Imaginea Transilvaniei In Viata Publica din Romania
Imaginea Transilvaniei în viața publică din România
în anii 1866-1876
Planul lucrării
Introducere
Capitolul I Instaurarea dualismului austro-ungar în Transilvania și consecințele sale
1. Antecedentele dualismului austro-ungar
2. Instaurarea dualismului austro-ungar
3. Consecințele dualismului austro-ungar pentru românii din Transilvania și Ungaria (1866-1876)
4. Populația și habitatul
5. Trăsăturile generale ale economiei Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
5.1. Agricultura, creșterea animalelor și silvicultura
5.2. Industria
5.3. Creditul
5.4. Transporturile și comerțul
6. Naționalitățile și regimul dualist
7. Românii și regimul dualist (1866-1876)
Capitolul al II-lea Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă din România (1866-1876)
1. Atitudinea românilor din Transilvania, Ungaria și Romania față de realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867
2. Presa din România în sprijinul cauzei naționale a românilor din Transilvania și Ungaria (1866-1876)
2.1. Atitudinea principalelor organe de presă din România față de consecințele politice ale instaurării noului regim austro-ungar
2.2. Atitudinea “Românului” față de consecințele sociale, economice și culturale ale încheierii pactului dualist austro-ungar
3. Bilanțul primului deceniu de regim dualist pentru românii din Austro-Ungaria
Capitolul al III-lea Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului român (1866-1876)
1. Atitudinea oamenilor politici, de stat și de cultură români față de realizarea, semnificația și consecințele încheierii pactului dualist austro-ungar în anii 1866-1876
2. Interpelarea lui Mihail Kogălniceanu din 14/26 martie 1867 și semnificațiile ei antidualiste
3. Ion C. Brătianu și problemele românilor din Austro-Ungaria în anii 1866-1876
4. C. A. Rosetti și “Românul” în sprijinul cauzei românilor de peste Carpați
5. Titu Maiorescu – susținător al școlilor și bisericii românești din Transilvania
Capitolul al IV-lea Societățile culturale și științifice în sprijinul românilor transilvăneni în anii 1866-1876
1. Considerații generale privind locul și rolul societăților culturale, științifice și literare în epoca modernă a istoriei românilor
2. ASTRA – un reazim al naționalității române
3. Societățile cultural-științifice maramureșene, arădene, bucovinene și vieneze în sprijinul mișcării naționale
4. Academia Română – depozitara culturală a nestinsului dor secular de unire a tuturor românilor
5. Societatea Transilvania – societatea cu una dintre cele mai frumoase misiuni
Capitolul al V-lea Locul problemei naționale din Transilvania în cadrul politicii externe a României (1866-1876)
1. Politica externă a lui Alexandru Ioan Cuza și chestiunea Transilvaniei (1859-1866)
2. Politica externă a României și problema națională din Transilvania (1866-1871)
3. Politica externă a României și problema națională din Transilvania (1871-1876)
Concluzii
Anexe
Bibliografie
1. Izvoare
1.1. Arhive
1.2. Colecții de documente
1.3 Corespondență
1.4 Cuvântări, discursuri parlamentare, memorii
1.5 Periodice
2. Sinteze și lucrări de specialitate
Rezumatul tezei de doctorat în limba engleză
INTRODUCERE
Istoria românilor este, fără îndoială, istoria unui popor romanic, plămădit în vatra vechii Dacii care, timp îndelungat, a trebuit să ducă o luptă energică și tenace cu imperiile vecine pentru a-și păstra ființa etnică, limba și religia creștin-ortodoxă, luptă ce constituie, de fapt, caracteristica fundamentală a istoriei noastre naționale, aceasta punându-și amprenta asupra modului de existență, asupra acțiunilor, concepțiilor și idealurilor poporului român.
În epoca modernă a istoriei românilor, lupta poporului nostru pentru dreptate socială, libertate și unitate statală a intrat într-o etapă nouă, superioară, în condițiile afirmării, tot mai puternice, a națiunii române, ale formării statului român modern, România, ale răspândirii și generalizării noilor realități social-economice și politice, de esență capitalistă, ale intensificării luptei de eliberare națională a popoarelor europene de sub dominația otomană, habsburgică și țaristă, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea și atingând apogeul la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
În cadrul epocii moderne a istoriei românilor, perioadă care urmează Revoluției române de la 1848-1849 până la 1878, cu momente și aspecte esențiale, în procesul de constituire a României moderne – Unirea Principatelor, reformele modernizatoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, instalarea prințului Carol de Hohenzollern ca domnitor, elaborarea Constituției din 1866 și instaurarea regimului monarhiei constituționale și, în sfârșit, războiul de independență a României, din 1877-1878 – se constituie, fără nici o îndoială, drept una dintre cele mai importante etape din istoria națională a românilor.
Anii 1859 și 1867 se impun în istoria românilor ca momente de referință, iar perioada care le unește este împărțită în două etape, cea a domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) și cea a deceniului următor (1866-1876), care a pregătit, prin fapte împlinite, atât cucerirea neatârnării, cât și realizarea de pași însemnați pe drumul modernizării și integrării României ca entitate europeană și internațională.
Noul cadru istoric, generat de formarea statului român modern și de perspectivele obținerii independenței României, a avut consecințe pozitive și în ceea ce privește dezvoltarea și radicalizarea solidarității naționale a românilor din România, manifestată prin puternicul și constantul sprijin moral, material, cultural și, ulterior, și politico-diplomatic, cu mișcarea națională a românilor din Transilvania, Banat, și Bucovina – teritorii istorice românești aflate sub dominație străină, în condițiile, tot mai vitrege, de după realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867.
În acest context istoric, se înscrie și perioada 1866-1876 din istoria Transilvaniei, de la sfârșitul regimului liberal (1860-1865) și până la finele primului deceniu de la realizarea compromisului dintre Austria și Ungaria (1867), perioadă ce a făcut obiectul unor numeroase articole ale presei românești din Transilvania și Ungaria (“Gazeta Transilvaniei”, “Telegraful român”, “Concordia”, “Albina”, “Federațiunea”, “Orientul latin”, s.a.) și din România vremii (“Românul”, “Reforma”,“Tribuna română”, “Perseverența”, “Trompeta Carpaților”, ș.a), a dezbaterilor din Parlamentul român și a preocupărilor importante ale politicii externe a României, din deceniul premergător cuceririi independenței de stat.
Trebuie să subliniem faptul că perioada 1866-1876 din istoria Transilvaniei a constituit, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în prezent, un obiect deosebit de cercetare pentru istoriografia românească și străină, fapt concretizat în publicarea de izvoare și diverse materiale documentare, de sinteze, studii și lucrări de specialitate, ample și competente, referitoare la istoria Transilvaniei din primul deceniu de la realizarea dualismului austro-ungar, în anul 1867.
În acest sens, dorim să prezentăm, în ordinea editării, o parte din vastul material bibliografic, rod al cercetării istorice românești și străine și pe care le considerăm mai importante pentru subiectul prezentei teze de doctorat:
– George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, 1890.
– Gh. Adamescu, Câteva cuvinte despre dualismul austro-ungar, 1892.
– Teodor V. Păcățian, Cartea de aur sau luptele politice naționale ale românilor de sub Coroana ungară, vol. II, 1902.
– Ibidem, vol. III, 1905.
– Ibidem, vol. IV, 1906.
– L. Eisenman, Le compromise austro-hongrois de 1867, 1904.
– Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, 1905.
– H. W. Steed, The Habsburg Monarchy, 1913.
– Louis Leger, Histoire de l’Austriche-Hongrie, 1920.
– Eneea Hodoș, Din corespondența lui Simion Bărnuțiu și a contemporanilor săi, 1944.
– A. J. May, The Habsburg Monarchy. 1867-1914, 1959.
– Din istoria Transilvaniei, vol. II, 1961.
– Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționarismului românesc, 1972.
– Keith Hitchins, Studiu privind istoria modernă a Transilvaniei, 1980.
– Idem, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania, 1987.
– Idem, Românii. 1866-1947, ediția a II-a, 1998.
– Idem, Afirmarea națiunii. Mișcarea națională românească în Transilvania. 1860-1914, 2001.
– Vasile Netea, Lupta maselor din Transilvania pentru libertate națională. 1848-1881, 1974.
– Idem, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice și culturale între anii 1859-1918, 1979.
– Victor Grecu, Revoluția, unirea, independența în Transilvania, 1984.
– P. Abrudan, M. Racovițan, Transilvania. Documente istorice, 1991.
– Milton Lehrer, Ardealul, pământ românesc. (Problema Ardealului văzută de un american), 1991.
– Histoire de la Transylvanie, 1992.
– S. Retegan, D. Suciu, G. Cipăianu, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1848-1919. Documente, 1996.
– Traian Dumitrescu, Transilvania. Pământ strămoșesc multimilenar, II, 1997.
– Erich Zolner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, 2, 1997.
– Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), 1999.
– D. Suciu, Antecedentele dualismului austro-ungar și lupta națională a românilor din Transilvania. 1848-1867, 2000.
– Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, tratat, vol. VII/1, (pentru subcapitolul Transilvania. 1848-1878, autori N. Bocșan, S. Retegan), 2003, ș.a.
Cu toate acestea, în prezenta teză de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în viața publică din România în anii 1866-1876, vom încerca să prezentăm, cât mai veridic, pozițiile presei și ale Parlamentului român, în condițiile favorabile oferite de Constituția din 1866, față de importantele înfățișări istorice pe care le-a cuprins istoria românilor din Transilvania și Ungaria în primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar din anul 1867, cu credința fermă că memoria acestor evenimente istorice trebuie mereu reîmprospătată, pentru ca imaginea acestui străvechi teritoriu românesc să fie cea reală și conformă cu adevărul istoric.
Pentru conceperea, elaborarea și realizarea prezentei lucrări am parcurs un vast material bibliografic. Ca izvoare am cercetat o serie de arhive și colecții de documente, o bogată corespondență, comentarii, discursuri parlamentare și memorii, precum și cele mai importante periodice ale vremii.
De asemenea, am parcurs și o serie de sinteze, studii și lucrări de specialitate românești și străine, mai vechi sau mai noi, apărute în ultimele decenii.
În prezenta lucrare putem aduce lucruri noi în sensul că nimeni nu a mai făcut o cercetare expresă a acestei perioade, utilizând două segmente: presa și dezbaterile parlamentare din România, în condițiile favorabile oferite libertății presei, ale libertății de opinie și de exprimare, prevăzute pentru prima dată în Constituția României din anul 1866.
În acest act constituțional modern în spirit european, care în cele 113 articole insera cele mai importante aspecte ale organizării vieții de stat, un aspect important, semnificativ pentru spiritul democratic al Constituției din 1866 se referea la problematica drepturilor și libertăților cetățenești. Se proclama principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii, inclusiv la plata impozitelor, garantarea libertății individuale, dreptul de întrunire și de asociere, libertatea credinței, libertatea învățământului și dreptul la învățătură, libertatea exprimării ideilor, prin viu grai sau prin scris, ș.a.
Referitor la ultima libertate, în art. 24 Constituția garanta tuturor “libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin grai, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți, în cazurile determinate prin Codicele penal, care, în această privință, se va revizui și com M. Racovițan, Transilvania. Documente istorice, 1991.
– Milton Lehrer, Ardealul, pământ românesc. (Problema Ardealului văzută de un american), 1991.
– Histoire de la Transylvanie, 1992.
– S. Retegan, D. Suciu, G. Cipăianu, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1848-1919. Documente, 1996.
– Traian Dumitrescu, Transilvania. Pământ strămoșesc multimilenar, II, 1997.
– Erich Zolner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, 2, 1997.
– Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), 1999.
– D. Suciu, Antecedentele dualismului austro-ungar și lupta națională a românilor din Transilvania. 1848-1867, 2000.
– Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, tratat, vol. VII/1, (pentru subcapitolul Transilvania. 1848-1878, autori N. Bocșan, S. Retegan), 2003, ș.a.
Cu toate acestea, în prezenta teză de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în viața publică din România în anii 1866-1876, vom încerca să prezentăm, cât mai veridic, pozițiile presei și ale Parlamentului român, în condițiile favorabile oferite de Constituția din 1866, față de importantele înfățișări istorice pe care le-a cuprins istoria românilor din Transilvania și Ungaria în primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar din anul 1867, cu credința fermă că memoria acestor evenimente istorice trebuie mereu reîmprospătată, pentru ca imaginea acestui străvechi teritoriu românesc să fie cea reală și conformă cu adevărul istoric.
Pentru conceperea, elaborarea și realizarea prezentei lucrări am parcurs un vast material bibliografic. Ca izvoare am cercetat o serie de arhive și colecții de documente, o bogată corespondență, comentarii, discursuri parlamentare și memorii, precum și cele mai importante periodice ale vremii.
De asemenea, am parcurs și o serie de sinteze, studii și lucrări de specialitate românești și străine, mai vechi sau mai noi, apărute în ultimele decenii.
În prezenta lucrare putem aduce lucruri noi în sensul că nimeni nu a mai făcut o cercetare expresă a acestei perioade, utilizând două segmente: presa și dezbaterile parlamentare din România, în condițiile favorabile oferite libertății presei, ale libertății de opinie și de exprimare, prevăzute pentru prima dată în Constituția României din anul 1866.
În acest act constituțional modern în spirit european, care în cele 113 articole insera cele mai importante aspecte ale organizării vieții de stat, un aspect important, semnificativ pentru spiritul democratic al Constituției din 1866 se referea la problematica drepturilor și libertăților cetățenești. Se proclama principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii, inclusiv la plata impozitelor, garantarea libertății individuale, dreptul de întrunire și de asociere, libertatea credinței, libertatea învățământului și dreptul la învățătură, libertatea exprimării ideilor, prin viu grai sau prin scris, ș.a.
Referitor la ultima libertate, în art. 24 Constituția garanta tuturor “libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin grai, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți, în cazurile determinate prin Codicele penal, care, în această privință, se va revizui și completa, fără însă a se putea restrânge dreptul în sine sau a se înființa o lege excepțională (…) Nici o cauțiune nu se va cere de la ziariști, scriitori, editori, tipografi și litografi”.
În felul acesta, Constituția de la 1866, prin acordarea unor largi drepturi și libertăți cetățenești, a creat condiții favorabile de existență și de manifestare ale presei, ale Parlamentului român și ale altor instituții, de nuanță democratică din România, fapt ce a avut consecințe pozitive, în perioada 1866-1876 asupra posibilităților de exprimare a spiritului de solidaritate națională cu românii din Transilvania și Ungaria, în anii primului deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar. Dar, aplicarea Consituției de la 1866 care, în ciuda prevederii votului cenzitar, a unor omisiuni sau impreciziuni, a marcat un progres real în raport cu trecutul, mai ales, în faza de început, a întâmpinat dificultăți serioase, în condițiile în care o serie de oameni politici și de cultură au receptat-o diferit, mai ales în privința acordării unor largi drepturi și libertăți cetățenești. În timp ce unii o vor socoti mult prea avansată, în raport cu nivelul scăzut de cultură și de educație civică, precum și cu evoluția mentalităților timpului, alții, dimpotrivă, au reclamat omisiunile ei în raport cu nevoile păturilor largi ale societății, pledând, în deceniile următoare, pentru lărgirea sferei drepturilor și libertăților democratice, prin amendarea Consituției de la 1866.
Eforturile de modernizare a instituțiilor și de echilibrare a structurilor economice și opera de luminare a celor de jos, vor duce, treptat, la transformarea Constituției din 1866 într-un factor viabil și în existența individuală a majorității cetățenilor României.
Referitor la metodologia cercetării istorice, trebuie să subliniem faptul că vom utiliza metoda de investigare a presei timpului și a dezbaterilor parlamentare, printr-o defrișare riguroasă a tuturor informațiilor privind imaginea și problemele Transilvaniei din perioada 1866-1876, pe fondul schimbărilor de ordin politic, economic, social și cultural de după instaurarea noului regim dualist austro-ungar, al dezvoltării și radicalizării luptei românilor asupriți, al consolidării solidarității naționale a românilor din Țara liberă cu lupta fraților de peste Carpați pentru emancipare socială și națională a poporului român, în întregul său.
În ceea ce priveste teza tezei, vom încerca să prezentăm o serie de concluzii noi, ce ne oferă posibilitatea să propunem o nouă viziune, axată pe următoarele coordonate:
– În presa și în dezbaterile Parlamentului român, din deceniul premergător cuceririi independenței României, privind imaginea și problemele Transilvaniei din perioada 1866-1876, au fost uneori și opinii care nu au conformat întotdeauna părerilor majorității românilor din România, privind solidaritatea cu românii de peste Carpați,
În presa din România, în general, și în paginile “Românului”, în special, precum și în dezbaterile din Parlamentul României, vom căuta să surprindem elemente noi privind pozițiile unor publiciști de seamă sau ale unor oameni politici și de stat români, referitoare la situația românilor din Transilvania și Ungaria, în primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar, în diferite ipostaze, ce țineau, uneori, de calitatea lor de oficiali, de guvernanți, fie, alteori, de calitatea lor de oameni neangajați politic, în funcții sau demnități publice, dar animate întotdeauna de un patriotism sincer și de alese sentimente de solidaritate cu conaționalii de dincolo de Carpați, supuși de autoritățile ungare unui regim represiv, ce urmărea deznaționalizarea lor forțată,
Instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867 a constituit prima etapă a solidarității românilor din România cu românii din Transilvania și Ungaria, într-o perioadă în care Constituția din 1866 a oferit condiții deosebite de exprimare liberă a presei românești în reflectarea solidarității cu mișcarea națională a românilor de peste Carpați pentru restabilirea autonomiei Transilvaniei, pentru repunerea în vigoarea a legilor Dietei din Sibiu (1863-1864) și pentru redeschiderea Dietei Transilvaniei, pe baza unei adevărate reprezentări poporale în perioada 1866-1876.
Beneficiind de îndrumarea permanentă și competentă a conducătorului științific, prof. univ. dr. Nicolae Isar, care m-a sprijinit, în mod real în pregătirea, elaborarea și stilizarea tezei mele de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în opinia publică din România în anii 1866-1876, am ales această lucrare cu intenția de a aduce o modestă, dar originală contribuție, la cunoașterea imaginii și a înțelegerii problemelor reale ale Transilvaniei în primul deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar, prin scoaterea la lumină a unei serii de date și fapte noi sau mai puțin cunoscute din istoria acestui străvechi teritoriu românesc în perioada 1866-1876.
Sperăm ca această lucrare să se distingă prin autenticitate, valoare științifică cât și prin profesionalismul dovedit în abordarea unor probleme complexe de selecție, de prelucrare și de structurare a unui amplu material faptic, consacrat istoriei Transilvaniei din primul deceniu de la instaurarea noului regim dualist austro-ungar, în general, și imaginii Transilvaniei în opinia publică românească în anii 1866-1876, în special, probleme inerente oricărei scrieri de acest gen.
Dorim ca această lucrare să fie utilă tuturor celor pasionați de deslușirea tainelor istoriei naționale și universale, cu intenția lăudabilă de a descoperi întotdeauna numai adevărul istoric privind locul și rolul acestei străvechi provincii istorice românești în cadrul zbuciumatei noastre istorii naționale, în contextul luptei poporului român pentru libertate, unitate, progres și civilizație.
În final, putem afirma că interesul major al problematicii prezentei teze de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în opinia publică din România în anii 1866-1876, este actual și trebuie să rămână actual, deoarece, în condițiile în care de la 1 ianuarie 2007 am intrat în Europa unită, este nevoie să rămânem noi înșine, cu trecutul nostru istoric, cu măriri și decăderi, cu lumini și umbre, cu năzuințele înaintașilor noștri, cu propria noastră memorie istorică, cu personalitatea noastră, așa după cum statele civilizate europene concep intrarea lor în Comunitate fără să renunțe la istoria și tradițiile lor istorice.
Capitolul I
Instaurarea dualismului austro-ungar în Transilvania și consecințele sale
Antecedentele dualismului austro-ungar
Trebuie să menționăm faptul că dualismul austro-ungar, încheiat prin pactul din anul 1867 între clasele dominante austriece și maghiare, are rădăcini istorice mult anterioare actului din 1867, ele fiind de căutat încă din primele decenii ale instaurării dominației habsburgice în Transilvania și putând fi urmărite, sistematic, de atunci până în anul 1867, cu o tendință permanentă de compromis politic al cercurilor conducătoare maghiare și austriece din monarhia habsburgică.
În pofida conflictelor survenite între politicienii austrieci și maghiari, până la urmă, aceștia și-au rezolvat și înlăturat contradicțiile pentru a se apăra, în comun, împotriva naționalităților nemaghiare și negermane, care au dorit să spargă centralismul austriac și maghiar de stat, pentru a institui federalizarea etnică a monarhiei cu state naționale autonome.
Sistemul de stat dualist, fixat în anul 1867, prin Legea XII, repunea în vigoare guvernarea națională maghiară și restabilea supremația maghiară asupra românilor și slavilor, în formele din 1848.
În fond, din întreg arsenalul ideologic și programatic, ca și din acțiunile concrete întreprinse de conservatorii și liberalii maghiari dualiști, între 1848 și 1865-1868, politicienii maghiari au refolosit, într-o conjunctură internă și externă favorabilă, diplomele, legile și privilegiile vechi și prăfuite, dreptul istoric de stat al Coroanei Sf. Ștefan, constituționalismul și parlamentarismul, strâmt și parțial, din 1848, care însemna libertate pentru națiunea maghiară și asuprire pentru cele nemaghiare, pentru consolidarea și edificarea sistemului dualist de stat.
2. Instaurarea dualismului austro-ungar
Într-un moment în care se așteptau să apară efectele benefice și pentru români, în conformitate cu principiile liberalismului (1860-1865), acest curs favorabil a fost stopat brutal, ca urmare a trecerii Vienei, din primăvara anului 1865, de la tratative secrete la acțiuni politice deschise, pentru înțelegere, pe bază de compromis, cu aristocrația și burghezia maghiară.
Dificultățile înregistrate pe plan intern, ca urmare a mișcărilor naționalităților din Imperiul habsurgic, dintre care cea mai puternică a fost cea a maghiarilor, și pe plan extern, în urma înfrangerilor suferite în războiul cu Prusia, au determinat Casa de Habsburg să accepte oferta insistentă de colaborare a aristocrației și burgheziei maghiare, precum și condiția “sine qua non”, de fapt, o precondiție, impusă de unguri încă de la demararea tratativelor: unirea Transilvaniei cu Ungaria, și să opteze pentru noua soluție politică, menită să salveze unitatea și integritatea imperiului austriac.
La începutul anului 1866, concilierea dintre cercurile dominante austriece și maghiare era avansată și numai războiul cu
Prusia a înterupt, pentru moment, tratativele ce vor fi reluate în anul 1867. Ezitant față de noua formulă, guvernul Belcredi a demisionat, iar noul cabinet Beust va finaliza tratativele începute cu Deak Ferenc și Andrassy Gyula, care au cerut restituirea, în parte, a legislației de la 1848, în primul rând restituirea integrală a uniunii Transilvaniei cu Ungaria și asigurarea hegemoniei elementului etnic maghiar în țările care au format Regatul Sf. Ștefan.
În aceste condiții, evenimentele s-au succedat cu o uimitoare repeziciune:
-la 5/17 februarie 1867, la Viena s-a încheiat pactul dualist austro-ungar, prin care Imperiul Hasburgic era transformat în monarhia dualistă Austro-Ungaria,
-la 6/18 februarie 1867, împăratul austriac numea guvernul maghiar condus de Iulius Gyula Andrassy, care în martie 1867 restabilea Consțituția din 1848 în Ungaria și legile din 1848, fapt ce atrăgea, după sine, desființarea autonomiei Transilvaniei, ale cărei probleme și interese urmau a fi rezolvate, pe viitor, de guvenul și Dieta de la Pesta.
– la 27 mai/ 8 iunie 1867, împaratul Franz Joseph I a fost încoronat, la Pesta, ca rege al Ungariei, act ce legitima noua formă de stat, a cărei unitate era asigurată, în primul rând, de persoana monarhului.
– la 15/27 iunie 1867, a avut loc ceremonia instituționalizarii oficiale a încheierii pactului dualist austro-ungar.
Prin noul sistem dualist se creau două entități politice distincte: Cisleithania, partea austriacă, mai evoluată social și economic și Transleithania, partea ungară , rămasă într-o stare de inferioritate.
Una din rațiunile compromisului din 1867 a fost și asigurarea dominației grupurilor entice german și maghiar asupra naționalităților din cele două părți ale Austro-Ungariei. Astfel, prin instaurarea sistemului dualist, ponderea etniilor dominante în cele două părți ale monarhiei austro-ungare a crescut la 44%, dar majoritatea popolației (56 %) aparținea altor naționalitați, care au fost plasate într-o poziție de inferioritate, mai ales în Transleithania, unde politica guvernelor maghiare față de naționalități a fost mai dură decât în Cisleithania.
Organizarea politică și administrativă a monarhiei austro-ungare a fost rezultatul compromisului încheiat în 1867 și a consacrat dominația elementului etnic german în Cisleithania și a celui maghiar în Transleithania.
Organul central al monarhiei era Parlamentul delegaților, format din reprezentanții parlamentelor austriac și ungar, în număr de 60 de membri.
Legea din decembrie 1867 asupra afacerilor comune ale Imperiului autro-ungar stabilea ca probleme de interes comun doar afacerile externe, armata și finanțele, dar accepta că puteau fi rezolvate, pe baza unor principii identice, și afacerile comerciale, sistemul monetar, impozitele indirecte și problemele căilor ferate.
Noul sistem politic recunostea existența Ungariei ca entitate politică de sine stătătoare. Șeful statului era regele Ungariei, care avea guvern propriu, un parlament bicameral, format din Camera magnaților, al cărui membri erau numiți de rege, și din Camera deputaților, constituită din deputați aleși pe 3 ani și o armată de honvezi, cu atribuții de poliție.
3. Consecințele dualismului autro-ungar pentru românii din Transilvania și Ungaria (1866-1876)
În condițiile în care prefacerile dualiste au avut în Transilvania un curs mult mai precipitat și mai abrupt, consecințele dualismului austro-ungar pentru românii din Transilvania și Ungaria nu au încetat să apară.
La 8/20 iunie 1867, la numai câteva zile de la încoronare, împaratul Franz Joseph I a dizolvat Dieta Transilvaniei, a abrogat legile Dietei din Sibiu (1863-1864) și a sancționat legea încorporarii Transilvaniei la Ungaria, în conformitate cu votul Dietei din Cluj, din 6 decembrie 1865, vot reconfirmat, de aceeași dieta, și într-o nouă sesiune, în decembrie 1866.
Compromisul austro-ungar a dus la desființarea Cancelariei Aulice transilvane, de la Viena și la anularea autonomiei Transilvaniei, care a fost inclusă între țările Coroanei ungare, alături de Croația, Slovacia și Voivodina, grupate în Transleithania. “Maghiarii nobili, cu egoismul lor obișnuit – scria ulterior Louis Leger – nu se gândiseră decât la propriile lor interese și au profitat de victoria lor pentru a face să apese o grea dominație asupra românilor, a sârbilor și a slovacilor”.
Încorporarea Transilvaniei în structurile politice și administrative ale regatului Ungariei s-a făcut treptat și datorită reacției generale antidualiste, venită din Transilvania, dar și din România liberă.
A fost menținut, provizoriu, Guberniul, iar în fruntea lui a fost desemnat contele Pechy, în calitate de comisar regal, cu misiunea de a începe integrarea, de a atrage naționalitățile și de a iniția o colaborare cu acestea.
Toate acestea demonstrează clar faptul că pactul dualist austro-ungar încheiat în 1867 a fost rezultatul unui aranjament de factură constituțională, menit să consolideze Imperiul habsburgic, prin care clasa politică ungară a fost asociată, de către cea austriacă, la conducere, asigurându-se o creștere substanțială a rolului elementului etnic maghiar în stat.
Printr-o lege specială, Legea uniunii (XLIII), votată de Dieta maghiară și sancționată la 6 decembrie 1868, a fost reglementată anexarea Transilvaniei la Ungaria. Această lege, ce îmbina tradiția cu unele principii liberale, recunoștea egalitatea civilă și politică, unele privilegii acordate anterior națiunilor și egalitatea în drepturi a confesiunilor. În urma promulgării Legii uniunii Transilvania a dispărut ca entitate politică. La 19 aprilie/1 mai 1869 Guberniul Transilvaniei a fost suprimat, Dieta Transilvaniei a fost lichidată, iar Universitatea săsească, deși a fost menținută, a fost deposedată de jurisdicția sa autonomă.
De asemenea, erau păstrate o serie de norme juridice din perioada anterioară. Codul civil austriac și Legea minelor din 1854, cu unele modificări, s-au menținut, în dualism, până la integrarea deplină a Transilvaniei în Regatul Ungariei, pe măsura progresului legislației noului regim. Au fost menținute organizarea centralizată a jandarmeriei și regimul presei din 1852.
Ideologia maghiară, care a stat la baza compromisului austro-ungar din anul 1867, a avut ca temei dreptul istoric și principiile enunțate la 1848: proclamarea Ungariei ca stat național, în granitele Coroanei Sf. Ștefan, cu o singură națiune politică recunoscută, națiunea maghiară și o limbă oficială unică, limba maghiară. Această ideologie refuza să recunoască existența statului multinațional și a individualitaților multinaționale pe teritoriul Ungariei, admițând numai libertățile individuale burgheze.
Cea mai elocventă expresie a acestei ideologii a constituit-o Legea cu privire la egala îndreptațire a naționalităților, XLIV. Această lege a prilejuit o dezbatere parlamentară aprinsă între reprezentanții guvernului și cei ai naționalităților, care au opus ideologiei oficiale – o singură națiune politică recunoscută, națiunea maghiară, “una și indivizibilă”, din care fac parte și comunitățile de altă limbă, naționalitațile, iar limba oficială, cea maghiară, – principiul individualității națiunilor și cel al drepturilor lor colective.
În discuțiile ce au avut loc în Dieta de la Pesta, cu privire la proiectul guvernamental al Legii naționalitaților, deputații români din Transilvania, prin reprezentantul lor, Anton Mocioni, de comun accord cu cei sârbi, al căror exponent, în această cauză, era Svetozar Miletic, au supus Dietei un proiect de lege propriu. Acest proiect, ce avea la bază un proiect elaborat încă din anul 1866, de către Sigismund Popovici, Vicențiu Babeș și Iosif Hodoș, a fost pus de acord, apoi cu un alt anteproiect, elaborat în numele deputaților sârbi, de către Zvetozar Miletic. Proiectul de lege, elaborat de către deputații popoarelor asuprite din Ungaria și Transilvania, punea la bază principiul recunoașterii ca națiuni egale, politicește, a maghiarilor, românilor, sârbilor, slovenilor, rutenilor și germanilor. În regiunile în care națiunea respectivă forma majoritatea, limba fiecăreia dintre ele urma să devină limbă oficială, alături de limba maghiară. Deputații din Dieta țării ar fi avut dreptul larg al folosirii limbii materne în învățământ, precum și înființarea unor catedre de limba și literatura națională a fiecărei națiuni, la universitățile de stat.
Dezbaterile asupra celor două proiecte, cel guvernamental și cel al opoziției, au fost înverșunate. În cuvântul lor, deputații români transilvăneni, S. Borlea, I. Hodoș, A. Vlad, P. Mihali, V. Babeș și Al. Roman au arătat că dualismul nu însemna libertate, ci “uniunea a două națiuni contra mai multora” și s-au ridicat cu hotărâre împotriva dizolvării tuturor popoarelor din Ungaria în conceptul de “națiune maghiară, una și indivizibilă”. “În zadar – spunea deputatul Al. Roman, – consideră legea din 1868 națiunea română din Ungaria ca inexistentă, noi răspundem: “Aici suntem, aici trăim!”
Deputații români au fost combătuți de proeminenții reprezentanți politici maghiari, Deak și Eotvos, și, cu mult mai vehement, de către contele Tisza Kalman, despre care, ulterior, istoricul american, A.J. May avea să scrie că “românii au fost informați, fără menajamente de către șovinistul Tisza că trebuie să se contopească, și încă repede, cu stăpânii săi maghiari!”
În cuvântul deputaților maghiari s-au făcut aluzii la simpatiile românilor transilvaneni față de România și la speranța unui sprijin, în rezolvarea chestiunii naționale în Transilvania, din partea Țării libere.
Cu toată opoziția deputaților români, a celor sârbi și ai altora, proiectul guvernamental al Legii naționalitaților a fost votat fără vreo modificare esențială.
Legea naționalităților, în ciuda principiilor liberale înscrise în ea, recunoștea existența unei singure națiuni politice, națiunea maghiară, consacra limba maghiară ca limbă de stat și menținea sistemul comitatens existent. Ea proclama existența în Ungaria a unei singure națiuni maghiare, “una și indivizibilă”, din care fac parte și naționalitățile, comunitățile de altă limbă, în sensul că persoanele care le compun sunt cetățeni și membri egali în drepturi ai statului și națiunii maghiare. Limba oficială a statului era limba maghiară, permițându-se și întrebuințarea limbilor naționalităților, în limitele îngăduite de “unitatea țării, de posibilitatea practică a guvernării și administrației” și “întrucât o cere, în mod necesar, exercitarea punctuală a justiției”.
Dezbaterile parlamentare erau admise numai în limba maghiară, iar în alte foruri oficiale întrebuințarea și a unei alte limbi era condiționată de cererea a cel puțin 1/5 din membrii forului respectiv. După aceleași norme era stabilit și dreptul folosirii limbii materne în administrația locală, în justiție, la tribunale de primă instanță, dar și în școlile confesionale și în biserică. Obligativitatea funcționarului respectiv de a asigura acest drept era asigurată prin cuvintele “după puțință”.
În baza principiului libertății individuale, legea admitea naționalităților unele drepturi colective: dreptul de a-și constitui asociații, fundații sau fonduri pentru promovarea economiei, culturii, artei sau limbii materne dar, Legea naționalităților nu a fost pusă în aplicare, în integralitatea ei, niciodată. Dispozițiile concesive în folosirea limbii materne au fost nerespectate și, treptat, anulate de legislația promovată după stabilizarea dualismului. Principiile liberale înscrise în Legea naționalităților au fost îngrădite de sistemul electoral restrictiv în privința exercitării drepturilor politice de către naționalitățile din Ungaria și Transilvania. Astfel, Legea uniunii din 1868, care a consacrat unirea Transilvaniei cu Ungaria, a menținut sisteme electorale diferite în Ungaria și Transilvania, unde censul la sate a fost fixat la un impozit direct de 8 fl., dublu față de Ungaria dezavantajând elementul românesc, majoritar în mediu rural.
În anul 1874 s-a revizuit Legea electorală din 1848, prevederile ei aplicându-se, în principiu, atât în Ungaria, cât și în Transilvania, cu mențiunea că se păstrau regimuri electorale diferite în Transilvania și Ungaria, lăsând autorităților administrative dreptul de a aronda circumscripțiile electorale. Concret, dreptul de vot era acordat proprietarilor de pământ sau imobile, care aveau un venit anual cuprins între 72-105 florini, sau mai mult, ceea ce însemna, la țară, o proprietate de cel puțin 10-12 ha, de cea mai bună calitate. La orașe, censul era mai scăzut, condiția fiind posedarea unei case, cu cel puțin 3 camere. Această deosebire avea ca rezultat excluderea de la vot a maselor largi de țărani, care, în Transilvania, erau, în majoritate, români. În schimb, legea avantaja elementele burgheziei maghiare, mai numeroasă, în centrele urbane. Erau exceptate de la cens persoanele care posedau o diplomă de studii sau care erau funcționari de stat. În temeiul paragrafului 10, servitorii erau, în mod expres, excluși de la dreptul de vot. Erau, de asemenea, excluși restanțierii la plata impozitelor, femeile și analfabeții; sub acest din urmă titlu, autoritățile maghiare puteau, adesea, exclude, în mod abuziv, pe cei ce nu știau să scrie și să citească în limba maghiară, adică pe alegătorii de altă limbă decât cea maghiară.
Printr-o asemenea reglementare, în Transilvania (fără Banat, Crișana și Maramureș), unde românii, sașii, ș.a. reprezentau 79,2 % din numărul locuitorilor, existau circa 75000 de alegători, fapt ce reprezenta doar 3,3 % din populație.
Legea era astfel întocmită și aplicată, încât, în același timp în restul Ungariei reveneau 6,5 % alegători din totalul alegătorilor, fapt ce făcea ca Transilvania să fie, vădit, dezavantajată.
În aceste condiții, sistemul electoral, restrictiv pentru naționalități, a consacrat hegemonia grupului etnic maghiar în viața politică și a fost factorul esențial care a asigurat menținerea sistemului dualist.
Legislația dualistă, ce a urmat momentului încheierii conpromisului austro-ungar în anul 1867 și organizării noului regim politic, a însemnat o serie de încălcări ale principiilor liberale dar și ale prevederilor înscrise în Legea naționalităților din 1868.
Astfel, Legea XXXVIII privind învățământul din anul 1868 a prevăzut o organizare diferită pentru învățământul primar și cel secundar, a înscris și dreptul de inspecție al statului, în anumite limite, asupra gimnaziilor și liceelor confesionale. Legea învățământului din 1868 acorda dreptul de a înființa școli, nu numai statului, ci și confesiunilor religioase și oricăror asociații, persoanelor publice sau private. Aceste școli puteau avea ca limbă de predare pe acea preferată de instituția sau persoana care înființa și întreținea școala. Limba maghiară era însă obligatorie ca obiect de studiu, iar programul de învățământ era cel stabilit prin dispozițiile Ministerului Instrucțiunii.
Concesiile făcute de lege diferitelor confesiuni se datorau faptului că autoritățile maghiare considerau că învățământul confesional, prin conținutul și metodele sale, insufla tinerilor ideea de respect față de autoritate. Permisiunea înființării unor astfel de școli privea școlile elementare și medii, precum și pe cele normale (pedagogice). În toate școlile de stat și în universități limba de predare era numai limba maghiară, cu dispoziția de a se înființa câte o catedră de limba și literatura naționalităților ce locuiau în acel timp în Ungaria.
Deși, cu privire la discutarea acestui proiect de lege, deputatul român Vicențiu Babeș a propus unele amendamente privind lăsarea, la libera apreciere a autorităților comunale, a limbii ce urma să se învețe în școală, alături de cea maternă, precum și introducerea istoriei și geografiei fiecărei naționalități, pe lângă istoria și geografia poporului și statului ungar, acestea au fost respinse.
Legea Învățământului din 1878 recunoștea numai formal “egala îndreptățire a naționalităților” și “libera alegere a limbii de predare”, căci, în fapt, nu a dus la înființarea niciunei școli primare cu limba de predare româna, germana, sârba sau slovaca.
Din anul 1875 s-a interzis școlilor și bisericilor să mai accepte subvenții din străinătate iar în anul 1879, prin promulgarea Legii Trefort, se introducea limba maghiară ca materie obligatorie în școlile elementare.
De fapt, mai ales după anul 1879, guvernele maghiare au început o politică sistematică de prigoană împotriva școlilor confesionale nemaghiare, în general, și împotriva celor românești, în special.
Astfel, în anul 1870, statisticile oficiale consemnau 2569 de școli confesionale, cu limba de predare română și 215 cu limba de predare româno-maghiară, iar din peste 2.100.000 locuitori aproape 1.725.000 erau analfabeți, reprezentând peste 82% din populația Transilvaniei. Din 1879 se introducea obligativitatea limbii maghiare în toate școlile elementare, se prevedea învațarea limbii maghiare, în timp de 4 ani, de către învățători, pentru a putea preda în școlile ce nu erau înființate și întreținute de stat și se mărea numărul de ore privind predarea limbii maghiare.
Urmările aplicării legislației maghiare rezultă clar din cercetarea situației diverselor categorii de școli. Astfel, din cele aproape 6000 de școli elementare existente în Transilvania, în anul 1898, abia 1300 erau școli de stat sau întreținute din fondurile comunale. Restul erau școli confesionale. Învățământul în limba română se făcea, mai mult, în cele vreo 2200 de școli confesionale românești. Este explicabil, astfel, faptul că statisticile oficiale înregistrează, printre românii din Transilvania, un foarte ridicat procent de copii neșcolarizați, cifrat la cca 40%. În învățământul mediu, posibilitățile elementului românesc erau și mai reduse. La 1870 funcționau în Transilvania 26 de școli medii (licee), cu aproximativ 7000 de elevi. Dintre acestea, 5 erau cu limba de predare română, alte 5 erau germane și 16 maghiare. Liceele, cu limba de predare română, aveau, în total, 840 de elevi români. Circa 950 de elevi români urmau cursurile liceelor cu limba de predare maghiară și germană. În 1898, numărul elevilor crescuse la 1400 în liceele românesți și la 1650 în alte școli, la care se mai adăugau 540 de elevi la cele 6 școli pedagogice, cu limba de predare română, din: Blaj, Arad, Sibiu, Gherla, Oradea și Năsăud.
În învățământul superior, care se desfășura numai în limba maghiară, în anul 1898 existau, în întreaga Ungarie, 274 de studenți români, iar alți 259 la facultățile teologice, ortodoxe și greco-catolice. La Universitatea din Cluj, dintr-un total de 883 de studenți, 94 erau români, iar 62 germani. La facultatea de drept din Oradea din 106 studenți, 36 erau români.
Toate acestea demonstrează faptul că, începând din anul 1879, tendințele de maghiarizare a învățământului românesc din Transilvania devin o politică de stat, exprimată fățis. Ca urmare a acestei politici duse de autoritățile maghiare, numărul școlilor românesti și al românilor știutori de carte vor fi în continuă scădere, mai ales că Legea învățământului din 1879 prevedea faptul că toți învățătorii erau obligați, ca în termen de 4 ani, să învețe limba maghiară, sub riscul destituirii, iar după 1882 nu se mai putea conferi nici o diplomă și numire în învățământ, fără îndeplinirea acestei condiții.
O altă măsură legislativă, care a stârnit vii nemulțumiri, a fost Legea presei, care, de fapt, avea la bază o patentă imperială, din mai 1852, deci, din plin regim absolutist, ce a fost modificată printr-o serie de ordonanțe ale guvernelor maghiare, ultima dintre ele datând din 22 aprilie 1872; în temeiul ei, s-au intentat, ulterior, numeroase procese de presă împotriva celor care luptau, în scris, pentru drepturile naționale și, cu atât mai mult, împotriva acelora care demascau caracterul reacționar al dualismului austro-ungar și militau pentru emanciparea socială și națională a neamului lor.
Legea presei din 1872 prevedea obligativitatea depunerii prealabile, a câte unui exemplar din orice publicație la Tribunalul și la Procuratura Curții de Apel în raza căreia era situat locul de apariție, precum și la Ministerul de Interne.
De asemenea, era obligatorie și obținerea unei autorizații pentru editarea oricărui periodic, precum și depunerea unei cauțiuni pentru orice periodic cu conținut social-politic. Cauțiunea era cuprinsă între 2500-10000 florini. Pentru nerespectarea dispozițiilor legii sau pentru publicarea unor cărți ori articole, al căror conținut putea fi interpretat drept contrar altor legi și dispozițiuni, erau prevăzute pedepse, care mergeau până la o amendă de 1000 florini și închisoare de până la 2 ani, pe lângă pierderea cauțiunii.
Între anii 1869-1870 și 1876 s-au pus în aplicare, în Transilvania, o serie de măsuri de reformă administrativă, cu care se încheia integrarea administrativă a Transilvaniei în structurile regatului ungar. S-au desființat vechile autonomii teritorial-administrative ale secuilor și sașilor, precum și teritoriile grănicerești. Astfel, vechile comitate, districte și scaune au fost înlocuite cu noile comitate, organizate unitar, având ca subdiviziune plășile. Comitatul era condus de un comite suprem (prefect, fișpan), numit de stat și de un vicecomite (subprefect, viceșpan).
La baza organizării comitatelor a stat Legea municipiilor din anul 1870 care acorda drept de municipalitate comitatului. Organul suprem al comitatului era Consiliu municipal, format din membrii de drept (virilisti) și din membrii aleși. Consiliul se întrunea în adunări generale, care aveau în competență construirea drumurilor, a edificiilor publice, aprobarea cheltuielilor, administrarea bunurilor comitatului, controlul și alegerea funcționarilor, desemnarea membrilor comisiilor comitatului, arondarea plășilor și a circumscripțiilor electorale. Administrarea comitatului era asigurată de funcționari aleși, de comisiile permanente și de Comitetul administrativ, condus de vicecomite. Comitele suprem era numit de guvern și era reprezentantul acestuia în comitat. Comitatele erau, deopotrivă, unități administrativ-teritoriale și politice, prin intermediul lor exercitându-se puterea administrativă, pe plan local.
Prin legea din 1870, orașele au fost împărțite în municipii, orașe cu consilii sau magistrate. Acestea din urmă aveau drept de autonomie, exercitată prin reprezentanță comunală. Dreptul de municipalitate nu s-a acordat numai comitatelor, ci și orașelor mai importante, foste orașe libere regești. Astfel, au primit acest drept Timișoara, Oradea, Satu-Mare, Cluj și Târgu Mureș, fiind excluse orașele săsești Brasov, Sibiu, Mediaș, Sighisoara și Sebeș. Orașele cu drept de municipiu aveau o organizare identică cu cea a comitatului, dar iși exercitau autoritatea pe un teritoriu mai restrâns.
Prin legea din 1876 s-a urmărit uniformizarea unităților administrativ-teritoriale, o nouă arondare a lor, care a avut drept consecințe modificarea majorităților etnice, anularea autonomiei săsești și transformarea Universității săsești doar într-o instituție cu caracter cultural, limitarea autonomiei comitatense prin subordonarea comitatelor puterii centrale și separarea puterii judecătorești de cea executivă, promulgată încă din 1869.
Toate acestea dovedesc faptul ca organizarea administrativ-teritorială din Ungaria în anii 1870-1876 a întărit centralizarea și a asigurat dominația guvernelor maghiare la nivelul administrației locale, plasând națiunile nemaghiare pe o poziție de inferioritate.
Ca urmare, în administrația centrală erau 8124 funcționari maghiari și doar 135 români, la nivel județean existau 4130 de funcționari maghiari și 137 români, iar în cea orașenească se găseau 4680 de funcționari maghiari și doar 91 români.
De fapt, legislația din primii ani ai dualismului austro-ungar anunța, chiar dacă în forme voalate, politica guvernelor maghiare de după 1875 de asimilare forțată a naționalităților și de consolidare a hegemeniei grupului etnic maghiar din Ungaria.
Pentru a cunoaște și înțelege, mai bine, realizarea și consecințele politice, sociale, economice și culturale nefaste ale instaurării dualismului austro-ungar în Transilvania în anul 1867, în continuare vom încerca să prezentăm și să surprindem câteva aspecte și caracteristici esențiale privind populația și habitatul, trăsăturile generale ale economiei transilvane, naționalitățile și regimul dualist, precum și reacțiile românilor din Transilvania, Ungaria și România față de noul regim dualist austro-ungar, în special în anii 1866-1876.
4. Populația și habitatul
Până la primul război mondial, în Transilvania au fost identificate două perioade de creștere demografică. Perioada 1850-1880 este reprezentativă pentru comportamentul demografic specific vechiului regim, iar perioada 1880-1910 pentru începutul tranziției demografice.
Perioada specifică vechiului regim s-a caracterizat prin crize repetate, provocate de epidemii, foamete, factori ce au determinat oscilații mari ale mortalității și, în ansamblu, o crestere demografică lentă. În această perioadă, 1850-1880, în Transilvania s-au succedat 3 epidemii de holeră, numeroase epidemii locale de variolă și difterie, precum și mai multe crize alimentare, datorate secetei, inundațiilor sau epizotiilor.
La recensământul din 1870, populația Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului era de 4.224.614 locuitori, cu o densitate de 41 loc/km2. Numai în fostul Mare Principat al Transilvaniei, populația s-a ridicat la 2.393.000 locuitori, cu o densitate a populației de 39,4 % loc/km2, înregistrându-se o creștere cu 15,4 % față de 1850 și cu 10,1 % față de anul 1857.
Pe teritoriul fostului principat existau în 1870 un număr de 2.799 așezări stabile, dintre care 33 aveau statutul de oraș (31 orase libere regești și 2 orașe cu consiliu), 54 târguri, 2.609 sate și 103 cătune-predii.
Creșterea populației Principatului, între 1857-1869, cu 10,1 %, a fost specifică regimului demografic din Europa centrală, fiind comparabilă cu cea din Ungaria (9,4 %) și Croația (10,1 %).
Această creștere demografică a fost consecința transformărilor economice și sociale din societatea transilvană, a desființării servituților feudale și a împroprietăririi foștilor iobagi. La recensământul următor, din anul 1880, în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș avea să fie înregistrată o populație de 4.081.662 locuitori, cu o densitate de 39,7 loc/km2. Față de 1870 a avut loc o descreștere a populației cu 142.952 locuitori, respectiv 3,4 %, cu o medie anuală de descreștere de -0,3 %. În fostul Mare Principat al Transilvaniei, populația s-a ridicat la 2.225.127 locuitori, cu o densitate de 37,9 % loc/km2, populația scăzând cu 138.079 locuitori, respectiv 5,8 % cu o medie anuală de descreștere de -0,53 %, față de anul 1870.
La acest recensământ, în Principat existau 2.631 așezări stabile, dintre care 32 erau orașe (2 orașe libere regești și 30 orașe cu consiliu), 2.599 sate și 458.261 case.
Declinul demografic al provinciei a fost rezultatul efectelor devastatoare ale epidemiei de holeră din anii 1872-1873, care a provocat 22.053 victime, ale epidemiilor locale de variolă, difterie și tuse convulsivă din anii 1871, 1874, 1876 și 1879, cu efecte, mai ales, printre copii. La toate acestea s-au adăugat și urmările crizei economice din 1872-1873, precum și cele ale unor ani consecutivi de secetă și recolte slabe.
Comportamentele demografice în această perioadă au fost cele caracteristice regimului demografic specific vechiului regim. Rata brută a excedentului natural a avut următoarea evoluție: 1856-1859: 11,8 %, 1866-1870: 8,1 %, 1871-1875: 5,7 %; 1876-1880: 4,4 %.
După revoluția din 1848-1849, mobilitatea populației, ce luase proporțiile unui fenomen complex și dinamic, devine o caracteristică a regimului demografic din Transilvania. În primele decenii postrevoluționare, emigrarea populației s-a menținut în limite variabile, ce nu au afectat substanțial sporul demografic, permițând plasarea surplusului de forță de muncă în regiunile care au realizat industrializarea și, în unele zone, chiar în agricultura transilvană.
Fenomenul emigrării definitive spre România se va accentua numai după anul 1880. Recensămintele din anii 1850 și 1857 au constatat absența a 30.731 locuitori, respectiv 54.566 în fostul Mare Principat, plecați, majoritatea, la lucru în România, dar acestea au fost emigrări sezoniere, prilejuite de muncile agricole. În anul 1863 au venit din Transilvania în România un număr de 62.827 persoane, în anul 1864 au fost înregistrați 57.941 persoane, iar în anul 1865 numărul lor s-a ridicat la 67.623 persoane. Din anii ’80, meseriași și muncitori agricoli care emigrau sezonier în România, proveneau din comitatele sudice ale Transilvaniei și, mai ales, din comitatele secuiești. Între anii 1870-1880 s-a înregistrat cel mai mare spor migratoriu, de 133.000 persoane, sporul natural fiind de numai 5.079, ceea ce însemna că aproximativ 130.000 locuitori au părăsit provincia.
Un indicator important al procesului de modernizare din Transilvania l-a constituit raportul dintre populația urbană și cea rurală, în a doua jumătate a secolul al XIX-lea. La începutul acestei perioade, urbanizarea în Transilvania se încadra în modelul central și sud-est european, care se caracteriza prin existența a numeroase asezări de tip urban sau semiurban, cu o populație cuprinsă între 2.000-5.000 locuitori și cu o slabă reprezentare a orașelor cu peste 10.000 locuitori.
În Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, raportul dintre populația urbană și cea rurală a fost următorul:
În fostul Mare Principat al Transilvaniei, evoluția populației urbane a traversat mai multe faze, corespunzătoare transformărilor ce au avut loc în viața socială și economică:
Creșterea populației urbane a fost rezultatul migrației interne a surplusului de populație rurală spre orașele în care a început procesul de industrializare, această creștere demografică facându-se nu atât prin sporul natural, cât mai ales, prin absorbția surplusului demografic din satele învecinate. Creșterea populației urbane nu a avut o evoluție liniară. Ritmul de creștere a populației urbane a fost superior celui de creștere a populației rurale. Astfel, între anii 1850-1857, populația urbană a crescut cu 41 %, iar în perioada 1857-1869 cu 14,6 %. În același interval, creșterea populației rurale a fost cu 9,9 %, cu mențiunea că între anii 1870-1880 populația rurală a înregistrat un regres.
Dezvoltarea îndustrială și comercială a orașelor a avut ritmuri de creștere variate, care au determinat evoluții diferențiate ale populației urbane. Creșterea diferențiată a populației urbane, în funcție de ritmul dezvoltării industriale și comerciale, reprezintă și un indicator al acestui proces. Exemple concludente, în acest sens, oferă orașele din comitatele vestice, Timișoara, Arad și Oradea, care au cunoscut ritmuri mari de creștere și au absorbit o parte a populației din zonele învecinate.
În fostul Mare Principat al Transilvaniei, numărul satelor s-a redus de la 2.718 la 2.559, între 1850-1880, dar a crescut numărul mediu de locuitori pe așezare, de la 713,4 la 780,6. Între 1850-1880, în Transilvania a scăzut ponderea satelor cu o populație de până la 200 locuitori, de la 6,6 % la 5,3 %, a celor de până la 500 locuitori, de la 34,9 % la 31,3 %, în timp ce numărul satelor de până la 1000 locuitori, s-a menținut, aproximativ, același, 39,4 %, în 1850 și 40,9 %, în 1890. A crescut, în schimb, numărul satelor cu o populație între 1000-2000 locuitori, de la 445 (16,4 %) la 474 (18,2 %) iar numărul satelor cu o populație de peste 2.000 de locuitori, a crescut de la 75 (2,7 %) la 112 (4,3 %).
Din punctul de vedere al satelor foarte mari, Transilvania se situa la media procentului din monarhie. Cu o densitate medie a populației de 39,6 % loc/km2, în 1869, Transilvania se situa între Ungaria și Serbia, unde densitatea populației a fost, în 1870, de 47,9 % loc/km2, respectiv 36 loc/km2.
Au existat, însă, mari diferențe regionale în ceea ce privește tipul de sate. Astfel, în anul 1880 în comitatele Bistrița-Năsăud, Ciuc, Târnava Mare, Brașov și Sibiu nu a fost înregistrată nici o localitate sub 200 locuitori, în timp ce comitatele Hunedoara, Odorhei, Solnoc-Dăbâca și Mureș-Turda aveau o pondere mai mare decât medie a provinciei, în ceea ce privește numarul satelor foarte mici.
Densitatea populației a avut o evoluție oscilantă: 34,1 loc/km2, în anul 1850, 35,8 loc/km2, în anul 1857, 39,4 loc/km2, în anul 1869 și 37,9 loc/km2 în anul 1880. Sub media provinciei au fost ținuturile Năsăud, Ciuc, Odorhei și Hunedoara, iar Podișul Transilvaniei, zonele deluroase ale Târnavelor și Țara Bârsei au fost zonele cu o densitate mai mare.
Structura etnică și confesională în fostul Mare Principat al Transilvaniei a avut o evoluție contradictorie, în sensul că nu a existat o concordanță între ponderea locuitorilor de etnie română și a confesiunilor românești. Trebuie menționat faptul că recensămintele din perioada dualistă nu au mai înregistrat naționalitatea locuitorilor, ci numai limba maternă. De aceea, în rubricile recensămintelor de la 1869 și până la 1910 nu mai apar evreii, armenii și țiganii, înregistrați, probabil, la vorbitorii de limbă maghiară.
Românii au continuat să dețină majoritatea, dar ponderea lor a scăzut în recensăminte, în ansamblul fostului Mare Principat, unde compoziția etnică a populației a avut următoarea evoluție:
În Transilvania, Banat, Crișană și Maramureș în anul 1880 structura etnică a populației a fost următoarea: românii 55%, maghiarii 25,2 %, germanii 12%, alte naționalități 7,8%.
În anul 1880, structura confesională a populației din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș a fost următoarea:
În fostul Mare Principat confesiunea ortodoxă deținea peste 50% din totalul confesiunilor în comitatele Hunedoara, Sibiu, Făgăraș, iar confesiunea greco-catolică depășea jumătate din totalul confesiunilor în comitatele Solnoc-Dăbâca, Sălaj, Bistrița-Năsăud și Cluj. Confesiunea romano-catolică avea ponderea cea mai mare în Ciuc (81,2%). Evanghelicii aveau o pondere semnificativă în comitatele Brașov, Târnava Mare și Sibiu, unitarienii în comitatul Odorhei, iar israeliții aveau o pondere mai mare, decât media provinciei, în comitatele Bistrița-Năsăud, Solnoc-Dăbâca și Sălaj.
În general, ponderea femeilor în fostul Principat a fost mai mare decât a bărbaților, cu excepția anului 1869, când numărul bărbaților a fost de 50,1%, iar cel al femeilor de 49,9%.
În ceea ce privește structura pe vârste a populației, se constată tendințe specifice întregii Europe: reducerea populației tinere și îmbătrânirea populației, cu valori diferite, desigur.
Structura socio-profesională a Transilvaniei la 1869, față de 1857, releva o fază de tranziție de la vechiul regim spre societatea modernă, de la un model dominant agrar, la unul agrar-industrial. Semnificativă, în acest sens, este reducerea populației ocupată în agricultură, de la 83%, în anul 1857, la 74,5% în anul 1869 și creșterea populației ocupată în industrie și meșteșuguri de la 39.528 persoane, în anul 1857, la 79.935 persoane, în anul 1869.
Aceeași tendință se constată și în domeniul comerțului, unde numărul celor ocupați a crescut de la 2.667, în anul 1857, la 7.848, în anul 1869.
Modernizarea societății transilvane s-a reflectat și în creșterea numerică a categoriilor intelectuale. Între anii 1857-1869, numărul literaților și artiștilor a crescut de la 863 la 1.354, al avocaților și notarilor, de la 185 la 482, al personalului sanitar, de la 949 la 1.721.
Datele statistice relevă faptul că în perioada 1857-1869 s-a dublat populația cu o ocupație bine definită, ca și segmentul de populație angajată în producerea și desfacerea de bunuri materiale. Se remarcă diversificarea populației ocupate în agricultură, unde a crescut numărul proprietarilor, de la 296.597, în anul 1857, la 433.306, în anul 1869, în primul rând, datorită fărâmițării proprietății țărănesți, fenomen care a avut consecințe asupra stratificării populației rurale, cu mențiunea că, în acest sens, este edificatoare creșterea numărului zilierilor, de la 119.683, în anul 1857, la 213.772, în anul 1869 și al argaților, de la 84.306 în anul 1857, la 224.238 în anul 1869.
Toate acestea demonstrează faptul că perioada 1850-1869 a reprezentat o fază în procesul de cristalizare a societății burgheze moderne în Transilvania.
5. Trăsăturile generale ale economiei Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Chiar dacă în anul 1867 Austro-Ungaria avea o economie preponderent agrară, cu o industrie slab dezvoltată, politicile economice, promovate după 1867, sporirea considerabilă a pieței interne și conjunctura economică favorabilă pe plan internațional, când s-a înregistrat o mare cerere de produse agricole în Europa Occidentală, au favorizat dezvoltarea și creșterea economică a imperiului, pe o perioadă întinsă între 1867-1884, întreruptă numai de criza economică din 1872-1873.
În acest context, dezvoltarea economică a Transilvaniei, în sens capitalist, după anul 1867, a fost stimulată și de investițiile pe care statul austro-ungar le-a realizat în diferite zone din Transilvania și Banat. Economia Transilvaniei a profitat de ritmurile înalte de dezvoltare ale economiei Imperiului austro-ungar, în particular, de cel din Ungaria, de afluxurile de capital investit, de modernizarea rețelei drumurilor, de formarea rețelei feroviare și industriale.
Până în anii ’80, Austro-Ungaria a promovat o politică economică liberală, încurajând exporturile masive și eliminând obstacolele care stăteau în calea dezvoltării unei economii competitive.
5.1. Agricultura, creșterea animalelor și silvicultura
Dezvoltarea capitalismului se resimte după anul 1867 și în agricultura Transilvaniei. Conjunctura economică favorabilă, pe plan intern și internațional pentru produsele agricole, întrerupte de criza economică din anii 1872-1873 și reluată apoi, în anii ’80, a determinat o creștere notabilă a suprafeței agricole. Astfel, dacă în anul 1867 suprafețele destinate agriculturii, în Transilvania, au fost estimate la 17,3 milioane iugăre, la 1869, suprafața arabilă era de aproape 2.800.000 ha, pentru ca în anul 1895 să se ridice la 3.300.000 ha. Mai intensă era această creștere în vestul și sud-vestul Transilvaniei, cu peste 24%, în anul 1895, față de anul 1869, în timp ce în părțile centrale și răsăritene creșterea a fost de numai 12%, în aceeași perioadă.
Cu toate acestea, în anul 1867, 6,9% din suprafață agricolă a Transilvaniei o reprezenta terenul neproductiv, în comitatele Satu-Mare, Timiș, Alba de Jos, Făgăraș și Sibiu. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania s-a generalizat sistemul trienal de cultivare, remarcându-se tendința de exploatare intensivă a pământului. În comitatele Brașov, Timis, Arad, Bihor, Caraș-Severin și Sibiu s-a înregistrat o utilizare rațională a suprafeței agricole.
Până la criza economică din anii 1872-1873 s-a accentuat caracterul cerealier al agriculturii transilvane, caracter favorizat de integrarea exploatației agricole în economia de piață, de formarea uriașei piețe a Imperiului austro-ungar, de industrializarea rapidă, de formarea și de extinderea rețelei de căi ferate. Creșterea suprafeței agricole, cultivate cu cereale, a dus la scăderea sensibilă a suprafeței destinate fânețelor și pășunilor, de la 30%, din totalul suprafeței agricole în anul 1869, la 26,5% în anul 1895. În același timp, cca 30% din suprafața agricolă o dețineau pădurile, cu o întindere de peste 50% din suprafața agricolă în Maramureș, Caraș-Severin, Bistrița-Năsăud, Ciuc, Trei Scaune și Brașov.
În anul 1870, din suprafața arabilă a Transilvaniei 16,7% era cultivată cu grâu, 10,32% cu secară și 20% cu porumb, cu mențiunea că în Banat, Crișana și Satu-Mare cultura cerealelor s-a extins și mai mult. Producția de cereale a atins cote nemaiînregistrate înainte. Astfel, dacă în anul 1869, an cu recolta mediocră, s-au produs 575.000 tone grâu, 710.000 tone porumb, 80.000 tone orz, 215.000 tone ovăz, 236.000 tone secară și 174.000 tone cartofi, în anul 1898, an de recoltă mijlociu, s-au produs 850.000 tone grâu, 1.287.000 tone porumb, 123.000 tone orz, 310.000 tone ovaz, 197.000 tone secară și 433.000 tone cartofi. Între anii 1870-1880 pe teritoriul fostului Mare Principat al Transilvaniei, recolta de grâu a oscilat între 750-890 kg la ha, iar cea de porumb, între 850-1070 kg la ha, putându-se vorbi de o creștere a productivității la ha, în medie cu 15-30%, la toate culturile agricole, în timp de 30 de ani.
Dintre plantele industriale, rapița a fost cea mai cultivată. Transformarea agriculturii într-o ramură cu caracter cerealier, a orientat producția agricolă spre monocultură, motiv pentru care criza economică din anii 1872-1873 va lovi puternic și agricultura transilvană, care, abia după anul 1882, își va reveni.
Predominarea monoculturii cerealelor a dislocat echilibrul din economia agrară transilvană, cu consecințe nefavorabile pentru creșterea animalelor. Totuși, până la sfârșitul secolul al XIX-lea, efectivele de animale au înregistrat o crestere, chiar dacă nu atât de însemnată precum cea a cultivării cerealelor. Între anii 1870-1895, numărul vitelor cornute a crescut cu 8%, al oilor cu 18%, în timp ce numărul cailor și al porcilor a scăzut. Dacă cea mai mare parte a animalelor aparțineau gospodăriilor țărănesți, trebuie menționat faptul că marea proprietate a urmărit, cu precădere, creșterea animalelor de rasă.
Transformarea agriculturii într-una cu caracter cerealier a fost însoțită de o serie de fenomene în economia agrară. Astfel, în regiunile vestice ale Transilvaniei s-a extins arendarea. Predomina arendarea pe termen scurt, între 3 și 6 ani. Anual se plătea, pe un iugar, o sumă cuprinsă între 15-20 fl. S-au înființat societăți de arendare și s-a răspândit arendarea unui domeniu, în comun, de mai multe sate, sau de locuitorii unui sat.
Extinderea suprafețelor cultivate cu cereale a impus investiții însemnate si în domeniul modernizării tehnicii și utilajului agricol. Astfel, dacă la 1873, în Transilvania, existau 305 mașini cu tracțiune mecanică, dintre care 237 erau mașini de treierat, în anul 1895 aveau să existe 1475 mașini de treierat, cele mai multe aflându-se în comitatele Bihor, Timiș, Arad și Satu-Mare, pentru ca în anul 1900 aveau să se constate în Transilvania, 1565 mașini cu abur, ce aparțineau, în general, marilor proprietari.
Și gospodaria agricolă a trecut la modernizarea tehnicii și a utilajelor agricole, astfel că până la sfârșitul sec. al XIX-lea, secerea a fost înlocuită, la recoltatul cerealelor, de coasă, în comitatele de la campie, Timiș, Arad și Bihor s-a generalizat plugul cu brăzdar de fier și, treptat, grapa de lemn a fost înlocuită cu grapa cu dinți de fier.
Una dintre marile bogății ale Transilvaniei a fost pădurea, ce ocupa o suprafață de 3.564.000 iugăre cadastrale, în Principat, la 1851, și de 4.009.867 iugăre în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, în anul 1879, reprezentând 26% din suprafața agricolă.
În deceniul 7, al secolului al XIX-lea, s-a cristalizat și sistemul marilor domenii silvice. Legea LIII, din 1871, a stimulat economia forestieră, în sens capitalist, a precizat normele de defalcare și de administrare a pădurilor, iar Legea silvică, din 1879, a susținut drepturile proprietarilor, a organizat administrația pădurilor prin inspectoratele silvice, a supus regimului silvic și pădurile particulare și a introdus raționalizarea economică în exploatarea și folosirea fondului forestier.
Până în anul 1880, s-a efectuat cea mai mare parte a segregărilor și comasărilor. Majoritatea pădurilor, ca și a terenurilor agricole, era în proprietate privată, aparținând unor mari proprietari, comunelor, composesoratelor, bisericilor, orașelor sau unor societăți anonime pe acțiuni, precum STEG, care deținea în Banat peste 86.569 ha de pădure.
Creșterea demografică și revoluția industrială au stimulat cererea de lemn și de produse din lemn, astfel că în a doua jumătate al sec. al XIX-lea, industria cherestelei a luat o amploare fără precent, când s-a cristalizat o economie silvică, ca ramură economică independentă. În această perioadă, în industria lemnului s-au realizat progrese și în ceea ce privește înzestrarea tehnică. Acum s-au introdus primele fierăstrae cu aburi în zona munților Apuseni, la Arad, în anul 1868, apoi la Lipova și Săvârșin, în anul 1870, la Ciucea.
Totuși, exploatarea nerațională a pădurii a contribuit la degradarea zonei forestiere a pădurilor și la despădurirea unor mari suprafețe agricole.
5.2. Industria
Dezvoltarea, creșterea și modernizarea industriei transilvane, după anul 1867, a fost susținută de stat. Concurența produselor austro-ungare, dar și legăturile economice tradiționale, au determinat industria și comerțul Transilvaniei să caute debușee în România, statul favorizând exporturile prin acordurile comerciale încheiate.
O mare dezvoltare a înregistrat industria extractivă și siderurgică, în special, în Banat, pe domeniile Societății de stat privilegiată de căi ferate (STEG). Industria extractivă pe domeniile STEG a înregistrat producții mari. La Oravița, între anii 1857-1872, s-a exploatat o cantitate de 183,43 kg aur și 10.735,04 centenari cupru, la care s-a adăugat producția minelor de la Docnecea și Sasca. Producția de minereu de fier a crescut de la 21.972 tone, în anul 1867, la 64.996 tone, în anul 1873, pentru ca, în anul 1881, să depășească 64.000 tone. Producția de cărbune la Anina a crescut, după anul 1861, la o cantitate de peste 100.000 tone anual, iar după anul 1875, nivelul producției medii a fost de peste 150.000 tone pe an.
Criza economică din anii 1872-1873 a afectat industria minieră și metalurgică din Banat.
Pe linia modernizării, la Reșita s-au introdus primele convertizoare Bessmer, construite și montate aici, iar din anul 1876 s-a introdus și procedeul Siemens Martin.
Alături de complexul industrial din Banat s-a dezvoltat industria extractivă din Maramureș, din Munții Apuseni și de pe Valea Jiului.
Din anul 1865 statul austriac a pătruns și în Valea Jiului. Producția de cărbune a crescut până în anul 1872, după care a urmat o perioadă de cădere.
Anii 1867-1872 au marcat un relativ avânt și în dezvoltarea industriei ușoare din Transilvania.
Alte ramuri industriale, precum industria chimică și cea textilă, au rămas slab dezvoltate, în timp ce industria alimentară a luat un avânt deosebit. S-au construit mari distilerii la Arad, Timișoara, Cluj și Târgu Mureș. De asemenea, industria morăritului a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În Arad, Bihor și Satu Mare funcționau 30 de mori cu aburi, iar în Banat funcționau 7 din cele 12 mari unități industriale din domeniul morăritului, înființate până în anul 1872, ca societați pe acțiuni.
Cea mai dinamică ramură a industriei de prelucrare a produselor agricole din Banat a fost industria berii și a alcoolului, cu mențiunea că producția celor 6 fabrici de spirt bănățene era exportată în Imperiul austro-ungar, dar și în Argentina, India, China sau Mexic.
Industria de prelucrare a plantelor industriale a rămas mult în urma ramurilor prelucratoare de cereale, fapt ce va influența negativ procesul de diversificare a producției agricole.
5.3. Creditul
Dacă sistemul de credit era slab dezvoltat în Transilvania, fapt ilustrat de existența doar a 5 instituții de credit, existente în Transilvania, la mijlocul secolului al XIX-lea, nevoile sporite de credite ale economiei austro-ungare, în condițiile elaborării și aplicării unei legislații economice (Legea comercială din 1875 și Legea cambială din 1876), au permis formarea instituțiilor moderne de credit, fapt resimțit și în Transilvania. Astfel, dacă înainte de anul 1867, în Transilvania existau 9 instituții de credit, dintre care unele la Timișoara, Sibiu și Brașov reprezentau filiale ale Băncii Naționale austriece, până la criza economică, din anii 1872-1873, au luat ființă încă 11 bănci și 24 case de economii, cu un capital de 4,6 milioane florini.
Primele instituții de credit românești s-au format după modelul celor săsești. Astfel, în anul 1867, Visarion Roman a înființat la Rășinari, după modelul săsesc, o cooperativă de credit, Societatea de împrumut și păstrare, care, din anul 1868, a început să activeze în sistemul Schultze-Delitsch.
În anul 1872, la Sibiu, s-a înființat Banca Albina, cea mai importantă bancă a burgheziei române din Transilvania, cu un capital de 300.000 fl. Printre acționari se aflau liberi profesioniști, mari proprietari, țărani, meseriași, militari și diferite instituții. Dacă, inițial, Banca Albina s-a consacrat, mai ales împrumuturilor ipotecare, în sectorul agricol, în condițiile concurenței puternice din partea burgheziei maghiare și a celei săsești, în acest domeniu, cu timpul, accentul principal al activității sale s-a fixat asupra operațiilor de scont și, aproape deloc, în investiții industriale sau comerciale. Totuși, în pragul secolul al XX-lea, Banca Albina va pune, din nou, accentul pe împrumuturile ipotecare, în sectorul agricol, ocupându-se de cumpărarea și parcelarea unor moșii ale nobilimii maghiare scăpătate.
În afară de Banca Albina s-au mai înființat Societatea de împrumut și păstrare, Aurora, la Năsăud, în anul 1873, Reuniunea de la Feldru, în anul 1879.
După încheierea perioadei de recesiune economică, iau ființă noi instituții bancare românești, la Orăștie, la Arad Banca Victoria, ce va deveni a doua bancă, ca importanța, după Banca Albina, la Oravița, iar în anul 1886, avea să fie înființată, la Cluj, prima bancă românească, Economul.
Numărul băncilor românești ajunsese la 72, în anul 1899, dintr-un total de 668 instituții, și posedau un capital global de peste 50 milioane fl. Ca forță financiară, băncile românești reprezentau cca 15-20 %, din totalul capitalului social, plus cel rulat în diverse operațiuni de către băncile din Transilvania, în timp ce băncile burgheziei maghiare dețineau peste 50% din capitaluri, iar cele germane, cca 25-30%.
Ca instituții de credit, cu caracter național, băncile românești, în a doua jumătate al sec. al XIX-lea, au susținut transferul de proprietate funciară, de la marii proprietari, în beneficiul comunităților românești, instituțiilor și societăților naționale, cu scopuri sociale, profesionale sau culturale.
5.4. Transporturile și comerțul
În condițiile dezvoltării economiei Austro-Ungariei, și în Transilvania s-a pus accentul pe extinderea și modernizarea rețelei drumurilor, a căilor de comunicație și de formare a unei rețele feroviare cât mai întinse.
Dacă înainte de anul 1867, existau 3 linii ferate, în Banat, cu o lungime de 3.222 km, în perioada 1867-1873 s-au dat în folosință 6 noi linii, cu o lungime de 910 km, printre care arterele principale Oradea-Cluj-Brașov și Arad-Simeria-Teiuș.
După câțiva ani de stagnare, determinată de criza economică, din anii 1872-1873, s-au reluat construcțiile de căi ferate, astfel că între anii 1880-1900 s-au inaugurat alte 32 de linii, cu o lungime totală de 2.695 km, încât, la sfârșitul secolul al XIX-lea, lungimea rețelei de cale ferată a Transilvaniei ajunsese la cca 4000 km.
În această perioadă, s-au construit liniile spre Hunedoara și Valea Jiului. În anul 1879 s-a făcut prima legatură cu Căile Ferate Române, pe traseele Orșova-Vârciorova, iar în anul 1882 și legătura principală, pe la Predeal.
Traficul de călători și mărfuri pe căile ferate a crescut într-un ritm rapid. Prima cale ferată transilvană, de la Arad spre răsărit, a înregistrat în anii 1869-1870 un spor de 120.000 călători, iar Calea Ferată Răsăriteană, de la Oradea spre Cluj-Teiuș-Brașov trece, de la cca 30.000 călători, în anul 1870, la aproximativ 700.000 călători, în anul 1880.
Dezvoltarea căilor ferate a dat un impuls dezvoltării industriei extractive, metalurgice, forestiere, de construcții, dar și comerțului, în special, cu cereale. Astfel, un fapt care se evidențiază, este dezvoltarea orașelor din vest, Timișoara, Oradea și Arad, ca centre importante ale comerțului, cu felurite produse agricole și ale industriei ușoare. Și în orașele din sudul Transilvaniei, Brașov și Sibiu, continua să pulseze o viață economică, destul de intensă, legată, în special, de schimbul de mărfuri cu România. De altfel, în general, economia Trnasilvaniei și comerțul ei sunt precumpănitor legate de piața României, fapt dovedit de însăși evoluția raporturilor, de ordin comercial, dintre Austro-Ungaria și România.
În acest sens, Convenția comercială, vamală și de navigație, încheiată de Austro-Ungaria și România în anul 1875 și intrată în vigoare la 1 iulie 1876, adusese mari avantaje exportului de produse industriale din Austro-Ungaria în România și intensificase, în schimb, importul de cereale și vite din România.
În condițiile în care mărfurile austro-ungare au început să sufere, pe piata românească, concurența mărfurilor altor țări și pe accea a tinerei industrii românești, Austro-Ungaria a încercat în anii 1877 și 1881-1882 să oprească, temporar, sub pretexte de ordin sanitar, importul de vite din România, pentru ca ulterior, de la 1 iunie 1886 și până la 1 iulie 1891 să declanșeze un război vamal cu România interzicând, complet, importul de vite și impunând mărfurile românesti la o suprataxă de impozit de 30%.
În această perioadă, nici mărfurile din Austro-Ungaria nu s-au mai bucurat de vreun avantaj pe piața românească.
Prin această măsură, autoritațile austro-ungare dădeau o lovitură legăturilor economice, tradiționale și firești, dintre România și Transilvania, lezând legături adânc înrădăcinate, în decursul timpului. Ca urmare, industria și comerțul Transilvaniei intrară într-o perioadă de grave dificultăți de aprovizionare și desfacere. Produsele industriale iși piedură debușeul, reprezentat până atunci de piața românească, multe întreprinderi din industria alimentară și textilă, care prelucrau cereale și lână din România au suferit mari pagube, iar prețurile cerealelor și vitelor crescură.
În ciuda unor măsuri paleative, cu efect neînsemnat, (reduceri de taxe pe calea ferată, comenzi de produse ale industriei autohtone, făcute de armată și oficiile de stat, s.a.) din anul 1889, reprezentanții burgheziei românesti, industriale și comerciale din Transilvania, au cerut, tot mai insistent, autorităților austro-ungare să-și revizuiască politica vamală față de România, demostrând, în memorii și rapoarte detaliate, situația extrem de grea în care ajunsese economia Transilvaniei, în urma războiului vamal.
Ca urmare, de la 1 iulie 1891 relațiile comerciale cu România erau reluate, în condițiile în care autoritățile austro-ungare suspendaseră măsurile prohibitive, aplicate de la 1 iunie 1886.
Episodul războiului vamal și efectele sale dovedesc legatura economică organică dintre Transilvania și România și subliniază faptul că încorporarea silită a Transilvaniei la Ungaria în anul 1867 n-a fost în măsură, pe de o parte să asigure o dezvoltare economică normală, iar pe de altă parte să distrugă legăturile economice tradiționale, adânci și firești, dintre această străveche provincie istorică românească și Țara liberă.
Toate acestea ne îndreptățesc să afirmăm faptul că după anul 1867 economia Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului a cunoscut o perioadă de dezvoltare și modernizare. Creșterea și modernizarea în sens capitalist, s-au înregistrat în agricultură, în industria alimentară, extractivă și siderurgică, în dezvoltarea căilor de comunicații, în formarea rețelei de căi ferate, în dezvoltarea creditului și comerțului intern și extern. Criza economică din anii 1872-1873 a întrerupt, temporar, acest proces, care a fost reluat după anul 1880, fiind stimulat și de investițiile și de legislația favorabilă economică promovată de statul austro-ungar, care a apreciat-o ca pe o politică economică liberală, până în acel moment.
Totuși, în ciuda progreselor înregistrate pe calea dezvoltării capitaliste, Transilvania a rămas una din provinciile înapoiate ale Austro-Ungariei, destinată să furnizeze materii prime pentru regiunile occidentale ale Imperiului dualist. Dacă în cadrul Transilvaniei părțile de vest și sud-vest erau mai dezvoltate decât cele din centrul și răsăritul Transilvaniei, ea a rămas înapoiată economicește, în comparație cu regiunile din centrul și vestul Austro-Ungariei, deși era mai dezvoltată decât Slovacia, Galiția, precum și în raport cu nivelul general al dezvoltării economice din sud-estul Europei.
6. Naționalitățile și regimul dualist
Noul sistem politic din Austro-Ungaria a impus transformarea mișcărilor naționale, în sensul adecvării lor la noile realități economice, social-politice și culturale.
Lipsite de instituții politice, capabile să le promoveze, cu succes, interesele pe scena politică din Ungaria, naționalitățile din Transilvania au fost obligate să-și creeze instituții cu caracter național, care s-au adăugat celor bisericești și culturale existente. După extinderea partidelor politice din Ungaria, în Transilvania și în provinciile vestice, în noul cadru s-a impus crearea instituțiilor politice proprii naționalităților, menite să promoveze interesele naționale și să coordoneze rezistența față de regimul dualist austro-ungar și politica sa de asimilare a popoarelor asuprite. În ciuda eforturilor autorităților austro-ungare de a le atrage, cerându-le loialitate și atașament față de dubla monarhie, elitele naționalităților, dominate de categoriile intelectuale, de ierarhii bisericii și de o parte a funcționarilor, nu s-au integrat în noul regim, astfel că în cea mai mare parte au rămas în mediul național.
Din aceste motive, în mare măsură, procesul de instituționalizare a politicului a depins de factorul cultural și elitele bisericesti. Acest proces, la naționalitățile din Austro-Ungaria, a fost încununat de formarea partidelor naționale și a fost general, în cele două părți ale imperiului, întâlnindu-l la sârbi, croați, cehi, sloveni, sași și la români.
Încheierea pactului dualist și consecințele sale au determinat o fază nouă și în dezvoltarea luptei politice a sașilor din Transilvania. Deși și reprezentanții sașilor au protestat în Parlamentul de la Pesta împotriva tratativelor de alipire a Transilvaniei la Ungaria, a proiectelor de abolire a autonomiei Transilvaniei, în primul rând a vechii autonomii administrative a Universității săsești și împotriva proiectului Legii naționalităților (1868), elita săsească a fost confruntată cu problema opțiunii între conservarea vechii autonomii săsești sau cu cea a integrării în noul sistem. Gruparea „noilor sași” a militat pentru integrarea sașilor în regimul dualist. Legea uniunii din anul 1868 menținea dreptul sașilor de autoadministrație, dar prin decretul din 1869, care promova o nouă reglementare electorală, compoziția Universității a fost modificată, ajungând să se accepte propunerile de restructurare a Pământului săsesc, în conformitate cu sistemul comitatens.
În cadrul unei adunări desfășurate la Mediaș, pe 29 aprilie/11 mai 1872, cele două orientări ale sașilor s-au unificat și au elaborat și adoptat programul național săsesc, cunoscut sub numele de Programul de la Mediaș.
Acest program recunoștea dualismul și statul național maghiar, cu condiția ca acesta să nu intensifice centralizarea, iar Pământul crăiesc să-și mențină autonomia, ca un comitat autonom, mai mare. Se decidea participarea la alegeri și la viața parlamentară, pe baza recunoașterii, în principiu, a dualismului austro-ungar, dar și a afirmării în același timp, a intenției „de a lupta pentru o cât mai bună legislație, în cadrul acestui stat, astfel ca ideea unității necesare existenței sale să nu fie folosită în avantajul unilateral al unui partid, al unei națiuni sau clase favorizate”.
Programul formula, în continuare, revendicările deplinei egalități confesionale și a revizuirii articolelor de lege din 1868, care decreta limba maghiară ca singura limbă oficială în stat.
Cu toate compromisurile pe care sașii le-au făcut prin Legea XII din 1876, votată de ambele camere ale Parlamentului ungar, se desființa autonomia Universității săsești și unitatea ei administrativ-teritorială, aceasta fiind supusă regimului administrativ general. După pierderea competențelor ei politice și administrative, Universitatea sașilor s-a transformat într-o fundație cu caracter cultural. Această măsură făcea, în mare parte, inutil programul de la Mediaș (1872). De aceea, la 22 octombrie 1876 lua ființă Partidul Popular Săsesc, care-și însușea programul din 1872, cu excepția punctelor privind autonomia administrativă. Noua formațiune politică apărea ca un partid de opoziție, de nuanță moderată, cu un program ce se adaptează realităților, și prin această „resemnare”, deschide, tot mai larg, calea colaborării „loiale”, prin compromis cu puterea.
Minoritatea șvabă din Banat se afirmă mult mai puțin pe tărâm politic până la 1880. Exceptând orașul Timișoara, șvabii, spre deosebire de sași, nu posedau, încă, o burghezie compactă pe tărâm economic, și, cu atât mai puțin, pe acel al profesiunilor intelectuale, datorită, între altele, faptului că asupra lor se exercita o deosebită presiune pe linia maghiarizării.
De asemenea, șvabii fuseseră lipsiți de tradiția unei lupte politice proprii, care la sași se întemeia pe puternica bază a autonomiilor administrative. Drept urmare, lupta șvabilor din Banat, împotriva tendințelor de maghiarizare, tot mai pronunțate, după anul 1872, când se va desființa regiunea „graniței militare austriece” și, în special, după venirea la putere a guvernului K. Tisza, se manifestă doar în cadrul general al activității burgheziei germane din Ungaria, al cărei conducător era, în acea vreme, Edmund Steinacker, deputat, fost secretar al Camerei de Comerț și Industrie, din Budapesta. Acesta combătea vădita preponderență a „gentrylor în viața politică și în activitatea parlamentară a Ungariei”.
Pe plan local, centrul unei oarecare activități politice a șvabilor din Banat a fost Timișoara, unde apăreau ziarele „Temeswarer Zeitung” și „Neue Temeswarer Zeitung”, cu mențiunea că acesta din urmă avea o orientare democratică.
7. Românii și regimul dualist (1866-1876)
Și pentru românii transilvăneni instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867, a însemnat, în primul rând, pierderea autonomiei Transilvaniei, dar și a egalității cu celelalte națiuni, recunoscută prin legislația Dietei sibiene din anii 1863-1864.
Deși nu au avut instituții politice proprii și nici tradiție autonomistă, comparabilă cu cea a sașilor sau secuilor, românii transilvăneni au văzut în autonomia Transilvaniei singura cale de salvare a individualităților naționale. Din aceste considerente, atitudinea românilor față de noul regim dualist și față de consecințele sale nefaste s-a caracterizat prin nerecunoașterea pactului austro-ungar din anul 1867, prin susținerea restabilirii autonomiei Transilvaniei și repunerea în vigoare a legilor Dietei din Sibiu (1863-1864).
Încheierea compromisului austro-ungar în anul 1867, a găsit clasa politică românească nepregătită, lipsită de unitate în ceea ce privește atitudinea față de noul regim, cu diferențe de comportament politic între cei care au aparținut, și până la 1867, la Ungaria și cei din Principatul Transilvaniei.
Mișcarea politică națională, pe cale de laicizare, nu s-a eliberat deplin de sub tutela capilor bisericilor, ortodoxă și greco-catolică. Clivajele confesionale și absența unui centru coordonator au afectat, în parte, rezistența românilor din Transilvania și Ungaria față de dualism.
Treptat, în cadrele legale existente, mișcare națională românească de contestare a noului regim politic și a consecințelor sale nefaste pentru românii din Transilvania și Ungaria s-a dezvoltat. S-a pus accentul pe lupta parlamentară, pe rezistența extraparlamentară, pe efortul de înființare a unor partide politice moderne, capabile să coordoneze lupta politică în sistemul politic existent în Ungaria.
Ideologia mișcării naționale românești s-a bazat pe ideea modernă de națiune, strălucit definită de Al. Mocioni, în discursul rostit în Parlamentul Ungariei, în anul 1868, pe principiile liberalismului și ale ideii de drept, care au fost opuse dreptului istoric și dreptului forței. Într-o primă fază, deputații români din Banat, Crișana și Maramureș, intrați în Dieta încoronării, au susținut în Parlamentul Ungariei autonomia Transilvaniei și unificarea ei cu teritoriile românesti anexate Ungariei în anii 1860-1861.
Românii din Banat, Crișana și Maramureș vor adopta în anul 1865 tactică politică activistă, întemeiată pe o lege electorală mai favorabilă decât cea din Transilvania, dar și pe tradiția activismului politic la românii din Ungaria, inaugurată încă de la 1848-1849.
În martie 1866 și deputații români ardeleni din Parlamentul Ungariei vor forma un grup parlamentar, condus de Elie Măcelariu.
În condițiile, tot mai evidente ale pierderii autonomiei Transilvaniei și a drepturilor cucerite anterior, românii transilvăneni au înaintat împăratului Frantz Joseph, la 31 decembrie 1866, un amplu Memoriu, întocmit de G. Barițiu și I. Rațiu și întărit de 1493 de semnături ale fruntașilor politici și cărturarilor români, cerând păstrarea individualității istorice a Transilvaniei și nesancționarea alipirii acestei provincii la Ungaria, conform hotărârii Dietei de la Cluj. Semnatarii Memoriului cereau, energic și solemn respingerea uniunii, respectarea autonomiei Transilvaniei și aplicarea practică a legilor Dietei din Sibiu (1863-1864), subliniind faptul că această contopire a Transilvaniei cu regatul Ungariei „este ruinătoare pentru națiunea română și fatală pentru monarhie”.
În februarie 1867, chiar în Parlamentul Ungariei, deputații români I. Hodoș, A. Vlad și S. Borlea au combătut soluția dualistă și au cerut restituirea autonomiei Transilvaniei, subliniind faptul că „românii formează mai mult de 4/5 din populația Ardealului”. Cu acest prilej, Iosif Hodoș, deputatul Zarandului, a afirmat că „numai Coroana e comună, în toate celelalte și, în special, în drepturile autonome și legislative, Ardealul este cu totul independent de Ungaria și de celelalte provincii ereditare.”
Deputații români au fost susținuți, în pozițiile lor profund patriotice, prin manifestările de solidaritate ale opiniilor publice românești din
Transilvania, dar și din România.
Dacă discursurile deputaților români în Parlamentul de la Budapesta, protestele în forme legale, memoriile către împărat sau alte foruri austro-ungare sau tratativele directe cu miniștrii Andrassy și Deak, pentru restabilirea autonomiei Transilvaniei și a legilor Dietei din Sibiu (1863-1864), au rămas fără rezultat, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la Marea Adunare Națională de la Blaj, din mai 1848, la 3/15 mai 1868 s-a dat citire unui protest împotriva dualismului, cunoscut sub numele de Pronunciamentul de la Blaj, redactat la inițiativa lui G. Barițiu și I. Rațiu. Pronunciamentul susținea, în trei puncte, autonomia Transilvaniei, recunoașterea și aplicarea legilor Dietei de la Sibiu (1863-1864) și redeschiderea Dietei Transilvaniei „pe baza unei adevărate reprezentări poporale”, precizându-se că „nu recunosc Dieta de la Pesta dreptul de a elabora legi pentru Transilvania” și nici „calitatea de reprezentanți legali ai țării, deputaților transilvăneni care participă la lucrările ei”.
Textul Pronunciamentului a fost publicat în ziarele românești, „Gazeta Transilvaniei”, „Federațiunea”, „Telegraful român”, ș.a., iar un exemplar a fost trimis și guvernului, care a dispus trimiterea în judecată, în fața tribunalului de la Târgu Mureș, a lui Iacob Mureșanu, redactorul „Gazetei Transilvaniei”, a profesorului I. Micu Moldovan și a altor intelectuali români. Dar, din motive de oportunitate politică, pentru a nu se da prilej de agitație în urma interpelării adresate de deputații români ministrului justiției, prilej cu care deputatul român Elie Măcelariu a declarat că “nu consideră legală uniunea pripită” și că „pentru români ea este un act arbitrar”, la intervenția lui Francisc Deak, procesul de la Târgu Mureș a fost suspendat, printr-o ordonanță regală.
Acest protest, care întrerupea șirul petițiilor tradiționale către împărat sau alte înalte foruri, a fost destinat să denunțe situația creată prin instaurarea dualismului austro-ungar, să formuleze principalele puncte ale programului național românesc, cu scopul de a asigura o dezvoltare unitară și coerentă acțiunii politice a elitei românesti din Transilvania.
Textul Pronunciamentului de la Blaj a fost larg difuzat, prin intermediul presei, în opinia publică românească și internațională și a inaugurat seria memoriilor care urmăreau să aducă în față cercurilor de opinie din lume situația în care au fost aduși românii transilvăneni, prin realizarea compromisului dualist austro-ungar, în anul 1867.
Cu acest document s-au solidarizat românii de dincolo și de dincoace de Carpați, permițându-le deputaților români din Parlamentul Ungariei să redeschidă, astfel, problema autonomiei Transilvaniei.
Un alt moment de contestare puternică a noului regim l-a constituit dezbaterea proiectului de lege a minorităților, care a fost adus, în discuția Parlamentului ungar, la 12/24 noiembrie 1868. Cu acest prilej, deputații români și sârbi au elaborat un contraproiect propriu de lege a naționalităților, iar din aprilie 1868, un proiect comun, prezentat Comisiei parlamentare, la 8/20 aprilie 1868, prin Al. Mocioni, proiect ce va fi acceptat la 3/15 iunie 1868 și de reprezentanții slovacilor și rutenilor, el devenind proiectul de lege, susținut de naționalitățile din Ungaria. Se confruntau, astfel, două ideologii opuse, întemeiate pe o concepție diferită despre națiune:
ideologia oficială, promovată de guvern, bazată pe ideea de stat unitar maghiar, cu o singură națiune politică recunoscută, cu o singură limbă oficială, cea maghiară, și
ideologia naționalităților, axată pe principiul de naționalitate și care pleda pentru recunoașterea caracterului multinațional al Ungariei, al individualităților etnico-naționale existente și a dreptului de a-și păstra identitatea, limba, religia și cultura.
Dezbaterea proiectului guvernamental a prilejuit una dintre cele mai mari bătălii din istoria parlamentarismului maghiar, la care au participat marii oratori ai taberei guvernamentale, Deak, Eotvos și Tisza, și aproape toți deputații naționalităților; din partea românilor E. Macelariu, Al. Mocioni, S. Borlea, I. Hodoș, S. Pop, A. Vlad, Al. Roman, V. Babeș, ș.a., Zvetozar Miletic, ș.a., dintre sârbi, Al. Dobronski, de la ruteni.
În pofida opoziției generale a naționalităților, la 19 noiembrie/ 1 decembrie 1868, Legea naționalităților (XLIV) a fost votată cu 267 voturi pentru și 24 voturi contra, fără modificări care să afecteze esența ei.
Încă de la convocarea dietei clujene în decembrie 1865, pentru români s-a pus problema atitudinii și tacticii de urmat în viitor. Instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867, cu toate consecințele sale pentru naționalitățile transilvane, a determinat adoptarea pasivismului politic, ca tactică pentru românii din Transilvania, care, în acest mod, încercau să conteste legitimitatea și legalitatea noului regim instaurat fără consultarea românilor și împotriva vointei lor.
Această poziție a românilor transilvăneni față de dualismul austro-ungar a fost susținută și de opinia publică din România. Astfel, reprezentanți de frunte ai vieții culturale, politice și parlamentare din România au adoptat o atitudine antidulistă, fără echivoc.
Principalele organe de presă din România, și în special cele din București, având în frunte ziarul „Românul”, oficiosul liberalilor radicali, au dus o susținută campanie de presă împotriva dualismului austro-ungar și a consecințelor sale nefaste pentru românii din Transilvania și Ungaria.
Vizitele unor oameni politici români în Transilvania, discursurile din Parlamentul României, precum și cele rostite la Sesiunea de înființare a Societății Academice Române (1867), au consolidat sentimentul solidarității naționale, al solidarității românilor din Țara liberă cu soarta conaționalilor lor din Transilvania și Ungaria.
Tot mai mult, chestiunea naționalităților din Ungaria a ajuns în atenția cercurilor diplomatice internaționale. Publicarea unui memoriu, înaintat de G. Barițiu cancelarului Beust, la sfârșitul anului 1868, în paginile ziarului „Românul”, în care se preciza că „niciodată românii nu vor accepta dualismul, cu prețul existentei lor naționale”, a prilejuit comentarii, ample și dure, în presa austriacă și maghiară. În acest sens, „Pester Lloyd”, aprecia că „românii vor să pună chestiunea Transilvaniei la ordinea zilei în diplomația europeană”.
Aceste condiții vitrege pentru soarta românilor din Austro-Ungaria au determinat elita românească să treacă la organizarea, în condițiile legii electorale existente, a instituțiilor moderne, de tip partid politic. În ianuarie 1869, la inițiativa lui Al. Mocioni, a fost publicat apelul pentru organizarea unui partid al românilor bănățeni. Cu prilejul întrunirii Conferinței de la Timișoara, din 26 ianuarie/ 7 februarie 1869, s-au pus bazele Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria, în frunte cu Al. Mocioni. În programul său politic, elaborat în jurul unor principii politice generale, se preconizau combaterea alipirii Transilvaniei la Ungaria, susținerea contraproiectului de lege, privitor la naționalități, solidaritatea cu acțiunea celorlalte partide naționale, colaborarea cu românii din Transilvania, promovarea pasivității acestora, sprijinul luptei pentru autonomia croaților, susținerea principiilor liberalismului și ale democrației și adoptarea tacticii activismului, a participării la viața politică, la campaniile electorale și la dezbaterile parlamentare din Ungaria.
Preconizând lupta împotriva dualismului, în cadrul legal existent, românii bănățeni au intrat în lupta electorală și au trimis 10 deputați în Parlamentul Ungariei, în ciclul parlamentar 1869-1872, prilej cu care au desfășurat o intensă activitate parlamentară, alături de deputații sârbi. Astfel, deputații bănățeni au susținut proiectul legii naționalităților cu ocazia dezbaterilor pentru adoptarea Legii naționalităților în anul 1868 s-au pronunțat pentru democratizarea aparatului de stat, au combătut legislația dualistă, în problemele naționalităților au susținut, în Parlament, rezistența românilor din Transilvania față de dualismul austro-ungar și au pretins restaurarea autonomiei Transilvaniei.
Tot la începutul anului 1869 s-a trecut și la organizarea politică a românilor din Transilvania. La 11/23 februarie 1869, E. Măcelariu a lansat manifestul privind organizarea Conferinței naționale, de la Miercurea-Sibiului. Cu prilejul desfășurării Conferinței naționale, de la Miercurea-Sibiului, din 23-24 februarie / 7-8 martie 1869, s-au pus bazele Partidului Național al Românilor din Transilvania, în frunte cu Elie Măcelariu. Programul partidului relua o serie de principii programatice de la 1848, reafirma dorința de colaborare, pe principii de egalitate, cu toate naționalitățile, susținea independența națiunii române pe baza principiilor libertății, egalității și frățietății, reprezentarea proporțională a românilor în Dietă, numirea de funcționari români în administrație, justiție, armată și restaurarea autonomiei Transilvaniei, pe motiv că unirea Transilvaniei cu Ungaria nu era considerată legală. Cu majoritate de voturi Conferința a adoptat acest program politic și tactica pasivismului, ce însemna nerecunoașterea noii formule de stat, a regimului dualist și boicotarea lui pe această cale, proclamându-se, astfel, tranșant, rezistența față de regimul politic instaurat în Ungaria.
La Conferință, tactica pasivismului politic a înregistrat un succes categoric, calificând atitudinea românilor din Transilvania față de compromisul austro-ungar din anul 1867, tactică reconfirmată, ulterior, și în conferințele naționale din 1872, 1875 și 1878.
De asemenea, Conferința a consacrat emanciparea mișcării naționale de sub tutela ierarhiei bisericești și laicizarea acțiunii politice românesti. De aceea, partizanii activismului politic au criticat hotărârile conferinței, iar autoritățile au intervenit și au dizolvat Comitetul Central Electoral, în frunte cu Elie Măcelariu.
Chiar dacă acest act de autoritate nu a dus la încetarea acțiunii Comitetului, acesta va avea o existență quasilegală, fapt ce va afecta rezistența fermă împotriva dualismului austro-ungar.
Crearea celor două partide naționale ale românilor din Banat și Transilvania, în anul 1869, a însemnat un progres pe calea modernizării vieții politice a românilor din Ungaria.
Asemănările în plan programatic, dar și existența unor tactici politice diferite au făcut necesară apropierea celor două formațiuni politice în vederea unificării lor pentru susținerea unor politici comune, în conformitate cu principiul solidarității naționale.
După anul 1869, realizarea acestei solidarități naționale s-a înfăptuit într-un proces nu lipsit de dificultăți provenite din existența diferitelor tendințe și orientări, astfel că deosebirile de vederi vor continua, în forme de dezbateri, mai mult sau mai puțin publice, până la Conferința generală a românilor din Transilvania, Banat și părțile ungurene, din 12-14 mai 1881, de la Sibiu, când cele două partide politice naționale românești vor constitui Partidul Național Român, care va adopta programul și, peste câțiva ani, tactica pasivității, a rezistenței pasive.
Cele 9 puncte ale Programului Partidul Național Român preconizau:
– lupta pentru redobândirea autonomiei Transilvaniei,
– introducerea „ex-lege”, a uzului limbii române în toate ținuturile locuite de români, atat în administrație, cât și în justiție,
– introducerea, în ținuturile locuite de români, a funcționarilor români sau a celor care cunosc limba română și obiceiurile poporului român,
– revizuirea Legii naționalităților, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților,
– lupta pentru susținerea autonomiei bisericilor și școlilor confesionale românești. Sprijinirea din bugetul statului a acestor școli și a altor instituții de cultura românești,
– lărgirea dreptului de vot, printr-o nouă lege electorală,
– lupta împotriva tuturor tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului,
– colaborarea frătească a partidului „cu toți aceia care, mai vârtos, vor ține cont de interesele și bunăstarea poporului pentru toți”, ș.a.
În final, partidul își rezerva dreptul de a-și preciza poziția față de dualismul asutro-ungar, în viitorul apropiat.
Referitor la tactica politică de urmat, trebuie să menționăm faptul că Programul din 1881 nu a adoptat o tactică unitară a partidului, lăsând deschisă controversa dintre activiști și pasiviști pentru încă câțiva ani, când PNR a adoptat tactica pasivismului politic.
Eforturile de apropiere programatică și tactica dintre cele două partide, modificarea contextului politic din Ungaria, după anul 1875, când a venit la putere guvernul K. Tisza și cristalizarea unei politici față de naționalități au favorizat încheierea procesului de unificare a celor două partide românești și de punere a bazelor PNR în 1881.
După înființarea PNR în anul 1881, lupta românilor din Transilvania și Ungaria împotriva dualismului austro-ungar și a consecințelor sale nefaste pentru ei va atinge apogeul în perioada mișcării memorandiste din anii 1882-1894.
Instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867 a fost rezultatul unui aranjament de factură constituțională, menit să consolideze Imperiul Habsburgic, prin care clasa politică ungară a fost asociată, de către cea austriacă, la conducere, asigurându-se o creștere substanțială a rolului elementului etnic maghiar în stat.
O dată cu instaurarea dualismului austro-ungar, Transilvania va fi anexată Ungariei, pierzându-și autonomia, iar drepturile românilor, dobândite în anii regimului liberal (1860-1865), vor fi pierdute. În aceste condiții, istoria românilor din Transilvania și Ungaria va intra într-o nouă etapă.
După anul 1867, situația românilor din Austro-Ungaria se va agrava, ei urmând a fi supuși, de către autoritățile maghiare, unei politici de deznaționalizare forțată, din ce în ce mai apăsătoare, în condițiile elaborării și traspunerii în practică a legilor votate în anul 1868 și după aceea.(Legea uniunii, Legea naționalităților, Legea învățământului, Legea eletorală, Legea presei,s.a.) având, drept scop, integrarea românilor în „națiunea politică maghiară”, în „statul indivizibil maghiar”.
Legislația din primii ani ai noului regim anunța, chiar dacă în forme voalate, politica guvernanților maghiari, de după anul 1875, de asimilare a naționalităților și de consolidare a hegemoniei grupului etnic maghiar în Regatul Ungariei. După anul 1875, o dată cu venirea la putere a guvernului condus de Koloman Tisza, timp de 15 ani politica de asuprire națională a căpătat forme din ce în ce mai dure.
Procesul de deznaționaționalizare se adâncește, Legea naționalităților devine o adevarată ficțiune, folosirea limbii naționale în școală, administrație și justiție, atât și unde se putea, a fost interzisă cu desăvârșire, pe măsura scurgerii timpului, numirea funcționarilor publici și a judecătorilor, de altă naționalitate, decât cea maghiară, era făcută în regiuni în care predominau cetățenii maghiari, pentru ca aceștia să nu poată folosi decât limba maghiară. În acest sens, în legatură cu duritatea politicii promovate față de români de către contele K. Tisza, ca ministru de externe și, apoi, ca prim-ministru, istoricul american H. W. Steed scria, în anul 1913 că „el a renunțat la toate principiile sale, cu excepția șovinismului maghiar, (…), a obținut mână liberă pentru a trata, după propria sa dorință, pe nemaghiari… Uitându-și propriile sale angajamente, față de nemaghiari și neglijând faptul că în anul 1867 ei se uniseră la statul maghiar, sub influența benignă a lui Deak și Eotvos, Tisza a făcut apel la pasiunile secțiunii, din ce în ce mai șovine, din rândul conaționalilor săi și a inaugurat o politică de maghiarizare nemiloasă”.
Ridicându-se împotriva compromisului dualist austro-ungar și a consecințelor sale politice, social-economice și culturale pentru românii transilvăneni în anii 1866-1876, opinia publică din România, politicienii, parlamentarii, oamenii de cultură, organele de presă și societățile și asociațiile cultural-naționale din Țara liberă, dar și din Transilvania și Ungaria, și-au manifestat solidaritatea deplină cu mișcarea națională românească din Austro-Ungaria, acordându-i un sprijin moral, material și financiar însemnat în primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar.
În felul acesta, se făcea un pas însemnat pe calea apropierii momentului eliberării românilor de sub dominația austro-ungară , în vederea reunirii lor în cadrul unei Românii unitare, fapt împlinit, cu noi jertfe românești, la finele primului război mondial, în anul 1918.
Capitolul al II-lea
Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă din România (1866-1876)
În epoca modernă a istoriei românilor, lupta poporului nostru pentru dreptate socială, libertate si unitate statală, a intrat într-o etapă nouă, superioară, în condițiile afirmării, tot mai puternice a națiunii române, ale formării statului român modern, România, ale răspândirii și generalizării noilor realități social-economice și politice, de esență capitalistă, ale intensificării luptei de eliberare națională a popoarelor europene de sub dominația otomană, habsburgică și țaristă, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea și atingând apogeul la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
În cadrul epocii moderne a istoriei românilor, perioada care urmează Revoluției române, de la 1848-1849, până la 1878, cu momente și aspecte esențiale, în procesul de constituire a României moderne – Unirea Principatelor, reformele modernizatoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, instalarea prințului Carol de Hohenzollern ca domnitor, elaborarea Constituției din 1866 și instaurarea regimului monarhiei constituționale și, în sfârșit, războiul de independență a României, din 1877-1878 – se constituie, fără nici o îndoială, drept “una dintre cele mai importante etape din istoria națională a românilor”.
Noul cadru istoric, generat de formarea statului român modern și de perspectivele obținerii independenței României, a avut consecințe pozitive și în ceea ce privește dezvoltarea și radicalizarea solidarității naționale a românilor din România, manifestată prin puternicul și constantul sprijin moral, material, cultural și, ulterior, și politico-diplomatic, cu mișcarea națională a românilor din Transilvania, Banat, și Bucovina – teritorii istorice românești, aflate sub dominație străină, în condițiile tot mai vitrege de după realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867.
În acest context istoric, se înscrie și perioada 1866-1876 din istoria Transilvaniei, de la sfârșitul regimului liberal (1860-1865) și până la finele primului deceniu de la realizarea compromisului dintre Austria și Ungaria (1867), perioadă ce a făcut obiectul unor numeroase preocupări ale istoriografiei românești și străine, precum și ale presei din România vremii, în general, și ale ziarului “Românul”, oficiosul grupării liberal-radicale, în special. Am ales ziarul “Românul” datorită interesului său deosebit în prezentarea situației politice, social-economice și culturale a Transilvaniei (1866-1876), în contextul unei susținute campanii de presă antidualistă, pentru multitudinea articolelor și comentariilor reproduse de acest organ de presă, din cele mai importante ziare ale românilor din Austro-Ungaria (“Gazeta Transilvaniei”, “Telegraful român”, “Concordia”, “Federațiunea”, “Albina” și “Orientul latin”), cât și pentru aprecierile deosebite ale românilor de peste Carpați, pentru care “Românul” “totdeauna se află la post pentru a-și îndeplini sublima misiune de a combate orice atingere s-ar aduce drepturilor și intereselor României” și care “a ajuns a fi căutat și citit, cu mult interes, și din partea românilor de dincoace de Carpați”.
De aceea, după ce am parcurs toate aceste surse informaționale, am trecut la elaborarea prezentului capitol, în care vom încerca să surprindem și să redăm, cât mai veridic, imaginea Transilvaniei din perioada 1866-1876, așa cum se reflectă ea în schimbările de ordin politic, social, economic, și cultural, de după instaurarea severului regim dualist austro-ungar, în dezvoltarea și radicalizarea luptei românilor asupriți, precum și în domeniul solidarității naționale a românilor din Țara liberă cu lupta fraților lor de peste Carpați pentru emanciparea socială și natională a poporului român, în întregul său.
1. Atitudinea românilor din Transilvania, Ungaria și România față de realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867.
Într-un moment în care se așteptau să apară efectele benefice și pentru români ale reorganizării Transilvaniei în conformitate cu principiile liberalismului (1860-1865), acest curs a fost, însă, stopat brutal de către Viena, ca urmare a trecerii Habsburgilor, din primăvara anului 1865, de la tratative secrete la acțiuni politice deschise, pentru înțelegere, pe bază de compromis, cu aristocrația și burghezia ungară. Negocierile austro-maghiare vor fi accelerate în urma dezastrului militar imperial, din vara anului 1866, în războiul cu Prusia. Frământat și de puternice mișcări de eliberare socială și națională, Imperiul habsburgic acceptă oferta, insistentă, de colaborare a aristrocrației și burgheziei maghiare, precum și condiția “sine qua non”, de fapt, o precondiție, impusă de unguri încă de la demararea tratativelor: uniunea Transilvaniei cu Ungaria.
În aceste condiții, din toamna anului 1865 și până în iunie 1867, evenimentele s-au succedat cu o uimitoare repeziciune:
-la 5/17 februarie 1867, la Viena, s-a încheiat pactul dualist, prin care Imperiul habsburgic era transformat în monarhia dualistă Austro-Ungaria,
-la 6/18 februarie 1867, împăratul austriac numea guvernul maghiar condus de Iulius Gyula Andrassy, care restabilea “Constituția din 1848” în Ungaria, fapt ce atrăgea, după sine, desființarea autonomiei Transilvaniei, ale cărei probleme și interese urmau a fi rezolvate, pe viitor, de guvernul și Dieta din Pesta ,
-la 27 mai/ 8 iunie, împăratul Franz Joseph I a fost încoronat, la Pesta ca rege al Ungariei,
-la 15/27 iunie a avut loc ceremonia instituționalizării oficiale a încheierii pactului dualist austro-ungar,
-la câteva zile după încoronare, împăratul Franz Joseph I a abrogat legile Dietei din Sibiu (1863-1864) și a sancționat legea încorporării Transilvaniei la Ungaria, în conformitate cu votul Dietei din Cluj, din 6 decembrie 1865, vot reconfirmat, de aceeași dietă, și într-o nouă sesiune, în decembrie 1866.
Prefacerile dualiste au avut, în schimb, în Transilvania un curs mult mai precipitat și mai abrupt. La 1 septembrie 1865, un rescript imperial desființa Dieta de la Sibiu și ordona, totdată, convocarea pentru ziua de 19 noiembrie 1865 a unei noi diete a Transilvaniei, la Cluj. Scopul “exclusiv și unic” al dezbaterii era “revizuirea art. de lege 1 din 1848 despre uniunea Ungariei și Transilvaniei în interesele comune ale ambelor părți”.
Pentru că fusese convocată special, pe baza prevederilor legii feudale din 1791, dintr-un total de 108 deputați și 190 de regaliști, naționalitatea română din Transilvania urma să fie reprezentată doar de 14 deputați aleși și de 34 de regaliști numiți de împărat, neluându-se în considerare ceea ce “trecutul, numărul și poziția lor le dă dreptul”, neținându-se cont nici de “drepturile străvechi și naturale,nici de numerositatea, nici de contingintele care le dau cu averea și cu sângele la susținerea statului”.
În aceste condiții, exprimarea Dietei de la Cluj în favoarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria a fost o simplă formalitate, la 6 decembrie 1865.
Luând cuvântul în cursul dezbaterilor, mitropolitul unit Al. Sterca Șuluțiu a dezvăluit adevărul potrivit căruia “reprezentațiunea din Dietă, care este baza art. XI din 1791, reprezintă “status et ordines trium nationum” de la 1791”, iar “reprezentațiunea națiunii române, care de două ori e mai populată în Transilvania, decât toți ungurii și secuii laolaltă, este numai oareșicare satiră ridiculoasă de reprezentațiune”.
Lupta și poziția curajoasă a deputaților români, printre care I. Hodoș, I. Măcelariu, V. Babeș, Al. Mocioni, precum și protestele lor solemne împotriva actului săvârșit peste voința românilor din Transilvania, în opinia cărora “uniunea nu numai că ar compromite drepturile, libertatea și interesele noastre, ci ar vătăma simțământul nostru național, ar periclita chiar existența noastră națională”, n-au fost luate în seamă de Dieta din Pesta, care-și deschisese lucrările la 14 decembrie 1865.
Grăbirea finalizării tratativelor pentru încheierea dualismului austro-ungar, derularea rapidă a evenimentelor din Transilvania și atitudinea dârză a deputaților români în Dieta din Pesta erau urmărite, cu viu interes și încordare, și de opinia publică din România. Primejdia pierderii autonomiei Transilvaniei și a drepturilor cucerite în anii regimului liberal (1860-1865) a provocat o reacție generală, pe ambele versante ale Carpaților.
Astfel, într-o scrisoare din 29 martie 1866, purtând 42 de semnături, din Craiova și București, printre care și pe aceea a lui Gh. Magheru, deputatul Zarandului, în Dieta de la Pesta, Iosif Hodoș, era felicitat și încurajat, pentru poziția sa curajoasă în apărarea autonomiei și a integrității Transilvaniei și primea asigurări de solidarizare a românilor din Țara liberă, cu poziția sa profund patriotică.Ulterior, în aprilie 1866, aproape 100 de semnături ale unor figuri proeminente, din toate provinciile românești, însoțeau scrisoarea de felicitare și de încurajare adresată aceluiași curajos deputat român, I. Hodoș “Lupta, dar, ce susțineți în această cauză mare și sfântă – îi scriau din România, Al. P. Ilarian, A. T. Laurian, V. Alexandrescu-Urechea, G. Missail – e o luptă de onoare și de viață pentru întreaga națiune română(…) Înainte dar, pe calea ce ați apucat, împiedicați din toate puterile mergerea transilvănenilor la Pesta. Arătați-le cum vor să-i amăgească, sub pretext de dietă de încoronare și fiți încredințați că veți secera binecuvântările a toata ginta română”.
Și ca urmare a acestor demersuri și îndemnuri “ardelenii refuză a merge la dieta maghiară de aici, din Pesta – după cum se menționa în “Românul” din 28 mai 1866 – nevoind a legitima pretențiile maghiarilor de unire a Transilvaniei cu Ungaria, sub pretextul că e dietă de încoronare”.
În aceste împrejurări hotărâtoare pentru viitorul națiunii române din Transilvania, care atunci “când a fost vorba de a-și apăra patria și existența și-a dat totdeauna brațul cel vârtos și sângele până la picătura cea din urmă” românii ardeleni, bazându-se pe “drepturile cauzei sale și pe bunătatea împărătească” sperau ca M. S. împaratul Franz Joseph I, “după promisiunile solemne ce i-a făcut și garantat de repetate ori”, nu va lăsa națiunea română “de pradă și batjocură maghiarilor”; iar de la cei care “tratează interesele naționale comune dorește și pretinde să nu o lase ignorată și pradă arbitrariului.
Împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria, se pronunța, cu hotărâre, și G. Barițiu, în articolul “Uniune sau nu?”, apărut la Brașov în septembrie 1866. După ce reamintea faptul că românii au răspuns cu un “NU” hotărât la această întrebare la 1848, la 1861 și la 1863, G. Barițiu constata că “unii cred, acuma, că românii stau amețiți și că-i pot duce unde vor vrea”, pentru ca, în final, să-și exprime speranța că “în seria celorlalte popoare austriece li se va da și românilor ocaziunea de a-și descoperi voința lor, fără pic de silă!”
În acele vremuri de cumpănă pentru soarta românilor ardeleni, ziarul “Românul” publica, în numerele sale din 17-18 octombrie, 19 octombrie și 20 octombrie, sub semnătura Dr. B, Blaj, 10 octombrie 1866, articolul intitulat “Probe despre simțul fraților maghiari față de principiul naționalității”. Adresându-se fraților din Romania, semnatarul articolului se străduia să demonstreze cu date autentice:
-intoleranța fraților maghiari față cu naționalitățile conlocuitoare și, mai ales față cu românii, în Dieta maghiară din 1866,
-că ungurii susțin că “în Ungaria și în Transilvania contopită cu Ungaria, nu există decât națiunea ungurească”,
-că “ziarul ungurilor liberali din Transilvania, “Kolozsvari Kozlony” neagă dreptul la existență națională chiar și românilor din România liberă, precum neagă și numirea naturală de România”,
-că atunci când, este vorba de alte naționalități, în afară de cea ungurească, pretențiile naționale juste ale timpului sunt numite de unguri “idei efemere”,
-că ungurii, pornind de la fantasma lor, deși în ochii lumii culte apusene sunt priviți “ca cei mai liberali” și cărora le place a fi priviți “de martirii libertății”, au pretenții “de tirani și despoți asupra altor națiuni, în contra spiritului timpului”.
Același semnatar, Dr. B, va publica în paginile “Românului”, în numerele din 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie și 13 noiembrie articolul “Unele date din procesul pentru drepturile naționale ale românilor din Imperiul Austriac în contra ungurilor”. Subliniind ideea că “în decursul istoriei, românii și-au apărat pozițiunea de oameni liberi și nu au devenit sclavii ungurilor”, că după dreptul de cucerire, ungurii “nu pot avea nicio prerogativă asupra românilor, atât în Ungaria, cât și din Transilvania”, deoarece românii s-au supus nu cu armele, ci “cu condiția libertății și amiciției”, semnatarul articolului afirma că maghiarii “ar trebui să se rușineze de Europa cultă a pretinde cotropirea naționalității române”.
Cu speranța că “românii vor recâștiga ceea ce trecutul, numărul și poziția lor le dă dreptul a avea”, în final se sublinia faptul că doar “conlucrarea maghiarilor și românilor ar întări ambele părți”, în timp ce prin “încercările de supremație și de absorbire națională, nici unii și nici alții nu vor dobândi nimic real” și că “de certele noastre se vor folosi asupritorii comuni”.
Referindu-se la soluționarea injustă a problemei naționalităților, sub semnătura N-relu, în Corespondența particulară a “Românului”, Alba Iulia, 31 decembrie 1866, se menționa faptul real potrivit căruia “maghiarii nu vor să audă de frățietate, nici de egalitate cu națiunile conlocuitoare”.
Încă din ultima zi a anului 1866, românii transilvăneni au înaintat împăratului Franz Joseph I un amplu memoriu, întocmit la 31 octombrie 1866 de G. Barițiu și I. Rațiu, și întărit de 1493 de semnături ale fruntașilor români ardeleni. Dezvăluind oprimarea națională a românilor din Transilvania, manevrele politice ale nobilimii și burgheziei maghiare, semnatarii memoriului subliniau faptul că “contopirea Transilvaniei cu regatul Ungariei este ruinătoare pentru pururea credinciosa nație română” și “fatală pentru monarhie” și cereau, energic și solemn, respingerea uniunii, respectarea autonomiei Transilvaniei și aplicarea practică a legilor Dietei din Sibiu (1863-1864).
În februarie 1867, deputații români, I. Hodoș, A. Vlad și S. Borlea au combătut cu curaj încorporarea Transilvaniei la Ungaria, chiar în Camera de la Budapesta, subliniind faptul că “românii formează mai mult de 4/5 din populația Ardealului”.
2. Presa din România în sprijinul cauzei naționale a românilor din Transilvania și Ungaria (1866-1876).
O dată cu instalarea dualismului austro-ungar, istoria românilor din Transilvania intra într-o nouă etapă. De la această dată situația lor se agrava, ei urmând a fi supuși de către autoritățile maghiare unei politici de deznaționalizare din ce în ce mai apăsătoare, în condițiile elaborării și transpunerii în practică a legilor votate în 1868 și după aceea, (legea încorporării Transilvaniei la Ungaria, legea cu privire la naționalități, legea referitoare la învătământ, legea presei, legea electorală, ș.a), având drept scop integrarea românilor în “națiunea politică maghiară”, în statul indivizibil maghiar.
În aceste condiții, românii din Transilvania și opinia publică din România, s-au ridicat cu hotărâre și au protestat energic, in perioada următoare, împotriva pactului dualist austro-ungar, atingându-se apogeul în perioada mișcării memorandiste din anii 1882-1894.
Ridicându-se împotriva consecințelor politice, economice, sociale și culturale ale compromisului dualist, opinia publică din România a dat glas indignării sale față de anexarea Transilvaniei la Ungaria și pierderea tuturor drepturilor fraților de peste Carpați, obținute cu numeroase sacrificii, de la revoluția de la 1848-1849 și până la șfârșitul regimului liberal (1860-1865).
2.1. Atitudinea principalelor organe de presă din România față de consecințele politice ale instaurării noului regim austro-ungar
Trebuie menționat faptul că presa din Țara liberă a fost elementul cel mai activ în susținerea cauzei drepte a fraților lor din Austro-Ungaria. Ziarele din România, și în special cele din București, încurajau lupta de emancipare socială și națională din Transilvania și promiteau tot sprijinul moral și material, în acele momente grele în care realizarea dualismului, schimba programul și tactica mișcării naționale românești din Ardeal, când “starea noastră națională este extrem periclitată”, iar românii “erau lipsiți de orișice sprijin și mijloc de apărare”.
Reflectând această stare de spirit, ziarul bucureștean “Reforma” arăta, la 28 ianuarie/9 februarie 1867, în articolul La frații noștri de peste Carpați, că românii din România, luptându-se cu toate greutățile interne, erau gata să lupte alături de românii transilvăneni, pentru emanciparea lor socială și natională. “Dumnezeul românilor, care nu i-a abandonat niciodată – se scria în articol – va face și acum să se sfărâme obstacolele ce mai există întru realizarea dorințelor comune și a vedea România tare, liberă și unită, prin legăturile originare ale istoriei, ale tradiției și ale sângelui”. Articolul se încheia cu speranța că “colosul putred al despotismului cuceritor se va sfărâma înaintea drepturilor popoarelor și ale gintei și astfel figura României, una și nedespărțită, rupând lanțurile ce o înconjoara astăzi, va apărea pe arena lumii, la marginea Danubiului, mai radioasă și mai strălucitoare, purtând între fiicele Romei cununa originală a vechii și strămoșeștii ei valori!”
Ridicându-se împotriva numirii, la 6/18 februarie 1867, de către împăratul austriac a unui guvern ungar, condus de contele Iulius Gyula Andrassy, guvern sub a cărui autoritate se punea și Transilvania, până atunci un stat deosebit de Ungaria, ziarul “Tribuna română”, din Iași, organul Fracțiunii liberale și independente, a denunțat, la 18 februarie/2 martie 1867, adevăratele rațiuni ale încheierii pactului dualist austro-ungar. “Lectura rescriptului regesc, se arăta în articolul Austria, a fost primită, se zice, cu aplauze unanime din partea deputaților unguri. De aceea, nici nu ne îndoim. Lucrul, însă, despre care ne îndoim este primirea, cu voie bună, de celelalte naționalități supuse sceptrului austriac, a concesiunilor acordate maghiarilor. Acolo, printre români, printre slavi – continua “Tribuna română” – trebuie să ne spună foile străine că rescriptul împărătesc a fost primit cu entuziasm.” În final, relevând neputința Casei de Habsburg de a se menține prin vechile ei metode și mijloace, ziarul ieșean sublinia adevărul potrivit căruia “Austria își caută scăparea în dualism. Ea dă mâna ungurilor pentru a putea ține sub jug pe români și pe slavi.”
A doua zi, la 19 februarie/3 martie 1867, ziarul bucureștean “Românul”, oficiosul grupării liberal radicale, condamnând pactual dualist austro-ungar, atrăgea atenția asupra consecințelor ce le va avea el asupra popoarelor asuprite din imperiu, apreciind că “silniciile la care sunt supuse, departe de a le îngenunchia, vor deștepta și mai mult, în ele flacăra libertății, vor întări și mai mult lupta lor pentru dezrobire”. În încheiere, editorialul îndemna, atât pe românii din Transilvania, cât și pe cei din România, “să nu aștepte ca întâmplarea sau voința vreunui împărat să le dea tot, ci să profite de orice evenimente, spre a dobândi ce li se cuvine, spre a-și asigura existența!”
“Românii de peste Carpați – scria “Românul” din 9 martie 1867 – își văd astăzi dreptul la existență națională pus în pericol, mai mult ca oricând.” Exprimându-și protestul împotriva hotărârii Dietei din Pesta, “care desființeaza astăzi orice legi și pune pe transilvăneni la discreția guvernului ungar”, ziarul, în încheiere, adresându-se ungurilor si românilor, afirma că “Să nu ne facem iluzii! Să respectăm dreptatea și libertatea fiecăruia, dar să menținem, cu tărie și cu toate mijloacele, pe a noastră”. Continuându-și, acoperit, campania contra pactului dualist și foarte deschis pe cea împotriva desființării autonomiei Transilvaniei și a asupririi naționale a românilor din Autro-Ungaria, “Românul”, publica în numerele din 3-4 aprilie și din 22-23 aprilie 1867, o lungă corespondență din Pesta, intitulată Dumnezeu și dreptul meu, semnată cu pseudonimul I. al lui Vasile D. Copil al libertății și independenței, Pesta, 29 martie 1867. Arătând că astăzi, când “românii din Dacia Centrală sunt striviți și nedreptățiți și cu vocea înecată” semnatarul simțea “o consolare, văzând că frații lor din România liberă – destinată de providență a deveni mama tuturor românilor din Orient – susțin cauza lor, care nu e alta decât triumful dreptății, triumful românismului înaintea Europei”. În final, se sublinia faptul că “acum, când tronul a desprețuit drepturile și credința românului și a recompensat necredința maghiarului, cheia pentru dezlegarea chestiunii române nu e nici în Viena, nici în Pesta ci în Transilvania, în patria lui Horia și a lui Iancu, (…), patrie ce nu poate fi decât patria română”.
Ulterior, același semnatar ridica în fața românilor din România austriacă întrebările: “- Ce destin par a avea evenimentele ce se dezvoltă cu atâta repeziciune?” “- Par a aduce ele neatârnarea noastră or pieirea noastră?”. Ca răspuns la aceste întrebări, semnatarul le recomanda “românilor din România sugrumată, călcată și umilită” următoarele: “Să ne îngrijim ca să putem exista!”, dacă vrem “ca să nu se facă târgul despre noi fără noi!”, în condițiile actuale în care “nimeni nu poate pretinde ca noi să ne supunem orbește, ca o turmă hegemoniei maghiare!”. Considerând că uniunea “nu numai că ar compromite drepturile, libertatea și interesele noastre naționale”, ci ar periclita chiar “existența noastră națională”, semnatarul articolului le recomanda autorităților din Pesta, “care vor să soarbă pe biata Transilvaniei”, să meargă în Transilvania și să asculte “opinia publică a poporului român, a țăranului” deoarece, numai în felul acesta, autoritățile ungare vor afla adevărata dorință a românilor în privința uniunii “care mai bine vre de o mie de ori moartea decât uniunea, că el e gata a sacrifica totul pentru independența patriei sale”.
Același ziar, referindu-se la soarta pactului dualist, publica în numerele sale din 28 aprilie și 30 aprilie, un lung articol al lui Vasile Maniu, intitulat Peri-va Austria în Ungaria sau Ungaria în Austria?. În numărul din 28 aprilie, V. Maniu constata că “în aceste momente de uluire și rătăcire, (…), de evenimente străine de noi, care se succed și se dezvoltă cu atâta rapiditate, principiul dualismului, baza noului drept austro-ungar poartă în sânul său, cel mult, germenele unor lupte înverșunate și foarte apropiate, prin care nici Austria și nici Ungaria nu vor ajunge la utopia acelei unități”, deoarece “unitatea Austriei și unitatea Ungariei sunt două idei incoerente, care se exclud una prin alta. În numărul din 30 aprilie, semnatarul articolului sublinia faptul că “compromisul austro-ungar de azi, în fond, este restaurația oligarhiei feudale, pare a fi restaurația maghiarismului”. Vasile Maniu arăta că doar “confederațiunea poate fi adevăratul spirit, adevărata bază a statului ungar”. În final, se conchidea că “soluționarea problemei este în perspectiva acelei confederațiuni, ba din contră, Ungaria se va pierde în Austria, fără a putea atrage după sine și patrimoniul națiunii române, care este patrimoniul întregii ginte latine! Pledând cauza confederațiunii, credem că am pledat și cauza română și pe cea maghiară!
Și în continuare, ziarul “Românul” a publicat o serie de articole în care pactul dualist era considerat drept un instrument al reacțiunii și asupririi naționale. Astfel, în numărul din 29-30 mai/10-11 iunie se publica articolul Dualismul în Imperiul Austriei. Maghiari, nemți, slavi și români. Încercându-se “a împlini datoria de a pune pe români în stare să cunoască, pe deplin, cele ce se petrec în vecinătatea noastră”, în articolul menționat se afirma faptul că din cauza slăbiciunii “Austria a crezut pe maghiari mai puternici decât toate celelalte națiuni din imperiu(…), cu toate că națiunea maghiară n-a învățat nimic și n-a uitat nimic(…) și vor a domni peste toate națiunile din Ungaria istorică!”.
În numărul din 31 mai/12 iunie, sub același titlu, se dau, cum se arată în subtitlul Extrase din discursul deputatului De Rieger, în Dieta Boemiei, în ședința din 13 aprilie 1867, în care luptătorul pentru cauza națională a cehilor a atacat cu vigoare pactul dualist, pe punctul de a fi încheiat.
Același limbaj îl folosea și “Perseverența”, organ de presă ce apăruse la 5/17 martie 1867, la București, sub redacția lui Al. Candiano Popescu, șeful de cabinet al lui I. C. Brătianu, care încă din primul său număr a combătut “dualismul austro-ungar, din cauza efectelor sale potrivnice emancipării românilor transilvăneni, în special, și a frânei ce se punea desăvârșirii teritoriale a României, în general”. Guvernul austriac era acuzat că face “din sacrificarea Transilvaniei un mijloc de învrăjbire între români și maghiari”, iar căderea Ungariei în această capcană era apreciată ca fiind “o neiertată rătăcire, nu atât din partea poporului ungar, cât din aceea a oamenilor de stat celebri, care președ la destinele lui”. În continuare era încurajată rezistența românilor din Transilvania arătând că “asupritorii săi, adoratori ai despotismului, urmând soarta unui imperiu pe care libertatea îl va desființa, nu vor putea ține piept unui popor tenace și posedând avantajul de a avea 5 milioane de frați ce urmăresc ideea comună: împreunarea neamului românesc.
Redacția “Perseverenței” ținea și ea să se știe că militează pentru “această nobilă dorință: întrunirea tuturor românilor” și că aceasta este “aspirațiunea legitimă a 14 milioane de frați!”.
În alte articole, același ziar arăta că urmărește să unească la un loc pe “frații de același sânge”, că românii “nu voiesc a cuceri, a contopi cum fac alții”, menționând că “singura lor năzuință este independența și unitatea națională”.
În patru numere ale “Perseverenței”, tânărul istoric și literat, B. P. Hașdeu a publicat un articol, intitulat semnificativ Unirea, în care autorul preciza că nu-l preocupă “unirea cea mică, realizată deja”, ci “Unirea cea Mare, de realizat între toate pâraiele ce trebuie să se reverse în oceanul românesc, (…) pentru a reconstitui anticul mosaic: Dacia lui Traian”.
Într-un alt număr al “Perseverenței”, prezentând o periodizare a istoriei poporului român, B. P. Hașdeu scria că “perioada de formare a acestuia este totdată și “periodul unei uniri naționale primordiale”. “De la 1300 încoace, scria ulterior B. P. Hașdeu, debutează și progresul, periodul sintetic al unei uniri raționale, pentru a cărei realizare definitivă, afară de câteva petece secundare ne mai lipsește, încă deocamdată, (…) Transilvania”.
La 1/13 iunie 1867, ziarul “Trompeta Carpaților”, publica Apelul unui român de peste Carpați, prin care românii de pretutindeni erau chemați să răspundă compromisului dualist ce înăbușea viața naționalităților asuprite din Imperiul Austro-Ungar și să sprijine cauza luptei lor drepte: “Apelăm la tot sufletul de român! Apelăm la întreaga latinitate a Europei!(…) Vă chemăm pe toți în numele civilizației, în numele legilor divine, în numele dreptului omenirii, (…) Vă cerem ajutorul frățesc!(…) După 18 secole, cuvântul român iarăși este sugrumat în vechea sa patrie! Plângerile românilor loviți sunt interzise sub pedeapsa cu moartea(…) Legea marțială este proclamată în patria românilor din Imperiul pretins civilizator al Austriei”.
Pentru apărarea Transilvaniei contra efectelor în plan cultural ale pactului dualist, la București, pe 3/15 mai 1867, s-a sprijinit înființarea societății Transilvania, alegându-se ca președinte pe istoricul Al. Papiu Ilarian. În art. 2 al Statutelor Societății Transilvania se prevedea că scopul final al acesteia era “strângerea legăturilor de frăție între junimea studioasă din toate părțile României, venind în ajutorul studenților români din Transilvania și părțile ei.”
În iunie 1867, când a avut loc ceremonia încoronării lui Franz Joseph, mai mulți patrioți din România liberă, printre care Al. Candiano Popescu, B. P. Hașdeu, Dr. Carol Davila și Ioan A. Geanoglu, au mers în Transilvania “spre a cerceta la fața locului” cum priveau românii ardeleni desființarea autonomiei Transilvaniei și să le transmită fraților lor un cuvânt de încurarajare. Reîntors în țară, B. P. Hașdeu a dat în coloanele “Românului”, o memorabilă replică prefacerilor dualiste de dincolo de Carpați. Făcând o amplă prezentare a situației nou create în Transilvania, în urma înfăptuirii pactului dualist, el a publicat un articol, în “Românul”, în numerele din 14-15 august, 18 august și 22-23 august 1867, sub titlul Transilvania și Austria, în care dezvăluia metodele de cucerire și apăsare întrebuințate în Transilvania de maghiari și austrieci.
Constantând „o asemenea degradare a drepturilor omului cele mai sacre, a naturii umane în Transilvania”, B. P. Hașdeu considera
că “robia Ardealului n-a fost opera forței, ci a vicleniei, că națiunea română “a fost înșelată de cele două națiuni vecine, venetice și coalizate” și că “românii au fost dezmoșteniți, încetul cu încetul, de pământ, de autonomie, până și de numele uman”. “Moldova, Transilvania, Muntenia – scria B. P. Hașdeu, în finalul articolului – nu există pe suprafața pământului; există o singură Românie, (…) există un singur corp și un singur suflet, în care toți nervii și toate suspinele vibreaza unul către altul”.
Manifestările de protest, desfășurate în România, contra anexării Transilvaniei la Ungaria, calda simpatie și sprijinul moral și material acordat românilor transilvăneni de frații liberi au constituit un imbold și o întărire a încrederii în speranța unui viitor mai bun. “România – se spunea într-o scrisoare de mulțumire a românilor ardeleni, publicată în ziarul “Românul” din 16-17 iulie 1867, în rubrica România de peste Carpați – este Piemontul Orientului și de la care noi așteptăm mântuirea! Țipătul nostru de durere, astăzi când Transilvania nu mai există, Dacia Centrală este cucerită și face parte integrantă din Regatul Ungar, trebuie să aibă un răsunet în inimile voastre. Guvernul actual, național și patriot, nu trebuie să ne lase pradă”.
Atunci când, în martie 1866, la inițiativa lui C. A. Rosetti, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, fusese convocată la București, ședința de constituire a Societății literare, cu scopul publicării unei gramatici și unui dicționar al limbii române, dar și al constituirii unui adevărat parlament cultural, la București, al tuturor românilor, întrucât societatea urma să aibă 7 membri din România și 14 membri fuseseră numiți din teritoriile românești de peste hotare, din Corespondența particulară a “Românului”, Pesta 30 aprilie /18 mai 1866, aflăm “ce înverșunată mânie, în sufletele câtorva maghiari, a produs publicarea actelor de convocare a Societății române pentru limbă și dicționar, (…), deoarece maghiarii erau convinși că românii vor, de fapt, Daco-România”.
Ulterior, când a fost convocată Societatea literară, la 1/13 august 1867, devenită sesiunea de constituire a Societății Academice Române, invitația adresată învațaților români din Ardeal nu era bine văzută de autoritățile austro-ungare, pentru care Societatea literară era un “parlament daco-român”. Astfel, “Românul” din 23 iulie 1867, în rubrica România de peste Carpați, prezenta “greutățile puse, de intoleranța maghiarilor, celor 4-5 oameni a merge ca profesori, ca erudiți, la o adunare literară care n-are altă țintă decât a coordona reguli și a stabili o gramatică generală pentru toți românii de pe suprafața pământului”
În “Românul”, din 10 august 1867, în aceeași rubrică, se afirma “planul românilor”, înțeles de autoritățile austro-ungare: “România, uniformizându-și limba, se va uniformiza cugetul și cugetul uniform va da unitatea românismului!”
În atmosfera de adânci frământări și proteste contra încorporării forțate a Transilvaniei la Ungaria se înscrie și mișcarea națională a românilor ardeleni, cunoscută sub denumirea de Pronunciamentul de la Blaj. Aniversarea a două decenii de la Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății, de la Blaj, în ziua de 3/15 mai 1868, a fost apreciată, ca o bună ocazie, pentru a protesta în fața lumii civilizate, împotriva dualismului care a dus la anularea autonomiei Transilvaniei și a tuturor drepturilor naționale ale românilor ardeleni. Fruntașii politici ardeleni au elaborat un memoriu-protest colectiv, finisat de G. Barițiu, l-au publicat în ziarele românești din Transilvania: “Telegraful român”, “Gazeta Transilvaniei”, “Federațiunea”, iar un exemplar a fost înaintat guvernului. Autorii Pronunciamentului cereau revenirea la autonomia Transilvaniei, la legile Dietei din Sibiu (1863-1864) și alegerea unei noi diete democratice, pe baza unei adevărate reprezentațiuni poporale. În încheiere, semnatarii Pronunciamentului, declarau că “nu recunosc Dietei din Pesta dreptul de a face legi pentru Transilvania și nici pe deputații transilvani, care au intrat în ea, ca reprezentanți ai țării.”
Guvernul din Budapesta a ordonat represalii, trimițând în judecată pe redactorii I. Mureșanu și Al. Roman, precum și pe autorii și semnatarii Pronunciamentului, acuzându-i de crimă contra tulburării liniștei publice. Astfel, dacă din “Românul” din 1 august 1868 aflăm că “publicul voiește a afla stadiul în care va fi ajuns procesul intentat mai multor români transilvăneni, din cauza Pronunciamentului lor de la 3/15 mai 1868”, din “Românul”, din 22 octombrie 1868, din rubrica Persecutări contra românilor, Brașov, 18/30 octombrie, aflăm că “și la Brașov a ajuns porunca ministerului unguresc trimisă tribunalului local, pentru ca să tragă în judecată criminală pe toți românii care au subscris Pronunciamentul de la Blaj.
Pentru a nu da prilejul și altor naționalități să se agite, dar și ca urmare a numeroaselor proteste trimise de pe ambele versante ale Carpaților, la 15 decembrie 1868, ca urmare a unei ordonanțe regale de suspendare a procesului, guvernul maghiar a dispus încetarea urmăririi judiciare a românilor.
Impulsul dat mișcării naționale a românilor transilvăneni de Pronunciament a pus în fața păturii culte românești, cu tot mai multă acuitate:
a) alternativa supunerii, a acceptarii situației de suprimare a autonomiei țării, cu speranța obținerii unor drepturi naționale, în cadrul noului cadru statal, poziție adoptată de curentul activist, sau
b) alternativa protestului, a rezistenței împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria, adoptată de curentul pasivist.
În aceste condiții, se vor contura cele două curente politice distincte – activismul și pasivismul – cu programe și tactici deosebite, care și-au disputat, până în 1869, la constituirea celor două partide naționale ale românilor din Austro-Ungaria, hegemonia mișcării politice românești.
Curentul activist, chiar dacă dorea tot atât de puțin uniunea, preconiza acomodarea la împrejurări, pentru obținerea în cadrul Parlamentului maghiar, prin unirea cu românii din Ungaria și cu celelalte naționalități oprimate, a unor drepturi naționale. Minoritar în Transilvania, unde avea în frunte pe mitropolitul ortodox A. Șaguna (“Taci și faci!”), I. Pușcariu, I. Abduleanu, acest curent era majoritar la românii din Banat și Crișana. De aceea, programul politic al Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria, în frunte cu Al. Mocioni, ale cărei baze au fost puse în Conferința de la Timișoara, din 26 ianuarie/7 februarie 1869, preconiza pe planul luptei naționale, pe lângă combaterea alipirii Transilvaniei la Ungaria, susținerea contraproiectului de lege privitor la naționalități, prezentat dietei în 1868 și solidaritatea cu acțiunea celorlalte partide naționale și adoptarea tacticii activismului, a participării la viața politică, la campanile electorale și la dezbaterile parlamentare din Ungaria.
Pasivismul considera menținerea, iar după 1867, redobândirea autonomiei Transilvaniei, drept principalul obiectiv al luptei naționale și, ca atare, se pronunța pentru neparticiparea românilor la viața politică, electorală și parlamentară din Ungaria, în semn de protest împotriva dualismului. Acest curent, de la început majoritar în Transilvania istorică, avea în frunte pe G. Barițiu, Dr. Rațiu, I. Mureșanu, I. Măcelariu, P. Vasici, care vor forma, împreună, nucleul Partidului Național al Românilor din Transilvania. Cu prilejul Conferinței naționale, de la Miercurea-Sibiului, din 23-24 februarie/7-8 martie 1869, s-au pus bazele Partidul Național al Românilor din Transilvania, în frunte cu Elie Măcelariu. Cu majoritate de voturi, Conferința a adoptat, ca linie directoare a programului partidului, tactica pasivismului politic, tactică confirmată, ulterior și în conferințele naționale din 1872, 1875 și 1878.
“Românul”, din 13 martie 1869, în rubrica Corespondența particulară a “Românului” din Transilvania informa despre “constituirea partidei naționale românești din Transilvania”, care căutase “să stabilească un mod de procedură solidară, în privința alegerilor dietale, în privința Dietei din Pesta, precum și peste tot, în privința intereselor noastre naționale și patriotice”.
Deosebirile de vederi vor continua, în forme de dezbatere, mai mult sau mai puțin publice, până la Conferința generală a românilor din Transilvania, Banat și părțile ungurene, din 12-14 mai 1881, Sibiu, când cele două partide politice naționale românești vor constitui Partidul Național Român, care va adopta programul și tactica pasivității, a rezistenței pasive.
2.2. Atitudinea “Românului” față de consecințele sociale, economice și culturale ale încheierii pactului dualist austro-ungar
Deși preocupările presei românești, în general, și ale ziarului “Românul”, în special, au vizat consecințele politice ale dualismului trebuie menționat faptul că și cele de natură social-economică și cultural spirituală au stat în centrul atenției în perioada 1866-1876.
Trebuie menționat faptul că, după anexarea Transilvaniei la Ungaria, chestiunea țărănească a căpătat pentru mișcarea națională românească un caracter și mai imperios. În condițiile în care țărănimea rămânea structura cea mai numeroasă și temelia națiunii române, obiectivul fundamental urmărit de fruntașii politici români era crearea unei țărănimi alcătuite din producători prosperi și independenți, cu un nivel de instrucție și educație satisfăcător, care să asigure și să garanteze existența națiunii, în condițiile tot mai grele de după instaurarea dualismului. Aceste preocupări privind sărăcia și nivelul scăzut de viață și de cultură al majorității țăranilor români și necesitatea schimbării radicale a situației le regăsim și în articolul Observații critice asupra stării sociale și economice a românilor din Transilvania, semnat cu pseudonimul Camil, în “Românul” din 22 iunie 1871 “Țăranul român, baza pe care se ridica piramida statului social al unei națiuni este încă tot suferind, sub jugul de exploatare al industriei și manufacturei străine”. În numărul următor al “Românului”, același semnatar, preocupându-se de ceea ce ar putea ajuta la îmbunătățirea stării țăranului și de formare a burgheziei românești, afirma că “noi trebuie să ne îngrijim de prosperarea țăranului nostru(…). De asemenea, trebuie să ne îngrijim de nașterea burgheziei române, acel element a cărei lipsă o simțim atât de dureros și fără de care nu putem prospera. Dar existența burgheziei – continua Camil – este condiționată de aceea a țăranului român, pentru că, dacă, nu vom avea țărani inteligenți și avuți, nu vom putea avea nici burghezie. Sărăcia și neștiința țăranului exclud dezvoltarea burgheziei”.
Deși economia Transilvaniei a fost frânată în dezvoltarea ei și datorită uniunii vamale dintre Austria și Ungaria, totuși, ritmul dezvoltării ei economice va crește, în perioada de după 1867. Trebuie menționat și faptul că legăturile economice tradiționale ale Transilvaniei cu România își vor continua drumul lor evolutiv în perioada 1866-1876. De aceea, încheierea Convenției comerciale, vamale și de navigație dintre România și Austro-Ungaria, la 10/22 iunie 1875 Viena, pe timp de 10 ani, începând de la 1/13 iulie 1876, cu toate dezavantajele ei economice, dar cu avantaje în plan politico-diplomatic pentru tânărul stat roman modern, încă neindependent, i-a preocupat intens pe românii de dincolo și de dincoace de Carpați.
De aceea, ziarul “Românul” a prezentat, atât înainte, cât și după semnarea Convenției comerciale, o serie de puncte de vedere privind derularea tratativelor româno-austro-ungare și finalizarea lor, prin respectiva Convenție. În ziarul “Românul”, din 31 octombrie 1874, la Corespondența particulară a “Românului” din Viena, semnatarul Camil, analizând misiunea economică și politică a Austro-Ungariei în Orientul Europei, susținea cele relatate de ziarul “Românul” și afirma că “Austro-Ungaria tinde la subjugarea României și a Orientului, mai întâi pe tărâm economic, prin joncțiuni de căi ferate și vămi, ca mai apoi, în moment favorabil, să declare România ca pașalâc austro-ungar”, pentru ca în “Românul” din 5 mai 1875, același Camil să constate că “acțiunea Austro-Ungariei în Orient nu mai este o iluziune, ci o faptă reală” și în acest sens “va trece la tratate de comerț cu România”.
“Românul”, din 19 aprilie 1875, reproducea informații din “Gazeta Transilvaniei”, referitoare la tratativele comerciale dintre Austro-Ungaria și România, ce erau considerate “un punct de mare însemnătate pentru interesele noastre economice” și despre faptul că la Viena, un consiliu ministerial ar fi stabilit principalele baze ale încheierii Convenției comerciale cu România.
Aspecte critice severe la adresa acestei convenții găsim în “Românul”, din 21 mai, care afirma că încheierea ei ar duce la “aservirea celor mai vitale interese economice ale României către acelea ale Austro-Ungariei”, că acest act “este o trădare națională pe cale pașnică”, deoarece decide “despre viitorul comerțului și industriei românești”. În încheiere, se sublinia faptul că “interesele comerțului și industriei naționale sunt sacrificate prin Convenția comercială, pe care dl. Andrassy i-o impune guvernului român, Catargiu-Boerescu, cu atâta stăruință ungurească. La scurt timp, “Românul”, din 31 mai, reproducea din “Federațiunea”, mai 1875, noi știri despre derularea tratativelor privind încheierea respectivei convenții, din care rezulta faptul că “guvernul României, pentru prețioase concesiuni ce este gata a le face, nu pretinde decât numai desființarea neînsemnatei vămi a cerealelor”.
În “Românul”, din 2 iulie 1875, era publicat textul Convenției comerciale dintre România și Austro-Ungaria, încheiată în două exemplare, la Viena, pe 10/22 iunie 1875, purtând semnătura lui Andrassy, din partea Austro-Ungariei, și pe cea a lui Gh. Costa-Foru, din partea României.
Ulterior, “Românul” din 24 noiembrie, publica Corespondența particulară a “Românului”, Viena, în care același Camil, exprimându-și părerile nefavorabile despre Convenția comercială, încheiată de România cu Austro-Ungaria, le recomanda sârbilor, ca în tratativele comerciale cu Austro-Ungaria “să profite de experiența făcută în vecinătatea lor și să nu încheie, cu niciun preț, un tratat leonic, în care partea leului să cadă Austro-Ungariei, precum este acela pe care l-a încheiat actualul guvern al Românei”.
Referitor la toate aceste aprecieri făcute pe seama tratativelor și finalizării lor prin încheierea Convenției comerciale româno-austro-ungare, în vara anului 1875, trebuie să precizăm faptul că, în ciuda dezavantajelor economice pentru România, câștigul era în plan politico-diplomatic, el fiind, din acest punct de vedere, pentru România neindependentă un pas însemnat spre întărirea suveranității naționale, care să pregătească obținerea independenței tânărului stat român modern.
În condițiile, tot mai grele, în care românii din Ungaria suportau efectele legislației și din domeniul învățământului, cultelor și culturii, trebuie menționat faptul că românii din Țara liberă au sprijinit, eficient și constant, moral, financiar și material, școala, biserica și viața cultural-artistică a fraților lor de peste Carpați și în primul deceniu de la instalarea dualismului austro-ungar.
Sugestivă și mobilizatoare, în acest sens, este chemarea lansată de un român transilvănean, Scaevola, în „Românul” din 15-16 mai 1867,: „Rog pe toți oamenii, pe redactorii ziarelor politice de dincolo de Carpați, cu simțuri curate, să se intereseze mai mult de soarta și cauza noastră și să nu uite că suntem frații lor de un sânge și de un neam”.
Din „Românul”, din 20 august 1867, la rubrica România de peste Carpați, aflăm că „în România în doliu, în Transilvania, Ungaria Timișană și Bucovina, cultura națională stă într-o stare deplorabilă”, că „tinerimea de aici nu gustă adevărata cultură națională”, pentru că „în instituțiile mai înalte, cultura națională lipsește cu totul, iar în cele 2-3 gimnazii române, influența străină este în preponderență”.
În condițiile în care viața spirituală a românilor transilvăneni, patronată de cele două biserici, ortodoxă si greco-catolică, se confrunta cu lipsuri financiare, autoritățile din România vor acționa în consecință. Din ziarul „Românul”, 8 februarie 1868, la rubrica Transilvania. Blaj, 29 ianuarie aflăm, atât despre faptul că „Domnitorul Carol I a dăruit câteva sute de florini bisericii din Alba Iulia”, cât și despre „ajutorul material al guvernului României, făcut în toamnă, întru folosul bisericilor misere”, constând în instrumente de cult.
Pentru sprijinirea financiară a Societății Transilvania, înființată în mai 1867, la București, în „Românul” din 16 martie 1868, se făcea un apel „la românii din România liberă și la genorozitatea Consiliilor județene să sprijine financiar Societatea Transilvania, pentru ca aceasta să-și poată pune în aplicare scopurile sale de ridicare culturală și a tinerilor români din Austro-Ungaria”.
În condițiile în care situația învățământului românesc din Ungaria se va înrăutăți, în special, după adoptarea Legii Învățământului (1868), datorită faptului că autoritățile de stat sprijineau financiar și încurajau numai școlile de stat, în limba maghiară, în „Românul” din 3 mai 1868, în Extras din scrisoarea unui român din Transilvania se făcea mențiunea despre „sprijinul financiar al Guvernului și Camerei României pentru Eforia școalelor din Brașov, cât și pentru ca, mai curând sau mai târziu, să se înființeze aici, în Transilvania o Academie de legi română”.
În ciuda acestor eforturi, în „Românul” din 23-24 iunie 1868, la rubrica România de peste Carpați, erau reproduse, după „Albina” și „Federațiunea”, știri despre „silințele maghiarilor pentru ruinarea școalelor și învățământului în limba română, limbă care este abia lăsată facultativ în unele școli”, cu mențiunea că „și acolo unde frații noștri, prin sacrificii reușesc a întreține o școală, în adevăr românească, înverșunarea nesocotită de deznaționalizare a maghiarilor, se silește a batjocori, a nimici, aceste nobile sacrificii”.
Faptul că „Românul” reproducea articole din ziarele românești din Austro-Ungaria – „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful roman”, „Concordia”, „Albina”, „Federațiunea” și, ulterior „Orientul latin” – se datora și măsurilor restrictive și severe adoptate de autoritățile austro-ungare, care, printr-o serie de ordonanțe succesive, înăspreau prevederile „Legii presei” . În acest sens, în ziarul „Românul”, din 1 februarie 1869, la Corespondența particulară a românului din Transilvania, un abonat scria că „aici, la noi, sub despotismul ce apasă presa, este peste putință a mai scrie ceva de Doamne ajută!”, pentru că, în „Românul”, din 1 iunie 1869, să se menționeze faptul că „Guvernul maghiar de astăzi se străduiește a da o lovitură de moarte presei române”.
Pentru că românilor din Țară nu le era indiferentă nici viața cultural-artistică a fraților asupriți, din „Românul” din 2 iunie 1870, la rubrica Din Transilvania aflăm că la Brașov, pe 28 mai, au avut loc „reprezentațiunile trupei de teatru din România, conduse de dl. Matei Milo”.
Dacă din „Românul” din 4 iulie, la rubrica Din Transilvania, Brașov, 28 mai, aflăm că „ministrul cultelor și instrucțiunii publice din România s-a interesat, în luna aprilie 1870, despre școlile românești din Brașov”, în numărul „Românului”, din 11 martie 1871, în articolul Teatrul românesc dincolo de Carpați se lansa un apel la strângerea de fonduri pentru edificarea unui tearu românesc în Ardeal, la Deva. „Acum, se menționa în apel, când jugul greu și neîmpăcat al maghiarilor apasă (…) să nu rămânem nepăsători la silințele fraților noștri (…) și să punem o pietricică la edificiul românesc, a cărui ridicare s-a început, cu destulă anevoință.”
Din articolul Societatea studenților români din Brașov, apărut în „Românul”, 6 aprilie 1871, aflăm că scopul înființării acestei societăți, la 5 martie 1781, era „dezvoltarea în junime a gustului pentru lectură” și că „bazele pe care trebuie formată educațiunea junimii sunt cugetarea liberă, iubirea naționalității și colegialitatea”.
Referindu-se la situația precară a învățământului din școlile confesionale românești din Transilvania și Ungaria, în „Românul”, din 24 august 1872, se lansa un Apel către românii de pretutindeni, pentru a nu lăsa să se stingă lumina în gimnaziul român greco-oriental, din Brad, din lipsa mijloacelor materiale, de întreținere și subzistență, în condițiile legislației școlare maghiare și a salva această școală românească, care a început a revărsa raze binefăcătoare pentru poporul nostru și cultură peste tot!”
Dacă, în „Românul” din 19 aprilie 1873, din Corespondența particulară a „Românului”, Pesta, 15 aprilie, aflăm că „legile ungurești continuă a considera libertatea presei ca un mijloc de terorizare”, din „Românul”, 21 iunie, la rubrica Din Pesta, iunie 1873, ni se semnala faptul că „ziarul „Românul”, care totdeauna se află la post, pentru a-și îndeplini sublima misiune de a combate orice atingere s-ar aduce drepturilor și intereselor României” și care a ajuns „a fi căutat și citit cu mult interes și din partea românilor de dincoace de Carpați”, este „oprit d-a mai circula în toată monarhia austro-ungurească”
„Românul”, din 2 martie 1875, reproducea din „Gazeta Transilvaniei”, informații despre subvenționarea Bisericii Sf. Nicolae din Brașov, votată de Camera României; Ca răspuns la sprijinirea materială a școlilor din Brașov de către România liberă, se arăta în continuare, autoritățile statului ungar ordonaseră Eforiei Școalelor Centrale, din Brașov, „ca nicio corespondență imediată cu regimul României să nu se mai întrețină, iar trimiterea, de orice fel, ce ar veni din partea regimului românesc pentru școalele din Brașov, să se aducă mai întâi la cunoștință autorităților eclesiastice din Sibiu, spre a se putea face arătare oficioasă înaltului Ministeriu al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Tot în legătură cu generosul sprijin financiar și material al autorităților de la București pentru bisericile și școlile românești din Austro-Ungaria, „Românul” din 12 martie 1875, reproducea, din ziarul „Orientul latin”, ordinul ministrului maghiar al Cultelor și al Instrucțiunii Publice, Augustin Trefort, Pesta, 5 martie 1875, prin care, se interzic pe teritoriul Transilvaniei și al Ungariei, o serie de cărți în limba română, scrise și tipărite în România:
-Elemente de Geografie, pentru clasa a II-a și a III-a primară,
-Elemente de geografie fizică și politică,
-Istoria Românilor din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre,
-Atlas geografic,
-Manualul de Geografie pentru tinerimea română, ș.a.
În final, ordinul recomanda autorităților „a fi cu grijă asupra manualelor ce se întrebuințează în școlile de sub autoritatea lor”, dispunând să se întrebuințeze numai „astfel de cărți care înfățișează, în mod fidel, starea constituțională prezentă și relațiunile faptice ale cetățenilor, de diferite vorbiri”.
Dr. B, semnatarul articolului Amiciția Austriei pentru români în „Românul”, din 28 septembrie 1875, arăta că „bunăvoința puternicului Imperiu Austro-Ungar urmărește chiar stingerea limbii române, prin toate mediile ce le are la dispoziție”, că „toate comunele din Transilvania au fost obligate a comunica, una cu alta, numai în limba maghiară”, și sublinia faptul că „între românii din România liberă și cei de sub Coroana habsburgică, comerțul cu cărți este cu totul interzis, (…), că ziarele și cărțile din România sunt oprite la bariera ce pune puterea austro-ungară între noi și frații noștri de peste munți”.
3. Bilanțul primului deceniu de regim dualist pentru românii din Austro-Ungaria
În condițiile în care, încă de la începutul anului 1876, „chestiunea cea mai importantă și cea mai arzătoare” pentru austrieci și unguri era „reînoirea pactului dualist”, românii asupriți, făcând și ei un bilanț al primilor nouă ani de experiență dualistă, constatau:
– că acest pact este „fatal pentru națiunile negermane și nemaghiare ale poliglotului imperiu”,
-că „cei care seamănă vânt, să se teamă că vor culege furtuni”,
-că „numirea de agitatori, perturbatori și răsturnători se dă tuturor acelora care reclamă drepturile naționale”,
-că „programa partidei naționale e, în obște, cunoscută, că numai printr-un sistem federativ în Orient, pot face românii cauză comună cu maghiarii”,
-că „ungurii tind din toate puterile lor numai la nimicirea naționalității române”,
-că „românii nu mai vor să ia parte la dezbaterile parlamentare ungare, deoarece ei sunt împilați, prin toate legile create numai în beneficiul maghiarimii”,
-că „sistema actuală nu mai este de suferit” și că „dacă maghiarii n-ar fi nesocotit drepturile românilor, situația românilor n-ar fi astăzi atât de încurcată și încordată!”
Dar cel mai complet tablou al situației Transilvaniei după primii zece ani de dualism îl găsim într-un apel al românilor din Transilvania adresat „bărbaților de stat ai Austriei”, apel ce a fost publicat inițial în ziarul vienez „Der Osten”, în decembrie 1876:
-„Zece ani de suferințe și torturi am îndurat în urma măiestriei de stat a ungurilor” (…) În țările de sub Coroana „Sf. Ștefan” e o nemulțumire generală, o mizerie completă, o coruptie dezgustătoare, într-un cuvânt, o situație pe care n-o mai putem îndura! Amară e soarta care ne-a impus-o anul 1867! Toate naționalitățile nemaghiare, dar mai cu seama noi, românii, au trebuit să înghită mult venin, în decursul acestor zece ani.
Tristă este poziția în care geme poporul român (…) Românii sunt desconsiderați, ca și când n-ar exista, …
Cine să nu dorească sfârșitul acestor stări de lucru arbitrare? În aceste momente critice, rugăm concetățenii din Austria a lua în considerare pozițiunea noastră, împreună cu interesele monarhiei”
În ciuda acestor realități, din rubrica Știri mai noi, din Austro-Ungaria, apărute în „Românul”, 31 decembrie 1876, aflăm că „Dl. Tisza, președintele Consiliului miniștrilor Ungariei, considera că „în politica internă e dispus a stărui în politica de înțeleaptă moderațiune și de tăria pe care s-a silit a o urma până acum” și că în politica externă, în condițiile în care chestiunea orientală fusese redeschisă, contele Tisza sublinia faptul că „Guvernul austro-ungar nu va face apel la devotamentul națiunii, decât atunci când va fi vorba de a apăra drepturile și interesele monarhiei”
Susținuta campanie de presă dusă de ziarul „Românul”, oficiosul liberalilor radicali, împotriva dualismului austro-ungar, susținut și de alte ziare și reviste românești, a consolidat semtimentul solidarității naționale al românilor din România liberă cu soarta fraților lor de dincolo de Carpați, supuși de autoritățile austro-ungare în anii 1866-1876 unei politici de deznaționalizare forțată.
Această însemnată contribuție frățească venită din partea românilor liberi, avea să fie răsplătită, la scurt timp, în războiul de independență a României (1877-1878) printr-un puternic sprijin moral, material, financiar și uman acordat României de către românii din Transilvania, Banat și Bucovina, acesta constituind o viguroasă replică dată regimului dualist austro-ungar.
La rândul lor, câștigarea independenței politice și consolidarea statului român modern, o dată cu proclamarea Regatului (1881) urmau să se constituie în factori de bază ai încurajării și susținerii mișcării naționale a românilor din Transilvania și Ungaria, ca și din alte provincii românești aflate sub stăpâniri străine.
Toate acestea, au întărit definitiv convingerea, de o parte și de alta a Carpaților, că după ce România a devenit stat independent (1877-1878), și, în 1881, s-a proclamat Regatul României, obiectivul fundamental al luptei de emancipare socială și națională a poporului român devenea desăvârșirea statului român unitar, fapt implinit, cu noi jertfe, la finele primului război mondial, în 1918, prin eliberarea românilor transilvăneni de sub dominația austro-ungară și prin unirea cu Vechiul Regat în cadrul unei Românii moderne, independente și unitare.
Capitolul al III-lea
Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului român (1866-1876)
Dacă în precedentul capitol, Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă din România (1866-1876), am încercat să surprindem și să redăm, cât mai veridic, schimbările de ordin politic, economic, social și cultural din Transilvania în primul deceniu de după instaurarea dualismului austro-ungar, prezentul capitol, intitulat Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului român (1866-1876), vine să completeze, firesc și logic, cu noi date și informații imaginea Transilvaniei în anii 1866-1876.
În acest capitol, intitulat Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului român (1866-1876) vom încerca să prezentăm modul în care în Parlamentul României o serie de oameni politici și de stat români, printre care menționăm pe Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Titu Maiorescu, ș.a., au perceput și luat poziție față de semnificația și consecințele încheierii pactului dualist austro-ungar în anul 1867, față de lupta românilor ardeleni pentru emancipare socială și națională, cât și față de inițiativele de solidaritate ale românilor din Țara liberă cu frații lor asupriți de peste Carpați.
1. Atitudinea oamenilor politici, de stat și de cultură români față de realizarea, semnificația și consecințele încheierii pactului dualist austro-ungar în anii 1866-1876
Grăbirea finalizării tratativelor pentru încheierea dualismului austro-ungar, derularea rapidă a evenimentelor din Transilvania și atitudinea dârză a deputaților români în Dieta din Pesta, printre care I. Hodoș, I. Măcelariu, V. Babeș, Al. Mocioni, A. Vlad și S. Borlea, precum și protestele lor solemne împotriva încheierii compromisului săvârșit la 5/17 februarie 1867, peste voința românilor din Transilvania, erau urmărite cu un interes deosebit și cu o mare emoție și de opinia publică din România, în general, de oamenii politici și bărbații de stat din Parlamentul român, în special.
În aceste condiții, din toamna anului 1865 și până în iunie 1867, evenimentele s-au succedat cu o uimitoare repeziciune.
Dualismul austro-ungar însemna împărțirea Imperiului în două părți egale – Austria și Ungaria – subordonate aceluiași suveran, împăratul Franz Joseph I, acum și rege al Ungariei. Prețul acestui compromis fusese anexarea Transilvaniei la Ungaria.
Ca urmare, la câteva zile după încoronare, împaratul Franz Joseph I a abrogat legile Dietei din Sibiu (1863-1864), și a sancționat legea încorporării Transilvaniei la Ungaria, în conformitate cu votul Dietei din Cluj, din 6 decembrie 1865, vot reconfirmat de aceeași dietă, și într-o nouă sesiune, în decembrie 1866.
O dată cu instalarea dualismului austro-ungar, istoria românilor din Transilvania intra într-o nouă etapă.
De la această dată situația lor se agrava, ei urmând a fi supuși de către autoritățile maghiare unei politici de deznaționalizare din ce în ce mai apăsătoare, în condițiile elaborării și transpunerii în practică a legilor votate în 1868 și după aceea, (Legea încorporării Transilvaniei la Ungaria, Legea cu privire la naționalități, Legea referitoare la învățământ, Legea presei, Legea electorală, ș.a), având drept scop integrarea românilor în “națiunea politică maghiară”, în “statul indivizibil maghiar”.
Reflectând această stare de spirit, presa din România, și în special ziarele din București, în frunte cu “Românul”, ce avea ca director pe C. A. Rosetti, au susținut activ cauza dreaptă a fraților lor din Austro-Ungaria, promițându-le tot sprijinul moral și material în lupta dreaptă pentru emancipare socială și națională, relatând pe larg în anii 1866-1876 dezbaterile parlamentare din România, în care o serie de oameni politici au adoptat o atitudine corectă privind problemele Transilvaniei din primul deceniu de la constituirea dualismului austro-ungar.
Astfel, la 19 februarie/3 martie 1867, “Românul”, condamnând încheierea pactului dualist, “învoire ce pare a fi din ce în ce mai mult dezaprobată de celelalte naționalități din Austria”, atrăgea atenția asupra consecințelor pe care le va avea faptul “de a sacrifica mai multe naționalități orbirii și ambițiunii uneia” și aprecia faptul că “a le ridica, a le nega chiar dreptul d-a protesta” nu este “o faptă compatibilă cu libertatea” și că ea nu poate avea “aprobarea opiniunii publice”. În încheiere, editorialul sublinia faptul că “este bine ca românii să știe că puterea poate strivi unul ori un alt popor, dar pe cât timp există în el o voință, un șimtământ național, el va ști să găsească mijlocul de a se manifesta” și îi îndemna “să profite de toate ocaziile spre a-și revendica drepturile lor, spre a s-afirma” și să nu aștepte “ca întâmplarea sau voința nu știu cărui împărat să le dea totul”, ci să profite de “orice evenimente spre a-și dobândi ce li se cuvine, spre a-și asigura existența!”
Ridicându-se împotriva numirii la 6/18 februarie 1867 de către împăratul Franz Joseph I a unui guvern ungar, condus de contele Iulius Gyula Andrassy, ziarul “Tribuna română”, organul Fracțiunii liberale și independente din Iași, la 18 februarie/2 martie 1867, a denunțat adevăratele rațiuni ale încheierii pactului dualist austro-ungar, subliniind faptul că “Austria își caută scăparea în dualism. Ea dă mâna ungurilor pentru a ține sub jug pe români și pe slavi”
În aceste condiții, o serie de oameni politici și de stat din Parlamentul României s-au ridicat cu hotărâre și au protestat energic, în perioada următoare (1866-1876) împotriva consecințelor nefaste, politice, economice, sociale și culturale ale dualismului austro-ungar. Constatând că “starea noastră națională era extrem de periclitată” și că românii transilvăneni erau “lipsiti de orișice sprijin și mijloc de apărare”, se promitea tot sprijinul moral și material fraților de peste Carpați, cu riscul ca cercurile guvernante să aibă neplăceri politico-diplomatice cu Austro-Ungaria.
Din spirit de solidaritate cu dreapta cauză a unui conațional originar de peste Carpați stabilit în România, în ședința Adunării Deputaților, din 26 noiembrie 1866, marele istoric, om politic și bărbat de stat român, Mihail Kogălniceanu, a făcut o intervenție în apărarea lui Pandele Popasu, deputat la Colegiul III, Covurlui, a cărui alegere fusese contestată de membrii Adunării, invocându-se originea sa transilvană.
2. Interpelarea lui Mihail Kogălniceanu din 14/26 martie 1867 și semnificațiile ei antidualiste
Ulterior, în ședința Adunării deputaților din 14 martie 1867, Mihail Kogălniceanu va face o interpelare în legătură cu telegrama de felicitare, trimisă de Ion Ghica pe când era în fruntea Guvernului României, în calitatea de președinte al Consiliului de Miniștri și Internelor, contelui Iulius Gyula Andrassy numit în fruntea guvernului Ungariei, la 6/18 februarie 1867 în semn de protest față de semnificațiile și consecințele viitoare nefaste pentru soarta românilor transilvăneni ale încheierii compromisului austro-ungar.
În timp ce creștea împotrivirea opiniei publice românești față de finalizarea tratativelor și încheierea pactului austro-ungar, Ion Ghica, pe atunci preșendinte al Guvernului României, în numele unei vechi relații de prietenie încă de pe timpul revoluției de la 1848, s-a grăbit să-l felicite primul pe contele Iulius Gyula Andrassy, cu ocazia numirii sale la 6/18 februarie 1867, în fruntea Guvernului Ungariei, de către împăratul austro-ungar, Franz Joseph I.
Curând, după ce Ion Ghica trimisese felicitarea sa șefului guvernului Ungariei, Iulius Gyula Andrassy, câteva ziare maghiare, printre care „Vestitorul”, „ziarul unguresc oficios”, cum l-a numit Mihail Kogălniceanu, și „Patria” au reprodus această felicitare însoțind-o de o serie de comentarii și aprecieri nefavorabile la adresa României. Astfel, „Vestitorul”, referindu-se la felicitarea lui Ion Ghica, cita fragmentul de vers virgilian: „Timeo danaos et dona ferentes!”, ceea ce vroia să însemne faptul că simpla felicitare adresată premierului maghiar de un român era socotită deosebit de primejdioasă!
Celălalt ziar, „Patria”, după relatarea lui Mihail Kogălniceanu, mergea și mai departe, spunând că „se bucura că vedea că Principatele Române își aduc aminte de timpii când au fost vasale ale Coroanei Sfântului Ștefan.”
Publicarea felicitării trimise de Ion Ghica lui Iulius
Gyula Andrassy, și, mai ales, comentariile defavorabile care însoțeau această felicitare, au provocat o mare nemulțumire în rândurile românilor din Transilvania, cât și în cele ale românilor din Țara liberă.
Pe acest fond de solidaritate cu frații de peste munți, în ședința Adunării Deputaților din 9/21 martie 1867, Mihail Kogălniceanu a anunțat că va face o interpelare ministrului Afacerilor Străine, Ștefan Golescu, și președintelui Consiliului de Miniștrii și Justiției, Constantin A. Kretzulescu în legătură cu felicitarea trimisă lui Iulius Gyula Andrassy de fostul președinte al Consiliului de Miniștrii și Internelor României, Ion Ghica.
Fără să aștepte ca Mihail Kogălniceanu să efectueze interpelarea, Ion Ghica s-a grăbit să declare că el l-a cunoscut de multă vreme pe Iulius Gyula Andrassy, de pe vremea revoluțiuei de la 1848, când amândoi au reprezentat țările lor la Constantinopol, și, în consecință, din motive de bună educație, i-a adresat scrisoarea de felicitare, însă ca amic și ca particular.
Răspunzându-i lui Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu a precizat faptul că interpelarea pe care o va face în curând se va referi nu la educația privată, ci la educația politică.
În aceste condiții, în ședința Camerei din 14/26 martie 1867, înainte de a se trece la ordinea de zi, Mihail Kogălniceanu și-a prezentat interpelarea. Încă de la început, el a atras atenția celor prezenți că respectiva scrisoare de felicitare trimisă de către Ion Ghica premierului maghiar Iulius Gyula Andrassy, cu ocazia numirii sale în fruntea Guvernului Ungariei, de Ion Ghica, pe atunci șeful Guvernului României n-a fost o simplă scrisoare privată, de felicitare a unui vechi amic, pentru că, altfel, nu ar fi fost publicată într-un ziar oficios, cu toate că „domnia sa a zis că acea felicitare nu e adresată în calitate de întâi ministru, nu în calitate de om politic, ci în calitate de om particular, legat prin amiciție foarte îndelungată de contele Andrassy”.
Chiar mai mult, sublinia în continuare, Mihail Kogălniceanu, și ziarul bucureștean, „Independința română”, a cărei redacție era în legătură cu mulți oameni politici de la putere din timpul guvernului prezidat de Ion Ghica, a dat un caracter politic acestei felicitări: „Prima felicitare ce a primit primul-ministru maghiar contele Andrassy, sublinia „Independenția română”, a fost din partea primului nostru ministru, prințul Ion Ghica”.
Subliniind faptul că întrucât „Monitorul”, ziarul oficial al Guvernului Român, prezidat de Ion Ghica n-a publicat nicio dezmințire privind caracterul politic dat de ziarele ungurești și de gazeta bucureșteană „Independeția română”, scrisorii de felicitare a primului ministru român din acea vreme, Mihail Kogălniceanu aprecia că acest mutism al „Monitorului”, jurnalul oficial al României, „a făcut pe frații români din Transilvania să fie foarte întristați și, pot zice, disperați și foarte crunt loviți de această felicitare!”.
În continuare, Mihail Kogălniceanu declara că noi, ca români, trebuie să ne bucurăm cu toții „de drepturile ce a câștigat Ungaria ca națiune, pentru a scăpa de jugul Austriei; negreșit că toate națiunile, și mai cu seamă, românii, trebuie să ne bucurăm de acea izbutire foarte folositoare și demnă de laudă pentru națiunea maghiară; însă noi ca români trebuie iarăși să știm”, spunea autorul interpelării, „că națiunea maghiară, în aspirațiile sale, nu voiește a-și păstra numai acele principii, numai independența sa, nu voiește a se margini numai în a practica pe seama sa acele principii de naționalitate, pe care le-a apărat în față cu Austria, ci gonește și alte scopuri asupra românilor de peste Carpați. Ea nu voiește să practice acele principii pe care le-a apărat în față cu Austria, (…), ci, din contră, ea voiește să fie salvată din jugul Austriei, spre a impune jugul asupra celorlalte naționalități, care trăiesc pe teritoriul ce ea îl crede atârnat de Coroana Sfântului Ștefan.”
Mihail Kogălniceanu, deși se pronunța împotriva unei atitudini ostile față de Ungaria, „eu nu predic o politică aventurieră, nu predic ca să ne punem în luptă cu Ungaria, ca să-i declarăm război”, socotea că „noi suntem, în drept, a cere guvernului nostru ca cel puțin să nu arate simpatie pentru formarea ministerului unguresc, decât atunci când el ne va da dovadă că ceea ce a osândit în Austria va osândi și în politica sa, că principiile care le-au inspirat să reziste la subjugarea ce voia să-i facă Austria, ea le va aplica și românilor de peste Carpați”. „Din nenorocire, continua parlamentarul român, însă nu este așa. Ungaria nu cunoaște alt drept decât dreptul istoric, nu recunoaște decât pentru dânsa principiul cel mare al secolului al XIX-lea, principiul naționalității. Ungaria cu dreptul său istoric, reclamă Transilvania, reclamă Banatul, reclamă Principatele ca vasale ale coroanei Sfântului Ștefan”.
„Dar și noi românii, continua Mihail Kogălniceanu, pe tărâmul dreptului istoric, suntem în drept a zice că Principatele au avut totdeauna existența lor proprie, că Transilvania a avut, asemenea, existența sa proprie și că ea face parte din vechea Dacie, că ea n-a fost nici măcar conchisă de Ungaria, că ea este un principat cu care a avut tratate și chiar hotarele noastre sunt statornicite cu marii principi de Ardeal”.
„Principiul naționalitătilor, insista marele istoric, este și el în favoarea poporului român, căci Principatul Transilvaniei, ca și Banatul, sunt locuite în mare majoritate de către români”, pe care împăratul austriac „acela care a dat Ungariei un minister”, i-a recunoscut „ca națiune cu drepturi ale ei proprii”.
Reafirmându-și împotrivirea pentru o politică românească externă aventurieră și socotind că trebuie ca „acea felicitare să o primim sub rezervă” și că sentimentele noastre pentru românii de peste Carpați „nu pot să fie decât sentimente de simpatie și de conaționalitate”, Mihail Kogălniceanu atrăgea solemn atenția „onorabilului guvern unguresc și onorabilului nostru guvern” că trebuie să știe că „pe lângă românii din Transilvania și din Banat este națiunea română, este România sub Carol I!”
Datorită faptului că, oficial, statul român, pentru a nu-și complica relațiile politico-diplomatice cu Austro-Ungaria, nu putea întreprinde prea mult, Mihail Kogălniceanu afirma că cetățenii români pot și trebuie să facă mai mult pentru apărarea fraților lor de peste Carpați: ”Să ne ferescă, Dumnezeu, ca planurile care se presupun guvernului ungar în privința națiunei române de peste Carpați să se facă încercarea de a se realiza, căci atunci se vor regăsi și în România care vor face ceea ce au făcut sârbii din Principatul sârb pentru sârbii din provinciile Coroanei Sf. Ștefan!”
Încheindu-și interpelarea, marele istoric și om politic român, Mihail Kogălniceanu a făcut propunerea ca Adunarea Deputaților să ia act că scrisoarea de felicitare, adresată de Ion Ghica personal primului-ministru al Ungariei din acea vreme, n-a avut decât un caracter privat și după ce a reînoit „sentimentele României de înfrățire și de conaționalitate pentru românii de peste Carpați”, a cerut să se treacă la ordinea de zi.
Trebuie menționat faptul că interpelarea lui Mihail Kogălniceanu, făcută în ședința Adunării Deputaților din 14/26 martie 1867, a generat numeroase discuții, în cursul cărora o serie de vorbitori au invocat un posibil conflict diplomatic ce s-ar putea naște prin aluziile la atitudinea Austro-Ungariei în ceea ce privește situația fraților lor români din Transilvania, iar alții și-au precizat poziția potrivit căreia, deși în acest context exprimarea simpatiei față de românii ardeleni devine prejudiciabilă României, ea „nu costă nimic”.
Luând cuvântul pentru a răspunde interpelării formulate de Mihail Kogălniceanu, Constantin A. Kretzulescu, președintele Consiliului de Miniștrii și Justiției, a spus că scrisoarea de felicitare a lui Ion Ghica adresată contelui Iulius Gyula Andrassy, cu ocazia numirii sale în fruntea Guvernului Ungariei, avea un caracter cu totul privat, deoarece, nici în biroul președintelui Consiliului de Miniștrii și nici în cel al ministrului Afacerilor Străine, n-a găsit vreo urmă a acelei corespondențe.
În intervenția sa, Ion C. Brătianu, ministrul Afacerilor Interne, pentru a evita posibilele incidente diplomatice cu Austro-Ungaria, i-a cerut lui Mihail Kogălniceanu să-și retragă propunerea făcută, pentru a nu se da loc la interpretări potrivit cărora s-ar crede că Adunarea Deputaților României ar fi ostilă Austro-Ungariei.
În final, cel vizat, Ion Ghica, a respins vehement acuzațiile deputatului Ion Lecca, care amintise că Iulius Gyula Andrassy, pe vremea Revoluției de la 1848-1849 a fost dușmanul românilor, că a omorât 40.000 de români și a ars 300 de sate. Ion Ghica atrăgea atenția că Andrassy a ajutat la 1848 acțiunea lui Nicolae Bălcescu și a lui Ioan Bălăceanu în Transilvania: „Domnul Andrassy, afirma Ion Ghica, este majorul acela care a ajutat în timpurile acelea mai mult pe Nicolae Bălcescu și Ioan Bălăceanu, pe toți românii care au fost atunci în Transilvania și a căutat să împăciuiască și să aducă unirea între români și maghiari”. Pentru toate acestea, în încheierea luării sale de cuvânt, Ion Ghica afirma că „domnul Andrassy nu merită imputările ce i se fac și dacă i se fac aceasta este o nedreptate foarte mare!”
Poziția lui Ion Ghica în cazul adresării respectivei scrisori de felicitare primului-ministru ungar, Iulius Gyula Andrassy, se cuvine a fi văzută, nu numai prin prisma vechilor și sincerelor sale relații de prietenie cu Andrassy, ci mai ales prin cea a spiritului său de om politic realist. Ca prim-ministru al României pe atunci, Ion Ghica era partizanul unei politici externe de înțelegere a României nu numai cu Poarta, ci și cu Austro-Ungaria. Ar fi greșit să credem că fostul mare revoluționar pașoptist, Ion Ghica, în calitatea sa de om politic și de stat de frunte, nu ar fi fost un mare patriot și nu ar fi dorit emanciparea națională și socială a fraților săi români din Austro-Ungaria. Ion Ghica era însă un spirit realist, care părăsise încă din 1850 înclinațiile revoluționare și considera că nu era în interesul României, câtă vreme țara nu avea încă independența, să se ajungă la un conflict politico-diplomatic sau militar cu Austria, una dintre puterile garante a țării sale și pe al cărei sprijin, în politica externă România îl căuta. Pentru Ion Ghica pactul dualist austro-ungar, în curs de realizare, nu reprezenta o piedică în calea colaborării viitoare a României cu Imperiul austriac al cărui proaspăt prim-ministru, baronul Beust, cancelar de la 7 februarie 1867, căuta să-i asigure liniștea în sud-estul Europei, pentru pregătirea revanșei contra Prusiei.
Dar pentru că pactul dualist austro-ungar putea prelungi existența monarhiei habsburgice, guvernul coaliției grupărilor liberale, format la 1/13 martie 1867, prezidat de C. A. Kretzulescu, dar în care cuvântul hotărâtor îl aveau liberalii radicali, Ion C. Brătianu, ministrul Afacerilor Interne, și Ștefan Golescu, ministru al Afacerilor Străine, sprijinit și de Mihail Kogălniceanu, nu înțelegea să pară că l-ar fi aprobat în vreun fel oarecare, deși nu-l combătea fățiș, pentru a nu da loc unor posibile dispute politico-diplomatice și militare cu Austro-Ungaria.
Ținând cont de toate acestea putem concluziona faptul că interpelarea și dezbaterile aprinse din Adunarea deputaților pe marginea scrisorii de felicitare, trimisă de Ion Ghica lui Iulius Gyula Andrassy, au avut un puternic ecou în opinia publică din România, cât și în cea din Austro-Ungaria.
Astfel, în editorialul său din 17/29 martie 1867, ziarul „Românul”, organul oficios al liberalilor radicali, referindu-se la scrisoarea de felicitare adresată de Ion Ghica omologului și prietenului său maghiar, Iulius Gyula Andrassy, cu ocazia numirii acestuia în fruntea Guvernului Ungariei, de către împăratul Franz Joseph I, la 6/18 februarie 1867, scria că mulți n-au înțeles însemnătatea ei și cita un pasaj dintr-o gazetă italiană în care se afirma că politica baronului Beust, menită să ducă la încheierea pactului dualist austro-ungar, „a deșteptat antagonismele naționale” în Austria, așa încât „disoluțiunea” acesteia „este aproape a începe”.
Același limbaj îl folosea și „Perseverența”, gazetă care începuse să apară la 5/17 martie 1867, sub redacția lui Alexandru Candianu Popescu, șeful de cabinet al lui Ion C. Brătianu, ministrul Afacerilor Interne, care încă din primul său număr a combătut „dualismul austro-ungar din cauza efectelor sale potrivnice emancipării sociale și naționale a românilor transilvăneni, în special, și a frânei ce se punea desăvârșirii unificării teritoriale a României, în general”. Guvernul austriac era acuzat că face „din sacrificarea Transilvaniei un mijloc de învrăjbire între români și maghiari”, iar căderea Ungariei în această capcană era apreciată ca fiind „o neiertată rătăcire, nu atât din partea poporului ungar, cât din aceea a oamenilor de stat celebrii, care președ la destinele lui”.
În continuare, era încurajată lupta de rezistență a românilor transilvăneni, subliniindu-se faptul că „asupritorii săi, adoratori ai despotismului, urmând soarta unui imperiu pe care libertatea îl va desființa, nu vor putea ține piept unui popor tot așa de tenace ca și dânsul și posedând avantajul d-a avea 5 milioane de frați liberi, ce urmăresc ideea comună: împreunarea neamului românesc.”
3. Ion C. Brătianu și problemele românilor din Austro-Ungaria în anii 1866-1876
Efectele încheierii pactului dualist austro-ungar se fac simțite și în România, care, logic și firesc, era potrivnică compromisului austro-ungar, dar, silită pentru multă vreme, să renunțe, în mod oficial, de a-i combate urmările politice, social-economice și culturale nefaste pentru conaționalii de peste Carpați, supuși unei politici sistematice de deznaționalizare forțată, din partea autorităților maghiare.
În condițiile în care autoritățile austro-ungare cereau guvernanților români să se abțină de la „o politică de tulburare”, „aventurieră”, să se abțină „de a se amesteca în afacerile Transilvaniei”, să se elibereze „de partidul dezordinii” (liberalii radicali, în frunte cu Ion C. Brătianu – nn), și să opteze pentru „o politică externă prevăzătoare”, o serie de oameni politici români, cu diferite prilejuri, și în special, în cadrul dezbaterilor parlamentare și-au exprimat o serie de puncte de vedere față de problemele Transilvaniei de după 1867, puncte de vedere ce dovedesc o poziție, atât patriotică, cât și realistă, în condițiile interne și internaționale ale României din anii 1866-1876.
Astfel, pe Ion C. Bratianu, liderul liberalilor radicali, care va deveni unul din fondatorii României independente, problemele românilor transilvăneni din primul deceniu de după încheirea dualismului austro-ungar, l-au preocupat în mod deosebit. Acest fapt rezultă cu claritate din întreaga sa activitate politică, desfășurată fie în opoziție, fie în perioadele în care s-a aflat la guvernarea României, convins că „românii, ori de câte ori a fost în cestiune întărirea statului român, au știut să învingă greutățile”.
Într-un moment în care tratativele austro-ungare privind încheierea dualismului erau finalizate, la întrunirea Societății amicii constituțiunii, din 30 ianuarie 1867, Ion C. Brătianu atrăgea asistenței atenția asupra faptului că „nu trebuie să uităm că suntem înconjurați de alte naționalități, de altă gintă, care aspiră a ne cotropi” și sublinia faptul că „cea dintâi nevoie ce avem este de a ne întări, de a ne face puternici”, de a ne constitui un stat român puternic, prin „unirea părților sale separate”. „Voim, ca armata noastră să fie întărită, să fie organizată, continua Ion C. Brătianu, astfel încât să poată corespunde pe deplin, și, precum o dorim cu toții, la misiunea ei cea mare, aceea de a ține în frâu pofta de mâncare a Rusiei, a Austriei, care vor ști că nu pot să cerce a înghiți, fără să se înece cu baionetele noastre”.
În aceeași cuvântare, Ion C. Brătianu afirma că „voim ca libertatea să fie întemeiată pentru totdeauna, voim ca neamul românesc să prospere, să se îmbogățească, să întindă brațele sale până la marginile firești ce i le-a însemnat Dumnezeu!” În finalul discursului său, Ion C. Brătianu își exprima speranța că cei care vor să vină la putere, vor avea „cuget curat de a voi ceea ce voiește națiunea”, vor avea capacitatea de a îndeplini importantele obiective sociale și naționale ale poporului român .
Ulterior, Ion C. Brătianu va aborda problemele Transilvaniei și cu ocazia discursului ținut în calitatea sa de ministru de interne, în ședința Adunării Deputaților, din 30 aprilie 1868.
Convins că „maghiarii sunt o putere, au fost totdeauna cuceritori, că au aspirații pe care nu le ascund și visează și astăzi Marea Neagră”, Ion C. Brătianu, arătând că nu s-a temut „niciodată de dânșii, mai ales că frații noștri de peste Carpați și încă i-au înfrânt”, că nu îi este teamă deloc „că maghiarii au să realizeze astăzi conchista lor”, își afirma încrederea în vitalitatea națiunii române, în puterea națiunii române din țară, dar și din Austro-Ungaria. Ion C. Brătianu sublinia faptul că trebuie „să ne dăm, mai bine, cu toții mâna, ca să nu fim siliți a merge la fruntarii izolați, (…), să ne apărăm cu arma în mână drepturile noastre, dar să facem a ni se respecta, a nu ni se ataca drepturile”. „Românii, continua Ion C. Brătianu, ca unii ce au simțăminte de civilizațiune, simțăminte de umanitate mai dezvoltate decât alte nații care sunt înaintea noastră cu secole pe drumul civilazațiunii”, nu trebuie să facă o politica externă „îngustă și exclusivă, care, în adevăr, ne-ar închide în zidurile Chinei”, ci o politică externă națională, realistă, care „să servească cauzei române afară” și prin care să câstigăm „simpatia popoarelor civilizate”.
Ulterior, într-un discurs ținut în ședința Adunării Deputaților, din 29 noiembrie 1868, Ion C. Brătianu va aborda, din nou, aspecte ale politicii externe românești, în general, și cu referiri speciale și la problemele Transilvaniei. Pentru a liniștii autoritățile austro-ungare în privința înarmării României „peste măsură” și potrivit cărora „România n-ar urmări interese bune, de apărare, ci de agresiune”, dând dovadă de spirit politic realist, I. C. Brătianu afirma că „astăzi, fiind la putere” nu-și permitea să pună „în joc existența noastră națională” și să alerge „după teorii, oricât de sublime și legitime ar fi”.
Exprimându-și pozitia față de încheierea pactului dualist austro-ungar, Ion C. Brătianu spunea că „astăzi, când împăratul Austriei se încoronează rege al Ungariei”, românii consideră că „această formulă la care ține împăratul Austriei este una dintre acelea care nu mai poate avea nicio însemnătate”, deoarece „dreptul nostru a fost băgat și plimbat pe ulițe”.
„De aceea, continua Ion C. Brătianu, să ne fie permis să ne îngrijim și să ne temem și noi, la rândul nostru, că ungurii n-au gânduri bune cu noi. Desfid ca Austria să dovedească o singură urmă de ale noastre peste Carpați, prin care s-ar fi încercat a se tulbura liniștea Austriei”. Având în vedere condițiile de deznaționalizare forțată a românilor ardeleni, Ion C. Brătianu afirmă că “vecinii noștri maghiarii știu, și prin dl. Andrassy, dl. Klapca și raposatu Teleki, știu și pot spune că noi când luptam atât pentru noi, cât și pentru dânșii, în 1849, chiar atunci n-am găsit niciun cuvânt, nici o idee din partea noastră că voim să cucerim Transilvania și nu le-am cerut altceva decât să fie consecvenți cu principiile ce declară lumii și cu drepturile ce reclamă pentru dânșii, adică să dea și românilor aceleași drepturi pe care le dau și celorlalte națiuni din Ungaria”.
Ion C. Brătianu, deși dădea asigurări statelor vecine (Austro-Ungaria, nn), că „nu vor avea niciun subiect de grijă din partea noastră”, le avertiza totodată „să nu uite că atunci când vor voi să înjunghie pe sora noastră de dincolo, care este măritată cu dânșii, sângele ei le va stropi fruntea, și mai curând sau mai târziu, Franța și Roma își vor recunoaște sângele pe fruntea înjunghietorilor și nu vor lăsa pe strănepoții lor să piară!”
În finalul discursului său, Ion C. Brătianu sublinia faptul că dacă astăzi „Ungaria și-a scăpat individualitatea sa, în aceste condiții favorabile” și noi, românii, de dincolo și de dincoace de Carpați, „în condițiunile cele mai grele trebuie să ne salvăm naționalitatea noastră”, „să ne aflăm în fața lumii cu o individualitate ce merită a i se purta de grijă”, fapt pentru care „trebuie să lucrăm toți împreună, (…), să arătăm în fața lumii întregi că suntem români, (…), să arătăm tot ce simțim și ce voim, să arătăm că suntem o națiune tare și energică”.
Această problematică a fost abordată și de Mihail Kogălniceanu, tot cu ocazia răspunsului la mesajul Tronului, în ședința Adunării Deputaților, din 29 noiembrie 1868. Mihail Kogălniceanu a ținut un discurs asupra politicii interne și externe a României în care, după ce i-a asigurat pe vecini că „noi nu ne armăm pentru a ataca”, ci pentru „a ne apăra”, a respins „acuzările ce ni se fac din afară, că noi tulburăm Ungaria prin propaganda ce facem peste românii de peste Carpați”, neputând accepta niciodată ca „vecinii noștri unguri să nu ceară de la mine ca eu pentru frații noștri de același sânge, pentru românii de peste Carpați, să am mai puține simpatii”.
În finalul alocuțiunii sale, Mihail Kogălniceanu a subliniat faptul că în contextul intern și internațional de atunci „avem nevoie, ca niciodată, de împăcare și de înfrățire”, deoarece numai așa Europa, ne va stima, numai așa vom face față pericolelor de tot felul”, și că „numai fiind un popor unit, vom putea ajunge la destinele pe care providența ni le-a hărăzit la gurile Dunării de apărători ai gintei latine”.
Ulterior, cu prilejul unui discurs rostit la o întâlnire electorală, pe 15 decembrie 1868, Ion C. Brătianu, deși afirma că „noi nu avem să ne amestecăm în nimic dincolo de Carpați”, atunci când „un român este amenințat, când un străin îl lovește, zbor să-l apăr”. „Noi, continua Ion C. Brătianu, nu atacăm pe nimeni, nu am făcut alianțe cu nimeni, dar avem inimă și interese și când inima și interesele noastre vor fi jignite, brațul zboară spre apărare. De aceea, trebuie să bage bine de seama toți aceea care ating sau care voiesc să înfigă cuțitul într-un corp de român, în oricare parte de lume ar fi!”
În condițiile în care anexarea Transilvaniei la Ungaria se produsese, Ion C. Brătianu arăta că „avem încă datoria să ne întrebăm: Pentru ce s-a ridicat bariera dintre noi și maghiari? Pentru ce Transilvania, care a avut existența sa proprie de sute de ani, tocmai în timpul de astăzi i se ridică un drept pe care chiar timpurile barbare l-au respectat?”
„Ei bine, domnilor, continua Ion C. Brătianu, cred că în fața unui asemenea act avem dreptul să luăm și noi măsuri, să ne înarmăm, să ne punem în pozițiunea de a nu ni se întâmpla și nouă ceea ce s-a întâmplat Transilvaniei, și, la vreme, să cerem chiar și socoteală de ceea ce s-a făcut!”
În final, Ion C. Brătianu, care arătase anterior că „dobândirea libertății, păstrarea independenței și îndeplinirea rolului României în Orient” nu pot fi realizate „fără sacrificii, fără martiriu, fără jertfă”, sublinia faptul că „lumea se uită (…) la ce face capitala României”, deși „capitala României a făcut mult”, și pe viitor ea trebuie să facă și mai mult”, pentru a contribui la emancipare socială și națională a fraților români de peste Carpați, aflați sub dualismul austro-ungar din ce în ce mai apăsător, în condițiile elaborării și aplicării în practică a legislației maghiare ce viza integrarea românilor în „națiunea politică maghiară”, în cadrul „statului indivizibil maghiar”.
Ulterior, în ședința Camerei din 5 iulie 1870, Ion C. Brătianu sublinia faptul că „trebuie să avem o politică națională, adică toate interesele române trebuie deslegate prin țară, în țară, și numai în folosul românilor”. În ședința Camerei, din 6 iulie 1870, Ion C. Brătianu afirma că „România n-a căzut niciodată în greșeala de a face altă politică decât cea națională, dar în politică, înainte de toate, să fim români”.
Abordând problema descentralizării administrative cu prilejul unei întruniri electorale, ținută la București, pe 11 ianuarie 1871, Ion C. Brătianu arăta că „România este un corp trunchiat, lipsit de o parte din membrele sale de peste Carpați și Prut”, fapt pentru care „în asemenea condițiuni ea este prea slabă spre a nu se teme de evenimente viitoare”.
Reluând problema luptelor politice din țară și situația românilor transilvăneni, Ion C. Brătianu va trimite spre publicare, în ziarul „Românul”, din 13 august 1872, poziția sa de respingere „a acelor acuzări nedrepte din partea lui Babeș de trădare, de vânzare”. Respingându-le „din toate puterile”, Ion C. Brătianu afirma că „acei ce tradează interesele patriei lor străinului nu sunt, nu pot fi români” și că „nici în luptele noastre de aici, din țară n-am bănuit niciodată pe românii de opiniuni politice diferite de ale noastre, pe adversarii noștri de trădători”, ci credem că „sunt oameni mai tari sau mai slabi de înger, unii mai generoși și alții mai egoiști”. Iar în privința, „fraților noștri de peste Carpați, continua Ion C. Brătianu, tot ce ne permitem, tot ce trebuie să ne permitem, este de a face urări pentru reușita luptelor lor naționale, de a ne asocia cu inima cu dânsele. Cât pentru luptători, îi simpatizăm, firește, mai mult pe cei curajoși, pe cei care servesc interesele naționale, trecând chiar prin pușcării, decât pe cei care servind negreșit aceleași interese, însă pe o altă cale, dobândesc cordoane, brâne roșii și maronii”.
În final, marele om politic și bărbat de stat român, Ion C. Brătianu, își exprima speranța că „sinceritatea acestei declarații nu va fi pusă la îndoială de domnul Babeș, căci cred că domnia sa n-a uitat că i-am dat dovezi despre dânsa când ocaziunea s-a prezentat”.
Toate acestea demonstrează faptul că Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu și alți mari oameni politici români din perioada 1866-1876 priveau cu multă simpatie cauza dreaptă a fraților lor asupriți de peste Carpați dar, din motive politico-diplomatice realiste, nu se manifestau oficial împotriva dualismului austro-ungar și a consecințelor sale nefaste pentru românii ardeleni și, ca urmare, nu preconizau calea eliberării Transilvaniei printr-un război cu Ungaria, în vederea înfăptuirii unității statale depline, imposibil de realizat în condițiile în care România nu era încă un stat independent și nici suficient consolidat din punct de vedere economic, social-politic și militar.
Acest adevăr va fi spus de Ion C. Brătianu într-un manifest adresat alegătorilor Colegiului 11, din Dorohoi, pentru Senat, în 22-23 aprilie 1875: „Trebuie, însă o repet, să știm a alege acel moment priincios și să nu expunem interesele cele mai mari ale României, existența ei chiar, într-o întreprindere necugetată, într-o aventură periculoasă”.
4. C.A. Rosetti și „Românul” în sprijinul cauzei românilor de peste Carpați
Trebuie subliniat faptul că întreaga activitate depusă de marele patriot C. A. Rosetti, în calitatea sa de om politic și de director al ziarului „Românul” în anii 1866-1877, a fost destinată reîntregirii în drepturi a românului ca individ și ca națiune având credința necurmată în reîntruparea și reînvierea nației române. Dintr-o scrisoare trimisă de către C. A. Rosetti din Bruxelles, la 4/16 martie 1871, către Maria Rosetti, în problema eliberării și reîntregirii poporului român în amsamblul său acesta aprecia că „soluția era unirea tuturor în fața pericolului din afară al țarismului și al Curții habsburgice pentru apărarea naționalității”.
Grație eforturilor sale, ziarul „Românul” a reprodus în anii 1866-1876 o serie de articole din ziarele românești din Austro-Ungaria („Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român”, „Concordia”, „Albina”, „Federațiunea”, „Orientul latin”), fapt ce a permis opiniei publice din România să ia cunoștiință de realitățile economice, social-politice și culturale din Transilvania și să își manifeste solidaritatea, printr-un larg sprijin moral și material dat fraților lor de peste munți. Ziarul „Românul”, „care totdeauna se află la post pentru a-și îndeplini sublima misiune de a combate orice atingere s-ar aduce drepturilor și intereselor României”, în acele timpuri grele „a ajuns a fi căutat și citit cu mult interes și din partea românilor de dincoace de Carpați”, fapt pentru care a fost oprit de autoritățile vecine „d-a mai circula în toată monarhia austro-ungurească”.
Și consecințele de ordin economic ale închieierii Convenției comerciale, vamale și de navigație dintre România și Austro-Ungaria, la 10/22 iunie 1875 Viena, pe timp de 10 ani, începând de la 1/13 iulie 1876, cu toate dezavantajele ei economice, dar cu avantaje în plan politico-diplomatic pentru tânărul stat român modern, încă neindependent, i-a preocupat intens pe românii de dincolo și de dincoace de Carpați.
În acest sens, ziarul “Românul” a prezentat, atât înainte cât și după semnarea Convenției comerciale, o serie de puncte de vedere privind derularea tratativelor româno-austro-ungare și referitoare la finalizarea lor, prin respectiva convenție. În ziarul “Românul”, din 31 octombrie 1874, la Corespondența particulară a “Românului” din Viena, semnatarul Camil, analizând misiunea economică și politică a Austro-Ungariei în Orientul Europei, sustinea cele afirmate de ziarul “Românul” și afirma că “Austro-Ungaria tinde la subjugarea României și a Orientului, mai întâi pe tărâm economic, prin joncțiuni de căi ferate și vămi, ca mai apoi, în momentul favorabil, să declare România ca pașalâc austro-ungar”, pentru ca în “Românul” din 5 mai 1875, același Camil să constate că “acțiunea Austro-Ungariei în Orient nu mai este o iluziune ci o faptă reală” și în acest sens “va trece la tratate de comerț cu România”.
“Românul”, din 19 aprilie 1875, reproducea informații din “Gazeta Transilvaniei”, referitoare la tratativele comerciale austro-ungaro-române, considerate “un punct de mare însemnătate pentru interesele noastre economice” și despre faptul că la Viena, un consiliu ministerial ar fi stabilit principalele baze ale încheierii Convenției comerciale cu România.
Aspecte critice severe la adresa acestei convenții găsim în “Românul”, din 21 mai, care afirma că încheierea ei ar duce la “aservirea celor mai vitale interese economice ale României către acelea ale Austro-Ungariei”, că acest act “este o trădare națională pe cale pașnică”, deoarece decide “despre viitorul comerțului și industriei românești”. În încheiere, se sublinia faptul că “interesele comerțului și industriei naționale sunt sacrificate prin Convenția comercială, pe care dl. Andrassy i-o impune guvernului român, Catargiu-Boerescu, cu atâta stăruință ungurească”. La scurt timp, “Românul”, din 31 mai, reproducea din “Federațiunea”, mai 1875, noi știri despre derularea tratativelor privind încheierea respectivei convenții, din care rezulta faptul că “guvernul României, pentru prețioase concesiuni ce este gata a le face, nu pretinde decât numai desființarea neînsemnatei vămi a cerealelor”.
Astfel, la 8 iulie 1875, M. Kogălniceanu în Cameră a criticat, în numele deputaților opoziției demisionate, încheierea Convenției comerciale cu Austro-Ungaria. “Pentru ce, dar, această precipitare, această nepăsare pentru interesele cele mai mari ale României? Într-adevăr, această Convențiune nu atinge numai chestiuni comerciale și economice, ea atinge și chestiuni politice, și chiar sociale. Subliniind neutralitatea României, nu credem că a înțeles emanciparea României numai de un protectorat politic al unui stat și de a învoi altui stat un protectorat economic”.
La 28 iunie/10iulie 1875, Ion C. Brătianu a luat cuvântul împotriva Convenției de comerț cu Austro-Ungaria, și a încercat să dovedească că acest tratat este nefast României: “Noi, românii, pierdem din toate punctele de vedere, … Ajung la concluzia că este numai în favoarea celor care ni l-au propus”. (…), “numai în beneficiul supușilor Austro-Ungariei”. În continuare, Ion C. Brătianu cerea tuturor parlamentarilor să vadă “dacă fiecare articol este atât de folositor pentru România, cât este pentru Austro-Ungaria și să se amâne, cel puțin, votarea acestei Convențiuni, care este atât de funestă pentru noi!”
În “Românul”, din 2 iulie 1875, era publicat textul Convenției comerciale dintre România și Austro-Ungaria, încheiată în două exemplare la Viena pe 10/22 iunie 1875, purtând semnătura lui Andrassy, din partea Austro-Ungariei și pe cea a lui Gh. Costa-Foru, din partea României.
5. Titu Maiorescu – susținător al școlilor și bisericii românești din Transilvania
În condițiile tot mai grele, în care românii din Ungaria suportau efectele legislației și din domeniul învățământului, cultelor și culturii, trebuie menționat faptul că românii din Țara liberă au sprijinit eficient și constant, moral, financiar și material, școala, biserica și viața cultural-artistică a fraților lor de peste Carpați și în primul deceniu de la instalarea dualismului austro-ungar.
Pentru sprijinirea financiară a Societății Transilvania, înființată în mai 1867, la București, în „Românul” din 16 martie 1868, se făcea un apel „la românii din România liberă și la genorozitatea Consiliilor județene să sprijine financiar Societatea Transilvania, pentru că aceasta să-și poată pune în aplicare scopurile sale de ridicare culturală și a tinerilor români din Austro-Ungaria.
În condițiile în care situația învățământului românesc din Ungaria se va înrăutăți, în special după adoptarea Legii Învățământului (1868), datorită faptului că autoritățile de stat sprijineau financiar și încurajau numai școlile de stat, în limba maghiară, în „Românul”, din 3 mai 1868, în Extras din scrisoarea unui român din Transilvania se făcea mențiunea despre „sprijinul financiar al Guvernului și Camerei României pentru Eforia școalelor din Brașov, cât și pentru ca mai curând sau mai târziu să se înființeze aici, în Transilvania, o Academie de legi română”.
În ciuda acestor eforturi, în „Românul” din 23-24 iunie 1868, la rubrica România de peste Carpați, erau reproduse, după „Albina” și „Federațiunea”, știri despre „șilințele maghiarilor pentru ruinarea școalelor și învățământului în limba română, limbă care este abia lăsată facultativ în unele școli”, cu mențiunea că „și acolo unde frații noștri, prin sacrificii reușesc a întreține o școală, în adevăr românească, înverșunarea nesocotită de deznaționalizare a maghiarilor, se șileste a batjocori, a nimici, aceste nobile sacrificii”.
În ședința Camerei, din 10 martie 1873, Titu Maiorescu, în calitatea sa de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice din România, a propus suplimentarea bugetului ministerului său pe anul 1874, în favoarea subvenționării școlilor românești din Brașov cu 15.000 de franci, în loc de 10.000 de franci. El afirma că „școlile și gimnaziul românesc din Brașov, care încă de la înființarea lor sunt susținute prin ajutorul lor dat de România” și în care „învățământul este foarte solid” și „un adevărat focar pentru luminile și inteligența românilor din toate părțile Transilvaniei”, se găsesc într-o situație foarte grea. „Guvernul autro-ungar a pus, în timpul din urmă, continua Titu Maiorescu, condițiuni pentru continuarea subvențiunii școlilor din Brașov”, motiv pentru care acestea au preferat să renunțe la subvențiunile autro-maghiare, pentru „a-și păstra neatins caracterul lor propriu de a fi școale române”, dar cu riscul de a nu-și mai continua activitatea “din lipsă de mijloace materiale și financiare”.
Titu Maiorescu afirma faptul că „fără a voi să ne amestecăm în ceea ce privește administrarea ori modul de a guverna școalele într-un stat vecin”, interesul „oricărei politice române, de orice culoare ar fi, este că acele institute de cultură care există între români, (…), să continue a prospera și de a forma între noi toți adevărata legătură de înfrățire”.
Ulterior, în ședința Senatului, din 6 martie 1875, Titu Maiorescu, pronunțându-se asupra legii pentru subvenționarea școlilor și a bisericii Sf. Nicolae din Brașov cerea să se dea ca subvenție încă 15.000 lei peste cei 23.500 lei subvenție, care se dădeau deja, în virtutea unei legi anterioare.
Constatând că gimnaziul românesc din Brașov „se vede azi în poziție ca cheltuielile necesare să le aibă numai din modestele contribuțiuni ale locuitorilor comunei, care nu sunt îndeajuns” și, prin urmare, gimnaziul este „amenințat de a cădea, dacă nu ar avea și această subvențiune din partea României”, Titu Maiorescu afirma că această subvenție, venită din partea statului român pentru școlile românești din Brașov și pentru biserica Sf. Nicolae, „nu este nici cea mai mică umbră de politică în acest proiect de lege, ci doar lucruri elementare, de cultură, de instrucțiune și de artă, (…), ce rămân exclusiv în marginile culturii”, în ciuda faptului că o serie de ziare și gazete ungurești „vorbesc de daco-români, cu ocazia subvențiunii noastre pentru Brașov”. În final, Titu Maiorescu aprecia faptul că în spiritul unei politici prudente a guvernelor, el nu vede „ceva rău sau neobișnuit ca un stat să subvenționeze o școală privată confesională în alt stat…”.
Pledoaria sa a fost încununată de succes, astfel că proiectul a fost votat în forma propusă, fapt ce a contribuit la sprijinirea financiară a școlilor și bisericii Sf. Nicolae din Brașov, lipsite de mijloacele necesare desfășurării activității, în condițiile tot mai dificile pentru români, ale aplicării în practică, a legislației maghiare din domeniul învățământului și cultelor în Transilvania.
Toate aceste exemplificări privind interesul unor importanți oameni politici și de stat român pentru problemele Transilvaniei, atât înainte cât și după încheierea dualismului austro-ungar, demonstrează faptul că în felul acesta și ei au contribuit la consolidarea spiritului solidarității naționale a românilor din Țara liberă cu soarta fraților lor de dincolo de Carpați, supuși de autoritățile austro-ungare în anii 1866-1876 unei politici de deznaționalizare forțată.
Această însemnată contribuție frățească venită din partea românilor liberi, avea să fie răsplătită la scurt timp în războiul de independență a României (1877-1878), printr-un puternic sprijin moral, material, financiar și uman acordat României de către românii din Transilvania, Banat și Bucovina, sprijin ce venea să sublinieze faptul că atunci s-au străbătut pași însemnați în direcția desăvârșirii unității statale a românilor.
Toate acestea au întărit definitiv convingerea, de o parte și de alta a Carpaților, că după ce România a devenit stat independent, iar în 1881 s-a proclamat Regat, obiectivul fundamental al luptei de emancipare socială și națională a poporului român devenea desăvârșirea statului român unitar, fapt împlinit, cu noi jertfe, la finele primului război mondial, în 1918, prin eliberarea românilor transilvăneni aflați sub dominația austro-ungară și prin unirea cu Vechiul Regat în cadrul unei singure Românii.
În final, se cuvine să subliniem faptul că prin întreaga lor activitate, acei patrioți români care în perioada 1866-1876 au adus în atenția Parlamentului României și a problemelor Transilvaniei, din primul deceniu de după realizarea compromisului austro-ungar, au reprezentat „întruparea luminoasă a celor mai frumoase însușiri ale neamului românesc, dovadă vie a putințelor lui și veșnică pildă pentru toți cei care vor să închine vreodată mintea și inima lor binelui obștesc, propășirii națiunii și înălțării românismului!”
Capitolul al IV-lea
Societățile culturale și științifice în sprijinul românilor transilvăneni în anii 1866-1876
1. Considerații generale privind locul și rolul societăților culturale, științifice și literare în epoca modernă a istoriei românilor
Începând de la finele secolului al XVIII-lea și până la începutul secolului al XX-lea, putem surprinde fenomenul de cristalizare și consolidare a spiritului de asociere în cultura românească, fenomen pe care-l vom putea urmări în formarea și evoluția sa cu ajutorul unor exemplificări din domeniul societăților și asociațiilor cultural-științifice și literare, ce descindeau din atmosfera pre și postpașoptistă, din cea a unirii Principatelor (1859) și din cea a războaielor pentru neatârnare (1877-1878) și pentru reîntregirea națională a României (1916-1919).
Grupând în sânul lor generații de intelectuali și oameni politici, ofițeri, negustori, meseriași, muncitori și țărani, societățile și asociațiile literare, științifice și cultural naționale au fost înființate în toate provinciile istorice românești, dar și peste hotare și, în general, au militat activ pentru acordarea de drepturi naționale românilor, iar în special pentru emanciparea socială și națională a poporului român, prin pregătirea spirituală și politică a Marii Uniri din anul 1918: Societatea filosofițească a neamului românesc în Mare Principat al Ardealului (Sibiu, 1795), Societatea Literară (București, 1827), Societatea medicilor și naturaliștilor din Iași (1833), Societatea Filarmonică din București (1833), Asociația Literară a României (București, 1845), Societatea studenților români din Paris (1845), Societatea de lectură (Oradea, 1851-1852), Societatea medicală și științifică din București (1857), Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA) (Sibiu, 1861), Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș (1861), Asociația națională arădană pentru cultură și conversarea poporului român (Arad, 1862), Societatea pentru literatura și cultura română din Bucovina (1865), Academia Română (1866, 1867, 1879), Societatea Transilvania (București, 1867), România jună (Viena, 1871), Arboroasa (Cernăuți, 1875), Iridenta română (București, 1881), devenită, din 1882, Societatea Carpații, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor (București, 1890), Societatea scriitorilor români (Bucuresti, 1912), ș.a.
Gruparea în cadrul acestor societăți și asociații literare și cultural științifice a fost o caracteristică a epocii moderne a istoriei românilor. Ele au reflectat asocierea celor cu preocupări similare, modernizatoare, dar și a celor de afirmare a simțămintelor naționale de emancipare socială și națională a poporului român. Pentru românii din afara statului național aceste societăți și asociații reprezentau organisme menite să contribuie la afirmarea și conservarea identității lor naționale și, totodată, punți către ceilalți români și mai ales către frații lor din Principate și apoi din România.
Abia după 1859, în noile condiții socio-politice și naționale, se va putea trece la forme de organizare mai complexe și mai desăvârșite în ceea ce privește societățile de cultură, deschizându-se drum către momentul de unificare instituțională printr-o Academie a vieții culturale a națiunii române.
Trebuie remarcat faptul că societățile și asociațiile cultural-științifice premergătoare înființării Societății Literare (1866), devenită Societatea Academica Română (1867), se continua una pe alta, indiferent că și-au avut sediul în Transilvania, Maramureș, Banat, Bucovina, Bihor, Țara Românească sau Moldova și în pofida hotarelor despărțitoare, artificiale și vremelnice impuse de imperiile vecine, ceea ce demonstrează existența unui filon, a unui puternic liant și sub acest aspect al manifestării spiritului de asociere în cultura românească, spirit care și-a revărsat principalul torent în viitoarea Academie Română (1879).
De asemenea, trebuie subliniat și faptul că programul, obiectivele și formula organizatorică a societăților și asociațiilor cultural-științifice, premergătoare înființării Academiei Române (1866, 1867, 1879), se prezintă ca un tot unitar, în laturile lor fundamentale, ceea ce nu exclude o perfecționare continuă, un progres înregistrat de la o unitate la alta, de la o etapă la alta, astfel încât Academia Română trebuie văzută ca o sinteza la cote superioare a acumulărilor înregistrate pe parcursul celor 7-8 decenii anterioare, și drept “depozitară culturală a nestinsului dor secular de unire a tuturor românilor”, după aprecierile ulterioare ale lui Dimitrie Gusti.
După realizarea parțială a unității de stat a poporului român în ianuarie 1859, prin unirea Moldovei și a Țării Românești și nașterea tânărului stat român modern, România, activitatea acestor societăți și asociații societății culturale, științifice și literare a renăscut și a fost, deliberat și în întregime, consacrată următorilor pași pe calea realizării aspirațiilor noastre naționale: cucerirea independenței României și desăvârșirea unității statale a poporului român.
De aceea, activității unora dintre ele, precum ASTRA, de la Sibiu, Societatea Literară/Societatea Academică/Academia Română, Societatea Transilvania și Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, li s-a acordat și li se acordă și în prezent un interes deosebit datorită locului și rolului lor deosebit jucat în cadrul mișcării românilor pentru emancipare socială, culturală și națională, în general, și de sprijinire a românilor transilvăneni în anii 1866-1876, în mod special, în condițiile de după instaurarea regimului dualist austro-ungar în anul 1867.
În continuare vom încerca să prezentăm câteva aspecte privind apariția, activitatea și modul în care aceste societăți cultural-științifice importante au venit în sprijinul românilor transilvăneni înainte, dar mai ales în primul deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar în anii 1866-1876.
2. ASTRA – un reazim al naționalității române
Deoarece în Transilvania, atât înainte, cât mai ales după realizarea compromisului austro-ungar din anul 1867, terenul de activitate pentru români era restrâns, lupta de afirmare națională s-a desfășurat tot mai stăruitor pe plan cultural, prin intermediul societăților și asociațiilor literare științifice și culturale, cu mențiunea că cea mai activă dintre aceasta a fost Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA), înființată la Sibiu, în anul 1861.
Cu toate că ideea înființării în Transilvania a unei societăți literare sau a unei Academii, drept centru de unire al românilor, cu scopul ”dezvoltării culturii, al limbii și publicării de cărți folositoare”, i-a preocupat pe românii transilvăneni după 1848, împrejurările nu au fost favorabile creării acesteia în condițiile absolutismului habsburgic. Totuși, după repetate intervenții pe lângă guvernul autriac și mai ales în urma unei petiții semnate de 176 de persoane, adresate Vienei, în primăvara anului 1860, în toamna anului 1861 a luat ființă Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român din Transilvania (ASTRA), fapt ce a constituit un eveniment cu o semnificație deosebită în viața românilor ardeleni.
Statutele ASTREI, întocmite de George Barițiu, T. Cipariu, I. Pușcariu și A. Șaguna, pe baza unui plan schițat de luptătorul de la 1848, Axente Sever, au fost dezbătute și definitivate în două adunări generale, ținute la Brașov și Sibiu, iar la 23 octombrie/4 noiembrie 1861 a avut loc la Sibiu ședința de întemeiere a Astrei.
De la început, ASTRA a fost considerată, de adevărații ei întemeietori, drept o societate menită să sprijine dezvoltarea activității culturale a tuturor românilor, peste granițele politice ale vremii prin: publicarea de studii, dezvoltarea și creșterea numărului școlilor românești, acordarea de burse și ajutoare pentru elevii studioși și ucenici, răspândirea cunoștiințelor folositoare în popor spre o mai bună lucrare a pământului, prin îndemnuri la orientarea românilor spre negoț și meserii, etc.
În cadrul unei adunări generale a Astrei, ținută la Brașov în anul 1862, la care a participat și Alexandru Odobescu, s-a hotărât crearea a 3 secții: arheologică, istorică și fizico-naturală și au fost aleși ca membrii ai asociației și cărturari din România.
Înfăptuită cu câțiva ani înaintea Societății Literare/Societății Academice, din București, ASTRA poate fi considerată ca punctul de plecare al viitoarei Academii Române (1879), în cadrul căreia își vor desfășura activitatea și mulți dintre membrii ASTREI. Cele trei secțiuni create în 1862 se vor dezvolta, începând din 1870, în cadrul Academiei Române.
Prin sprijinul larg al membrilor ei, ASTRA și-a asigurat condițiile materiale de existență din cotizațiile membrilor și din donații, neprimind niciun fel de subvenție din partea autorităților, și a reușit să desfășoare o activitate culturală vastă.
Orizonturile și țelurile ASTREI se lărgesc treptat. În 1868 a fost înființată revista “Transilvania”, care a devenit publicația oficială a societății. ASTRA își dezvoltă din 1868 prezența și în teritoriu, creându-și despărțiminte în toate localitățile mai importante din Transilvania, iar începând cu anul 1895 și în Banat, Crișana și Maramureș.
Grupând în rândurile sale unele dintre cele mai importante figuri de cărturari și oameni politici români, atât din teritoriile asuprite cât și din Țara liberă, în anii 1866-1876 ASTRA și-a adus o prețioasă contribuție și la strângerea și lărgirea legăturilor între românii de dincolo și de dincoace de Carpați, ea fiind un mijloc important decenii de-a rândul în lupta pentru emanciparea socială și națională a poporului român în ansamblul său, contribuind din plin la înfăptuirea idealului național al poporului nostru: desăvârșirea unității statale a României la finele primului război mondial, în anul 1918.
În domeniul științific, sub îngrijirea ASTREI s-au publicat numeroase studii și disertații, din diferite domenii.
Tot ASTRA a organizat și primele expoziții de artă populară și produse românești din Transilvania în anii 1862, 1881 și 1905.
Asociația a acordat burse și ajutoare tineretului dornic de învățătură din Transilvania: sodalilor (calfelor) și ucenicilor ce învățau meserii, elevilor și studenților. Astfel, de la înființarea ASTREI (1861) și până în preajma primului război mondial (1911), au primit ajutoare peste 390 de sodali și ucenici din domeniile: cismărie, tâmplărie, cojocărie, croitorie, lăcătușerie, pielărie, tipografie, fierărie, brutărie, tapițerie, fotografie, ș.a., în valoare de peste 123000 coroane. În aceeași perioadă, peste 390 de elevi de gimnaziu, studenți în medicină, drept, științe, etc. au primit burse în valoare de peste 95000 coroane.
Folosind legalitatea asociației, conducătorii ASTREI: George Barițiu, Timotei Cipariu, Andrei Șaguna, Iacob Bologa, Alexandru Mocioni, Ion Rațiu, Elie Măcelariu, Partenie Cosma, ș.a., în condițiile tot mai aspre de după instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867, au susținut interesele vitale ale neamului lor prin întărirea solidarității naționale și ridicarea nivelului cultural și economic al românilor transilvăneni.
Neîndoielnic, ASTRA – socotită pe drept cuvânt o întreprindere politică prin cultură – a jucat un rol de seamă în perioada 1866-1876, atât în ceea ce privește problema națională, cât și în privința problemelor legate de dezvoltarea culturală a românilor din Transilvania și Ungaria.
Toate acestea sunt argumente solide în sublinierea faptului că ASTRA a fost un centru de unire a românilor prin cultură, ce considera că prin cultură românii transilvăneni pot obține tot ceea ce nu s-a putut câștiga prin lupta politică.
Plămădită într-o perioadă în care “orice manifestare politică era împiedicată, când energia națională își căuta un alt câmp de acțiune”, ASTRA a descoperit câmpul nesfârșit și veșnic roditor al culturii, fapt pentru care Timotei Cipariu considerase ASTRA drept “un reazim al naționalității române”.
3. Societățile cultural-științifice maramureșene, arădene, bucovinene și vieneze în sprijinul mișcării naționale
Trebuie menționat faptul că anul 1861 a însemnat un an rodnic în activitatea de propășire cultural-național a românilor aflați sub dominația monarhiei habsburgice, deoarece, alături de ASTRA, s-au înființat și au activat și alte societăți cultural-științifice și literare în Maramureș, Arad și Bucovina, toate având programe și forme de manifestare asemănătoare și legături strânse între ele. Toate au avut o lungă durată de activitate și toate au militat pentru propagarea culturii printre români pentru întărirea solidarității naționale, mai ales în noile condiții oferite de realizarea compromisului austro-ungar în anul 1867.
Astfel, alături de ASTRA, s-a constituit Asociația pentru cultură poporului român din Maramureș, o societate similară, dar de proporții mai reduse. Ea s-a născut ca urmare a luptei pentru limba română și pentru păstrarea ființei naționale, în februarie 1861, la Sighet, prin străduințele lui Iosif Man.
Principala realizare a acestei asociații maramureșene a fost înființarea unei preparandii pentru formarea învățătorilor și a unui internat, menit să ocrotească tinerimea studioasă, lipsită de mijloace pentru a frecventa cursurile școlilor superioare. Preparandia, care avea două cursuri a câte 10-15 elevi la început, va reuși, ca peste câțiva ani, numărul absolvenților ei să treacă de 200. Ea își recruta cadrele din Maramureș, din părțile sătmărene, ale Chiuarului și ale Sălajului. Aceste generații de dascăli și profesori, reîntoarse de la cursuri, și-au adus o largă contribuție la ridicarea cultural-națională a locurilor natale.
Prin întreaga sa activitate de după instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867, Asociația maramureșeană s-a încadrat, pe deplin, în mișcarea național-culturală, astfel că în Adunarea Generală din 15 martie 1875 a asociației, rolul său a fost apreciat ca pozitiv.
În anul 1862 a luat naștere la Arad o altă societate, destinată românilor din Banat și Crișana, purtând numele de Asociația națională arădană pentru cultură și conversarea poporului român, care avea în frunte pe Vicențiu Babeș, Anton Mocioni, George Popa, Atanasie Șandor, Iosif Hodoș, Miron Românul, ș.a. Societatea își propunea drept scop “înaintarea literaturii române și a culturii sociale prin citire și conversare”, precum și sprijinirea tineretului studios, promovarea operelor literare, înființarea de biblioteci, ș.a.
Alături de ASTRA, Asociația arădană a militat pentru instituirea unei docenturi în limba română la Universitatea din Viena.
Cele două asociații, ASTRA și Asociația arădană au intrat în legătură cu Societatea pentru literatura și cultura română din Bucovina, punând în discuție problema unificării ortografiei. În acest scop, au alcătuit și o comisie specială care a întreținut o permanentă corespondență cu celelalte asociații culturale românești. Aceste legături aveau la bază principiul enunțat de arădeni și reprodus de “Foaia societății pentru cultura poporului român din Bucovina”, potrivit căruia “unitatea poporului român în limbă și literatură este legea supremă, (…), este o necesitate urgentă, este condiția vitală a dezvoltării și înaintării culturii naționale”.
Tot în anul 1862 a luat ființă, în Bucovina, la Cernăuți, din inițiativa lui I. G. Sbierea, Reuniunea română de lectură, care peste 3 ani avea să-și schimbe numele în Societatea pentru cultura și literatura poporului român. Presați de autoritățile hasburge, conducătorii asociației i-au schimbat denumirea în Societatea pentru literatura și cultura română din Bucovina. Printre conducătorii societății, care editau începând cu 1 ianurie 1865 și o gazetă proprie, “Foaia societății pentru cultura poporului român din Bucovina”, se numărau frații Eudoxiu și Gheorghe Hurmuzaki, I.G. Sbierea, Al. Popovici, D. Petrino, ș.a.
Societatea alesese ca membrii onorifici personalități ale vieții culturale din toate provinciile românești: pe ardelenii G. Barițiu, A. Șaguna și T. Cipariu, pe bănățenii Andrei Mocioni și Vicențiu Babeș, pe moldoveanul Vasile Alecsandri și pe munteanul Dimitrie Bolintineanu.
În același timp cu ASTRA, cu societățile din Maramureș, Arad și Bucovina, studenții români de la universitățile din Budapesta și Viena vor pune bazele unor societăți cultural-patriotice care, în primul deceniu de la încorporarea forțată a Transilvaniei la Ungaria, vor desfășura o amplă și variată activitate de sprijinire a mișcării naționale românești. În aceste condiții, la Viena în 1864, studențimea română s-a grupat în Societatea literară și științifică. O parte din membrii acestei societăți se vor desprinde în 1868 și vor pune bazele Societății România, mai numeroasă și mai activă. Aceste două societăți s-au unificat în anul 1871 sub numele de România jună, și-au stabilit deviza “Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!”, considerându-se “solii mântuitoarei idei a unității culturale românești”.
Organizarea și participarea membrilor României june la serbările de la Putna din 14-16 august 1871, inițiate cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mănăstirii Putna, a evidențiat în condițiile dualismului austro-ungar, o adevărată demonstrație a înaltului grad de conștiință și a solidarității naționale a românilor de pretutindeni, “contribuind, după aprecierile lui Mihai Eminescu, membru marcant al României june și membru al Comitetutului de organizare al serbărilor de la Putna, la redeșteptarea poporului nostru”.
4. Academia Română – depozitara culturală a nestinsului dor secular de unire a tuturor românilor
Dar dintre toate societățile și asociațiile cultural-științifice și literare românești, aceea care se va impune, atât prin componență, prin activitatea ei, prin locul și rolul deosebit în susținerea mișcării naționale a românilor transilvăneni în anii 1866-1876, avea să fie Societatea Literară Română (1866), devenită Societatea Academică Română (1867) și, în final, Academia Română (1879).
Dacă în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza, datorită unor conjuncturi interne și externe nefavorabile, nu s-a reușit materializarea unor mai vechi și statornice aspirații românești cu privire la necesitatea înființării unei academii, lui C. A. Rosetti, în calitate de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, i-a revenit meritul înființării la 1/13 aprilie 1866 a Societății Literare Române, viitoarea Academie Română.
Inițiată într-un apel din 15 martie 1866 “pentru a da țării gramatica și glosarul limbii”, Societatea Literară, care își propunea să determine ortografia limbii române, să elaboreze gramatica și dictionarul limbii române, îi interesa nu numai pe românii din Principatele Unite, ci și pe cei din provinciile dependente de puterile străine.
În referatul adresat Consiliului de Miniștrii în vederea înființării Societății Literare, C. A. Rosetti, pentru a evita complicațiile de ordin extern, afirma că “e vorba de instituirea unei societăți exclusiv filologice”, camuflând astfel scopul politico-național adevărat. El spera că marile puteri străine, sub a căror stăpânire se aflau provincii istorice românești, și în special Austria, vor privi cu bunăvoință această inițiativă și vor permite viitorilor membrii din Transilvania și Bucovina, să participe la lucrările de înființare a Societății Literare. Pe baza acestui referat, locotenența domnească, la 1/13 aprilie 1866, a elaborat decretul de înființare a Societății Literare. Inițial, Societatea Literară trebuia să cuprindă câte 2-3 membrii din fiecare provincie istorică românească, iar prima sa întrunire pentru constituire, trebuia să se desfășoare la data de 1/13 august 1866. Astfel, din Transilvania au fost numiți George Barițiu, Timotei Cipariu și Gavril Munteanu, din Banat, Vicențiu Babeș și Andrei Mocioni, ca reprezentanți ai Maramureșului au fost desemnați Alexandru Roman și Iosif Hodoș, din Bucovina Al. Hurmuzachi și I. G. Sbierea, din Basarabia Alex. Hașdeu și C. Stamati, etc.
Presa din România și de peste Carpați a salutat cu entuziasm înființarea acestei importante societăți, care avea să reunească pe cei mai de seamă cărturari ai națiunii române într-un adevărat parlament cultural la București. Astfel, ziarul “Românul”, din 6/18 aprilie 1866, saluta acest eveniment deosebit care este “de cel mai mare interes pentru naționalitatea noastră”, sperând că el va avea pentru viitor “cele mai însemnate rezultate”.
Din Corespondența particulară a Românului, Pesta, 30 aprilie/18 mai 1866, aflăm “ce înverșunată mânie, în sufletele câtorva maghiari, a produs publicarea actelor de convocare a Societății române pentru limbă și dicționar, (…), deoarece maghiarii erau convinși că românii vor, de fapt, Daco-România”.
Într-un articol, apărut în revista “Familia”, Iosif Vulcan saluta cu bucurie acest act național al Locotenenței domnești din România, sublinia meritele lui C. A. Rosetti, “eminentul ministru al Cultelor, care a mijlocit realizarea unei dorințe fierbinți a bărbaților noștri de litere” și afirma, în final, că “măreață va fi acea zi, în care reprezentanții națiunii se vor aduna laolaltă.
Datorită frământărilor politice interne din vara anului 1866 și a încordării relațiilor dintre România și Austria, sub pretextul izbucnirii unei epidemii de ciumă în țară, la 21 iulie 1866, s-a hotărât amânarea cu un an, a lucrărilor Societății. Între timp, au fost numiți și membrii moldoveni și munteni ai Societății: V. Alecsandri, C. Nugruzzi, V. A. Urechea, N. Ionescu, I. H. Rădulescu, A.T. Laurian, C. A. Rosetti, I. C. Massim și Titu Maiorescu.
Noile demersuri pentru convocarea Societății sunt inițiate în mai 1867 de către Dimitrie Brătianu care, în calitatea sa de ministru secretar de stat la Departamentul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, printr-un referat adresat Consiliului de Miniștrii, a propus convocarea Societății Literare pentru 1 august 1867. Însușită de Consiliul de Miniștrii și sancționată prin decret domnesc, propunerea ca Societatea Literară să fie convocată la 1 august 1867, devine certă și va fi realizată ca atare. Decretul de convocare din 28 mai/9 iunie 1867 a fost primit cu entuziasm de către românii de pretutindeni, și ca o ripostă dată constituirii dualismului austro-ungar.
Pregătirea inaugurării Societății Literare a fost făcută de un comitet care a lansat un Apel către public și a tipărit programul primirii membrilor de peste hotare.
Primăria Bucureștilor a lansat, de asemenea, un Apel în preajma deschiderii lucrărilor, în care se sublinia faptul că “pentru întâia oară, mâine, se vor regăsi alături toți membrii aceleiași familii, toți frați de același sânge (…), “spre a face opera cea adevărată românească, spre a întemeia limba, cugetul românesc”.
Răspunzând cu o vie emoție caldei și patrioticei primiri, Iosif Hodoș, în preziua deschiderii lucrărilor Societății Literare, într-un discurs, a lăsat deoparte orice prudență și a dat glas sentimentelor și aspirațiilor românilor de peste Carpați, la scurt timp după realizarea dualismului austro-ungar, spunând următoarele: “Vă salutăm cu iubire, frați liberi din România liberă, suntem fericiți de a ne afla în mijlocul vostru, unde cuvântul este liber. E frumoasă libertatea voastră. Nu vă invidiem, ci o dorim și pentru noi. O dorim, și lucrăm, și o sperăm!”
În această atmosferă de bucurie, entuziasm și speranță națională s-a deschis la 1 august 1867, la București, prima sesiune a Societății Literare Române, care de aici înainte la propunerea lui George Barițiu, se va numi Societatea Academică Română, iar inaugurarea ei va întări încrederea în viitorul culturii naționale, în realizarea unității spirituale și politice a tuturor românilor.
Cuvântul rostit de Ștefan Golescu, reprezentantul oficial al Guvernului României, își are importanța sa în fixarea programului și obiectivelor Societății Literare Române, a bazei sale financiar-materiale și a cadrului organizatoric, a principiilor științifice ce urmau să-i călăuzească lucrările. El atestă, însă, și gradul total al implicării și participării Guvernului României la sărbătoarea cu caracter național, ce a fost organizată și prin grija Guvernului la București, cu prilejul convocării și inaugurării Societății Literare Române la 1 august 1867. De fapt, pentru opinia publică din România cât și pentru românii din teritoriile aflate sub dominație străină, evenimentul a căpătat noi semnificații și valențe, ce depășeau caracterul unei simple reuniuni cu caracter “exclusiv filologic”.
Considerată, pe bună dreptate, o acțiune cu profunde semnificații politice și culturale românești, o replică promptă, directă și deosebit de puternică dată cursului evenimentelor din Imperiul Habsburgic, unde se instituia dualismul austro-ungar, solemnitatea inaugurării oficiale a activității Societății Literare Române, desfășurată la 1 august 1867, la București, s-a constituit într-o puternică manifestare a unității naționale, cu un larg caracter de masă și cu participarea Guvernului României, căpătând dimensiunile unui eveniment de însemnătate istorică.
De aceea, nu fără temei, atunci când a fost convocată Societatea Literară la, 1/13 august 1867, invitația adresată cărturarilor români din Ardeal nu a fost văzută bine de autoritățile austro-ungare, pentru care Societatea Literară ar deveni un parlament daco-român. Astfel, “Românul”, din 23 iulie 1867, în rubrica România de peste Carpați, prezenta “greutățile puse de intoleranța maghiarilor celor 4-5 oameni a merge ca profesori, ca erudiți, la o adunare literară, care n-are altă țintă decât a coordona reguli și a stabili o gramatică generală pentru toți românii de pe suprafața pământului”. Ulterior, “Românul” din 10 august 1867, în aceeași rubrică, afirmă că “autoritățile austro-ungare înțeleseseră planul românilor: România, uniformizându-și limba, își va uniformiza cugetul, iar cugetul uniform va da unitatea românismului!”
De un interes politic, cultural și științific deosebit este discursul lui Timotei Cipariu, discurs cu care s-a încheiat solemnitatea inaugurării Societății Literare, pe 1 august 1867. Arătând că vorbește în numele românilor “din provinciile subjugate”, Timotei Cipariu a început prin a sublinia faptul că “Societatea Literară, fundată din liberalitatea unui guvern patriotic, pe 1 august 1867, va face o epocă nouă în viața culturală a națiunii române, o epocă ilustră pentru întreaga românime.”
În continuare, Timotei Cipariu, făcând o analiză lucidă a situației politice și culturale a românilor, prezintă la dimensiunile sale exacte realitatea, dezvoltă căile de urmat, precum și sarcinile ce revin tuturor factorilor și forțelor naționale patriotice în etapa dată. În acest context, locul și rolul Societății Literare este conturat cu o precizie uimitoare: “Simțul național s-a deșteptat în toată românimea. Națiunea română a venit la cunoștiința pozițiunii care i se cuvine între națiunile Europei; ea va face toți pașii cuveniți pentru a ocupa această pozițiune cu demnitate. Națiunea română, de aci înainte, va fi solidară pentru corpul întreg și nu vor mai fi portițe care să dezunească, de la unul și același scop solidar, cultura națională. Până aci, patria română, limba și naționalitatea ne-au fost călcate de huni, de slavi, turci și de alții.
Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba. Am început, domnilor, abia am început dară nu am terminat; rămâne să continuăm și să terminăm. Bărbații de stat ai românilor vor îngriji pentru eliberarea perfectă a patriei române. Sunt de convingere că ei își vor împlini, cu sanctitate, înalta sa misiune și patria română, în urmă, va deveni liberă. Pentru eliberarea limbii naționale se va îngriji, mai cu distincție, între altele, chiar această Societate Literară, (…), ea va îngriji pentru conservarea unității limbii românești în toate provinciile locuite de români…”
Transilvăneni și bucovineni au lucrat și la definitivarea Statutelor Societății Academice Române, iar unii au fost aleși și în organele de conducere. Astfel, Timotei Cipariu a fost ales vicepreședinte, iar A.T. Laurian secretar general, în timp ce I. H. Rădulescu era ales președinte.
Până la 16 septembrie 1867, când s-au încheiat lucrările sesiunii, s-a stabilit programul de activitate și s-a discutat și despre acordarea unor burse studenților din Transilvania, Banat și Bucovina, din sumele puse la dispoziție de prefecturile județelor Covurlui și Brăila.
Societatea Academică Română a lucrat, inițial, în cadrul a două secțiuni: cea literară și cea istorică, iar apoi, din 1872, i se adaugă și cea de a treia, secția de științe naturale.
În afara membrilor numiți în 1866, până în 1877 au mai fost aleși 13 membrii noi, printre care personalități de talia lui Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica și Al. Odobescu.
Din anul 1869 au început să fie publicate “Analele Societății Academice Române”, a fost inițiată publicarea operei lui Dimitrie Cantemir, pentru ca din 1876 să apară cel dintâi volum din culegerea de documente externe, culegere ce va purta numele întemeietorului ei, Eudoxiu Hurmuzachi. La acestea s-a adăugat activitatea filologică, dominată însă de tendințe latiniste.
În perioada 1867-1878, Societatea Academică Română a ajuns a lua caracterul unei instituții naționale, a unui corp de elită al scienței și inteligenței, care inspira nu numai încrederea și respectul românilor, ci chiar considerațiune în fața străinilor.
În condițiile tot mai vitrege, impuse de legislația maghiară de după 1867, Societatea Academica Română a căutat, în permanență, să îmbunătățească situația materială precară, în care se aflau instituțiile culturale și școlile românești din Transilvania și Ungaria, prin acordarea de manuale, publicații și burse tinerilor studioși din toate provinciile românești, supuse dominației austro-ungare. În acest scop, erau utilizate soluții dintre cele mai ingenioase, pentru a nu trezi suspiciuni din partea autorităților austro-ungare.
La data convocării Societății Literare, aceasta dispunea deja de numeroase oferte, prin care donatorii cereau ca sumele să fie transformate în burse acordate unor tineri studioși de condiție materială modestă din Transilvania, Bucovina și Banat, aflată sub dominație străină, pentru a-și continua studiile. Pe măsură ce aceste fonduri deveneau cunoscute public, pe adresa Societății încep să sosească cereri, al căror număr crește pe zi ce trece, astfel încât tânăra instituție va fi nevoită să-și creeze o comisie anume în acest scop.
În ședința din 6/18 august 1867, Dimitrie Brătianu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, aducea la cunoștința membrilor Societății Academice Române “oferta patriotică a comunelor Galați și Brăila, pentru înființarea de stipendii (burse) de învățătură, care se vor da de Societate la junii români din diverse provincii dependente de sceptrul străin”.
Motivându-și inițiativele, primarul urbei Brăila făcea apel la “simțămintele de frăție și dragoste ce purtăm compatrioților noștri” și indica alegerea bursierilor din Transilvania, Banat, Maramureș și Bucovina.
Brăilenii insistau pe “datoria de iubire și de solidaritate ce leagă pe membrii unei națiuni, de a susține și contribui la luminarea și fericirea neamului său”.
La rândul său, Consiliul Județean din Galați instituia stipendii “pentru ținerea la studiu a patru tineri români din Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia”, apreciind că “cea mai mare și mai utilă nevoie națională este dezvoltarea repede a unei inteligențe învățate și îndestulătoare în toate ramurile de științe, care să fie la înălțimea intereselor națiunii și să știe să o conducă pe calea adevăratelor sale interese”. Primarul din Galați ținea să sublinieze “entuziasmul și ardoarea cu care această junime luptă pentru cauza românismului”.
Noi elemente și nuanțări semnificative găsim în scrisoarea Societății pentru cultura și literatura română din Bucovina, ce purta semnătura președintelui ei, Gheorghe Hurmuzachi. Solicitată să recomande tinerii pentru bursele destinate Bucovinei, Societatea bucovineană aducea laude și mulțumuri inițiatorilor, aprecia cum se cuvine însemnătatea națională și patriotică a actului donatorilor, “care au recunoscut, cu atâta agerime, spiritul secolului, au apreciat, atât de just, menirea și însemnătatea nemărginită a Societății Academice care, în fine, au pătruns cauza cea adevărată a umilirii poporului nostru – lipsa de cultură și de lumină – singura condițiune de înaintare, de bunăstare și de fericire pentru el”. După opinia autorului scrisorii, în tot acest angrenaj ar putea interveni unele incoveniente și, de aceea, crede că sunt necesare măsuri de precauție “pentru a se evita tot ceea ce ar putea provoca răstălmăciri nefundate și neplăcute sau bănuieli răuvoitoare, atât în genere, cât mai ales în nefavorul tinerilor stipendiați, din cauză că li s-ar distribui stipendii nemijlocit din România, pe când chemarea lor este a servi patriei sale particulare și numai prin aceasta maicei comune”.
Revine, așadar, obsedanta și din păcate reala problemă a persecuțiilor, a suspiciunilor și învinovățirilor, de care în atâtea rânduri, nici Academia nu a fost scutită, cu care era privit orice gest al românilor din Țara liberă în favoarea sau în sprijinul fraților lor din provinciile istorice românești, aflate sub dominație străină. “S-ar evita – își continua Gh. Hurmuzachi scrisoarea – multe alte încurcături și neplăceri, ce ne abținem de a le defășura aici căci prea bine le poate presupune onorata Delegațiune”.
Solicitanții ardeleni de burse de studii sunt tinerii studioși, dornici să-și desăvârsească instrucția și educația, dar cu posibilități materiale foarte reduse sau aproape inexistente.
Certificatele de pauperitate ce însoțeau actele solicitanților depuse la Academie pentru a obține stipendiile de învățătură, puse la dispoziție de comunele urbane și județele din România, relevau o situație generală de mari lipsuri ale tinerilor români, ce învățau la diferitele instituții de învățământ din Austro-Ungaria. După cum constata Comisiunea de petiții a Societății Academice, toți candidații erau lipsiți de mijloace materiale și financiare.
Faptul că majoritatea covârșitoare a tinerilor români din provinciile istorice românești aflate sub dominația austro-ungară, care îndrăzneau să se apuce de învățătură, în ciuda atâtor obstacole, erau atât de lipsiți de mijloacele materiale, este de natură să explice unele lucruri, atât cu privire la drepturile și posibilitățile românilor din aceste teritorii de a se ridica prin cultură, cât și asupra dârzeniei, a spiritului de sacrificiu, pentru unii, inexplicabil, cu care acești studioși și-au continuat învățătura, devenind, mai apoi, foarte tineri luptători neînfricați pentru emanciparea socială și națională a neamului lor.
Luând asupra-și sarcina distribuirii stipendiilor ce-i fuseseră puse la dispoziție, Societatea Academică Română își asigura, încă de la începuturile activității sale, o largă popularitate și un prestigiu deosebit, își asuma rolul de factor al luminării neamului și al ridicării acestuia prin cultură, un rol de factor hotărâtor în apărarea drepturilor românilor ardeleni în anii 1866-1876, cât și ale poporului român, în întregul său.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât între stipendiați se aflau și unii tineri transilvăneni români persecutați și urmăriți de autoritățile regimului dualist austro-ungar pentru ideile și acțiunile lor, puse în slujba emancipării sociale și naționale ale transilvănenilor, supuși în anii 1866-1877 unei politici de deznaționalizare forțată, urmărită cu insistență de legislația maghiară de după 1867.
Este cazul, de pildă, al tânărului Ioachim C. Drăgescu, autorul romanului Nopțile carpatine sau Istoria martirilor libertății, apărut tocmai în anul 1867, anul realizării compromisului dualist austro-ungar, în urma căruia Transilvania și-a pierdut autonomia și toate celelalte drepturi dobândite anterior, prin anexarea forțată la Ungaria.
În această lucrare primită “cu un viu interes în epocă”, autorul, student la Pesta, deși își propunea să evoce răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, prin semnificațiile scierii sale viza direct stările de lucruri din Transilvania vremii sale, o Transilvanie anexată Ungariei după realizarea dualismului autro-ungar în anul 1867, dând expresie “suferințelor și aspirațiilor sociale și naționale ale românilor transilvăneni”, dar și “luptei lor pentru autonomie, dreptate socială, libertate și unitate națională”.
Din această cauză, tânărul student Ioachim C. Drăgescu “va fi persecutat, iar romanul său interzis de oligarhia conducătoare”.
Interesant și demn de reținut, pentru că faptul își are semnificațiile sale, Societatea Academică era la curent cu situația de urmărit politic a studentului Ioachim C. Drăgescu. Disperat, tânărul romancier se adresează Societății Academice “ca la ultima sa rază de speranță”. “Ajuns, pe nedrept, într-o pozițiune grea și tristă – își începea tânărul scrisoarea adresată Societății Academice – persecutat de maghiari, nu știu ce să fac, ce să întreprind, unde să mă duc. Mi-aș fi luat libertate, mai demult, a vă scrie, dar un morb greu m-a împiedicat.
Fugind din Pesta, scăpând de ochii poliției, m-am reîntors în patria mea, am petrecut, retras și bolnav, la casa părintească până acum, când, simțindu-mă mai bine, îmi iau libertatea de a vă scrie și a apela la bună-voința și favorul dumneavoastră, rugându-vă să stăruiți ca să mi se aplacideze unul din stipendiile eraiorane”.
În ciuda situației sale politice, s-au tocmai de aceea, pentru a-l ajuta să scape de urmărire și a-i da posibilitatea să-și valorifice capacitățile intelectuale, tânărul Ioachim C. Drăgescu a primit o bursă și a fost trimis la Turin, în Italia, să studieze medicina. Ioachim C. Drăgescu va deveni un medic cu o frumoasă activitate practică și de popularizare a cunoștiințelor științifice, ce va participa și la războiul pentru cucerirea independenței de stat a României (1877-1878).
La fel de interesant, de bogat în urmări și semnificații este și cazul unui alt bursier al Societății Academice, Nicolae Densușianu. Acesta și-a continuat studiile la Sibiu o bună bucată de vreme, datorită unei burse primite de la Societatea Academică Română. Faptul acesta nu e lipsit de importanță, mai ales pentru viitoarea carieră a lui Nicolae Densușeanu, autorul Daciei preistorice, care va străluci în slujbă cu sprijinul și la Academia Română.
Replica tinerilor bursieri a fost pe măsura încrederii și a căldurii cu care au fost primiți și sprijiniți, a scopurilor înalte ce au stat la temeiul instituirii stipendiilor acordate, pentru ca acești tineri să poată studia mai departe. Ei erau deciși, așa cum a demonstrat-o activitatea lor ulterioară, să-și continue studiile și să-și desăvârșească pregătirea pentru a fi folositori neamului și patriei lor. “Ca unii care suntem născuți în Transilvania – se legau solemn Octavian Sorescu, Ioachim Fulea și Nicolae Densușianu, în scrisoarea adresată Societății Academice Române – voim, ca în toate circumstările și pericolele, să servim patriei noastre”.
Pentru a rezolva numeroasele cereri pe care le primise Societatea Academică alege o Comisie de petițiuni alcătuită din Iosif Hodoș, Al. Roman, Ioan Caragiani, Ioan Străjescu și Ioan Sbierea.
În ședința din 6/18 septembrie 1867, Comisiunea de petițiuni își prezintă raportul său. Pentru bursele create de primăriile urbelor Brăila și Galați și de prefectura de Covurlui, – 3 pentru tineri din Transilvania, 3 din Banat, 3 din Bucovina, 2 din Basarabia, 1 din Macedonia și 1 din Maramureș, în total, 13 – Comisiunea propune, pe baza documentelor ce-i fusese prezentate, pe Ion Cernescu, din Bucovina, pe Simeon Botizan, Demetriu Selegean și Nicolae Oncu, din Banat, pe Nicolae Densușeanu, Ioachim Fulea și Octavian Sorescu, din Transilvania. Acestora li se va adăuga și Ioachim C. Drăgescu. Celelalte locuri au rămas libere, din lipsă de candidați care să întrunească condițiile cerute.
Din anul 1868, pentru a se evita paralelismele, Societatea
Academica, în înțelegere cu instituțiile donatoare, hotărăște să transforme întreaga problematică de acordare de stipendii pentru învățătură, Societății Transilvania, creată în acest scop în mai 1867.”
Societate Academică, fiind la curent cu situația materială precară a majorității școlilor românești din Transilvania în anii 1866-1876, s-a preocupat și de asigurarea cărților și a manualelor în limba română, pentru cât mai multe școli, acționând cu mijloace specifice și potrivit posibilităților sale morale și materiale. Din suita acestor atât de numeroase și variate posibilități, exemplificăm una singură, ca pe un argument semnificativ privind sprijinul concret pe care Academia Română l-a dat școlilor și învățământului românesc din Transilvania: înzestrarea unităților școlare și a elevilor lipsiți de mijloace materiale cu cărți și manuale didactice, care a devenit realizabilă începând din anul 1888, odată cu primirea și acceptarea de către Academie a legatului Ioan Fătu, a cărui vie dorință a fost ca din fondul său “să se împartă cărți scolastice și școlilor românești din afară de Regat”.
Prezentând situația învățământului românesc din Transilvania și măsurile luate de autoritățile austro-ungare pentru a-i îngrădi orice dezvoltare, George Barițiu aducea la cunoștiința Adunării generale a Academiei Române că, potrivit legilor în vigoare instituite de Guvernul de la Pesta “nu se pot trece pentru școlile din Transilvania și Ungaria cărți scolastice, pentru că sunt oprite printr-o cenzură severă” și că “cărțile care se publică în România s-ar putea folosi numai de către profesori și învățători și, de aceea, ar fi bine ca să se afle în bibliotecile institutelor mari”. În aceste condiții, abia din 1894, “Comisiunea fondului Ioan Fătu” a trimis 1500 lei ASTREI “pentru a cumpăra și împărți cărti didactice la școlarii români săraci din școlile rurale din Transilvania și Ungaria, pentru ca din anul 1895 suma să fie majorată la 2000 lei.
Deși nu a putut răspunde integral tuturor nevoilor și necesităților, aceste fonduri au constituit un sprijin eficient, dat de Academia Română școlarilor și învățământului românesc din teritoriile istorice aflate sub dominație străină.
De asemenea, publicațiile Academiei Române au sprijinit eficient învățământul în limba română, ele fiind și pentru românii transilvăneni în anii 1866-1876 un mijloc de educație științifică și patriotică.
Încă din primii ani de activitate, Academia Română a fost asaltată de cereri pentru a oferi publicațiile sale.
De o însemnătate particulară, prin semnificațiile sale multiple, încă prea puțin investigate și puse în evidență, sunt solicitările din partea unor personalități sau instituții, aflate în teritoriile românești de sub ocupație străină, care cereau Academiei publicațiile sale, în scopuri ce nu sunt greu de înțeles.
O primă solicitare de acest fel a venit din partea baronului David Ursu de Marginea, care solicita Societății Academice să aplice o reducere la preț a publicației Dicționarul limbii române în favoarea școlilor naționale din cercul Făgărașului.
În Raportul asupra lucrărilor sale de peste an, pe care-l prezenta Societății Academice, la 4 august 1872, Delegațiunea informa și cerea aprobarea plenului pentru măsurile, deja luate, în favoarea satisfacerii cererii lui David Ursu: “Delegațiunea – se menționa în Raport – a crezut că în favoarea școlilor primare se cădea să accepte acea cerere”. Aflăm, cu acest prilej, că cererea lui David Ursu nu era singura de acest fel, dar asupra rezolvării tuturor celorlalte, urma să decidă Societatea Academică.
Comisia însărcinată să examineze partea administrativă a raportului Delegațiunii privește favorabil satisfacerea cererii și propune chiar o extindere și asupra altor instituții școlare românești din Transilvania. Admițând, în principiu cererea baronului David Ursu, relativ la reducerea prețului de abonament în favoarea școlilor naționale, “subscrișii sunt de părere ca abonamentul să se reducă, în genere, pentru toate școlile și bibliotecile române”.
Adunarea generală a aprobat întocmai propunerile Comisiei așa cum au fost ele formulate. Mai mult, la propunerea lui Al. Roman, Societatea Academică “decide a se da gratis câte un exemplar din Dicționarul Academiei pentru bibliotecile lipsite de fond ale gimnaziilor din Brașov, Blaj, Brad, Beiuș și Năsăud”.
În aceste condiții, școlile românești din Transilvania vor beneficia, în mod gratuit sau cu o reducere substanțială de preț, de principalele publicații la vremea aceea ale Societății Academice.
Ulterior, baronul David Ursu va mulțumi Societății Academice, arătând efectele benefice ale măsurii luate: “Cu finea lui octombrie a.c. – scria David Ursu, la 10 decembrie 1874 – Reprezentanța generală a foștilor grăniceri din Regimentul românesc I, ținându-și, după un interval de trei ani, adunarea sa ordinară, Comitetul administrativ nu lipsi, în Darea de seamă, (…) a releva și împrejurarea cum că inclita Academia Română binevoi a lăsa tuturor școalelor noastre grănicerești 22 exemplare din Dicționarul limbei române, cu prețul de jumătate”.
Apreciind ca generoasă decizia Academiei “în timpuri atât de grele”,
David Ursu informa, în continuare, asupra efectului concret al acestei acțiuni, menționând că “învățătorii noștri, deja, exploatează, în tot modul, Dicționarul limbii române în folosul instrucției și educației naționale”.
Următoarea cerere a fost cea a Societății junilor români din Viena, pe care Adunarea generală a Societății Academice a recomandat-o spre rezolvare Delegațiunii, cu mențiunea de a i se trimite, în mod gratuit, câte un exemplar din toate imprimatele Societății.
Toate acestea ilustrează sprijinul Academiei Române dat românilor din provinciile asuprite pentru înzestrarea elevilor, școlilor și bibliotecilor românești cu carte românească, atât de necesară menținerii legăturilor firești între fii aceluiași neam, silnic despărțiți de hotare artificiale și vremelnice.
Ar fi greșit să se creadă că Societatea Academică Română și, apoi, Academia Română au privit cu indiferență și de la distanță cursul evenimentelor politice din Transilvania, după realizarea în anul 1867, a dualismului austro-ungar, că au primit cu nepăsare elaborarea și aplicarea legislației maghiare în anii primului deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar, ce urmărea deznaționalizarea forțată a românilor transilvăneni.
Prin declarațiile cu privire la preocupările “exclusive filologice” ale Academiei, se încerca să se abată atenția guvernelor imperiilor vecine asupra scopului real al Societății, să evite, pe cât posibil, atitudinea potrivnică a acestora față de participarea academicienilor români, din teritoriile ocupate la lucrările Societății și să nu creeze statului român, eventuale complicații diplomatice, în special cu autoritățile austro-ungare.
În realitate, Societatea Academică/Academia Română și-a urmărit cu consecvență programul, al cărui deziderat principal îl constituia realizarea și desăvârșirea unității culturale și politice a tuturor românilor și făurirea statului național unitar român.
În anii 1866-1876 membrii Academiei și instituția, în ansamblul său, și-au manifestat deschis solidaritatea cu cauza dreaptă a luptei românilor transilvăneni, supuși de autoritățile maghiare unei politici sistematice de deznaționalizare forțată, protestând, cu toată fermitatea, împotriva abuzurilor și a politicilor antiromânești dusă de autoritățile de la Budapesta și Viena.
O primă ocazie pentru manifestarea solidarității deschise a Societății cu lupta românilor ardeleni s-a ivit în sesiunea anului 1868, pe tema Pronunciamentului de la Blaj din 3/15 mai 1868, redactat de George Barițiu.
Academicienii români s-au solidarizat cu legitimitatea satisfacerii revendicărilor formulate la Blaj, în mai 1868, și au condamnat energic măsurile represive luate de autoritățile maghiare, care au trimis în judecată pe 7 dintre semnatarii Pronunciamentului – Vasile Rațiu, Ilie Vlassa, G. Mihaly, I. Micu-Moldovan, Gavril Pop, Alex. M. Micu și D. Farago, împreună cu directorii “Federațiunii” și “Gazetei Transilvaniei”, academicianul Alex. Roman, respectiv, Iacob Mureșeanu.
În condițiile încă insuficient clarificate ale implicării academicianului Timotei Cipariu la alcătuirea și redactarea Pronunciamentului de la Blaj și ale neapariției sale pe lista celor judecați și “iertați”, Societatea Academică Română și-a exprimat deschis solidaritatea cu comembrul Timotei Cipariu și cu ceilalți făptași politici români și, implicit, dezacordul fruntașilor față de politica de intimidare dusă de Guvernul de la Pesta împotriva mișcării naționale a românilor transilvăneni.
O altă ocazie, prin care Societatea Academică și-a manifestat deschis, solidaritatea cu tinerii studenți români din toate provinciile istorice a reprezentat-o impresionanta serbare cu caracter național, ce a avut loc în zilele de 14-16 august 1871, la Putna, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii Putna, la care au participat studenți români de pretutindeni. În realitate, prin reunirea românilor în jurul mormântului lui Ștefan cel Mare s-a dat o replică, demnă și hotărâtă, dualismului autro-ungar, fapt ce a demonstrat unitatea românilor și dorința lor de a-și uni pe viitor, destinele într-un stat național unitar.
Modalitatea de a se solidariza cu participanții la serbarea de la Putna și de a-și manifesta adeziunea a fost discutată în ședința Adunării Generale a Academiei Române, din 7 august 1871, prilej cu care Al. Papiu Ilarian a propus să se trimită o telegramă de felicitare “întrunirei de la Putna, pentru serbarea memoriei lui Ștefan cel Mare”. Pe 9 august 1871 propunerea lui Al. P. Ilarian se ia în deliberare “de urgență” și se adoptă, cu mențiunea că i se va adăuga un amendament, propus de George Sion, potrivit căruia telegrama de felicitare a Societății Academice Române “să fie prezentată personal de doi membrii ai ei marcanți, Ioan Sbierea și Mihail Kogălniceanu”.
Prezența la Putna a lui Mihail Kogălniceanu, cunoscut pentru activitatea sa științifică și politică, a avut o semnificație ce nu a putut scăpa atenției opiniei publice, interne și internaționale, fapt ce spune foarte mult despre gestul și participarea Academiei la această serbare națională.
Ioan Sbierea nu s-a mulțumit doar să înmâneze telegrama de felicitare a Societății Academice, ci a ținut și o scurtă alocuțiune, în care-i îndemna pe tineri și bătrâni să-și dea mâna “ca să dezvolte, ca să cultive și să ridice la un grad mai înalt, prin știință, prin artă și industrie, ceea ce străbunii ne-au păstrat pe câmpul luptelor, cu sabia în mână”.
Solidaritatea atât de expresiv formulată de Societatea Academică Română cu scopurile și idealurile care au reunit, la Putna, în august 1871, tineretul studios din toate provinciile românești, participarea nemijlocită a reprezentanților săi la serbarea națională din 1871 se înscrie ca un reper semnificativ în programul său de implicare activă în mișcarea pentru eliberare și unitate națională, pentru desăvârșirea statului național unitar român.
Ulterior, cu prilejul mișcării memorandiste (1882-1894), când s-a atins apogeul acțiunilor cu caracter național în perioada de după înfăptuirea dualismului austro-ungar, Academia Română s-a situat pe aceleași poziții patriotice și de solidaritate cu împotrivirea categorică a românilor transilvăneni față de existența regimului dualist și a urmărilor politicilor sale pentru români.
De asemenea, Academia Română a susținut nevinovăția conducătorilor mișcării memorandiste, implicați de către autoritățile maghiare, sub pretextul unui “atentat către statul ungar”, într-un proces de mari proporții la Cluj, în mai 1894, și a protestat energic împotriva nedreptelor sentințe de condamnare la ani grei de închisoare, aducându-și astfel, și ea, o contribuție la grațierea, în final, a fruntașilor mișcării naționale românești din Transilvania.
În plină desfășurare a mișcării memorandiste, Academia Română ia două măsuri care exprimau clar solidaritatea sa cu lupta românilor din Transilvania și Ungaria împotriva regimului dualist austro-ungar și implicarea sa directă în această luptă de partea românilor asupriți.
Cele două măsuri la care ne referim sunt legate ambele de persoana academicianului George Barițiu, și anume de sărbătorirea acestuia cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani în 1892, și de alegerea sa în 1893, ca președinte al celui mai înalt for științific și de cultură al României, Academia Română. Aceste două măsuri s-au transformat într-o manifestare a solidarității și unității naționale a tuturor românilor.
Toate aceste aspecte privind solidarizarea Academiei Române cu lupta românilor transilvăneni în anii 1866-1876, vin să explice, măcar parțial, de ce Academia Română a fost numită, pe drept cuvânt, de către Dimitrie Gusti “depozitara culturală a nestinsului dor secular de unire a tuturor românilor!”
Academia Română este, într-un fel, o nestemată prețioasă, un punct de reper, de constanță și de stabilitate într-o țară în care, din nefericire, nestatornicia este o dominantă.
5. Societatea Transilvania – societatea cu una dintre cele mai frumoase misiuni
O altă societate cultural-națională, care a contribuit din plin la promovarea și întărirea conștiinței naționale a românilor din teritoriile asuprite, a fost Societatea Transilvania, înființată în mai 1867, la București, din inițiativa lui Al. Papiu Ilarian, și cu sprijinul studenților transilvăneni, munteni și moldoveni.
Pentru apărarea Transilvaniei contra efectelor în plan cultural ale pactului dualist autro-ungar, la București, pe 3/15 mai 1867, s-a înființat Societatea Transilvania, în fruntea căreia a fost ales ca președinte istoricul ardelean, Al. Papiu Ilarian. În art. 2 al Statutelor Societății Transilvania se arăta că scopul final al acesteia era “strângerea legăturilor de frăție între junimea studioasă din toate părțile Românimei” și de a veni “în ajutorul studenților români din Transilvania și părțile ei”. Dacă în art. 3 se preciza că “numai studenții de la Academie și universități, lipsiți de mijloace, se vor bucura de ajutorul Societății”, în art. 4 se exprimă dorința ca cei care vor beneficia de ajutorul acestei societăți, după terminarea studiilor “să continue a servi românismul în partea locului”.
De asemenea, se prevedea că fondurile Societății se vor aduna din cotizațiile membrilor, din conferințe, donații și alte subvenții.
La 25 noiembrie 1867, Al. P. Ilarian a înaintat un Raport către Dimitrie Gusti, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în care, după ce arăta cum s-a format Societatea Transilvania, cerea ca ea să fie recunoscută de Guvern și de domnitor, întocmai ca și alte societăți.
Guvernul, apreciind că “citata societate are una dintre cele mai frumoase misiuni”, autoriza pe ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dimitrie Gusti, să ceară de la domnitorul Carol “atât aprobarea Statutelor, cât și recunoașterea societății”. La 8 decembrie 1867 domnitorul Carol I a aprobat proiectul de decret privitor la recunoașterea oficială a Societății Transilvania.
Societatea Transilvania a devenit curând o puternică organizație, ajungând să aibă în noiembrie 1868 un număr de 1200 de membrii.
Pentru sprijinirea financiară a Societății Transilvania, în ziarul “Românul”, din 16 martie 1868, se făcea un apel “la românii din România liberă și la generozitatea consiliilor județene ca să sprijine financiar Societatea Transilvania, pentru ca această să-și poată pune în aplicare scopurile sale de ridicare culturală și a tinerilor români din Austro-Ungaria”.
Și ca urmare a acestui apel, începând din 1868, Societății Transilvania i s-au acordat subvenții, atât din partea Guvernului României, cât și a unor prefecturi județene. De altfel, din anul 1868, pentru a evita paralelismele, Societatea Academică, în înțelegere cu instituțiile donatoare, a hotărât să transfere către Societatea Transilvania întreaga problematică a acordării de stipendii pentru învățătură.
Așa se face că la 23 iunie 1868 Societatea Transilvania comunica Societății Academice hotărârea Primăriei Galați de a transfera “administrațiunea stipendiilor create de dânsa pentru întreținerea la studii a unor tineri români din Transilvania, Banat, Bucovina și Maramureș” și solicita toate datele asupra a ceea ce se întreprinsese până atunci.
În sfârșit, la deschiderea sesiunii anului 1869, A. T. Laurian, secretarul general al Societății Academice Române, în legătură cu acest transfer, preciza că “în privința stipendiilor fundate de diversele comune și județe pentru întreținerea la studii a junilor români, născuți afară din marginile României libere, acestea, după dorința fondatorilor, s-au transpus la Societatea Transilvania, sau s-au lăsat la dispoziția fondatorilor de a le administra ei înșiși, și de a se pune direct în legătură cu junii recomandați.
La bursele create de Societatea Transilvania puteau concura tineri români de peste Carpați, fie din Transilvania sau din alte părți, fie din ținutul Sătmarului ori Maramureșului, al Urbei Mari (Oradea), fie din Banat.
Prin aceasta se stabilea o trainică punte de legătură între acțiunile sale cultural-patriotice și cele ale ASTREI, Asociației Arădene, Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, care recomandau pe tinerii cei mai merituoși spre a fi propuși să obțină burse în străinătate.
Pornind de la ideea că “românii din Austro-Ungaria aveau nevoie de un stat major, de oameni de știință, de oameni ieșiți de pe băncile universităților care, cunoscând starea poporului, vor purta războiul cu apăsătorii lui”, în primii ani de existență, Societatea Transilvania a acordat burse la 31 de studenți ardeleni și bucovineni pentru a studia la universitățile din: Paris, Anvers, Torino, Bruxelles, Gand, Liege, Viena, Munchen, Gratz, ș.a.
Începând din anul 1878, Societatea Transilvania își extinde acțiunea de ajutorare și asupra elevilor și ucenicilor meseriași din principalele orașe ardelene, scop în care a stabilit un plan de acțiune comun cu ASTRA, Reuniunea sodalilor români din Cluj și cu Societatea pentru sprijinirea învățăceilor români din Brașov, ea urmând a pune la dispoziție sumele convenite, pentru ca tinerii români propuși să poată deveni buni meseriași. Toți cei scolarizați erau obligați, potrivit regulamentului ca după absolvire, să se întoarcă în Transilvania “pentru a se pune în slujba națiunii”.
Trebuie să subliniem și faptul că Guvernul României libere acordă anual sume importante, nu numai Societății Transilvania, ci și celorlalte societăți cultural-științifice și patriote.
Astfel, în anul 1870, din bugetul statului român, s-au acordat câte 1400 lei societăților ASTRA, Transilvania și Societății literare din Bucovina, pentru ca în anul 1875 să se acorde un ajutor de 600 de lei și Societății România jună, a studenților români din Viena, societate care organizase, în august 1871, la Putna, impresionanta serbare națională, la care participaseră peste 3000 de oameni din toate provinciile românești, sărbătoare națională considerată o puternică manifestare de solidaritate și unitate națională a poporului român.
Toate aceste eforturi depuse de Societatea Transilvania pentru sprijinirea și ridicarea culturală a tineretului studios din teritoriile românești asuprite și pentru strângerea legăturilor de frăție dintre aceștia, în vederea sprijinirii ulterioare a luptei de emancipare socială și națională a neamului nostru, nu au trecut neobservate de autoritățile austro-ungare.
Astfel, atunci când o serie de ziare maghiare și germane au învinuit Societatea Transilvania de iredentism, președintele Societății Transilvania, Al. P. Ilarian, le-a răspuns prompt, afirmând că “într-adevăr, voim să eliberăm Transilvania, dar nu cu tunul, ci cu armele științei, cu armele culturii”.
Și acesta poate fi un argument forte în susținerea faptului că Societatea Transilvania a fost numită de către Guvernul României libere, cu ocazia recunoașterii sale oficiale, drept “Societatea cu una dintre cele mai frumoase misiuni”.
În deceniul anterior cuceririi independenței naționale a României poate fi remarcată o creștere a importanței social-culturale și naționale a societăților cultural-știițifice și patriotice. Ele au aparținut procesului general de progres și au contribuit la o mai grabnică integrare europeană a statului și culturii românești.
Deși nu au putut răspunde integral tuturor nevoilor și necesităților românilor transilvăneni, în anii 1866-1876 societățile cultural patriotice menționate anterior au sprijinit eficient junimea studioasă și învățământul românesc din toate provinciile istorice aflate sub dominație austro-ungară.
Ele și-au adus o contribuție deosebită în anii primului deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar, contribuind la consolidarea spriritului de asociere și întărirea solidarității naționale a românilor de pretutindeni, atât de necesare în plan științific, cultural și politic, pentru realizarea emancipării sociale și naționale a poporului român în întregul său, pentru apropierea momentului Marii Uniri din 1918.
Capitolul al V-lea
Locul problemei naționale din Transilvania în cadrul politicii externe a României (1866-1876)
Pe fundalul unor vaste transformări, din ce în ce mai vizibile în domeniile economic, social-politic, cultural și ideologic, după revoluția română din anii 1848-1849 s-a afirmat profilul națiunii române și conștiința sa specifică.
Într-un climat de teroare și acțiune contrarevoluționară, în condițiile unui regim de ocupație militară, trecând peste granițele politice, artificiale și vremelnice, în condițiile specifice de la jumătatea secolul al XIX-lea s-a consolidat spiritul de solidaritate națională și de rezistență al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina în lupta pentru apărarea și promovarea limbii și culturii naționale, a respectării Bisericii Ortodoxe, pentru recunoașterea drepturilor sale politice și a intensificării legăturii cu Moldova și Țara Românească, unite în anul 1859 în cadrul statului național român modern, România.
Împrejurările istorice nu au permis în anul 1859 realizarea Marii Uniri, prin strângerea laolaltă a tuturor teritoriilor istorice românești. Unirea Moldovei cu Țara Românească a constituit prima etapă pe calea edificării României moderne și a determinat la șfârșitul secolului al XIX-lea intensificarea și activizarea luptei de eliberare națională a românilor aflați sub dominație străină.
Anexarea Transilvaniei la Ungaria, în urma instituirii dualismului austro-ungar în anul 1867, a reprezentat punctul culminant al unei politici ce și-a propus întreruperea în mod nefiresc, a unei unități românești în ciuda granițelor impuse artificial de marile puteri ale vremii.
Mișcarea de eliberare națională, îndreptată spre desăvârșirea unității statale depline a poporului român, s-a desfășurat în condiții și forme deosebite: intensificarea luptei politice și culturale, luptă pentru menținerea limbii și a bisericii proprii, adoptarea de noi tactici și strategii, elaborarea de noi documente programatice. Obiectivul său central a rămas însă unirea cu Țara liberă. Coordonată și gândită, în principal, de la București, lupta românilor din Transilvania și Ungaria pentru emancipare socială și națională a fost sprijinită moral, material, financiar și politico-dilomatic și s-a bucurat de simpatia opiniei publice și a cercurilor politice conducătoare din România, și în primul deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar.
În acest sens, în cadrul politicii externe a României din deceniul premergător cuceririi independenței de stat, problemei naționale din Transilvania i s-a acordat o atenție specială.
1. Politica externă a lui Al. I. Cuza și chestiunea Transilvaniei (1859-1866)
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Pricipatele Unite, care din 1862 luaseră, oficial, numele de România, au dus o politică externă de quasiindependență, axată pe o acțiune politico-diplomatică energică, în vederea lărgirii autonomiei țării și impunerii ei în cadrul relațiilor internaționale, dar și pe linia întăririi sentimentului de solidaritate națională a românilor din România cu frații de peste munți.
În întreaga sa domnie, Alexandru Ioan Cuza a adoptat măsuri importante ce au vizat consolidarea autonomiei politice în raport cu puterea suzerană, înlăturarea imixtiunii marilor puteri garante, realizarea dezideratelor independenței și unității naționale depline.
În ceea ce privește dezideratul unității naționale, el s-a corelat strâns cu opera de reformare a domnitorului, fiind subsumat efortului extraordinar de consolidare a unui tânăr stat național, menit a fi un factor de bază al luptei pentru încurajarea și ajutorarea mișcărilor de eliberare națională din toate provinciile istorice românești, aflate încă sub dominație străină, pentru realizarea unității naționale depline a poporului român. În acest sens, chestiunea Transilvaniei a reprezentat o preocupare permanentă în cadrul politicii externe românești din această etapă, fapt ce a determinat monarhia austriacă să se împotrivească afirmării tânărului stat român modern, România, care reprezenta o primejdie pentru integritatea Imperiului Habsburgic, în perspectiva atragerii tuturor românilor pe viitor în granițele unui stat național român unitar.
Faptul că prin întreaga politică externă, Alexandru Ioan Cuza s-a preocupat și de soarta românilor din provinciile aflate sub stăpânire habsburgică, este dovedit și de încercările de insurecționare a Transilvaniei, pe baza înțelegerii între Alexandru Ioan Cuza și emigrația maghiară, de primirea și numirea în posturi universitare sau în funcții administrative a unor cunoscuți fruntași ai mișcării naționale din Transilvania (S. Bărnuțiu, T. Cipariu, F. Aaron, ș.a.), de încurajarea legăturilor dintre cărturarii români din Principatele Unite și cei din teritoriile aflate încă sub dominație străină, de sprijinirea școlilor și bisericii românilor de peste munți, etc.
În felul acesta, politica externă a tânărului stat național român din anii 1859-1866 a contribuit la stimularea simțămintelor naționale pe tot întinsul teritoriilor românești.
Noul stat național, România, a dat dovadă în domeniul politicii externe de demnitate și de mult simț de echilibru, de tact diplomatic, nu au fost forțate lucrurile, s-a mers până în limitele posibilului, dar s-a acționat cu mână hotărâtă și cu siguranță de sine pentru ruperea cercului strâmt în care erau încătușați, pentru spargerea unor vechi tipare politice și accesul pe calea realizării emancipării naționale, a dobândirii statutului de independență și de desăvârșire a unificării statale în limitele teritoriului național.
2. Politica externă a României și problema națională din Transilvania (1866-1871)
După punerea bazelor tânărului stat român modern România, în anul 1859, lupta de eliberare a românilor aflați încă sub dominație străină s-a intensificat și activizat.
Venirea lui Carol I (1866-1914) pe tronul României a constituit un pas important spre împlinirea dezideratelor obținerii independenței și unității teritoriale depline a tânărului stat român modern.
Trebuie subliniat faptul că politica externă a României, în primul deceniu de la constituirea dualismului austro-ungar în anul 1867, a avut în permanență în centrul atenției și problema națională din Transilvania.
De altfel, grăbirea finalizării tratativelor austro-ungare în vederea realizării compromisului din anul 1867, care se făcea și prin grele lovituri date românilor din Transilvania, nu a trecut neobservată în România, în ciuda faptului că intensificarea frământărilor interne care au dus la răsturnarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, și la urcarea pe tron, la 10/22 mai 1866, a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, a distras în bună parte atenția opiniei publice românești.
În decursul deceniului premergător cuceririi independenței de stat, relațiile politico-diplomatice ale României cu Austro-Ungaria au fost destul de delicate. Evenimentele desfășurate în România în prima jumătate a anului 1866 au fost primite cu vie neplăcere la Viena, mai ales atunci când tronul de la București a fost ocupat de un principe prusian, în ajunul declanșării războiului austro-pruso-italian.
În demersurile lor oficiale, cercurile conducătoare românești de la București s-au văzut puse în situația de a da curs presiunilor politico-diplomatice ale Vienei și să- și modereze acțiunile și manifestările de solidaritate cu cauza dreaptă a fraților lor de peste Carpați, pentru a nu pune în pericol existența tânărului stat român modern, România. Astfel, spre sfârșitul primăverii anului 1866, Dimitrie Brătianu a fost trimis la Viena pentru a da asigurări de bună vecinătate, certificând că România “nu v-a provoca neplăceri puternicului său vecin”.
Cu toate acestea, Austria era îngrijorată, pe bună dreptate, de primejdiile latente pe care le prezenta pentru viitorul monarhiei România modernă. “Astăzi – îi scria, la 12 iunie 1866, internunțiul Proskesch-Osten, ambasadorul Austriei la Constantinopol, lui Mensdorf, ministru de externe al Austriei – mă tem că trebuie să ne așteptăm la o Românie independentă”.
Pentru guvernul austriac întărirea Principatelor Unite însemna îndepărtarea posibilităților de a-și exercita influența asupra lor. Prin aceasta se consolida unul din obstacolele din calea politicii austriece de expansiune în Peninsula Balcanică, iar pe de altă parte, crearea unui stat românesc puternic la gurile Dunării ar fi constituit un centru de atracție pentru românii din Imperiul Habsburgic.
După realizarea compromisului austro-ungar lucrurile s-au complicat și mai mult, pactul dualist constituind o grea lovitură dată intereselor națiunii române, în ansamblul ei, el dovedindu-se în primul său deceniu de existență, prin consecințele sale politice, sociale, economice și culturale nefaste pentru românii din Transilvania și Ungaria, o realitate apăsătoare.
Prefacerile dualiste au avut în Transilvania în prima parte a anului 1867 un curs mult mai precipitat și mai abrupt.
Astfel, la 6/18 februarie 1867, împăratul austriac Franz Joseph I numea guvernul maghiar condus de I. G. Andrassy, care restabilea Constituția din 1848 în Ungaria, fapt ce atrăgea după sine desființarea autonomiei Transilvaniei, ale cărei probleme și interese urmau a fi rezolvate pe viitor de guvernul și dieta din Pesta.
Ulterior, la numai câteva zile de la încoronarea împăratului Franz Joseph I ca rege al Ungariei la 27 mai/ 8 iunie 1867, monarhul Austro-Ungariei a abrogat cele două legi ale dietei din Sibiu (1863-1864) cu privire la egala îndreptățire a națiunii române și a confesiunilor ei și, respectiv, cea privind oficializarea limbii române ca limbă a statului, alături de cea maghiară și cea germană și a sancționat legea încorporării Transilvaniei la Ungaria.
O dată cu instaurarea regimului dualist austro-ungar în anul 1867, istoria românilor din Transilvania și Ungaria intra într-o etapă nouă.
După aceea, situația românilor se va agrava continuu, pe fondul elaborării și punerii în aplicare a legilor votate în anul 1868 și după aceea. Printre legile cu repercusiuni dintre cele mai nefaste pentru românii din Transilvania și Ungaria, amintim Legea XLIII privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria, Legea XLIV cu privire la naționalități și Legea XXXVIII privind instrucțiunea publică, legi votate de Parlamentul Ungariei, în cursul anului 1868, având drept scop integrarea românilor în “națiunea politică maghiară, una și indivizibilă”, în “statul indivizibil maghiar”, în care limba oficială era limba maghiară.
Pentru românii din Transilvania începea o perioadă de lupte continue, cu numeroase momente de maximă intensitate și, uneori, mai puțin accentuate, pentru emancipare socială și națională.
Lupta românilor din Transilvania și Ungaria împotriva consecințelor regimului dualist austro-ungar a fost sprijinită, moral, material și politico-diplomatic de către statul român, prin întreaga sa politică externă, din anii 1866-1876, deoarece această luptă era lupta națiunii române, în totalitatea ei, dincolo de vederile politice interne diferite ale oamenilor politici și de stat din Țara liberă.
În timp ce în România creștea împotrivirea opiniei publice față de încheierea pactului dualist austro-ungar, Ion Ghica, președintele guvernului român, s-a grăbit să trimită o felicitare omologului maghiar, I. G. Andrassy, cu ocazia numirii acestuia, la 6/18 februarie 1867, în fruntea guvernului ungar, considerând că acest fapt nu reprezenta o piedică în calea colaborării României cu Austro-Ungaria.
Publicarea textului felicitării în câteva ziare maghiare (“Vestitorul”, “Patria”) și mai ales comentariile defavorabile, care însoțeau felicitarea au provocat o mare nemulțumire în rândurile românilor din Transilvania și Ungaria, ca și în cele ale românilor din România. Ca urmare, tratativele româno-austriece, desfășurate la Viena pentru intensificarea legăturilor bilaterale au fost brusc întrerupte. Această inițiativă a primului-ministru român, Ion Ghica, a fost considerată de majoritatea oamenilor politici români ca deplasată în momentul constituirii dualismului austro-ungar și a constituit unul dintre motivele înlăturării demnitarului român de la conducerea guvernului României.
Pe marginea acestei scrisori de felicitare, la 14/26 martie 1867, Mihail Kogălniceanu a prezentat o interpelare în ședința Camerei.
Referindu-se la problema națională a românilor din Transilvania și Ungaria, Mihail Kogălniceanu afirma că “noi, ca români trebuie, iarăși, să știm că națiunea maghiară (nobilimea, nn) în aspirațiile sale nu voiește a-și păstra numai independența sa, nu voiește a se mărgini în a practica pe seama sa acele principii de naționalitate pe care le-a apărat în față cu Austria, ci gândește în alte scopuri aupra românilor de peste Carpați, (…) Ea voiește să se substituie, să fie salvată, pentru ca ea să se substituie Austriei, spre a impune jugul asupra celorlalte naționalități ce trăiesc pe teritoriul ce ea îl crede atârnat de Coroana Sf. Ștefan.”
În continuare, parlamentarul român sublinia faptul că “Ungaria nu cunoaște alt drept, decât dreptul istoric (…) Ungaria, cu dreptul său istoric, reclamă Transilvania, reclamă Banatul, reclamă Principatele ca vasale ale Coroanei Sf. Ștefan”, uitând de dreptul istoric al românilor, potrivit căruia “Principatele și Transilvania au avut existența lor proprie” și că “Transilvania și Banatul sunt locuite în majoritate de către românii pe care împăratul austriac i-a recunoscut ca națiunea cu drepturi ale ei proprii.”
În încheiere, împotrivindu-se unei politici aventuriere, marele istoric și om politic român, Mihail Kogălniceanu atrăgea atenția guvernelor român și maghiar că acestea “trebuie să știe că lângă românii din Transilvania și Banat este națiunea română, este România”.
Prezentarea interpelării și dezbaterile care i-au urmat au dovedit împotrivirea oamenilor politici și de stat români față de încheierea pactului austro-ungar. Ea a avut un puternic ecou în opinia publică din România, dar și în rândul românilor din Austro-Ungaria.
După ce guvernul prezidat de I. Ghica, blamat în Adunarea Deputaților, fusese silit să demisioneze, la 1/13 martie 1867, s-a format un guvern al coaliției grupărilor liberale, prezidat de C. A. Kretzulescu, dar în care cuvântul hotărâtor îl aveau liberalii radicali, Ion C. Brătianu, ministru al Afacerilor Interne și Șt. Golescu, ministru al Afacerilor Străine.
În politica externă, noul guvern, al cărui conducător era de fapt Ion C. Brătianu, voia să imprime acțiunilor sale un caracter mai îndrăzneț și conform cu interesele reale ale țării, urmărindu-se: lărgirea autonomiei, fapt ce însemna calea spre obținerea independenței de stat a României și realizarea unității naționale.
Opinia publică, în general, și guvernele ulterioare, dominate în special de liberali, susțineau realizarea dezideratului major al obținerii independenței naționale, precum și rezolvarea chestiunii Transilvaniei prin acordarea unei atenții deosebite față de soarta românilor din Transilvania și Ungaria, în contextul intensificării luptei lor împotriva asupririi naționale.
Liberalii radicali, în frunte cu Ion C. Brătianu, erau susținătorii intereselor românilor de peste Carpați, ceea ce nu numai că atrăsese nemulțumirea cercurilor politice din Austro-Ungaria, dar contribui la creșterea îngrijorării lor, guvernul român fiind acuzat de sprijinirea revoluționarilor bulgari și de organizarea unor acțiuni subversive în Transilvania. Din rațiuni politice superioare, autoritățile române făceau declarații oficiale privind “stricta neutralitate a teritoriului românesc în fața azilului unor tulburători care ar cerca să neliniștească vreuna din puterile străine”.
Intențiile României de a-și cuceri independența și de a-și desăvârși unitatea națională erau cunoscute de puterile europene și, în special, de Austro-Ungaria și de Poartă. Cancelarul Beust îi scria lui Wimpfen, reprezentantul Austro-Ungariei la Berlin, la 5 februarie 1868, că deși Ion C. Brătianu dezaproba oficial agitația în vederea realizării unei Daco-Românii, nu-i mai puțin adevărat că ideea unui stat al Marii Românii este favorizată de guvern și că există comitete care lucrează, în înțelegere cu guvernul român, spre a provoca tulburări în Transilvania. De aceea, Beust îl însărcina pe Wimpfen să ceară lui Bismarck să intervină la București pentru calmarea acestor agitații.
Autoritățile austro-ungare se plângeau către aproape toate guvernele puterilor garante de agitațiile românilor cu privire la Transilvania, având bănuiala că guvernul român spera la declanșarea unei conflagrații în Orient care l-ar putea ajuta în vederea realizării dezideratelor sale naționale.
De aceea, autoritățile austro-ungare considerau că România căuta să provoace redeschiderea Chestiunii orientale pentru a se ajunge la grave complicații politice în Peninsula Balcanică, care ar fi putut să favorizeze realizarea emancipării politice totale a poporului român, în întregul său.
Având în vedere intențiile care i se atribuiau, guvernul României, pentru a calma spiritele, din considerente politico-diplomatice dădu o circulară, la 20 martie 1868, adresată reprezentanților puterilor garante, prin care se arăta că statul român “nu căuta să tulbure pacea Orientului”, ci doar că voia să-și organizeze situația internă”.
În realitate, politica guvernanților români urmărea obținerea independenței României și desăvârșirea unității politice prin dezmembrarea imperiului Austro-Ungar, într-un context internațional favorabil.
O puternică agitație se ducea prin gazetele oficioase “Românul”, “Perseverența”, prin Comitetul asociației Amicii Constituțiunii, prin Comitetul Societății Transilvania, prin Societatea Academică Română, precum și prin alte organizații și societăți cultural-patriotice, în vederea obținerii “independenței absolute a României, luarea Transilvaniei, a Banatului”.
În cadrul ședinței Adunării Deputaților, din 30 aprilie 1868, Ion C. Brătianu, în calitatea sa de ministru de interne, va aborda problema națională din Transilvania. Convins că “maghiarii sunt o putere, au fost cuceritori, cu aspirații pe care nu le ascund și visează și astăzi la Marea Neagră”, Ion C. Brătianu își afirma încrederea în vitalitatea națiunii române, în puterea națiunii române din Țară, dar și din Austro-Ungaria, și sublinia necesitatea “de a face a ni se respecta, a nu ni se ataca drepturile”. “Românii, susținea în continuare Ion C. Brătianu, ca unii ce au simțăminte de umanitate mai dezvoltate decât alte nații care sunt înaintea noastră cu secole pe drumul civilizațiunii”, nu trebuie să ducă o politică externă “îngustă și exclusivă, care, în adevăr ne-ar închide în zidurile Chinei”, ci o politică externă națională realistă, care “să servească cauzei române afară” și prin care “să câștigăm simpatia popoarelor civilizate”.
Pentru a putea folosi împrejurările favorabile ce ar fi apărut după redeschiderea Chestiunii orientale și după izbucnirea unor tulburări în Austro-Ungaria, guvernul român a resimțit necesitatea întăririi forțelor armate, total insuficiente la acel moment, pentru a face față unor sarcini așa de mari. Ca urmare, în cursul lunilor aprilie și iunie 1868, corpurile legiuitoare de la București au votat proiectul de lege pentru organizarea puterii armate, ce mărea considerabil efectivele, prin includerea în diferite forme militare, a tuturor bărbaților de la 20 la 50 de ani. S-au făcut mari comenzi de armament – tunuri Krupp și puști cu ac în Prusia, puști Peabody, în SUA – s-a înființat Societatea românească de arme, gimnastică și dare la țintă, sub preșidenția lui V. A. Urechea, profesor de istoria românilor, la Universitatea din București. Cu ocazia festivității organizate de această societate, la 8/20 septembrie 1868, în sala ornată cu harta Daciei, au participat majoritatea miniștrilor, în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, precum și numeroși participanți din toată țara. Cu acest prilej, se continua propanganda în favoarea obținerii independenței și desăvârșirii unirii, iar circa 800 de elevi au manifestat în grădina palatului, strigând “Trăiască România, unită și liberă!”
Mărirea efectivelor forțelor armate române și comenzile de armament în străinătate, denunțate și de grupările conservatoare românești, au îngrijorat autoritățile austro-ungare. Sosirea primelor convoaie cu puști cu ac, din Prusia, prin Rusia, a provocat o adevărată panică în rândurile guvernanților austro-ungari, care se temeau că aceste arme, clandestin introduse, sunt destinate unui scop pe care autoritățile române de la București nu-l recunosc.
În urma insistențelor lui I. Andrassy, în vederea înțelegerii cu Prusia, pentru stăvilirea oricărei acțiuni dinspre Orient potrivnică Austro-Ungariei, Bismarck, solicitat în acest sens de Beust, încă de la începutul anului 1868, a acceptat să impună României să renunțe la politica de eliberare a Transilvaniei și de proclamare iminentă a independenței.
În noiembrie 1868 a apărut Cartea roșie austro-ungară, un document comunicat delegațiilor reunite la Viena ale Dietelor din Pesta și Viena, care cuprindea numeroase piese diplomatice dușmănoase la adresa României. În introducere se spunea că guvernul Austro-Ungariei “avea deplină cunoștiință despre necesitatea indispensabilă de a urmări cu atenție situația de la frontiere”, nelăsându-se condus doar “de considerațiile care conduc la demnitatea și siguranța Monarhiei”. El era îngrijorat de graba cu care procedează, de un timp destul de lung, Pricipatele de a se înarma și de pregătirile lor militare, care nu sunt proporționale cu necesitățile de apărare internă (…) și care depășesc cu mult nevoile reale și pozitive ale unei țări care nu este amenințată de nimeni și care, de altfel, este apărată contra atacurilor, din orice parte ar veni, prin garanția puterilor”.
Într-un discurs, ținut în ședința Adunării Deputaților, din 29 noiembrie 1868, Ion C. Brătianu va aborda din nou o serie de aspecte privind problema națională din Transilvania, în contextul politicii externe a României.
Pentru a liniști autoritățile austro-ungare îngrijorate în privința înarmării României “peste măsură” și potrivit cărora “România n-ar urmări interese bune, de apărare, ci de agresiune”, marele politician român afirma că “astăzi, fiind la putere, nu-și permite să pună în joc existența noastră națională și să alerge după teorii, oricât de sublime și legitime ar fi”.
Având în vedere condițiile de deznaționalizare forțată a românilor din Transilvania și Ungaria, Ion C. Brătianu cerea vecinilor unguri “să fie consecvenți cu principiile ce declară lumii și cu drepturile ce reclamă pentru dânșii” și să dea și românilor “aceleași drepturi pe care le dau și celorlalte națiuni din Ungaria”. După ce da asigurări pacifiste statelor vecine, Ion C. Brătianu continua prin a-i avertiza pe vecini (Austro-Ungaria, nn.) că “atunci când vor voi să înjunghie pe sora noastră de dincolo, care este măritată cu dânșii, sângele ei le va stropi fruntea”.
În finalul discursului său, Ion C. Brătianu sublinia că și noi, românii de dincolo și de dincoace de Carpați, “în condițiile cele mai grele, trebuie să ne salvăm naționalitatea noastră”, fapt pentru care trebuie să arătăm “în fața lumii întregi că suntem români (…), să arătăm că suntem o națiune tare și energică!”
Aceeași problematică a fost abordată și de către Mihail Kogălniceanu, cu ocazia răspunsului la Mesajul Tronului, în ședința Adunării Deputaților, tot din 29 noiembrie 1869.
După ce i-a asigurat pe vecini că “noi nu ne armăm pentru a ataca, ci pentru a ne apăra”, Mihail Kogălniceanu a respins, ca nefondate, “acuzările ce ni se fac din afară, că noi tulburăm Ungaria prin propaganda ce facem printre românii de peste Carpați”, cu dorința ca “vecinii noștri unguri să nu ceară de la mine ca eu, pentru frații noștri de același sânge, pentru românii de peste Carpați, să am mai puține simpatii!”
În final, marele istoric și om politic, Mihail Kogălniceanu a subliniat necesitatea că, în contextul intern și internațional de atunci, “avem nevoie, ca niciodată, de împăcare și de înfrățire, pentru că numai așa Europa ne va aprecia și numai așa vom face față pericolelor de tot felul și vom putea ajunge la destinele pe care providența ni le-a hărăzit la gurile Dunării de apărători ai gintei latine!”
Cam în același timp, guvernul Ungariei a interzis intrarea în Ungaria a gazetei “Perseverența”, care continua campania în favoarea mișcării de rezistență a românilor din Transilvania și Ungaria contra desființării autonomiei Transilvaniei și ataca noul regim austro-ungar, acuzându-l că urmărește sugrumarea libertății românilor.
La 11/23 noiembrie 1868, contele von Keyserling, consulul general al Prusiei la București a comunicat de la Berlin domnitorului Carol “știri noi, în care se spune lămurit și limpede că rămânerea lui Brătianu în minister ar avea drept urmare greutăți serioase și că Prusia nu ar mai putea sprijini politica urmată de ministerul de până acum”. Tot acum, “Gazeta Germaniei de Nord”, organ oficios al lui Bismarck, publica “un articol fulgerător contra guvernului ce conducea România atunci, împodobind totodată Ungaria cu penele cele mai luxoase ale liberalismului, ale înțelepciunii și ale forței”
Cum primul ministru, contele Andrassy acționase și pe lângă marchizul Joachim Pepoli, ambasadorul Italiei la Viena și unchiul domnitorului Carol I, acesta i-a trimis nepotului său, la 12/24 noiembrie 1868, o scrisoare particulară în care-l sfătuia cu insistență să urmeze o politică prevăzătoare, căci România este expusă “celor mai mari primejdii și cum stau lucrurile în Europa, o politică provocatoare ar însemna pieirea ei. Politica cea mai bună pentru România, sugera marchizul Pepoli, ar fi o apropiere de Austro-Ungaria, căci contele Andrassy e un bărbat remarcabil și însuflețit de cele mai bune intenții pentru România”. “O chestie națională, continua marchizul Pepoli, poate fi dreaptă cât o vrea, dar nu găsește azi sprijinul opiniei liberale” (!?, nn). În continuare, guvernului României i se imputa “d-a favoriza, indirect, această politică de tulburare”, dovadă fiind ziarul “Perseverența”. În final, marchizul Pepoli afirma că România trebuie să se elibereze de “partidul dezordinei” și “să nu-și pună împotrivă guvernul ungar”, sugerând înlăturarea lui Ioan C. Brătianu.
Domnitorul Carol I, răspunzând la scrisoarea unchiului său, marchizul Pepoli, arăta că nu se pot înlătura “simpatiile firești, cari există între populațiile de aceeași limbă, de dincoace și de dincolo de munți” și că o apropiere de guvernul unguresc s-ar putea realiza numai după ce acest guvern “ar satisface plângerile celor două până la trei milioane de români, cari locuiesc în Transilvania și în Banat”. “Ca principe constituțional, încheia domnitorul Carol I, sunt dator să țin socoteală de opinia publică”, întrucât “aceasta e justă”.
Presat, din interior de grupările conservatoare și de cele liberale moderate și din afară de aproape toate puterile garante, ce vedeau în ministru de interne român, Ion C. Brătianu, un “provocator revoluționar”, domnitorul Carol I a îndepărtat la 16/28 noiembrie 1868 guvernul liberal radical, prezidat de N. Golescu și a adus la guvernare o coaliție de conservatori și liberali moderați, condusă de D. Ghica și M. Kogălniceanu.
Pentru că situația dată impunea guvernului o politică moderată și prudentă, acesta a luat măsuri în perioada 1868-1871 pentru a nu se mai provoca nemulțumiri imperiilor vecine și în special Austro-Ungariei, de care a căutat să se apropie.
În condițiile în care, îndeosebi Austro-Ungaria, căuta să provoace greutăți României, pentru a para atacurile neîntrerupte ale diplomației și presei străine, în scopul forțării statului român ca să renunțe la actele sale politice oficiale, deschise sau implicite și neoficiale ce vizau sprijinirea materială, financiară, morală și culturală a românilor din Transilvania și Ungaria, guvernul român declara că în politica externă era pentru “cea mai strictă neutralitate, atât în relațiile noastre generale, cu toate puterile garante, cât și în raporturile noastre de bună vecinătate, cu puterile limitrofe”.
Puterile europene au primit cu satisfacție schimbarea guvernului român și noua linie politică externă vizată de România.
Efectele realizării compromisului austro-ungar (1867) se făceau simțite tot mai mult și în România. Curând, a fost trimis la Viena Ludovic Steege pentru a relua tratativele întrerupte, în mai 1868. La 28 ianuarie / 9 februarie 1869, L. Steege raporta la București că Beust l-a primit cu foarte puțină bunăvoință, în timp ce contele Andrassy l-a întâmpinat cu multă amabilitate și i-a promis în orice privință concursul său, “cu o singură condiție: ca România să se abțină de la orice imixtiune în treburile Transilvaniei”.
Deși printre obiectivele politice principale pe care voiau să le impună puterile garante guvernului român, D. Ghica – M. Kogălniceanu, figurau amânarea obținerii independenței, renunțarea la politica de ajutorare a românilor de peste Carpați în lupta pentru drepturile lor și la unirea cu România, noua echipă ministerială, care urmărea o apropiere de puterile garante, nu înțelegea, însă, să renunțe la dezideratele naționale ale poporului român, dar voia să întrebuințeze alte metode și să le integreze într-o viziune politico-diplomatică nouă, diferită de cea de până atunci.
În schimbul obținerii de concesii din partea Porții și Austro-Ungariei în privința lărgirii autonomiei țării, prim ministrul D. Ghica dăduse ordine ca să fie asigurată liniștea la Dunăre și se arătase dispus să nu mai sprijine lupta românilor din Transilvania și Ungaria.
Apropierea dintre autoritățile române și cele austro-ungare a permis diplomaților români L. Steege, la Viena, și I. Strat, la Paris, să încerce să obțină sprijinul Austro-Ungariei în vederea lărgirii autonomiei țării și acordarea unor condiții mai bune românilor din Transilvania și Ungaria.
În condițiile în care atât cancelarul Beust, cât și prim-ministrul Andrassy declaraseră reprezentanților români că sunt contrariați de politica guvernului român față de românii din Austro-Ungaria, I. Strat și L. Steege au arătat că acțiunea României ar putea fi neutralizată, dacă s-ar da românilor din Transilvania și Ungaria drepturi mai întinse.
În urma unei scrisori, trimisă de Carol I lui Bismarck, la 28 decembrie 1868 / 9 ianuarie 1869, în legătură cu raporturile româno-ungare, acesta din urmă îi răspunse, în februarie 1869, că o înțelegere cordială între români și unguri ar fi agreabilă Prusiei, pe când o politică de expansiune ar pune pe domnitor în conflict cu toate puterile. Într-o formă discretă, i se prezenta domnitorului Carol I amenințarea că, în caz contrar, Prusia s-ar vedea nevoită de a protesta, prin toate mijloacele, contra bănuielilor de solidaritate cu pretinsele proiecte române asupra Transilvaniei.
La 27 februarie 1869, împăratul Frantz Joseph I îi scria lui Carol I că speră că noul minister va restabili cu statele vecine relații amicale și că va fi o garanție de ordine și pace. Peste două zile și împăratul Napoleon al III-lea îi mărturisea domnitorului Carol I că, atâta timp cât Ion C. Brătianu era la putere, s-a temut să nu bage guvernul român “în aventuri ce ar putea tulbura pacea Europei”.
Pentru a împiedica promovarea tendințelor de emancipare socială și națională a românilor transilvăneni, o serie de politicieni și diplomați austro-ungari promiteau că Austro-Ungaria va sprijini independența României, cu condiția ca aceasta să se abțină de la orice fel de propagandă națională în Transilvania. De fapt, autoritățile austro-ungare se temeau că o Românie independentă va deveni un centru de gravitație pentru conaționalii de peste munți, în lupta acestora pentru rezolvarea complexei probleme naționale din Transilvania, de o manieră justă și democratică, prin restabilirea autonomiei Transilvaniei repunerea în vigoare a legilor Dietei de la Sibiu din anii 1863-1864 și redeschiderea Dietei Transilvaniei “pe baza unei adevărate reprezentări poporale”.
De aceea, autoritățile austro-ungare au protestat în anul 1869 când pe monedele românești a apărut inscripția Carol I, principele românilor și nu au rămas indiferenți nici în anul 1874, când s-a ridicat la București statuia lui Mihai Viteazul, domnitorul care realizase prima unire politică a celor trei Țări Române.
Dacă Austro-Ungaria nu a avut în această perioadă o atitudine net ostilă, ea a continuat totuși să ducă față de România o politică negativă, ascunsă în formule diplomatice. În mod oficial, relațiile erau bune între cele două guverne, dar presa din ambele țări continua să aibă o atitudine nefavorabilă celeilalte părți. Apropierea avea un caracter numai de suprafață, datorită intereselor antagonice dintre cele două țări, iar asigurările de sprijinire din partea Austro-Ungariei a obiectivelor politice externe românești, precum cel al obținerii independenței, nu aveau o aplicare eficientă. Autoritățile austro-ungare urmăreau să determine o atitudine pașnică a României față de chestiunea Transilvaniei, promițând, în schimb, ajutorul său politico-diplomatic în vederea emancipării României de sub suzeranitatea turcească, fără a-l acorda în realitate.
Totuși, în comparație cu perioada precedentă, în anii 1869-1871 se constată o ameliorare în relațiile politico-diplomatice dintre România și Austro-Ungaria; deși problema românilor supuși dominației brutale a dublei monarhii rămânea deschisă, s-a realizat un “modus vivendi” între cele două părți, cu consecințe pozitive în perioada “caldă” a cuceririi independenței.
3. Politica externă a României și problema națională din Transilvania (1871-1876)
În noua conjunctură internațională, dată de schimbarea raportului de forțe în Europa după Tratatul de Frankfurt (1871), în România s-a instituit guvernarea autoritară conservatoare, având ca Prim-ministru și ministru de Interne pe Lascăr Catargiu, pe P. Mavrogheni la Finanțe, N. Kretzulescu la Justiție și Lucrări Publice, gen. Cr. Tell, la Culte și Instrucțiune Publică și interimar la Război, pe Gh. Costa-Foru, la Externe, care, după caracterizarea lui Titu Maiorescu, reprezenta “cea mai tare expresie a ideii conservatoare, în limitele Constituției de la 1866.
Prin programul său, enunțat prin formula “ordine și fidelă execuție a legilor în interior și respect al tratatelor în exterior” noii guvernanți ai României încercau să asigure guvernele străine că metoda revoluției, ca mijloc de realizare a dezideratelor obținerii independenței și al desăvârșirii unității naționale, era abandonată și că orice îngrijorare “cu privire la menținerea ordinei în zonă, ar trebui să dispară”.
Deși, o dată cu aceste schimbări pe plan intern și internațional calea revoluționară de obținere a independenței și unității național-statale a poporului român a fost oficial abandonată, guvernul român nu a renunțat niciodată la intenția realizării dezideratelor noastre naționale legitime, astfel că unele acțiuni politice, în acest sens, vor continua în perioada 1871-1876. Astfel, guvernul conservator, urmărind o politică de respectare a tratatelor și de apropiere în relațiile cu Poarta și Austro-Ungaria, nu înțelegea să renunțe la obținerea emancipării totale politice, dar voia să o realizeze pe cale politico-diplomatică; în acest sens el acționa să obțină, progresiv, independența României printr-o lărgire a autonomiei, prin intermediul concesiilor economice făcute marilor puteri ale vremii.
În condițiile în care, pe linia ieșirii de sub suzeranitatea Porții, guvernul conservator, ținând cont și de faptul că legăturile economice dintre România și Transilvania deveniseră tradiționale, firești și necesare, cea mai importanta inițiativă legislativă a guvernului a constat în încheierea Convenției comerciale, vamale și de navigație, dintre România și Austro-Ungaria, la 10/22 iunie 1875, la Viena, pe timp de 10 ani, începând cu 1/13 iulie 1876, purtând semnătura ministrului de externe austro-ungar, I. Andrassy și, din partea României, pe cea a lui Gh. Costa-Foru.
Dacă această acțiune politico-diplomatică ținea să garanteze dreptul României, încă neindependentă, să-și afirme suzeranitatea prin încheierea unei convenții comerciale cu Austro-Ungaria, cu prețul cointeresării economice a capitaliștilor austrieci și maghiari, consecințele ei i-a preocupat intens pe românii de dincolo și de dincoace de Carpați, în pofida hotarelor despărțitoare, artificiale și vremelnice.
Astfel, înainte de ratificare, în Parlamentul României, textul Convenției a dat prilejul la o acută confruntare de opinii, guvernul conservator simțindu-se serios amenințat de criticile opoziției, care căuta să minimalizeze valoarea tratatului, încercând să împiedice trecerea lui prin Parlament. Cu prilejul dezbaterilor parlamentare, din 8-11 iulie 1875, M. C. Epureanu, M. Kogălniceanu, Ion C. Brătianu și V. Alecsandri au criticat prevederile Convenției, împotrivindu-se, cel mai mult, principiului comerțului liber și acordării de privilegii speciale supușilor străini.
Astfel, la 8 iulie 1875, Mihail Kogălniceanu, în Cameră, a criticat în numele deputaților opoziției demisionate, încheierea Convenției comerciale cu Austro-Ungaria. “Pentru ce, dar, această precipitare, această nepăsare pentru interesele cele mai mari ale României? Într-adevăr, această Convențiune, nu atinge numai chestiuni comerciale și economice, ea atinge și chestiuni politice și chiar sociale. Subliniind neutralitatea României, nu credem că a înțeles emanciparea României numai de un protectorat politic al unui stat și de a se învoi altui stat un protectorat economic”.
La rândul său Ion C. Brătianu, luând cuvântul împotriva prevederilor Convenției, la 28 iunie / 10 iulie 1875, sublinia faptul că acest tratat era nefast românilor, deoarece “noi românii pierdem din toate punctele de vedere”, el fiind “numai în favoarea celor care ni l-au propus”, că este “numai în beneficiul supușilor Austro-Ungariei”.
În final, Ion C. Brătianu cerea tuturor parlamentarilor să vadă dacă “fiecare articol este atât de folositor pentru România, cât este pentru Austro-Ungaria, și să amâne cel puțin votarea acestei Convențiuni, care este atât de funestă pentru noi!”
Lupta și confruntările de opinii au continuat vehement, atât înainte cât și după semnarea Convenției româno-austro-ungare, și în coloanele principalelor organe de presă din România (“Românul”, “Presa”, ș.a.), cât și din Transilvania (“Gazeta Transilvaniei”, “Federațiunea”, ș.a.). Astfel, aspecte critice severe la adresa acestei Convenții comerciale le găsim în “Românul”, din 21 mai 1875, care afirma că încheierea ei ar duce la “aservirea celor mai vitale interese economice ale României, acelora ale Austro-Ungariei”, și că aceasta este “o trădare națională, pe cale pașnică”.
La scurt timp, “Românul” reproducea din “Federațiunea” noi știri despre derularea tratativelor româno-austro-ungare privind încheierea Convenției comerciale, din care rezulta că “Guvernul României este gata să facă prețioase concesiuni”, în schimbul “desființării neînsemnatei vămi a cerealelor”.
Ceea ce deranja, în realitate, și faptul s-a văzut cu claritate în anii următori, era posibilitatea care se dădea Austro-Ungariei de a se amesteca în problemele economice ale României, încetinind dezvoltarea economică a țării, mai ales în direcția creării printr-o politică economică protecționistă, a unei industrii naționale. Concurența produselor industriale austro-ungare, îndeosebi cele austriece, s-a dovedit a fi destul de dureroasă pentru tânăra industrie românească, cu toate că pentru vânzarea produselor agricole și a vitelor românești, Convenția crea anumite avantaje.
În ciuda dezavantajelor economice ale încheierii Convenției comerciale, a prevalat însă aspectul politico-diplomatic pentru tânărul stat român modern, încă neindependent, întrucât Convenția comercială venea să justifice aspirațiile României de a-și manifesta suveranitatea, de a urma o politică externă independentă.
La scurt timp, România a semnat o convenție comercială asemănătoare și cu Rusia, la 15/27 martie 1876, întemeiată tot pe principiul națiunii celei mai favorizate.
Prin încheierea acestor convenții comerciale, Austro-Ungaria și Rusia recunoșteau un nou atribut al tânărului stat român modern aflat încă sub suzeranitate turcească: dreptul statului român de a încheia convenții comerciale cu alte state. Totuși, dacă interesele economice ale Austro-Ungariei au determinat-o la încheierea Convenției comerciale cu România, interesele ei politice o determinau să nu dorească întărirea statului român prin obținerea independenței de stat.
Partea finală a guvernării conservatoare a coincis cu redeschiderea Chestiunii orientale, prin izbucnirea răscoalelor antiotomane din Bosnia și Herțegovina, în vara anului 1875 și continuată cu izbucnirea războiului Serbiei și Muntenegrului împotriva Porții, în vara anului 1876. În aceste condiții, guvernul României a adoptat primele măsuri de politică externă vizând reorientarea României, în noul context internațional, mai ales după venirea la putere a unui guvern de tranziție, conservator-liberal, condus de generalul Ioan Em. Florescu, înlocuit peste numai trei săptămâni de un al doilea guvern de tranziție, cu o compoziție, preponderant liberală, condus de fruntașul politic, de orientare conservatoare, Manolache Costache Epureanu.
Pe plan extern, guvernul M. C. Epureanu s-a remarcat prin inițiativa ministrului Afacerilor Străine, M. Kogălniceanu care la 16/28 iunie 1876, trimite o Notă și un lung Memoriu explicativ tuturor agenților diplomatici români de pe lângă puterile garante, prin care cerea concursul acestora pentru a interveni pe lângă guvernul otoman să adopte față de statul român o politică mai echilibrată și conformă cu interesele sale.
Aceeași Notă și același Memoriu explicativ au fost trimise și omologului său turc, Savfet-Pașa, la 18/26 iunie 1876, în care ministrul român solicita, pe un ton ultimativ, recunoașterea în fapt a independenței țării de către Poartă. Nota trimisă conținea o serie de șapte revendicări. În schimbul neutralității României, Mihail Kogălniceanu cerea recunoașterea individualității statului român și a numelui de România, a inviolabilității teritoriului românesc, fixarea graniței între România și Poartă, la gurile Dunării, pe talvegul principal al acestui fluviu, recunoașterea pașaportului românesc, admiterea reprezentantului român în rândurile corpului diplomatic, ș.a.
Cum era de așteptat, Nota și Memoriul explicativ au găsit o primire nefavorabilă la Constantinopol. Dacă la Petersburg erau considerate “un demers sau prematur sau tardiv, în orice caz, făcut la un moment nepotrivit”, la Paris erau apreciate ca “inoportune, nepotrivite, primejdioase” iar la Londra erau percepute ca “o ambiție bolnăvicioasă a României, care nutrea, în taină, proiecte, fie împotriva Turciei, fie împotriva Austro-Ungariei”.
În acest timp, la 24 iulie 1876, puterea era luată la București de un guvern liberal omogen, în frunte cu Ion C. Brătianu, inaugurându-se, astfel, marea guvernare liberală.
Pentru început, în centrul politicii externe a noului cabinet, Ion C. Brătianu, se va afla problema obținerii independenței de stat a României, pe fondul derulării noii crize orientale, declanșată de lupta antiotomană a popoarelor de la sud de Dunăre.
În această perioadă (1866-1876), în condițiile în care românii din Transilvania și Ungaria suportau efectele nefaste ale legislației maghiare privind învățământul, cultele și cultura, trebuie să menționăm faptul că politica externă a României a sprijinit, constant și eficient, material, financiar și moral, școala, biserica și viața cultural-artistică a fraților de peste Carpați.
Astfel, în perioada primului deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar, autoritățile de la București, prin intermediul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, au urmărit o politică de ajutorare a numeroși elevi, ucenici și studenți români, lipsiți de mijloace, din Transilvania, Banat și Bucovina, spre a-și completa studiile în diferite universități europene.
Pentru promovarea culturii naționale la românii din Transilvania și Ungaria, autoritățile române au acordat numeroase și însemnate subvenții anuale liceului din Brașov, precum și altor școli românești din districtele Brașov și Făgăraș. Astfel, in anul 1870, guvernul României a acordat 26.400 lei pentru liceul și biserica Sf. Nicolae, din Brasov, și 23.500 lei subvenție pentru “școalele reale și comunale din district”. Suma, fiind fixată pe bază votului Camerei, din anul 1868, se va menține aceeași și în anii următori.
De asemenea, în urma unei scrisori, adresată ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, de către I. Codru-Drăgușianu, vicecăpitanul țării Făgărașului, prin care se cerea sprijin pentru construirea unei școli normale, în orașul Făgăraș, instituție “menită a ușura trista soartă a fraților împilați, din acel loc clasic al românismului și patria natală a nemuritorului Lazăr”, i se acorda suma de 2000 lei din partea statului român. Pentru construirea acestei școli normale, care se va numi Radu Negru, vor contribui și funcționarii Ministerului de Finanțe al României.
Acționând în acest sens, Titu Maiorescu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, din România, în ședința Camerei, din 10 martie 1873, constatând starea financiară grea, datorată lipsei sau insuficienței mijloacelor financiare și materiale, a propus suplimentarea bugetului ministerului său, pe anul 1874, în favoarea subvenționării școlilor românești din Brașov, cu 15.000 de franci, în loc de 10.000 de franci.
Afirmând că “fără a voi să ne amestecăm în ceea ce privește administrarea ori modul de a guverna școalele într-un stat vecin”, Titu Maiorescu își susținea propunerea făcută și sublinia faptul că “interese politice române, de orice culoare ar fi, cer ca acele institute de cultură, care există între români, (…) să continue a prospera și de a forma între noi toți adevărata legătură de înfrățire”.
Ulterior, Titu Maiorescu, în calitatea sa de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, în ședința Senatului, din 6 martie 1875, s-a pronunțat asupra legii pentru subvenționarea școlilor și a bisericii Sf. Nicolae, din Brașov, propunând încă 15.000 de lei peste cei 23.500 lei, care deja se acordau în virtutea unei legi anterioare, votată de Cameră, în anul 1868, subvenție ce va fi menținută și în anii următori. În cuvântul său, Titu Maiorescu a ținut cu acest prilej să sublinieze faptul că în această subvenție, acordată din partea statului român pentru școlile și biserica Sf. Nicolae din Brașov, “nu este nici cea mai mică umbră de politică, în acest proiect de lege, ci doar lucruri elementare de cultură, instrucțiune și de artă”, în ciuda faptului că o serie de organe de presă ungurești “vorbesc de daco-românism, cu ocazia subvențiunii noastre pentru Brașov”.
În condițiile tot mai dificile, create ca urmare a aplicării legislației școlare maghiare în domeniul învățământului și cultelor în Transilvania, pledoaria lui Titu Maiorescu a fost încununată de succes, astfel că proiectul a fost votat, fapt ce a contribuit la sprijinirea financiară a școlilor românești și a bisericii Sf. Nicolae, din Brașov.
Statul român a sprijinit financiar societățile și asociațiile cultural-științifice și naționale în perioada 1866-1876. Astfel, începând din anul 1868, Societății Transilvania, înființată la București, în mai 1867, pentru a-și îndeplini nobilul ei scop de “strângere a legăturilor de frăție între junimea studioasă, din toate părțile Românimei, venind în ajutorul studenților români din Transilvania și părțile ei”, i s-au acordat subvenții, atât din partea guvernului, cât și a unor prefecturi județene din România.
Ca urmare, dacă în primii săi ani de existență Societatea Transilvania a acordat burse la 31 de studenți ardeleni și bucovineni, pentru a urma cursurile universităților din Viena, Berlin, Paris, Torino, Bruxelles, ș.a., începând din anul 1878, societatea și-a extins acțiunea de sprijinire materială și a elevilor și ucenicilor meseriași din principalele orașe transilvane.
Guvernul României a acordat anual sume importante și altor societăți cultural-științifice și naționale românești. Astfel, din bugetul statului român, în anul 1870, s-au acordat subvenții de câte 1400 lei societăților ASTRA, Transilvania și Societății literare din Bucovina, pentru ca în anul 1875 și Societății România Jună, a studenților români din Viena, să i se acorde un ajutor de 600 lei, ținându-se cont și de faptul că în august 1871, România Jună organizase impresionanta serbare națională de la Putna, la care participaseră peste 3000 de persoane venite din toate provinciile istorice românești și care se constituise într-o puternică manifestare a solidarității și unității naționale a tuturor românilor.
Ajutorarea elevilor, ucenicilor meseriași și studenților, a școlilor, a bisericii, a societăților și asociațiilor cultural-științifice și naționale de către statul român în perioada 1866-1876 reprezintă o dovadă incontestabilă a faptului că politica externă a tânărului stat român modern, încă neindependent, urmărea cu consecvență emanciparea socială și națională a românilor de peste Carpați și prin ridicarea culturală a tuturor românilor din Transilvania și Ungaria. De aceea, atunci când unele organe de presă maghiare și germane au învinuit Societatea Transilvania de iredentism, președintele societății, Al. P. Ilarian le-a răspuns prompt că “într-adevăr, voim să eliberăm Transilvania, dar nu cu tunul, ci cu armele științei, cu armele culturii”.
Toate aceste aspecte privind acordarea unui loc deosebit problemei naționale a Transilvaniei în cadrul politicii externe a României în deceniul premergător cuceririi independenței (1866-1876), demonstrează faptul că lupta românilor din Transilvania și Ungaria împotriva regimului dualist austro-ungar a fost sprijinită moral, material, financiar și politico-diplomatică de Țara liberă, deoarece obiectivul final era același, unirea Transilvaniei cu România, în vederea desăvârșirii unității statale a poporului român, obiectiv ferm înscris în politica externă de perspectivă a tânărului stat român modern.
Lupta românilor din Transilvania și Ungaria împotriva consecințelor dualismului austro-ungar în perioada 1866-1876 pentru restabilirea autonomiei Transilvaniei, pentru repunerea în vigoare a legilor Dietei din Sibiu (1863-1864) și redeschiderea Dietei Transilvaniei, “pe baza unei adevărate reprezentațiuni poporale”, deși nu a dobândit decât rezultate limitate, totuși a reușit să afirme în atenția naționalităților, nemaghiare și negermane, din Austro-Ungaria, a opiniei publice din România și din alte țări a existenței unei grave probleme naționale în Transilvania.
În aceste momente grele, simpatia și sprijinul opiniei publice din România, exprimate în forme variate, se adăugau și serveau drept suport acțiunilor politico diplomatice oficiale, deschise sau implicite și neoficiale ale cercurilor conducătoare românești din anii 1866-1876, indiferent de orientarea lor politică, în pofida deosebirilor de vederi în politica internă, generate de concepțiile diferite cu privire la direcțiile, limitele și ritmul dezvoltării României moderne.
Românii de peste Carpați au înțeles exact sensul și valoarea acțiunilor fraților lor din țara liberă, a politicii externe a României din primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar, întrucât solidaritatea pe planul intereselor naționale a reprezentat o realitate de necontestat, a dovedit existența unei linii de continuitate a eforturilor politico-diplomatice ale României, în vederea realizării unor mari deziderate naționale ale poporului român: cucerirea independenței de stat a României (1877-1878) și desăvârșirea unității naționale la sfârșitul primului război mondial, în anul 1918.
CONCLUZII
După instaurarea regimului dualist austro-ungar în anul 1867, istoria românilor din Transilvania și Ungaria intra într-o etapă nouă, în care situația se complica și mai mult, deoarece noul regim, prin consecințele sale politice, economice, sociale și culturale, a constituit o grea lovitură dată intereselor națiunii române, în ansamblul ei. De la această dată, situația românilor din Transilvania și Ungaria s-a agravat continuu, în condițiile elaborării și transpunerii în practică, de către autoritățile maghiare, a legilor votate în anii 1868 și în anii următori (Legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, Legea cu privire la naționalități, Legea referitoare la instrucțiunea publică, Legea presei, Legea electorală, ș.a.), având drept scop deznaționalizarea și integrarea forțată a românilor în „națiunea politică maghiară, unică și indivizibilă”, în „statul indivizibil maghiar”.
În acest context indubitabil de fapte și realități economice, social-politice și culturale, conducătorii mișcării naționale românești din Transilvania și Ungaria au făcut din restabilirea vechii autonomii de stat a Transilvaniei, din recenta legislație sibiană (1863-1864) și din necesitatea redeschiderii Dietei transilvane, pe baza unei adevărate reprezentări poporale, o solidă și proprie continuitate de drept, opusă celei maghiare, ce s-a constituit în axul programatic fundamental al mișcării naționale, ancorat, la rândul său, în programele și principiile revoluției române din 1848-1849 care, și atunci, și acum, în primul deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar au rămas incompatibile cu politica și practicile guvernanților maghiari.
În perioada 1866-1876, opinia publică din România s-a ridicat cu hotărâre și a protestat energic împotriva instaurării dualismului austro-ungar și a consecințelor sale politice, economice, sociale și culturale nefaste pentru românii de peste Carpați. În aceste condiții grele, în presa din România, în cuvântările unor oameni politici și de stat în Parlamentul român sau în afara acestuia, în centrul politicii externe a tânărului stat modern, România, în mod constant, s-au aflat și problemele românilor din Transilvania și Ungaria.
Astfel, presa din România a fost elementul cel mai activ în susținerea cauzei drepte a fraților de peste Carpați, a încurajat lupta românilor transilvăneni pentru emancipare socială și națională, promițând tot sprijinul moral și material „fraților lipsiți de orișice sprijin și mijloc de apărare”, în condițiile în care, prin finalizarea tratativelor realizării dualismului austro-ungar, din perspectiva imediată a încorporării Transilvaniei la Ungaria, „starea noastră națională este extrem periclitată”.
Trebuie subliniat faptul că „Românul”, oficiosul grupării liberal-radicale, s-a remarcat printr-o susținută campanie de presă antidualistă, urmărind prezentarea situației politice, economice, sociale și culturale a Transilvaniei în perioada 1866-1876, prin multitudinea articolelor și a comentariilor, reproduse din cele mai importante organe de presă ale românilor din Austro-Ungaria („Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român”, „Concordia”, „Federațiunea”, „Albina”, „Orientul latin”, ș.a.), cât și prin “interesul și aprecierile deosebite, de care se bucură și în rândurile românilor de peste Carpați”, pentru care „Românul” „totdeauna se afla la post, pentru a-și îndeplini sublima misiune de a combate orice atingere s-ar aduce drepturilor și intereselor României” și care „a ajuns a fi căutat și citit, cu mult interes, și din partea românilor de dincoace de Carpați”.
Problemele românilor din Transilvania și Ungaria au stat, în permanență, în perioda primului deceniu de la instaurarea noului regim dualist austro-ungar, și în atenția oamenilor politici, de stat și de cultură români, printre care menționăm pe Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Titu Maiorescu, ș.a. Atât în Parlamentul român, cât și în afara acestuia, la putere sau în opoziție, aceștia au perceput corect și au luat poziții realiste față de semnificația și consecințele încheierii pactului dualist austro-ungar în anul 1867, față de consecințele sale nefaste pentru românii transilvăneni, față de lupta dreaptă a românilor de peste Carpați pentru emancipare socială și națională, cât și față de inițiativele de solidaritate ale românilor din Țara liberă cu frații lor aflați sub dominație austro-ungară.
În cadrul politicii externe a României din deceniul premergător cuceririi independenței de stat, problema națională din Transilvania a ocupat un loc deosebit de important, concretizat în constantul sprijin moral, material, finaciar și politico-diplomatic acordat luptei românilor de peste Carpați, în pofida protestelor și a presiunilor Austro-Ungariei pentru ca autoritățile de la București să se abțină de la orice imixtiune în problemele Transilvaniei.
De aceea, în prezenta teză de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în opinia publică din România în anii 1866-1876 am încercat să surprindem și să redăm, cât mai veridic, imaginea Transilvania din perioada 1866-1876, așa cum s-a reflectat ea în schimbările de ordin politic, social și cultural de după instaurarea noului regim dualist austro-ungar în anul 1867, în dezvoltarea și radicalizarea luptei românilor ardeleni pentru autonomie, precum și în domeniul solidarității naționale a românilor din Țara liberă cu lupta fraților asupriți de peste Carpați pentru emanciparea socială și națională a poporului român, în întregul său.
Ținând cont de faptul că nimeni nu a făcut o cercetare expresă a istoriei Transilvaniei din această perioadă utilizând presa și dezbaterile parlamentare, am încercat să prezentăm, cât mai veridic, pozițiile presei și ale parlamentarilor români, în condițiile favorabile oferite libertății presei, ale libertății de opinie și de exprimare, prevăzute de Constituția României, din 1/13 iulie 1866.
Trebuie să subliniem faptul că în privința metodologiei cercetării istorice am utilizat metoda de investigare a presei românești a timpului și a dezbaterilor din Parlamentul României, printr-o defrișare riguroasă a tuturor informațiilor privind problemele Transilvaniei din primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar în anul 1867.
Referitor la teza tezei de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în opinia publică din România în anii 1866-1876, am încercat să prezentăm o serie de concluzii noi, ce ne-au oferit posibilitatea să propunem o nouă viziune, axată pe următoarele coordonate:
– În condițiile favorabile oferite de prevederile Constituției României din 1866, libertății de opinie și de exprimare, prin viu grai sau în scris, în presa din România, în general și în paginile „Românului”, în special, precum și în dezbaterile din Parlamentul României privind problemele de politică internă și externă, am surprins elemente noi privind pozițiile unor publiciști de seamă sau ale unor oameni politici și de stat români privind situația grea a românilor din Transilvania și Ungaria în primul deceniu de la instaurarea noului regim dualist austro-ungar, în ipostaze diferite, ce țineau, uneori, de calitatea lor de guvernanți, de oficiali, fie, alteori, de calitatea lor de oameni neangajați politic, dar realiste și animate de un patriotism sincer și de sntimente alese de solidaritate cu cauza dreapta a fraților lor asupriți din Austro-Ungaria.
Guvernele românești, liberale sau conservatoare, nu au pierdut niciodată din vedere dezideratele independenței de stat a României și al desăvârșirii unității statale; însă acest ultim obiectiv nu s-a putut realiza decât într-o conjunctură excepțională, care s-a ivit abia la finele primului război mondial. Până la o asemenea situație favorabilă, politica oficială a guvernanților români trebuia să fie prudentă.
Deocamdată se punea problema consolidării statului român, pentru ca acesta să devină un factor de bază în lupta pentru desăvârșirea unității naționale, menit să susțină speranțele românilor din provinciile istorice românești aflate încă sub dominație străină. Dacă statul român ar fi dispărut, și speranțele românilor din afara granițelor ar fi fost puse în pericol.
De aceea, oficial, politica autorităților de la București va fi una de neamestec în treburile Austro-Ungariei, însă, neoficial, nu se vor stopa manifestările de solidaritate cu mișcarea națională din provinciile românești subjugate. Dimpotrivă, cu aceeași prudență autoritățile române au încurajat aceste manifestări, în limita în care nu erau angajate în acțiuni politice directe ostile și nici compromițătoare la adresa politicii externe a României, din perioada 1866-1876. Totuși, uneori, guvernanții de la București au fost nevoiți să ia măsuri politice ce au intrigat opinia publică românească, dar numai din rațiuni de stat, pentru a evita posibile conflicte politico-diplomatice și militare româno-austro-ungare.
Semnificativă este, însă, atitudinea adoptată de aceiași oameni politici și de stat români când au părăsit băncile ministeriale și au acționat în opoziție. Aceștia, ca simpli cetățeni s-au implicat deschis în manifestările de solidaritate cu românii din afară, stabilind legături personale cu fruntașii acestora, acționând în diferite societăți cultural-patriotice în perioada 1866-1876.
Neputând a fi mărturisite, în măsura în care marile deziderate naționale – obținerea independenței și desăvârșirea unității statale – însuflețeau voința românilor de dincolo și de dincoace de Carpați, în cadrul unor acțiuni de politică externă oficiale aceste obiective ocupau un loc central, ele preocupând intens pe toți oamenii politici, de stat și de cultură români ai epocii.
În demersurile lor oficiale, cercurile conducătoare românești, constrânse mereu să dea curs presiunilor politico-diplomatice austro-ungare, în special, deși au căutat să modereze acțiunile și manifestările opiniei publice românești în sprijinul românilor transilvăneni, pentru a nu pune în primejdie existența tânărului stat român modern, nu puteau să nesocotească interesele naționale pe termen mediu și lung și să nu țină seama de opinia publică românească, de forța pe care aceasta o reprezenta.
În aceste condiții, simpatia și sprijinul opiniei publice din România, exprimate în forme variate, se adăugau și serveau drept suport acțiunilor politice oficiale, deschise sau implicite, ale cercurilor conducătoare de la București.
De altfel, în ciuda conflictelor politice interne, generate de vederile deosebite cu privire la direcțiile, limitele și ritmul de dezvoltare economică, social-politică și cultural a României moderne, solidaritatea pe planul intereselor naționale a reprezentat o realitate de necontestat, fapt dovedit de existența unei linii de continuitate a eforturilor în vederea realizării dezideratelor naționale ale obținerii independenței și desăvârșirii unității de stat.
– În presă și în dezbaterile Parlamentului român din anii 1866-1876, referitor la imaginea și problemele Transilvaniei din primul deceniu de la realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867, au fost, uneori, și opinii care nu au conformat întotdeauna părerii majorității românilor din Țara liberă privind realizarea și consecințele dualismului austro-ungar, precum și solidaritatea cu cauza dreaptă a fraților lor de peste Carpați.
– Instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867 a constituit prima etapă a solidarității românilor din România cu românii din Transilvania și Ungaria, într-o perioadă în care Constituția din 1866 a oferit condiții deosebite de exprimare liberă presei și oamenilor politici de stat și de cultură din România, în reflectarea solidarității cu mișcarea națională a conaționalilor lor de peste Carpați, pentru emancipare socială și națională a poporului român, în întregul său.
Manifestările de protest desfășurate în România contra anexării Transilvaniei la Ungaria și față de consecințele nefaste ale noului regim dualist austro-ungar, calda simpatie și sprijinul moral și material, constant și însemnat, acordat românilor din Transilvania și Ungaria de frații lor liberi, de întreaga opinie publică din România în primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar, au constituit un imbold și o întărire a încrederii românilor, de dincolo și de dincoace de Carpați, într-un viitor mai bun.
Lupta împotriva regimului dualist austro-ungar, desfășurată în condiții deosebite și cu mijloace variate în provinciile românești din cuprinsul Austro-Ungariei, dar și în România, a fost sprijinită moral, material și politico-diplomatic de tânărul stat român modern, de întreaga opinie publică din România, pentru că era lupta națiunii române, în totalitatea ei, în vederea eliberării teritoriilor românești, pentru unirea lor cu țara liberă și desăvârșirea unității statale a poporului român, obiectiv esențial înscris ferm în politica externă pe termen lung a României.
Totuși, înfrâgerile și amărăciunile îndurate de românii din Transilvania și Ungaria aveau să fie urmate de marea satisfacție, dătătoare de noi și justificate speranțe, a proclamării independenței de stat a României, a victoriilor obținute de armata română în Balcani și, apoi, de recunoașterea de către Congresul de la Berlin a noii și mult așteptatei situații. De aceea, în conformitatea cu principiul solidarității naționale, românii din Transilvania, Banat și Bucovina au sprijinit moral, material, financiar și uman războiul purtat de România pentru a-și cuceri independența de stat.
Unitatea și solidaritatea românilor din Austro-Ungaria cu frații lor de la sud și est de Carpați s-a manifestat în campania dusă de presă spre a demonstra Europei legitimitatea obținerii independenței statului român, în încurajarea armatei române, în acțiunea de colectare a fondurilor și o ofrandelor pentru trebuințele ostașilor de pe front, în participarea voluntarilor transilvăneni și bucovineni, considerându-se că lupta pentru înlăturarea suzeranității otomane era o cauză națională comună.
De fapt, războiul de independență (1877-1878) prin ampla manifestare de solidaritate a românilor din Austro-Ungaria cu războiul purtat de frații lor din România pentru realizarea dezideratului independenței naționale, a constituit o viguroasă replică dată de români regimului dualist austro-ungar.
Toate aceste dovezi de solidaritate națională a românilor de dincolo și de dincoace de Carpați au întărit definitiv convingerea că, după ce tânărul stat român modern a devenit stat independent și suveran (1877-1878) și s-a proclamat Regatul României (1881), obiectivul fundamental al luptei de emancipare socială și națională a poporului român devenea desăvârșirea statului unitar, fapt împlinit, cu noi jertfe, la finele primului război mondial, în anul 1918, prin eliberarea provinciilor istorice românești de sub dominație austro-ungară și prin unirea lor cu Vechiul Regat în cadrul unei Românii moderne, independente și unitare.
Sperăm că în prezenta teză de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în opinia publică din România în anii 1866-1876, am reușit să redăm, cât mai veridic, memoria unor importante înfățisări istorice pe care le-a cuprins istoria Transilvaniei în anii primului deceniu de la realizarea compromisului dualist austro-ungar (1867), având credința fermă că această memorie trebuie mereu reîmprospătată, numai și numai pentru ca imaginea acestui străvechi teritoriu românesc să fie cea reală și conformă cu adevărul istoric.
Referitor la interesul major al problematicii prezentei teze de doctorat, apreciem că ea este actuală și trebuie să rămână mereu actuală, câtă vreme în Europa unită, în care am intrat de la 1 ianuarie 2007, este normal să rămânem noi înșine, cu trecutul nostru istoric, cu măriri și decăderi, cu lumini și umbre, cu năzuințele înaintașilor noștri, cu personalitatea noastră, cu propria noastră memorie istorică!
ANEXE
1. X, Corespondența particulară a “Românului”, Pesta, 18 mai 1866.
Înverșunată mânia în sufletele câtorva maghiari au produs publicarea actelor de convocare a Societății române pentru limbă și dicționar. Auzi, striga ei! Auzi cutezare! Să voiască românii a avea și ei o limbă și un dicționar al limbii. Ha, vă pricepem, zice un frate maghiar, vreți Daco-România!
[“Românul”, an X, 28 mai 1866, p. 317]
2. George Barițiu, Uniune sau Nu?, Brașov, 12 septembrie 1866.
Românii au răspuns la acea întrebare în anul 1848 cu acel Nu, cu Nu în Conferința Națională din ianuarie 1861, ținută la Sibiu, au strigat Nu în Congresul lor din aprilie 1863 și în Dieta de la Sibiu din 1863.
Se crede acum că românii stau amețiți și că-i pot duce oriunde vor vrea. Să vedem!
Fie-ne, însă iertat încă a spera că în seria celorlalte popoare austriece li se va da și românilor ocasiunea de a-și descoperi voința lor, fără pic de silă!
[“Românul, an X, 8 septembrie 1866, p. 622]
3. Dr. B, Probe despre simțiul fraților maghiari față cu principiul naționalității, Blaj, 10 octombrie 1866.
Voi demonstra cu date autentice intoleranța fraților maghiari față cu naționalitățile conlucuitoare și, mai ales, față cu românii în Dieta maghiară din 1866.
În pretinsa Ungarie istorică numai ungurii sunt și să nege prin opinia publică existența românilor, ca să nu aibe cine a pretinde în Dietă și pentru români drepturile naționale, deoarece în Ungaria și în Transilvania contopită cu Ungaria nu există decât națiunea ungurească. Ba chiar ziarul ungurilor liberali din Transilvania “Koloszvari Kozlony” neagă dreptul de existență națională chiar și românilor din România liberă și neagă patriei lor numirea naturală de România.
Pretențiile naționale sunt pretenții juste ale timpului, iară nu idei efemere, precum le numesc ungurii când e vorba de alte naționalități, afară de cea ungurească.
Dorim ca regimul împărătesc să intervină și să facă dreptate. Noi credem că dacă imperialii vor sacrifica pe popoare arbitariului unguresc, atunci ungurii se vor îngriji de nu va mai pofti nimene drepturile naționale!
Ungurii pornind după fantasma lor, ungurii aceia care în ochii lumii culte apusene sunt priviți de cei mai liberali și le place a fi priviți de martirii libertății, ungurii aceștia au pretențiuni de tirani, de despoți asupra altor națiuni, în contra spiritului timpului.
Frații români din România, din cele de mai sus, au putut trage și ei cunoștiință despre inima cea sinceră a fraților maghiari către ei.
[“Românul”, an X, 17-18 octombrie 1866, p. 746-747]
4. Dr. B, Unele date din procesul pentru drepturile naturale ale românilor din Imperiul austriac în contra ungurilor, Blaj, 3 noiembrie 1866.
În decursul istoriei, românii și-au știut apăra pozițiunea de oameni bravi și nu au devenit sclavi ai ungurilor.
După dreptul de cucerire este evident că ungurii nu pot ave nicio prerogativă asupra românilor, atât din Ungaria, cât și din Transilvania, căci românii s-au opus cuceririi cu virtute și numai condițiunea libertății și amiciția i-au putut desarma și pleca în pace. Istoria, dar, ca și dreptul natural sunt pentru români și ungurii ar trebui să se rușineze de Europa cultă d-a pretinde cotropirea naționalității române!
Românii vor recâștiga ceea ce trecutul, numărul și posițiunea lor le dă dreptul a ave!
Conlucrarea ungaro-româno ar întări ambele părți, iar încercările de supremație și de absorbire națională face totul a secătui până ne vom trezi că nici unii nici alții n-au dobândit nimic real și că de certurile noastre s-au folosit numai asupritorii comuni.
[“Românul”, an X, 10 noiembrie 1866, p. 814-815]
5. I. al lui Vasile D. Copil al Libertății și Independenței, Dumnezeu și dreptul meu, Pesta, 29 martie 1867.
Românii din Dacia Centrală, striviți și nedrăptățiți din nou, simt o consolațiune văzând că frații lor din România liberă – destinată de providență a deveni mama tuturor românilor din Orient – susțin cauza lor.
Datoria dumneavoastră este astăzi, când vocea noastră este înecată, a susține înaintea Europei cauza națională, care nu e alta de câtu triumful dreptății, triumful Românismului, este a ne apăra înaintea Europei și a ne câștiga simpatiile ei.
Maghiarii numesc Constituțiune aceea ce sugrumă pe alte popoare, dar o lege care scutește pe un popor și apără pe celelalte nu e lege, ci fărădelege!
Niciodată n-a putut maghiaru cuceri cu sila pe români. Și acuma, când Tronul a desprețuit drepturile și credința românului și a recompensat pe credința maghiarului, cheia pentru dezlegarea chestiunii române nu e nici în Viena, nici în Pesta, ci în Transilvania, în patria lui Horea și a lui Iancu, în această patrie română scumpă și nenorocoasă, din care nici neamțul, nici ungurul n-au putut face patrie nemțească ori ungurească!
Patria lui Ștefan și Mihai, patria lui Horea și Iancu, nu poate să fie decât patria română!
Îmi iau libertatea de a întreba națiunea română din România austriacă, a întreba pe frații mei ce destin pare a avea evenimentele ce se dezvoltă cu atâta repeziciune? Dar or aduce ele neatârnarea noastră ori peirea noastră?
Românilor din România sugrumată, călcată și umilită, să ne îngrijim ca să putem exista!
Să nu se facă târgul despre noi fără noi. Nimeni nu poate pretinde ca noi să ne supunem orbește, ca o turmă, hegemoniei maghiare.
Uniunea nu numai că ar compromite drepturile, libertatea și interesele noastre, ci ar vătăma simțământul nostru național, ar periclita existența noastră națională.
Eu aș recomanda domnilor celor mari din Pesta, care vor să soarbă într-o lingură de apă pe biata Transilvanie, să meargă în Transilvania să asculte opiniunea publică a poporului român, a țăranului și va afla că acela mai bine vrea de o mie de ori moartea, decât uniunea, că el e gata să sacrifice totul pentru independența patriei sale!
[“Românul”, an XI, 3-4 aprilie 1867, p. 278]
6. B. P. Hașdeu, Transilvania și Austria, 1867.
Cum de a putut suferi un așa jug, o astfel de tăvălire, o asemenea degenerare a drepturilor celor mai sacre ale națiunii umane o naționalitate puternică prin majoritatea sa, mândră prin numele străbunilor, susținută prin consecința unei cauze juste, apărată de admirabila tărie a poziției geografice?
[“Românul”, an XI, 14-15 august 1867, p. 685-686]
7. Cassius, România de peste Carpați, 1867.
Prin lamentări nu se poate ușura soarta națiunii române. Să se renunțe la ambițiile personale și să caute a-și împlini datorințele față cu națiunea.
Pe tărâmul culturii naționale trebuie să înaintăm pentru a ajunge la cunoașterea misiei ce trebuie s-o îndeplinim fiecare națiune care voiește a trăi cu demnitate între celelalte națiuni culte.
În România liberă, cultura națională a și început procesul său de înnaintare, acolo vedem o mulțime de instituții, în a căror frunte sunt bărbați luminați și cu devotament pentru cultura națională.
În România în doliu, în Transilvania, Ungaria timișană și Bucovina, însă, cultura națională stă în o stare mult mai deplorabilă.
Tinerimea de aici nici într-o privință nu gustă adevărata cultură națională. În institutele mai înalte cu totul lipsește cultura națională, chiar și în cele 2-3 gimnazii române influența străină este preponderentă!
[“Românul”, an XI, 20 august 1867, p. 701-702]
8. Observatorul, Salutare peste Carpați, 1867.
Când frații români de peste Carpați suferă torturi grele, când ei plâng în zadar invocând după drepturile lor naționale, noi zicem: Curaj fraților în agonie! Noi credem că nu e departe ora când vă vom aduce și puterile noastre într-ajutor. Puterea morală cu voi!
Așadar, fraților români, încă o dată vă zicem: Curaj! Nu desperați că în secolul în care ne aflăm românul a devenit vasalul și sclavul maghiarului!
[“Românul”, an XI, 5 octombrie 1867, p. 848]
9. Extras din scrisoarea unui român din Transilvania, 1868.
Am dorit și doresc fierbinte ca toată suflarea românească să îngrijească și să conlucre la consolidarea lucrurilor de acolo și la asigurarea acelui pământ pe seama națiunii românești.
Aceasta mi-a fost grija cea mai mare din anii juniei mele și îmi este și astăzi. Fără România unită și liberă, fundată pe justiție și moralitate, nu poate fi vorba de națiune și naționalitate română. Pe de altă parte, rog și moldo-românii ca să ia în bună considerație cum că fără consolidarea elementului românesc din Transilvania, statul moldo-românesc e amenințat din această parte, cu un pericol permanent și foarte mare.
De aceea, rog pe moldo-români ca să lase la păcate atâtea calcule și intrige și să-și calce pe pasiunile personale.
[“Românul”, an XII, 15 mai 1868, p. 408]
10. Corespondența particulară a “Românului”, Pesta, 14 iunie 1869.
Despre Transilvania nefericită nu se mai zice nimic. Ea este înnecată în suspinele sale. Iar din afară, ici-colo câte un țipăt de durere pe mormântul autonomiei sale. Strigătoarea nedreptate ce se face acestei vechi provincii și poporațiunii române de care este locuită, se constată deja prin chiar foile dualiste, prin însăși inamicii Transilvaniei, inamicii românilor!
[“Românul”, an XIII, 19 iunie 1869, p. 421]
11. Din România de peste Carpați, Doamna E. către doamna Maria Rosetti, 1869.
Să instruiți tinerimea, s-o deprindeți la arme, să formați sute și mii de oficiali ca să nu ne pară rău că ora a sosit și ne-a găsit nepregătiți, pentru a sta fiecare la locul său!
[“Românul”, an XIII, 21 octombrie 1869, p. 822]
12. J. N-relu, Transilvania și unirea sa silnică cu Ungaria, 1870.
Pentru o idee exactă despre starea de față a conflictului iscat între Ungaria și Transilvania, în privința încorporării acestui stat trebuie spus că poporul maghiar devine orb prin patima sa de a domni și prin frica de a fi tulburat și împiedicat în îndestularea acestei patime. Și în orbia aceasta fuge pe o cale ce duce la un abis, care va fi un mormânt etern pentru toată splendoarea maghiară.
[“Românul”, an XIV, 9 aprilie 1870, p. 314]
13. Camil, Observații critice asupra stării sociale și economice a românilor din Transilvania, 1871.
Pe țăranul român îl aflăm încă tot suferind sub jugul de exploatare a industriei și manufacturei străine. Ce ar putea ajuta la îmbunătățirea stării sale?
Noi trebuie să ne îngrijim de prosperarea țăranului nostru și de nașterea, mai curând, a acelui element a cărui lipsă o simțim atât de dureros și fără de care nu putem prospera. Și acel alement este burghezia, a cărei existență este condiționată de aceea a țăranului. Dacă nu vom avea țăran inteligent și avut, nu vom putea avea nici burghezie. Sărăcia și neștiința țăranului exclude dezvoltarea burgheziei.
Țăranul să fie baza pe care se ridică piramida statului social al unei națiuni!
[“Românul”, an XV, 23 iunie 1871, p. 527]
14. Camil, Corespondența particulară a “Românului”, Viena, 4 iunie 1872.
Astăzi, în anul 1872, când românii transilvăneni gem sub jugul legii marțiale, ei trebuie să persevereze în programa națională ale cărei puncte sunt autonomia Transilvaniei, individualitatea politică a națiunii române și a limbii sale, garantată prin lege fundamentală de stat, regularea definitivă a tuturor relațiilor pe viitor ale Transilvaniei cu Imperiul, cu provinciile lui și cu celelalte națiuni conlocuitoare.
[“Românul”, an XVI, 7 iulie 1872, p. 586]
15. Camil, Corespondența particulară a “Românului”, Viena, 19 octombrie 1873.
Prin ivirea evenimentelor periculoase ce amenință România, credem a ne fi îndeplinit datoria de patrioți și cetățeni români. Sacra datorie a celor chemați și aleși este de a căuta, fără întârziere, mijloace eficace pentru salvarea patriei și a națiunii periclitate.
La luptă deci, că timpul declarațiilor a trecut și numai o faptă solidară și românească ne poate salva!
[“Românul”, an XVII, 25 octombrie 1873, p. 944-945]
16. Camil, Corespondența particulară a “Românului”, Viena, 3 noiembrie 1874.
Austro-Ungaria tinde la subjugarea României și a Orientului, mai întâi pe tărâm economic, prin joncțiuni și vămi, ca mai apoi, în moment favorabil să declare România ca pașalâc austro-ungar.
Acestea sunt mijloacele oneste, amicale și sincere prin care autoritățile austro-ungare voiesc să-și atingă scopurile în Orient. Denunțurile, perfidia, corupția și minciuna, iată armele lor diplomatice!
[“Românul”, an XVIII, 17 decembrie 1874, p. 1108]
17. K. Tisza, Declarațiune referitoare la cuvântul “Naționalitate”, în ședința Camerei, 1 aprilie 1875.
Voi zdrobi și sfărâma, fără milă, pe toți cei care vor cuteza a zice că Ungaria n-ar fi numai a maghiarilor, ci a tuturor naționalităților.
Eu cred că Ungaria e un stat deopotrivă cu celelalte state ale Europei, în care locuiesc cetățeni de deosebite limbi și, cu toate acestea, statul poartă un singur nume!
În momentul când se va încerca la intrige de această natură, numaidecât se va convinge că statul maghiar încă are destulă forță pentru a zdrobi inamicii săi.
[“Românul”, an XIX, 10 aprilie 1875, p. 324-325]
18. Un apel al românilor din Transilvania, publicat în ziarul vienez “Der Osten”, decembrie 1876.
Zece ani de suferințe și torturi am îndurat în urma măiestriei de stat a ungurilor.
În țările de sub Coroana Sf. Ștefan e o nemulțumire generală, o mizerie completă, o corupție dezgustătoare, într-un cuvânt o situație pe care n-o mai putem îndura!
Amară e soarta care ne-a impus-o anul 1867!
Toate naționalitățile nemaghiare, dar mai cu seamă noi, românii, au trebuit să înghită mult venin în decursul acestor zece ani.
Tristă e pozițiunea în care geme poporul român! Românii sunt desconsiderați ca și când n-ar exista.
Cine să nu dorească sfârșitul acestor stări de lucruri arbitrare?
În aceste momente critice, rugăm concetățenii din Austria a lua în considerare pozițiunea noastră împreună cu interesele monarhiei.
[“Românul”, an XX, 16 decembrie 1876, p. 1114]
Bibliografie
1. Izvoare
1.1 Arhive
– Biblioteca Academiei Române, Serviciul Manuscrise, Arhivă, ds. A-9 (1867-1869).
– Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), București, fond Casa Regală, ds. 13/1866, ds. 14/1866, ds. 41/1866, ds. 50/1866, ds. 43/1868, ds. 72/1868, ds. 23/1869, ds. 21/1870.
-D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ds. 51/1867, ds. 474/1867, ds. 521/1868, ds. 343/1870, ds. 533/1870, ds. 536/1870, ds. 970/1875.
1.2 Colecții de documente
– Abrudan, Paul, Racovițan, Mihai, Transilvania. Documente istorice, Edit. Țara Noastră, București, 1991.
– Căzănișteanu, Constantin, (coord), Documente ale Unirii (1600-1918), Edit. Militară, București, 1984.
– Georgescu, Florin, Pălănceanu, Elena, Istoria României. Crestomație. III. Epoca modernă, București, 1981.
– Retegan, Simion, Suciu, Dumitru, Cipăianu, George, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1919. Documente, Cluj-Napoca, 1996.
– România. Documente străine despre români, Ediția a II-a, revăzută și completată, Edit. Arta Grafică S.A., București, 1992.
1.3 Corespondență
– Bucur, Marin, C. A. Rosetti către Maria Rosetti. Corespondență, Ediție nouă, vol. I, 1846-1871, Edit. Minerva, București, 1988.
– Hodoș, Eneea, Din corespondența lui Simion Bărnuțiu și a contemporanilor săi, Sibiu, 1944.
1.4 Cuvântări, discursuri parlamentare, memorii
– Giurescu, C. C., Din scrierile și cuvântările lui Ion C. Brătianu, 1821-1891, vol. I, partea 1, 1848-1868, Edit. Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1903.
– Ibidem, partea a II a, 1869-1876, Edit. Cartea Românească, București, 1935.
– Memoriile regelui Carol I al României, vol. I, București, 1909.
– Ibidem, vol. IV.
– Ibidem, vol. V.
– Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I (1866-1869), Ediție Stelian Neagoe, Edit. Scripta, București, 1992.
– Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, vol. I, 1866-1876, Edit. Librăria Socec & Comp., București, 1897.
– Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Partea I (1864-1868), Ediție Georgeta Penelea, Edit. Academiei, București, 1977.
– Ibidem, Partea a II-a (1868-1870), 1978.
– Ibidem, Partea a III-a (1870-1874), 1980.
– Ibidem, Partea a IV-a (1874-1878), 1982.
1.5 Periodice
– „Analele Societății Academice Române”, tom I, (1867, 1868, 1869).
– Tom II, (1869).
– Tom IV, (1871).
– Tom V, (1872).
– Tom XVI, (1894-1895).
– Tom XVIII, (1895-1896).
– „Concordia”, an V, nr. 70 (429), 2/14 septembrie, nr. 99 (458), 12/24 decembrie 1865.
– „Gazeta Transilvaniei”, an XXXII, nr. 5, 19/31 ianuarie, nr. 23, 26 martie/7 aprilie 1869.
– An XLI, nr. 65, 17/29 iulie 1878.
– „Memoriile Secției de Științe Istorice a Academiei”, seria IV, tom II, Edit. Academiei, București, 1980.
– Tom VI, 1983.
– Tom VII, 1984.
– „Monitorul, jurnalul oficial al României ”, nr. 46, 27 februarie/ 11 martie, nr. 53, 8/20 martie, nr. 59, 15/27 martie, 1866, nr. 73, 9/21 iunie, nr. 105, 14/26 mai, nr. 124, 9/21 iunie, nr. 262, 1866.
– Nr. 51, nr. 63/1867.
– Nr. 100, 4 mai, 1868, nr. 274/1868.
– Nr. 161, nr. 278/1870.
– Nr. 113, 26 mai/7 iunie 1876.
– „Perseverența”, an I, nr. 1, 5/17 martie, nr. 19 din 11/23 mai, nr. 20, 12/24 mai, nr. 23, 25 mai/ 6 iunie, nr. 26, 4/16 iunie, nr. 27, 8/20 iunie 1867.
– „Reforma”, an IX, nr. 4(711), 26 ianuarie 1867.
– „Revista arhivelor”, XI, (1968), nr. 2.
– „Revista Carpaților”, II, (1861), partea I.
– „Românul”, an X, 28 mai, 6-7 iunie, 8 septembrie, 17-18 octombrie, 19 octombrie, 20 octombrie, 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie, 13 noiembrie, 31 decembrie 1866.
– An XI, 14 ianuarie, 6-7 februarie, 19 februarie, 9 martie, 3-4 aprilie, 22-23 aprilie, 28 aprilie, 30 aprilie, 15-16 mai, 29-30 mai, 31 mai, 17-18 iulie, 20 iulie, 23 iulie, 10 august, 14-15 august, 18 august, 20 august 1867.
– An XII, 8 februarie, 16 martie, 3 mai, 23-24 iunie, 1 august, 22 octombrie 1868.
– An XIII, 1 februarie, 13 martie, 1 iunie 1869.
– An XIV, 14 februarie, 12 aprilie, 2 iunie, 4 iulie 1870.
– An XV, 11 martie, 6 aprilie, 22 iunie, 23 iunie 1871.
– An XVI, 13 februarie, 3-4 iulie, 24 august 1872.
– An XVII, 19 aprilie, 21 iunie 1873.
– An XVIII, 31 octombrie 1874.
– An XIX, 2 martie, 12 martie, 19 aprilie, 5 mai, 21 mai, 31 mai, 2 iulie, 28 septembrie, 23 noiembrie, 24 noiembrie 1875.
– An XX, 4 ianuarie, 27 iunie, 12 septembrie, 19 noiembrie, 16 decembrie, 31 decembrie 1876.
– „Trompeta Carpaților”, an X, nr. 521, 1/13 iunie 1867.
2. Sinteze și lucrări de specialitate
– Actele privitoare la urzirea și înființarea Asociațiunei transilvane pentru literatură română și cultura poporului român, Tipografia Diecesană, Sibiu, 1862.
– Adamescu, Gh., Câteva cuvinte despre dualismul austro-ungar, Galați, 1892.
– Adăniloaie, Nichita, (coord), Unitatea națională a tuturor românilor în epoca modernă 1821-1918, Edit. Academiei, București, 1985.
– Idem, Independența națională a României, Edit. Academiei, București, 1986.
– Angelescu, C. C., Izvoarele Constituției de la 1866, București, 1926.
– Barițiu, George, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, 2, Sibiu, 1890.
– Baron, Mircea, Cărbune și societate în Valea Jiului, Petroșani, 1998.
– Berciu, Dumitru, (coord), Unitate și continuitate în istoria poporului român, Edit. Academei, București, 1968.
– Berindei, Dan, Diplomația românească modernă, Edit. Albatros, București, 1985.
– Idem, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Edit. Militară, București, 1992.
– Idem, (coord), Istoria românilor, tratat, vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, București, 2003, (pentru subcapitolul Transilvania, 1849-1878, autori: Nicolae Bocșan și Simion Retegan).
– Idem, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academia Română, București, 2006.
– Bocșan, Nicolae, Ideea de națiune la românii din Transilvania și Banat. Secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca, 1997.
– Bodea, Cornelia, Constantinescu, Liviu, Pascu, Ștefan, Ștefănescu, Ștefan, Trebici, Vladimir, România. Atlas istorico-geografic, Edit. Academiei Române, București, 1996.
– Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Cluj-Napoca, 2000.
– Bulei, Ion, Scurtă istorie a românilor, Edit. Meronia, București, 1996.
– Calafeteanu, Ion, Popișteanu, Cristian, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
– Coja, Ion, Transilvania. Invincibile argumentum, Edit. Athenaeum, București, 1990.
– Constantinescu-Iași, Petre, Istoria României, vol. IV, Edit. Academiei, București, 1964.
– Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Edit. Univers Enciclopedic, București, 1997.
– Corivan, Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
– Curticăpeanu, Vasile, Mișcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Edit. Universității din București, București, 1968.
– Din istoria Transilvaniei, vol. II, Ediție Miron Constantinescu, Edit. Academiei, București, 1961.
– Dobre, Alexandru, Idealul unității naționale în cultura română, Edit. Minerva, București, 1988.
– Dogaru, Mircea, De la Esculeu la Alba-Iulia. Un mileniu de istorie românească în cronistica și istoriografia ungaro-germană, București, 1993.
– Drecin, M. D., Banca Albina din Sibiu – instituție națională a românilor transilvăneni, Cluj-Napoca, 1982.
– Dronca, Lucian, Băncile românești din Transilvania (1867-1918). Contribuții istorice, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2001.
– Duca, I. G., Portrete și amintiri, Ediția a V-a, Edit. Humanitas, București, 1990.
– Dumitrescu, Traian, Transilvania. Pământ strămoșesc multimilenar, II, Edit. Miracol, București, 1997.
– Durandin, Catherine, Istoria românilor, Edit. Imprimeria Institutului European pentru Cooperare Culturală și Științifică, Iași, 1998.
– Eisenman, L., Le compromis austro-hongrois de 1867, Paris, 1904.
– Filitti, I.C., Izvoarele Constituției din 1866. (Originile democrației române), București, 1931.
– Giurescu, C.C., Transilvania în istoria poporului român, Edit. Științifică, București, 1967.
– Graf, Rudolf, Domeniul bănățean STEG. 1855-1920, Reșița, 1997.
– Grecu, Victor, Revoluția, unirea, independența în Transilvania, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
– Hangiu, I., Societăți și asociații în știința românească, București, 1981.
– Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992.
– Hitchins, Keith, Studiu privind istoria modernă a Transilvaniei, Edit. Dacia, Cluj, 1970.
– Idem, România. 1866-1947, Ediția a II-a, București, 1998.
– Idem, Afirmarea națiunii. Mișcarea națională românească în Transilvania: 1860-1914, București, 2001.
– Ionescu, Dionisie, Țuțui, Gh., Matei, Gh., Dezvoltarea constituțională a statului român, București, 1957.
– Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, 1905, Ediție nouă, îngrijită de Georgeta Penelea, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
– Isar, Nicolae, Gudin, Cristina, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile Parlamentului (1866-1899), Edit. Universității din București, 2004.
– Isar, Nicolae, Din istoria generației de la 1848. Revoluție, exil, destin istoric, Edit. Universitară, București, 2006.
– Idem, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, Edit. Universitară, București, 2006.
– Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999.
– Istoria României, Ediție revazută și adăugită, Edit. „Corint”, București, 2005.
– Istvan, Cusucsuya, Istoria pădurilor din Transilvania. 1848-1918, Cluj-Napoca, 1998.
– Lăncrănjan, Ion, Cuvânt despre Transilvania, Edit. Sport-Turism, București, 1982.
– Leger, Louis, Histoire de l’Austriche-Hongrie, Nouvelle edition, Paris, 1920.
– Lehrer, Milton, Ardealul, pământ românesc.(Problema Ardealului văzută de un american), Edit. „Vatra Românescă”, Cluj Napoca, 1991.
– Lungu, Corneliu Mihail, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, București, 1999.
– Lupaș, Ioan, Din istoria Transilvaniei, Edit. Eminescu, București, 1988.
– Maior, Liviu, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționarismului românesc, Cluj, 1972.
– Idem, Istoria modernă a României, Edit. Întreprinderea Poligrafică, Cluj-Napoca, 1985.
– Idem, Miscarea națională românească din Transilvania (1900-1914), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
– Idem, 1848-1849. Români și unguri în revoluție, Edit. Enciclopedică, 1998.
– Maiorescu, Titu, Istoria contemporană a României (1866-1900), București, 1925.
– May, A. J., The Habsburg Monarchy 1867-1914, Harward University Press, 1959.
– Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanți (1866-1916), Edit. Silex, București, 1994.
– Meteș, Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX (Cercetări de demografie istorică), Edit. Științifică, București, 1971.
– Netea, Vasile, Lupta maselor din Transilvania pentru libertate națională. 1848-1881, Edit. Științifică, București, 1974.
– Idem, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice și culturale între anii 1859-1918, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
– Oțetea, Andrei, Istoria poporului român, Edit. Științifică, București, 1970.
– Pamfil, Matei, Asociația transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA) și rolul ei în cultura națională. (1861-1950), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
– Pascu, Ștefan, Făurirea statului național unitar român, Edit. Academiei, București, 1983.
– Păcățian, T. V., Cartea de aur sau luptele politice naționale ale românilor de sub coroana ungară, vol. II, Sibiu, 1902.
– Ibidem, vol. III, 1905.
– Ibidem, vol. IV, 1906.
– Pencovici, Alexandru, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituției și Legii electorale, București, 1883.
– Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1985.
– Idem, (coord.), Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Edit. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1993.
– Popescu-Puțuri, Ioan, Deac, Augustin, (coord), Unirea Transilvaniei cu România. 1918, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Edit. Politică, București, 1978.
– Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (1865-1900), Cluj-Napoca, 1978.
– Scurtu, Ioan, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Edit. Sport-Turism, București, 1988.
– Idem, (coord.), Din lupta poporului român pentru independență, Tipografia Universității din București, 1997.
– Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România 1859-1918, Edit. Albatros, București, 1995.
– Steed, Henry Wickham, The Habsburg Monarchy, New York, 1913.
– Sturdza, D. A., Domnia regelui Carol I, București, 1906.
– Suciu, Dumitru, Antecedentele dualismului austro-ungar și lupta națională a românilor din Transilvania. 1848-1867, Edit. Albatros, București, 2000.
– Teodorescu, Anibal, Gânduri și planuri pentru înființarea Academiei Române, București, 1947.
– Totu, Maria (coord), Bărbați ai datoriei. 1848-1849, Mic dicționar, Edit. Militară, București, 1984.
– Vârgolici, Teodor, Aspecte ale romanului românesc din secolul al XIX-lea, Edit. Eminescu, București,1985.
– Urechia, V. A., Actele și solemnitatea, oficiale și neoficiale, a inaugurării Societății Literare Române, Imprimeria Statului, București, 1867.
– Zolner, Erich, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, 2, București, 1997.
– Zub, Al., A scrie și a face istorie, Edit. Junimea, Iași, 1981.
“The image of Transilvania in the public opinion from between 1866-1876” – summary
The period between 1866-1876 of the Transilvanian history, from the end of the liberal regime (1860-1865) till the end of the first decade from the agreement between Austria and Hungary (1867), constituted the subject of many articles in the Romanian press in Transilvania and Hungary, of many debates in the Romanian Parliament and of some important preoccupations of the Romanian foreign policy during the decade before the conquering of the state independence.
Naturally, this period from Transilvania’s history constituted, from the second half of the 19 th Century up to present, an important research subject for the Romanian and foreign historiography; this fact was materialized by publishing sources, documentaries, syntheses, studies, specialized works, competent and extensive, refering to Transilvania’s history from the first decade since the achievement of the Austro-Hungarian dualism from 1867.
Under permanent and competent guidance of professor Nicolae Isar, my scientific master, who supported me in preparing, elaboring my work, Transilvania’s image in the public opinion from Romania between 1866-1876, I chose this theme having the intention of bringing a modest but original contribution to the knowledge of Transilvania’s image and to the understanding of its real problems in the first decade from the instauration of the Austro-Hungarian dualism, by bringing forward of a series of new or less known date and facts of the history of this ancient Romanian territory between 1866-1876.
That is why in this work I tried to catch and to reproduce, as truthful as possible, the image of Transilvania between 1866-1876, as it reflected itself in the political, social and cultural changes after the instauration of the new dualist Austro-Hungarian regime in 1867, in the development and the acute fight of the Romanians from Ardeal for autonomy, as well as in the field of the national solidarity of the Romanians from the free country with the fight of the oppressed brothers across the Carpathians for the social and national emancipations of the Romanian people.
Considering the fact that noon has done before a research on Transilvania’s history during this period of time, using the press, the debates in the Parliament, we tried to present, as real as possible, the opinions of the press, of the Romanian parliamentarians under favourable conditions offered to the liberty of press, liberty of opinion and expression provided by the Constitution from 1/13 July 1866.
In conceiving, elaborating this work, I studied an extensive bibliographic material. I used, as sources, from “D.A.N.I.C.” and from the library of the Romanian Academy a series of archives, collections of documents, correspondence, commentaries, speeches in Parliament, memoirs, as well as the most important journals of the time, especially “Românul”, during the first decade from the instauration of the Autro-Hungarian dualism, in 1867. I also studied and used many works in the field, synthesis, new or old, published in the last decades, which I included in the bibliography.
In this work we tried to bring new things, because noon has done before a research of this period, using two segments: the press and the debates in the Parliement, under favourable conditions offered to the liberty of press, of opinion and of speech, provided, for the first time, in the Romanian Constitution from 1866.
The work, having 245 pages, was strucutured as it follows:
Introduction
Chapter The instauration of the Austro-Hungarian dualism in Transilvania and its consequences.
The antecedents of the Austro-Hungarian dualism.
The instauration of the Austro-Hungarian dualism.
The consequences of the Austro-Hungarian dualism for the Romanians from Transilvania and .
Population and habitat.
General characteristics of the economy from Transilvania, , Crisana and Maramures in the second half of the 19 th Century.
Agriculture, animal breeding, silviculture.
Industry.
Credit.
Transportation and trade.
Nationalities and the dualist regime.
The Romanians and the dualist regime (1866-1876).
Chapter II. The image of Transilvania in the main press organs from (1866-1876).
The attitude of the Romanians from , and towards the achievement of the Austro-Hungarian dualism from 1867.
The press from , supporting the national cause of the Romanians from Transilvania and (1866-1876).
The attitude of the main press organs from towards the political consequences of the instauration of the new Austro-Hungarian regime.
The attitude of “Românul” towards the cultural, economic and social consequences of the dualist Austro-Hungarian agreement.
The results of the first decade of dualist regime for the Romanians from Austro-Hungary.
Chapter III. Transilvania’s problems in the debates of the Romanian Parliament (1866-1876).
The attitude of the Romanian politicians, statesmen and culturemen towards the achievement, significance and consequence of the dualist Austro-Hungarian agreement (1866-1876).
M. Kogalniceanu’s interpellation from March 18/26 1867 and its dualistic significance.
I.C. Bratianu and the problems of the Romanians from (1866-1876).
C.A. Rosetti and “Românul” supporting the cause of the Romanians over the Carpathians.
T. Maiorescu – a supporter of the Romanian school and church in Transilvania.
Chapter IV. The cultural and scientific societies supporting the Romanians from Transilvania in the years 1866-1876.
General considerations regarding the place and the role of the cultural, scientific and literary societies in the modern age of the Romanian’s history.
ASTRA – a support for the Romanian nationality.
The cultural-scientific societies from Maramures, , and Viena, supporting the national movement.
The – the cultural guardian of the inextinquishable, secular “dor”/roish for the unification of Romanians from all over.
Transilvania Society – the society with one of the most beautiful mission.
Chapter V. The national problem from Transilvania in the foreign policy of (1866-1876).
A.I. Cuza’s foreign policy and Transilvania’s problem (1859-1866)
’s foreign policy and the national problem from Transilvania (1866-1876)
’s foreign policy and the national problem from Transilvania (1871-1876).
Conclusions
Apendices.
Bibliography.
Sources
Archives
Collections of documents
Correspondance / letters
Lectures, speeches in Parliement, memories
Journals
2. Syntheses and works in this speciality
In introduction we justified the choice for this theme, we presented the aims of our research, we refered to the present phase of the research of the problems of Transilvania’s history during the first decade from the achievement of the Austro-Hungarian agreement (1867) and we pointed out new or less known date and facts.
In chapter one, we refered to the historic circumstances of the instauration of the Austro-Hungarian dualism in Transilvania; we also refered to its economic, social, political and cultural consequences on the Romanians from Ardeal, between 1866-1876.
To know and to understand better the achievement and the fatal political, social, economic and cultural consequences of the Austro-Hungarian dualism in Transilvania in 1867, in this chapter, we presented a series of aspects and essential features regarding population and habitat, general features of the transilvanian economy, nationalities, the dualist regime, as well as the reactions of the Romanians from Transilvania, Hungary and Romania towards the new dualist Austro-Hungarian regime, especially between 1866-1876.
In chapter two, we tried to capture and to reproduce, as truthful as possible, the image of Transilvania from 1866 till 1876 as it reflects itself in the political, social, economic and cultural changes after the instauration of the severe Austro-Hungarian regime, in the development of the fight of their brothers over the Carpathians for the social and national emancipation of the Romanian people.
We reviewed the main publications from (1866-1876), where known publicists and politicians stood up against the seriousness of the events from Transilvania, expressing their solidarity with the movement for national resistance of the Romanians from Ardeal.
Being the most active element in supporting the right cause of the Romanians over the Carpathians, the press from encouraged the fight of the Romanians from Transilvania for social and national emancipation, by promising moral and financial support to their brothers who were lacking in any defence.
We must point out that “Românul”, the journal of the liberal and radical party, distinguished itself through an active anti-dualist press campaign, aiming at presenting the political, economic, social and cultural situation of Transilvania between 1866-1876, trough the multitude of articles, commentaries, reproduced from the most important press organs of the Romanians from Austro-Hungary (…) as well as through its interest and appreciation among the Romanians over the Carpathians, for whom, “Românul” was always ready to carry out its mission: to fight against any possible prejudice to the rights and interests of Romania; the journal was being read, with great interest, by the Romanians from this side of the Carpathians in the years 1866-1876.
Although the Romanian press, in general, and “Românul” in particular, were interested in the political consequences of the dualism, we have to mention the fact that even the social-economic and spiritual consequences represented a great interest in that period (1866-1876).
The active press campaign sustained by “Românul” against the Autro-Hungarian dualism, also supported by other Romanian journals and magazines, consolidated the feeling of national solidarity of the Romanians from the free with the fate of their brothers over the Carpathians, who were complied by the Austro-Hungarian authorities, between 1866-1876, to a policy of forced denationalization.
In chapter III, destined to fill in complete, logically, with new date and information the image of Transilvania between 1866-1876, we tried to prove the important role of the national fight of the Romanians from Ardeal in the debates in the Parliament, in , between 1866-1876.
The problems of the Romanians from Transilvania and , presented great interested even for the politicians, statesmen and culturemen as I.C. Bratianu, etc, during the first decade from the instauration of the new dualist Austro-Hungarian regime. Being in the Romanian Parliament or not, having the power or being in opposition, they perceived correctly and they had realistic opinion, they perceived correctly and they had realistic opinions on the significance and the consequences of the dualist Austro-Hungarian agreement from 1867, on its fatal consequences for the Romanians in Transilvania, as well as the initiatives of solidarity of the Romanians from the free country with their brothers, under Austro-Hungarian domination.
The interest of some important politicians and statesmen in the problems of Transilvania, before and after the end of the Austro-Hungarian dualism, proves the fact that they also contributed to the consolidation of the spirit of the national solidarity of the Romanians from the free country with the fate of their brothers over the Carpathians.
We have to point out that throughout their entire activity, those Romanian patriots, who between 1866-1876 brought into the Parliement’s attention the problems of Transilvania from the first decade after the Austro-Hungarian agreement, those patriots represented the embodiment of the most beautiful features of the Romanian people, a living proof of its capability and an eternal example for those who want to dedicate their mind and heart to the nation’s welfare, to its prosperity and raising.
In the fourth chapter we emphasized the place and the role of some cultural and scientific societies, with national character, as ASTRA from Sibiu, The Association for the culture of the Romanian people from Maramures, The National Association for culture and for the Romanian literature and culture from Bucovina, The Romanian reunion for reading from Cernauti, The young Romania from Viena, The Literary Society / The Academic Society / The Romanian Academy from Bucharest, Transilvania Society from Bucharest, etc.; these societies supported the Romanians from Transilvania (1866-1876) against their forced integration in the Hungarian political nation, unique and indivisible, in the Hungarian state.
Moreover, during the decade before the conquering of the national independence, one could notice an important social-cultural and national development of the patriotic and cultural-scientific societies. They belonged to the general process of progress and contributed to a faster European integration of the Romanian state and culture. Although they couldn’t fulfil, entirely, the needs and the necessities of the Romanians from Transilvania, between 1866-1876 those societies mentioned above supported, efficiently, the Romanian youth, the Romanian educational system from all historic provinces that were under Austro-Hungarian domination. They had a great contribution during the years of the first decade from the Austro-Hungarian agreement; they contributed to the consolidation of the spirit of association and to the intensification of the national solidarity of the Romanians from all over, which were necessary, scientifically, culturally and politically in order to achieve the social and national emancipation of the Romanian people, to prepare the moment of the Great Union from 1918.
In chapter V, we refered to Cuza’s foreign policy, and especially, to the preoccupations concerning the national problem of the Romanians from Transilvania within ’s foreign policy from the beginning of Carol the first’ reign.
That through his entire foreign policy, A.I. Cuza was also preoccupied by the fate of the Romanians from the provinces under habsburgic domination, that is being proved by the attempts to inssurect Transilvania, on the basis of the agreement between A.I. Cuza and the Hungarian emigration, by the receiving and appointing in Universities or in administrative jobs of some known and remarkable people of the national movement from Transilvania (S. Barnutiu, T. Cipariu, F. Aron, etc) and also by the encouragement for relations between the Romanian scholars from “Principatele Unite” and those from the territories still under foreign domination, by supporting the schools and the church of the Romanians over the mountains, etc.
This way, the foreign policy of the young, Romanian national state between 1859-1866 contributed to the stimulation of the national feeling all over the Romanian territories.
We need to underline the fact that ’s foreign policy in the first decade from the Austro-Hungarian dualism in 1867 had, permanently, in its attention, also the national problem from Transilvania.
The fight of the Romanians from Transilvania and Hungary against the consequences of the dualist Austro-Hungarian regime was supported, morally, materially, politically and diplomatically by the Romanian state, through its entire foreign policy, from 1866 till 1876, because this was the fight of the whole Romanian nation, beyong the intern and different political points view, of the politicians and statesmen from the “free country”.
The public opinion, in general, and the liberal or conservative governements supported the achievement of the most important wish, that of national independence; they also wanted the problems of Transilvania to be solved by paying special attention to the fate of the Romanians from Transilvania and , although their fight against national oppression was growing stronger.
Austria-Hungaria was interested in provoking troubles for , in order to evade the uninterrupted attacks of the foreign diplomacy and press to force the Romanian state to give up its official political deeds, open and unofficial, deeds that aimed at supporting financially, materially, morally and culturally, the Romanians from Transilvania and . Under these circumstances, the government from declared that as far as it concerned the foreign policy, they were for the most severe neutrality, both in our relations with all guarantor powers and in our relations of good vicinity with the limitrophe forces.
In this period, between 1866 and 1876, the Romanians from Transilvania and were enduring the fatal consequences of the hungarion legislation concerving education, culture, etc. We have to point out that ’s foreign policy supported, constantly and efficiently, materially, financially and morally, the schools, the church and the cultural and artistic life of the Romanians over the Carpathians.
All these aspects regarding the special place of the national problems of Romania within Romania’s foreign policy during the decade before the independence (1866-1876) prove that the fight of the Romanians from Transilvania and Hungary against the dualist austro-hungarian regime was supported, morally, materially, financially, politically and diplomatically by “The free Country”; all these because the final aim was the same: the unification of Transilvania with Romania, in order to achieve the unity of the Romanian people. This aim was included in the foreign policy of the young modern Romanian state.
The fight of the Romanians from Transilvania and Hungary against the consequences of the austro-hungarian dualism between 1866-1876 to re-establish Transilvania’s autonomy to re-open the Diet of Transilvania, a political organization on the basis of a real representation of the people succeeded to point out the existence of a serious national problem in Transilvania; this problem was brought into the attention of the nationalities from Austria-Hungaria, of the public opinion from Romania and other countries.
The Romanians over the Carpathians understood the exact meaning and value of their brothers’ actions, of Romania’s foreign policy from the first decade from the Austro-Hungarian agreement, because the solidarity on the plan of the national interests represented a true reality, proved the existence of a continuity of Romania’s political and diplomatic efforts in order to achieve the great wishes of the Romanian people: Romania’s independence (1877-1878) and the national unification from the end of the first world war, in 1918.
As regarding this work (The image of Transilvania in Romania’s public opinion between 1866-1876), we tried to present a series of new conclusions that offered us the possibility to suggest a new vision on the following coordinations:
– under favourable conditions offered by the 1866 Constitution to freedom of speech and opinion, either orally or in writing in the Romanian press, generally and in “Românul”, especially, in the debates in the Romanian Parliament concerning problems of home or foreign policy, we reproduced new element regarding the points of view of same famous Romanian publicists, politicions, statesmen, concerning the serious situation of the Romanians from Transilvania and Hungary in the first decade from the instauration of the new Austro-Hungarian regime; they spoke either representing the Governement or just as simple people, with no political engagement, but their points of view were realistic, animated by a sincere patriotism and feelings, by solidarity with the right cause of their oppressed brothers from Austria-Hungaria.
– in press and in the debates of the Romanians Parliament between 1866-1876, regarding the image and problems of Transilvania in the first decade from the Austro-Hungarian dualism (1867), there were, sometimes, opinions that didn’t represent the majority of the Romanians from the “Free country” in the matter of the Austro-Hungarian dualism and its consequences or in that of the solidarity with the right cause of their brothers over the Carpathians.
– the instauration of the Austro-Hungarian dualism was the first stage of the Romanians’ solidarity, from Romania, with those from Transilvania and Hungary in a period whem the 1866 Constitution offered special conditions to the press itself and to the politicians, statesmen and culturemen to reflect their solidarity with the national movement of their brothers over the Carpathians, for the social and national emancipation of the Romanian people.
The demonstrations of protest from against the attachement of Transilvania to and against the fatal consequences of the moral, material and constant support shown to the Romanians from Transilvania and by their free brothers and by the entire public opinion from constituted a stimulus, in a better future, of the Romanian people.
The fight against the dualist austro-hungarian regime which took place under special circumstances and with multiple means in the Romanian provinces from Austria-Hungary and in Romania, was supported morally, materially, politically and diplomatically by the new young Romanian state, by the entire public opinion from Romania because it was the fight of the entire Romanian nation; its aim was to free the Romanian territories, to unite them with the free country and to achieve the unity of the Romanian people; this was an essential objective of Romania’s foreign policy.
We hope this work to distinguish itself through authenticy, scientific value, professionalism in dealing with complex problems of selection, processing and structuring an extensive material of facts dedicated to the history of Transilvania in the first decade from the instauration of the new dualist Austro-Hungarian regime, in general, and to the image of Transilvania in the Romanian public opinion between 1866-1876, in particular.
We want this work to be useful to all those who are passionate about elucidating the listery of the national and universal history with the clear intention to discover, always, only the historic truth regarding the place and the role of this ancient and historic truth regarding the place and the role of this ancient and historic province within our national history, quite restless, in the context of the Romanian people’s fight for liberty, unity, progress and civilization.
In the end, we can say that the main interest of the problem presented in this work, entitled “The image of Transilvania in the public opinion from Romania between 1866-1876” is very present and has to stay present because we have to be ourselves, to remain as we are, with our historic past, with our ups and downs, lights and shadows, with our ancestors’ wishes, with our own historic memoirs, with our personality, as we are part of the united Europe from 2007 January 1st.
As the civilized European states are part of the Community without giving up their history and historic traditions, so we must do.
Drd. Pîrnac D. Iulian-Liviu
Bibliografie
1. Izvoare
1.1 Arhive
– Biblioteca Academiei Române, Serviciul Manuscrise, Arhivă, ds. A-9 (1867-1869).
– Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), București, fond Casa Regală, ds. 13/1866, ds. 14/1866, ds. 41/1866, ds. 50/1866, ds. 43/1868, ds. 72/1868, ds. 23/1869, ds. 21/1870.
-D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ds. 51/1867, ds. 474/1867, ds. 521/1868, ds. 343/1870, ds. 533/1870, ds. 536/1870, ds. 970/1875.
1.2 Colecții de documente
– Abrudan, Paul, Racovițan, Mihai, Transilvania. Documente istorice, Edit. Țara Noastră, București, 1991.
– Căzănișteanu, Constantin, (coord), Documente ale Unirii (1600-1918), Edit. Militară, București, 1984.
– Georgescu, Florin, Pălănceanu, Elena, Istoria României. Crestomație. III. Epoca modernă, București, 1981.
– Retegan, Simion, Suciu, Dumitru, Cipăianu, George, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1919. Documente, Cluj-Napoca, 1996.
– România. Documente străine despre români, Ediția a II-a, revăzută și completată, Edit. Arta Grafică S.A., București, 1992.
1.3 Corespondență
– Bucur, Marin, C. A. Rosetti către Maria Rosetti. Corespondență, Ediție nouă, vol. I, 1846-1871, Edit. Minerva, București, 1988.
– Hodoș, Eneea, Din corespondența lui Simion Bărnuțiu și a contemporanilor săi, Sibiu, 1944.
1.4 Cuvântări, discursuri parlamentare, memorii
– Giurescu, C. C., Din scrierile și cuvântările lui Ion C. Brătianu, 1821-1891, vol. I, partea 1, 1848-1868, Edit. Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1903.
– Ibidem, partea a II a, 1869-1876, Edit. Cartea Românească, București, 1935.
– Memoriile regelui Carol I al României, vol. I, București, 1909.
– Ibidem, vol. IV.
– Ibidem, vol. V.
– Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I (1866-1869), Ediție Stelian Neagoe, Edit. Scripta, București, 1992.
– Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, vol. I, 1866-1876, Edit. Librăria Socec & Comp., București, 1897.
– Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Partea I (1864-1868), Ediție Georgeta Penelea, Edit. Academiei, București, 1977.
– Ibidem, Partea a II-a (1868-1870), 1978.
– Ibidem, Partea a III-a (1870-1874), 1980.
– Ibidem, Partea a IV-a (1874-1878), 1982.
1.5 Periodice
– „Analele Societății Academice Române”, tom I, (1867, 1868, 1869).
– Tom II, (1869).
– Tom IV, (1871).
– Tom V, (1872).
– Tom XVI, (1894-1895).
– Tom XVIII, (1895-1896).
– „Concordia”, an V, nr. 70 (429), 2/14 septembrie, nr. 99 (458), 12/24 decembrie 1865.
– „Gazeta Transilvaniei”, an XXXII, nr. 5, 19/31 ianuarie, nr. 23, 26 martie/7 aprilie 1869.
– An XLI, nr. 65, 17/29 iulie 1878.
– „Memoriile Secției de Științe Istorice a Academiei”, seria IV, tom II, Edit. Academiei, București, 1980.
– Tom VI, 1983.
– Tom VII, 1984.
– „Monitorul, jurnalul oficial al României ”, nr. 46, 27 februarie/ 11 martie, nr. 53, 8/20 martie, nr. 59, 15/27 martie, 1866, nr. 73, 9/21 iunie, nr. 105, 14/26 mai, nr. 124, 9/21 iunie, nr. 262, 1866.
– Nr. 51, nr. 63/1867.
– Nr. 100, 4 mai, 1868, nr. 274/1868.
– Nr. 161, nr. 278/1870.
– Nr. 113, 26 mai/7 iunie 1876.
– „Perseverența”, an I, nr. 1, 5/17 martie, nr. 19 din 11/23 mai, nr. 20, 12/24 mai, nr. 23, 25 mai/ 6 iunie, nr. 26, 4/16 iunie, nr. 27, 8/20 iunie 1867.
– „Reforma”, an IX, nr. 4(711), 26 ianuarie 1867.
– „Revista arhivelor”, XI, (1968), nr. 2.
– „Revista Carpaților”, II, (1861), partea I.
– „Românul”, an X, 28 mai, 6-7 iunie, 8 septembrie, 17-18 octombrie, 19 octombrie, 20 octombrie, 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie, 13 noiembrie, 31 decembrie 1866.
– An XI, 14 ianuarie, 6-7 februarie, 19 februarie, 9 martie, 3-4 aprilie, 22-23 aprilie, 28 aprilie, 30 aprilie, 15-16 mai, 29-30 mai, 31 mai, 17-18 iulie, 20 iulie, 23 iulie, 10 august, 14-15 august, 18 august, 20 august 1867.
– An XII, 8 februarie, 16 martie, 3 mai, 23-24 iunie, 1 august, 22 octombrie 1868.
– An XIII, 1 februarie, 13 martie, 1 iunie 1869.
– An XIV, 14 februarie, 12 aprilie, 2 iunie, 4 iulie 1870.
– An XV, 11 martie, 6 aprilie, 22 iunie, 23 iunie 1871.
– An XVI, 13 februarie, 3-4 iulie, 24 august 1872.
– An XVII, 19 aprilie, 21 iunie 1873.
– An XVIII, 31 octombrie 1874.
– An XIX, 2 martie, 12 martie, 19 aprilie, 5 mai, 21 mai, 31 mai, 2 iulie, 28 septembrie, 23 noiembrie, 24 noiembrie 1875.
– An XX, 4 ianuarie, 27 iunie, 12 septembrie, 19 noiembrie, 16 decembrie, 31 decembrie 1876.
– „Trompeta Carpaților”, an X, nr. 521, 1/13 iunie 1867.
2. Sinteze și lucrări de specialitate
– Actele privitoare la urzirea și înființarea Asociațiunei transilvane pentru literatură română și cultura poporului român, Tipografia Diecesană, Sibiu, 1862.
– Adamescu, Gh., Câteva cuvinte despre dualismul austro-ungar, Galați, 1892.
– Adăniloaie, Nichita, (coord), Unitatea națională a tuturor românilor în epoca modernă 1821-1918, Edit. Academiei, București, 1985.
– Idem, Independența națională a României, Edit. Academiei, București, 1986.
– Angelescu, C. C., Izvoarele Constituției de la 1866, București, 1926.
– Barițiu, George, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, 2, Sibiu, 1890.
– Baron, Mircea, Cărbune și societate în Valea Jiului, Petroșani, 1998.
– Berciu, Dumitru, (coord), Unitate și continuitate în istoria poporului român, Edit. Academei, București, 1968.
– Berindei, Dan, Diplomația românească modernă, Edit. Albatros, București, 1985.
– Idem, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Edit. Militară, București, 1992.
– Idem, (coord), Istoria românilor, tratat, vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, București, 2003, (pentru subcapitolul Transilvania, 1849-1878, autori: Nicolae Bocșan și Simion Retegan).
– Idem, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academia Română, București, 2006.
– Bocșan, Nicolae, Ideea de națiune la românii din Transilvania și Banat. Secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca, 1997.
– Bodea, Cornelia, Constantinescu, Liviu, Pascu, Ștefan, Ștefănescu, Ștefan, Trebici, Vladimir, România. Atlas istorico-geografic, Edit. Academiei Române, București, 1996.
– Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Cluj-Napoca, 2000.
– Bulei, Ion, Scurtă istorie a românilor, Edit. Meronia, București, 1996.
– Calafeteanu, Ion, Popișteanu, Cristian, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
– Coja, Ion, Transilvania. Invincibile argumentum, Edit. Athenaeum, București, 1990.
– Constantinescu-Iași, Petre, Istoria României, vol. IV, Edit. Academiei, București, 1964.
– Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Edit. Univers Enciclopedic, București, 1997.
– Corivan, Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
– Curticăpeanu, Vasile, Mișcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Edit. Universității din București, București, 1968.
– Din istoria Transilvaniei, vol. II, Ediție Miron Constantinescu, Edit. Academiei, București, 1961.
– Dobre, Alexandru, Idealul unității naționale în cultura română, Edit. Minerva, București, 1988.
– Dogaru, Mircea, De la Esculeu la Alba-Iulia. Un mileniu de istorie românească în cronistica și istoriografia ungaro-germană, București, 1993.
– Drecin, M. D., Banca Albina din Sibiu – instituție națională a românilor transilvăneni, Cluj-Napoca, 1982.
– Dronca, Lucian, Băncile românești din Transilvania (1867-1918). Contribuții istorice, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2001.
– Duca, I. G., Portrete și amintiri, Ediția a V-a, Edit. Humanitas, București, 1990.
– Dumitrescu, Traian, Transilvania. Pământ strămoșesc multimilenar, II, Edit. Miracol, București, 1997.
– Durandin, Catherine, Istoria românilor, Edit. Imprimeria Institutului European pentru Cooperare Culturală și Științifică, Iași, 1998.
– Eisenman, L., Le compromis austro-hongrois de 1867, Paris, 1904.
– Filitti, I.C., Izvoarele Constituției din 1866. (Originile democrației române), București, 1931.
– Giurescu, C.C., Transilvania în istoria poporului român, Edit. Științifică, București, 1967.
– Graf, Rudolf, Domeniul bănățean STEG. 1855-1920, Reșița, 1997.
– Grecu, Victor, Revoluția, unirea, independența în Transilvania, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
– Hangiu, I., Societăți și asociații în știința românească, București, 1981.
– Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992.
– Hitchins, Keith, Studiu privind istoria modernă a Transilvaniei, Edit. Dacia, Cluj, 1970.
– Idem, România. 1866-1947, Ediția a II-a, București, 1998.
– Idem, Afirmarea națiunii. Mișcarea națională românească în Transilvania: 1860-1914, București, 2001.
– Ionescu, Dionisie, Țuțui, Gh., Matei, Gh., Dezvoltarea constituțională a statului român, București, 1957.
– Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, 1905, Ediție nouă, îngrijită de Georgeta Penelea, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
– Isar, Nicolae, Gudin, Cristina, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile Parlamentului (1866-1899), Edit. Universității din București, 2004.
– Isar, Nicolae, Din istoria generației de la 1848. Revoluție, exil, destin istoric, Edit. Universitară, București, 2006.
– Idem, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, Edit. Universitară, București, 2006.
– Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999.
– Istoria României, Ediție revazută și adăugită, Edit. „Corint”, București, 2005.
– Istvan, Cusucsuya, Istoria pădurilor din Transilvania. 1848-1918, Cluj-Napoca, 1998.
– Lăncrănjan, Ion, Cuvânt despre Transilvania, Edit. Sport-Turism, București, 1982.
– Leger, Louis, Histoire de l’Austriche-Hongrie, Nouvelle edition, Paris, 1920.
– Lehrer, Milton, Ardealul, pământ românesc.(Problema Ardealului văzută de un american), Edit. „Vatra Românescă”, Cluj Napoca, 1991.
– Lungu, Corneliu Mihail, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, București, 1999.
– Lupaș, Ioan, Din istoria Transilvaniei, Edit. Eminescu, București, 1988.
– Maior, Liviu, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționarismului românesc, Cluj, 1972.
– Idem, Istoria modernă a României, Edit. Întreprinderea Poligrafică, Cluj-Napoca, 1985.
– Idem, Miscarea națională românească din Transilvania (1900-1914), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
– Idem, 1848-1849. Români și unguri în revoluție, Edit. Enciclopedică, 1998.
– Maiorescu, Titu, Istoria contemporană a României (1866-1900), București, 1925.
– May, A. J., The Habsburg Monarchy 1867-1914, Harward University Press, 1959.
– Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanți (1866-1916), Edit. Silex, București, 1994.
– Meteș, Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX (Cercetări de demografie istorică), Edit. Științifică, București, 1971.
– Netea, Vasile, Lupta maselor din Transilvania pentru libertate națională. 1848-1881, Edit. Științifică, București, 1974.
– Idem, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice și culturale între anii 1859-1918, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
– Oțetea, Andrei, Istoria poporului român, Edit. Științifică, București, 1970.
– Pamfil, Matei, Asociația transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA) și rolul ei în cultura națională. (1861-1950), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
– Pascu, Ștefan, Făurirea statului național unitar român, Edit. Academiei, București, 1983.
– Păcățian, T. V., Cartea de aur sau luptele politice naționale ale românilor de sub coroana ungară, vol. II, Sibiu, 1902.
– Ibidem, vol. III, 1905.
– Ibidem, vol. IV, 1906.
– Pencovici, Alexandru, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituției și Legii electorale, București, 1883.
– Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1985.
– Idem, (coord.), Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Edit. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1993.
– Popescu-Puțuri, Ioan, Deac, Augustin, (coord), Unirea Transilvaniei cu România. 1918, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Edit. Politică, București, 1978.
– Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (1865-1900), Cluj-Napoca, 1978.
– Scurtu, Ioan, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Edit. Sport-Turism, București, 1988.
– Idem, (coord.), Din lupta poporului român pentru independență, Tipografia Universității din București, 1997.
– Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România 1859-1918, Edit. Albatros, București, 1995.
– Steed, Henry Wickham, The Habsburg Monarchy, New York, 1913.
– Sturdza, D. A., Domnia regelui Carol I, București, 1906.
– Suciu, Dumitru, Antecedentele dualismului austro-ungar și lupta națională a românilor din Transilvania. 1848-1867, Edit. Albatros, București, 2000.
– Teodorescu, Anibal, Gânduri și planuri pentru înființarea Academiei Române, București, 1947.
– Totu, Maria (coord), Bărbați ai datoriei. 1848-1849, Mic dicționar, Edit. Militară, București, 1984.
– Vârgolici, Teodor, Aspecte ale romanului românesc din secolul al XIX-lea, Edit. Eminescu, București,1985.
– Urechia, V. A., Actele și solemnitatea, oficiale și neoficiale, a inaugurării Societății Literare Române, Imprimeria Statului, București, 1867.
– Zolner, Erich, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, 2, București, 1997.
– Zub, Al., A scrie și a face istorie, Edit. Junimea, Iași, 1981.
ANEXE
1. X, Corespondența particulară a “Românului”, Pesta, 18 mai 1866.
Înverșunată mânia în sufletele câtorva maghiari au produs publicarea actelor de convocare a Societății române pentru limbă și dicționar. Auzi, striga ei! Auzi cutezare! Să voiască românii a avea și ei o limbă și un dicționar al limbii. Ha, vă pricepem, zice un frate maghiar, vreți Daco-România!
[“Românul”, an X, 28 mai 1866, p. 317]
2. George Barițiu, Uniune sau Nu?, Brașov, 12 septembrie 1866.
Românii au răspuns la acea întrebare în anul 1848 cu acel Nu, cu Nu în Conferința Națională din ianuarie 1861, ținută la Sibiu, au strigat Nu în Congresul lor din aprilie 1863 și în Dieta de la Sibiu din 1863.
Se crede acum că românii stau amețiți și că-i pot duce oriunde vor vrea. Să vedem!
Fie-ne, însă iertat încă a spera că în seria celorlalte popoare austriece li se va da și românilor ocasiunea de a-și descoperi voința lor, fără pic de silă!
[“Românul, an X, 8 septembrie 1866, p. 622]
3. Dr. B, Probe despre simțiul fraților maghiari față cu principiul naționalității, Blaj, 10 octombrie 1866.
Voi demonstra cu date autentice intoleranța fraților maghiari față cu naționalitățile conlucuitoare și, mai ales, față cu românii în Dieta maghiară din 1866.
În pretinsa Ungarie istorică numai ungurii sunt și să nege prin opinia publică existența românilor, ca să nu aibe cine a pretinde în Dietă și pentru români drepturile naționale, deoarece în Ungaria și în Transilvania contopită cu Ungaria nu există decât națiunea ungurească. Ba chiar ziarul ungurilor liberali din Transilvania “Koloszvari Kozlony” neagă dreptul de existență națională chiar și românilor din România liberă și neagă patriei lor numirea naturală de România.
Pretențiile naționale sunt pretenții juste ale timpului, iară nu idei efemere, precum le numesc ungurii când e vorba de alte naționalități, afară de cea ungurească.
Dorim ca regimul împărătesc să intervină și să facă dreptate. Noi credem că dacă imperialii vor sacrifica pe popoare arbitariului unguresc, atunci ungurii se vor îngriji de nu va mai pofti nimene drepturile naționale!
Ungurii pornind după fantasma lor, ungurii aceia care în ochii lumii culte apusene sunt priviți de cei mai liberali și le place a fi priviți de martirii libertății, ungurii aceștia au pretențiuni de tirani, de despoți asupra altor națiuni, în contra spiritului timpului.
Frații români din România, din cele de mai sus, au putut trage și ei cunoștiință despre inima cea sinceră a fraților maghiari către ei.
[“Românul”, an X, 17-18 octombrie 1866, p. 746-747]
4. Dr. B, Unele date din procesul pentru drepturile naturale ale românilor din Imperiul austriac în contra ungurilor, Blaj, 3 noiembrie 1866.
În decursul istoriei, românii și-au știut apăra pozițiunea de oameni bravi și nu au devenit sclavi ai ungurilor.
După dreptul de cucerire este evident că ungurii nu pot ave nicio prerogativă asupra românilor, atât din Ungaria, cât și din Transilvania, căci românii s-au opus cuceririi cu virtute și numai condițiunea libertății și amiciția i-au putut desarma și pleca în pace. Istoria, dar, ca și dreptul natural sunt pentru români și ungurii ar trebui să se rușineze de Europa cultă d-a pretinde cotropirea naționalității române!
Românii vor recâștiga ceea ce trecutul, numărul și posițiunea lor le dă dreptul a ave!
Conlucrarea ungaro-româno ar întări ambele părți, iar încercările de supremație și de absorbire națională face totul a secătui până ne vom trezi că nici unii nici alții n-au dobândit nimic real și că de certurile noastre s-au folosit numai asupritorii comuni.
[“Românul”, an X, 10 noiembrie 1866, p. 814-815]
5. I. al lui Vasile D. Copil al Libertății și Independenței, Dumnezeu și dreptul meu, Pesta, 29 martie 1867.
Românii din Dacia Centrală, striviți și nedrăptățiți din nou, simt o consolațiune văzând că frații lor din România liberă – destinată de providență a deveni mama tuturor românilor din Orient – susțin cauza lor.
Datoria dumneavoastră este astăzi, când vocea noastră este înecată, a susține înaintea Europei cauza națională, care nu e alta de câtu triumful dreptății, triumful Românismului, este a ne apăra înaintea Europei și a ne câștiga simpatiile ei.
Maghiarii numesc Constituțiune aceea ce sugrumă pe alte popoare, dar o lege care scutește pe un popor și apără pe celelalte nu e lege, ci fărădelege!
Niciodată n-a putut maghiaru cuceri cu sila pe români. Și acuma, când Tronul a desprețuit drepturile și credința românului și a recompensat pe credința maghiarului, cheia pentru dezlegarea chestiunii române nu e nici în Viena, nici în Pesta, ci în Transilvania, în patria lui Horea și a lui Iancu, în această patrie română scumpă și nenorocoasă, din care nici neamțul, nici ungurul n-au putut face patrie nemțească ori ungurească!
Patria lui Ștefan și Mihai, patria lui Horea și Iancu, nu poate să fie decât patria română!
Îmi iau libertatea de a întreba națiunea română din România austriacă, a întreba pe frații mei ce destin pare a avea evenimentele ce se dezvoltă cu atâta repeziciune? Dar or aduce ele neatârnarea noastră ori peirea noastră?
Românilor din România sugrumată, călcată și umilită, să ne îngrijim ca să putem exista!
Să nu se facă târgul despre noi fără noi. Nimeni nu poate pretinde ca noi să ne supunem orbește, ca o turmă, hegemoniei maghiare.
Uniunea nu numai că ar compromite drepturile, libertatea și interesele noastre, ci ar vătăma simțământul nostru național, ar periclita existența noastră națională.
Eu aș recomanda domnilor celor mari din Pesta, care vor să soarbă într-o lingură de apă pe biata Transilvanie, să meargă în Transilvania să asculte opiniunea publică a poporului român, a țăranului și va afla că acela mai bine vrea de o mie de ori moartea, decât uniunea, că el e gata să sacrifice totul pentru independența patriei sale!
[“Românul”, an XI, 3-4 aprilie 1867, p. 278]
6. B. P. Hașdeu, Transilvania și Austria, 1867.
Cum de a putut suferi un așa jug, o astfel de tăvălire, o asemenea degenerare a drepturilor celor mai sacre ale națiunii umane o naționalitate puternică prin majoritatea sa, mândră prin numele străbunilor, susținută prin consecința unei cauze juste, apărată de admirabila tărie a poziției geografice?
[“Românul”, an XI, 14-15 august 1867, p. 685-686]
7. Cassius, România de peste Carpați, 1867.
Prin lamentări nu se poate ușura soarta națiunii române. Să se renunțe la ambițiile personale și să caute a-și împlini datorințele față cu națiunea.
Pe tărâmul culturii naționale trebuie să înaintăm pentru a ajunge la cunoașterea misiei ce trebuie s-o îndeplinim fiecare națiune care voiește a trăi cu demnitate între celelalte națiuni culte.
În România liberă, cultura națională a și început procesul său de înnaintare, acolo vedem o mulțime de instituții, în a căror frunte sunt bărbați luminați și cu devotament pentru cultura națională.
În România în doliu, în Transilvania, Ungaria timișană și Bucovina, însă, cultura națională stă în o stare mult mai deplorabilă.
Tinerimea de aici nici într-o privință nu gustă adevărata cultură națională. În institutele mai înalte cu totul lipsește cultura națională, chiar și în cele 2-3 gimnazii române influența străină este preponderentă!
[“Românul”, an XI, 20 august 1867, p. 701-702]
8. Observatorul, Salutare peste Carpați, 1867.
Când frații români de peste Carpați suferă torturi grele, când ei plâng în zadar invocând după drepturile lor naționale, noi zicem: Curaj fraților în agonie! Noi credem că nu e departe ora când vă vom aduce și puterile noastre într-ajutor. Puterea morală cu voi!
Așadar, fraților români, încă o dată vă zicem: Curaj! Nu desperați că în secolul în care ne aflăm românul a devenit vasalul și sclavul maghiarului!
[“Românul”, an XI, 5 octombrie 1867, p. 848]
9. Extras din scrisoarea unui român din Transilvania, 1868.
Am dorit și doresc fierbinte ca toată suflarea românească să îngrijească și să conlucre la consolidarea lucrurilor de acolo și la asigurarea acelui pământ pe seama națiunii românești.
Aceasta mi-a fost grija cea mai mare din anii juniei mele și îmi este și astăzi. Fără România unită și liberă, fundată pe justiție și moralitate, nu poate fi vorba de națiune și naționalitate română. Pe de altă parte, rog și moldo-românii ca să ia în bună considerație cum că fără consolidarea elementului românesc din Transilvania, statul moldo-românesc e amenințat din această parte, cu un pericol permanent și foarte mare.
De aceea, rog pe moldo-români ca să lase la păcate atâtea calcule și intrige și să-și calce pe pasiunile personale.
[“Românul”, an XII, 15 mai 1868, p. 408]
10. Corespondența particulară a “Românului”, Pesta, 14 iunie 1869.
Despre Transilvania nefericită nu se mai zice nimic. Ea este înnecată în suspinele sale. Iar din afară, ici-colo câte un țipăt de durere pe mormântul autonomiei sale. Strigătoarea nedreptate ce se face acestei vechi provincii și poporațiunii române de care este locuită, se constată deja prin chiar foile dualiste, prin însăși inamicii Transilvaniei, inamicii românilor!
[“Românul”, an XIII, 19 iunie 1869, p. 421]
11. Din România de peste Carpați, Doamna E. către doamna Maria Rosetti, 1869.
Să instruiți tinerimea, s-o deprindeți la arme, să formați sute și mii de oficiali ca să nu ne pară rău că ora a sosit și ne-a găsit nepregătiți, pentru a sta fiecare la locul său!
[“Românul”, an XIII, 21 octombrie 1869, p. 822]
12. J. N-relu, Transilvania și unirea sa silnică cu Ungaria, 1870.
Pentru o idee exactă despre starea de față a conflictului iscat între Ungaria și Transilvania, în privința încorporării acestui stat trebuie spus că poporul maghiar devine orb prin patima sa de a domni și prin frica de a fi tulburat și împiedicat în îndestularea acestei patime. Și în orbia aceasta fuge pe o cale ce duce la un abis, care va fi un mormânt etern pentru toată splendoarea maghiară.
[“Românul”, an XIV, 9 aprilie 1870, p. 314]
13. Camil, Observații critice asupra stării sociale și economice a românilor din Transilvania, 1871.
Pe țăranul român îl aflăm încă tot suferind sub jugul de exploatare a industriei și manufacturei străine. Ce ar putea ajuta la îmbunătățirea stării sale?
Noi trebuie să ne îngrijim de prosperarea țăranului nostru și de nașterea, mai curând, a acelui element a cărui lipsă o simțim atât de dureros și fără de care nu putem prospera. Și acel alement este burghezia, a cărei existență este condiționată de aceea a țăranului. Dacă nu vom avea țăran inteligent și avut, nu vom putea avea nici burghezie. Sărăcia și neștiința țăranului exclude dezvoltarea burgheziei.
Țăranul să fie baza pe care se ridică piramida statului social al unei națiuni!
[“Românul”, an XV, 23 iunie 1871, p. 527]
14. Camil, Corespondența particulară a “Românului”, Viena, 4 iunie 1872.
Astăzi, în anul 1872, când românii transilvăneni gem sub jugul legii marțiale, ei trebuie să persevereze în programa națională ale cărei puncte sunt autonomia Transilvaniei, individualitatea politică a națiunii române și a limbii sale, garantată prin lege fundamentală de stat, regularea definitivă a tuturor relațiilor pe viitor ale Transilvaniei cu Imperiul, cu provinciile lui și cu celelalte națiuni conlocuitoare.
[“Românul”, an XVI, 7 iulie 1872, p. 586]
15. Camil, Corespondența particulară a “Românului”, Viena, 19 octombrie 1873.
Prin ivirea evenimentelor periculoase ce amenință România, credem a ne fi îndeplinit datoria de patrioți și cetățeni români. Sacra datorie a celor chemați și aleși este de a căuta, fără întârziere, mijloace eficace pentru salvarea patriei și a națiunii periclitate.
La luptă deci, că timpul declarațiilor a trecut și numai o faptă solidară și românească ne poate salva!
[“Românul”, an XVII, 25 octombrie 1873, p. 944-945]
16. Camil, Corespondența particulară a “Românului”, Viena, 3 noiembrie 1874.
Austro-Ungaria tinde la subjugarea României și a Orientului, mai întâi pe tărâm economic, prin joncțiuni și vămi, ca mai apoi, în moment favorabil să declare România ca pașalâc austro-ungar.
Acestea sunt mijloacele oneste, amicale și sincere prin care autoritățile austro-ungare voiesc să-și atingă scopurile în Orient. Denunțurile, perfidia, corupția și minciuna, iată armele lor diplomatice!
[“Românul”, an XVIII, 17 decembrie 1874, p. 1108]
17. K. Tisza, Declarațiune referitoare la cuvântul “Naționalitate”, în ședința Camerei, 1 aprilie 1875.
Voi zdrobi și sfărâma, fără milă, pe toți cei care vor cuteza a zice că Ungaria n-ar fi numai a maghiarilor, ci a tuturor naționalităților.
Eu cred că Ungaria e un stat deopotrivă cu celelalte state ale Europei, în care locuiesc cetățeni de deosebite limbi și, cu toate acestea, statul poartă un singur nume!
În momentul când se va încerca la intrige de această natură, numaidecât se va convinge că statul maghiar încă are destulă forță pentru a zdrobi inamicii săi.
[“Românul”, an XIX, 10 aprilie 1875, p. 324-325]
18. Un apel al românilor din Transilvania, publicat în ziarul vienez “Der Osten”, decembrie 1876.
Zece ani de suferințe și torturi am îndurat în urma măiestriei de stat a ungurilor.
În țările de sub Coroana Sf. Ștefan e o nemulțumire generală, o mizerie completă, o corupție dezgustătoare, într-un cuvânt o situație pe care n-o mai putem îndura!
Amară e soarta care ne-a impus-o anul 1867!
Toate naționalitățile nemaghiare, dar mai cu seamă noi, românii, au trebuit să înghită mult venin în decursul acestor zece ani.
Tristă e pozițiunea în care geme poporul român! Românii sunt desconsiderați ca și când n-ar exista.
Cine să nu dorească sfârșitul acestor stări de lucruri arbitrare?
În aceste momente critice, rugăm concetățenii din Austria a lua în considerare pozițiunea noastră împreună cu interesele monarhiei.
[“Românul”, an XX, 16 decembrie 1876, p. 1114]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imaginea Transilvaniei In Viata Publica din Romania (ID: 128054)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.