Imagini ale Arhetipului Sinelui In Basmul Popular Romanesc
Cuprins
I. SINELE DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ
I.1. Abordări teoretice ale Sinelui
În Dicționarele explicative, Sinele cunoaște următoarele definiri:
SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr.De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).
síne pron. – El însuși. Lat. se, modelat ca mine, tine, pentru a evita prezența unui cuvânt monosilabic în poziție tonică, cf. lat. sese,sp. consigo. Se folosește ca mine (pron. pers. de persoana a-III-a, la cazurile prepoziționale; înv., acuzativ fără prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric”, sens cu care se folosește ca s.: în sinea lui ‹ în sine „înlăuntrul său”, în sinea mea „pentru mine” etc.; și, de asemeni, cu posesivul enclitic în sine-mi, în sine-ți, în sineși. În sec. XIX s-a folosit pentru a traduce prefix. auto: sineiubire (egoism); sinestătător (autonom) etc. Dintre aceste formații s-au păstrat în limbă numai sinucidere și sinucigaș.
Personalități ale psihanalizei ca Freud, Jung, Lacan, umanistul Maslow sau transpersonaliștii Grof si Wilber au fundamentat conceptul de Sine, încercând să-l trateze în cadrul științei de graniță care se află între psihologie, antropologie, fizică, matematică, sociologie și înșiruirea poate continua. Abordarea unei astfel de teme este destul de dificilă, Sinele fiind un concept fundamental care nu poate fi statuat cu termenii analizei științifice.
Conform definiției date de U. Șchiopu, (1997), Sinele se referă la „structurile de identitate ale personalității, înglobează tendințele inconștiente și orientează activitatea psihică a individului”. Sinele poate fi material – fizic (imaginea de sine), spiritual (imagine de sine pe plan cultural, informativ) și social (identitate socială). În concepția lui U. Șchiopu, există trei tipuri de influențe asupra Sinelui: succese/eșecuri; opiniile celorlalți și rezonanța psihică, ce rezultă din relația dintre ceea ce face și cum trăiește individul și ceea ce ar trebui să facă/trăiască în conformitate cu normele sociale și cele proprii.
N. Sillamy consideră Sinele ca „ansamblul impulsiilor primare, instinctele, ceea ce este inconștient, energia care ne pune în mișcare și orientează acțiunile noastre”. Sinele tinde la satisfacerea trebuințelor de bază ale omului. Pentru Freud, Sinele este prelungirea inconștientă a Eului, iar pentru Jung, Sinele este o entitate supraordonată Eului, incluzând nu numai conștientul și inconștientul, ci și „scopul vieții”. Tot Jung arată că „este de neimaginat că ar putea exista o figură determinantă, care să exprime nedeterminarea arhetipală. În consecință, m-am văzut silit să numesc arhetipul corespunzător Sine”. „Sinele trimite către propria reprezentare centrală”, „este nedeterminat, dar conține, în mod paradoxal, caracterul determinării, chiar al unicității”, „Sinele este o contopire a contrariilor”, este totalitate. „Totalitatea înseamnă ego plus non-ego”. În aceeași lucrare, Jung reprezintă schematic, printr-un cerc, cele patru funcții ale conștiinței. Centrul cercului, ca expresie a totalității, s-ar suprapune nu cu eul, ci cu Sinele, ca esență a personalității totale (fig. 1).
Fig. 1. Reprezentarea schematică a celor patru funcții ale conștiinței.
Gândirea este văzută ca funcție principală și de aceea apare în centrul jumătății luminate, sentimentul însă ca funcție inferioară în partea întunecată a jumătății de cerc, în timp ce cele două funcții auxiliare se află parte în stânga, parte în dreapta (preluare după C.G. Jung – Psihologie și alchimie, Ed. Teora, 1998).
Sinele este reprezentat în cele mai multe teorii psihologice ca fiind un centru, un miez, o entitate interioară. Mai mult, în mandalele orientale (din care s-a inspirat și pe care le-a studiat foarte mult si Jung), care au o formă circulară în cele mai multe cazuri, există un centru, un loc al „liniștii”. Mulți autori au pornit ulterior de la aceasta imagine a unui cerc în reprezentarea Sinelui.
Odată cu apariția noilor teorii de după psihanaliză, umaniștii întregesc explicarea Sinelui cu noi abordări. Astfel Maslow (1969), după prezentarea teoriei motivației (piramida trebuințelor), arată că există două tipuri de indivizi care tind către împlinirea de Sine, ca forma cea mai înaltă a motivației:
cei numiți de Maslow „sănătoși”, dar cu o foarte mică experiență, sau chiar fără experiență în transpersonal(transcendența);
cei pentru care experiențele transpersonale (transcendența) sunt importante, chiar centrale în viața lor.
Autorul considera că a identificat astfel două potențialități de împlinire a Sinelui:
tipul D („deficiency-cognitions”), corespunzător primei categorii de indivizi, care au tendința de a conduce, de a fi pragmatici, cei care fac („doers”), după cum îi numește Maslow;
tipul B („being-cognition”), corespunzător celor care tind către transcendență (a doua categorie), care sunt mult mai conștienți decât primii asupra scopului existențial, care au o conștiință integratoare, "experiențe de platou" (experiențe contemplative), ca și „experiențe de vârf” (trăiri intense, transcedentale) și care sunt meditativi („meditators”).
Persoanele aparținând tipului B vor aborda într-un mod diferit metanevoile de realizare a Sinelui față de cei din tipul D, Maslow identificând 24 de diferențe între aceste două categorii. Dintre aceste diferențe cele mai interesante par a fi:
cei din tipul B vorbesc ușor, normal, natural și fără eforturi ale conștiinței – limbajul existențial, limbajul poeților, al misticilor și al clarvăzătorilor, al eternității. În general ei înțeleg mai bine parabolele, figurile de stil, paradoxurile, arta, comunicarea non-verbală etc.;
par a se recunoaște intuitiv unii pe alții și a se înțelege mutual chiar după prima întâlnire;
sunt mai holistici în abordarea lumii înconjurătoare;
au o tendință naturală către sinergie intrapsihică, interpersonală, intraculturală și internațională. Sinergia de care dau dovadă transcende dihotomia dintre egoism și altruism și le include pe amândouă într-un concept supraordonat. Este o transcendență a competitivității și a situațiilor câștig-pierdere;
sunt mult mai creativi, mai înclinați către inovații și descoperiri;
sunt mai pregătiți în a fi profund religioși sau spirituali atât în sens teist, cat și ateist. Experiențele de vârf sau alte experiențe pot fi văzute ca experiențe spirituale sau religioase;
pot transcende mai ușor eul, sinele, individuarea, pot trece dincolo de împlinirea sinelui.
Maslow recunoaște că această împărțire a împlinirii Sinelui în cele două categorii nu ia în considerare o serie de factori obiectivi, cum ar fi satisfacerea celorlalte nivele ale trebuințelor, progresia nevoilor conform vârstei, evoluția biologică individuală, condițiile de viață și cultura etc. O cercetare atentă a împlinirii Sinelui va fi realizată ținând cont de complexitatea tuturor factorilor care ar putea influența evoluția acestuia.
Ideea complexității factorilor în studiul Sinelui conduce către abordarea principiului holistic, al interdependenței fenomenelor enunțat în anii ’80 de fizicianul David Bohm, dar existent încă din perioada filosofiei antice în Grecia – Principiul unic, nenăscut și nepieritor, care înglobează totul și este înglobat în toate lucrurile, conform căruia toate fenomenele constituie un întreg. Bohm respinge disocierile de tip: parte-întreg, individ-societate, experiență-cunoaștere, propunând în schimb forme nefragmentare de descriere, fluide, elastice, capabile să exprime intuiția teoriei sale, conform că reia realitatea este un unic proces de curgere nefărâmițată, o plenitudine dinamică bazată pe o ordine implicită atotcuprinzătoare, care se desfășoară și se înfășoară continuu, potrivit mișcărilor și transformărilor particulare" (C. Sofronie, R. Pârvulescu, 2002).
În prezentarea modelului sinelui rezonant pot fi folosite psihologiile interacționiste: concepte ca sistem de interacțiuni, inducția comportamentelor, homeostazia sistemică sunt specifice si modelului sinelui rezonant în contextul de față.
Pornind de la cele arătate, se poate avansa ideea existenței Sinelui în două ipostaze, aflate la polii opuși ai unei axe: Sinele condensat și Sinele rezonant.
Sinele condensat este Sinele limitat de factori fizici, biologici, culturali, Sinele individului care nu a reușit să depășească anumite limitări, din cauze subiective sau obiective. Este Sinele aflat la un nivel inferior în piramida trebuințelor a lui Maslow.
Sinele rezonant este Sinele aflat în armonie atât cu interiorul individului, cât și cu mediul, Sinele care rezonează, care se afla pe aceeași lungime de undă cu tot ceea ce l-ar putea influența și care, prin rezonanță, se adaptează și crește totodată sub influențele pe care le suportă. Este Sinele aflat cel puțin în vârful piramidei trebuințelor, dacă nu dincolo de acesta. Noțiunea este preluată din teoria fizică a rezonanței și adaptată în contextul psihologiei transpersonale.
Fig. 2. Sinele condensat și Sinele rezonant în comparație cu piramida trebuințelor.
Comparativ cu desenul circular folosit de Jung în reprezentarea celor patru funcții ale conștiinței (fig. 1), Sinele reprezentat în centrul cercului este Sinele condensat, nearmonizat încă cu tot ceea ce îl înconjoară, iar Sinele rezonant ar putea fi reprezentat ca un cerc cu circumferința mai mare decât cercul mare și care cuprinde toată reprezentarea jungiana. Trecerea de la Sinele condensat, mic, aflat în centrul cercului, la Sinele rezonant, mare, armonizat cu tot ceea ce îl influențează, se realizează prin modelul cercurilor concentrice formate la suprafața apei atunci când cineva aruncă o piatră într-un lac liniștit. Cele mai multe modele utilizate de diferiți autori în reprezentarea Sinelui sunt statice, necorespunzând transformării dinamice prin care trec toate sistemele universale în evoluția lor. Modelele statice sunt depășite din punctul de vedere al științei moderne. Un model al Sinelui, în mod particular și al conștiinței, prin corespondență, nu poate fi decât dinamic, în continuă evoluție și transformare, un model care să reprezinte, totodată și interdependența dintre toate elementele Sinelui sau ale conștiinței și care să fie luat în considerare din punct de vedere holistic.
Corespunzător tipologiei făcute de Maslow între tipul D și tipul B, se poate afirma că indivizii aparținând tipului B au șanse mult mai mari să atingă Sinele rezonant. Caracteristicile tipului B, enunțate de părintele psihologiei umaniste fac ca persoanele ce aparțin acestui tip să rezoneze și să se armonizeze mai ușor și cu mai multă plenitudine cu diferite situații.
Rezonarea Sinelui presupune de fapt armonizarea acestuia cu întregul, dar și o integrare a Sinelui în întreg. Astfel, Sinele nu este doar integrator, ci și integrat în sisteme universale care îl influențează. Ideea Sinelui rezonant poate fi valorificată cu adevărat doar într-o abordare holistică, nefragmentată în diferite instanțe.
Sinele rezonant este cel care poate determina expansiunea câmpului conștiinței pentru că, prin armonizare, el însuși se va extinde. Contradicțiile dintre Eu și Sine, întâlnite în abordările psihanalitice, dispar în cazul Sinelui rezonant. Armonizarea Sinelui cu orice influență duce la armonizarea cu propriul Eu și la reînchegarea întregului. Arhetipurile câștigă noi valențe în această abordare.
Teoria Sinelui tSinelui total a lui Stanislav Grof este în total consens cu deschiderea teoretică dată de Sinele rezonant. Spinoza considera că „toate fenomenele derivă dintr-o singură «substanță cosmică»” (Ion Mânzat, 2002). Aceasta nu face decât să întărească teoria antică a Principiului universal unic. Sinele total este sinele întreg, în armonie cu toate fenomenele care îl înconjoară. Pe de altă parte, Sinele descris de John Lilly (Sinele adânc, centrul ciclonului) ar putea fi privit, prin prisma Sinelui rezonant, nu ca un punct de liniște, separat de restul ciclonului, ci ca Sinele care se armonizează, rezonează cu ciclonul, îmbrățișează cu toată deschiderea schimbările survenite, fără a opune rezistență, câștigându-și astfel liniștea și pacea.
I.2. Abordarea psihodinamică din perspectiva psihanalitică. SPU și topicile freudine
I.2.1. Freud și psihanaliza
Sigismund Sholmo Freud s-a născut s-a născut în 1856 la Freiburg (Moravia) în familia unui negustor de lână evreu. La vârsta de 21 de ani și-a schimbat prenumele în Sigmund. Prima copilărie e semnificativă doar ca ereditate, adică origine și religie iudaică, cu rude, obiceiuri, ritualuri, anumite aplicări ale mozaismului, fapt ce l-a influențat, deși el nu era un habotnic. El a aplicat metoda psihanalitică în primul rând în studiul religiei mozaice. Tot acest lucru explică și aspectul etic foarte ridicat în care și-a conceput sistemul. S-a vorbit de puritate și rigorism. Toți s-au mirat cum el a examinat cele mai celebre cazuri de nevroze și totuși nu a fost niciodată acuzat de nimeni. A fost un om de familie, foarte legat de familie, de nevastă și de copii. Lucrurile aceasta el le-a teoretizat și le-a văzut ulterior ca o rezolvare bună asupra superego-ului și ca o armonie, ca o condiție a normalității. Dacă-l întrebai ce înțelege prin normal, ar fi spus că acesta este o armonie a instanțelor descrise de el. A studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de-al treilea an de studiu, a început să lucreze în laboratorul de Fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brϋcke, fiind preocupat de funcțiunea Sistemului Nervos Central.
E de subliniat formația sa conform sec.XIX, adică materialist-pozitivă, medicală în sensul cel mai bun al cuvântului. Educația medicală era dominată în acel timp de concepția pozitivistă asupra științei, de autoritatea ideilor asupra legilor naturii formulate de Darwin, Helmholtz și Meyer. El a fost crescut așa cum obliga și Pavlov pe elevii săi, să nu interpreteze nimic, să descrie numai ce vede (foarte behaviorist). A fost un student foarte bun, foarte curios, cu aplicare pentru disciplinele fundamentale (Fiziologia în laboratorul lui Brϋcke). A practicat metodele timpului (Claude Bernard – fiziologia experimentală), s-a pregătit la maximum pentru o eventuală neurologie, nu pentru psihiatrie. Psihiatria atunci era azilară, abia se constituia sistemul lui Krepelin.
Deci prima trăsătură a lui – mozaismul, a doua – trăsătura scientică, pozitivă, rațională, raționalistă, adică fapte, demonstrație, fantezie în anumite limite, toate acestea reprezintă chintesența activității lui Freud, pentru că foarte mulți elevi de-ai lui nu l-au putut depăși tocmai pentru că au fost prea fanteziști. El i-a dominat întotdeauna prin puterea faptelor, a ceea ce a constatat în mod direct. În cadrul acestei formații de fiziolog-neurolog, el ia cunoștință de hipnoză și face un stagiu la Charcot, la Salpetrière. Cunoaște și școala de la Nancy a lui Bernheim, care practica de asemenea hipnoza. El nu intră printre apologeții lui Charcot, deși a fost apreciat de acesta. Își păstrează spiritul critic (nu chiar ca Babinski) și învață de la toți.
În formația sa putem distinge două influențe: modul de gândire științific rațional, bazat pe fapte de observație clinică, însușit la școala din Viena și ideea că psihicul poate fi înțeles prin forțe profunde din afara conștiinței, idee pe care o capătă de la Bernheim. Se întoarce la Viena și încearcă să intre întâi în învățământ, să practice medicina. Obiectul însă (hipnoza, nevroze) îl marginalizează, forțându-l să practice particular. Fiind abia la început, admite o colaborare cu Breuer, câțiva ani buni, iar ca rezultat principal e cartea din 1895 „Studii asupra isteriei“.
Toată doctrina și concepția lui se vede cum se degajă progresiv prin studiul de caz. Cazul cel mai celebru a fost cazul d-rei Pappenheim, care a făcut o conversie isterică după moartea tatălui, de care era foarte legată. Sub hipnoză ea avea anumite descărcări emoționale (pe care Freud le-a numit mai târziu abreacție sau catharsis), și se simțea bine după acestea. Și pentru că Breuer se retrage (avea o nevastă cam geloasă), Freud va continua singur analiza acestui caz. Ce descoperă el? El descoperă de fapt metoda și embrionul concepției, adică descoperă că tabloul clinic este încifrat, este o semiologie care are un al doilea plan, inconștient. Descoperă el inconștientul? Nu, se știa de mult că omul are și această parte mai ascunsă – noțiunea de inconștient fusese elaborată de Eduard von Hartmann în 1869, cu 30 de ani înaintea lui. El descoperă însă că în conținutul inconștientului e în primul rând o problematică sexuală, pe care a numit-o libido. Acesta ar fi izvorul energiei psihice și factorul motivațional de bază, în jurul căruia s-ar centra comportamentul uman.
Sigmund Freud a întemeiat Psihanaliza clasică pe care o prezintă ca o teorie asupra structurii și funcțiilor psihicului uman și ca metodă de psihoterapie. Dintre toate concepțiile, psihanaliza exercită cea mai mare seducție, pentru că ea se referă în mod strict la o etiopatogenie a bolii psihice. Ea încearcă o interpretare globală a bolii psihice și prin extensie a normalității, a societății și a culturii. Psihanaliza pleacă în mod faptic de la bolnavul psihic și ajunge la ontologie (culturală, filosofică). Această performanță ar putea s-o aibă oricare filosof, dar acesta nu a avut și nu are privilegiul studiului clinic, al intimității bolnavului. De aceea el rămâne un om abstract. Freud nu a vrut să rămână filosof și totuși a ajuns până la urmă un filosof al culturii.
Ipoteza fundamentală a doctrinei psihanalitice o constituie postulatul după care psihicul uman este determinat de anumite forțe de motivație inconștiente. Prin metoda asociației libere el constată că bolnavul își amintește experiențele copilăriei pe care le considera demult uitate, dar care erau de fapt doar inhibate pentru că implicau experiențe sexuale. Freud postulează astfel existența unei forțe active inconștiente care exclude din conștiință aceste trăiri neplăcute, pe care le numește mecanism de represiune (refulare) și care se exprimă și în rezistența pe care o opune bolnavul în mod inconștient când trebuie să se refere la aceste evenimente. Astfel ajunge să emită una din ideile care au scandalizat epoca și anume că sexualitatea nu este un atribut exclusiv al adultului și ea începe din cea mai timpurie copilărie. Prin urmare, inocența copilului este un mit. Freud a descris ontogenia acestei funcții în mai multe faze .
Freudologii socotesc „Interpretarea viselor“ (1900) cea mai importantă carte din vasta sa operă. Este și momentul când Freud face un proiect de cercetare pentru viitor, proiect de studiu științific în care schițează și prima structură – se cheamă aparatul psihic – structura I. El a dat două imagini ale aparatului psihic. Acest prim aparat conține trei instanțe – inconștientul, subconștientul și conștiința. Structura a doua, pe care o dă după 20 de ani, în 1920, este inconștient (Id), Superego și Ego (Eu), care de altfel se păstrează și astăzi. După această a doua structură se vorbește despre principiul topic (adică se referă la loc, instanță). Deci aparatul psihic este structurat (Freud este un structuralist fără să o spună) și este ierarhizat. Dar această topică nu este fixă, este mobilă, are o circulație în scopul de a se menține în echilibru (o homeostazie). Acest echilibru este al doilea principiu, care se numește principiul economic (de siguranță, de echilibrare, de securizare interioară). Al treilea principiu – circulația afectivă între cele trei instanțe poate fi antagonică, conflictuală. Este principiul dinamic; adică jocul de forțe interioare care explică conflictul intern.
Adultul este rezultatul unei evoluții ontogenetice, al maturării aparatului psihic. Fazele acestei maturări sunt de fapt fazele dezvoltării și depășirii (concepție filosofică germană de tip hegelian, adică acumulări și depășiri) a unor faze ale libidoului. El spunea că ne naștem inconștienți (succesorii lui descriu încă de la naștere prezența Ego-ului), iar primul an se încadrează în faza orală (libidoul centrat în jurul gurii și buzelor – supt, mestecat, muscat). Suntem legați de lumea exterioară prin sânul mamei, obiectul lumii exterioare e sânul mamei, care gratifică, cu o economie relativ simplă; plânge, îi dai să sugă și tot așa. O a doua etapă, faza anală, e cea de dresaj sfincterian (după 1 an), în care se obține controlul anal și uretral; pentru acest dresaj se produce o deplasare de libido, dacă a reușit e începutul Superego-ului, adică a introjectării ordinelor parentale. Deocamdată și aici mama joacă rolul nr.1; relația este tot binară, copil – mamă. Dacă în primele două faze există un autoerotism față de propriul corp, în faza următoare – faza genitală (falică) – care începe în al treilea an de viață, copilul descoperă obiectul iubirii în afara lui. Începe faimosul complex Oedip, în care copilul străbate variate relații afective cu părinții. La băiat relația de obiect cu mama se continuă din faza orală, peste faza anală, în faza falică, când el este atras de mama lui și când dorește să-și elimine rivalul, care este tatăl lui, dar se teme că drept pedeapsă ar putea pierde penisul, frică ce cu timpul devine mai puternică decât iubirea pentru mamă și care duce la stingerea ei. Acum băiatul se identifică cu tatăl său, însușindu-și interzicerile acestuia și intră cu acest complex de castrare într-o fază de latență sexuală până la pubertate. Și fata se atașează de mamă în stadiul preoedipal, dar descoperă surprinzător de repede diferența sexuală anatomică față de băiat și capătă un sentiment de frustrare și invidie față de acesta. Ea devine ostilă față de mamă, pe care o socotește răspunzătoare și se îndreaptă către tatăl său. Complexul se rezolvă prin diminuarea iubirii fetei față de tatăl său, care nu-i poate satisface cerințele imaginare cât și datorită fricii de dezaprobarea mamei. Freud acordă complexului Oedip o mare importanță în formarea viitoarei personalități, nedepășirea și fixarea în această fază explicând după el multe anomalii tardive.
Între 4 – 11 ani este faza de latență, fază ce nu trebuie concepută la modul naiv, cu absența fantasmei libidoului. Ele exista și acum și se regăsesc în conflictele de mai târziu ale nevroticilor după care, odată cu pubertatea, se produce o recrudescență a sentimentelor incestuoase oedipale la ambele sexe, acum punându-se importanta problemă a retragerii libidoului de la părinți și atașarea de ceilalți; deci pubertatea, faza propriu-zis sexuală, unde intervin reprimările sexuale, în funcție de fiecare societate. Urmează perioada de adult și apoi restrângerea, retragerea (andro– și menopauza), dar omul rămâne un „geronto“ tot cu sexul în cap.
Teoria instinctelor leagă fenomenele psihologice de cele biologice. Freud definea instinctul (1915): „este un concept de frontieră între mental și somatic, ca reprezentare psihică a stimulilor originari din interiorul organismului care câștigă psihicul, ca o măsura la cererea făcută psihicului de a lucra în consecința conexiunii sale cu corpul“.
Un instinct are patru caracteristici principale – sursa, impulsul, ținta și obiectul. Sursa oferă stimulul, care are o anumită forță (impuls) și care determină o acțiune cu scopul de a-și apropia obiectul care aduce satisfacție.
Dacă la început el s-a limitat doar la instinct sexual, în a doua schemă, din 1920, el complică teoria libido-ului, deci a inconștientului (care e laitmotiv, o monovoce sexuală) cu un al doilea instinct fundamental, cel al morții. El a clasificat instinctele în instincte de viață (instinctul de autoconservare și instinctul sexual) și instinctul morții. Aici e ceva nemaipomenit, în sensul că viața și moartea stau ca probleme fundamentale în fiecare existență și lucrurile se împart în topică, economică și dinamică, conform jocului acestor două forțe. În etapele timpurii predomină libidoul, în ultima parte instinctul morții.
Aceste instincte ar fi guvernate de anumite principii regulatoare, cum ar fi principiul constanței (1895), adică tendința organismului de a menține un echilibru prin descărcarea tensiunii interne la un nivel de repaos, fapt care s-ar realiza printr-un al doilea principiu, al plăcerii și al realității (1911).
Tendința la descărcarea tensională dictată de principiul plăcerii e modificată de principiul realității odată cu maturarea funcțiilor ego-ului. Deci pentru Freud orientarea psihicului uman și adaptarea la mediu nu e motivată, așa cum susținea gândirea filosofică și științifică de până la el, de către conștiință, ca funcție de reflectare supremă, ci de către forțe de motivație inconștiente, în care rolul predominant îl joacă libido-ul. Imaginea despre structura psihicului a lui Freud e după o concepție aproape fizică. Ceea ce socoate el determinant (și asta e criticabil) e concepția despre inconștient ca rezervor de energie, ca expresie a energiei totale a corpului și mesagerii, vectorii acestei energii care se numeau până la el instincte, iar de la el încoace se numesc pulsiuni. Instincte, trebuințe, nevoi, dorințe, impulsiuni, pulsiuni – toate sunt noțiuni care se pot confunda. Freudiștii țin strict la noțiunea de pulsiune, căreia îi descriu obiectul, sursa și scopul.
Pentru întregul inconștient sensul principal ar fi căutarea plăcerii și evitarea durerii. Această sursă energetică, fără celelalte structuri, ar face din om un animal, un sălbatic, un nesătul, un dezinhibat, un nesimțit (sub aspect moral). El e modelat de dresajul educațional și condiționat într-un lanț de reflexe ce rămân inconștiente și se numesc Superego, care e cenzorul moral al persoanei, al judecăților noastre, care ne dă sau nu o satisfacție completă (pentru că exisă fenomenul vinovăției, al culpabilizării). Ceva din inconștient vine și problematizează și poate strica din satisfacție. Din acest conflict de instanțe, între inconștient (Id) și Superego rezultă un Ego puternic sau slab. Un Ego puternic ia cunoștință de toată problematica, o satisface, dar cum se poate, adică adaptat la realitate, conform realității. Deci stăpânul normal e un om adaptat la realitate, la principiul realității.
I.2.2. Structura psihicului
Prima schemă a psihicului cu conflictul conștient – inconștient (și cu o derivație preconștientă) nu l-a satisfăcut pe Freud, care și-a reformulat teoria concepând de data aceasta psihicul ca o structură compusă din regiuni funcționale (nu trebuie confundat cu o anatomie topografică). Psihicul s-ar compune din Id, Ego și Superego.
Id-ul este total inconștient și locul pulsiunilor instinctuale de care am vorbit mai sus. Este rezervorul de energie primordial, este complet neorganizat și se conduce după principiul plăcerii în contrast cu Ego-ul, care se conduce după principiul realității și organizează contactul cu mediul. Tot de Id sunt atașate și visele. Astfel, în somn se produce o relaxare a cenzurii prin care Id-ul devine predominant. După Freud, visul ar avea tocmai această structură și funcție complexă de a păzi somnul, moderând excitația Id-ului, iar pe de alta parte de a deghiza aceste impulsuri sub o formă simbolică, descifrabilă prin tehnica psihanalitică. Freud a numit visul drept calea regală de studiu al inconștientului subliniind astfel valoarea metodologică. Această interpretare a fost punctul de plecare pentru arta suprarealistă și onirică. Ego-ul reprezintă o organizație coerentă, cu sarcina de a evita neplăcerea și durerea, reglementând descărcările Id-ului, conform cu cerințele lumii externe. Freud descoperă Ego-ul în cursul fenomenului de rezistență și îl concepe ca o organizație strâns legată de conștiință și realitatea externă și
concomitent operând inconștient asupra instinctelor. Deci conștiința à la Freud este doar una din funcțiile Ego-ului. Ego controlează motilitatea, percepția, contactul cu realitatea și inhibă instinctele primare ale Id-ului.
Studiind dezvoltarea ontogenetică a Ego-ului, Freud constată că la naștere copilul nu are Ego, ci doar Id și de aceea este total dependent de Ego-urile părinților. Contactul și schimbul cu lumea exterioară modifică Id-ul și formează Ego-ul, în care se substituie progresiv principiul plăcerii cu principiul realității. Dacă conflictul era la început între Id și lumea exterioară, acum este între Id și Ego.
Mai recent, Hartmann, Kris și Lövenstein au postulat coexistența Ego-ului cu Id-ul chiar de la naștere, numindu-l ego autonom primar. Acesta ar coordona copilul față de obiectele satisfacerii instinctuale. Medierea pe care Ego-ul o realizează între Id și lumea externă se realizează printr-o listă de funcțiuni, din care menționăm:
relația cu realitatea, adaptarea la ea prin percepție, memorie, înțelegere și acomodare;
controlul și reglarea pulsiunilor instinctuale prin care se realizează trecerea de la plăcere la realitate;
dezvoltarea relațiilor de obiect de la narcisism la relații sociale în interiorul familiei și apoi în grupul social;
sinteza, integrarea, coordonarea tuturor funcțiilor psihicului;
apărarea față de semnalele periculoase din exterior sau interior printr-o serie lungă de mecanisme (vezi mai jos – mecanisme de apărare).
Superego-ul reprezintă forța inconștientă care imprimă Ego-ului și Id-ului anumite scheme morale însușite în copilărie de la părinți (și prin aceasta de la societatea în care au trăit părinții). Se constituie odată cu rezolvarea complexului Oedip, când se încorporează forțele inhibitorii ale lumii externe (internalizare) și când se constituie un model ideal care va călăuzi în mod inconștient individul, model de Ego ideal care va impune conștiinței ceea ce a rezultat din sinteza imaginii părinților și a altor autorități exemplare. Deci este conceput ca o forță prohibitivă, autocritică.
Normalul ar fi prin urmare cel al cărui psihic ar menține un echilibru armonios al Ego-ului față de Id și Superego. Deci tratând bolnavii psihici, Freud a constatat fapte psihopatologice noi, pe care nu le putea înțelege cu noțiunile de psihologie și psihopatologie ale vremii lui și pentru care a elaborat o teorie comprehensivă atât pentru psihologia omului normal cât și pentru bolnavul psihic. Psihanaliza are o concepție proprie asupra nevrozelor și psihozelor. Freud observase că istericul sub hipnoză relatează amintiri inconștiente și admite că boala apare la indivizi care au suferit anumite traume psihice. Apoi descoperă prin metoda asociației libere că aceste traume sunt foarte precoce și sunt legate de ceea ce a descris ca sexualitate infantilă, adăugând la etiopatogenia nevrozelor ideea unui conflict sexual precoce între Eu și viața impulsivă (Id). Simptomul ar fi expresia compromisului pe care îl face Ego-ul când reprimă pulsiunea Id-ului. Nevroza este deci expresia unei frustrări care împiedică o satisfacere pulsională adecvată, Eul regresând la o treaptă de organizare inferioară, infantilă. Același fel de explicații și pentru psihoze. Schizofrenia ar fi expresia
unei slăbiciuni constituționale sau psihogene a Ego-ului, care ar determina o regresiune a psihicului la un nivel primitiv, asocial, narcisic, când individul sacrifică Eu-l și adoptă puncte de vedere ale Id-ului.
Studiind cartea scrisă de un bolnav de paranoia (cazul Schreber), Freud explică delirul de persecuție printr-un puseu de libido homosexual, care intră în conflict cu Ego, din care rezultă delirul de persecuție. La paranoia, după Freud, se produce o regresiune în stadiul pregenital – stadiile infantile fiind toate pregenitale și la nivelul unei furii narcisice. De la aceasta afirmație Freud dezvolta ideea de narcisism. De la mitul lui Narcis – iubirea exclusivă de sine, el se caută în toate suprafețele lucitoare, ale apelor și, plecând de la acest mit, Freud consideră ca psihoza este o alunecare în narcisism – este o pierdere foarte profundă a sentimentului de atașare la obiect. Încă din stadiul dezvoltării inițiale pregenitale este o atașare la obiect – sânul mamei, dacă se pierde asta – toată energia libidinală se fixează pe sine însuși, se produce acest narcisism; este vorba de fenomenul de fixare pe ceva care se cheamă catexis.
I.2.3. Mecanisme de apărare
Partea cea mai importantă pentru noi este lupta dusă de Ego pentru menținerea normalității. Normalitatea e o luptă interioară de refulare în inconștient a ceea ce depășește principiul realității. Lupta aceasta se numește apărare, mai exact apărări. Avem mai multe feluri de apărări, de propriul nostru pericol (noi fabricăm nevoia de plăcere „am văzut și am înnebunit“). Faptul acesta n-a fost exact observat de Freud ci mai bine de Anna Freud, fiica lui, care în 1936 a descris mecanismele de apărare ale Eu-lui. Normalul e totuși un om asediat, vai de capul lui. Există apărări reușite, dar și nereușite sau patologice, descrise de Jones ulterior (a fost un freudist ortodox). Psihanaliza ajută la descifrarea diferenței dintre normal și patologic. Diferența e că în boala mintală mecanismele de apărare sunt depășite. Boala mintală e un război continuu, iar simptomele ce apar sunt de fapt compromisuri ale acestei lupte dintre propriul Eu, inconștient și Superego. În mecanismul psihopatologic, în refacere și psihoterapie ne bazăm tocmai pe întărirea acestor apărări, în scopul unei maturizări, ceea ce Freud numea vindecare. Lista apărărilor: ambivalența, ambivalența oscilațională, evitarea, conversia, denial (negarea), derealizarea, deplasarea, exagerarea, fixarea, introjecția, izolarea, negarea, proiecția, formațiile reactive, refularea (represiunea), răsturnarea în opus, întoarcerea asupra subiectului (asupra propriului sine), undoing (a face invers sau a nu face), condensarea, investirea, identificarea. Acest curent electric, energie, produs de inconștient prin principiul economic, trebuie bine repartizat astfel încât topica să fie totdeauna cu energia deasupra. Deci maturul normal reușește această performanță după o ontogenie fericită și ajunge la următoarele 6 apărări ale adultului normal: altruism, anticipare, ascetism, umor, sublimare, supresie. Pentru apărările nereușite, care ne fac să-i denumim psihopați, există 9 apărări proprii: acting out, blocarea, hipocondria, introjecția, comportamentul pasiv – agresiv, proiecția, regresia, fantezia schizoidă. Apărările nereușite ale nevroticului sunt 11: controlul (supercontrolul, supercenzura), deplasarea, disocierea (nu a lui Bleuler, ci cea nevrotică, pitiatică), externalizarea, inhibiția, intelectualizarea, izolarea, raționalizarea, formația reactivă, represia (refularea), sexualizarea. Apărările psihotice sunt 4: proiecția, negarea, distorsiunea, mortificarea narcisică. În apărările nereușite, unele dintre ele (ex.proiecția, regresiunea, refularea) sunt comune psihopatului, nevroticului și psihoticului. Rămâne totuși să le stabilim niște diferențe calitative. Deși par foarte multe, majoritatea sunt legate de mecanismul fundamental care este cel de refulare, sunt variante de refulare. Chiar mecanismele maturului sunt refulări reușite, adică soluții fericite, găselnițe pentru o derivare, o înălțare, pentru a nu regresa, ci a urca.
I.2.4. Sistemul psihic uman (SPU)
Sistemul psihic uman (SPU) este un sistem energetic-informațional, de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte și perfecționate mecanisme de autoorganizare și autoreglaj și fiind dotat cu dispoziții selective antiredundante și cu modalități proprii de determinare antialetorii. (Paul Popescu Neveanu).
SPU este cel mai complex sistem cunoscut, având o natură energetică și informațională, dispunând de capacități selective de autoreglare și autodeterminare.
I.2.5. Caracterizarea generală a SPU
SPU este un sistem întrucât toate componentele sale (senzații, percepții, reprezentări, gândire, limbaj, memorie, imaginație, motivație, afectivitate, voință, atenție) se află în interacțiune. Este cel mai complex numai dacă ne gândim la arhitectonica creierului omenesc, format din 24 de miliarde de neuroni specializați, fiecare dintre ei întreținând, prin 10 milioane de ramificații, legături cu ceilalți neuroni.
SPU este energetic deoarece funcționează numai în condițiile în care beneficiază de suportul material, biologic, care este creierul; de aceea se vorbește de energie neuropsihică.
SPU este de natură informațională, întrucât receptează, prelucrează și emite informații.
SPU este un sistem evolutiv, dinamic, întrucât se află într-o continuă schimbare. Prin învățare, omul asimilează și prelucrează tot timpul informații; de aceea se spune că SPU se poate autoorganiza.
SPU se poate caracteriza și printr-o relativă stabilitate, nu în sensul de ne-mișcare, ci de menținere a unor însușiri timp îndelungat. De aceea se spune despre oameni că au un psihic puternic sau labil, psihic matur sau infantil, aceste trăsături fiind durabile, stabile.
SPU este ambilateral deschis, întreține relații de tip informațional atât cu mediul extern, cât și cu cel intern. În mod normal, omul știe⁄este informat despre ce se petrece în jurul său și în interiorul sau prin intermediul proceselor cognitive, senzoriale și logice.
SPU se comportă selectiv față de elementele⁄factorii mediului extern și intern; în termeni cibernetici se afirmă că este antiredundant (se opune informațiilor de prisos). În timpul desfășurării oricărei activități, omul, aflându-se într-un mediu din care-i parvin diverși stimuli, reține (selectează) doar pe cei de care are nevoie; ceilalți, care sunt de prisos, sunt ignorați. De exemplu: o înregistrare audio făcută într-un grup de oameni care vorbesc, va reda voci suprapuse din care nu se înțelege nimic; în schimb, o persoană aflată într-un grup în care toți vorbesc, se poate orienta și poate recepta selectiv numai anumite informații, ceea ce o ferește de un adevărat „haos ” informațional.
SPU se poate autodetermina, putând face față diferitelor întâmplări, situații noi, neprevăzute, tocmai datorită posibilității de a învăța, flexibilității gândirii, memoriei, care permit restructurarea experienței dobândite în funcție de cerințele mediului. SPU se comportă antialeator pentru că se opune întâmplării, necunoscutului.
SPU dispune de mecanisme de autoreglare superioară prin conexiunea inversă (feed-back). Psihicul prelucrează informațiile ce-i parvin și, pe baza lor, comandă sistemului efector realizarea diferitelor comportamente adaptive. Reacțiile noastre și efectele produse sunt din nou receptate (prin feed-back) și supuse evaluării prin rațiune; aceasta comandă alte acte adaptive.
I.2.6. Nivelele funcționale ale SPU
Conștiința.
Reprezintă nivelul funcțional superior al SPU care rezultă din coordonarea (conlucrarea) tuturor fenomenelor psihice, permițând stabilirea de relații superioare cu mediul. Ce știe o persoană conștientă, față de una care nu e conștientă (pentru că doarme, e în stare de leșin sau de comă)? Știe cine este, unde se află, ce sunt și cine sunt cele⁄cei din jurul său, care este rostul⁄scopul prezenței sale în acel loc etc. Conștiința este limitată la aici și acum (hic et nunc), neputând afirma că suntem conștienți (știm) de ceea ce se întâmplă în încăperea vecină și nici ce se va întâmpla exact peste cinci minute. Conștiința are două laturi inseparabile: conștiința de sine și conștiința de lume. Oricare dintre ele ar fi afectată, îngustată sau deformată, conștiința în ansamblu ar avea de suferit și, în consecință, și adaptarea normală a persoanei la mediu. În unele tulburări psihice, bolnavul nu mai știe cine este sau își atribuie o altă identitate. Conștiința de sine și cea de lume încep să se manifeste plenar la copil în jurul vârstei de 3 ani. Conștiința deplină își încheie formarea în jur de 18-20 de ani. Participarea tuturor fenomenelor psihice la starea de conștiință este reflectată și în funcțiile acesteia: funcția de semnificare sau de cunoaștere (îndeplinită de toate procesele cognitive, în special de cele superioare); funcția de orientare spre scop (îndeplinită de motivație, cu sprijinul imaginației și al gândirii); funcția anticipativ-predictivă (realizată de gândire și de imaginație); funcția de autoreglaj voluntar (întâlnită la toate fenomenele reglatorii, în special la voință); funcția creatoare (posibilă prin intermediul gândirii, memoriei, imaginației).
Subconștientul
Este al doilea nivel funcțional al SPU, care are rolul unui depozit de informații, date ale memoriei, deprinderi, operații. Ar putea fi considerat depozitarul experienței noastre anterioare, a ceea ce am învățat. Rolul subconștientului este acela de a alimenta în permanență nivelul conștient în funcție de cerințele mediului, dar și de a păstra informațiile care vin din mediu și sunt preluate la nivel conștient. Uneori, însă, oricât efort am face, nu putem să scoatem la suprafața conștiinței unele informații; atunci spunem că ele au „alunecat‟ în inconștient.
Inconștientul
Este cel de-al treilea nivel al SPU, cel mai profund, mai adânc, numit și nivelul abisurilor ființei noastre. Aici sunt depozitate date ereditare (aptitudini, talente pe care nu ni le putem explica în mod conștient, tendințe, imbolduri, instincte, afecte, dorințe ascunse, nerecunoscute, informații considerate uitate). Descoperitorul inconștientului și al rolului său în viața psihică este medicul austriac Sigmund Freud. Acesta a vrut să demonstreze că omul nu este numai o ființă rațională (cum susținuseră filosofii dinaintea lui), ci și o ființă care acționează sub impulsul unor forțe ascunse, ce nu pot fi cunoscute și controlate suficient. Freud este și autorul unei teorii și, totodată, al unei metode practice de sondare a inconștientului, numită metoda psihanalitică ce constă, în esență, în scoaterea la suprafața conștiinței a unor date din inconștient care tulbură existența omului și supunerea unor analize raționale. Metoda psihanalitică utilizează diferite tehnici de sondare a inconștientului: hipnoza, sugestia, analiza viselor, a unor acte din viața curentă, asociațiile de cuvinte.
Freud elaborează principiile psihologiei dinamice a personalității totale, care într-o viziune sistemică concepe ,,aparatul psihic” ca un întreg structural, alcătuit din părți articulate după o formulă dinamică și genetică îndeplinind atât o funcție generală, cât și funcții particulare, dacă se iau în vedere subsistemele. In cadrul sistemului, Freud se referă la ,,topică” în 2 variante.
Prima topică freudiană este aceea care distinge inconștientul, preconștientul și conștientul (impulsurile circulă pe verticala celor 3 instanțe ascendent sau descendent, fiind supuse unor cenzuri; mișcarea regresivă se exprimă în reprimări și refulări, iar cea ascendentă în deplasări și sublimări), rolul esențial revenindu-i inconștientului.
Inconștientul, topografic, este o ,,anticameră spațioasă”, pe când conștiința reprezintă o încăpere mai ,,strâmtă”, fiind plasată în ,,fundul ei”.
Sub raport funcțional, inconștientul conține pulsiuni ce se comportă ca ,,ființe vii”, pe când conștiința este doar ,,spectatoare”, ea observă și permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconștientului.
Inconștientul psihic este descoperirea lui Sigmund Freud care a pus cap la cap o serie de date din tratamentul psihic (Breuer) și hipnoză (Charcot). Tot Freud insistă în întreaga sa operă pe importanța inconștientului în apariția afecțiunilor nevrotice (nevroze), pe explorarea lui ca mijloc de tratare a nevrozelor.
Carl Jung a adăugat la definiția freudiană a inconștientului (numit inconștient personal) un nou strat, numit inconștient colectiv sau arhetipal. După Jung, inconștientul colectiv este alcătuit din materiale psihice supra-personale, cu un mare grad de autonomie, numite arhetipuri. Aceste arhetipuri, sau reprezentări colective, sunt concepute sub forma unor înclinații înnăscute ale psihicului de a crea reprezentări și conduite tipice care corespund tendințelor de comportament ale biologilor (patterns of behavior).
Inconștientul psihic, în accepțiunea sa freudiană, rămâne important pentru oricine vrea să studieze psihanaliza în mod metodic. Accesul la el se face în principal prin aplicarea metodelor psihanalitice în analiza personală sau didactică. În a doua topică, locul său este luat de termenul Sine (Das Es).
Inconștientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura biologică, somatică a organismului. Ele sunt cele care ,,clocotesc” și a căror ,,rațiune” de a exista este de ,,descărcarea” și consumarea lor adecvată, reducerea tensiunii, procurarea plăcerii.
Această ,,descărcare” nu se face oricum și oricând, ci în conformitate cu anumite reguli și norme de conviețuire, de comportare socială, adică atunci când a fost descoperit sau produs obiectul capabil de a le consuma corespunzător, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar repudiată de conștiință. In virtutea acestui fapt, Freud consideră că inconștientul funcționează după ,,principiul plăcerii”, căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieții, în timp ce conștiința acționează după ,,principiul realității”, principiu care presupune gândirea, adică stabilirea unui plan de acțiune, rezolvarea unor situații problematice.
Conștiința nu are rol în socializarea individului sau în adaptarea lui actuală la solicitările mediului de viață, ci doar de a suprima, de a refula, adică de a trimite înapoi în inconștient acele pulsiuni care încearcă să scoată capul la vedere.
Preconștientul este un fel de ,,stație de tranzit”, unde tendințele inconștientului și ale conștiinței vin și poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecăreia dintre ele.
Atâta vreme cât între aceste instanțe există un echilibru, viața psihică a individului este normală, se desfășoară firesc. Când intervin însă dezechilibrări, schimbări de forțe, distorsiuni, apar noi modele interacționare care de obicei sunt de ordin patologic. De pildă, atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiționat, indiferent de condițiile permisive ale mediului social, ele sunt refulate, sunt transmise din nou în inconștient. Odată refulat ele nu dispar însă, nu rămân inactive, ci acționează cu mai multă forță asupra individului și mai intensă tărie să fie satisfăcute.
Cu cât conflictul dintre libido (forța, puterea instinctelor sexuale) și conștiință este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotriva ,,voinței” conștiinței.
Astfel, ele se satisfac sub forma unor acte comportamentale numite de Freud acte ratate, sub forma visului, sub forma unor stări morbide, nevrotice.
După opinia lui Freud actele ratate, visele și nevrozele au o cauzalitate de ordin sexual care se manifestă indirect prin intermediul unor simptome care sunt substitutele inconștientului.
Aceste substitute pentru a fi interese (decodificate), trebuie interpretate cu ajutorul altor structuri substitutive cu semnificație sexuală. În felul acesta, Freud ajunge la o simbolistică sexuală a viselor.
Perturbările comportamentale, ca forme de manifestare a inconștientului, sunt întâlnite atât la copil, cât și la adult. Primul act al copilului mic este suptul, este un act sexual, el produce plăcere sexuală. Apoi, erecțiile precoce, masturbațiile sugarului, exhibiționismul infantil fac parte din aceeași categorie. Se adaugă faimosul ,,complex al lui Oedip”, conform căruia copilul mic manifestă un atașament sexual față de părintele de sex opus și, complementar, rivalitate față de părintele de același sex. Freud considera sexualitatea copilului ca fiind ,,perversă” deoarece ea nu se finalizează în procreație. Tot el explică prin intermediul sexualității și o multitudine de fenomene ale vieții sociale ale omului. Arta, literatura, religia, morala nu sunt altceva decât manifestări ale sexualității. Freud considera că ,,există situații când instinctele sexuale renunță la plăcerea parțială pe care o produce satisfacerea lor sau la cea procurată de actul procreației, înlocuind-o printr-un alt scop care a încetat să mai fie sexual, devenind social. Denumim acest proces sublimare.”
Freud este interesat în egala măsură de găsirea unei metode cu ajutorul căreia să reinstaureze echilibrul, să readucă la normal funcționarea aparatului psihic.
Această metodă psihoterapeutică a fost denumită metoda psihanalizei și constă în readucerea în conștiința bolnavului a unor elemente psihice patogene în vederea dizolvării și înlăturării răului provocat de formarea simptomelor substitut. Partea decisivă a demersului constă în crearea unor noi ediții ale vechilor conflicte, în așa fel încât bolnavul să se comporte așa cum s-a comportat la vremea lor, dar punând de data aceasta în mișcare toate forțele psihice disponibile pentru a ajunge la o soluție diferită. Pacientul este rugat să spună tot ce-i trece prin minte, chiar dacă consideră că faptele respective nu au importanță pentru problema în cauză, că sunt minore, banale, inexacte, să readucă în memorie absolut totul, adică nu numai faptele pozitive, dezirabile, plăcute, și pe cele triviale, murdare, degradante. Sufletul frământat și chinuit al pacientului trebuie scos la iveală, disecat și analizat fără nicio rezervă, fără nicio reticență și reținere, împotriva oricărui spirit critic, a oricăror precepte morale. Ideile spontane ale pacientului reprezintă pentru psihanalist minereul din care el va extrage metalul prețios.
Cea de-a doua topică (după 1920) se referă la personalitate și cuprinde Sinele, Eul și Supraeul.
Începând din anul 1920 și până prin 1926, Freud își revizuiește în multe privințe teoria pulsiunilor și teoria referitoare la structura ,,aparatului psihic” care ,,s-a dezvoltat tocmai datorită efortului de explorare a lumii exterioare și care a trebuit, în consecință, să realizeze în structura sa un anumit grad de adaptare.”
De data aceasta, Freud va descrie 3 instanțe psihice antinomice în grade diferite – Sinele, Eul și Supraeul – între care se instituie complexe raporturi dinamice, economice (investiții energice, compensări, decompensări) și implicit structurale.
In ,,Abris der Psyhoanalyse”(1938), Freud ajunge la cunoașterea acestui aparat psihic prin studierea dezvoltării și evoluției omului. Celei mai arhaice dintre aceste zone îi dă numele de Sine.
,,Acesta conține tot ce este ereditar, dat la naștere, ceea ce este constituțional, instinctele înainte de toate, care își au originea în organizarea somatică și găsesc aici o primă expresie psihică (în acest Sine) în forme necunoscute nouă.”
Sinele este echivalentul inconștientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată, fundamentul pe care se construiește personalitatea individului.
,,Sub influența lumii reale exterioare, a mediului înconjurător, o porțiune a Sinelui suferă o dezvoltare specială. Din ceea ce inițial constituia un strat cortical, prevăzut cu organe de receptare a stimulilor, ia naștere o structură aparte care, de acum înainte, acționează ca un intermediar între sine și lumea exterioară. Acestei zone a spiritului nostru i-am dat denumirea de Eu.”
Eul este o porțiune a sinelui care sub influența lumii exterioare, a mediului înconjurător, suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor și protector în raport cu stimulii, devine un intermediar între sine și lumea exterioară, o „scoarță de copac”.
Freud stabilește principalele caracteristici ale Eului. Ca urmare a conexiunii preexistente între simțuri și activitatea motrică, Eul are sub comanda sa mișcările voluntare cu rol în autoconservare.
Relativ la realitatea din afară, Eul își îndeplinește sarcina luând cunoștința de stimuli, înmagazinând în memorie experiența referitoare la aceștia, evitând stimulii deosebit de puternici (prin fugă), prin interacțiunea cu stimulii moderați (adaptare) și, în final, învățând să transforme în avantajul său lumea exterioară (prin activitate).
Cât privește realitatea interioară, relația cu Sinele, Eul își îndeplinește sarcina prin obținerea controlului asupra instinctelor…
,,Eul tinde spre plăcere și caută să evite starea de neplăcere. O creștere a neplăcerii, așteptată și prevăzută, este însoțită de o stare de anxietate, ca de un semnal.”
Supraeul este o structură specială ce se încheagă ca un „precipitat‟ în perimetrul eului, prin care se prelungește influența paternă și maternă, iar prin intermediul ei, influența mediului social mai general (familial, școlar, național etc.). Copilul, prin părinți, receptează idealurile sociale, modelele admirate de el din viața publică. În măsura în care acest Supraeu se diferențiază de Eu sau i se opune, el constituie ,,o a treia putere de care Eul are de ținut seama”.
Dintre aceste instanțe, cea mai importantă este, după Freud, cea de-a doua – Eul. Funcționarea eului, stă în satisfacerea simultană a cerințelor sinelui, supraeului și realității, el trebuie să fie în stare să reconcilieze între ele cerințele acestora. Eul îndeplinește trei mari categorii de funcții :
față de realitatea exterioară (percepe realitatea, memorează, învață, transformă lumea externă în avantajul său);
față de sine (controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării sau suprimării lor, tinde spre obținerea plăcerii în conformitate cu „principiul realității”, fiindcă astfel ar intra în conflict cu ea, dar eul trebuie să expulzeze sinele, adică să elibereze omul din constrângerile inconștientului, funcție pozitivă, constructivă, umanistă);
față de supraeu (ține seama de cadrul moral pe care acesta îl impune, de valorile și idealurile tradiționale ale societății așa cum sunt ele transmise de către părinți).
Interesantă este și distincția pe care Freud o face între eul real (omul așa cum este) și eul ideal (omul așa cum ar trebui să fie). Se poate observa că Sinele și Supraeul au ceva în comun, cu toate diferențele lor esențiale: unul și celălalt reprezintă influențe ale trecutului: Sinele – influența eredității, iar Supraeul – influențele venite din partea altor oameni. Eul este determinat de propria existență individuală.
Din 1923, Freud definește Eu IDEAL care spre deosebire de Eu (omul așa cum este), reprezintă omul așa cum ar trebui să fie, modelat de o cenzură morală puternică.
,,Eu ideal – arată Freud – satisface toate condițiile pe care trebuie să le satisfacă esența superioară a omului. Sentimentele sociale se bazează pe identificările cu ceilalți membri ai colectivității care au același Eu ideal.”
Eul îndeplinește 3 categorii de funcții:
1. unele față de realitatea exterioară;
2. altele față de Sine (eul trebuie să expulzeze sinele, adică să elibereze omul din constrângerile inconștientului)
3. față de Supraeu.
Esența concepției lui Freud poate fi sintetizată la 2 niveluri:
1) este vorba despre o încercare de explicare a funcționarii psihicului uman legat de biologic, genetic, metapsihologic, care privilegiază registrul intrinsec al psihicului ;
2) al doilea nivel: dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (Inc., refulare, conflicte, libido), elementul de baza, de consistenta rămâne legătura dintre ele.
Freud a redimensionat obiectul psihologiei. După modul în care este concepută interioritatea psihică a omului, complexitatea și dinamica acestuia, originalitatea metodei propuse, putem crede că Freud și psihanaliza sa se detașează net din contextul orientărilor care consideră viața interioară ca obiect al psihologiei.
La aceasta se adaugă finalitatea ameliorativă a psihanalizei, în esență psihoterapeutică, fapt care redimensionează psihologia atât sub aspect teoretico-metodologic, cât și practic-acțional. Scopul psihologiei, așa cum îl vede Freud, este, în esența, umanist pentru că vizează transformarea fondului turbulent al Inconștientului, a naturii sale biologice animale într-o natură cu adevărat umană, vizează, deci, socializarea sau resocializarea omului și eliberarea lui de toate ,,infantilismele” care îl chinuie.
I.3. Perspectiva jungiană asupra Sinelui
I.3.1. Disidența freudiană
Karl Gustav Jung (1875-1961), este, fără îndoială, disidentul cel mai celebru și cel mai detestat de către psihanaliștii freudieni ortodocși. Desigur că celebritatea sa, ca și pizma pe care el continuă s-o trezească la 30 de ani de la moarte reflectă atât talentul său, cât și amploarea speranțelor spulberate ale lui Freud, care făcuse din el „prințul său moștenitor”. Oare nu trebuia Jung să-i aducă psihanalizei născânde, în 1906, garanțiile indispensabile ale psihiatriei oficiale și ale intelighenției neevreiești?
Tatăl lui Jung a fost preot și a vrut să-l facă și pe el preot, iar bunicul a fost medic în Basel, Jung dorind să ajungă ca bunicul. A făcut teologia, dar nu a practicat-o, după care a făcut medicina. Această întâmplare a lui este și una din concluziile operei sale, anume ideea fundamentală a operei lui este că orice om trebuie să-și cunoască nu numai partea principală a persoanei lui, ci și visurile și opțiunile secundare și dacă vrea să nu devină bolnav mintal, trebuie să caute să-și realizeze acest program originar. În formația lui, e de subliniat că a fost în catedra lui Griesinger de la Bürgholzli și a fost coleg cu E. Bleuler. Au fost influențați de Freud, au dat lucruri personale și deosebite pornind de la Freud. A avut o viață fericită și armonioasă, ca puțini alți psihiatri și psihologi. Preocupările lui au fost mult mai largi decât ale oricărui alt psihiatru. A fost un om de cultură (religii comparate, științe oculte, magie, indianistică, parapsihologie). Mircea Eliade a fost la el și s-a considerat influențat printr-o fericită apropiere de Jung. Jung pornește de la Freud și admite că într-adevăr inconștientul explică normalitatea și boala mintală. Dar diferența și disidența începe când Jung consideră că omul nu se poate explica prin libido, prin instinct sexual, că nu e suficientă aceasta explicație. El descoperă (noțiune introdusă de el) un strat mai profund, cel mai profund, al inconștientului, pe care îl numește inconștient colectiv. Freud e proprietarul doar al inconștientului personal. Inconștientul personal e deci de la naștere la moarte; chiar de la naștere avem engramat un inconștient colectiv. Prin urmare, Jung pune problema eredității, transmisibilității, moștenirii psihologice. Prin inconștientul colectiv, omul nu mai rămâne o individualitate colectivă, ci e o parte programată a unei colectivități mai mari și nu numai a familiei, ci a neamului, patriei, poate a întregului univers. Jung este deci un universalist. Acest inconștient moștenit, social, se mai numește și obiectiv, în contrast cu cel personal, subiectiv. Dovadă sunt studiile etnografice comparate care arată că comunități fără legături geografice, politice, istorice etc. au la bază aceeași mitologie, aceleași reprezentări, deci au o mistică comună (tematica lui Eliade). Această lume primitivă folosește deci ca model al comunității universale, ca dovadă a acesteia, iar toate celelalte pedigriuri, linii deosebite, rase etc. sunt lucruri secundare față de cel primar constatat de Jung. La baza lumii ar fi deci un mecanism mistic; de unde și o mulțime de critici de-a lungul anilor. Acest inconștient colectiv se exprimă prin arhetipuri, adică tipuri vechi, originare. Acestea sunt:
simbolurile arhetipale
umbra
anima și animus
sinele (self-ul)
persona
Aproape toate fixările afective ale fiecărui om țin de arhetipuri, adică de prototipuri universale. Exemple sunt mama, tatăl; toate mitologiile au un principiu matern și unul patern de origine, precum și explicații pentru geneze, pentru toate genezele, chiar dacă se cheamă foarte diferit. Arhetipurile se leagă foarte mult între ele.
De exemplu, de arhetipul matern și patern se leagă principiul masculin și feminin, hermafroditismul, incompletitudinea unei persoane (descrisă de M.Eliade), toate lucruri atât de vechi și universale. Prin aceste explicații culte, generoase, Jung ne câștigă mult mai mult decât Freud. Sunt ele adevărate? Parțial, poate că da.
Umbra postulează că în fiecare persoană inconștientul colectiv are o parte inacceptabilă de către persoana respectivă, care se amestecă cu inconștientul personal, parte care poate fi pozitivă sau negativă și a cărei cunoaștere subiectul o poate avea prin vise (dacă și le cunoaște, le studiază și dacă vrea să le înțeleagă) sau în reverii (când se lasă să viseze, relaxat, cu ochii deschiși). De exemplu, partea negativă a umbrei sunt, în viziunea creștină,
păcatele. Treburile încurcate ale vieții tale trebuie cunoscute, trebuie cunoscută propria umbră, nu să bei și să uiți. Părțile pozitive sunt planuri, proiecte, dorințe neglijate (de care te jenezi când devii adult). Însă cursul armonios al vieții vine prin a nu socoti că toate acestea sunt prostii, copilării, ci a le da o importanță, importanță care are o valoare pentru activitatea
creatoare a omului, de exemplu pentru artă sau pentru un hobby de artă. Tot ce vine din straturile profunde este foarte valoros și original pentru fiecare. Deci Jung încurajează latura creatoare a omului. În contrast cu umbra, cel mai aproape de concept ar fi persona (persoana), care este invers, adică fațada, ceea ce se vede și în care ne forțăm să părem cu un rol social. Persona, deci masca socială, se întâlnește cu alte măști sociale și dă această configurație arhetipală, pe care o pot reproduce actorii. Pericolul la persona, necunoașterea măștii pe care trebuie să o porți, poate duce către un model alienat (deci îndepărtat de modelul acceptat de societate), care poate fi ori prea serios ori prea neserios.
Anima și animus sunt două configurații arhetipale, una completează masculul (anima), cealaltă completează femeia (animus). Din punct de vedere psihologic suntem hermafrodiți, dar nu în proporții egale și în diversitate foarte mare. Important este că noi nu suntem cum am crede, adică exclusiv masculini sau feminini. Lucrul acesta e benefic pentru umanitate, mai ales când anima și animus se dezvoltă în laturile lor pozitive, nu negative. Deci bărbatul are o anima, pozitivă sau negativă. Anima pozitivă îl deschide către irațional, către iubire, romantism (de exemplu iubește natura); acești bărbați apar generoși, încrezători, competenți, degajați (nu încordați). Dacă au o anima negativă sunt invers; răi, predispuși la dezechilibre psihice, la nevroza obsesivo-fobică, la suicid.
Femeia are un animus, trăsături din partea tatălui, adică atitudini pompoase, e rece deși pe dinăuntru e caldă, încăpățânată, exagerată. Dacă animus e pozitiv, trăsăturile masculine îi stau foarte bine: inițiativă, obiectivitate, curaj.
Jung a descris aici patru stadii în dezvoltarea femeii și în dezvoltarea bărbatului. Stadiile femeii sunt:
stadiul de Evă (de mamă)
stadiul romantic – idealist (Margareta din Faust)
stadiul de Maica Domnului
stadiul de înțeleaptă a familiei
Bărbatul trece prin:
stadiul samsonic (atlet)
stadiul de acțiune (guvernamental)
stadiul teologic
stadiul de înțelepciune
Self-ul rezultă dintr-o sinteză a Eu-lui cu umbra și cu anima (animus). Combină partea conștientă cu tot ce vine din adâncuri. Ești tu însuți. Deci omul, după Jung, are posibilitatea unui moment de sinteză, nu numai de analiză, în care crede că o poate lua de la început, că a renăscut, că se simte atât de integrat nu numai socio-cultural, ci chiar cosmic (așa cum se întâmplă, însă patologic, la unii deliranți).
Așadar, JUNG distinge trei nivele ale psihicului:
conștientul – eul persoanei;
inconștientul personal – umbra – adică conținuturi psihice devenite inconștiente;
inconștinetul colectiv – care este depozitarul arhetipurilor, cele mai importante fiind considerate: Persona, Anima, Animus, Umbra și Sinele.
Inconștientul este un strat adânc al psihicului, el nu este individual, ci aparține psihicului uman în general, acesta fiind format din arhetipuri sau diverse entități, sau situații ancestrale, care servesc la reproducerea unor idei mitice vechi. Este un fel de corespondent pentru situații tipice, tipuri de persoane, personalități, ce sunt reproduse, recreate și trăite, sau doar dorite a fi trăite în prezent.
Sinele este considerat cel mai important, dar și cel mai greu de înțeles dintre arhetipuri. El este punctul de mijloc al personalității, reprezintă scopul final al individualizării.
Pentru Jung, Dumnezeu este un arhetip, fiind astfel o manifestare a celui mai profund nivel al spiritului inconștient, inconstientul colectiv.
Contactul cu Sinele are ca efect o trăire importantă pentru individ. Astfel se naște sentimentul de apartență la o totalitate și ca o consecință dispariția sau reducerea senzației de însingurare. Toate acestea se reflectă asupra psihicului având ca efect reducerea anxietății. Sinele este considerat totalitatea conștiinței, el fiind baza întregii experiențe, el este mediul și matricea conștientizării, el conținând Eul.
Alte noțiuni ale lui Jung, actuale, sunt împărțirea tipurilor umane în introvert și extrovert (plus varietăți). El a pornit de la două observații concrete: lui i s-a părut că Freud e un extrovert, adică iubitor de prieteni, de sociabilitate, de comunicare, de dialog, pe scurt iubitor (nu iubitor de sine, care e ceva narcisic, schizofren). Adler i s-a părut introvert. Freud era orientat către obiect, către realitatea externă, el ne leagă foarte tare de concretețea celuilalt (vezi sânul mamei de exemplu), în timp ce la Adler suntem legați de un factor subiectiv, interior.
Dintre funcțiile psihologice descrise de Jung, patru i se par de bază:
gândire + afectivitate = rațiune
senzație + intuiție = irațiune
Contează deci la fiecare tip analizat combinarea și proporția acestor patru factori. El a descris de altfel, matematic, opt posibilități. Altă noțiune este cea de sincronicitate, prin care se referă la ceva de „ghicit în cafea“, adică toate coincidențele trebuie studiate pentru că în sincronicitatea lor ar putea însemna ceva. Ele degajă calea vieții. Fericirea (calea vieții) după el nu e o treabă pur economică, ci e o armonie interioară. Toată concepția lui Jung se numește psihologie analitică.
Pentru Jung, Dumnezeu este un fapt psihologic, iar despre psihic nu putem spune decât că este o realitate. Cum este și cine este Dumnezeu, nu ar trebui să constituie o preocupare pentru psihologi, menirea acestora nefiind cea de a descoperi tainele Universului, sau natura și esența lui Dumnezeu, însă este esențial ca psihologul să înțeleagă semnificația trăirii lui Dumnezeu de către om. Trăirea divinului are efecte asupra psihicului, iar cunoașterea modului în care fiecare individ abordează ideea de Dumnezeu poate fi un instrument util într-o relație terapeutică. Astfel putem spune că Jung este în acord cu părerea lui William James cum că din moment ce produce efecte reale, Dumnezeu este o realitate. In conceptia lui Jung, Sinele este o imagine intrapsihică a lui Dumnezeu. El aduce astfel noțiunea mai veche de Sine în domeniul psihologiei aplicate. Sinele este considerat ca fiind „totalitatea incognoscibilă a constiinței însăși, care uneori reprezintă aspecte ale sale, ca pe un numar infinit de imagini posibile fără ca vreuna din ele să fie Sinele însuși.”
Diferit de Sine este Eul personal care este o imagine intrapsihică complexă ce se formeză prin memorie și învățare. Evenimentele exterioare ale vieții Eului sunt în concordanță cu înclinațiile interne ale Sinelui. Sinele este astfel „principiul prin care este modelat omul”. Se poate spune că Sinele este baza arhetipală a Eului, între ele existând o relație dinamică.
I.3.2. Baza mitică a teoriei Sinelui
Sinele transpersonal pare o reformulare a noțiunii de ATMAN aparținând hinduismului, unde în interiorul ființei există un element al divinului care este tot una cu conștiința absolută, a Brahmanului.
Sarcina Eului este de a redobândi legătura pierdută cu Sinele. Acesta este echivalentul psihologic al dialogului Eu – Sine, concepție corespunzătoare Școlilor teiste.
Școlile nedualiste sunt de părere că nu există nicio deosebire între Eu și Sine, separația fiind o aparență datorată condiționării intense a Eului. Această concepție este exprimată în limbaj psihologic de către Eckhart astfel: „Eul meu este Dumnezeu” și în limbaj mistic în Upanisade, prin cuvintele „Tu ești Acela”.
Distincția între aceste atitudini este reflectarea unor psihologii diferite, aflate în legatură cu necesități diferite și diverse moduri de gândire. Moniștii hinduiști (doctrina Shankhara) rezolvă această contradictțe împărțind religia în superioară și inferioară, cea inferioară fiind cea care concordă ideilor teiștilor ce venerează un Dumnezeu personal.
Cu toate că Sinele se află dincolo de limbaj, el neputând fi descris cu exactitate, o dovadă a existentei sale sunt mărturisirile misticilor despre experiențele lor, mărturisiri care concordă, deși ei provind din religii diferite. Sinele este imposibil de imaginat sau de definit. In cazul în care nu acceptăm aceste mărturii, singurul mod de a ne referi la Sine este să facem presupoziții teoretice asupra sinelui sau nonpsihologice, sau să-i negăm total existența. Aceste trăiri ne permit să avem o viziune a efectelor Sinelui asupra ființei. Ele sunt modul sinelui de a se prezenta conștiinței noastre.
In Rig Veda ni se spune despre Sine că el ia forma în care este idolatrizat. Zeitățile individuale reflectă anumite aspecte ale totalității Spiritului și nu trebuie considerate a fi totalitatea însăși. Jung este de părere că ceea ce numim Sine, este o reprezentare intrapsihică pe care nu trebuie să o înțelegem ca fiind Sinele însuși. Atât sinele cât și orice alt arhetip nu este același lucru cu imaginea sa intrapsihică. Sinele nu este reductibil la o imagine.
1.3.3. Imaginile Sinelui în psihoterapie
Modul cel mai simplu în care Sinele se face cunoscut Eului este prin crearea unor imagini. Aceste simboluri sau imagini sunt intermediarii, mesagerii Sinelui, felul în care Spiritul transcendent se prezintă într-un mod cât mai accesibil, cât mai inteligilil pentru Eu.
Simbolurile Eului sunt diferite, ele fiind condiționate de cultura individului, de sistemul religios, astfel din punct de vedere intrapsihic s-a putut observa că imaginile diferă în funcție de dogmele, înțelegerea sau necesitățile fiecăruia. De asemenea ele sunt relevante pentru un anumit moment al vieții persoanei.
Studiind acest aspect, Corbett si Kugler au stabilit categoriile principale de simboluri intrapsihice ale Eului.
I.3.4. Imagistica de tip mandala
Madalele sunt figuri geometrice formate din combinații armonioase de cercuri și pătrate, ele simbolizând simetria, totalitatea, împlinirea. În vise ele apar sub diverse forme precum cetăți, temple, grădini, spirale etc. De cele mai multe ori aceste figuri sunt împărțite în patru, acest număr simbolizând împlinirea. Apariția manadalelor în vise are loc conform observațiilor lui Jung descrise în lucrarea sa „Simbolismul Mandalei”, în momentele de criză, ele datorându-se încercarilor psihicului de a restaura homeostaza, prin producerea de imagini ale ordinii și armoniei. Ele ar avea rolul de a ne reaminti că în interiorul fiecăruia din noi dispunem de o „îngraditură protejată”, fiind o încercare a Sinelui de a reîntregi personalitatea dezbinată. Cu toate acestea, s-a constatat că, uneori, astfel de apariții sunt precursoare ale psihozei, Sinele fiind atât un agent de integrare, cât și de fragmentare. Jung constată că ele au un efect liniștitor asupra oamenilor sănătoși, în special asupra celor înclinați spre artă și nu au un efect remarcabil asupra celor aflați în starea border-line, ele apărând deseori psihoticilor.
I.3.5. Figurile transcendente
Fie că este vorba despre Isus Hristos, despre Buddha, despre Tara – o zeitate feminină în Budism, despre Anubis, zeul egiptean cu cap de câine, ori despre vreun rege, sau orice figură idealizată, capabilă să provoace astfel de proiecții, figurile de acet tip apar în vise ca figuri pline de autoritate, aducătoare de diverse mesaje, de ajutor sau dăruind ceva Eului personal.
Psihoterapeuții au observat că nu întotdeauna visătorul aparține religiei sau tradiției figurii respective. Acesta semnifică faptul că el este fixat într-o tradiție care nu aparține familiei sale de origine. Aceste figuri apar uneori și în stare de veghe cum ar fi spre exemplu cazul unei femei care broda o cruce pe un steag bisericesc, moment în care i-a apărut chipul lui Iisus. Ea a dat simbolului o importanță personală.
I.3.6. Unitatea contrariilor
In momentul în care simțim un conflict psihic, când elemente ale personalității sunt în opozitie, Sinele încearcă atunci să compenseze acest fapt, producând imagistica onirică a unității contrariilor. Acestea pot fi: perechi de căsătoriți, un șarpe înaripat, un bătrân și un copil, un hermafrodit sau altele asemenea. Elementele aflate în opoziție sunt unite de către Sine care încearcă să le reconcilieze, să transceadă polaritățile, pentru a evita supraidentificarea conștiinței cu o latură a conflictului.
I.3.7. Fenomene naturale ce inspiră teama
Apar când accentul este pus pe viața instictivă sau organică a Sinelui, iar omul simte nevoia restabilirii contactului cu acest nivel de existență. Astfel, apar în vis oceane, animale sălbatice, pești răpitori, copaci, munți etc. Astfel de simboluri erau prezente în special la oamenii pretehnologici.
I.3.8. Sincronicitățile pot fi considerate tot trăiri ale Sinelui, acestea semnificând pentru Jung întamplările care au loc în același timp, nu fiindcă unul îl cauzează pe altul, ci fiindcă sunt conectate de o puternică trăire emoțională, având semnificație specială pentru subiect. O sincronicitate este o legătură dintre un eveniment exterior și un aspect interior al personalității, o trăire emoțională și un obiect, persoană, situație sau fenomen, care se petrec simultan, sincronicitatea nefiind o simplă coincidență, ci, după cum considera Jung, o consecință a faptului că fiecare strat al realității este legat de toate celelalte. Totuși, în termenii viziunii clasice, materialiste asupra lumii, așa ceva nu este posibil.
I.3.9. Relația PSIHIC – SINE, în concepția lui JUNG
Privind Sinele din perspectiva lui Jung, adică dintr-o perspectivă psihologică, trebuie să luăm în considerare faptul că „suferința noastră emoțională conține întotdeauna un element al divinului”. (Corbett, p 88.) Imaginile Sinelui conțin și astfel scot la lumină elemente ale temerilor și necesităților noastre. Dacă divinul nu este departe de suferința noastră, atunci suferința este primul pas spre spiritualitate. Jung arată că numărul din ce în ce mai mare de secte care apar sunt născute datorită rigidității sistemelor teologice, care nu acceptă revelațiile manifestate prin intermediul psihicului, și suprimă astfel formarea unor simboluri individuale. Jung afirmă că trebuie să dăm atenție noilor imagini ale Sinelui pe măsură ce ele se manifestă în vise și viziuni. Un simbol poate avea semnificații diverse în funcție de cultură, dar și de persoană și personalitatea sa. Există pericolul ca atunci când un simbol își epuizează utilitatea, să se tranforme într-un idol, fiind lipsit astfel de valoare.
Apariția simbolurilor individuale, atunci când cele colective nu mai au efect, dezvoltă o credință, ce poate fi numită și religie cu caracter individual, care are un efect benefic asupra psihicului, mult superior oricărei dogme. Realitatea obiectivă, exterioară nu are o importanță pentru persoană, sub aspect psihic, acesta având o realitate a sa, vie, fiind autonom, nu doar un concept. Ceea ce este considerat real de către psihic, are pentru acesta forța de realitate.
„Trăirea personală este cel mai bun arbitru al validității credințelor religioase”, credința neputând înlocui cunoașterea interioară dată de aceasta. Din punctul de vedere al terapeutului, aceste trăiri sunt considerate un pas spre echilibru al tensiunilor interioare și vindecare, el fiind considerat un arhetip al plenitudinii. Sinele unifică elementele separate ale experienței umane, fapt ce duce la realizarea potențialului specific și special al fiecărui individ. Când acest potențial este blocat, individul are nevoie de ajutor exterior, de crearea unui climat favorabil în care să-și exploreze experiența fără a se simți stingherit sau evaluat. El astfel se va înțelege pe sine și se va produce o schimbare. Putem spune că Jung privea religia ca pe o funcție a psihicului uman, făcând o distincție netă între dogmăa, ritualuri și experinețele religioase originale. Aceste experiențe, numite de el și trăiri personale pot avea ca efect înțelegerea și astfel ajungerea la un nivel mai înalt de conștiință.
II. ARHETIPURILE ȘI INCONȘTIENTUL COLECTIV
II.1. Persona. Umbra. Anima și animus
Dezvoltarea unei atitudini, fie extravertite, fie introvertite, și a unei funcții este parte a procesului de viață, a adaptării noastre la lume, imprimându-i pecetea noastră. În afară de cazul vreunei interferențe puternice, noi ne dezvoltăm pe direcțiile care ne sunt cele mai accesibile, însă de asemenea ne place „să pășim cu dreptul". Aceasta înseamnă că de obicei ne dezvoltăm funcția cea mai bună, fie ea gândirea sau intuiția, afectivitatea sau senzația, pentru ca în același timp să avem o puternică tendință de a ne conforma la ceea ce se așteaptă de la noi, răspunzând la educație și la presiunea socială, comportându-ne într-un mod acceptat. în acest proces, mult din ceea ce aparține de drept personalității se pierde sau mai degrabă nu se pierde, ci pur și simplu a fost împins în inconștient; în termeni psihologici, a fost refulat. Copiii mici, lăsați să se comporte în mod natural, sunt adesea senzuali, hrăpăreți și agresivi, manifestând toate tendințele de care adultul care a fost, se presupune, educat este scutit. Dar eroarea celor mai mulți educatori, părinți, profesori, ca și a altora, este de a crede că ei au schimbat realmente natura copiilor, pe când tot ceea ce s-a întâmplat este că tendințele dezagreabile sau rudimentare au fost împinse în culise și uitate, cu toate că trăiesc mai departe în adult. Această uitare este adesea atât de reușită încât ajungem să credem că suntem exact cum ni se pare că suntem, ceea ce uneori duce la rezultate dezastruoase. Tendințele refulate țin de ceea ce Jung numește inconștient personal și, departe de a fi fost îndepărtate, cum s-ar putea spera, ele par să fie bălării trecute cu vederea, care cresc impetuos în vreun colț uitat al grădinii.
Procesul de civilizare a ființei umane duce la un compromis între sine și societate și la confecționarea unei măști în spatele căreia trăiesc cei mai mulți oameni. Jung numește această mască persona, nume dat măștilor purtate odinioară de actorii din antichitate spre a semnifica rolul jucat de ei1. Dar nu numai actorii îndeplinesc un rol; un bărbat care se apucă de o afacere sau îmbrățișează o profesie, o femeie care se căsătorește sau optează pentru o carieră, cu toții adoptă într-o anumită măsură caracteristicile așteptate de la ei în poziția pe care și-au ales-o; este necesar să faci în felul acesta dacă vrei să ai succes. Un om de afaceri va încerca să apară (și chiar să fie) puternic și energic, un bărbat care profesează o meserie intelectuală va încerca să pară inteligent, iar un servitor va căuta să pară corect; o femeie care optează pentru o profesie în ziua de azi nu are
nevoie să pară numai inteligentă, ci și bine îmbrăcată, iar unei soții i se cere să fie amfitrioană, mamă, partener de viață și orice altceva cere poziția soțului.
„Societatea așteaptă și se înțelege ca trebuie să aștepte ca fiecare individ să-și joace cât mai bine posibil rolul distribuit, așa încât bărbatul care este preot […] trebuie întotdeauna […] să joace rolul de preot în mod ireproșabil. Societatea cere lucrul acesta ca pe un fel de garanție: fiecare trebuie să stea la postul său, aici cizmarul, dincolo poetul. Nici unuia nu i se cere să fie și una și alta […], ceea ce ar fi «suspect». Un atare bărbat ar fi «diferit» de ceilalți oameni, unul pe care nu te poți bizui întru totul. în lumea academică ar fi diletant, în politică o cantitate «imprevizibilă», în religie un liber-cugetător, pe scurt, ar fi mereu suspectat de faptul că nu inspiră încredere și de incompetență, din cauză că societatea este convinsă că numai cizmarul și nu poetul poate meșteri pantofi"2.
Persona este un fenomen colectiv, o fațetă a personalității care ar putea la fel de bine să aparțină altcuiva, dar este adesea greșit înțeleasă ca individualitate. Actorul sau artistul cu plete lungi și costumație neglijentă este privit ca un unicat — o personalitate—, în timp ce adesea, de fapt, pur și simplu a adoptat pieptănătura și vestimentația tuturor celorlalți artiști din grupul său. Bunăvoința și ospitalitatea doamnei Cutare, soția vicarului, par să provină din bunătatea ei naturală nemărginită, dar în realitate ea a adoptat aceste maniere când s-a măritat, încredințată fiind că „o soție de vicar trebuie să fie prietena oricui are nevoie de ea". într-o anumită măsură lucrul acesta este adevărat, oamenii își aleg rolul pentru care se simt cei mai potriviți și, în această măsură, persona este individuală, dar niciodată nu este bărbatul sau femeia în întregime. Natura umană nu este compactă, cu toate că în simțirea unui rol ea trebuie să apară astfel și este, din cauza aceasta, în mod inevitabil falsificată.
Persona, însă, este o necesitate; prin ea ne legăm de lumea noastră. Ea operează o simplificare în contactele noastre, arătându-ne ceea ce putem aștepta de la ceilalți oameni și, în general, îi face plăcuți, așa cum hainele bune înfrumusețează corpuri urâte.
Oamenii care neglijează dezvoltarea personei tind să fie lipsiți de tact, îi ofensează pe ceilalți și au dificultăți în fixarea lor în lume. Există însă întotdeauna pericolul de a-1 identifica pe cineva cu rolul îndeplinit, un pericol care nu este evident atunci când rolul este unul pozitiv și i se potrivește bine persoanei în cauză. Spunem totuși adesea, cu oarecare îngrijorare, „el își joacă rolul" sau „ea nu-i în realitate ceea ce pare", întrucât cel puțin în parte suntem conștienți de pericolul de a trăi într-un fel care nu reflectă natura noastră reală. Poate surveni 6 criză care necesită flexibilitate sau un mod de reacție cu totul nou; sau se poate ajunge la o situație umană în care lipsa de răspuns emoțional genuin din partea individului înseamnă tragedie. Elisabeth Bowen3 descrie o asemenea situație în The Death of the Heart, unde adulții din povestire sunt atât de fixați în rolurile lor convenționale încât eșuează cu totul în ceea ce privește înțelegerea trebuințelor unei adolescente sensibile. Un alt pericol este acela că o persona prea rigidă înseamnă o completă negare a restului personalității, a tuturor acelor aspecte care au fost legate de inconștientul personal sau aparțin inconștientului colectiv.
Jung numește umbră acea altă latură a noastră care este de găsit în inconștientul personal. Umbra este ființa inferioară din noi înșine, aceea care dorește să facă tot ceea ce ne interzicem, care este orice noi nu suntem, acel Mister Hyde față de al nostru Dr. Jekyll4. Facem o aluzie la această personalitate străină atunci când, după ce am fost stăpâniți de o emoție sau copleșiți de furie, ne scuzăm spunând „n-am fost eu însumi" sau „realmente nu știu ce mi-a venit". Ceea ce „a venit" a fost, de fapt, umbra, primitivul, partea animală și necontrolată din noi înșine. Umbra, de asemenea, personifică Sinele: când ne displace cu totul cineva, în special dacă este vorba de o antipatie irațională, ar fi de suspectat faptul că ne repugnă în realitate o trăsătură proprie pe care o găsim în persoana celuilalt.
„I do not Iove thee, Dr. Fell. The reason why I cannot teii. But this alone I know full well, I do not Iove thee, Dr. Fell.”5
Umbra apare în vise, personificată într-o ființă inferioară sau foarte primitivă, în cineva cu trăsături neplăcute sau în cineva pentru care avem repulsie.
Umbra este inconștientul personal; reprezintă toate acele dorințe și emoții necivilizate care sunt incompatibile cu standardele sociale și idealul nostru de personalitate, tot ceea ce ne rușinează, tot ceea ce nu dorim să cunoaștem despre noi. Urmează de aici că cu cât societatea în care trăim este mai lipsită de orizont și mai restrictivă, cu atât umbra noastră va fi mai mare.
Umbra, din moment ce este inconștientul, nu poate fi accesibilă prin metodele obișnuite ale educației; ea a rămas în mare parte aceeași ca în copilărie, când acțiunile noastre erau pur impulsive. A rămas probabil în mare parte aceeași de când omul a pășit pentru prima dată pe pământ, pentru că umbra este omul natural, adică instinctual.
Umbra este, de asemenea, ceva mai mult decât inconștientul personal; ea este inconștient personal în măsura în care privește propriile noastre slăbiciuni și simțăminte, dar din moment ce este comună umanității se poate spune, de asemenea, că este un fenomen colectiv. Aspectul colectiv al umbrei este înfățișat ca demon, vrăjitoare sau ceva asemănător.
Alegând termenul umbra ca să descrie aceste aspecte ale inconștientului, Jung are în vedere mai mult decât pur și simplu să sugereze ceva, în linii generale, întunecat și vag. Nu există, subliniază el, umbră fără soare și nici umbra (în sensul de inconștient personal) fără lumina conștiinței. De fapt, stă în natura lucrurilor să fie lumină și întuneric, soare și umbră. Umbra este inevitabilă și omul este incomplet fără ea. Superstiția susține că omul fără umbră (folosind cuvintele în sensul lor obișnuit) este însuși diavolul, pe când noi înșine suntem prudenți cu cineva care pare „prea bun ca să fie adevărat", ca și cum am recunoaște în mod instinctiv că natura umană are nevoie de miasma a puțină păcătoșenie.
Jung, ca medic la care oamenii vin când se găsesc în suferință, a ajuns la concluzia că este la fel de inutil să nege umbra pe cât este de inutil să o refuleze cu totul. Omul trebuie, în concepția lui Jung, să găsească o modalitate de a trăi cu latura sa întunecată; de fapt, sănătatea sa mentală și fizică depinde adesea de aceasta. A accepta umbra implică un considerabil efort moral și adesea părăsirea unor idealuri îndrăgite, dar numai pentru că idealurile au fost înălțate prea sus sau au fost bazate pe o iluzie. A încerca să trăim ca oameni mai buni și mai nobili decât suntem ne angajează într-o ipocrizie și amăgire fără capăt și ne impune o atare tensiune încât adesea ne prăbușim și devenim mai răi decât a trebuit să fim. Iritabilitatea și lipsa de toleranță a hipervirtuosului este bine cunoscută; viața sexuală a câte unui foarte respectabil cetățean este uneori senzațională, așa cum arată ziarele, iar crima apare în cele mai neașteptate locuri; toate acestea sunt manifestări ale umbrei. Fără îndoială, cere curaj moral spre a înțelege că aceste aspecte ale naturii umane pot sta la pândă (și, probabil, așa și este) în interiorul nostru, dar este consolator faptul că o dată ce lucrurile sunt cunoscute și privite drept în față, există cel puțin oarecare posibilitate de a le schimba, pe când în inconștient nimic nu se schimbă. Un bărbat care își urăște inconștient soția atât de mult încât dorește să o ucidă poate realmente face aceasta într-un acces de furie, asemenea situații fiind cunoscute; dacă, însă, și-ar fi recunoscut în prealabil simțămintele violente, ar fi avut putința fie să lupte cu ele, fie să încerce să schimbe situația care le provoacă.
În timp ce o anumită refulare este o necesitate în viața socială, pericolul refulării umbrei este acela că în inconștient ea pare să dobândească putere, așa încât atunci când vine momentul să apară (ceea ce, de obicei, se întâmplă), este mai periculoasă și mai capabilă să copleșească restul personalității care, altfel, ar putea să acționeze ca un obstacol salutar. Lucrul acesta este adevărat în special în privința acelor aspecte ale umbrei care se manifestă atunci când mulțimile răsculate și oameni în aparență pașnici se comportă într-un mod distructiv, dând dovadă de o înspăimântătoare barbarie.
„Umbra — spune Jung — este o problemă morală care provoacă întregul Eu al personalității"; este, pe deasupra, o problemă socială de o imensă importanță, ce nu ar trebui subestimată. Nimeni nu este capabil să înțeleagă clar umbra fără o considerabilă tărie morală și fără o anumită reorientare a normelor și ideilor sale. Jung lasă să se înțeleagă că nici o mântuire nu este posibilă fără toleranță și iubire, atitudini care s-au dovedit rodnice în tratamentul renegatului social, dar pe care de obicei nu ne gândim să le aplicăm, într-o manieră constructivă, la noi înșine.
După ce am descris cu o oarecare extensie domeniul umbrei, putem acum păși mai adânc în inconștient — de fapt în inconștientul colectiv —, dar, înainte de a merge mai departe, este necesar să facem distincție între bărbați, pe de o parte, și femei, pe de altă parte. Până acum termenul „om" a fost utilizat cu ușurință în descrierea atât a bărbatului cât și a femeii, deoarece fiecare sex are în mod egal o persona și o umbră, singura deosebire fiind aceea că umbra bărbatului este personificată printr-un alt bărbat, iar umbra femeii prin altă femeie. Am și arătat că inconștientul completează punctul de vedere conștient; mergând mai departe în această direcție, să spunem că inconștientul unui bărbat conține un element complementar feminin și că acela al femeii conține unul masculin. Aceste elemente Jung le numește anima și, respectiv, animus. Poate părea paradoxal să arătăm că bărbatul nu este în întregime bărbat și nici femeia în întregime femeie, cu toate că este absolut comună experiența de a găsi trăsături feminine și masculine la una și aceeași persoană. Cel mai masculin dintre bărbați va arăta adesea o surprinzătoare gingășie față de copii sau față de cineva slab sau bolnav; bărbați puternici își scapă de sub control emoția în intimitate și pot fi atât sentimentali cât și iraționali; bărbați curajoși sunt uneori îngroziți de situații cu totul inofensive, iar unii au o surprinzătoare intuiție sau darul de a simți sentimentele celorlalți oameni. Toate acestea sunt, după toate probabilitățile, trăsături feminine, în afară de o mai vădită „efeminare" a bărbatului. Această feminitate latentă a bărbatului este, însă, numai un aspect al sufletului său feminin, a sa anima. „O imagine colectivă moștenită a femeii există în inconștientul bărbatului — spune Jung —, cu ajutorul căreia el pricepe natura femeii"6.
Dar numai femeia ca fenomen general o pricepe bărbatul pe această cale, deoarece imaginea este un arhetip, o reprezentare a străvechii experiențe a bărbatului cu femeia, și deși multe femei se vor conforma, cel puțin în aparență, acestei imagini, în nici un chip aceasta nu reprezintă caracterul real al unei femei individuale.
Imaginea devine conștientă și tangibilă doar prin contactele efective cu femeia pe care bărbatul le are în cursul vieții sale. Prima și cea mai importantă experiență cu femeia îi vine de la mama sa, iar această experiență este cea mai puternică în modelarea și influențarea sa: există bărbați care niciodată nu reușesc să se elibereze de puterea ei fascinantă. Dar experiența copilului are un marcat caracter subiectiv; nu numai modul în care se comportă mama, ci și modul în care el simte că ea se comportă are importanță. Imaginea mamei sale așa cum aceasta se prezintă în orice copil nu este un portret fidel al ei, ci este conturat și colorat de capacitatea nativă de producere a unei imagini a femeii, — anima.
Imaginea aceasta este proiectată pe diversele femei care îl atrag pe bărbat în cursul vieții lui. Fără îndoială că aceasta conduce la o confuzie continuă, deoarece cei mai mulți bărbați nu sunt conștienți de faptul că proiectează propriul lor portret interior al femeii pe cineva care diferă foarte mult; cele mai multe aventuri amoroase inexplicabile și marea majoritate a căsătoriilor dezastruoase apar în felul acesta. Din nefericire, proiecția nu este ceva ce poate fi controlat în mod rațional; nu bărbatul face proiecții, ci ele i se impun. „Fiecare mamă și fiecare iubit este forțat(ă) să devină vehiculul și întruparea acestei omniprezente și veșnic tinere imagini, care corespunde celei mai profunde realități din om"7.
Această imagine a femeii, prin faptul că este un arhetip al inconștientului colectiv, are atribute care apar și reapar de-a lungul epocilor, ori de câte ori bărbații descriu femei care sunt importante pentru dânșii. De la o eră la alta imaginea poate fi ușor modificată sau schimbată, dar unele caracteristici se pare că rămân aproape constante; anima are o calitate dincolo de timp, ea arată adesea tânără, deși în spatele ei există întotdeauna evocarea anilor de experiență. Ea este înțeleaptă, dar nu formidabil de înțeleaptă; e mai degrabă acel „ceva uimitor de semnificativ care ține de ea, o cunoaștere tainică sau o sagacitate latentă"8. Adesea este conectată cu pământul sau cu apa și poate fi înzestrată cu o mare putere. Este, de asemenea, bilaterală sau are două aspecte, unul luminos și celălalt întunecat, corespunzând diferitelor însușiri și tipuri ale femeilor; pe de o parte puritatea, bunătatea, nobila figură ca de zeiță, pe de altă parte prostituata, seducătoarea sau vrăjitoarea. Acest aspect întunecat i se prezintă cel mai probabil atunci când bărbatul și-a reprimat natura sa feminină, când el subestimează însușirile feminine sau tratează femeile cu dispreț sau nepăsare. Uneori îi apare feerică și cu caracter de zână care are puterea să-i ademenească pe bărbați de la munca sau din casele lor, întocmai ca sirenele din vechime sau duplicatele lor moderne. Ea apare pururea în mit și în literatură ca zeiță și ca „femeie fatală", „The face [hatlaunched a thousandships", „La Belle Dame Sans Mergi" sau, în basme, ca naiadă, ondină sau nimfă care îl momește pe bărbat sub apă, unde ea trăiește în așa fel încât el trebuie să o iubească veșnic sau să fie înecat.
Puterea irezistibilă a animei se datorează imaginii sale care este un arhetip al inconștientului colectiv, care este proiectată pe orice femeie care oferă cel mai mic cârlig de care portretul ei să fie agățat. Jung o consideră sufletul bărbatului, nu suflet în sensul creștin, ca esență a personalității și cu atributul imortalității, ci ,,suflet" așa cum îl concep primitivii, adică o parte a personalității. Spre a evita confuzia, așadar, Jung folosește termenul anima în loc de suflet; pe plan psihologic aceasta implică „recunoașterea existenței unui semiconștient psihic complex, care are parțial autonomie funcțională"9.
Anima vehiculează valori spirituale și astfel imaginea ei este proiectată nu numai asupra zeițelor păgâne, ci și asupra Sfintei Fecioare însăși, fiind însă și aproape de natură și încărcată emoțional. Ea este „haoticul imbold de viață", seducătoarea, „Doamna mea Sufletul"10, dar și nurlia care îi ispitește pe bărbați să iubească și să dispere, ducându-i la activitate creatoare sau la pieire. Este de fapt tot așa de total capricioasă ca femeia în a cărei formă este întotdeauna personificată, iar spre a o descrie, Jung alege de obicei un mod de abordare mitologic și dramatic care evocă „procesul de viață al Psyche"1' cu mult mai multă acuratețe decât orice formulă științifică abstractă.
Anima se exprimă în viața bărbatului nu numai în proiecția asupra femeilor și în activitatea creatoare, ci în fantazări, stări de spirit, presentimente și explozii emoționale. Un vechi text chinezesc spune că atunci când bărbatul se trezește dimineața abătut sau în proastă dispoziție este vorba de sufletul său feminin, de anima sa. Ea îi perturbă încercarea de a se concentra, șoptindu-i la ureche idei absurde, stricându-i ziua prin zămislirea confuzului, a senzației neplăcute că ceva nu este în regulă cu dânsul pe plan trupesc, când nu-i bântuie somnul cu vedenii seducătoare; un bărbat posedat de anima este pradă unei emoții incontrolabile.
Animus la femei este duplicatul animei la bărbați. El pare a fi (ca și anima) derivat din trei rădăcini: imaginea colectivă a bărbatului moștenită de femeie; propria ei experiență cu masculinitatea procurată de contactele cu bărbații în cursul vieții sale; principiul masculin aflat în ea în stare de latență.
Principiul masculin — adică elementul masculin din femeie — și-a găsit o expresie extrem de pozitivă în activitățile femeilor în anii de război, când s-a văzut clar că ele au putut îndeplini în mod adecvat majoritatea funcțiilor rezervate anterior bărbaților. Dar numai o situație anormală scoate în lume asemenea manifestări; există o mișcare contemporană în favoarea unei mai largi game de activități pentru femei, dar, în general, această activitate este mai bine exprimată într-un milieuu domestic sau în unul întrucâtva legat de acesta, adică învățământ, nursing13, muncă socială etc. „Relațiile personale sunt, de regulă, mai importante și mai interesante pentru ea decât faptele obiective și interconexiunile acestora. Domeniile largi ale comerțului, politicii, tehnologiei și științei, întregul tărâm al spiritului masculin aplicat ea îl surghiunește în penumbra conștiinței; în timp ce, pe de altă parte, dezvoltă o minuțioasă conștiință a relațiilor personale, ale căror nenumărate nuanțe scapă de obicei în întregime bărbatului"14.
Cu alte cuvinte, este de obicei (chiar dacă nu totdeauna) cazul ca gândirea femeii și afectivitatea bărbatului15 să aparțină sferei inconștientului. Anima produce stări de spirit, animus produce opinii, bazându-se pe supoziții inconștiente în loc de idei realmente conștiente și direcționate conștient.
Așa cum mama este primul suport al imaginii animei pentru băiat, tot așa tatăl întruchipează imaginea animusului pentru fată, iar această combinație pare a exercita o profundă și statornică fascinație asupra spiritului ei, așa încât, în loc să gândească și să acționeze pentru sine, ea își citează în permanență tatăl și procedează în maniera tatălui ei, chiar și târziu în viață.
În cursul dezvoltării normale, animus se proiectează pe multe figuri bărbătești și, ca urmare a acestei proiecții, femeia ia drept admis faptul că bărbatul este așa cum îl vede ea (adică în chip de animus), fiindu-i aproape imposibil să-1 accepte așa cum este el în realitate. Această atitudine poate fi foarte stânjenitoare în relațiile personale, care merg bine doar atât timp cât bărbatul se conformează presupunerilor pe care femeia le face în privința lui. Animus poate fi personificat ca figură masculină, de la cea mai primitivă la cea mai spiritualizată, depinzând de stadiul de dezvoltare a femeii. El îi poate apărea chiar în vise sub chipul unui băiat, iar adesea îl aude pur și simplu ca pe o voce.
Altă particularitate a acestui animus, atât de distinct de anima, care este întotdeauna văzută ca o femeie, este tendința de a se exprima ca grup de bărbați16. Să-1 citez pe Jung:
„Animus este mai degrabă ca o obște de tați sau de demnitari cu o anumită fire care emit, ex cathedra]1, judecăți incontestabile, «raționale». Dacă examinăm mai îndeaproape aceste judecăți exacte, vedem că sunt în mare măsură ziceri și opinii adunate laolaltă, mai mult sau mai puțin inconștient, din copilărie și comprimate într-un canon al adevărului banal, al justiției și înțelepciunii, un compendiu de prejudecăți care, ori de câte ori lipsește o judecată conștientă și competentă (cum nu de puțin ori se întâmplă), obligă instantaneu la opinie. Uneori aceste opinii iau forma așa-numitului bun-simț comun, sănătos, alteori apar ca principii care seamănă cu o parodie de educație: «Oamenii au făcut dintotdeauna așa» sau «Toată lumea știe că e bine așa»"18.
Judecata critică este uneori îndreptată spre femeia însăși, ca o conștiință supraactivă, insuflându-i un sentiment de inferioritate și înăbușindu-i inițiativa. Alteori este îndreptată spre oamenii din anturajul ei, într-un mod total distructiv și fără discernământ. Ea își va critica atunci vecinii, va sfâșia în bucăți caracterele unor străini fără a dispune de nici cea mai mică dovadă sau va face remarci defăimătoare cu privire la familia ei sau la oamenii cu care lucrează, motivând că „le vrea binele". „Eu cred atunci când spun că o cazma este o cazma" sau „Nu cred că le fac rău" sunt afirmații tipice pentru animus. O femeie inteligentă și educată este exact în aceeași măsură victima puterii animusului cum este și sora ei mai puțin educată. Aceasta din urmă va da citate din ziare sau se va referi la un vag grup de oameni numiți „ei", spre a-și susține convingerile: „Ei spun că așa este" sau „Am văzut asta în ziar" — în timp ce cealaltă se va încrede în vreo autoritate: Universitatea, Biserica, Statul sau poate o carte ori un document istoric. În ambele cazuri, dacă opinia este pusă sub semnul întrebării, ea va argumenta și va deveni dogmatică. Această latură a femeii dorește cu ardoare puterea și, oricât de delicată și adaptabilă ar fi în viața de zi cu zi, devine tiranică și agresivă de îndată ce al ei animus ridică fruntea, orbindu-i orice rațiune. Din cauza activității acestui animus îi este realmente greu unei femei să gândească imparțial. Ea are nevoie să fie mereu în gardă în ceea ce privește vocea interioară care îi spune neîncetat că „ar trebui să fie așa" ori că „ei trebuie să facă cutare" și care o împiedică să vadă lucrurile cum sunt ele în realitate.
Animus are, însă, o funcție pozitivă; sunt momente în care o femeie are trebuință de curajul și agresivitatea reprezentate de acesta, iar el îi este util dacă ea este precaută; opiniile produse de el sunt prea generale și, prin urmare, inaplicabile la orice situație particulară, dar dacă femeia încearcă realmente să le înțeleagă în mod critic, atunci poate găsi ceva de valoare în ele. Animus o poate de fapt stimula să caute informație și adevăr și o conduce la o activitate orientată spre un scop bine precizat, dacă ea poate învăța să-1 cunoască și îi delimitează sfera de acțiune.
Atât animus cât și anima sunt mediatori între spiritul conștient și cel inconștient, iar dacă sunt personificați în fantazări, vise sau viziuni, constituie o ocazie de a înțelege câte ceva din ceea ce până acum a fost inconștient. Jung, așa cum am și spus, ia visele în serios. Ele sunt „vocea naturii", și nu doar o voce, deoarece au și un efect asupra noastră. Visele cele mai bizare și în aparență lipsite de semnificație pot de obicei să fie înțelese dacă sunt corect interpretate și li se dă considerația cuvenită, pe când unele prezintă un tablou atât de clar încât nu-i prea greu să sesizezi ceva din semnificația lor, dacă ești pregătit să o faci. Dacă studiem cu atenție figurile dintr-o viziune sau dintr-un vis și notăm orice corespondență cu oameni deja cunoscuți, cu figuri din mituri și poezie sau cu caractere din cărți sau piese de teatru, putem culege vreo idee privind semnificația pentru noi a figurii din vis și avem o sugestie în legătură cu influența sa inconștientă19.
Este aici un imens câștig, deoarece personalitatea devine mai liberă și mai puțin supusă influențelor iraționale și invizibile. Mai mult, relațiile cu ceilalți oameni devin mai lesnicioase, întrucât ei pot fi văzuți așa cum sunt, în loc de figuri pe care le-am drapat în plăsmuirile noastre și le-am înzestrat cu orice caracteristică posibilă și imposibilă, adică pe care ne-am proiectat noi înșine.
Influența exercitată de anima și animus este mult mai greu de sesizat decât aceea exercitată de persona sau umbra. Cei mai mulți cunosc pe câte cineva care este atât de total o „persona" încât e imposibil să nu-i prevezi actele, iar umbra este suficient de băgăreață spre a fi recunoscută când se arată. Animus și anima sunt, însă, evazive și numai unii oameni pot înțelege ce semnifică ele. Nici una din ele nu poate fi complet integrată în conștiință; ceva din ele rămâne întotdeauna învăluit în mister, în întunecosul tărâm al inconștientului colectiv. Un bărbat, de exemplu, prin faptul că acceptă și învață să-și cunoască anima, poate deveni mai receptiv, sau își poate dezvolta intuiția sau afectivitatea, dar nu poate poseda el însuși acele însușiri care sunt proiectate asupra zeițelor sau asupra Sfintei Fecioare. Ele pot fi prezente la el ca milă, bunăvoință, influență benefică, creativitate, și așa mai departe; dar ele nu se supun realmente voinței lui — ba funcționează uneori chiar împotriva voinței sale —și nu pot fi mobilizate exact când dorește s-o facă. Același lucru este adevărat despre femeile care pot lua inițiativa sau dezvolta gânduri care le aparțin într-un sens personal, dar care niciodată nu posedă ca pe al lor propriu acel aspect al spiritului masculin care aparține inconștientului colectiv și care se manifestă ca ceva dincolo de ceea ce este pur personal.
Cu toate acestea, oricine a învățat să cunoască întrucâtva anima sau animus va fi dobândit atât cunoașterea de sine cât și despre forțele care pun în acțiune celelalte ființe umane; el sau ea vor fi sondat câte ceva din adâncurile inconștientului colectiv, dar vor fi departe de a fi epuizat acest imens ocean care este, pe cât știm, nemărginit. Nu se pune problema drenării inconștientului sau a limpezirii conținuturilor sale. Arhetipurile care răsar din el sunt nenumărate și tot ceea ce putem face este sa le delimităm și să le facem familiare în măsura posibilului pe acelea care par a avea cea mai mare semnificație și cea mai mare influență asupra noastră.
După anima și animus, cele două arhetipuri care s-ar putea să devină influente în viața individului sunt acelea ale bătrânului înțelept și marii mume. Jung numește uneori bătrânul înțelept un arhetip al semnificației, dar pentru că el apare în variate forme — de exemplu, ca rege sau erou, vraci sau mântuitor, — trebuie, desigur, să luăm termenul „semnificație" în sensul său cel mai larg.
Acest arhetip reprezintă un serios pericol pentru personalitate, deoarece atunci când el este trezit omul poate lesne ajunge la credința că el posedă realmente „mana", puterea magică, după cât se pare, și înțelepciunea pe care aceasta o deține. Este ca și cum fascinația animei s-ar fi transferat acestei figuri, iar cel posedat de ea s-ar simți el însuși înzestrat cu marea (poate ezoterica) înțelepciune, cu puteri profetice, cu darul vindecării și așa mai departe. Un astfel de om poate chiar să facă discipoli, întrucât, extinzându-și conștientizarea inconștientului peste acest punct, de fapt el a mers mai departe decât ceilalți; de altfel, într-un arhetip există o putere de nebiruit, pe care oamenii o simt intuitiv și nu-i pot rezista cu ușurință. Ei sunt fascinați de ceea ce el spune, chiar dacă din punct de vedere logic adesea aceste spuse se dovedesc incomprehensibile. Dar puterea poate fi distructivă și îl poate sili pe om să acționeze dincolo de forțele și capacitatea sa; în realitate el nu posedă înțelepciunea, care este de fapt o voce din inconștient, și trebuie să se supună criticii și înțelegerii conștiente, pentru ca adevărata sa valoare să devină accesibilă. Dacă omul crede că dă glas propriilor sale gânduri și că dă expresie propriilor sale puteri, când, în realitate, orice idee răsare din inconștient, el este în pericol de a fi megaloman. (Nebunul care se crede rege sau în comunicare cu mai-marii pământului este un exemplu-limită de felul acesta.) Dacă, însă, omul poate „asculta" liniștit vocea inconștientului și înțelege că puterea funcționează prin el — fără ca el să fie controlat de ea, — atunci el este pe calea unei autentice dezvoltări a personalității.
Arhetipul marii mume acționează în mod paralel asupra femeii. Oricine e posedată de această figură ajunge să creadă despre sine că este înzestrată cu o nemărginită capacitate de iubire și înțelegere, de ajutorare și protecție și dorește să se pună în serviciul celorlalți. Ea poate, însă, să fie și foarte distructivă, stăruind (deși nu în mod necesar pe față) asupra faptului că toți cei care intră în raza ei de influență sunt „copiii ei", și, prin urmare, neajutorați și dependenți într-o oarecare măsură de dânsa. Această tiranie subtilă, dacă este dusă la extrem, poate demoraliza și distruge personalitatea celorlalți.
Jung numește posedarea de către aceste arhetipuri „inflație", arătând că persoana astfel posedată a fost, ca să zicem așa, ațâțată de ceva prea puternic în comparație cu sine, ceva ce nu este nicidecum personal, ci colectiv. În scrierea lui H.G. Wells20, Christina Alberta 's Father, avem un bun exemplu de asemenea inflație, deși aceasta nu s-a produs printr-o extensie a conștiinței și asimilarea animei, ci prin ceea ce Jung pe bună dreptate numește „o invazie din partea inconștientului colectiv": „Mr Preemby, o personalitate insignifiantă, descoperă că el este în realitate reîncarnarea lui Sargon, Regele Regilor21. În mod fericit, geniul autorului îl scapă pe bietul Sargon de odinioară de o absurditate patologică și chiar îi dă cititorului șansa de a aprecia tragica și eterna semnificație a acestui deplorabil scandal. Mr Preemby, literalmente o nulitate, identifică în persona sa punctul de intersecție al tuturor epocilor, trecute și viitoare. Această cunoaștere nu este prea scump cumpărată la prețul unei mici demențe, cu condiția ca Preemby să nu fie în final devorat de acel monstru al imaginii primordiale, care de fapt este ceea ce aproape că i se întâmplă"22.
Sentimentul de a fi asemenea divinității, de a fi supraom, care este un rezultat al inflației, este o iluzie. Putem, pe o durată de timp scurtă, să avem un curaj fenomenal sau să fim nespus de înțelepți sau de iertători, dar lucrul acesta este ceva „dincolo de noi înșine", ceva ce noi nu putem comanda după voie. Nu înțelegem cu adevărat forțele care pun în mișcare în felul acesta ființele umane, iar o atitudine de umilință în fața lor este absolut necesară. Dar dacă Eul poate renunța la ceva din propria-i omnipotență, o poziție poate fi găsită undeva între acea conștiință cu valorile ei greu câștigate și inconștientul cu vitalitatea și puterea sa, așa încât poate să apară un nou centru al personalității, diferit prin natura sa de Eul-centru. Jung numește acest nou centru al personalității „Sinele"23.
Eul — spune el — poate fi privit doar ca un centru al conștientului, iar dacă încearcă să-și adauge conținuturile inconștientului (cu alte cuvinte, conținuturi colective, nu inconștientul personal sau umbra, care aparțin Eului), el este în pericol de a se distruge, ca o ambarcațiune supraîncărcată care se scufundă. Sinele, însă, poate include atât conștientul cât și inconștientul. El pare a acționa oarecum ca un magnet față de elementele disparate ale personalității și față de procesele inconștientului, fiind centrul acestei totalități, așa după cum Eul este centrul conștiinței, deoarece este funcția care unifică elementele opuse din bărbat și femeie, conștiința și inconștientul, binele și răul, masculinul și femininul etc, iar făcând lucrul acesta le transmută. Spre a reuși lucrul acesta este necesară acceptarea a ceea ce este inferior în natura cuiva, ca și a ceea ce este irațional și haotic.
Starea aceasta poate fi atinsă de o persoană matură fără efort considerabil; aceasta implică suferință, deoarece spiritul occidental, spre deosebire de cel oriental, nu tolerează cu ușurință paradoxurile. Pentru indian, „orice lucru, înălțător sau josnic, este în subiectul (transcendental)", adică în ceea ce Jung numește Sinele. În gândirea chineză, conceptul de Tao este de asemenea atotcuprinzător, iar creșterea Florii de Aur sau a Spiritului Nemuritor al corpului (scopul suprem al practicii Yoga chineze) depinde de interacțiunea egală a forțelor luminii (Yang) și a forțelor întunericului (Yinj)24.
Contactul cu spiritul oriental a fost acela care i-a dezvăluit lui Jung multe dintre secretele inconștientului și 1-a condus la formularea, în Secretul Florii de Aur, a conceptului Sinele. Dar el nu ne sugerează să imităm în vreun fel Orientul, întrucât dacă am proceda astfel am deveni ridicoli, ca și cum am încerca să purtăm zilnic un fastuos costum de bal mascat. „Acel instrument făurit cu trudă, voința"; iar vastul corp de cunoștințe în mod laborios achiziționat de fizician, chimist, savantul în științe naturale, și așa mai departe, nu este de aruncat prostește peste bord.
„Știința este unealta spiritului occidental și cu ea putem deschide mai multe uși decât cu mâna goală… Ea ne întunecă privirea doar atunci când pretinde că înțelegerea pe care ne-o împărtășește este singura modalitate existentă. Orientul ne propovăduiește alta, mai largă, mai profundă, cât și o înțelegere superioară, înțelegerea prin intermediul vieții… Eroarea obișnuită a omului occidental, atunci când se confruntă cu această problemă a preluării ideilor Orientului este aceea de a … [întoarce] spatele științei și, ademenit de ocultismul oriental, să ia practicile Yoga ad litteram, devenind niște jalnici imitatori. (Teosofia este exemplul nostru cel mai bun în această privință)"25.
Jung clarifică faptul că Sinele nu este un soi de conștiință universală care, în realitate, nu este decât un alt nume dat inconștientului. Conceptul constă mai degrabă, de pe o parte, în conștientizarea naturii noastre unice, iar, pe de altă parte, în conștientizarea relației noastre intime cu viața, nu doar umană, ci și animală și vegetală, ba chiar și aceea a materiei neorganice și a cosmosului însuși. Sinele generează un sentiment al „unității" și al reconcilierii cu viața, care în prezent poate fi acceptată așa cum este, nu așa cum trebuie să fie.
Jung a urmărit cu atenție creșterea acestui nou centru al personalității, la nenumărați pacienți ai săi, înainte de a încerca să-1 definească în felul acesta. Nu ar trebui să se creadă, însă, că oricine dorește să se supună procesului analizei are această trăire sau atinge această stare a dezvoltării. Pentru mulți oameni lucrul acesta este suficient spre a se elibera ei înșiși de dependența lor infantilă inconștientă, spre a se despovăra de un simptom chinuitor prin recunoașterea cauzelor acestuia sau spre a realiza o nouă și mai satisfăcătoare adaptare la viață. Dar există oameni obligați să țină seama întru totul de inconștient, oameni care trebuie să găsească o cale de a-și cunoaște și accepta viața alături de aceea a conștiinței și care de fapt trebuie să o integreze în așa fel încât personalitatea lor să fie un întreg. Căci, în mod paradoxal, Sinele este nu doar centrul, ci reprezintă întregul om, ceea ce făurește unitatea din contradicțiile naturii sale, din tot ce este simțit ca bun și din tot ce este simțit ca rău, masculinitate și feminitate, cele patru funcții — gândire, afectivitate, senzație și intuiție —, conștientul și inconștientul.
„Sinele — spune Jung — nu este doar centrul, ci și circumferința care îmbrățișează atât conștientul cât și inconștientul; el este centrul acestei totalități, exact după cum Eul este centrul spiritului conștient"27.
Experiența Sinelui este arhetipală și aceasta este înfățișată în vise și viziuni de multe și variate imagini, toate acestea putând fi numite arhetipuri ale Sinelui. Celor nefamiliarizați cu limbajul viselor toată această lungă varietate de imagini poate să li se pară confuză, dar trebuie să ne reamintim că inconștientul nu este niciodată precis, în felul în care este obligată conștiința să fie.
„Dacă [ea vorbește] de soare și identifică în el leul, regele, hoarda de aur păzită de dragon sau puterea care dă viață și sănătate omului, ea nu este nici una, nici alta, ci un al treilea lucru necunoscut, care își găsește o expresie mai mult sau mai puțin adecvată în aceste comparații, cu toate că — spre perpetua vexație a intelectului — ea rămâne necunoscută și de nefixat într-o formulă"28.
Copilul este frecvent un simbol al Sinelui, uneori copil divin sau magic, alteori o figură obișnuită sau chiar un golan. Preocuparea permanentă a mitului și folclorului în ceea ce privește tema copil și locul important ocupat de acest motiv în multe religii, în special în creștinism, aruncă o lumină puternică asupra semnificației copilului ca simbol al Sinelui. La cealaltă extremă se situează figurile lui Christos și Budha, care, în concepția lui Jung, sunt cele mai diferențiate expresii ale arhetipului Sinelui la care a ajuns până azi umanitatea29.
În vise, Sinele se poate, de asemenea, dezvolta dintr-un animal sau dintr-un ou; el și-a găsit expresie ca figură hermafrodită (simbol clar al plenitudinii) sau, pe de altă parte, ca o „comoară greu de găsit". În acest caz este adesea un juvaer (mai ales un diamant sau o perlă), o floare, un ou sau un glob de aur, un potir de aur. Figuri geometrice cum sunt cercul, roata, pătratul și orice este cvadruplu, de la crucea cu patru brațe egale la simbolul domestic al celor patru nuci aranjate pe o farfurie, apar astfel în mod frecvent ca simboluri ale Sinelui.
Aceste figuri aranjate concentric sunt adesea cunoscute ca „mandale". Mandala este un termen sanscrit care înseamnă cerc magic, simbolismul său incluzând toate figurile orânduite concentric, toate structurile radiale sau sferice și toate cercurile sau pătratele care au un punct central. Este unul din cele mai vechi simboluri religioase (cea mai veche formă de acest fel cunoscută fiind roata soarelui) și pot fi găsite peste tot în lume. În Orient, mandala (a cărei formă este fixată de tradiție) este folosită în mod ritual, în Yoga lamaistă și tantrică, ca un auxiliar al contemplației. Există și mandale creștine, datând din evul mediu timpuriu, mandala care ni-1 arată pe Christos în centru, cu cei patru evangheliști și simbolurile lor în punctele cardinale. Istoricește, mandala a servit ca simbol reprezentând natura divinității, atât spre a o clarifica din punct de vedere filosofic, cât și în scopul adorării.
Jung a descoperit că simbolismul mandalei apărea în mod spontan în vise și în viziunile multora dintre pacienții săi30. Apariția sa era de neînțeles pentru ei, dar era de obicei însoțită de un puternic simțământ de armonie și pace. Mandala era uneori desenată sau pictată, caz în care adesea ia o formă geometrică abstractă, iar alteori apare ca o viziune (fie în reverie, fie în vis) sau dansând. Dacă dansează, mandala îl șochează pe vizionar prin bizarerie, el trebuie să-și amintească de multele exemple de dansuri ritualice sau chiar de dansuri populare, în care are loc o rotire în jurul unui punct central, cu retragerea în patru colțuri și avansarea spre centru. Viziunile mandalei pot avea loc ca rezultat a ceea ce Jung numește „imaginație activă", care este o tehnică de „intensă concentrare pe fundalul conștiinței, care se perfecționează numai după o lungă practică"31. Iată un exemplu dintr-o lungă secvență oferită de o pacientă:
„Cățărându-mă pe munte, am ajuns într-un loc unde am văzut șapte stânci roșii în fața mea, câte șapte la stânga și la dreapta și alte șapte în spate. Stăteam în mijlocul acestui pătrat. Stâncile erau teșite ca niște trepte. Am încercat să urc pe cele patru stânci de lângă mine. Făcând-o, am descoperit că aceste stânci erau soclurile a patru statui de zei îngropați cu capul în jos în pământ. Le-am dezgropat și le-am aranjat în așa fel încât să mă aflu în mijlocul lor. Deodată ele s-au înclinat una spre alta până ce capetele lor s-au atins, formând un fel de boltă deasupra mea. M-am simțit doborâtă la pământ și am spus: «Cădeți peste mine, dacă așa trebuie! Sunt obosită». Atunci am văzut că dincolo de ele, încercuindu-i pe cei patru zei, se formase un cerc de foc. După o vreme, m-am ridicat de la pământ și am răsturnat statuile zeilor. În locul lor au crescut patru copaci, iar flăcări albastre au sărit din cercul de foc și au început să ardă frunzișul copacilor. Văzând aceasta, am spus: «Asta nu trebuie să se întâmple. Trebuie să mă arunc eu însămi în foc, așa încât frunzele să nu fie arse». Atunci am pășit în foc. Copacii s-au făcut nevăzuți, iar cercul de foc s:a strâns într-o imensă flacără albastră care m-a ridicat de la pământ"32.
Nu este posibil să pătrundem pe deplin semnificația acestor viziuni, dar cititorul va recunoaște cel puțin ideea unui punct central cuprins de efort și care acceptă pericolul, observând totodată că pătratul și cercul sunt forme importante.
O viziune mai abstractă este aceea a orologiului lumii, care a fost înregistrată de un tânăr intelectual, venit la Jung cu o nevroză severă. Fapt interesant este că acest tânăr a fost văzut de Jung doar pentru un scurt interviu, după care el i-a înregistrat visele și trăirile vizuale pe parcursul a cinci luni, prin intermediul unei eleve — o doctoriță începătoare —, după care a continuat singur observațiile, pe durata altor trei luni. Posibilitatea influenței lui Jung asupra materialului produs de tânăr a fost astfel redusă la un minimum.
Viziunea cu pricina este următoarea:
„Un cerc vertical și altul orizontal, având un centru comun… Suportul lor este o pasăre neagră. Cercul vertical este un disc albastru cu marginea albă, divizat în 4 x 8 = 32 secțiuni. Un ac se rotește peste ele. Cercul orizontal are patru culori. Pe el stau patru omuleți cu penduluri, iar de jur-împrejur cercul [de aur]"33.
Această viziune producea un simțământ de sublimă armonie în pacient și prezintă un atare interes, încât a constituit obiectul unei cercetări îndelungate pentru Jung34.
Dar simbolismul mandalei poate fi, de asemenea, mai simplu și mai puțin dramatic decât în aceste două exemple: visarea unui scuar cu o fântână arteziană la mijloc și oameni care se plimbă în jurul fântânii, sau a unui scuar cu un strat de flori la mijloc, sau visarea ceva la fel de banal poate avea o semnificație similară, deși impactul asupra autorului visului poate să fie nu fie la fel de puternic.
Jung a ajuns la concluzia că aceste din urmă trăiri legate de modelul mandalei sunt tipice pentru oamenii care nu mai sunt capabili să proiecteze imaginea divină — adică să-1 găsească pe Dumnezeu undeva în afara lor înșile — fiind astfel în pericol de inflație35. Împrejmuirile rotunde sau pătrate par să aibă funcția unor pereți magic proteguitori, prevenind o explozie, dezintegrare, protejând un scop interior. Există o similaritate a lor cu locurile sacre care, în timpurile de demult, erau făcute să-1 protejeze pe Dumnezeu (sic! — notă L.G.), dar faptul semnificativ cu privire la mandala modernă este acela că numai rareori are un zeu în centru, având în schimb o diversitate de simboluri sau chiar ființe omenești. În consecință, o mandala modernă este „o confesare involuntară a unei condiții mentale speciale. În mandala nu există nicio divinitate și nici vreo supunere față de aceasta sau reconcilierea cu ea. Locul zeității pare să fie luat de totalitatea omului"36.
II.2. Religie și proces de individuație
Studierea arhetipurilor inconștientului colectiv 1-a condus pe Jung la unele concluzii interesante, una din cele mai importante fiind aceea că omul posedă ceea ce el descrie ca pe o „funcție religioasă naturală". Sănătatea și stabilitatea psihică ale omului depind de exprimarea adecvată a acestei funcții, exact în măsura de care depind de exprimarea instinctelor. Această concluzie este în directă contradicție cu acelea care văd religia ca pe o iluzie1, ca pe o evadare din realitate sau ca pe o slăbiciune de copil. Atât de răspândită a devenit această atitudine, chiar dacă nu este conștientizată, încât aproape că am pierdut din vedere rolul important al religiei în istoria noastră, intensitatea emoției generate de aceasta, imensa energie canalizată de religie în arte, în zidirea de superbe edificii, în educație și învățământ, în grija pentru cei slabi, bolnavi și sărmani. Minunatele catedrale și marile biserici care împodobesc chiar și mărunte cătune stau dovadă despre influența sa din trecut, întocmai după cum ascunzătorile unor preoți și poreclele hughenoților amintesc de aspectele sinistre ale spiritului religios, de fanatismul său și de cruda stăruință întru persecutarea tuturor celor care nu-i împărtășesc dogmele.
Ne considerăm azi mai raționali și mai toleranți, ori mai degrabă ne-am considerat așa până când au apărut acele versiuni moderne ale persecuției religioase, deghizate în necesități politice. Nu este deloc un secret faptul că în Germania, de exemplu, „spiritul religios" s-a exprimat aproape fățiș ca un cult al lui Wotan, cu toate auxiliarele sale păgâne, furnizând ceva din acea energie care a infiltrat mișcarea nazistă2, întocmai cum, de asemenea, un „spirit religios" s-a opus acestei mișcări, dar există în noi o tendință statornică de a ne disocia de asemenea stări de lucruri. Jung amintește, însă, că aceste mișcări sunt manifestări ale inconștientului colectiv, care este comun pentru întreaga umanitate. Mai mult, „arhetipurile inconștientului pot fi dovedite empiric a fi echivalentul dogmelor religioase"3, corespunzând ideilor religioase arhicunoscute. (Prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă că inconștientul produce realmente dogme religioase, acestea fiind produsul gândirii conștiente, care prelucrează și rafinează materia primă a inconștientului.)
Prin studierea arhetipurilor inconștientului colectiv, descoperim că omul posedă o „funcție religioasă" și că aceasta îl influențează în felul ei tot așa de puternic cum o fac instinctele sexualității și agresivitatea. Omul primitiv este tot atât de ocupat cu exprimarea acestei funcții —formarea de simboluri și edificarea unei religii — pe cât de ocupat este cu fabricarea ceramicii, vânătoare, pescuit și satisfacerea celorlalte trebuințe de bază ale sale; în pofida atitudinii moderne de denigrare, bărbații și femeile sunt exact tot atât de natural religioși ca întotdeauna. Cu toate acestea, mare parte din energia care odinioară se consuma în ritual și datină religioasă, acum își află expresia în crezuri politice sau este irosită în culte particulare, când nu este consacrată la ceva din afară, cum este strădania de a cunoaște. „Un om de știință nu are crez — spune William James4 —, dar caracterul său este evlavios", în timp ce Julian Huxley5 susține cu toată seriozitatea că ar trebui să avem o religie bazată pe evoluție6: „… umanismul evoluționist mi se pare capabil a deveni germenul unei noi religii, care să nu înlocuiască în mod necesar religiile existente, ci să le suplimenteze. Rămâne de văzut cum poate fi dezvoltat acest germen, spre a-i realiza cadrul intelectual, rămâne de văzut cum să devină inspiratoare ideile sale și a-i asigura o largă difuzare. Mai presus de toate, ar fi necesar să justificăm ideile prin fapte, spre a găsi zonele de frustrare și a arăta unde să fie reduse; să arătăm cum cercetarea în domeniul posibilităților umane ne înzestrează cu noi stimulente pentru realizarea lor, arătând totodată ce mijloace sunt necesare în această direcție"7.
O asemenea religie, cu toată noblețea scopului ei, ar eșua în satisfacerea celei mai adânci trebuințe umane, anume raportarea în egală măsură a omului interior la cel exterior. O trăsătură esențială a religiei este de a da expresie conștientă arhetipurilor; nici un sistem rațional nu are succes în această direcție și de aceea „adevărurile" religioase sunt întotdeauna paradoxale. Dacă religia încearcă să evite paradoxul, ea pur și simplu slăbește.
Jung definește religia ca pe „o atitudine specială a spiritului care ar putea fi exprimată în concordanță cu folosirea originală a cuvântului religio, care înseamnă o atentă luare în considerare și respectare a anumitor factori dinamici, concepuți ca «puteri»: spirite, demoni, zei, legi, idealuri sau orice nume a dat omul unor astfel de factori în lumea sa, pe care i-a găsit destul de puternici, periculoși sau utili spre a-i lua cu grijă în considerare, sau destul de măreți, frumoși și plini de semnificație spre a-i idolatriza smerit și a-i iubi"8.
Cuvântul-cheie din această definiție este „dinamic"; tocmai dinamismul funcției religioase face ca încercarea de a o explicita să fie atât inutilă cât și periculoasă. Acest dinamism s-a exprimat în trecut în marile mișcări de prozelitism, în cruciade, războaie religioase și persecuții, în vânătoarea de eretici și vrăjitoare, precum și în eforturile creatoare care i-au dus pe oameni la construirea de gigantice morminte și locuri de închinăciune umplute cu tot felul de tezaure. Astăzi mare parte din această energie își găsește expresia în diverse „isme": comunism, nazism, fascism etc, îi îmboldește pe oameni la entuziasme periculoase sau se risipește în culte împrumutate fără discernământ din Orient. Superstiția este răspândită în pofida educației generale, iar persecuția în variate grade de cruzime și intoleranța sunt peste tot prezente.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imagini ale Arhetipului Sinelui In Basmul Popular Romanesc (ID: 154227)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.