilitează integrarea armonioasă a vârstnicului în

grupul din care face parte.

I.2.Modul in care este perceput varstnicul

I.2.1.Vârstnicul   dependent

Dependența reprezintă relația dintre un individ și un obiect , ființa umană , grup de persoane sau instituite , relație reală sau imaginară , care implică o obligație mai mult sau mai puțin acceptată din parte acestora din urmă și care este legată de satisfacerea nevoilor persoanei

Dependența unei persoane vârstnice este un fapt al vieții personale , experimentat de orice persoană în anumite moment ale vieții , care este însă experimentat de orice persoană în anumite momente ale vieții, care este însă experimentat pentru perioade mai lungi de timp sau chiar pentru toată viața de anumite persoane Literatura de specialitate relevă existența mai multor tipuri de dependență:

dependența de timp- presupune dependența de timpul pe care și-l alocă o

anumită persoană (institutie) pentru anumite activități;

dependența financiară – legată de bani sau resurse materiale distribuite de

cineva anume;

dependența de stat atât dependentă de timp cât și financiară.Sunt

autori(Goodin si Schmidt) care vorbesc despre dependența necriticabilă, care este odependentă naturală, de tipul celei existente în cadrul familiei între părinți și copii și despredependență criticabilă, care este una nenaturală, cum este cazul dependentei de stat si deserviciile de protectie sociala oferite de acesta.Ceea ce este criticabil în cazul celui de-al doilea tip de dependență, este faptul că persoanele respective depind de alte persoane sau instituti, atunci când nu este necesar,dependenta lor fiind voluntară.

I.2.2.Autonomia Vârsnicului

În autonomia vîrsnicului ( independența ) pot exista :

subiecți autonomi ( total independenți);

cu autonomie limitată la cartierul unde locuiesc ;

cu autonomie limitată la apartamentul unde locuiesc sau sunt imobilizați .

Pierderea autonomiei prin deficit de mobilitate , instabilitate ,locomotorie , se consider a fi îmbătrânire accentuată , patologică .Pierderea autonomiei în decada a IX-a e o caracteristică a longevivilor. Evaluarea vârstei reale, a diferenței dintre vârsta biologică și vârsta cronologică, deci și a ritmului de îmbătrânire are importanță pentru:

prognosticul gerontologic referitor la calitatea vieții ;

starea de bine biologică,

psihologică și socială

stabilirea gradului de protecție medico-socială necesară

orientarea socio-profesională pentru vârstnicii care doresc să se implice în

procesul de muncă fizică sau intelectuală.

In concluzie, trebuie etapizat procesul de îmbătrânire astfel:

vârsnici intre 60/65- 75 ani

batrani intre 75- 85/90 ani

longevivi peste 85/90 ani

sau o etapizare mai globală:

presenilitatea intre 45/50- 60/65 ani

senilitatea peste 60/65 ani = varsta a treia

longevivi = varsta a patra = a doua batranete

Intrebarea care se pune e cine mai ajunge a doua batran

Modul în care este etichetat vîrstnicul este de

inutil ;

util

Modul in care anturajul se comporta fata de varstnic:

Marginalizat ;

Acceptat.

CAPITOLUL II

CAPITOLUL II

NOȚIUNI DE ÎMBĂTRINIRE PSIHOLOGICA

Viața trebuie măsurată In funcție de gândire și acțiune, nu de timp , spunea J. Li. Averbury . În literatura de specialitate ,cunoașterea unor noțiuni generale de psihologie a îmbătrînirii se impune ca un instrument indispensabil, rațiunile acestei cerințe fiind cel puțin următoarele:

Necesitatea abordării accesibile a pacientului vîrstnic, prin facilitarea unui

dialog medic-pacient, care să aibă la bază o cît mai completă înțelegere.

Posibilitatea elaborării unui diagnostic precis nu numai psihologic-psihiatric,

dar și somatic, evitînd de a eticheta drept patologice anumite modificări psihologice de vîrstă.

Necesitatea angajării anturajului familial în acțiunile terapeutice, familia

trebuind să fie informată corect și științific asupra modificărilor psihologice ale vîrstnicului, care nu sînt de natură patologică și(m£i intenționate, fiind obiective și independente-de voința subiectului.

De altfel, cunoștințele de psihologie permit medicului practician o evaluare mai largă, mai completă a pacientului, a dimensiunilor biologice, psihologice și sociologice ale acestuia, în ansamblul lor dinamic ca om total, ceea ce este .valabil în general, dar cu atît mai mult în cazul pacientului vîrstnic (G. Ionescu).

Îmbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor induse de vîrstă în planul biostructurilor, care constituie suportul material ..al vieții psihice și în acela al desfășurării propriu-zise al funcțiilor psihice ( Mihai Golu ,2010 , pg 67-72).

La baza acestor modificări stau factori interni (ereditatea, uzura sistemului vieții psihice) și factori externi, ai mediului ambiant (ecologici, sociali, culturali). Evenimente din mediul social (socio-profesional socio-cultural relațional), care intervin în mod particular în existența vîrstnicului, au răsunet în psihismul acestuia, afîșîndu-se la baza unor modificări psihologice sau îmbolnăviri psihice caracteristice involuției. Între acestea:

retragerea din activitate;

renunțarea la unele activități;

scăderea potențialului biologic;

îmbolnăviri somatice, invalidări;

scăderea numărului membrilor de familie (plecarea copiilor deveniți adulți,

decesul partenerului);

dispariția vechilor prieteni:

Regresiunea senzorială, constînd din diminuarea progresivă a auzului, a văzului, cu efectul scăderii influxului informațional, a restrîngerii relaționale, provoacă și adîncește modificări psihologice și suferințe psihice -senzație de neputință, izolarea, ideile de prejudiciu.Un alt factor important care participă la determinismul modificărilor psihologice și tulburărilor psihice este conștientizarea îmbătrînirii, cu incertitudinile pe care le generează privind perspectivele de viitor.Ca urmare, bătrînețea integrează în primul rînd ca nivel de conștiință o criză adaptativă la noile condiții bio-psiho-sociale pe care le impune perspectiva îmbătrînirii.

Omul fiind o ființă integrată în mediul social, psihismul său va exprima interacțiunile sale cu acest mediu, în îmbătrînire survenind dereglări de integrare din cauze diferite: schimbări de roluri și statute, lipsa de înțelegere a anturajului, scăderea capacității de adaptare a vîrstnicului, toate acestea avînd răsunet în psihismul acestuia.

Deși medicul practician nu procedează de obicei la un veritabil diagnostic psihologic și psihiatric, acesta revenind specialiștilor, el va trebui să treacă în revistă, într-o observație sumară, dar de mare utilitate pentru orientarea sa, pentru elaborarea unui diagnostic global, complet, a conduitei terapeutice și a prognosticului, cel puțin următoarele funcțiuni psihice: nivelul de conștientă (gradul de vigilență); capacitatea de orientare; starea afectivă; memoria; gîndirea și ideația; aspectul global al comportamentului; modul de integrare în familie și societate, (gradul tulburărilor de integrare); trăsăturile de personalitate; limbajul. Aceste funcțiuni pot fi găsite, fie relativ bine păstrate, toate sau in parte, fie global alterate, în grade diferite. (Elena Stănculescu , 2010 , pg37).

In general, psihologia senescenței este caracterizată prin involuția inegală și neliniară a diferitelor funcții psihice, cu importante diferențe individuale și o condiționare polivalentă, ținînd de predispoziții înnăscute, gradul de dezvoltareîn baza celor subliniate, psihologia senescenței apare ca fiind marcată de o involuție inegală și neliniară a diverselor funcții psihice, cu importante diferențe individuale și o condiționare polivalentă, aceste funcții reflectînd atît uzura somatică, endocrină și nervoasă a organismului, cît și resursele și calitatea sistemelor homeostatice ale acestuia de a înfrînge diferitele agresiuni ale mediului intern și extern (Mihai Golu ,2010 , pg 75).

Nivelul fiziologic este latura inseparabilă a activității psihice care pune în evidență modificări importante din care amintim, cu consecințele deosebite asupra psihologiei vîrstnice, pe următoarele:

creșterea timpului de reacție și încetinirea (în consecință) a tuturor reacțiilor

psihomotorii; aceste modificări favorizează accentuarea la bătrîni a mai multor trăsături temperamentale flegmatice;

scăderea proceselor inhibitorii; se favorizează astfel iritabilitatea, labilitatea

emoțională și logoreea, aspecte frecvent întîlnite la vîrst-nici;

fixare mai greoaie a reflexelor condiționate, ceea ce are consecințe în

reducerea capacității de învățare, și deci, de adaptare a persoanei vîrstnice;

fragmentarea din ce în ce mai mare a perioadei de,somn prin perioade de

veghe; vîrstnicul are din ce în ce mai multe perioade dc veghe în timpul nopții, dar și mereu mai frecvente perioade de somn (moțăieli) în timpul zilei intermitentă a bătrînului).

Senescența senzorială. La acest nivel de activitate psihică se remarcă diferențe între analizatori și între sectorul central și cel periferic al analizatorului din receptorii senzoriali încep să se sclerozeze mai repede, prioritate avînd cei de la ochi și urechi.

Văzul. Vederea se degradează, în primul rînd prin scăderea elasticității cristalinului; de asemenea, se reduce semnificativ și cîmpul vizual, în consecință apărînd scăderea clarității imaginii și acomodării vizuale. S-a remarcat o corelație puternică intre ateroscleroza creierului și cea a retinei, examenul oftalmologie devenind, cum se știe, un mijloc de estimare morfologică a stadiului aterosclerozei.

Auzul. Scăderea sensibilității auditive (presbiacuzie) este semnificativă după vîrstă de 45 de ani; sub aspectul potențialului psihopatologic această scădere este, poate, mai importantă decît a celorlalți analizatori. Auzul fonematie devenind mai puțin sensibil face ca prelucrarea informațiilor – deci comunicarea – să devină dificilă și deficitară, ceea ce va amplifica sau favoriza (în funcție de personalitatea la bază) insecuritatea, susceptibilitatea, interpretativitatea sau chiar idei de persecuție.

Senescenței senzoriale îi este caracteristică scăderea sensibilității tactile (mai semnificativ după vîrstă de 50—55 de ani), sensibilitatea la cald, la rece și la durere.

Mirosul și gustul scad mai puțin; exersarea și dezvoltarea simțului gustativ (sau, mai ales, a unei atenții mai mari asupra a ceea ce mănîn-că) poate chiar să amplifice sensibilitatea gustativă a vîrstnicului.În general, sensibilitatea se „conservă" mai bine în domeniile unde s-a acumulat mare experiență senzorială.

Atenția. Scăderile privind în special atenția voluntară și capacitatea de concentrare, sînt caracteristice senescenței. Ele au ca suport scăderile la nivelul sistemului nervos central și ale receptorilor senzoriali, iar consecințele se fac prezente la toate procesele și fenomenele psihice, dar mai cu seamă la capacitățilemnezice și cognitive.

Memoria. Semnificative și caracteristice sînt scăderea memoriei de scurtă durată (cu efecte directe asupra dificultăților procesului de învățare și adaptare la situații noi) și conservarea memoriei de lungă durată, ceea ce stimulează frecvente întoarceri în trecut sau detalieri din experiența de mult timp dobîndită. Deficiențele memoriei de fixare atrag dificultăți în capacitatea de evaluare cronologică și de orientare temporal-spațială (Constantin , Bogdan , PG.33).

În ceea ce privește gîndirea, senescența este caracterizată mai ales prin două aspecte:

Scăderea ritmului ideativ, a spontaneității și flexibilității gîndirii, ceea ce

favorizează rigiditatea și inerția, frecvența stereotipiilor, dificultatea de adaptare rapidă; scăderile amintite sînt mai mari sau mai mici în funcție de gradul mai mare sau mai mic de inteligență și pregătire culturală (bătrîni mai puțin dotați intelectual nu profită de răgazurile oferite de această vîrstă pentru a dobîndi noi noțiuni, de a dezvolta noi activități etc);

conservarea, sau creșterea chiar, a funcțiilor de sinteză, generalizare și

schematizare – aplicate din păcate, cu predilecție cunoștințelor de multă

vreme acumulate ceea ce favorizează reflexivitatea, circumspecția, cumpătarea, contemplarea (conduita de spectator, mai frecventă după 70 de ani) (Ursula Șchiopul,2002,pg.44).

Limbajul reflectă dificultățile gindirii vîrstnicului și evidențiază de asemenea, o scădere a fluxului verbal, o lentoare ,a ritmului și frecvent, a vocabularului (mai puțin sesizabilă la persoanele cultivate și active).

Cu privire la afectivitate, senescența poartă amprenta unei linii predominant negative (depresie, apatie, scăderea capacității de rezonanță afectivă), ceea ce reflectă în fapt atitudinea dominantă dezvoltată de vîrstnic față de situația sa existențială și a slăbirii frînelor inhibitorii, ceea ce favorizează un comportament emoțional, irascibilitate, labilitate emoțională.

Comportamentul instinctual este dominat de modificările apărute pe pianul'sexualității. în care reducerea vieții sexuale și a suportului endocrin nu sînt însoțite de o diminuare proporțională a erotismului și a tensiunii libidinalc, care poate persista pînă la vîrste înaintate (favorizînd uneori exagerări în tandrețe exprimată mai ales față de nepoți, tineri etc).

În legătură cu personalitatea aceasta va reflecta trăsăturile senescenței la toate nivelele integrate personalității și amintite sintetic anterior. Distingem două aspecte principale, generatoare ale majorității celorlalte caracteristici:

latitudinea sau sistemul„de atitudini, ce se elaborează în raport cu situația

existențială complexă a vîrstnicului;

reângroșarea sau accentuarea unor trăsături de personalitate, .care pînă la

această vîrstă au fost mai mult sau mai puțin bine stăpînite sau controlate.

În funcție de primul aspect, vîrstnicii se pot grupa mai aproape de una din

următoarele variante mai frecvent întîlnite:

situația existențială este percepută ca dezarmantă sau copleșitoare;

aceeași situație este percepută constructiv (sanogen);

situația în discuție este refuzată, se neagă voit deficitul ei.

Cei ce se apropie sau subscriu primei variante vor dezvolta, de obicei, modele de îmbătrînire cu risc patogen crescut și favorizează sau fixează trăsăturile egocentrice, introversive, depresive și anxioase, hipo-bulia, tendințele ipohondrice.Cei ce subscriu variantei a doua, dezvoltă modele de îmbătrînire optime, sanogene (bien vieillir, Ey). Sînt vîrstnicii care demonstrează de obicei, o personalitate de bază structurată echilibrat, și care depășind retragerea profesională fără regrete deosebite, își regrupează forțele și le reinvestesc într-o activitate pe măsura noilor condiții personale (biopsihologice), familiale și sociale; sînt vîrstnicii care mențin active eforturile de comunicare și colaborare cu noile generații.

Cei din vîrsta a treia dezvoltă, ca și cei din prima grupă, modele cu risc patogen crescut, dar utilizînd alte mijloace. Dominanta acestora este suprasolicitarea impusă de un hiperego excesiv: refuzînd scăderile sau deficitele vîrstei, ei rămîn la nivele de activitate ce le depășesc posibilitățile, expunîndu-se de fapt unor căderi (somatice sau psihice) și mjnereu de depășit ulterior.

Al doilea aspect dominant al senescenței personalității își are suportul în

fragilizările subsistemelor integrate personalității, presupune o structurare dizarmonică a personalității și-i conferă acesteia o notă negativă negativă generală. Astfel, adultul analitic devine bătrînul cicalitor, circumspectul devine bănuitor, susceptibil, meticulosul stereotip, devine strîngătorul avar.

II.1.Profilul psihologic al vârstnicului

Psihologia vîrstnicului are anumite particularități ,care pot fi observate nu numai în sfera funcțiilor intelectuale arată o scădere a memoriei pentru datele necesare .Cu toate acestea posibilitățile de sinteză ale vîrstnicului ca urmare a experienței și antrenamentului ,se pot menține.Atenția , concentrația suferă de asemenea de pe urma îmbătrînirii deoarece sînt binecunoscute afectivitatea vîrstnicului ,labilitatea , ,hipermotivitatea lui.Definirea profilului psihologic al vîrstnicului necesită în continuare observații și studii psihometrice urmărite pas cu pas asupra unor personae cu îmbătrînire psihică și somatic însemnată.

Adaptabilitatea organismului scade cu vîrsta .Dificultatea adaptării ,ca urmare a defectelor de reglare,control, integrare ,transmitere mrecepție ,reacție ,a modificărilor celulare și tisulare crește succesibilitatea la stresuri și mecanismele fiziologice transform cu ușurință în numeroase și diverse procese patologice .Pe fondul acestei capacități de apărare scăzută ,incidența bolilor crește . (Elena Stănculescu , 2010 , pg.71).

Acțiunea unui agent stresant ,care la adult poate determina un răspuns optimal,la bătrîn se poate solda cu efecte ireversibile .Eficiența mecanismelor de adaptare se corelează cu însăși existența individului . Examinarea unui bătrîn implică cîteva funcțiuni psihice: nivelul de conștiență, orientarea, starea afectivă, gîndirea, comportamentul, integrarea în familie și societate, limbajul etc. Se disting în psihologia senescenței, trei aspecte generale:

Caracter diferențial, adică diferențe semnificative de la o persoană la alta

și chiar la aceeași persoană de la un organ la altul.

Nivelul îmbatrînirii depinde mai puțin de vîrstă și mai mult de

particularitățile genetice, somatice, morale și sociale.

Caracterul relativ al deficiențelor, datorită rezervelor compensatorii și

echilibrării complexe. Un exemplu: Maximul inteligenței se situează între 16 și 25 de ani.

Totuși de multe ori se obțin performanțe mai mari și după această perioadă. Aceasta se datorește organizării activității, perfecționării schemelor de generalizare, sinteza și abstractizare. Este evident că în psihologia scenescenței ,involuția este inegală ,cu diferențe individuale ,în îmbătrînire frecvent: depresia, anxietatea, instabilitatea emoțională, ideile de persecuție, logoreea, insomnia cu fragmentarea somnului noaptea, și somnolența diurnă intermitentă.

Există multe situații în care nu este suficientă psihoterapia individuală, ci devine necesar să se lucreze psihoterapeutic cu întreaga familie, avînd în vedere că pe de o parte apare stresul și problemele emoționale ale vîrstnicului, și pe de altă parte stresul și problemele emoționale ale persoanelor care îl ingrijesc, mai ales acolo unde este vorba despre dizabilități. 

Schimbările cognitive .Există o scădere a capacității de a achiziționa noi cunoștințe dar există o capacitate susținută de a utiliza cunoștintele existente.Informațiile noi trebuie să fie prezentate mai rar,încet și să fie repetate. Pierderea cunoștințelor existente (de exemplu, cum să se îmbrace) este o schimbare patologică și nu una ce ține de îmbătrînire.

Schimbările de caracter și de temperament. Vîrstnicii demonstrează schimbări de personalitate, cel mai tipic, introvertirea.

Schimbările de adaptare. Cei mai mulți vîrstnici își schimbă rolul social, societatea determinîndu-i să își asume un rol de dependență prin retragere și pensionare. Exista o pierdere a conformității sociale și o scădere a dorinței pentru respect social (teoria dezangajării). Mulți vîrstnici sunt capabili să își utilizeze activ timpul liber și continuă să se simta împliniți ținînd cont de faptul că criza de adaptare la noile condiții are mari implicații psihologice ( Constantin , Bogdan , pg.44).

II.2.Alterări în procesul de îmbătrînire

II.2.1.Alterări generate de procesele vitale intrinseci

Multe dintre procesele esențiale care stau la baza vieții au și efecte destructive.

De exemplu, metabolismul aerob, care conferă organismului capacitatea de a genera energie metabolică din substanțele nutritive ingerate, prezintă și aspectul negativ de a produce compuși puternic reactivi precum radicalii superoxid, hidroxil și peroxid de hidrogen rezultați în urma reducerii univalențe a oxigenului. Acești așa-numiți radicali liberi de oxigen au un potențial destructiv ridicat.

Alterări în ceea ce privește viteza de acumulare a leziunilor oxidative la nivelul macromoleculelor.Un alt exemplu este reprezentat de glucoză. Aceasta constituie un important combustibil la nivel celular. Dar, în afara acestui rol pozitiv, glucoza participă și la transformarea glicooxidativă a proteinelor și a acizilor nucleici, prin aceasta determinînd alterarea lor funcțională. ( Constantin , Bogdan , pg.45).

II.2.2.Alterări determinate de factorii extrinseci

Există un consens în ceea ce privește faptul că factorii extrinseci au o contribuție la fenotipul de vîrstnic. Această ultimă concepție are la bază o definiție mai veche a procesului de îmbătrînire care îl consideră un fenomen în întregime intrinsec.

Caracterul intrinsec ar permite distingerea transformărilor apărute odată cu vîrsta de cele produse de modificările generate de factori extrinseci organismului și care se instalează odată cu trecerea anilor. Dar deoarece îmbătrînirea poate fi considerată o acumulare progresivă de deteriorări nereparate, nu este important dacă acest proces are originea șn factori extrinseci sau intrinseci.În plus, factorii extrinseci pot determina apariția de leziuni doar prin interacțiune cu procesele sau materialele biologice. Din aceste motive orice deteriorare este intrinsecă fie că este produsă de procese vitale fundamentale, fie de reacții la factori externi ( Constantin , Bogdan , pg.47).

II.2.3.Alterări cauzate de afecțiuni asociate vîrstei înaintate

Există un consens în ceea ce privește rolul important al afecțiunilor legate de vîrstă în producerea deteriorărilor fiziologice ale vîrstnicilor. La rândul lor, apariția și evoluția bolilor legate de vîrsta sunt puternic influențate de deteriorările fiziologice instalate odată cu trecerea anilor. Acest lucru este susținut de faptul că trebuie depuse eforturi deosebite pentru a putea include în studiul procesului de îmbătrînire doar subiecți fără bolia sociate înaintări în vîrstă.Însă biologii evoluționiști afirmă că senescența (îmbătrînirea) ar apare datorită declinului forței selecției naturale.

Datorită acestui fapt nu mai are loc selecția negativă a proceselor biologice care produc deteriorări ce se exprimă tîrziu în viață.Din acest motiv cresc perturbările fiziologice odată cu înaintarea în vîrstă și concomitent se exprimă din ce în ce mai mult afecțiunile legate de îmbătrînire. Trebuie menționat faptul că un foarte mic număr de oameni îmbătrînesc fără a prezenta manifestări evidente ale bolilor legate de vîrstă, dar acest lucru s-ar putea datora incapacității tehnice de a distinge între boli associate îmbătrînirii și deteriorările specifice vîrstei a treia.

Diferențiera dintre transformarea fiziologică și boală este greu de făcut. Din acest motiv, deteriorările sistemelor funcționale secundare unor afecțiunilegate de vîrstă pot fi considerate parte integrantă a procesului de îmbătrînire. Totuși, este foarte important a se stabili cauza specifică a alterării fiziologice și, de cîte ori este posibil,este necesar a se identifica boala asociată înaintării în vîrstă, dacă ea reprezintă cauza imediată a perturbării funcționale ( Constantin , Bogdan , pg.50).

II.3.Aspecte patologice psihiatrice

Bine studiate și individualizate de psihiatri ,constituind capitole distincte în cadrul acestor discipline sau chiar , în concepția unor autori ,discipline-fiice ( gerontopsihiatrie ,gerontoneurologie),tulburările psihice, de la modificări de limita normalului,totdeauna greu de apreciat și variabile cu gradul de îmbătrînire,pînă șa entități morbide bine definite și caracterizate .

Ca urmare ,practic ,asistența vîrstnicului cu tulburări psihice,cu deosebire în faza postacută este asigurată pentru majoritatea cazurilor în rețeaua ambulatorie de medicină generală, în unele cazuri în cabinetele de specialitate din dispensarele- policlinici , ca și unitățile de geriatrie ,în unități pentru bolnavi cronici ,în cămine-spital ;proporția celor spitalizați în clinicile de profil rămîne relativ mică,datorită în special nevoii de asistență pe termen lung și irecuperabilă ( Mihai Golu , pg.210).

II.3.1.Tulburări psihice la îmbătrînire

Frecvența acestora este importantă în creștere proporțională cu înaintarea în vîrstă,dar incidența reală este greu de estimate ,studiile epidemiologice furnizînd date variabile în raport cu criteriile adoptate,grupul populațional investigat ,tipul de adresabilitate ( active sau pasiv).

Astfel,spre a cita cîteva din aceste date , Bollerup (1975) ,pe un grup populațional în vîrstă de 70 de ani găsește 15,9 % îmbolnăviri psihice.Studiind bolnavii vîrstnici în ambulator ,Karl și Gold ( 1961) găsesc 47 ,6 % tulburări nevrotice ,21,5 % psihoze funcționale ,27,7 % psihoze organice,în timp ce Roth ( 1955) găsește la bolnavii vîrstnici spitalizați 60 %,psihoze funcționale ,30 %psihoze organice ,8 % stări confuzionale acute .

Tulburările psihice ale vîrstnicului sînt exprimate printr-un larg polimorfism clinic ,de la modificări psihice ușoare ,marginale , neîncadrabile în entități psihiatrice ,commune și vîrstelor nebătrîne ,pînă la entități tipice vîrstelor înaintate ,de tipul psihozelor de involuție ,a demențelor tardive .În linii mari ,o primă clasificare poate lua în considerarție :

Afecțiuni psihice comune și altor vîrste ,cu debut anterior îmbătrînirii

sau și mai bine exprimat bolnavii psihici îmbătrîniți ,afecțiuni la care nu ne oprim ,deoarece nu sînt caracteristice vîrstnicului ;cel mult vîrsta înaintată le imprimă anumite caractere ,care nu le delimitează însă decisive de entitățile descries classic ;

Afecțiuni psihice cu debut de vîrstă înaintată ,mai mult sau mai puțin

specific vîrstnicilor ,care constituie obiectul unei treceri în revistă în rîndurile ce urmează și care fac obiectul ,în principal al gerontopsihiatriei.Aceste afecțiuni,împreună cu modificările psihologice și cu cele neurologice ,delimitează ceea ce mulți autori numesc îmbătrînirea cerebral.

Trebuie menționat faptul că într-o concepție neagativă ,că omnipracticianulului și geriatrului le revin,privind pacientul vărtsnic,obligațiile profesionale care ating și teritoriul psihiatriei ,cel puțin în datele sale generale , pentru că :

pe măsura îmbătrînirii,suferințele psihice se intrică adesea strîns cu cele

somatic ,iar descifrarea lor cît mai corectă,evaluarea cotei fiecărei părți ,necesitatea abordării subiectului vîrstnic și a valorificării cît mai complete a capacității de cooperare a acestuia sînt cerințe obligatorii ale practicii asistentei geriatrice ;

pe de altă parte ,asistarea în echipă multidisciplinară a bătrînului

suferind ar fi ideală,dar de cele mai multe ori nu este posibilă ;

asistența gerontopshiatrică asigură în prezent numai o parte a nevoilor

comune de asistență propiu-zisă ( precizarea diagnosticului la debut și formularea terapeutică) ,preluînd cazurile cele mai dificile și sarcinile de cercetare .

Înainte de a aborda cîteva aspecte mai frecvente și mai caracteristice de tulburări psihice întîlnite în practică la vîrstnici , este necesară trecerea în revistă a unor factori de natură socio-culturală , care pot sta la baza tulburărilor psihice la vîrstnici ,factori oarecum specifici vîrstei înaintate și puțin cunoscuți sau luați în considerație ,dincolo de un perimetru strict psihiatric . ( Mihai Golu , pg.275).

II.3.2.Tulburări de somn

Somnul este o funcție fiziologică față de adulți dar trebuie ținut cont de faptul că vîrstnicul are nevoie de somn în medie de 6 ore zilnic dar după 70 de ani siestele sînt crescute ca frecvență și ca durată, constituind o parte importantă a timpului de somn un sfert din vîrstnicii de peste 60 de ani fac siestă.Sistele sînt mai frecvente și de mai scurtă durată la femei decît la bărbați .S-a observant că bătrînul își recuperează prin somn diurn,inclusive siesta , pierderile datorate veghii noscturne.

Dorminînd ziua ,el va dormi mai greu ,mai puțin noaptea ,ceea ce duce la un cerc vicios . Se consider că vîrstnicii,mai mult decît adulții,au o propensiune pentru somnul diurn.Unele perturbări ( apnea, mișcări periodice nocturne) pot să tulbure somnul unui subiect normal ,care nu face plîngeri legate de somn ( Constantin Bogdan , pg.117) .

II.3.3.Tulburări emoționale la vîrstnici

In afară de suportul de care au nevoie persoanele vîrstnice, se impune și re-educarea societății, în sensul combaterii așa-numitelor mituri referitoare la vîrstnici:

bătrînii nu se mai îndrăgostesc ;

sunt o povară ;

sunt neproductivi;

au întotdeauna probleme medicale;

nu pot învăța ;

uită mereu ;

nu se pot bucura de viață.

Mai ales familiile vîrstnicilor au nevoie să fie educate în această privință, pentru restructurarea percepțiilor și cognițiilor referitoare la ceea ce înseamnă vîrsta a treia .

De menționat faptul că persoanele de vîrsta a treia din casele de bătrîni sunt expuse tulburărilor psihiatrice și sunt vulnerabile mai ales la depresie. Dar serviciile psihiatrice și psihoterapeutice sunt rar asigurate. Psihodrama este benefică mai ales pentru ameliorarea depresiei, permițînd participanților la grup să retrăiască și să poată suferi pentru pierderile nerezolvate, doliul neprelucrat, și să-și exprime sentimentele reprimate de mînie, abandon și teama.

Tehnicile psihodramatice au încurajat spontaneitatea și creativitatea și au facilitat procesul de trecere în revistă a vieții proprii. Articularea emoțiilor și gîndurilor a cunoscut de asemenea o îmbunătățire semnificativă, iar scorul la anxietate a scăzut considerabil. S-a ajuns astfel la concluzia că psihodrama poate fi de ajutor persoanelor vîrstnice pentru îmbunătățirea comportamentului și bunăstarea psihologică, și pentru descoperirea înțelesului vieții.

Faptul că bătrînii instituționalizați adesea se izolează este un lucru îndeobște cunoscut. In timp ce psihoterapia si medicatia traditional utilizata pentru remotivarea pacientilor nu este atat de eficace la batrani, psihodrama da rezultate.Psihodrama este recomandată ca substituent mai acceptabil și mai puțin anxietant al psihoterapiei prin alte metode, facilitînd expresia întregii game de sentimente și oferind oportunități pentru resocializare ( Constantin Bogdan , pg.120).

II.3.4.Particularitățile depresiei la vîrstnici

Depresia este o tulburare psihică important a vîrstei a-III-a.Tulburarea depresivă la persoanele în vîrstă este extreme de răspîndită,raa prevalenței fiind mai ridicată la bătrînii în cămine ( 15-25 % ) și din clinicile de îngrijire primară ( 5 %),scăzînd la mai puțin de 3 % la vîrstnici care au tulburări fizice cornice ( mai ales acele tulburări care limitează activitățile de zi cu zi .)

Clinic predomină ideile depresive ,ipohondrice și de negație ,sentimente de culpabilitate ,inutilitate autoacuzare .În formele grave apar deliruri ,idei de persecuție ,

confuzii și halucinații,dezordinea afectivă. Și după unele medicamente poate apare agravarea stării depresive (Tranchilizante,Rezerpina, Clonidina, Propanololul, Metil-dopa). După fiecare fază depresivă ,intervalul liber se scurtează .La apariția lor contribuie ca în toate bolile psihice și factorii psihosociali. Important este diagnosticul diferențial între depresie și demențe.Tratamentul vizează :

ameliorarea mijloacelor psihosociale ( climatul psihologic familiar

favorabil, legături afective și uneori pregătirea psihologică) ;

tratamentul bolilor cerebrale organice tratabile și a bolilor somatice

coexistente (diabet zaharat, bolidigestive etc) ;

tratamentul psiho-farmacologic. Acesta constă în administrarea de

psihoanalitice sau timoanaleptice de tipul produselor procainice. In formele mai grave se administrează antidepresive (Antideprin sau Amitriptilină), anxiolitice (Haloperidol, Tioridazin , Meclofenoxat ) dar frecvența sa crește în perioadele de criză ,economică,politică,morală trăirea sentimentului de tristețe ;plîns frecvent;iritabilitatea ;anxietate;tensiune psihică; tensiunea de retragere din lume ,somnul este dificil (Constantin Bogdan , pg.125).

II.4.Aspecte sociale privind pesoanele de varsta a treia

Preocuparea pentru interesele vîrstnicului revenea până nu de mult medicului,care și el era pregătit în mare parte pentru medicina generală vizînd adultul.Astăzi viziunea ecosostemică grupează o echipă pluridisciplinara care trebuie să vină în întîmpinarea cererilor persoanelor de vîrsta a treia,ea fiind necesar să cuprindă ,psihologul ,asistentul social ,sociologul .Stabilitatea emoțională și statutul socio-economic bun au un rol important în menținerea unei relații maritale armonioase,ceea ce face ca persoanele cuprinse între 65-74 ani să prezinte mai frecvent statutul de căsătorit ( Mihai Golu , pg.138).

II.5.Modificari fizice și psihologice caracteristice îmbătrînirii

Mulți autori recunosc că îmbătrînirea nu este un fenomen liniar,el începe după naștere și chiar mai întîi,în cursul vieții intrauterine,procesul situîndu-se atît la nivel cellular cît și la nivelul spațiilor extracelulare ale organismului.Fizic,bătrînețea este o stare distrofică,de involuție,ce se poate agrava cu anumite boli cronice.Unii vîrstnici își pot păstra în bună stare funcțiile intelectuale pînă după 80 de ani,dar să apară și stări de involuție.

De asemenea apar modificari ale tegumentelor (riduri,piele uscata),scăderea vederii,auzului și scăderea forței musculare,scăderea capacității de efort,tulburari digestive.Modificarile psihologice ale bătrînului sunt rezultatul modificării induse de vîrstă,la baza lor existînd factori interni cum ar fi ereditatea și modificările hormonale și factori externi cum ar fi:pensionarea,scaderea potențialului biologic,patologia asociată,scăderea numărului membrilor de familie,decesul unor rude sau prieteni de varste apropiate ( Maria Rădulescu , pg.115).

La bătrînii bine integrați familial și social,sănătoși și fără probleme finaciare emoțiile negative sunt bine controlate,iar cele positive sunt exprimate.Pornind de la teoria lui Erikson,conform careia personalitatea continua sa se dezvolte de-a lungul vieții,mai multe studii longitudinale efectuate pe indivizi urmariti timp de 10-15 ani au relevant cinci caracteristici de personalitate care sunt prezente încă din copilărie,devin stabile și nu se modifică în timp:extrovertirea,neuroticismul,sociabilitatea,deschiderea către noi experiențe și conștionciozitatea.Teoriile recente concluzionează că pentru fiecare individ la o anumită vîrstă personalitatea se rigidizeaza.Oricum structura personalității se poate modifică de-a lungul timpului în funcție de numeroasele influiențe psiho-sociale(psihotraume,evenimente de viață ce determină importante schimbări ale existenței personale).După Dr.Constantin Bogdan,funcționarea normală a unei persoane vîrstnice cupride echilibru fizic,psihic si social.Modificările psihologice cuprind:

Modificărea atenției sau scăderea capacității de concentrare,scăderea

atenției voluntare,care duc la scăderea capacității amnezice (în special cea de scurtă durată);amintirile îndepărtate par totuși să fie mai ordonate,sistematizate și definițe.

Modificările gîndirii au ca și caracteristică definitorie scăderea

spontaneității,flexibilitatii,apariția tulburărilor de adaptare rapidă și a stereotipiilor;de asemenea se observă o creștere a funcției de sinteză și schematizare.Apare frică de complot și circumspecția.Reducerea numărului de neuroni și sărăcia conexiunilor nervoase nu afectează în mod identic toate structurile și regiunile cerebrale. Aceste caractere diferențiale și heterocrome se regăsesc în comportamente.Menținerea atenției

focalizate,memorizarea pe termen scurt sau lung,discriminarile perceptive,fluiditatea verbală,raționamentul nu se deteriorizează în aceeași proporție și în același timp.

Din punct de vedere caracterial se pot produce ascuțirea sau intensificarea unor trăsături disarmonice preexistente sau dezvoltatrea lor pentru prima dată.Nu este vorba de psihopatii,ci de existența sau de dezvoltarea,odată cu vîrsta,a unor trăsături disarmonice incadrabile în limitele mari ale normalității sau de cei care fac parte din categoria personalitaților.Astfel :

persoanele astenice se remarcă prin sentimental de autoapreciere coroborat

cu senzația de prăbușire a prestigiului social,care duc la sentimentele de dezvoltare și o lipsă de respect,cu predispoziție la reacții sau descompensări depressive;

la persoanele depresive se intensifică deznădejdea și pot apărea reacții

depressive sau idei de inutilitate si lipsa de sens a vietii cu tendinte suicidare ( Cătălin Bogdan , pg.257).

CAPITOLUL III

ADAPTABILITATEA STĂRII PSIHOSOCIALE LA VÎRSTNIC

III.1.Vîrstnicul și familia

Problemele familiei vîrstnicului sînt rareori abordate dintr-o perspectivă medicală ( geriatric ),fiind de obicei lăsate în seama psihologiei și sociologiei .Este stabilit că familia influențează prin comportamentul ei ,prin poziția ei față de vîrstnic ,sănătatea acestuia ; influențele pot fi positive ,favorabile sau negative .

Cercetările psihosociale au constat o mai bună stare de sănătate a bătrînului care își petreacă duminicile în mijlocul unei familii compusă din trei generații ,decît a aceluiași care trăiește departe de ai săi ( la propiu și la figurat) .

Deficitul vîrstnicului în plan somatic,ca și în plan psihic ,influențează în primul rind relația acestuia cu lumea ,prin modificarea atitudinii acesteia față de el.Restrîngerea cîmpului de activitate înseamnă restrîngerea cîmpului relațional și ,ca , urmare ,vîrstnicului în general și vîrstnicului bolnav în special se centrează ( ca motivație,afectiv și relațional) pe familie .

Acest așa –zis conflict are repercursiuni negative asupra procesului de îmbătrînire ;deoarece capacitatea adaptivă a vîrstnicului se reduce progresiv armonizare

relațiilor ar trebui să aibă în vedere :

adaptarea celorlalți membri ai familiei la modificările de conduit ale

vîrstnicului și nu invers ;

valorificarea însușirilor positive date de vîrstă ;

atitudine înțelegătoare față de notele negative ale îmbătrînirii ;

să se țină seama că îmbătrînirea este greu suportată și de subiectul care

îmbătrînește ,nu doar de cei din jurul său .

Un alt aspect îl constituie atitudinea familiei față de vîrstnic :

în general,în majoritatea cazurilor,familia nu mai respect statutul

anterior al acestuia ;

angajarea relațiilor cu acestea tinde să devină conflictuală, ceea ce are

rezonanțe afective negative asupra bătrînului , determinîndu-l la izolare .Însingurarea socio-familială ,abandonul și semiabandonul sînt situați ale existeței bătrînului,în cauzlitatea croa contribuie conduit familiei .Conduita firească și logică este :

păstrarea unui anumit cîmp de inițiative în cadrul familiei pentru

vîrtsnic . familiei ;

să i se ia în considerație opiniile să participle la inițiativele celorlalți ;

să i se solicite vîrstnicului în cadrul familiei să încerce să suplinească

frustrările specific vîrstei ;

familia să încerce o antrenare motivațională a vîrstnicului în activități care

să dea acestuia sentimentul utilității .

Familia trebuie să cunoască și să înțeleagă psihologia vîrstnicului ; ea trebuie să-I ofere acestuia un climat protector ,de echilibru ,prin evitarea conflictelor ,a traumelor psihoafective ,a carențelor și frustrărilor affective ,precum și a factorilor de suprași subsolicitare .Contactele consilierului cu familia în care există bătrîni ,sau cu familiile de bătrîni ,se caracterizează printr-o frecvență progresiv crescîndă ,în raport cu deteriorările somatic și psihice pe care le adduce înaintarea în vîrstă .

III.2.Comportamentul familiei față de vîrstnic

Comportamentul familiei față de vîrstnic poate fi de cooperare , , hiperprotecție

,abandon,culpabilitate,anxietatea .

III.2.1.Cooperarea

Cooperarea este situația ideală,care este în favoarea vîrstnicului și vine în sprijinul psihologului sau al oricărui cadru medical care se ocupă de acesta .

Familia cooperantă rămîne aproape de vîrstnic ,este receptivă la indicațiile echipei spitalicești și formează legătura persoanei vîrstnice cu mediul exterior .

III.2.2.Hiperprotecție

Pentru aceste familii bătrînețea este sinonimă cu pierderea definitivă a autonomiei și în consecință ,se pretinde unității sanitare sau psihologului preluarea tuturor sarcinilor de tratament ,îngrijiri protecție ,inclusive cele care ar reveni familiei .

În unele cazuri comportamentul hiperprotector este stimulat la familii care optează cu ușurință pentru instituționalizarea vîrstnicului .Frecvent se afirmă că bătrînul nu merge bine , că este slăbit și oboist , să nu fie supus unor procedure obositoare ,să nu fie ridicat și mobilizat fiindcă ar putea să cadă , intervenții care împiedică programul de recuperare .

III.2.3.Abandon

Pentru familii plasarea vîrstnicului într-o unitate sanitară este singura soluție a problemelor sociale și familial ale bătrînului .Familia consider că datoriile ei s-au încheiat din momentul internării bătrînului și se dezinteresează de soarta acestuia .

Această atitudine se perpetuează și în cazurile cînd bolnavul ,recuperate total sau parțial ,ar putea fi preluat de familie .Se invocă adesea obligațiilor profesionale, depărtarea de unitatea sanitară și în general ,uneori se lasă impresia că există o stînjenire de a avea în familie un bătrîn suferind pudoarea generată de această situație determinînd internarea și păstrarea vîrstnicului .

III.2.4.Culpabilitatea

Familia își face reproșuri sincere , dîndu-și seama că rațiunile medicale nu au justificat suficient internarea ,care s-a făcut cu ușurință ,din comoditate ,ca urmare a slăbirii legăturilor affective tratamentul putînd fi urmat și la domiciliul bătrînului cu rezultate superioare .Chiar și atunci cînd există ,otivație medical,unele familii se socotesc vinovate,identificînd spitalizarea sau oricare instituție sanitară cu o părăsire ,cu înstrăinare și se întreabă dacă nu s-ar fi putut găsi și alte soluții .

III.2.5.Anxietatea

Anxietatea este o reacție care apare aproape totdeauna la copiii care trăiesc în strînsă legătură cu părinții lor , a căror îmbătrînire sunt îmbolnăvirile îi surprinde ,îi sperie ,ei nefiind pregătiți și pentru acestă evoluție .Spitalizarea reactivează un fel de sindrom al cordonului ombilical .

Reacția de anxietate a familiei poate fi declanșată și de instalarea mai mult sau mai puțin bruscă ,dar surprinzătoare a unor tulburări pe membrii familiei cu propiul lor viitor pe care –l trăiesc anticipat .

Toate aceste conduit ale familiei se răsfrîng asupra psihismului vîrstnicului ,comportamentul și reacțiile acestuia nefiind adesea decît reflectarea mediului ambient familial.

III.3.Patologia pensionării

Retragerea din activitate ,pensionarea ,este un moment de răscruce în existența

individului, un stress care poate precipita îmbolnăviri preexistente, genera altele, și în final poate duce la deteriorarea psihică a individului, de aceea s-a delimitat o patologie a retragerii, boala pensionării, o reală entitatemorbidă.

Există în prezent două tendințe în care prima urmărește valorificarea potențialului biologic și social restant al vîrstnicului și a doua urmărește limitarea vîrstei de pensionare, pentru eliberarea de locuri de muncă, necesare generațiilor mai tinere.

Persoanele care au avut preocupări extraprofesionale, își mențin un echilibru mai bun. La fel și persoanele cărora li se permite prin profesie, activitate și dincolo de vîrsta de pensionare (creatorii din cultură, artă, știință).

La bărbați stresul pensionării este mai mare, mai grav decît la femei, acestea avînd și preocupări casnice. Bărbații fac adeseori o nevroză a pensionării, care poate merge până lamoartea psihică, moartea profesională.

Atitudinea față de cei care urmează a fi pensionați, trebuie să fie individuală. Există la aceștia reacții echilibrate, optimiste și pesimiste, chiar catastrofice. Pensionarea înseamnă pierderea statuturilor, rolurilor și a demnității personale. La femei apar probleme mai deosebite, înainte de pensionare, legate de înaintarea în vârstă, conincizînd cu perioada climaterică.Un factor important este profesia și mediul.

De aceea în mediul rural, șocul nu este grav, deoareceîncetarea activității nu este completă și bruscă. Persoanele foarte active, mai ales cele din mediul urban,dacă nu-și găsesc alte preocupări și activități, suportă foarte greu pensionarea. Iată de ce prevenirea patologiei pensionării, trebuie făcută din timp, prin cursuri de preretragere, integrarea în colectivități demuncă etc.

Pregătirea psihologică este esențială. Este indispensabilă combaterea sentimentului de inutilitate.Se va cultiva mișcarea fizică și exercițiul intelectual, se va organiza timpul liber, se vor organiza posibilități de integrare în activități de comunitare, culturale, sportive, gospodărești, artizanale etc.

Retragerea din activitate a persoanelor vârstnice este văzută de societate ca un

comportament normal și așteptat de persoana vârstnică. Realitatea este că nu toate persoanele vârstnice așteaptă cu bucurie momentul pensionării. Dezangajarea poate sa fie un proces provocat de persoana vârstnică sau de către societate prin normele sociale stabilite care reglementează vârsta de pensionare și condițiile în care persoanele se pot pensiona anticipat sau pot prelungi vârsta pensionarii.

Dezangajarea este văzută de specialiști ca fiind un comportament adaptativ, ca urmare a faptului că pierderea unor abilități, din energie și din rolurile pe care le-au avut eliberează persoana vârstnică de expectanțele referitoare la competitivitate și productivitate, persoana vărstnică este astfel protejată, reușind să-și păstreze încrederea și stima de sine, chiar dacă realizează roluri sociale mai puțin importante, fiind mult mai implicata în viața de familie.

Întreruperea activității persoanelor vârstnice este necesară ca urmare a pierderii treptate a abilităților lor, ceea ce face posibilă transferarea și însoțirea în procesul de preluare a responsabilităților de către generațiile mai tinere. Diferențierile dintre bărbați și femei în ceea ce privește întreruperea activității profesionale sunt semnificative, bărbații fiind mai afectati de pierderea rolurilor detinute până atunci, de autoritatea profesională, de poziția socială și prestigiul funcției deținute, în timp ce pentru femei momentul pensionarii este mai puțin dureros fiind realizat gradual, femeile fiind mult mai implicate în activități casnice decât bărbații, întreruperea activității profesionale oferind ocazia implicării mai accentuate în rolurile familiale.

Mediul influențează atitudinea față de momentul pensionarii, persoanele din mediul urban care au fost implicate exclusiv în activități profesionale, sunt foarte pesimiste în ceea ce privește momentul pensionarii, pe când în mediul rural ca urmare a specificului activitaților desfășurate aici, în care persoanele sunt obligate să desfășoare și alt gen de activități de întreținere a locuinței, activități gospodărești și chiar agricole, pentru acestea încetarea activității nu este percepută ca o ruptură, nu se realizează bru

III.4.Vârstnicul după ieșirea la pensie

Adaptarea persoanei vârstnice la pensie este diferită, de la acceptare forțată cu un mare consum nervos și perceperea pensionării ca fiind o excludere și marginalizare după care nu mai există decât boli și moartea, la acceptarea firească echilibrată a pensionării, până la reacții optimiste, pensionarea fiind așteptată cu bucurie și ca o ocazie de a face ceea ce nu a putut face toată viața datorită implicării în activitatea profesională.

Studiile referitoare la conduita pensionarilor face posibilă încadrarea acestora în patru categorii, după implicarea în viața socială după cum urmează:

pensionarii care desfășoară activități creatoare, lectură, grădinărit, pictură,

activități care iau locul activităților profesionale și care le desfașoară în compania altor persoane;

Pensionarul care folosește timpul pentru vizitarea locurilor de mult visate,

Pentru excursii, sau pentru activități desfășurate în familie și cu familia;

Pensionarii care se implică în activități asociative care au ca scop

obținerea unor drepturi suplimentare pentru pensionari, sunt persoane care își orientează toata energia spre revendicări și pentru evidențierea discriminărilor la care sunt supuși pensionarii;

Pensionar mare consumator de mass-media și implicare socială redusă.

Adaptarea persoanei vârstnice la pensie este diferită, de la acceptare forțată cu un mare consum nervos și perceperea pensionării ca fiind o excludere și marginalizare după care nu mai există decât boli și moartea, la acceptarea firească echilibrată a pensionării, până la reacții optimiste, pensionarea fiind așteptată cu bucurie și ca o ocazie de a face ceea ce nu a putut face toată viața datorită implicării în activitatea profesională.

Studiile referitoare la conduita pensionarilor face posibilă încadrarea acestora în patru categorii, după implicarea în viața socială după cum urmează:

pensionarii care desfășoară activități creatoare, lectură, grădinărit, pictură,

activități care iau locul activităților profesionale și care le desfașoară în compania altor persoane;

Pensionarul care folosește timpul pentru vizitarea locurilor de mult visate,

Pentru excursii, sau pentru activități desfășurate în familie și cu familia;

Pensionarii care se implică în activități asociative care au ca scop

obținerea unor drepturi suplimentare pentru pensionari, sunt persoane care își orientează toata energia spre revendicări și pentru evidențierea discriminărilor la care sunt supuși pensionarii;

Pensionar mare consumator de mass-media și implicare socială redusă.

Altă grupare a pensionarilor în funcție de atitudinea față de pensionare:

pensionarul deschis la viața socială și culturală reprezintă 24% din

populația de peste 50 de ani;

pensionari nefericiți, obligați să reducă consumul; majoritatea sunt femei

și sunt mari consumatoare de mass-media și reprezintă 14 % din populația de peste 50 de ani;

pensionarul fericit, provine din orice clasă socială și este consumator ac

pensionari nefericiți, obligați să reducă consumul; majoritatea sunt femei și sunt mari

consumatoare de mass-media și reprezintă 14 % din populația de peste 50 de ani;

pensionarul fericit, provine din orice clasă socială și este consumator activ.

Este amical și familial și reprezintă 22% din pensionarii de peste 50 de ani;

pensionarii care se izolează, sunt orientați spre sine, provin din clase

sociale modeste și reprezintă 12% din populația de peste 50 de ani;

persoane grijulii, nu fac excese, provin din toate categoriile sociale și

reprezintă 28% din pensionarii de peste 50 de ani (Gîrleanu-Șoitu 2006).

III.5.Persoanele de vârsta a treia și mediul

Mediul supune persoana vârstnică la adaptări permanente iar capacitatea acesteia de a răspunde adecvat determină competențele individuale pe care le are. Presiunile mediului sunt de intensități diferite, astfel obligativitatea vârstnicului de a părăsi locuința creează o presiune ridicată datorită legăturilor afective, pe când solicitarea vârstnicilor într-o instituție de ocrotire este minimă deoarece responsabilitatea gospodăririi spațiului și a activităților de întreținere revine personalului centrului respectiv.

Vârstnicul reacționează prin plictiseală și dependență în situația în care presiunile mediului sunt sub nivelul lui de adaptare, aspect care se regăsește frecvent în instituțiile de ocrotire destinate persoanelor vârstnice sau care este regăsit în familiile care, în numele unei protecții prost înțelese, este prejudiciată persoana vârstnică de stimulii necesari pentru o buna funcționare fizică, socială și psihică. Dacă solicitările devin prea mari, persoana vârstnică resimte stres excesiv, situații întâlnite la vârstnicii care se confruntă cu tensiuni intrafamiliale sau în situații în care soția a decedat iar soțul este singur și nu știe să se autogospodărească. Pentru persoana vârstnică devine foarte

importantă amplasarea locuinței și posibilitatea de a se descurca autonom în ea, precum și relațiile cu vecinii, care sunt de cele mai multe ori singura legătură cu comunitatea.

Compatibilitatea dintre mediu și persoana vârstnică determina starea de bine a vârstnicului, deoarece acesta folosește din mediu ceea ce are nevoie, încearcă să-și adapteze ceea ce poate fi adaptat sau se adaptează dacă este nevoie mediului, astfel că politicile și măsurile de intervenție trebuie să țină cont de posibilitățile de intervenție prin adaptarea mediului fizic și social pentru a face posibilă manifestarea vârstnicului în încercarea acestuia de a rămâne independent.

Gradul în care mediul răspunde nevoilor persoanei vârstnice determină răspunsul acesteia prin colaborarea cu cei din jur, iar evoluția vârstnicului în ceea ce privește gradul de abilitare, statusul Ințelegerea reacției vârstnicului în relația cu mediul, este foarte importantă, mai ales în instituțiile de protecție, în care mediul poate fi mai ușor controlat și adaptat nevoilor beneficiarilor.

Studiile de specialitate au scos în evidență reacții diferite ale vârstnicilor în funcție de nivelul solicitărilor la care sunt supuși; astfel, un nivel redus al solicitărilor are efect negativ, însă în anumite contexte poate avea efecte pozitive, de exemplu persoanele din instituțiile de ocrotire care locuiesc singure în cameră și beneficiază de mai puțini stimuli fizici cum sunt absența zgomotelor și comunicării cu un partener de cameră sau absența decorațiunilor cu care sunt personalizate locuințele în aceste instituții, creează condițiile care fac posibilă mulțumirea și starea de bine la un nivel superior celor care sunt 2 sau 3 în cameră și beneficiază de mai mulți stimuli fizici.

Deci, absența stimulilor fizici creează condițiile unui confort sporit, a unei stări de bine și efecte benefice comparativ cu supraoferta sau cu congruența dintre nevoile optime ale vârstnicului și oferta mediului. Suprasolicitările mediului provoacă stres, acesta amplificându-se dacă în urma intervenției persoanei vârstnice, mediul nu a fost modificat astfel încât să răspundă la

III.6.Relațiile vârstnicului cu ceilalți

Mediul condiționează și relațiile cu ceilalți, care sunt influențate de omogenitatea de vârstă a celor din proximitate. Astfel, pentru vârstnicii care se află în comunități în care persoanele de vârsta a treia sunt majoritare și condițiile de mediu facilitează vizitele și colaborarea, relațiile de prietenie sunt întreținute și există posibilitatea ca altele noi să se constituie. Activitățile cele mai frecvente sunt mersul la biserică, întâlniri pentru a discuta politică, beau cafea împreună, etc.

Vârstnicii care locuiesc la bloc sau în case care se află la distanțe care fac mai greu posibile vizitele, sunt defavorizați în ceea ce privește interacțiunile sociale, deoarece datorită proximității scăzute, întâlnirile dintre aceste persoane se realizează mai greu, cu excepția acțiunilor care au ca scop acest lucru sau în activități în care este cuprinsă toată comunitatea, cu ocazia diferitelor sărbători sau evenimente.

În casele în care locuiesc familii multigeneraționale, închegarea relațiilor de prietenie și colaborare dintre vârstnici este mai dificilă, deoarece aceștia chiar dacă se văd, se cunosc și au posibilitatea de a se întâlni, o fac destul de rar, fiind preocupați de realizarea rolurilor și sarcinilor pe care le au în familie. Aceste situații se găsesc frecvent în mediul urban în case și apartamente apropiate. Situațiile în care persoanele vârstnice sunt puține ca număr și distanța dintre

ele este destul de mare sunt întâlnite în zonele rurale în care casele sunt la distanțe apreciabile; aici posibilitatea persoanelor vârstnice de a interacționa este mult diminuată.

Instituțiile de asistență socială oferă posibilitatea persoanelor vârstnice să interacționeze, ca urmare a faptului că se afla în proximitate iar omogenitatea de vârsta este asigurată, însă acest lucru nu este suficient.

Persoanele instituționalizate interacționează până la un anumit moment, după care intervine saturația, apare nevoia de schimbare, de cunoaștere a altor persoane, care să ofere posibilitatea dobândirii de noi satisfacții și aprecieri. Pentru asigurarea respectării drepturilor tuturor beneficiarilor din aceste instituții, sunt elaborate regulamente și norme interne care sunt percepute a fi prea severe pentru unii dintre beneficiari, ca urmare apar nemulțumiri, conflicte interne între beneficiari, dar și între beneficiari și angajați. Cele mai contestate interdicții sunt cele legate de consumul de alcool, de respectarea normelor de igienă și de preferințele alimentare ale beneficiarilor.

III.7.Crizele de adaptare

Sînt legate de schimbarea mediului ( pensionare ,mediul locuibil , mediul de viață ).Cele mai importante cause sînt determinate de internarea într-un spital sau într-o unitate de asistență socială. Ina ceastă eventualitate apare un sindrom de inadaptare sever, în care sinuciderile sînt frecvente.

Apar neliniștea, agitația, crizele confuzionale, urmate de deteriorarea psihică și somatică. Frecvent apar escarecu evoluție rapidă. După C. Bogdan, 35% dintre bolnavi resimt momentul internării fără modificări notabile, iar 65% reacționează negativ, stresant, cu caracter de abandon, cu sentiment de incurabilitate,de sfârșitul existenței.

În linii mari crizele de adaptare se caracterizează prin:

simptome psihice (anxietate, insomnie, depresie, agitație, negativism,

fobii);

modificări de nutriție: scădere în greutate (bolnavul se topește văzînd cu

ochii), adinamie, escare prin imobilizare;

tulburări cardiovasculare, care apar cu bruschețe- modificări în sfera

circulației cerebrale sînt tulburările ce apar mai ales la cei cu afecțiuni cronice, la bolnavii cu nivel social și cultural mai ridicat – laintelectuali. Contribuie și informarea greșită asupra spitalizării, noțiunea de azil, modul de primire,insuficiența asistenței, dotării etc.

Prevenirea este laborioasă, dificilă și discutabilă în sensul că aceasta presupune pregătirea bolnavului cu tranchilizante în perioada premergătoare, primirea cu căldură, vizitarea de către familie, supraveghere specială.

III.8. Stările confuzionale

Aceste stări se instalează mai mult sau mai puțin brutal și alterează global conștiința, comportamentul mental și relațional. Este o reacție acută, durează ore sau zile, este reversibilă spontan sau terapeutic. Apar de obicei seara sau noaptea.In apariția lor intervin:

factori declanșatori (boli cardiovasculare,) metabolice (uremie hipegli-

cemie etc), boli infecțioase, respiratorii sau urinare, boli cerebrale (accidente vasculare, traumatisme, tumori etc) ;

cauze medicamentoase (iatrogene). De exemplu după administrarea de

antidepresive,antiparkinsoniene, neuroleptice, sedative, tranchilizante, hipnotice, corticoizi, aminofilină etc;

factorii psihosociali ,care au fost deja prezenți anterior .Semnalul de

alarmă este schimbarea bruscă de comportament ,apărută în ore sau în zile .

III.9.Sindromul de imobilizare

Este un tablou clinic specific geriatric .Este în raport cu polipatologia

vîrstnicului și cu caracteristicele procesului de involuție.

Factorii etiologici sînt:

Factori favorizanți (vârsta), terenul neuropsihic (anxietate, depresie

etc),conduita necorespunzătoare a anturajului familial etc. ;

Factori determinanți: afecțiuni grave, severe, invalidante, afecțiuni psihice,

imobilizarea autoimpusă prin teamă de accidente ;

Factori iatrogeni (polipragmazie psihotropă), sindrom de inadaptare,

refugiul în boală etc.Trecerea de la imobilizare la invaliditate se caracterizează prin simptome psihice, somatice șimetabolice ;

Simptome psihice: anxietate, depresie, dezorientare, dezinteres,

negativism, mutism, plâns, insomnie,stări revendicative;

Simptome somatice: atrofie musculară, limitarea mobilizării cu retracții

musculare și redori articulare,dureri dar mai ales leziuni cutanate (ulcerele de presiune escare, care pot apare în unele cazuri încâteva ore), complicații urinare, tulburări circulatorii, consti-pație, embolii pulmonare, infecții pulmonare de decubit etc.;

Semne metabolice: demineralizare osoasă, osteoporoză, calcuri urinari.

Tratamentul preventive este esențial .Cu răbdare și systematic se poate ajunge la evitarea imobilizării prelungite sau definitive

Tratamentul curative se aplică în unitățile specializate ( servicii de cronici , de recuperare )

III.10.Integrarea în instituții specializate pentru vîrstnici

( instituționalizarea)

Pe măsura înaintării în vîrstă, ca urmare a unor grave invalidități – sindromul de imobilizare,demențele, incontinentele, pierderea autonomiei și a capacității de autoservire la care se adaugă factori sociali ca diminuarea veniturilor, lipsa familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea și îngrijirea, apare creșterea solicitărilor de spitalizare pe termen lung.

Din populația de peste 65 de ani,4%, este internată permanent. După unii autori, aceasta nu este decît o formă mascată de izolare a bătrînului, pe care o promovează familia și societatea. Se constată o presiune crescîndă atît din partea familiilor cît și din partea unor unități spitalicești (cu bolnavi părăsiți, sau cu spitalizări îndelungate și frecvente), de a forța internarea în cămine spital. Decizia este un act de mare răspundere și trebuie să

Experiența arată că mediul cel mai prielnic pentru bătrîn rămîne familia (aceasta este și dorința bătrînilor), de aceea întoarcerea la domiciliu este un deziderat, mai ales condițiile de la domiciliu sunt prielnice. În orice caz, întotdeauna, pentru orice eventualitate pregătirea psihologică a vârstnicului trebuie făcută, pentru a se evita tulburările de adaptare.In unitățile pentru vîrstnici (cămine de bătrîni, cămine spital), asistența trebuie asigurată în echipă (medic generalist, medic geriatru, psihiatru, psiholog, fizioterapeut).

Un rol principal în viața vîrstnicului îl are psihologul . Calitățile morale ale acestora sunt necesare și eficiente în aceste unități. Psihologul trebuie să insufle bolnavului încredere, curaj, și să-i ridice moralul pe care l-a pierdut ,simținîndu-se abandonat ,de aceea suportul psihoafectiv, respectul pentru demnitatea vîrstnicului sunt condițiide bază.Pentru bătrîni familia constituie factorul vital fundamental.

Fenomenele de respingere și violențele față de vîrstnic trebuie cunoscute, combătute în măsura posibilităților ținînd cont de faptul că spitalizarea, în multe cazuri este nefavorabilă vîrstnicului. Stressul de mutare este o realitate. în general,din partea familiei se pot delimita comportamente variate: cooperare, hiperprotecție, culpabilitate,angoasă, dar uneori și abandon și respingere.

Cînd nu mai există altă posibilitate, cînd bolnavul este singur, cînd viața în familie este imposibilă, medicul și echipa pe care o conduce trebuie să preia toate funcțiile familiei normale: răbdare,afecțiune și susținere morală .

III.11 . Stările terminale

Moartea este un fenomen implacabil ,obligatoriu ,ceva ce nu se poate evita , dar ceva care poate demoraliza vîrstnicul .Medicul și cadrele auxiliare au obligația morală să nu își schimbe conduita în fața muribundului. Trebuie să se asigure acestuia nevoile fundamentale de confort, igienă, hrană, respirație etc., nevoile specifice (de pildă combaterea durerii),dar și nevoile personale (prezența umană, comunicarea).

Obligația medicului și a asistentelor este de a susține psihologic bolnavul și familia pînă la sfârșit, de a asiguratoate îngrijirile necesare (combaterea durerii, hidratarea corectă, îngrijirea cavității bucale, îngrijirilefun damentale – igiena, nevoile sfincteriene, alimentația și altele).

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚI ALE PRINCIPIILOR DEONTOLOGICE

ÎN PRACTICA VÎRSTNICULUI

IV.1.Consilierea vîrstnicului

Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane (client) pentru a depăși o serie de obstacole ce țin de sfera carierei, a vieții profesionale (șomaj, nevoia de a lua o decizie importantă, lipsa de satisfacție la locul de muncă etc.) sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională (lipsa de organizare, neîncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor etc).

Consilierea constă într-o serie de întîlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între client și consilier (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care persoana respectivă le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru a sprijini clientul în adoptarea celei mai potrivite decizii.

Asistența socială – activitatea profesională de ajutorare a oamenilor, grupurilor sau comunităților pentru a-și restaura sau mari capacitatea lor de funcționare socială existentă și de a crea condiții (de către societate), care să favorizeze acest scop. Nu este numai o disciplină și o activitate, ci și o metodă și o practică.

Asistența socială practică aplicarea valorilor umane la munca socială, ca și aplicarea principiilor și tehnicilor la unul din următoarele domenii:

ajutarea oamenilor de a obține servicii, consiliere în familie și grup;

ajutarea comunităților și grupurilor pentru a obține sau îmbunătăți serviciile

sociale și sanitare;

participarea la forul legislativ.

Practica asistentului social pretinde cunctștințe privind dezvoltarea umană și comportamentul (cunoștințe din domeniul social, economic și cultural) și o serie de noțiuni privind instituțiile cu caracter social și cultural; ea solicită o interacțiune cu toți acești factori umani, tehnici etc.

Legislația prezentă din multe țări cu tradiție s-a dezvoltat în sensul unui sistem de asistență și protecție socială și a stabilit cadrul și competența asistentului social.

Conform standardului american (1982), asistent social poate deveni orice persoană care a terminat o școală sau un colegiu de asistență socială (după bacalaureat) și care folosește cunoștințele și priceperile pentru a obține servicii sociale pentru asistați la nivel de:

individ;

familie;

grup;

comunitate;

organizație;

societatea în ansamblu.

Asistența socială poate să ajute oamenii să-și mărească capacitatea de rezolvare a

problemelor care i-au făcut dependenți și să obțină resursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre om și mediul său social. Sistemul de asistență socială încearcă să determine organismele și organizațiile de profil de a se considera responsabili față de oamenii cu nevoi și să influențeze politica socială.

Standardele de calificare în pregătirea asistentului social elaborate în S.UA. de

Asociația Națională a Asistenților Sociali se găsesc în cartea lui Robert Barker (1989), unde se stipulează cerințele și abilitățile asistentului social.

Consilierea personalității de tip afectiv funcționează pe baza stabilirii unei relații interpersonale între client și psiholog sau psihoterapeut.Consilierea are în atenție situația prezentă și problemele actuale ale subiectului, propunîndu-și să ajute clientul să rezolve anumite probleme de ordin psihologic, și să înlăturare anumite simptome.

In acest context, ambele utilizează trăsăturile pozitive de personalitate și resursele actuale ale clientului în scopul compensării celor mai slab reprezentate avînd ca scop stimularea autoînțelegerii și autocunoașterii, importante în îmbunătațirea percepției și a imaginii de sine

Consilierea personală sau terapeutică se ocupă de problemele relaționale, adaptative și afective. In funcție de domeniu și problematică există mai multe tipuri de consiliere:

familială ;

privind probleme afective ;

relații interpersonale,

probleme adaptative datorită cărora persoana prezintă un risc crescut de

îmbolnăvire (consiliere personală sau consiliere terapeutică )

In timp ce consilierea adoptă un model educațional al dezvoltării ființei umane, adresîndu-se unor structuri de suprafață ale personalității, psihoterapia adoptă un model medical. Aceasta are ca scop realizarea unor modificări profunde în structura personalității, în special în sfera afectiv-motivațională și volițională, urmărind întărirea personalității și a sentimentului de sine .

Eficiența psihoterapiei se poate dovedi mai mare decît a farmacoterapiei, acolo unde factorii cauzali sunt prezenți de o manieră evidentă și sunt greu de depășit de copil prin resursele proprii.Psihoterapiile folosite în mod curent în tratamentul depresiilor sunt:

La vîrstnic cheia unei consilieri reușite este ca el să vrea cu adevarat să își rezolve problema. Surprinzător, există mulți vîrstnici care vin la psiholog fără să vrea să schimbe cu adevărat ceva, ci caută mai degrabă să își plîngă de milă sau să îi schimbe pe ceilalți.

In acest caz, șansele de reușită sunt foarte scăzute. Cu cît implicarea și dorința de schimbare cresc, cu atît cresc și șansele unei consilieri eficiente.

Alte caracteristici ale consilierii psihopedagogice este consilierea proactivă în sensul că se focalizează pe activități de prevenire a comportamentelor problematice sau indezirabile ale clientului, pe îmbunătățirea unor aspecte din viața lui, cum ar fi comunicare aefcientă tînăr–vîrstnic, imaginea de sine, , modalități de a face față stresului etc.;se ghidează după anumite teorii și după metode specifice domeniului .Proiectul pentru abordarea comportamentală și abordarea psiho-dinamică este :

electivă din punct de vedere al procedurilor de intervenție, pentru că

integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcție de problema clientului, pregătirea și stilul consilierului;

este formativă, vizînd mai ales prevenția unor comportamente

neadaptative și învățarea acelor strategii care să faciliteze adaptarea efcientă la situațiile de viață;

este informativă, deoarece furnizează vîrstnicului datele necesare pentru a

lua decizii informate și responsabile;

este suportivă, oferind vîrstnicului cadrul adecvat pentru a-și exprima

emoțiile, confictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau viitor;

este un proces ce facilitează identifcarea resurselor proprii vîrstnicului

pentru adaptarea la mediu și de soluționare a situațiilor problematice și potențează validarea resurselor clientului în lumea reală;

-implică principiul dezvoltării personale, astfel încît cei care participă la

procesul de consiliere, specialiști sau vîrstnici, vor accesa multiplele resurse ale personalității lor: calități, puncte tari, puncte slabe, interese, aptitudini, abilități, aspecte de îmbunătățit, strategii de a face față confictelor etc.;

abordează emoțiile, cognițiile și comportamentele care împiedică

dezvoltarea și adaptarea optimă a  persoanei la cerințele cu care se confruntă.

IV.2.Intervenții asupra bunăstării vârstnicilor

Sprijinul persoanelor vârstnice este asigurat prin două forme de solidaritate, cea familială și cea publică. Solidaritatea familială asigură transmiterea valorilor generațiilor următoare dar și resurse financiare, iar solidaritatea publică asigură transferuri financiare din partea adulților active către persoanele vârstnice.

Cele două forme de solidaritate se intersectează și se completează, situațiile fiind diferite, unele persoane vârstnice în cadrul realizării rolurilor lor sprijină familia prin preluarea activităților de gospodărire a locuinței sau îndeplinirea sarcinilor de bunic, ceea ce face posibil ca adulții să-și desfășoare activitățile din câmpul muncii, sprijină financiar familia prin contribuția pe care o are, dar sunt și situații în care familia este obligată să-și reorganizeze modul obișnuit de viață ca urmare a faptului că vârstnicul din familie și-a pierdut autonomia și este dependent de ajutorul lor, situație în care pot păstra vârstnicul în familie sau pot apela la serviciile oferite de societate.

Familia se implică în servicii de sprijin informal acordate vârstnicilor prin activități curente de gătit, spălat, suport emoțional, etc, fiind evidențiat faptul că serviciile informale oferite de familie, prieteni, voluntari sunt asigurate în proporții diferite și depind de existența și de gradul de utilizare al serviciilor formale, de către vârstnici.

Numărul persoanelor instituționalizate, care au domiciliul în localitatea în care se află instituția de asistență socială, este mult mai mare comparative cu alte localități. In același timp însă, apariția și dezvoltarea serviciilor comunitare sunt determinate

de situația economică care împreună cu situația socială și politică influențează modalitatea de interpretare și intervenție în problemele persoanelor vârstnice. Este recunoscut faptul că nu procesul de îmbătrânire reprezintă problema și fac persoanele vârstnice vulnerabile, ci capacitatea acestor persoane de a face față cu veniturile pe care le au condițiilor din societate. Persoana vârstnică transformată în persoană vulnerab

Persoana vârstnică transformată în persoană vulnerabilă de următorii factori:

Sărăcie;

Locuință inadecvată;

Primirea de servicii de calitate inferioară;

Reglementări legale neavantajoase.

Asistența socială reprezintă o mare diversitate în practica oferirii de servicii.Există numeroase servicii sociale în care asistentul social gerontolog își poate desfășura activitatea:

servicii comunitare (centre de zi,ingrijire la domiciliu);

servicii de ingrijire a sanatatii(spitale,centre socio-medicale);

servicii de ingrijire pe termen lung(centre rezidentiale,camine de

pensionari).

In munca pe care o desfașoară,în cadrul acestor servicii,asistentii sociali gerontologi au de îndeplinit o multitudine de atribuții,pe care încercăm să le prezentăm în cele ce urmează:

evaluează și identifică trebuințe biopsihosociale ale vârstnicului ;

ofera un domeniu larg de servicii precum consilierea,suportul ;

formal,managementul de caz

realizează planul de investiție,în vederea îmbunătățirii situație

vârstnicului ce solicită suport social

-încearcă să maximizeze funcționarea independentă și promovează

mentinerea demnitatii vârstnicilor,conform unuia dintre principiile asistenței sociale gerontologice ;

evaluează posibilitățile financiare ale vârstnicului ;

stabileste relatii cu diverse institutii publice si nonguvernamentale,in

vederea identificarii si selectarii serviciilor optime pentru situatia fiecarui caz in parte ;

evalueaza existenta si relatiile cu familia dezvolta strategii privind combaterea

tendințelor de marginalizare ;

socială,stigmatizare,etichetare a vârstnicilor,prevenind,ân acest fel,ageism-ul își

folosește abilitățile de strângere de fonduri,pentru a dispune de resurse financiare suplimentare,ân situațiile în care vârstnicul nu este eligibil pentru nici un fel de suport din partea serviciilor comunitare ;

realizează legatura cu alte servicii existente în comunicate sau cu alți profesioniști

din domenii diferite (medic,psiholog,terapeut),în funcție de trebuințele vârstnicului.

Asistența socială gerontologică trebuie să raspunda trebuințelor specifice persoanelor varstnice ceea ce presupune pregatirea de profesionisti in acest domeniu al asistentei sociale,persoane specializate in activitatea cuaceasta categorie de beneficiari.

Prin intermediul suportului formal oferit de servicii sociale din comunicare,in care asistentul social gerontolog are un rol esential,la care daca se adauga si suportul informal oferit de familie, prieteni,vecini,este mult mai usor ca trebuintele varstnicilor sa poata fi satisfacute si implicit,calitatea vietii lor sa poata fi imbunatatita.Toate acestea pot fi realizate,daca se pune accent pe dezvoltarea de servicii,care sa vizeze:

facilitarea accentului la informații si institutii specializate in activitatea cu

persoane varstnice ;

cresterea ofertei de servicii alternative institutionalizarii(ingrijire la

domiciliu,centre de zi,cluburi pentru varstnici) ;

acordarea drepturilor de asigurari sociale(pensie,ajutor social)

servicii de sprijin,consiliere,vizite,convorbiri

dezvoltarea mobilitatii,training intelectual

educarea continua a persoanelor varstnice

asigurarea alimentatiei la domiciliu sau la cantina sociala

initierea de activitati intergenerationale,intre varstnici si

copii,adolescenti,tineri,adulti

sensibilizarea autoritatilor,nationale,locale,precum si a membrilor comunitatii cu

privire la problematica varstnicilor.

IV.3.Întîlnirea

Implică o relație cu psihologul, care prin prezența și ascultarea sa, este un catalizator al emoțiilor, reprezentărilor.Atfel, studiul de caz ilustrează metoda clinică și se poate sprijini pe diverse metode de culegere a datelor:

observația și interviul ;

teste psihometrice și proiective;

Anzieu (1974) consideră că,consilierea are la bază trei principii:

Postulatul dinamicii , totalității  și genezei care aduc trei obiecții majore

privind valoarea științifică a studiului clinic al indivizilor:

Nu permite predicții și generalizări;

Lipsa obiectivității ;

  Același autor enumeră resursele studiului :

Înțelegerea personalităților excepționale sau plasate în situații

excepționale;

Oferă ocazia modificării unor teorii;

Plasarea individualui în contextul său ;

Permite evidențierea complexității personalității ;

Înțelegerea schimbării și dezvoltării personalității ;

Accentul pus pe procesele ce se desfășoară în interiorul personalității.

IV.4.Interviul

Interviul este  o situație socială de schimb conversațional între două persoane cu scopul înțelegerii de informații într-un cadru specificat .Pentru a fi psiholog,interviul trebuie să aibă obiective psihologice și să fie purtat după anumite reguli impuse de psihologia persoanei. Interviul psihologic presupune, în general, următoarele elemente:

Intîlnirea a două persone, intervine în procese psihologice, comunicaționale specifice. Se vorbește despre lipsa de putere a psihologului (evidențiată în psihologia clinică); De exemplu medicul decide tratamentul;psihologul consiliază, nu ia decizii. Lipsa de putere a psihologului este cea care face posibilă redarea puterii pacientului.

Un context specific se poate baza pe :

Mediul  fizic  (distanța  spațială,  biroul,  scaunele  etc  pot  apropria  sau  

distanța interlocutorii) ;

Cadrul temporal (40-60 min) ;

Contextul psihosocial (fiecare intra in relatie de comunicare cu toata

istoria sa: valori,credinte, experiente, coduri de comunicare etc.)

Un joc de relații emotive și afective .Convorbirea antrenează un joc al emoțiilor și sentimentelor, jocuri ale puterii, seducției,rivalității, opoziției etc. Discuția va fi influențată de perceptțiile reciproce ale celor doi participanți:

fenomenele proiecției și fenomenele interpretării;

identifcarea cu interlocutorul. De asemenea,relația  de  comunicare  poate

 fi  marcată  de  ambivalențe,  ambiguități  și  contradicțiile afectivității.

Are obiective:

psihodiagnoza ;

selecție și recrutare;

consiliere și psihoterapie.

În funcție de obiectivele vizate vor fi utilizate demersuri și tehnici diferite.

IV.5. Calitățile consilierului

Calitățile consilierului sînt :

este bine pregătit profesional;

este cald și comunicativ;

este sensibil la emoțiile vîrstnicului;

este analitic și sintetic;

dovedește toleranță pentru diversitate și îi plac oamenii;

este creativ, realist, fexibil și manifestă capacitate de autocontrol și are

simțul umorului;

este motivat pentru activități de dezvoltare personal.

IV.6.Abilitățile consilierului

Abilitățile consilierului sînt :

IV.6.1.Ascultarea activă

Ascultarea activă care presupune concordanța între limbajul verbal și nonverbal, folosirea răspunsului minimal, reflectarea sentimentelor, parafrazarea, sumarizarea, formularea întrebărilor ( consiliere psihologică).În acest context, consilierea vîrstnicului presupune o cunoaștere profundă a particularităților de vîrstă și individuale,experiment-

area unor strategii de consiliere specifice, precum și adaptarea comportamentului și atitudinilor consilierului la aceștia.

În manifestarea ascultării active, ținem seama de stadiul de dezvoltare a limbajului și de achizițiile exprimării nonverbale, urmărim cu atenție ceea ce spune, ceea ce face vîrstnicul pentru a-i transmite mesajul că ne interesează și este important ceea ce relatează . Este importantă adaptarea tonului și a ritmului de vorbire, la modul de comunicare al vîrstnicului deoarece vocea este un instrument care comunică emoțiile și sentimentele pe care le avem față de o persoană.

Solicitările formulate pe un ton plăcut și ferm în același timp, dar în nici un caz amenințător sau milos, invită la comunicare deschisă.Vocea noastră este un instrument care comunică emoțiile și sentimentele pe care le avem față de o persoană, de aceea este importantă adaptarea tonului și a ritmului nostru de vorbire, la modul de comunicare al vîrstnicului.

IV.6.2. Observarea

Observarea este abilitatea de a culege informații relevante, de a identifica incongruențele, prin analiza comportamentului verbal și nonverbal al clientului.

Comportamentul verbal  poate evidenția tendința clienților de a repeta și de a pune accentul pe cuvintele care au legătură cu problema lor. Există cazuri în care vîrstnicii au probleme de vorbire,ceea ce-i determină să se simtă frustrați de faptul că nu pot comunica, să se bîlbîie, să facă pauze sau să comunice mai mult nonverbal.

IV.6.3. Comportamentul nonverbal 

Comportamentul nonverbal  se referă la contactul vizual sau limbajul ochilor, expresiile feței, gesturi,mișcări, poziții, contactul fizic. Expresia facială reflectă ceea ce simte vîrsnicul la un moment dat, dar și transpirația, înroșiri și încordări ale feței, dilatări ale pupilei, un zîmbet care nu se potrivește într-un context, modifcări ale ritmului respirației etc. Expresia facială reflectă emoții ca: bucuria, surpriza,frica, supărarea etc.

Este nevoie de precauții în formularea unor concluzii pe baza comportamentului nonverbal, deoarece anumite manifestări sunt determinate cultural, sunt în mare măsură inconștiente.

IV.6.4. Confruntarea

Confruntarea constă în identificarea și conștientizarea discrepanțelor, în asistarea vîrstnicului pentru a găsi soluții la problema cu care se confruntă. Anumite credințe acționează ca bariere în calea schimbării.Se bazează pe ascultarea activă, pe reflectarea empatică a emoțiilor și sentimentelor, pe sumarizare și parafrazare. Rezistența exercitată de credințe și convingeri îl împiedică să-și înțeleagă problemele. Este important să evităm judecarea vîrstnicului în propriile lui credințe și convingeri.

IV.6.5. Focalizarea 

Focalizarea presupune direcționarea conversației cu vîrstnicul spre aspectele pe care le consideră importante pentru consiliere. Atunci cînd vîrstnicul evită să vorbească despre un subiect, spune multe deodată, sare de la una la alta. Focalizarea vizează emoțiile clientului.

IV.6.6. Furnizarea de informații

Furnizarea de informații este abilitatea de a folosi ceea ce spune vîrstnicul cu scopul de a arăta acestuia că este înțeles, de a recunoaște resursele, punctele tari, de a marca aspectele importante dintr-o activitate.

În funcție de acuratețea informațiilor primite de la vîrstnic consilierul va oferi acestuia mesaje corecte care-l vor ajuta să găsească soluții la problema cu care se confruntă. Folosirea afirmațiilor în furnizarea de informații dă posibilitatea vîrstnicului să-și conștientizeze anumite stări, să-și exprime o anumită emoție, să exploreze un anumit aspect al comportamentului său, să se focalizeze pe situația prezentă.

IV.7.Atitudini ale consilierului

Acceptarea necondiționată vizează persoana ca ființă umană, nu convingerile sau comportamentele sale personale, avînd în vedere că acceptăm clientul și nu comportamentul său .

Este diferită de neutralitate, ignorare, milă sau toleranță. Nu este echivalentă cu aprobarea oricărui comportament. Prin acceptarea necondiționată, oferim un model de relaționare pentru cei consiliați care vor învăța să se accepte pe ei înșiși, așa cum sunt, și cu bune și cu rele. Este important ca valorizarea vîrstnicului să fie apreciată indiferent de gen, etnie, religie, nivel de dezvoltare cognitivă, tip de dizabilitate, statut socio-economic al familiei, performanțe obținute, comportamente.

IV.8.Empatia

Empatia este abilitatea de a fi în pielea celuilalt, de a ne transpune în locul altei persoane și de a înțelege modul în care aceasta gîndește, simte și se comportă. Empatia se manifestă prin ascultare activă, comunicare verbală și nonverbală, prin utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea

Atitudinile, mimica, tonul vocii, privirea trebuie să fie convergente în ceea ce privește înțelegerea spuselor celuilalt. Ele facilitează empatia.Trebuie evitat moralizarea clientului, întreruperile dese, abuzul de sfaturi, judecarea, întrebările închise care blochează comunicarea

IV.9.Colaborarea

Presupune încurajarea și ghidarea vîrstnicului pentru găsirea de soluții la problemele identificate. Prin colaborare și cooperare, consilierul ajută vîrstnicul să înțeleagă strategiile folosite, de ce a acționat așa și nu în alt mod, adică mecanismele care au declanșat emoțiile, gândurile și comportamentele.

E iv. IV.10. Stabilirea relației de cooperare cu psihologul

Un mare dezavantaj în consilierea vîrstnicului este că relația de cooperare cu psihologul se stabilește mult maiîncet întrucît adulții se dezvăluie mai greu, au rezerve și ziduri de protecție, se deschid puțin cîte putin. Increderea în psiholog este acordată în urma mai multor testări și tatonări, și se realizează treptat.

IV.11.Eficiența consilierii individuale

Este un lucru cunoscut că vîrstnicul poate să își rezolve problemele dacă apelează la consiliere individuală. Acest lucru se întîmplă pentru că el este relativ independent de mediul în care trăiește și este capabil să producă singur schimbările dorite.Vîrstnicul este dependent de familie și este sensibil la tensiunile ce apar în casa, și de multe ori problemele copilului semnalizează că ceva nu este în regulă în familie . Cheia schimbării copilului este schimbarea mediului familial, așadar consilierea familiei.

IV.12.Observația

Ca metodă științifică ,observația constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracteristicilor dar și transformarea obiectului studiat .Observația nu este un act pasiv ci ea se prelungește printr-un comportament reflexive de clasificare și sistematizare.

Observația are ca scop înțelegerea.Observația științifică întotdeauna confirmă sau infirmă o teză anterioară (deci are la baza anumite întrebări și ipoteze; psihologul va limita observațiile variabile care intră  în formularea ipotezelor  sau a  întrebărilor sale.). Așadar observația are un caracter organizat sisistematizat făcînd astfel că existe:

-observația  directă ( prin simțuri) care se face asupra comportamentului. Dar psihologul trebuie să-și situeze  observația la un nivel care integrează  organizarea și  finalitatea comportamentului (astfel mai utilizat este termenul de conduită).

O dată cu dezvoltarea tehnicilor cognitiv-comportamentale se utilizează termenul de comporament, nu doar  cu  referire la manifestări motorii direct observabile, ci și cu referire la gînduri (comportament cognitiv), emoții (comportament psiho-emotional);

–  observația indirectă ( o serie de ipoteze și inferențe sau informații culese de la alte persoane). Observația  clinică  vizează   descrierea  unui  subiect prin

individualitatea lui.

IV.13.Probleme de asistență socială

Intrucît relațiile sociale ale individului vîrstnic ,intrafamiliale sau generale pot favoriza sau agrava îmbolnavirile trebuie să se formuleze și un diagnostic social ceea ce înseamnă că trebuie să se cerceteze și să se ia în considerare și aspectele psihosociale ale vîrstnicului ( pensionare,stresul retragerii , raporturile cu familia, dacă este tolerat ,neglijat sau ignorat ,solidaritatea cu familia )

Situația ideală o constituie bătrînul integrat în familie cu un nivel de trai decent pentru că nu întotdeauna suferința poate fi rezolvată cu medicamente .Izolarea socială și familială,chiar persecuția în familie ,cere alte măsuri ,în sfîrșit trebuie precizată și capacitatea bolnavului de autoservire ,dependentă.

CAPITOLUL V

ORGANIZAREA CERCETĂRII

V.1.Motivație

Problematica vârstnicilor a fost si este înscrisa pe agenda publica româneasca, atât în ceea ce priveste elaborarea cadrului legislativ, în acord cu prevederile legislatiei europene, cât si în ceea ce priveste elaborarea politicilor publice în domeniul social si a actiunilor concrete de reforma sociala.

Îmbatrânirea populatiei reprezinta o problema sociala, întrucât afecteaza un mare numar de persoane, interesând nu numai populatia respectiva, ci si factorii decizionali si societatea în general, care suporta consecintele importante.Fenomenul reclama actiuni sociale concrete si conjugate care sa influenteze o evolutie în sensul autonomiei si bunastarii vietii vârstnicilor, al îmbatrânirii sanatoase, al asigurarii unei vieti de calitate, cu costuri sociale cât mai scazute.

Lucrarea oferă un volum impresionant și inedit de informații care se adresează personalului angajat în activitatea de consiliere a indivizilor aflați în dificultate și, în egală măsură, studenților facultăților de psihologie întrucât aici sunt abordate o paletă largă de informații o bogată documentare teoretică și practică despre unele aspecte mai puțin dezvoltate în literatura de specialitate.

V.2.Ipotezele cercetării

Pornind de la observațiile din literatura de specialitate, am presupus că bătrânii singuri și neglijați au o imagine de sine negativă, mai accentuată

V.3.Metodele de cercetare

Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării subiecților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:

Metoda documentării teoretice. Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema copiilor abuzați în familii consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute ;

Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza observației copiilor abuzați și pe baza discuțiilor purtate ;

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizeii;

Metoda experimentală .Experimentul constă într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce prelucrează atît fapte provenite din observație cît și din teste.Experimentul presupune o stare activă a subiectului și implică o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei ;

Tehnici moderne de înregistrare folosite în decursul cercetării. Eficiența tehnicilor moderne de înregistrare folosite în decursul cercetării .

V.4.Locul desfasurarii studiului

Locul de desfasurare a Evaluarii Geriatrice Complexe este domiciliul persoanei vârstnice deoarece persoana vârstnica de cele mai multe ori se deplaseaza greu sau este chiar imobilizata la pat, iar pe de alta parte, la domiciliu este surprinsa si reteaua informala – familie, vacini, prieteni – de luat în calcul si valorificata atunci când sunt recomandate serviciile de îngrijire.

Efectuata la domiciliu, evaluarea geriatrica înlatura discriminarea persoanelor vârstnice greu deplasabile sau nedeplasabile, privind accesul acestora la serviciile de îngrijire recomandate în urma evaluarii.

Un alt motiv pentru care EGC se efectueaza la domiciliul persoanei vârstnice este acela ca durata evaluarii este de aproximativ 2 ore- pentru a efectua toate testele- si pentru ca reactiile persoanei vârstnice sunt mai lente, impunând un consum crescut de timp; pe de alta parte, persoana vârstnica oboseste mai usor, necesitând un rastimp pentru a relua examinarea.

Domiciliul face mult mai permisiva evaluarea, creându-se un alt confort vârstnicului pe durata evaluarii într-un loc familiar lui, unde se simte mai destins decât într-un cabinet medical. Echipa de evaluare este compusa din medicul geriatru, asistenta medicala si asistentul social, rolul coordonator revenindu-i geriatrului.

V.5.Studiu de caz – vârstnicul fragil

În acest capitol este prezentat instrumentul de masurare a starii de sanatate , componenta a calitatii vietii, Evaluarea Geriatrica Complexa –EGC, în elaborarea caruia s-a tinut cont de: vârsta membrilor grupului de studiu, fenomenul de îmbatrânire normala, îmbatrânirea de succes sau însotita de patologia asociata vârstei înaintate, condttia si riscurile sociale, interactiunea dintre medical si social.

EGC, ca instrument folosit pentru masuratorile obiective, formuleaza un diagnostic tridimensionalmedical, functional si social. EGC masoara starea de sanatate a persoanelor vârstnice si cum este ea influentata de conditia sociala pe de o parte, iar pe de alta parte, cum influenteaza ea autonomia functionala a indivizilor. Studiul a fost desfasurat pe o perioada de cinci ani, în cadrul Fundatiei Geron – cu scopul de a valida instrumentul de evaluare si modul de cuplare a rezultatelor evaluarii formulate ca nevoi, cu serviciile de îngrijire în cadrul modelului de Nod Comunitar. Evaluarea pacientilor a fost facuta la domiciliul acestora.

Pentru masurarea subiectiva, a perceptiei calitatii vietii de catre persoana vârstnica s-a utilizat Cercetarea Participativa, prin care s-a evaluat impactul serviciilor de îngrijire asupra calitatii vieții.

Camera în care se dezbate interviul este o încăpere , mică , prost iluminată , mobilier alcătuit dintr-un și o masă extreme de vechi cu o uzură avansată .

Pe pereți sunt expuse multe fotografii înrămate toate la un loc pe o bucată de carton .

Interviul se realizează între consilier și o bărână de 80 de ani .Aceasta spune că profesia ei de bază a fost infirmieră într-un spital orășenesc , în care timp de 40 de ani a ajutat foarte multă lume . Îi este greu să își accepte statutul de singură și abandonată , pentru că așa se simte . După o ezitare ,bătrîna se așează pe un scaun .

Drama mea ,dacă pot să-I spun așa ( povestește bătrîna) începe în momentul în care soțul meu a decedat , iar singura mea fiica , ingineră de mederie s-a stability în Franța .Am încercat să supraviețuiesc și să muncesc de una singură timp de 15 ani , cînd credeam că mereu voi fi o femeie activă , așa cum îmi place să cred că am fost toată viața .

În urmă cu cinci ani , am suferit un grav accident de mașină , după care suferința mea s-a accentuat foarte mult , ținând cont că sunt diagnosticată și cu boli cronice ( coxatroză și osteoporoză ).În present sunt nevoită să mă deplasez cu un cadru . Asta nu ar fi o dramă , dacă din cauza suferințelor mele și din teama de a nu rămîne singură , am cedat toate bunurile mele unei nepoate mai îndepărtate , pentru că fiica mea m –a anunțat că nu va mai veni niciodată .

La scurt timp, nepoata m-a izolat în această cameră , ignorîndu-mă în totalitate , dîndu-mi prea puțină atenție și atunci numai în ziua cînd primesc pensie .

Întrebată dacă ar fi de accord cu internarea într-un azil de bătrâni unde I se va acorda asistență permanent , bătrâna ezită , dar după un îndelungat interviu , în care am putut observa ,tremur , teamă și suspiciune , în cele din urmă bătrîna a acceptat fiind convinsă că acolo îi va fi mult mai bine , decât să stea singură și izolată.

CONCLUZII

Concluzia acestui studiu exploratoriu (care are valoare de ipoteză pentru o cercetare viitoare) este aceea că vârstnicul se bucură de un prestigiu scăzut și că există o segregare în funcție de vârstă în societatea noastră. Încercând să oferim câteva explicații, am putea spune că acest fenomen are cauze multiple și se referă la aspecte distincte ale vieții sociale. O primă cauză, cu caracter general, se referă la faptul că trăim într-o societate în care – cel puțin în perioada actuală – sunt apreciate valorile materiale, iar primul efect pe care îl aduce cu sine pensionarea este scăderea venitului, ceea ce atrage un cortegiu de probleme pentru cel aflat în această situație.

O a doua cauză este dată de faptul că tinerii își asigură prin educație posibilitatea de a obține locuri de muncă mai bune, astfel încât urcă mult mai ușor în ierarhia socială decât vârstnicii. Părinții încetează să mai fie cei care știu totul, cei care înmagazinează cunoașterea, pentru că educația lor se rezumă în medie la 10-12 ani, în timp ce tinerii, din necesitatea de a se adapta cerințelor sociale, sunt din ce în ce mai bine pregătiți profesional, astfel încât iau treptat locul părinților.

Se produce, astfel, și o segregare intelectuală a generațiilor, ceea ce nu se întâmpla în societățile premoderne, când cunoașterea putea fi dobândită preponderent prin experiență. Consecințele acestui fenomen (de scădere a prestigiului vârstnicilor) și

gravitatea lui se reflectă în faptul că această categorie de vârstă trece prin experiența discriminării în tot mai multe contexte sociale.

Inserția sau reinserția socială a acestora întâmpină dificultăți, dat fiind faptul că oportunitățile de locuri de muncă sunt slabe pentru această categorie de vârstă. Serviciile de asistență sociale oferite bătrânilor sunt precare, problemele acestora fiind practic ignorate. Așezămintele de tipul azilelor de bătrâni se plasează în regiunea din spate, de culise a socialului – ca să folosim terminologia consacrată de un spațiu social care trebuie ascuns (ceea ce așează asupra lui pecetea stigmatului), care trebuie cosmetizat, pentru că realitatea lui este incomodă pentr

BIBLIOGRAFIE

CONSTANTIN BOGDAN-Psihologia vîrstnicului , ed. Stiințifică ,

București , 2008.

MIHAI GOLU –Bazele psihologiei generale –ed. Universitară , București , 2010

Ion Grigoraș-Personalitatea morală, ed. Științifică și enciclopedică ,

București , 1992

R.FLORU –Fenomene depresive , ed.Enciclopedică Romînă , 1984

CONSTANTIN STANCIU -Psihologia Generală și psihologia dezvoltării , ed

Universitară , București , 2008

BONCHIȘ ELENA, DRUGAȘ MARIUS- Introducere în psihologia

personalității, Editura Humanitas,2006

DORON, ROLAND- Dicționar de psihologie, Humanitas, București, 2007.

ENĂCHESCU CONSTANTIN- Tratat de psihopatologie, Polirom, București, 2007

IONESCU GEORGE- Tulburările personalității, Editura Asklepios, Bucuresti, 1997.

TUDOSE FLORIN, Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007

HOLDEVICI, I.- Psihoterapie, ed. Ceres, Bucuresti 1993.

BIBLIOGRAFIE

CONSTANTIN BOGDAN-Psihologia vîrstnicului , ed. Stiințifică ,

București , 2008.

MIHAI GOLU –Bazele psihologiei generale –ed. Universitară , București , 2010

Ion Grigoraș-Personalitatea morală, ed. Științifică și enciclopedică ,

București , 1992

R.FLORU –Fenomene depresive , ed.Enciclopedică Romînă , 1984

CONSTANTIN STANCIU -Psihologia Generală și psihologia dezvoltării , ed

Universitară , București , 2008

BONCHIȘ ELENA, DRUGAȘ MARIUS- Introducere în psihologia

personalității, Editura Humanitas,2006

DORON, ROLAND- Dicționar de psihologie, Humanitas, București, 2007.

ENĂCHESCU CONSTANTIN- Tratat de psihopatologie, Polirom, București, 2007

IONESCU GEORGE- Tulburările personalității, Editura Asklepios, Bucuresti, 1997.

TUDOSE FLORIN, Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007

HOLDEVICI, I.- Psihoterapie, ed. Ceres, Bucuresti 1993.