Imagini ale reveriei și melancoliei [606973]

Imagini ale reveriei și melancoliei
Un interes aparte pentru estetica fin de siècle îl reprezintă cele două aspecte ale
feminității : angelicul și demonicului, care de cele mai multe ori nu sunt privite separat, ci ca
aspecte complementare ale maladivului, ale isteriei. Eroticul , feminininul sunt privite din
perspectiva unui état d'âme, asociat melancoliei, acelui dor ancestral aflat în gena
simbolistă. Pornind de la analiza textelor suport, respectiv a reprezentărilor din arta plastică,
ținând cont și de factorii de natură psihologică, estetică și socială care stau la baza acestor
reprezentări vom încerca să conturăm principalele caracteristici ale femin inității.
Feminitatea maladiv ă, suferindă are o pregnanță aparte în opera simboliștilor ,aspect clar
evidențiat în opera primului simbolist român „declarat și veritabil “, Ștefan Petică. În opera sa
este ilustrată perfect, prin proiectarea eului simbolist în imaginea feminității , starea generală în
care se aflau artiștii fin de siècle, trăirile și frământările acestora.Vom căuta această ilustrare și în
opera lui Dimitrie Anghel, Alexandru Obedenaru, Mircea Demetria d, Alexandru Vițianu, Iuliu
C. Săvescu, George Bacovia,Adrian Maniu,Ion Minulescu, D.Karnabatt,Nicolae Davidescu ș.a.
Ștefan Petică este adept atât al simboliștilor francezi, cunoscător al pre -rafaeliților englezi,
la curent cu poezia germană contemporană și va aduce câte ceva din fiecare în opera sa. Unul din
aspectele esențiale ale figurii feminine în opera lui Ștefan Petica este durerea: Ochii mari și
melancolici /Triști de visele duioase /M -au privit odată dornici /Pe sub gene mătăsoase. Figura
feminin ă nu este descrisă prin prea multe detalii pentru că ea reprezintă de fapt sugestia unei st ări
poetice. Obsedat de spiritualizare și elogiul aristrocratismului Ștefan Petică aduce pe scena
simbolistă românească spectacolul lui Eros și Thanatos . Este figura frumuseții moderne, pe care
Baudelaire o descria astfel : ,, a beautiful, attractive head, I mean a wo man’s head which makes
you dream both of voluptuous delight and sadness, —but in a confused way; a head which
entails an idea of melancholy, of weariness … a kind of bitterness stemming from deprivation
and despair. Mystery and regret are also two characte ristics of Beauty. ”1

1 Apud. Symbolism, Its Origins and Its Consequences edited by
Rosina Neginsky , Cambridge Scholars Publishing , Newcastle upon Tyne , 2010 , p.179 .

Câteva elemente figurative dobândesc repede statut de locuri comune : fecioarele blonde,
pale, pe care le asociază mereu cu trista voluptate, blîndele înduioșări, albe rugăciuni, seara
parfumată, visuri înstelate , crinii, rozele, florile fatale,viorile verlaineene, castelul, m ânăstirile :
,, La Sinaia -n mănăstire/ Ochii triști și chinuiți/ Peste file de psaltire Se apleacă linistiți.
Peste toți s -abate clipa/ Albelor înfiorări;/ Ruga -și tremura aripa/ Blîndelor înduioșări.
Stinsă -i flacăra de vise/ Din trecutul greu și -amar:/ Crini cu florile deschise /Plîng la
umbra de altar.
Și din bolta înstelată /A bisericii, încet/ Cade pacea fermecată /Peste tragicul poet. (…)
La Sinaia -n mănăstire / Sub căruntul arc oval / În de aur poleire /Apăru profilul pal.
Pală-n rochia ei alba/ Stă fecioara ca un crin: / Întrupare fină, dalbă /Dintr -un vis de
cherubin.”2

Femei îndurerate, cu un ten pal cu ochii negri de păcate, ce au căutat neîncetat supremul
vis de voluptate, aproape gata să re nunțe la viață . În ciuda ochiilor încercănați, a chipului trist
această figură este încărcată de frumusețe prin misterul și regretul la care facea referire
Baudelaire. Frumusețea ,misterul, regretul nu îi sunt străine eului poetic care se contemplă ca ,,
… un print vestit /Cu ochii triști, cu fața blîndă; / Un viers de cîntec rătăcit / Doinea în vorba -i
tremurîndă. /Pe tristul prinț cu ochii mari /Un gînd adînc de pribegie /Spre negrii codri solitari/ Îl
îndemna cu viclenie. /Ah, pală -i floarea de cicoare /Ca floarea dorului ce moare! ” 3
Ea doarme , acesta este titlul unui poem în proză care conturează perfect starea poetic ă
specifică în general lui Ștefan Petică. Ea , ,,întruparea ideală ” este cuprins ă de somn.
Observatorul o poate admira liniștit, în timp ce ea zâmbește , viseaz ă: ,, desigur vreun Făt –
Frumos, cu ochii albaștri ca cerul lunei de mai, cu bucle aurii ca spicul de grâu și cu buzele
carmine Făt -Frumos ce o alintă seducător de dulce. (…) S -a înfiorat ușor! A sărutat -o , și pe figura
ei se lașă ușor umbra unei melancolii. F ăt-Frumos a fugit … și sufletul ei s -a întristat în urma
lui.“4 . Figura feminină peticeană e compusă din următoarele elemente: r everi e suavă, experiențe
spirituale, , triste țe, melancolie ce funcționează în doi timp extaz și mai ales prostrație. Prostație
care se încadrează oerfect condiției poetului simbolist, damnat într -o societate superficială.O

2 Ștefan Petic ă, Poezii, versiune online , p. 2.
3 Ibidem , p. 9.
4 Simbolismul rom ânesc, îngrij. de ed. pref., note Lucian Pricop, București, Editura C.N.I. Coresi,2003, p . 305.

urmă de agonie existențială percepută odată cu condiția efemeră a iubirii și a iubitului se lasă
conturată de un plâns dureros :
(…),, Iubito, tu floare de vis e/ Ah, cînd în pămînt voiu dormi /Cu buzele vinete -nchise / Ce singură –
n lume vei fi!
Iubito, tu floare fatală / Sărută -mă lung și duios, /Sărută -mi blînd fruntea mea pală / Și mîngăe -mi
părul lucios. ”
Iubita -l ascultă pierdută /Și ochii ei ard grei, fierbinți, /Pe fața -i suavă o cută / Se sapă de -adînci
suferinți.
Nu spune o vorba, ci mută / În brațele -i albe îl strînge, / Îl mîngîie tristă, -l sărută, / Sărută -n neștire
și plînge ./
Charles Baudelaire în poemul Le Masque , inspirat de lucrarea sculptorului Ernest Christophe,
creează un dialog discordant între două voci, fața unei frumoase femei este prezentată sub forma
unei măști zâmbitoare pe care o înfățișează celor din jur, pe când în intimitate se ascunde un chip
îndurerat : ,, — Mais pourquoi pleure -t-elle? / Elle, beauté parfaite, /Qui mettrait à ses
pieds le genre humain vaincu, /Quel mal mystérieux ronge son flanc d'athlète? / —
Elle pleure insensé, parce qu'elle a vécu! / Et parce qu'elle vit! /Mais ce qu'elle
deplore / Surtout, ce q ui la fait frémir jusqu'aux genoux, /C'est que demain, hélas! il
faudra vivre encore! / Demain, après -demain et toujours! — comme nous ! “.
Frumuse țea este bazată pe o minciună, o iluzie vândută naivilor. Cititorul este invitat
la o perspectivă tridimension ală asupra sculpturii și treptat observă că ceea ce părea
un cap frumos, este de fapt o mască, care ascunde adevăratul cap. Pentru Baudelaire,
dar și pentru Ștefan Petică frumusețea este complet perceptibilă atunci când dezvăluie
cealaltă parte, față opusă chipului sculptural, prezintă absolutul și relativul, viața și
moartea.
Odată ce se face simțită prezența morții se declanșează plânsul necontrolat : „ Iubiții
dorm. /Deasupra pare / Că trece dragostea pierdută; /Un glas de clopot e -o chemare /În noaptea
clară și tăcută. /Le-ngălbenește fața luna / Cu dureroasa -i poezie /, Ei dorm mai strînși ca totdeauna
/Și plîng în somn fără să știe ”.
Triste țea și plânsul nu vin ca la Eminescu din conștientizarea timpului ,,ca un vierme al
vremii”, ci din sentimentul unui fatum, ce îl vizează strict pe individ. Sentimentul proiectează

asupra tuturor priveliștilor lumini crepusculare, un cântec mortuar ia locul celui de veche
voluptate: ,, Murise însă cântul de veche voluptate(. ..)”5Pentru creator , care ani la rând a căutat
forma perfectă de expresie ,moartea poate veni ca o formă de împlinire, de pace și liniște.După
chinul și zbuciumul adus de visare ,, Albe fecioare și pale, / Albe fecioare -ngropate / Sub grelele
stînci ideale, / Din vise adînc zbuciumate, /Pășiră în giulgiuri închise, /Pășiră în ceată -argintie.
Închideți mormîntul! Sunt vise / Ce-omoară în noaptea târzie. ”6
Este bine înțeles vorba și de o moarte interioar ă, de plictisul vieții duse în camere sordide,
neîncălzite iar na , cu brumă pe pereți. Este sentimentul inadaptării, a viselor ucise de viața în
capitală : „Cumințenia a ucis avântul, socotelile au ucis pasiunea, recepțiile de gala au ucis
întâlnirile furi șe, iar budoarul a ucis balconul. Ipocrizia a adus seriozitatea , și seriozitatea a ucis
îndrăzneala nebună, iar fără puțină nebunie iubirea nu are niciun farmec. De aceea iubirea din
timpul de față este atât de tristă. Delicatețea și drăgăleșenia au înlocuit frumusețea , slăbiciunea a
izgonit puterea , visul searbăd a ucis viața în care clocoteau marile pasiuni ce zgudie cerul și
pământul. O teamă feciorelnică de lume , o sfiiciune bolnavă de viață , o închinare fricoasă
înaintea ridicolului, o cumințenie fără cumpăneală caracterizează pe poeții oficiali ai vremii. Și
mintoșii aceștia , care trec drept oameni de seamă în ochii mirați ai mulțimii , au umplut lumea
cu jelania lor sentimentală, cu lacrimile lor îndulcite cu zahăr, cu melancolia lor de fete închise în
pensioane.”7
Asemenea poe ților „blestemați” el se lasă târât într -o lume gata de dizolvare care îl face
să aibă deziluzii și concluzii dezarmante pentru că totul pare a fi acționat de un spirit inconștient
și imposibil de stăpânit. Așa cum puncta Traian Demetrescu : „ starea psihică a poetului
decepționat e re flexivă, liniștită ,melancolică, sensibilă. Lui îi trebuie un suflet de femeie care să
se asemene cu al său. ” 8 reveria și melancolia sunt transpuse în registrul unei feminități
transportate reflexiv în conținutul propriei interiorități.
Neîncrezător în viitor, crizele și contradicțiile societătii modern îl înstrăinează și pe
Dimitrie Anghel, iar cel mai bun refugiu este lumea florilor:

5Ibidem, Când vioarele tăcură , p.18.
6 Ibidem , p.31.
7 Apud. Ștefan Petică , Lidia Bote Marino, Simbolismul rom ânesc , p.383.
8 Traian Demetrescu, Profile literare , Craiova, 1892, p.179.

“Eu mi -alesesem lumea florilor, căci în lumea lor mi -am petrecut copilăria. Mi -aduceam
aminte de grădin a minunată unde am trăit, de murmurul sonor al șipotului, de freamătul
arborilor, de toată risipa de petale ce o împrăștie necurmat vântul. Îmi aminteam simpatiile pe
care le aveam pentru unele flori și antipatiile nejudecate pentru altele. Pentru mine mir esmele
erau gândurile lor tainice, felul lor de a vorbi, și eu aș putea ghici pe întuneric, noaptea, când e
mai puternic mirosul lor, ce floare anume mi -l trimete, și mai târziu toate amintirile acestea s -au
redeșteptat și m -au chinuit, și asemuirea strălu cirii lor am căutat -o în cuvinte, în alcătuirea
minunată a petalelor ce formează o roză, ori un crin, am căutat s -o redau în strofe ”9.
Poezia ,,În grădină ” relevă abilitatea poetului de a trăi și retrăi emoțiile, de a figura dar, în
același timp, și de a transfigura o anume realitate. Până la urmă , alegerea inconștientă a spațiului
lui Anghel provine, probabil, dintr -o frustrare sau dintr -un complex afectiv, mai mult sau mai
puțin psihanalizabil, care privește teroarea poetului în fața realului constrângăt or, inhibiția în fața
concretului banal ce -l conduce pe acesta la refugiul în spațiul securizant al grădinii. Grădina are
așadar rolul și funcția unui loc privilegiat (locus amoenus), compensator și protector, în care
trăirile sunt armonioase și întregi, i ar sufletul e copleșit de frumusețea și armonia culorilor, a
miresmelor și formelor.
În opera poetică a lui Dimitrie Anghel numeroase simboluri esențiale relevării stărilor
poetice sunt codificate în jurul elementului „floare”. Poetul cultivă mediul naturii artificiale,
umanizate, al grădinilor , dar trece peste descrierile romantic reușind să stabilească anumite
corespondențe între lumea vegetală și sufletul uman. El proiectează sentimentele poetice aupra
florilor, umanizându -le: ,,M âhnite -s florile a cele, dar jalea lor cine -o mai știe? “10 Este un un
visitor melancholic, tristețea este nota dominantă a versurilor sale .Corespondențele între destinul
florilor și destinul uman sunt lesne de sesizat și amintesc de arta poetică a lui Baudelaire – ,,
Corresp ondances”
Omul are dorin ța egoistă de -a și exercita puterea asupra unei naturi îmblânzite, asupra
grădinii. În centrul acesteia se află floarea care revine frecvent ca motiv literar sub diverse forme.
Floarea întruchipează perfecțiunea spirituală întrunind virtuțile sufletului, starea edenică obținută
prin dragoste și armonie. Florile sunt plăpânde, de nalbă, de mărgărint, de umbră,de câmp;
uneori, acestea mor topite de visare sau sunt mâhnite – epitetul personificator preferat de poet.
Poetul nu pare să aibă vreo predilecție pentru de un anumit tip de floare, însă se remarcă
trandafirul cu foi de ceară sau din care pică petale albe, diafane însumând trăirile lăuntrice,

9 Dimitrie Anghel , Versuri și proză , Editura Albatros, 1989, p.94.
10 Teodor V ârgoligi, Dimitrie Anghel , Editura Tineretului, București, 1965, p.51.

iubirea, conștiința de sine și în același timp regenerarea și inițierea în mistere, rareori extincția
prin ofilire – roze ce mor .
Poezia angheliană stă sub semnul lilialității, l umina angheliană este albă, puternică. Albe
sunt și florile de nalbă sau albe flori de mărgărint alături de un chip bălan și de o mână albă de
fantomă peste care domină lumina în care se oglindesc fluturi de argint11 sub tutela parfumului
de iasomie – floare tot de un alb imaculat. Albul mai este reprezentat de fulgi de omăt12, pânze
albe ca zăpada13. Albul nu este atribuit numai florilor, ci și negurilor, în oximoron: albe neguri
personificate – care dormeau grămezi de somn învinse; a negurilor albe cete, cu albele lor aripi
care s -au pierdut în noaptea mută14 (într-un regal de personificări și metafore, în ample imagini
vizuale).
Soarelui , manifestare a divin ității îi este asociat a murgul ce conturează atmosfera
înserării . Se conturează imaginea dinaintea înfăptuirii unui miracol, se introduce tema marii
călătorii și a morții , care aduce sentimente de melancolie și nostalgie .Poezia Călătorii este
sugestivă di n aces punct de vedere. O mireasmă de floare , venită ,,de cine știe unde” îi
urmărește pe cei doi călători și îi învăluie în vraja ei. Cuprinși de aceasta, de tulburătoarea
senzație olfactivă, călătorii reflecteazî asupra scurgerii vieții.Simbolul florii necunoscute este
tălmăcit în finalul poeziei : ,, Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci -i dorul /Ce-l ia pretutindeni cu el
călătorul, /Oriunde s -ar duce și -ar vrea ca să scape, /Subt naltele ce ruri pe vastele ape… .”
Simbolul era de fapt dorul din timpul călătoriei după cele lăsate î n urmă, sub stăpânirea c ăruia
acea senzaț ie a scurgerii vieții este cea dominantă.
Tema trecerii timpului nu este dusa în morbiditatea poemelor baudelair iene . E ste însă
frecventă moartea florilor a măghiranilor – și-acum se trec15 , se trec și florile de toamnă16 , mor

11 Dimitrie Anghel , După ploaie – versuri, Editura Bestseller , București, În grădină ,epub scribd .
12 Ibidem, Schimb de vești .
13 Ibidem , În Luxemburg .
14 Ibidem , Amintire
15 D. Anghel, Poezii și proză , Ed. Andreas Print, București, 2010, p . 8.
16 Ibidem , p.10.

florile mâhnite, un trandafir murind17, viața moartelor regine18, ar fi murit viața învinsă de
melancolie19.
La moart e face trimitere și somnul, moart ea fiind fiica nopții și sora somnului. Trecerea
către somn se realizează peste -ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere20. Imaginile
olfactive se întrepătrund cu cele vizuale în armonia unei atmosfere inefabile. Sub puterea nopții
se manifestă îndoiala, nesiguranța și dorul de transcendere al ființei umane cu toate ascunzișurile
sale care nu se revelă, păstrând misterul. În grădina asociată cu sihăstria moartea triumfă
generând o ipoteză dezarmantă: ar fi murit viața învinsă de melancolie21 asemenea rozelor, la
Elseneur, care se sting în pace. Moartea poate fi sfidată ,,cu focul gurii tale să -nvii șuvoiul
moartei ape, însă sentimentul este dezolant căci moartea trece pretutindeni și moartea e de -a
pururi mută ”22 .
În grădina Luxemburg apar statuetele străv echi și scumpe ca reprezentare a statorniciei
sentimentelor prin pietrificarea/ împietrirea momentului fericit de care se bucură: cât de drag ți –
era cu mine în contrast cu efemeritatea umană care surprinde ,, reginele dispărute înmărmurite -n
piatra rece de -o biată mână pieritoare ”23. Materialul prim al statuilor sugerează statornicia
sentimentelor la care aspiră poetul consternat de contrastul surprins în oximoron: treceau eternele
idile,/ Născute dintr -o sărutare și moarte după zece zile24. Intensitatea trării î nsă, face ca totul să
merite efortul sau orice suferință ulterioară: ,,Pe zilele acelea însă cine din noi nu și -ar da anii?. ”
Dispariția inexorabilă se concentrează într -o structură remarcabilă: Curgea nedumerită vremea25,
tot ceea ce se poate păstra fiind amintirea – sunt ani și ani… 26 . Eterne -n lumea asta -s numai
cununele de foi de laur27, numite anterior dafin, plantă a imortalității și emblemă a gloriei, mereu
verde, este simbol al nemuririi sufletului.

17 Ibidem , p.12.
18 Ibidem, p. 16.
19 Ibidem, p.18.
20 Ibidem, p.11.
21 Ibidem, p.19.
22 Ibidem, p.23.
23 Ibidem , p.16 .
24 Idem

25 Idem
26 Dimitrie Anghel, După ploaie – versuri , Editura Bestseller, București, În grădină ,epub .
27 D. Anghel, Poezii și proză , Ed. Andreas Print, București, 2010, p. 27 .

Dafinul însă mai are și o altă semnificație în ,,Fata din dafin ”: ,,La Fata din D afin visam
noi, la frumoasa și bălaia copilă robită de un farmec, căci în grădina noastră era un dafin uriaș și
plin de scorburi, în care apele ploilor strânse luceau în nopțile de lună ca niște ochi misterioși.
Spre el ne aținteam ochii la orice zgomot, a șteptând ca închisoarea de lemn să se deschidă și
albaștrii ei ochi luminoși să lumineze întunericul. În haine albe de crin o îmbrăca fantazia
noastră, un mac roș ca un potir plin de sânge trebuia să poarte la piept și un galben trandafir în
mină. ” În mitologia greacă lili ala Daphne își dorește să fie transformată înte-un dafin pentru a
scăpa de ava nsurile s exuale a le lui Apoll o, ceea ce ne amintește că tragedia eroinei cu cât este
mai mare cu atât virtu tea crește.
Virginitatea ,frumu sețea și sacrificiul atribuite femini tății reflexive, m elancolia și b oala
toate conduc la spiritualit ate, uneori o și s imbolizează. Unul din obiectivele cun oașter ii poetice
la Dimit rie Anghel este spir itualizarea realulu i , așa cum men ționează și Adrian Ciubot aru în
Prefaț ă la ,,Poezia simbolistă și decadentă românească ”: Una dintre finalit ățile ac estei
cunoașteri (despre cea poetică ) este spiritualizarea re alului, în locuirea naturii (inexisten te ca
obiect poet ic în sine , ca model absolut al frumosului, ca sursă a inspira ției) cu un produs al
fantaziei( cf. D. Anghel), de fapt, cu ființa poetului însăși, transformată într -un organ al simțului
artistic ( Cu visuri , cu g ândiri frumoase, cu fantazia mea , cu viața / Învins de o mi lă nesfârșită
aș vrea să înpov ărez natura28)”29

28 Dimitrie Ang hel, Melancol ie.
29 Adrian Ciubotaru, Poezia simbolistă și decadentă românească , Editura I.E.P. Știința , Chișin ău,2014 .