Imaginea Satului In Operele Lui Liviu Rebreanu Si Marin Preda
Cap. I. Introducere
„… pentru țăranul nostru pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care se nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul este însuși rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege.” 1
Lovinescu denunța excesul de literatura rurală, excesul de perspectivă socială, individualismul semănătorist, lipsa de realism. Deși promovează cu deosebire literatura citadină, subiectivă și intelectuală ca forme de sincronizare cu metodele vest-europene, salută cu entuziasm apariția romanului Ion, de Liviu Rebreanu, care, pornind de la o tematică rurală și socială, depășește decisiv orientările semănătoriste si cele poporaniste.”
G.Călinescu spunea că „Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.2 Romanul lui Liviu Rebreanu reprezintă realizarea integrală a idealului semănătorist. Ceea ce nu au reușit să dea tendință agresivă și lirismul romantic al acestei școli literare, ne-a dat realismul lui Rebreanu : epopeea țărănimii noastre prinse în celula vieții unui sat ardelean.” 3
Apariția romanului Moromeții din 1955 a fost ca o țâșnire din pământ a unei flăcări. Ea a ars doar buruienile unei proze false, confecționate după rețetarul partinic impus cu mijloace administrative, dar s-a oferit pe sine ca model de literatura adevărată. Urmările sale în timp au fost spectaculoase. A apărut o nouă proză. Puține opere literare au pătruns atât de adânc și s-au statornicit atât de temeinic în conștiința postbelică românească. Autorul romanului Moromeții, Marin Preda a introdus într-un roman țărănesc psihologia, demonstrând posibilitatea ( explicit negată în perioada interbelică ) a unei proze analitice si problematizante cu material din universul rural.4
Note bibliografice
1. L. Rebreanu, Lauda țăranului român , vol. Amalgam, Editura Dacia, 1970, p.163
2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundației, București, 1941, P.731
3. E .Lovinescu, Critice, Editura pentru literatură, București, 1969, p.731
4. D. Micu, Scurtă istorie a literaturii române, Editura Iriana, București, 1996, p.21
Cap. II Liviu Rebreanu și lumea satului
II.1. Liviu Rebreanu – omul și opera
S-a născut la 27 noiembrie 1885 in satul Târlișiua, județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei treisprezece copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În 1888, familia Rebreanu se stabilește la Maieru, pe valea Someșului, unde scriitorul urmează școala primara.
Între 1895-1899 urmează cursurile Gimnaziului Superior de Fundațional din Năsăud. Este elev al Școlii Civile de Băieți din Bistrița, unde învață limbile maghiară și germană. Între 1900-1903 frecventează Școala Superioara de Honvezi din Sopron fiind admis ca bursier de stat. În ultimul an de studii publică o schiță sub pseudonim, într-o revistă din Budapesta. Între 1903-1906 urmează Academia Militară Ludovika din Budapesta. În această perioadă scrie piese de teatru în limba germana și proză în limba maghiară .
În 1906 își începe cariera militară ca locotenent la Gyula, carieră care va dura șaptesprezece luni. Din aceasta perioada datează prozele din ciclul Scara măgarilor și fragmentul de roman Cazarma, scrise în limba maghiară.
În 1908 se întoarce la Prislop, unde familia se stabilise din 1897. Ocupă diverse funcții mărunte. Reia piesa Ghighi, scrisă inițial în maghiară, în limba română.
Debutează în presa română, publicând la 1 noiembrie 1908, în revista sibiană Luceafărul, schița Codrea, republicată cu titlul Lacrima în volumul Frământări (1912) și Mărturisiri (1916) cu titlul Glasul inimii în volumul Răfuiala (1919). În această revistă publică povestirea Ofilirea (1908) și nuvela Răfuiala (1909). Aceasta nuvela prefigurează unul din conflictele romanului Ion. dificultăților materiale.
În 1909 trece granița și ajunge la București, unde lucrează intens datorită dificultăților materiale. Termină nuvela Volbura dragostei pe care prietenul Mihail Dragomirescu o publică în Convorbiri critice. Frecventează cenaclul Convorbirilor critice unde la sfârșitul anului este desemnat secretar literar al acestui cenaclu .
În 1910 se ocupa de gazetărie (la Ordinea, Facla). Este numit secretar de redacție la Falanga literară și artistică, revistă în care debutează ca traducător și în care își începe activitatea de cronicar dramatic. Continuă să publice nuvele ca : Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele. Este arestat in 1910 iar peste câteva luni este expulzat, pentru a fi încarcerat la Gyula.
Eliberat în primele zile ale lunii august 1910, Rebreanu merge la Năsăud, unde se stabilise familia. Învățătorul Vasile Rebreanu, suspendat doi ani din învățământ pentru practica ilegală a avocaturii, apoi pensionat, suportase două sechestre și fusese înlocuit la Prislop de un renegat, Vasile Pop, agent al politicii de deznaționalizare dusă atunci de contele Apponyi. O crimă întâmplată la Prislop și povestită în amănunt de sora mai mare, Livia, a dat scriitorului ideea romanului Ion. Un caiet cu data de unsprezece august 1910 conține, sub titlul Zestrea, lista personajelor, fixată după numele lor, mai mult sau mai puțin reale. Gheorghe Bulbuc se numea Bălan; Ion Boldijar, poreclit Glanetașu, se numește Ion Zănoagă; Vasile Baciu, văduv, are numele Alexandru Vărzaru, iar fiica lui, Ana, e denumită Ileana. Tatăl lui Gheorghe este un Toader, schimbat mai târziu în Toma, al cărui fiu, Nichita, era rivalul lui Ion Boldijar. Tatăl acestuia din urmă poartă numele de Vasile iar mama, Sonia, născută Harosa, e numită Maria. Mai târziu modelul Anei a devenit Rodovica, fata lui Ignat Tabără. Ar fi existat Florica Pop, un preot Belciug, un învățător Zăgreanu, care s-a recunoscut în personajul Ungureanu.
Împreună cu Mihail Sorbul (viitorul cumnat si prieten) conduce revista Scena, unde își continuă activitatea de cronicar. În 1911, după ce Emil Gârleanu este numit director al Teatrului Național din Craiova i se propune lui Liviu Rebreanu funcția de secretar literar la același teatru. În noiembrie 1911 devine membru activ al Societății Scriitorilor Români, publicând apoi nuvela Nevasta în revista Luceafărul. În 1912 se căsătorește cu actrița Fanny Rădulescu.
Debutează editorial cu volumul Frământări în care apar câteva nuvele importante: Răfuiala, Proștii, Nevasta, Filibaș. După întoarcerea la București începe un nou caiet de creație intitulat Însemnări. Continuă să publice în Viața românească, Ramuri, Flacăra, Rampa revistă în care își continuă activitatea de cronicar dramatic. În 1913 scrie romanul Zestrea, o prima versiune a romanului Ion la care a renunțat, după cum afirma în volumul Mărturisiri (1932). Elaborează Golanii, o reeditare a volumului Frământări la care se adaugă și nuvela Hora morții. Începe să scrie la Ion.
În 1918 este percheziționat de către armata germană, anchetat și arestat. Reușește să fugă de sub escortă și să se ascundă la prieteni în București. În timpul ocupației germane ocupa funcții minore : controlor de bilete la Ateneu, traducător de programe, autor de reclame de teatru. În 1919 publică în Zburătorul schițe si nuvele: Pozna, Cântecul lebedei, Divorțul, Calvarul, Ițic Ștrul dezertor, Ghinionul, iar în magazinul Lectura pentru toți, nuvela Catastrofa. Are loc premiera comediei Cadrilul.
În 1920, la 20 noiembrie apare romanul Ion care îl consacră definitiv. Urmează romanele Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Răscoala (1932) iar 1934 Gorila (1938) și Amândoi (1940).
Nu a abandonat genul scurt, Catastrofa (1921), Norocul (1921), Nuvele și schițe (1921), Trei nuvele (1924), Ițic Ștrul dezertor (1932), Cartea sufletului(1936). Autor dramatic prin : Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolul (1926) în 1943 publică volumul Amalgam, în care sunt adunate confesiuni literare, cronici, articole, conferințe.
În 1936 a publicat volumul de nuvele Oameni de pe Someș care cuprinde nouă nuvele din volumele anterioare, Frământări, Golanii și Cuibul visurilor, nu și nuvela Dincolo, trecută în volumul Amalgam, după Mărturisiri. Nuvelele au absorbite de romane, dar prestigiul romancierului s-a răsfrânt și asupra compunerilor anterioare, acordându-le importanța unor experiențe și o multitudine de semnificații în opera generală.
În activitatea lui Liviu Rebreanu, teatrul reprezintă o latură minoră, de luat în considerație numai într-un studiu complet asupra personalității scriitorului. Neglijabilă este piesa din perioada începuturilor scriitorului, Osânda, cu eroi dominați de patimi obscure și porniri criminale. Mai târziu, intenția scriitorului era să aducă o contribuție oricât de modestă la dezvoltarea artei dramatice românești.
Prima piesă publicată, comedia în trei acte Cadrilul, nu se abătea de la tipicul bulevardier, în care același noroi era oferit ,, pe tavă de argint și în peticuțe de mătase”. Tina, soția pictorului Manole Stelian, îl iubește pe Victor Grozea, un pictor necăsătorit. Surprinsă în brațele lui, motivează că dorea să-l convingă pe Victor să o ia în căsătorie pe Anișoara. Victor se ascunde și pierde din cauza lașității, simpatia Tinei, revenită la Manole, fiindcă acesta, din gelozie, a tras un foc de revolver. Anișoara, ca să se răzbune pe Tina, se mărită cu Victor, dar apoi îi face ochi dulci lui Manole, provocând gelozia lui Victor, care , având și el prilejul să tragă un foc de revolver, adică să fie erou, recâștigă simpatia soției. În final, ambele perechi se împacă. A mai scris piesa Plicul, orientându-se după piesa O scrisoare pierdută de Caragiale.
Din 1924 până în 1934 a fost președintele Societății Scriitorilor Români. Între 1928 și 1930 a fost director al Teatrului Național din București. În 1929 a primit Premiul național pentru proză. Pentru o perioadă scurtă de timp a fost director la Direcția Educației Poporului din Ministerul Muncii și al Ocrotirii Sociale. Deoarece aceste funcții erau mai mult onorifice și simbolice, scriitorul a vrut să le dea un conținut. Din inițiativa lui au luat naștere, pe lângă scena oficială a Teatrului Național, o sală Studio, menită a promova literatura dramatică originală și cadrele regizorale și actoricești, care însă nu a fost sprijinită de directorii următori. Intenționa să creeze un sediu al Societății Scriitorilor în București.
Ales membru activ al Academiei Române în 1939, la propunerea lui Mihai Sadoveanu, în discursul său de recepție din 29 mai 1940, Lauda țăranului român, Rebreanu reafirma solidaritatea sa continuă ,, cu inima celor mulți”, dar susținea că,
,, în ciuda tuturor controverselor”, concepția de viață a țăranului român ar fi ,,resemnarea și încrederea lui în dreptatea divină”, încheind cu speranța într-un viitor de ,, muncă rodnică și trai omenesc.”
Între 1940 și 1941 a fost din nou directorul Teatrului Național, împreună cu Ion Marin Sadoveanu, și a condus ziarul de informație Viața.
La 1 septembrie 1944 se stinge din viață la Valea Mare, la vârsta de cincizeci și nouă de an, cel care ,, a dat vieții o operă, și operei o viață” după cum spunea Tudor Vianu.
II. 2.Universul tematic al operei
Liviu Rebreanu este unul dintre funcții erau mai mult onorifice și simbolice, scriitorul a vrut să le dea un conținut. Din inițiativa lui au luat naștere, pe lângă scena oficială a Teatrului Național, o sală Studio, menită a promova literatura dramatică originală și cadrele regizorale și actoricești, care însă nu a fost sprijinită de directorii următori. Intenționa să creeze un sediu al Societății Scriitorilor în București.
Ales membru activ al Academiei Române în 1939, la propunerea lui Mihai Sadoveanu, în discursul său de recepție din 29 mai 1940, Lauda țăranului român, Rebreanu reafirma solidaritatea sa continuă ,, cu inima celor mulți”, dar susținea că,
,, în ciuda tuturor controverselor”, concepția de viață a țăranului român ar fi ,,resemnarea și încrederea lui în dreptatea divină”, încheind cu speranța într-un viitor de ,, muncă rodnică și trai omenesc.”
Între 1940 și 1941 a fost din nou directorul Teatrului Național, împreună cu Ion Marin Sadoveanu, și a condus ziarul de informație Viața.
La 1 septembrie 1944 se stinge din viață la Valea Mare, la vârsta de cincizeci și nouă de an, cel care ,, a dat vieții o operă, și operei o viață” după cum spunea Tudor Vianu.
II. 2.Universul tematic al operei
Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai importanți si reprezentativi scriitori ai literaturii române, ,,creatorul romanului romantic modern.” Nuvelist, dramaturg și romancier, autorul lui Ion și al Răscoalei stă în fruntea romancierilor din perioada dintre cele două războaie mondiale și alături de reprezentanții de seama ai romanului din literatura mondială. Capodoperele sale au fost traduse în majoritatea limbilor europene și au provocat un viu interes, reprezentând unul din mesajele autentice adresate lumii de poporul român. Prin intermediul operei lui Liviu Rebreanu, literatura română a adus încă o nota specifică, puternic individualizată, în concertul literaturii universale.1
Principalele sale opere au avut ca temă viața satului românesc, în nuvele ca Ofilire, Proștii, Nevasta, și romane ca Ion, Răscoala. Tema principală a acestor lucrări este lipsa pământului aducând la lumină tema din prima parte a romanului Ion, glasul pământului.
Tema din a doua parte a romanului Ion, glasul iubirii, a fost tratată în Volbura dragostei, Ciuleandra. Datorită tragediei prin care a trecut datorită războiului, în opera lui Rebreanu există multe scrieri având ca temă războiul, ca în Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor, Hora morții, Pădurea spânzuraților.
O altă temă o reprezintă viața orașului în Culcușul, Golanii.
Liviu Rebreanu debutează in revista Luceafărul în 1908, un început deloc promițător însă cu o porțiune de genialitate, în viziunea lui Mihail Dragomirescu din revista Convorbiri critice. Debutează cu schița Codrea, republicată cu titlul Lacrima în volumul Răfuiala (1919), în aceeași revistă publicând povestirea Ofilirea și nuvela Răfuiala. Aceasta prefigurează unul din conflictele romanului Ion.
a) nuvelele
Nuvele lui Rebreanu au fost insuficient apreciate la data apariției lor în reviste și în volume, ele nefiind inferioare nuvelelor contemporane ale lui Agârbiceanu, Gârleanu și Sadoveanu. Nuvelele lui Rebreanu aduceau în literatura vremii, o lume noua, țărănimea și mica burghezie a satelor, târgurilor din nordul Transilvaniei aflate în stăpânirea imperiului austro-ungar. Nuvelistica lui Rebreanu este o lunga avanpremieră a romanelor sale. În Ofilirea, țăranca Saveta prundarului prefigurează gestul lui Ion. Femeia sărută oglinda apei din râu cu sfințenie și puritate în mișcare, mulțumindu-i parcă naturii de bunătate și belșug. Ion sărută descoperit glia. Saveta a păcătuit ca și Ana cu Ion, cu băiatul popii, este părăsită de el și neputând suporta rușinea și jignirea când el se însoară, se aruncă în iaz.
În 1909 termina nuvela Volbura dragostei, care va fi publicată în Convorbiri critice urmată de alte nuvele: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele.
În nuvela Nevasta este descrisă drama unei femei de la țară, nevasta lui Ion Bolovanu. În ultimele clipe din viața bărbatului său, ea îl veghează și se gândește la viitor. I se face milă de el văzându-l cum se chinuie, dar nu poate plânge. După moartea soțului, ea se sperie. Își dă seama că bărbatul nu i-a fost drag deoarece o bătea. După înmormântare, toată lumea o consolează până la un moment dat când ea se înfurie și țipă că nu i-a fost drag, că i-a mâncat zilele, la care una dintre bătrânele prezente spuse că săraca femeie și-a pierdut mințile deoarece i-a fost prea drag soțul.
În nuvela Mărturisiri autorul mărturisește părerea sa despre dragoste. Mulți nu ajung să cunoască iubirea, alții o cunosc prea târziu, autorul cunoscând-o deja. Rebreanu mărturisește, în final că nu știe de ce a ales, dintre toate deșertăciunile lumii, să vorbească despre dragoste, care este cea mai mare deșertăciune dintre toate.
În 1919 cu Calvarul abordează pentru prima data epica mai întinsă. Nuvela a fost inspirata din problemele prin care a trecut autorul la București, în anii ocupației, acesta fiind un mic roman deghizat sub forma însemnărilor intime. În 1919 publică o serie de schițe și nuvele: Pozna, Cântecul lebedei, Divorțul, Ițic Ștrul dezertor, Ghinionul și nuvela Catastrofa.
Aceste nuvele reprezentau niște exerciții în vederea marilor creații care urmau să apară.
Deoarece fusese ofițer, nuvelistica sa era inspirată și din încercările prin care trecuse autorul în viața de cătănie. În Codrea, un tată este contrariat de fuga din armata a feciorilor săi.
Problema soldatului român într-o armata străină fusese problema scriitorului însuși, care a demisionat în 1908, acest lucru provocându-i tulburări tatălui sau. Aceasta va fi si problema fiului lui Macedon Glanetașu din Rușinea (deci a lui Ion din prima versiune a romanului Zestrea ), a lui David Pop din nuvela Catastrofa și a lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților.
În nuvela Catastrofa este descrisă drama lui David Pop, un țăran care are avere și duce o viață liniștită până în momentul când află că ar putea începe războiul, el fiind ofițer în rezervă. Pleacă pe front și este foarte liniștit chiar si după prima bătălie. Este avansat în grad și este mutat într-un regiment unguresc. Se întâlnește cu un fost coleg de facultate cu care poartă o discuție despre nedreptatea războiului, această discuție tulburându-l. Regimentul este mutat în Transilvania, unde va trebui să lupte împotriva românilor. În timpul luptei, el ezită prima data să dea ordin soldaților să tragă, până la urmă hotărăște să-și facă datoria. În câteva ore este învins și el este împușcat de un ofițer român în piept.
Hora morții este prima nuvelă apărută a lui Rebreanu, având ca temă războiul. A apărut în volumul Golanii, în 1916 și studiază soluția tragică pe care războiul o aduce în viața oamenilor simpli, combătuți de conflicte sociale adânci. Haramu pleacă pe front cu țăranul sărac Boroiu, căruia i-a luat iubita. Haramu, bogat și cu copii, îi este teamă de moarte și are presimțiri negre, pe când rivalul său, Boroiu, speră că se va întoarce acasă și o va cuceri în sfârșit pe Ileana, rămasă văduvă. Sigur de acest deznodământ, Boroiu îl salvează pe Haramu, rănit în timpul unui atac, legându-i rana și transportându-l pe altă poziție, în spate. Un glonț îl nimerește în spate pe Haramu, și înainte ca Boroiu să se convingă de moartea lui, cade el însuși lovit de un glonț în piept.
Tensiunea sufletească a celor doi angajați în hora sinistră a morții este urmărită de nuvelist cu o rară forță dramatică, într-o compoziție de pătrunzătoare analiză psihologică, desfășurată ascendent, trepidant. Momentul final, al morții lui Boroiu, este magistral notat :,,Se vede că m-am speriat, își zice dânsul gânditor, și deodată se înfurie ca un zmeu: Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau! Dă să ridice pușca să ochească… Dar în piept simte o lovitură de cuțit. Cine m-a izbit? Glonțul. Nu vreau! Nu vreau!”
Nuvelistica lui Rebreanu fixează și momente din viața orașului. Este sensibilă influența pe care a avut-o Cehov asupra lui Rebreanu, el traducând numeroase schițe, publicate în Universul literar și apoi în volumul Gura femeii. Nuvelele din viața orașului se ocupă mai întâi de lumea declasaților, pe care autorul a avut prilejul să o cunoască de-a lungul celor câteva luni de detenție de la Văcărești, în 1910 prin intermediul lecturii Vagabonzilor lui Gorki. În aceste nuvele apar oameni cu slujbe ingrate, cu o casă plină de copii, oameni șterși, călcați în picioare, acriți, prizonieri ai rutinei. Cehoviană se dovedește puterea de a scoate în evidență tragismul cotidian al existențelor mărunte care se bat neputincioase în clasa evenimentelor curente. 2
Viața micii burghezii a fost amintită mai înainte, în literatura română de Caragiale, și în Rusia, de Cehov, din opera căruia, între 1914-1916, Rebreanu va traduce nouă nuvele: Decorația, Vanda, În țară străină, Gura femeii, Se mărită bucătăreasa, Ce oameni, domnule!, Calomnia, Incognito, Răzbunarea, unde iese în evidență atenția autorului asupra laturii psihologice și sociale. Ion Mititelu din Norocul, este un al doilea Lefter Popescu din Două loturi a lui Caragiale, sau Ivan Dimitrici din Numărul câștigător, de Cehov. Funcționar mărunt cu casă grea, el speră să se îmbogățească prin jocul hazardului. Constatând că nu a câștigat niciodată, el oferă tocmai lozul câștigător unui frizer. Nevasta îi aruncă soțului cele mai grele blesteme.
În schița Pozna, un hamal rabdă cu umilință bătaia stăpânului, bătându-și și el acasă soția spre a câștiga, în concepția sa sentimentul demnității. Cântecul lebedei, repetă tema din nuvela Smerita de Dostoievski.
Punctele de contact ale nuvelisticii cu romanele sunt numeroase.
În nuvele sunt prefigurate prototipuri de personaje și situații a căror atmosferă poate fi întâlnită în opera matură a lui Rebreanu. Liviu Rebreanu este un creator extraordinar al romanului. La 20 noiembrie 1920 apare romanul Ion. La data apariției romanului, romanul românesc mai înregistrase câteva succese, printre care Ciocoii vechi și noi (1863) de Nicolae Filimon, Romanul Comăneștenilor (1894-1910) de Duiliu Zamfirescu, Mara (1906) de Ioan Slavici, Neamul Șoimăreștilor (1915) de Mihail Sadoveanu, niciunul fiind un model pentru autor.3
b) romanele
Cu Ion, Rebreanu dă primul roman realist țărănesc. Acțiunea romanului este simplă, de fapt aproape banală. Ion al Glanetașului este un flăcău sărac, ambițios, inteligent și chipeș, care seduce o fată bogată. El este îndrăgostit de Florica dar își învinge aceasta dragoste pentru dragostea pentru pământ. El o amăgește pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul din cei mai înstăriți oameni ai satului. După ce află că este însărcinată, el o părăsește, astfel șantajându-l pe tatăl ei pentru a o lua în căsătorie. Astfel se trezește în posesia pământului mult dorit. În el se trezește „glasul iubirii” pentru Florica. Ana își dă seama că a fost doar o unealtă în mâinile lui Ion și în disperare se sinucide. La scurt timp moare și copilul lor. George, soțul Floricăi își dă seama că Ion îi dă târcoale Floricăi, îl pândește într-o noapte și-i crapă capul. George pleacă la ocnă, iar pământurile lui revin în proprietatea bisericii.
Pe un al doilea plan se află viața intelectualității de la țară, având în prim-plan familia învățătorului Herdelea. Familia acestuia se confruntă cu probleme financiare iar căsătoria este și de această dată o scăpare de probleme.4
Totuși, romanul nu se reduce doar la cele descrise. Drama lui Ion luminează aproape în întregime viața de zi cu zi a satului. În roman trăiesc cu intensitate variate medii sociale o lume întreagă, cu zbuciumul și preocupările ei. Întregul conflict se bazează pe lupta pentru pământuri. De la început oamenii sunt împărțiți în cei bogați și cei săraci. De la începutul romanului ierarhiile sunt precizate. Hora, de exemplu, se desfășoară după anumite reguli. Ștefan Hotnog tronează în mijlocul oamenilor vârstnici și conversează cu primarul pentru a-și da importanță. Vasile Baciu nu se teme de nimeni din sat. George este un băiat bogat, cinstește băieții la cârciumă, plătește lăutari dar prietenii săi îl înconjoară cu o prietenie mai mult servilă decât respectuoasă.
Dar în acest sat din Transilvania există și țărani săraci, care muncesc fără să obțină profituri de pe urma muncii lor, unul dintre ei fiind chiar Ion. Ei simt apăsarea mizeriei. Sunt batjocoriți la orice pas de către cei bogați. Ion muncește cu silă, cu îndârjire disperată dar și cu amărăciune, știind că nu poate obține nimic de pe urma muncii sale. Își privește cu jale bucata de pământ pe care o lucrează spunând : „Locul nostru, săracul!…”. Goana după înavuțire se transformă într-o ambiție nemăsurată la Ion. El este dispus să obțină pământul prin orice mijloace. Această dorință îl macină, îl dezumanizează. Inteligenței îi ia locul viclenia, devine calculat în tot ceea ce face.
Existența chinuită și sfârșitul tragic al Anei dezvăluie condiția de înrobire și înjosire a femeii în această lume. Dragostea dintre soți, dintre tată și fiică stau sub semnul puterii banului. Viața Anei, visurile ei sunt strivite fără milă, ea încetând să mai fie o ființă umană pentru soțul ei și pentru tatăl ei. Femeia de la țară este văzută ca fiind doar aducătoare de zestre, născătoare de copii și cea care muncește pentru familia ei și doar pentru ei.
Tema romanului Ion este competiția pentru pământ. Ion este săracul satului care vrea să se înavuțească, exploatând singurele mijloace pe care le are, istețimea și robustețea. La început, el nu-i face curte Anei în vederea căsătoriei, ci numai pentru a-l înfrunta pe Vasile Baciu, tatăl fetei, care-l umilește, și pentru a-i face concurență băiatului bogat, Gheorghe Bulbuc. Dar, apoi descoperă că seducând-o pe Ana ar putea intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Când, spre rușinea ei și a tatălui ei, Ana rămâne însărcinată, Ion se retrage și așteaptă liniștit momentul tocmelii. Vasile Baciu crede un timp că vinovatul este Gheorghe și așteaptă, la rândul său ca feciorul să vină să-i ceară fata, dar apoi când înțelege că rușinea i-a făcut-o Ion, o zdrobește pe Ana în bătaie. Ion consideră că Vasile Baciu a procedat corect, și când acesta își trimite fata să se înțeleagă cu Ion, refuză cu o politețe rece să discute cu ea.
Nici când se naște copilul, Ana nu obține mai multă dragoste din partea lui Ion, interesat fiind, acum, să nu-i moară copilul și să piardă pământul dobândit. Convinsă fiind că nu mai are pentru ce să trăiască, Ana se spânzură. La scurt timp moare și copilul, fără ca măcar acum Ion să sufere patern, mai ales atunci când se încredințează că tatăl este moștenitorul de drept al fiului defunct.
Toată această parte urmărind îmbogățirea țăranului sărac și dezumanizarea lui în acest proces trebuie privită ca o reflectare verosimilă a satului transilvănean de la începuturile secolului trecu, cu unele exagerări naturaliste, dar și cu o capacitate maximă de a crea oameni vii.
Lumea din Ion a fost limitată de unii critici în mod strict la lumea satului, ceea ce nici aici și nici în Răscoala nu se dovedește adevărat. În Ion, acțiunea nu se petrece doar numai în satul Pripas, adică Prislop, care acum este o suburbie a orașului Năsăud. Autorul a dat romanului său titlul Ion după numele eroului principal, un țăran, dar eroii romanului nu sunt toți țărani.
Acțiunea paralelă care are în centru familia învățătorului Herdelea nu este nici în planul romanului și nici practic mai puțin dezvoltată decât cea care îl are în centru pe Ion. Nu poate fi exclusă din romanul Ion, familia Herdelea și mai cu seamă Titu Herdelea, în care Rebreanu și-a făcut propiul roman al tinereții. Învățătorul și preotul se ceartă pentru prestigiu printre țărani și câteodată pe chestiuni de proprietate, dar amândoi apără-unul prin școală, și altul prin biserică-cauza românilor asupriți. În roman apar toate nuanțele luptei naționale, de la legalismul avocatului Victor Grofșoru, până la iredentismul profesorului Spătaru, fără să fie uitați renegații, de exemplu Chițu, disprețuiți chiar de reprezentanții națiunilor guvernante, precum și silvicultorul ungur Madarasy. Toți sunt siliți să facă tranzacții și concesii stăpânirii, în frunte cu învățătorul Herdelea, care votează în alegeri pe candidatul maghiar Beck, în speranța zadarnică a rămânerii în școală.
Și Titu Herdelea, poetul dornic de a trece Carpații ca George Coșbuc, nu ezită să vorbească în limba maghiară și, ca să-și adune bani, primește un post de subnotar, perceptor de biruri grele de la țăranii români.
Văzută ca o continuare a lui Ion, în ce privește tema pământului, Răscoala a căpătat formă de proiect literar încă înainte de război. Autorul mărturisește că prin 1922 avea o versiune încheiată a cărții, la care a renunțat, pentru că era mai mult un „strigat de revoltă” decât un roman cu personaje și „realități obiective”. Pentru documentare el a cutreierat țară stând de vorbă cu sute de țărani și a ascultat din gura lor relatarea evenimentelor din 1907. Noua versiune a scris-o după aceea.5
Romanul are în centrul lui problema pământului, dar de această dată, el abordează direct tema luptei înverșunate de clasă dintre exploatați si exploatatori. Rebreanu înfățișează tabloul ridicării țărănimii asuprite împotriva moșierilor, a arendașilor și a aparatului de stat burghezo-moșieresc.
Personajul principal este Titu Herdelea, fiul dascălului Herdelea din satul Pripas. Eroul vine la București, unde rudele cumnatului Pintea îi promiseseră sprijin pentru a ajunge ziarist. În drumurile sale pentru căutarea unui post, face cunoștință cu diferitele medii sociale din România de la începutul sec. XX. Titu se împrietenește cu Grigore Iuga, fiul moșierului Miron Iuga care îl invită să facă o vizită la conacul familiei. Aici Titu se ciocnește de „ problema țăranului ”. Autorul înfățișează șirul nesfârșit de mizerii, asupriri și suferințe pe care le îndură țărănimea lipsită de pământ, exploatată de moșieri și arendași. În sate izbucnește revolta. Ultimele pagini ale cărții înfățișează ciocnirea trupelor cu mulțimea răzvrătită, condusă de Petre Petre, apoi
„ restabilirea ordinii ”, adică sălbatica dezlănțuire de ură a claselor stăpânitoare, care fraternizează pe mormântul celor 11.000 de țărani uciși.6
Dacă în Ion lupta pentru pământ era purtată de un singur individ în scopul realizării unui singur ins, în Răscoala lupta pentru pământ va cuprinde întreaga masă țărănească și va tinde la împlinirea aspirațiilor colective. Acest roman îmbină scene rurale cu cele din București. Țăranii argeșeni călătoresc cu trenul la București la rândul lor moșierii, arendașii având legături cu ambianța de la sat. Țăranii nu se agită pentru bani, lor le trebuie pământ, pământul muncii, al vieții, și al morții lor.
În Pădurea Spânzuraților autorul reia tema nuvelei sale Catastrofa, folosind tehnica analitică din romanul lui Dostoievski. Romanul are și o dimensiune socială foarte importantă, procesul sufletesc este pus sub lentilă, acesta având o serie de semnificații pentru o largă categorie umană. Prin intermediul acestui roman, autorul condamnă războiul și în special războiul purtat de imperiul austro-ungar, despre care se spunea că este o vastă închisoare a popoarelor. La baza romanului stă drama fratelui sau Emil, ucis fără vină în 1917, și un album în care erau fotografii cu soldați spânzurați datorită dezertării acestora.
Apostol Bologa este omul datoriei ca și David Pop. A luptat pe diferite fronturi, a căpătat decorații și se simte mândru atunci când face parte din tribunalul militar care îl condamnă la moarte prin spânzurătoare pe cehul Svoboda, ofițer al armatei austro-ungare, dezertor descoperit în timpul fugii. Bologa consideră actul ca fiind o crimă și supraveghează personal execuția.
Bologa află că regimentul său va trece frontul din Ardeal și această știre îi produce oroare. Încearcă să rămână pe loc dar nu reușește și se hotărăște să dezerteze. Începe să creadă că este o crimă participarea sa la război, acest lucru provocându-i o criză naționalistă. Când este numit să facă parte din juriul care avea să-i condamne pe țăranii români învinuiți de fraternizare cu inamicul, Bologa nu mai ezită și dezertează dar este prins și condamnat la spânzurătoare.7
Romancierul luminează absurditatea luptei în care sunt aruncați oamenii, nedreptatea pentru care își dau viața. Autorul arată că datoria nu este decât apărarea unui privilegiu de clasă.
Literatura analitică apare și în romanul Adam si Eva care ar fi trebuit să fie cartea retrăirii iubirilor eterne. Intriga cărții este construită pe tema metempsihozei văzută ca o împlinire a unității spiritului, care se degradează, desfăcându-se în materie, se recompune prin iubire. Eroul romanului, Toma Novac, este omul care își caută complementul feminin prin intermediul celor șapte vieți retrăite de acesta. În Ciuleandra tinde să fie mai pronunțată preocuparea de psihologie. Intitulat inițial Nebunul, romanul abordează tema nevrozei și își propune să studieze eredități cu efecte catastrofice. Puiu este un băiat de boier cu sângele otrăvit. Eroul se îndrăgostește de o țărancă la horă, după care se căsătorește cu ea. Jocul popular Ciuleandra devine o obsesie pentru el, simbolizând dezlănțuirea oarbă a instinctelor, vitalitatea nestăpânită dispărută din sângele său și având asupra sa o fascinație puternică. Mădălina este o fata de țăran care este trimisă în străinătate pentru a deveni o domnișoară perfectă și apoi fermecătoarea doamnă Faranga. Într-un acces de gelozie el o sugrumă. Este internat într-un spital de nebuni de către familia sa pentru a-l salva de la închisoare, acesta fiind de fapt momentul declanșării acțiunii, faptele relatate fiind amintiri ale eroului. Faranga va simula demența, urmând să înnebunească de-a binelea datorită obsesiei care crește în conștiința sa.
Jar este o istorie amoroasă desfășurată într-o familie burgheză din capitală. Liana Rosmarin este fata unui funcționar de minister care se îndrăgostește de un ofițer care o seduce și o abandonează. Eroina se sinucide.
În Gorila, Rebreanu zugrăvește un tablou al vieții politice românești și vrea să dezvăluie corupția morală a sistemului parlamentar burghez.
Alt eșec îl reprezintă romanul polițist Amândoi (1940). Subiectul romanului este o crimă săvârșită într-un orășel de provincie. Deznodământul este surprinzător, ucigașa fiind o servitoare tânără, de o frumusețe serafică, imagine în contradicție cu cea a faptei sale.8
II.3.Imaginea satului în nuvele și romanele lui Liviu Rebreanu
Operele cu tematică rurală ale lui Liviu Rebreanu alcătuiesc un tot organic și unitar pivotând în jurul temei pământului, fundamentală pentru viața socială de până la al doilea război mondial. Liviu Rebreanu intenționa să scrie câte un roman despre fiecare provincie românească și să realizeze o frescă a țărănimii române.
„Toată concepția mea creatoare am avut-o formulată în minte încă de când am venit în Ardeal. Omul nu trebuie să se îndepărteze de pământ, este concepția prin prisma căreia s-a născut Ion și Răscoala și, în parte Pădurea Spânzuraților și se vor mai naște alte câteva romane asupra țăranilor. Așa că Răscoala e o treaptă spre care visez să mai scriu. Voi descrie într-un alt roman, intitulat poate Întunericul, cum s-a comportat țăranul român în marele nostru război, și apoi, ca un corolar deasupra acestora, am ideea unui roman intitulat Pacea în care viziunea se întregește armonic, într-un sat românesc mare și consolidat. Bineînțeles că toate acestea nu trebuie să te facă să crezi că aș urmări realizarea unui ciclu și nici măcar vreo apoteoza filosofica a țăranului. Urmăresc o simplă viziune, atât…” 9 Rebreanu este un romancier care a văzut epopeic viața satului românesc, în centrul căruia s-a găsit mereu drama cea mai veche și mai adâncă, drama pământului. Scriitorul creează o lume cu problemele ei proprii care depășesc nivelul simplei instinctualități. El pune în mișcare eroi diferiți ca psihologii, dar și mulțimea ca erou unic acționând potrivit legilor luptei pentru existență.
O mare parte a nuvelelor lui Liviu Rebreanu au calitatea de a învia un tablou adevărat și variat al vieții satului. Liviu Rebreanu se înrudește prin locul pe care îl cercetează și descrie cu Mihail Sadoveanu. Spre deosebire de acesta Rebreanu studiază satul, nefiind retras, ci prins în angrenajul luptei pentru îmbogățire, suferind efectele dezumanizării specifice societății stăpânite de puterea banului. Țăranii lui se apropie de cei ai lui Slavici și Agârbiceanu. Realizarea pe plan financiar joacă un rol mult mai mare decât în opera oricărui romancier român.
Nuvelele lui Rebreanu au calitatea de a învia un tablou variat și adevărat al vieții satului. În plin semănătorism și poporanism, Rebreanu observă diferențele de clasă și pe acelea din mijlocul țărănimii. Este primul scriitor al literaturii noastre care face o descriere reală a satului. Țăranii lui Rebreanu sunt obișnuiți să fie batjocoriți la tot pasul, nici măcar nu îndrăznesc să întrebe ceva. Există o poveste care se repetă des în viața satului: doi băieți, unul sărac, celalalt bogat, iubesc aceeași fată. Cei doi se luptă pentru iubirea ei, fata devenind soția celui bogat, după cum este și de așteptat. În Ofilire, fata țăranului sărac, Ion Prundarul, este sedusă și părăsită de fiul preotului, student la medicină, pentru ea un „boier”. Această temă a fetei înșelate a fost preluată și în Ion. În Proștii doi țărani din Năsăud, tată și fiu, sunt împiedicați să-și cumpere bilete de tren, la timp, fiind copleșiți de vexațiunile șefului de gară, ale conductorului și chiar ale vardistului și hamalului, aceștia fiind ei înșiși oameni apăsați de ierarhia socială, nu trezind iluzia că există indivizi inferiori chiar umilei lor condiții. Revolta „proștilor” se reduce la un blestem amar : „ Nu v-ajute Dumnezeu sfântul !”. O versiune a acestui episod apare și în Răscoala.
Satul românesc văzut de Rebreanu în condițiile micii proprietăți, comunică anumite permanențe ce depășesc limitele istorice. Asistăm la desfășurarea amplă a vieții, marcată de marile ei evenimente ca: nașterea, căsătoria, moartea sau de obiceiuri cu un trecut milenar.
Aducerea pe lume a unei noi vieți reprezintă un miracol. Nașterea reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale vieții. În Ion, pe Ana o apucă durerile facerii pe câmp. Scena are în prim-plan reacția fiziologică dură, sugerată prin elemente familiare universului rural: „Când să plece însă să rezeme capul în trunchiul scorburos, o sfredelii un junghi atât de dureros parcă o secure iar fi despicat burta. Se prăvăli fără putere pe pământul dogorit și crăpat, strângând dinții de-i pârâiau ca niște oase sfărâmate, căutând să-și ascundă suferința. Dar, cu toate încordările ei, un țipăt sfâșietor, prelung și jalnic i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.”10 Ca toate femeile mai în vârstă de la țară, soacra Zenobia, se pricepe la moșit și vine imediat s-o ajute și să-i aline durerile.
Rebreanu a fost preocupat și de cel de-al doilea pol al existenței, moartea, care încheie brutal toate dramele care se petrec în operele sale. Eroii mor de obicei asasinați (Ion), prin sinucidere (Ana) sau condamnați (Horia) sau Apostol Bologa. Doar cel care moare de moarte bună exemplifică plenar legea implacabilă și universală. O adevărată meditație asupra morții văzută cu o seninătate și împăcare țărănească și bătrânească descoperim în episodul morții lui Dumitru Moarcăș, om fără căpătâi, care mai dă câte o mână de ajutor în familia cea nouă a Glanetașului. Mai mult curioasă decât temătoare, Ana îl iscodește, vrând să afle ceva din tainele fenomenului impenetrabil. Mai întâi, îi observă bărbatului că nu ar trebui să se mai radă (operație pe care el tocmai începuse să o facă), deoarece „ nu mai umblă după fete. Moarcăș îi răspunde „ Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una… una cu o coasă mai ascuțită decât briciul ăsta…Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hârș ! și să mă duc drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și ce am dres în lumea pământească, mormăi Dumitru puțin ciudat…”. Omul are o anume viziune socială a morții, aceasta fiind blândă cu cei săraci și rea cu cei bogați. Vorbele lui exprimă o filosofie țărănească a bunului-simț izvorâtă și
dintr-o experiență amară:
„-De ce să-mi fie frică, fata moșului? Omul trăiește ca să moară și cum trăiește, așa moare. Dacă trăiește rău, moartea-i bună și blândă ca o sărutare de fată mare. Dacă trăiește bine, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pântecele iadului…”11
Fulgerat într-o clipă, Moarcăș, moare senin, cu acel surâs nepăsător. Se adună femei și bărbați, și încep cele rânduite mortului. Fenomenul oricât de obișnuit și repetabil, îi pune încă o dată în față necunoscutului care le împresoară sufletele de teamă și de smerenie. Atmosfera se tulbură prin apariția Paraschivei care-și bocește bărbatul „de ochii lumi”, ca apoi să-i caute în chimir și să se plângă că a lăsat-o pe drumuri. Veșnica problemă a averii și a banilor nu le iese din minte țăranilor lui Rebreanu, nici în fața morții, care-i descumpănește doar pentru o clipă.
Un alt eveniment care constituie o permanență umană, este nunta, prilej pentru scriitor de a intra și mai adânc în psihologia personajelor, precum și în viața de tradiții a satului. Asistăm la o nuntă de genul Nunta Zamfirei, tratată realist, respectând tiparul datinei. Și nunta lui Ion și a Anei „trei zile, după obicei”, pornind cu un alai în care prinții poleiți ai lui Coșbuc, sunt acum țărani adevărați : „În frunte, călăreții pocneau mereu din pistoale pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă cu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi o altă căruță cu părinții mirilor și câteva fete mai spălate, în mijlocul cărora, Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau.” După ce se consumă oficierea căsătoriei civile, nașii fiind învățătorul și soția sa, nunta, cu masa mare, se așează. Socrul cel mic este Vasile Baciu. Spiritele se încing și „în aerul îngroșat de mirosuri grele” are loc un spectacol popular, plin de culoare și de pitoresc, amintind parcă de vremuri fabuloase. „În casă și în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu. Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi și cu un linguroi uriaș, umbla printre mesele încărcate, luându-și mâncările și chiuind la întrecere cu Zenobia, care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tare.” Urmează apoi jocul miresei de la miezul nopții când Ana, fiind însărcinată, cedează locul Floricăi. În a treia zi, ospățul se mută la socrii mari, unde mireasa se duce cu lada de zestre, urmată ca-n basm de „amar de vite și galițe că de-abia încăpeau în ograda Glanetașului.”12
În afara evenimentelor capitale, ce implica existența, ca și specificul ei național, și de mentalitatea țărănească patriarhală, trebuie amintită hora ca element străvechi al vieții satului, mijloc de exprimare a virtuților artistice la modul sincretic, formă de divertisment și prilej de cunoaștere a tinerilor. Rebreanu aude tropotul jucătorilor bătând Someșana, de se zguduie pământul, vede fustele înfoiate ale fetelor la Învârtita. Hora reprezintă un element general al acțiunii, cadrul de prezentare al personajelor din Ion. Hora este răspântie de unde pornesc două drumuri ale narațiunii, mergând în paralel sau uneori întretăindu-se, comunicând mereu între ele, pentru a da o imagine totală, monografică, a vieții satului românesc.
În romanul Ion satul ardelean trăiește într-o serie de tipuri secundare, văzute cu un realism care însumează forma cea mai deplină de obiectivitate din tot romanul românesc , era de părere Pompiliu Constantinescu. În Răscoala , scriitorul simte nevoia să facă o analiză socio-economică. Satele parcă au fost calamitate, scoțând în evidență : „două ulițe încrucișate, niște căscioare murdare, printre ogrăzi mulți copii și orătănii, ici-acolo vreun țăran pipernicit.” Apoi este descrisă moșia Iuga din Amara, sat „ copleșit de aceeași sărăcie, cu aceleași căsuțe umplute cu paie, aceleași ogrăzi pline de bălării .” Trecătorul are sentimentul unei țări a nimănui, a pustiului . Lângă conacul bătrânesc „ înfipt până la jumătate în pământ, cu un cerdac sprijinit pe stâlpi care împodobeau fațada cu un portic primitiv ”, se înălța conacul lui Grigore, în fața căruia era un rând de flori roșii în formă de inimă .
Grigore Iuga descria țăranul astfel : „Așa e țăranul pretutindeni , mă rog și la noi, în Transilvania‚ tot după pământ se zbate, și niciodată nu-i ajunge. Și e bine că e așa. Cât țăranul va iubi cu atâta patimă pământul, e sigur că nimeni nu i-l va putea smulge .”13
Note bibliografice
1. Ov. S. Crohmâlniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale,
Editura Pentru Literatură, București, 1967, p. 278-294
2. Al. Piru, Permanențe românești, Editura Cartea Românească, București,
1978, p.191-224
3. E. Lovinescu, Istoria literaturii române, Editura pentru literatură, 1969,
p. 365
4. idem 1
5. idem 2
6. I. Șerbu , Itinerarii Critice , Editura Minerva, București, 1971, p. 71-83
7. idem 2
8. idem 1
9. Al. Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva,
București, 1976, p.7
10. D. Petrașincu, Cu d. Liviu Rebreanu despre romanul Răscoala, Adevărul
literar și artistic, 1935, nr. 760, 30 iunie, p. 1-2
11. L. Rebreanu, Ion , Editura Facla, Timișoara, 1988
12. P. Constantinescu, Romanul românesc interbelic, Editura Minerva, București,
1977, p. 46
13. idem 8
Cap. III Marin Preda și lumea satului
III. 1 Omul și opera
S-a născut în 5 august 1922, la Siliștea Gumești, județul Teleorman într-o familie de țărani. Între 1930-1937 urmează școala în satul natal și este fascinat treptat de lumea cărții. Fiind respins din cauza miopiei la examenul de admitere la Câmpulung Muscel, este admis la Școala Normală din Abrud. În anii 1940- 1941scrie pe hârtie primele scrieri literare. Întreprinde mai multe încercări de a publica schițe și poezii la revista Albatros, în culegeri, dar din cauza suspendării revistei și a cenzurii, visul său întârzie să se îndeplinească. În 1941 este angajat la ziarul Timpul prin intermediul lui Geo Dumitrescu.
Debutează chiar cu câteva luni înainte de a împlini douăzeci de ani. Debutează în pagina literară Popasuri a ziarului Timpul cu schița Pârlitu (în numerele din 15 și 16 aprilie). Schița este varianta inițială din povestirea
O adunare liniștită în care este descrisă povestirea lui Pațanghel despre Miai, vecinul său pornit pe drumul înavuțirii care se va sublima apoi în experiențele lui Moromete, atunci când el, în perioada tulbure dinainte de război, a bătut împreună cu o serie de ,,amici”, muntele, văzând porumbul la un preț mai ridicat. După aceasta povestire urmează o serie de schite Strigoaica, Calul, Salcâmul, La câmp, scrise în ziarul Timpul și cele din săptămânalul cultural-artistic Vremea, și anume Colina.
În Calul, personajul se teme să recunoască faptul că-și va omorî calul, el simțindu-se oarecum vinovat față de cal. Se amăgește singur ascunzându-i scopul drumului său, amânând conștiința crimei. Este tipică mișcarea lentă, indiferentă, meticuloasă, împiedicată a narațiunii. În Calul și Înainte de moarte întâlnim un spirit anxios, obsedat de ideea morții. Nimic nu lasă, în desfășurarea narațiunii, să se întrevadă această realitate morală, căci Marin Preda păstrează față de dramele eroilor săi o indiferență obiectivă. În Înainte de moarte descoperim povestea unei agonii mărunte, conștiința iminentei dispariții îi trezește lui Stancu lui Stăncilă o obsesivă dorință de a ști cu toată exactitatea când i se va întâmpla sorocul. Formula cu care i se adresează doctorului este evazivă iar când doctorul indică un anotimp, țăranul izbucnește cu violență. În direcția unei estetici periculoase a fost fixată și povestirea La câmp, unde apare o schiță a viitoarei Bisisica din Moromeții.
La sfârșitul lui 1942 scrie schița Rotila pe vremea când era secretar de redacție la Evenimentul zilei. După anii de viață cazonă, în septembrie 1945, scriitorul își reia ucenicia vieții literare. Primele lucrări care-i apar acum sunt nuvelele Iubirea, o reluare în formă nouă a schiței Noaptea, Ceata fiind reprezentative pentru orientarea nouă care se va dezvolta și desăvârși odată cu apariția volumului de debut Întâlnirea din Pământuri. Întâlnirea din Pământuri prefigura, în 1948, o nouă literatură epică. Acest volum de nuvele era doar o promisiune, dar una care la mijlocul deceniului următor, avea să depășească orice așteptări.
Între 1941-1948 a fost corector la Timpul, apoi funcționar la Institutul de Statistică, secretar de redacție la Evenimentul . Între 1945-194, după terminarea stagiului militar revine la București, unde colaborează la Tinerețea, Viața socială CFR, Contemporanul, Studentul roman, Lumea, Revista literară. În această perioadă publică povestirile Doctorul, Iubirea, Ceata, Nepotul, Salcâmul. Lucrează apoi ca secretar de presă la Ministerul de Informații.
Marin Preda a scris și două piese de teatru : Martin Borman (1968) în care evocă un odios colaborator al lui Hitler. Acesta este un pretext pentru denunțarea pericolului de fascizare a cunoștințelor. O a doua piesă de teatru este Tinerețea lui Moromete, în care reia situații esențiale din Moromeții I în varianta scenică.
I s-a decernat Premiul de Stat pentru nuvela Desfășurare și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Viața ca o pradă.
Scriitorul s-a stins din viață la 16 mai 1980 în camera sa de la Mogoșoaia. În 1981, editura Cartea Românească, la care Marin Preda a fost director de la înființare, inițiază și tipărește o antologie de confesiuni și amintiri ale celor care
l-au cunoscut, scrisori, extrase din presă, fotografii-sub titlul Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda. În 1984, datorită marelui succes al romanului Cel mai iubit dintre pământeni, se impune retipărirea unei noi ediții, iar în 1987 la Editura Cartea Românească, apare Delirul, ediția a II-a. Acest lucru demonstrează cât de iubit și popular a fost Marin Preda.1
a) nuvelele
Editorial debutează cu Întâlnirea din Pământuri în 1948. Impactul marilor fenomene istorice asupra personalităților umane și grupurilor sociale constituie tema tuturor romanelor sale, materializate însă diferențiat, de la caz la caz.
Întâlnirea din Pământuri cuprinde opt nuvele și schițe publicate anterior, unele în versiuni mai restrânse și se încheie cu un episod care va fi încorporat ulterior în romanul Moromeții. Titlurile sunt următoarele: În ceată, Colina, Întâlnirea din Pământuri, O adunare liniștită, Calul, La câmp, Înainte de moarte, Dimineața. Nuvela Întâlnirea din Pământuri descrie o criză a virilității. Este lupta dintre Dugu și Achim pentru Drina. Disputa dintre cei doi parodiază ușor luptele medievale, cavalerismul. În O adunare liniștită , Pațanghel este asemănător lui Moromete. El este povestitorul care îl substitue pe autor. Asemănarea ține de o anume plăcere a personajului de a-și crea și regiza spectacolele. Marin Preda sfârșește prin a-și imita personajul, procedând ca el. Nuvela anticipează taifasul din ,,poiana lui Iocan”, punând în scenă vizita la Pațanghel a unor consăteni, care, așezat pe pat, îl ascultă povestind ca un personaj din Creangă sau Sadoveanu. Nu atât curiozitatea de a afla cum călătorise la munte, cum vânduse porumbul, îi determină pe vizitatori să stimuleze debitul poveștii , cât plăcerea de a-l auzi istorisind.
La rândul său, Pațanghel se abandonează patosului rememorativ și interpretativ cu o uitare de sine copilăroasă, dezvăluind răutatea lui Miai, tovarășul de drum, n-o face din răzbunare, ci sub impulsul vocației de a crea personaje și situații actoricești. În încântarea lui de a nara, de a juca roluri este o candoare inefabilă. Adunările liniștite procură oamenilor lui Preda șansa de regăsi, de a-și recupera natura autentică. Puțin comunicativi în viața de zi cu zi, acești oameni sunt suflete delicate, distorsionate de circumstanțele existențiale.
Pe un parcurs de două decenii, începând din 1948, se plasează în diferite momente încă cinci nuvele, care lărgesc în direcții noi investigațiile de bază ale nuvelisticii scriitorului, până atunci situată în rădăcinile satului. Una dintre aceste nuvele este Ana Roșculeț (1949). Nuvela este plasată în mediul de mentalitate semirurală ale mahalalei bucureștene. Personajul principal este construit demonstrativ pedagogig, înfățișând femeia, care, prin integrarea într-o activitate productivă, se eliberează de sclavajul familial și de prejudecățile sociale, de propria resemnare în fața vieții și a unei iubiri epuizante.
O serie de nuvele ulterioare sunt situate în mediul rural, ilustrând de asemenea, tema emancipării. Desfășurarea (1952)este o replică dialectică la tema timpului răbdător. Nuvela reflectă procesul de cooperativizare a agriculturii fiind sub raport tipologic o variantă a romanului Moromeții. Tipologic se operează disociația pozitiv-negativ, oferindu-ne imagini ale chiaburimii. Ilie Barbu este cel în care rezistă echilibrul moral și candoarea care sunt asociate cu deschiderea entuziastă față de noile realități sociale. Aceeași problematică este reluată dintr-o perspectivă psihologică în Ferestre întunecate (1956). Vasile Bodescu parcurge un proces de clarificare lentă, depășindu-se tulburările iraționale și spaimele confuze care îl macină în subconștient. Îndrăzneala îl urmărește pe Anton Mondan în procesul de acomodare cu noile realități. Nuvela este o demonstrație a întăririi eroului, a conștiinței de sine. Multe pagini stau sub semnul Moromețiilor adăugându-se o încordare surdă, plutind amenințătoare deasupra câmpului unde înfruntarea dintre personaje este descrisă magistral. Friguri (1963)este inspirată dintr-un spațiu geografic diferit de al nostru. Autorul s-a inspirat din lupta de eliberare din Vietnam și urmărește problemele profunde care apar în conștiința eroilor.
b) romanele
Moromeții I (1950) urmărește disoluția familiei țărănești interbelice sub influența pătrunderii relațiilor sociale și de producție capitaliste de la sat. Moromeții II (1967) continuă radiografia ruralității românești în condițiile evenimentelor de după 23 august 1944. Problematica politică și psihologică, socială a celui de-al doilea război mondial se va întâlni și în Delirul (1975).
Marin Preda și-a rescris de multe ori cărțile, refăcându-le odată cu evoluția datelor conștiinței sale artistice: Risipitorii a cunoscut patru ediții din care ultimele trei revăzute. După o perioadă de călătorii în Vietnam și China, întreaga Europa, scriitorul revine cu traduceri din Camus, Dostoievski și face literatură dramatica. Risipitorii (1962), Marele singuratic (1972) și Cel mai iubit dintre pământeni (I-III, 1980)sunt romane ale inserției sociale și responsabilității intelectualului la începuturile socialismului. În Intrusul investighează același tip de raporturi dar într-un mediu muncitoresc. Romanul Delirul este o încercare de examinare a epocii antonesciene și o dezbatere filosofică asupra istoriei. Romanul Viața ca o pradă (1977) îmbină estetica cu confesiunea și interesul pentru paradoxurile civilizației.
III. 2 Universul tematic al operei
Operele lui Marin Preda au avut în prim plan în special oamenii. Cunoscător al psihologiei oamenilor din popor, autorul a descoperit în imensa lor simplitate o nebănuită măreție.
Cealaltă temă, cea mai importantă a scrierilor sale o reprezintă imaginea satului românesc. Acestei teme îi aparțin Moromeții, nuvelele din volumul Întâlnirea din Pământuri .
Două teme străbat întreaga operă a lui Marin Preda, unite într-un spectaculos echilibru : a inocenței și a violenței. Extraordinara priză la real a scriitorului, sentimentul copleșitor al faptei, transformă posibila ilustrație într-un moment cu înțelesuri multiple. Interesat de istoria modernă și, mai ales, de incapa-bilitatea ei de a realiza accesul omului la ideea de bine, incapabilă de a smulge făptura umană din ei fragmentară, Marin Preda ne oferă, ca alți scriitori ai secolului, un roman al câmpurilor concentraționare. Drumul prin infern și salvarea, ieșirea prin Infern sunt alte pagini pe care patima pentru real a lui Marin Preda nu e de nimic îngrădita. E tema lui.
Lumea satului este, mereu, centrul de referință a lui Marin Preda : noua alcătuire morală a indivudului o presupune pe cea veche.
De trei ori revizuită în întregime, romanul Risipitorii rămâne în toate variantele un roman eseu, o dezbatere asupra unor implicații existențiale ca iubirea, amiciția, egoismul, altruismul și, mai ales, responsabilitatea. În acest roman autorul descrie un act fundamental al existenței umane cum este întemeierea unei familii. Personajele acestui roman aparțin lumii muncitorești, intelectualității, păturilor sociale mijlocii. Autorul urmărește categoriile și clasele principale din noua societate socialistă, realizând in tablou complex al muncitorimii, care apare ca o schiță biografică, apoi cu treptele succesive parcurse în anii socialismului și descendenței lor, din care fac sunt recrutați oamenii din noua intelectualitate a vremii. Este o generație puternică, trecută printr-un război mondial, gata să ia pe cont propriu sarcini noi sau să se dăruiască construcției noii societăți, dar și să-și irosească timpul și energia. Personajul este de fapt o categorie de oameni cheltuitori de potențial uman, cărora viața le dă sprijin să se organizeze. Prin intermediul inginerului Valeriu Sterian și prin vărul său Gabriel, vom intra în contact cu mediul marii uzine; sora inginerului, Constanța Sterian este învățătoare. Fostul ei soț, George Munteanu este medic și prin intermediul lui participăm la o întreagă dezbatere a problemei intelectualului.
În Intrusul (1968) intrăm în lumea industrială. Romanul este o confesiune a electricianului Călin Surupăceanu, care își evocă momente ale vieții sale. Viața sa se confundă cu cea a șantierului, căruia i se dedică cu generozitate. Momentul cheie al romanului îl reprezintă salvarea unui muncitor care lasă asupra personajului desfigurări fizice și treptat duce la desfigurarea sa morală prin răcirea relațiilor cu familia. Romanul polemizează cu falsa literatură consacrată constructorilor de pe șantierele industriale, fiecare eveniment fiind privit printr-o perspectivă contrară viziunii tradiționale- convenționale. Este vizată ideea de eroism cultivat gratuit într-o anumită epocă. În general, umanitatea din Intrusul este bolnavă de solitudine. În acest lucru constă ,,greșeala”, ,,vinovăția” ei. Alienarea prin însingurare se exprimă în multe cazuri, oribil. Romanul Intrusul este o replică amară la inocența personajelor din nuvelele ample care cred că socialismul instaurează o eră a dreptății sociale și a moralității.
Cel mai iubit dintre pământeni a apărut în primăvara lui 1980. La momentul apariției romanul a avut un succes fără precedent în literatura română. Romanul este romanul unui destin, fiind un roman politic, cel mai curajos care s-a scris la acea vreme. Marin Preda vorbește despre sentimentul de iubire și-i analizează degradarea progresivă. Fericirea prin iubire, cum spune personajul principal, Petrini, la sfârșit,,… dacă dragoste nu e, nimic nu e!” sugerează că existența omului nu are sens în afara acestui mit, chiar dacă mitul imprimă destinului lui Victor Petrini un curs tragic.
Deschiderea frecventă a romanelor lui Marin Preda este retrăirea eroului, aflat într-o situație limită, a întregii sale vieți și încearcă să-și înțeleagă greșelile. Cel mai iubit dintre pământeni are mai multe teme : înstrăinarea de părinți, pierderea religiei, familia, bucuria scrisului, ura, violența relațiilor sociale, sublimul și oroarea în dragoste, tragedia fără tragic, omul ca o jucărie a soartei. Victor Petrini intră în viața unui cuplu în destrămare, și încurajează un sentiment care îi va fi fatal. După o căsătorie nefericită și ratată cu Matilda, Petrini o cunoaște pe Suzy Culala de care, însă nu știe că este căsătorită. Soțul acesteia îl atacă pe Petrini iar acesta îl împinge pe Pencea în prăpastie făcând o crimă involuntară. Petrini ajunge la închisoare și aici scrie romanul vieții sale considerând că o carte este un fenomen tot atât de miraculos și fatal ca cele ale vieții: nașterea, moartea. După doi ani de detenție se desparte de Suzy și de aici înainte se dedică fiicei sale Silvia.4
Mai întinsă decât în orice roman al lui Preda, partea eseistică este încadrată de o pictură viguroasă, veridică a vieții de ocnă, de o secțiune largă în climatul social românesc al anilor 1960 cu pătrunderi revelatoare și incitante și în culisele istoriei și de o dezvăluire nemiloasă a unor experiențe conjugale. Intelectualul de formație filosofică, Victor Petrini este, asemenea lui Călin Surupăceanu și lui Niculae Moromete, o conștiință frământată obsedant de ideea unei noi religii. Problemele de care este măcinat se clarifică, mai ales, după lungi discuții cu Ion Micu, un prieten scriitor prin care este pus la curent cu ceea ce se petrece în afara cadrului său existențial, îndeosebi din lumea literară. Tensiunile din această lume, rivalitățile, dușmăniile, luptele sălbatice pentru putere, meschinăriile de tot felul sunt dezvăluite fără menajamente.
Un adevărat roman este scrierea cu caracter memorialistic Viața ca o pradă (1979). Rememorându-și vârstele formării intelectuale, artistice, demersurile pentru cucerirea vieții, scriitorul pictează ambianțe, reconstituie momente, construiește scene, portretizează oameni din domeniul culturii (Crainic, Stancu, Geo Dumitrescu, etc.). Substanțială, revelatoare și incitantă este eseistica lui Preda (Imposibila întoarcere, 1971, Creația morală). Fiind imposibilă întoarcerea la valorile unei civilizații de tip rural, salvarea spiritualului într-o eră în care acesta era amenințat, nu poate fi decât creația de cultură în spirit modern, cu încorporarea tuturor componentelor viabile ale umanismului tradițional.
Marele său roman, una din capodoperele literaturii române este Moromeții, primul volum apărând în 1955 iar cel de-al doilea volum a apărut în 1967.
Marin Preda rescrie, aici, mai vechea și celebra sa nuvelă Desfășurarea, polemizând, în cadrul propriei sale opere, cu schematismul de odinioară. În nici un alt roman consacrat satului nu a apărut un număr atât de mare de personaje și nici un scriitor nu s-a sprijinit pe atâtea fișe biografice.
Cartea e, într-un sens, o monografie a satului într-un anumit moment istoric. Căci dacă, într-un anume anotimp al literaturii actuale, se vorbea despre o literatură în care masele erau reprezentate de ficțiuni în alb-negru, adevărata literatură a maselor (din universul rural) este realizată abia acum. Deci această sumă, aproape sufocantă, de biografii, realizează tabloul satului ; personaje care devin, abia acum, mișcate de istorie, de prim-plan. Firește că mai întâi atenția este îndreptată asupra ,,Moromeților" degenerați sau a spiritului moromețian degenerat, reprezentat de ființe cu intelect puțin, dar cu un bine dezvoltat instinct al adaptării. Romanul nu e, deci, al țărănimii sărace, ridicat de revolutie la o viata nouă, ci al unei false țărănimi, a straturilor de ,,la fund" din lumea rurală.
Romanul este o frescă a vieții satului din Câmpia Dunării cu realitățile ei. Imaginea satului este una din temele majore ale operelor lui Marin Preda. Punctul de plecare al romanului este înaintea celui de-al doilea război mondial când ,, timpul mai avea răbdare”. Autorul surprinde confruntări sociale între grupuri, forțe de interese opuse în condițiile consolidării capitalismului la sate. Sunt surprinse în roman fenomene de dezagregare a familiei țărănești, mitologia rurală, ciclurile biologice, obiceiurile și tradițiile, tipologia umană țărănească, rolurile sociale din cadrul organizării satului. Tipul de țăran impus în acest roman este unul nou față de literatura inspirată din viața satelor noastre. Romanul înfățișează drama unei familii de țărani, declinul unei gospodării țărănești din Câmpia Dunării. Ilie Moromete se află la a doua căsătorie. El are trei băieți din prima căsătorie, pe Paraschiv, Nilă și Achim iar cu Catrinca, a doua sa soție, mai are trei copii, pe Tita, Ilinca și Niculae.
Romanul este pus sub semnul timpului și se deschide cu precizarea locului și timpului. În acest moment timpul este răbdător: ,,În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul este foarte răbdător cu oamenii; viața se scurgea aici fără conflicte mari. La începutul romanului este descrisă o cină cu caracter simbolic în familie și de pe acum se prefigurează lupta care se dă între băieții mari ai lui Moromete și mama lor vitregă. Moromete are pământ, unul obținut la împroprietărire, celălalt a fost adus de către soția sa ca zestre, pe care se străduie să-l mențină întreg în ciuda unei fiscalități apăsătoare. Achim pleacă cu oile la București și, în loc să trimită familiei banii câștigați pe ele, el îi păstrează pentru el. Frații lui pleacă și ei în capitală luând caii și zestrea fetelor. Moromete se vede obligat să-i vândă bogatului său vecin, Tudor Bălosu, jumătate din pământul familiei. Scena tăierii salcâmului este plină de semnificații, simbolizând începerea declinului familiei Moromete. 3
Ca și în Ion de Liviu Rebreanu, intriga nu este prea complicată. Ea înregistrează eșecul eroului în încercarea sa de a păstra un imposibil echilibru al gospodăriei țărănești. Moromete simte că economia gospodăriei este pândită de amenințări grave, eforturile sale fiind să o mențină în starea în care este, temporizând lucrurile cu nădejde zadarnică că toate se vor aranja până la urmă. O duce cu vorba pe Catrina, îi lasă vagi speranțe și lui Niculae, taie salcâmul din curte, și-l vinde, joacă o adevărată comedie în fața perceptorului, reușind să nu achite nici de această dată impozitul către stat. Când își dă seama că nu mai merge cu binele, Moromete trece și la măsuri extreme, îi bate pe Nilă și Paraschiv cu parul, dar catastrofa nu poate fi evitată. Moromete este nevoit să vândă o parte din pământul familiei, lucru pe care se zbătuse să nu-l facă niciodată, indiferent de greutățile prin care trecuse.
Numeroase alte existențe se împletesc cu cea a lui Moromete. Paralel cu planul central al cărții este urmărită și dragostea dintre Birică și Polina, fiica lui Tudor Bălosu; a căror iubire întâmpină piedici din partea tatălui Polinei, acesta opunându-se căsătoriei din cauza sărăciei băiatului. Fata are o personalitate puternică declanșând un adevărat război împotriva familiei sale datorită revendicării unei părți din pământ. La fierăria lui Iocan oamenii se adună să citească ziarele și să comenteze dezbaterile din parlament. Vocea autorului încheie primul volum cu frază simetrică față de început, exprimând un nou raport al personajelor cu istoria :,,… Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial: timpul nu mai avea răbdare.”
Volumul al doilea, editat în 1967, își plasează acțiunea într-o altă epocă, în care istoria se năpustește violent asupra oamenilor: anii 1950. Pe lângă agonia bătrânului Moromete este reprezentată și agonia satului cuprins de pătrunderea agresivă a comunismului. Deși își refăcuse o parte din starea de mai înainte, Moromete nu mai găsește în sat bucuria pe care o trăise înainte.
Eroul principal al acestui volum este Niculae Moromete, activist trimis de la raion să supravegheze în perioada secerișului cum se predau cotele către stat. Comisia care asigura strângerea recoltei găsește arme la un țăran, care, cuprins de panică, se îneacă. Episodul dramatic are repercusiuni nefaste asupra lui Niculae, bănuit fiind de a fi folosit mijloace silnice pentru a-i determina pe oameni să-și plătească obligațiile. El este scos din funcție și trimis la munca de jos. Cartea judecă direct, fără compasiune, cu o sinceritate brutală faptele care au conturat procesul de colectivizare a agriculturii.
Ideea generală a celor două volume este că, dincolo de orice răsturnări istorice, independente de voința oamenilor, umanitatea merge mai departe pe drumul ei sinuos, antrenând tradiții și anulând tradiții, dar conservând viața indiferent de formele ei.
Marin Preda spunea referitor la cel de-al doilea volum din Moromeții că:
,,… Pe scriitor îl interesează ce se întâmplă cu oamenii. Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate… Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească spatele necesității istorice și să se eschiveze, în felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conține istoria, ci care e soarta fiecărui om în parte, știind că omul nu are decât o singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și nepăsătoare…
În Moromeții (vol. II) am vrut să fiu drept cu istoria și cu țăranii… Despre ce a însemnat cooperativizarea agriculturii pentru țărănimea română vorbesc statisticile, dar despre ce s-a petrecut chiar și cu un singur om cuprins în acest proces ar fi surpriza pe care o poate oferi investigația scriitorului, lumii contemporane…”3
Destinul familiei Moromete este apoi urmărită prin Niculae Moromete în romanul Marele singuratic (1972). Niculae Moromete este un bărbat de treizeci de ani, care nu-și putuse termina studiile la timp, dar care se califică, ajungând inginer horticultor, de fapt, stăpân pe destinul său. Personajul este dotat cu o existență dilematică și o dublă alienare, prin ruperea sa din matca familială și a satului milenar, și prin profesarea în postura de activist. Reflecțiile acestui însingurat sunt complicate subtil printr-o poveste de dragoste sfârșită dramatic. Moromeții este cartea reînțelegerii pământului, condiției țăranului.
Marin Preda este un povestitor. Moromeții evocă întâmplări auzite sau trăite; Marele singuratic rememorează viața satului prin trăirile lui Niculae, iar Delirul completează istoria familiei, introducând un personaj, prin care acesta participă la evenimentele din 1940-1941. Moromeții, Marele singuratic, Delirul sunt cuprinse într-o construcție epică unitară. Configurația ciclului moromețian a indicat-o însuși autorul :,, …romanul Delirul va fi, în cele din urmă, volumul doi din Moromeții , iar următorul va deveni cel care este acum al doilea, iar Marele singuratic , cu unele racordări, va încheia ciclul.”
III.3 Imaginea satului în nuvelele și romanele lui Marin Preda
Proza lui Marin Preda este o replică adresată semănătoriștilor. Marin Preda trebuie comparat în primul rând cu sine însuși : caracteristicile literaturii sale devin pregnante numai prin apropierea comparativă dintre diferitele faze ale evoluției scriitorului. Distanța dintre ele le identifică în parte mult mai eficace decât ar putea-o face contemplarea intensivă a segmentului luat în unicitatea lui, fie alcătuirea de către alți prozatori, mai mult sau mai puțin apropiați prin teme sau procedee.
În culegerea de interviuri Convorbiri cu Marin Preda , alcătuită de Florin Mugur în 1973, scriitorul mărturisește că, de copil, a avut revelația faptului că s-a desprins de lumea satului, dorind să aibă un alt destin decât cel țărănesc:
,, Soarta care îmi era rezervată ca țăran nu numai că nu mi-a plăcut, dar m-a neliniștit încă din copilărie. Nu împlineam zece ani, când doream din tot sufletul să nu mai fiu țăran.” Dar această declarație nu înseamnă că scriitorul nu a purtat cu sine toată viața această lume rurală, concentrată în universul moromețian. Din acest spațiu cu tradiții vechi, cu obiceiuri conservate de la începuturile lumii și, mai ales, cu legi morale și reguli precise de comportament, se trage întreaga forță etică a scriitorului, precum și originalitatea de concepții a operei sale. Romanul lui Marin Preda marchează o dată cu el în creația literară românească țăranul încetează să mai fie o ființa fără evenimente sufletești, o materie inapta. Satul lui Moromete nu mai are multe în comun cu satul lui Rebreanu, cu a cea lume rurală și impulsurile obscure din viziunea celui din urma. Satul lui Marin Preda este mai liniștit, relațiile între oameni sunt mai civilizate. Satul lui Moromete are ca model orașul Atena.
Lumea lui Marin Preda începe să se organizeze încă de la povestirea de debut, ,,obsesiile" fundamentale ale prozatorului, replicile memorabile și mai ales Moromeții de planul doi, Ilie Țugurlan, Boțoghină, Dumitru lui Nae. Siguranța cu care își cucerește lumea e aproape uluitoare : Satul nu mai este al său, satul e un obiect al reflecției (care trebuie apropiat prin reflecție).
Scenele din viața satului care au făcut parte din prima etapă de scriere a lui Marin Preda, au mărturisit sursa lor autobiografică. Amintirea copilăriei indicată adesea de scriitor ca sursă a literaturii sale, adună bucurii și suferințe, întrebări care i-au luminat sau, adesea, tulburat primii cincisprezece ani ai vieții. Aceștia au fost petrecuti în satul natal Silistea-Gumești, din nordul județului Teleorman, situat la 10-12 km de întâlnirea județelor Argeș și Vlașca.
Universul inițial, alcătuit din eroi și viziuni aparținând lumii satului, din unghiuri care puteau fi confruntate cu cele ale universului țărănesc, interioare lumii țăranului, chiar atunci când dezbaterea se poartă asupra existenței în general, asupra marilor probleme umane și sociale, nu a rămas unitar de-a lungul anilor. El s-a compus din fluviile bogate provenite din viața citadină, devenită familiară scriitorului într-o perioadă de sedimentări și experiențe, mai temeinică și mai îndelungată de cât acea a împregnărilor copilăriei. Marin Preda spunea vorbind despre cadrele sătești ale romanului Moromeții: „… sunt, ca să zic așa, antirural, adică sunt văzute prin prisma unui citadin. N-a rămas nimic din viziunea țărănească asupra lumii, deci din trăsăturile specifice țărănești, din explicarea fenomenelor, din punctul de vedere al unui țăran.” 5
Unul din cele două universuri esențiale ale prozei lui Marin Preda este cel rustic, căruia îi aparțin volumul Întâlnirea din pământuri și restul prozei de debut, Desfășurarea , Îndrăzneala și un număr de schițe culminând cu ampla lucrare Moromeții, romanul întins pe doua epoci istorice, investigând două etape distincte ale destinului unei întregi clase sociale și ale unei tipologii vaste. Satul s-a construit astfel în conștiința scriitorului ca un univers distinct, generator de mari lucrări epice, toate proiectate pe o geografie concretă proprie lui Marin Preda, populată de o grupă de eroi care circulă în mai toate schițele și nuvelele mediului țărănesc. Satul lui Marin Preda este populat de o grupa de eroi care circula in aproape toate schitele si nuvelele mediului țărănesc și apoi în ciclul Moromeții. 6
Întâmplările se plasează, de obicei, în același perimetru satul Siliștea-Gumești, cu învecinatele Udupu unde au loc faptele din Desfășurarea, Balaci, Tătărăști, Costești, ca târgul cel mai apropiat. Umanitatea pe care o mișcă aici are în centru familia lui Ilie Moromete, cel numit Pațanghel în Salcâmul și O adunare liniștită; Țugurlan este și el eroul mai multor lucrări: Moromeții și O adunare liniștită; Modan din Îndrăzneala este probabil fiul celui din O adunare liniștită. Te stăpânește o continuă senzație de peisaj comun tuturor acestor lucrări. Petrecerile țăranilor din Siliștea-Gumești sunt niște spectacole de ironie. Memorabilă în acest sens este adunarea de duminica din Curtea lui Iocan. Ea este narată pe treizeci de pagini.
Prozatorul vrea să sugereze că acest baschet spiritual țărănesc ocupă un loc important în existența satului. Există multe adunări în Moromeții (cina, prânzul la câmp, discuțiile din curtea lui Ilie Moromete). Țăranii din Siliștea-Gumești vin la aceste adunări cu solemnitatea cu care spiritele credincioase merg la biserica. Țăranii îmbracă întâi haine curate, ies la podișcă, stau de vorbă cu cei care trec pe drum, apoi trec la frizerul satului și apoi se duc la locul adunării unde discută în principal despre politica.
„Dimineața e alburie și satul răsună încă de cântecul cocoșilor. Omul se scoală, trezește copiii, înhamă caii și umblă de acolo până acolo prin curte. Nu este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secerat pare să fie un lucru obișnuit, totuși căruța și caii înhămați așteaptă în bătătură de mult timp; omul și copiii sunt gata; secerile și bota cu apa sunt puse în căruță; mâncarea gătită de cu seara, asemeni.” Ajunși la locul unde trebuie secerat, Moromeții nu încep imediat seceratul, se uita peste lan, încearcă secerile, așteaptă ceva apoi sfărâmă câteva spice în mână și duc la gură boabele ca pe o împărtășanie. Este un ritual care vine de departe, o pregătire solemnă pentru o muncă dură care, altădată, era celebrata religios. Copilăria nu este idilică. De exemplu Niculaie, băiatul cel mic al lui Ilie Moromete are obligația să pască oile. Copiii joacă pe câmp bobicul, în curtea lui Tudor Bălosu intră călușarii iar conducătorul lor este mut. Mutul este vopsit pe față și poartă fustă. Jocul face trimitere la vechi ritualuri.
În viziunea lui Marin Preda, femeia de la sat nu este decât o simplă unealtă în mâinile bărbatului ambițios și posesiv. Țăranul sărac nu caută să parvină călcând în picioare legea și sentimentele. Marin Preda nu are intenția de a studia feminitatea rurală dar aceasta se poate din desfășurarea narațiunii. Polina este o tânără pe care prejudecățile sociale o împiedică să se căsătorească cu bărbatul iubit dar riscă totul pentru a se căsători cu el. Femeia de la țară nu este o sursă de obținere a pământului ci născătoare de mulți copii. Marin Preda nu face o deosebire mare între femeia de la țară și cea de la oraș. Cu mici deosebiri de comportament ele intră în aceeași categorie tipologică. Nevasta lui Boțoghină reprezintă cazul femeii mature care își apără copiii. Boala nu intră în prevederile familiei țărănești, iar când ea apare, este socotită un accident. Ruinarea familiei este o primejdie mai mare. Guica, sora lui Moromete , reprezintă tipul femeii sterile și rele , îmbătrânită într-o ură năruită. Ea și-a făcut un scop în a trage de limba pe cei care trec pe drum și de a prezice dezastrele.
În Moromeții descoperim un sat deosebit și de acela din Ion. Relațiile capitaliste le-au înlocuit aproape cu totul pe acelea tradiționale (încă preponderente în romanul lui Rebreanu), dacă e să ne referim la primul volum, și vor fi la rândul lor inlocuite de acelea socialiste, în al doilea volum. O tranziție atât de rapidă și de brutală, într-un interval de timp atât de scurt, ca aceea care se află în centrul Moromeților, provoacă destramarea valorilor stabilite și o anumită neîncredere firească în valorile noi.
De altfel, primul volum vorbește despre lumea tatălui (aceea pe care el
și-o imaginează), cu aparențele ei de stabilitate și ordine, cu seninătatea ei ce se apară de lovituri, iar al doilea, despre lumea fiilor, neașezată și tulbure, în care erup la suprafață forje istorice obscure, necanalizate și primejdioase.
Întâia este lumea fierariei lui Iocan, a lui Cocoșilă și Dumitru lui Nae, a bucuriei ; în ea, amenințările nu lipsesc, dar par îndepărtate, și rămâne întotdeauna timp pentru contemplare, conversație și plăcere. A doua este, pe de o parte, lumea de proletari (ce va fi mai îndeaproape analizată în Delirul), a celor trei fii mai mari, meschină, grotescă și fără tradiție, iar pe de altă parte, lumea țărănească de imediat de după război, a lui Isosica, Bila, Zdroncan , urâtă, profitoare și lipsită de spirit. Aici descoperim în Marin Preda și un observator al altui suflet decât acela înțelept, sceptic și ironic, al țăranului care se simte beneficiarul unei îndelungate experiențe (întrupat în Moromete), și anume al unui suflet nesigur și nesedimentat, chiar dacă uneori, ca în cazul lui Niculae, apt de o anumită idealitate.
În al doilea volum asupra satului așezat de altădată , cu ierarhii sigure , satul adunărilor liniștite și al dialogurilor pline de spirit, se abat evenimente pline de viclenie. Satul arhaic este sortit să piară . Un om pornește de acasă și, după
mers, ceilalți ghicesc unde se duce. Dacă merge rar, așternut, aceasta înseamnă că el se duce undeva, mai departe, la o rudă din celălalt capăt al satului, dacă se duce
într-un loc mai apropiat, mersul este liber, gata oricând de a fi întrerupt pentru a sta de vorbă cu cineva. Este descris și mersul nenorocirii : „cu pași mari și cu fruntea plecată și tăcut, strivit parcă de fâlfăitul morții care i-a intrat în curte”. Fata lui Adam Fântână are un mers nicăieri, tărăgănat, suspicios pentru cei care o văd. Fata este întrebată și răspunsul este contestat în șoaptă, intenții ascunse, vinovate trădează pașii ei nehotărâți.
În romanul lui Marin Preda lumea satului încetează să mai fie rurală. Satul fusese, din punct de vedere literar, un element al existenței elementare sau idilice, pitorești sau poetice, al unei naturi umane primitive, neevoluate. În proza lui Preda satul este, în primul rând un spațiu unde se simte și se gândește într-un mod specific, țăranii au o viata morală adâncă și existența lor se desfășoară în cadrul unei spiritualități constituite. Prototipul noii înfățișări a satului este Ilie Moromete, un țăran care trăiește cu convingerea că există, că este lucrul cel mai însemnat din tot universul, disprețuind tot ceea ce venea de dincolo de marginile satului, nepăsător la învoire și neîncrezător în posibilitatea unei schimbări în mai bine.
Tradiția romanului nostru țărănesc stabilise o atmosfera sumbră, de luptă fără victorie a acestei lumi, o tonalitate tragică generală, așa cum se constituise la ea în perioada 1948 și se impuse în literatură prin Slavici, Sadoveanu, Rebreanu sau Zaharia Stancu. Continuitatea în care se înscrie momentul Moromețiilor față de această linie epică include nașterea sumbră a romanului țărănesc anterior, dar o compune cu una din tipologiile folclorice esențiale pentru universul țărănesc- acea a unui Păcală tragic, înrudit prin aceasta cu Anton Pann și cu Ion Creangă și cu întreaga literatura consacrata acestui personaj (Wilhem Tell, Don Quijote, etc.).7
Note bibliografice
1. E.Simion, Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera, 1998, p.181-218
2. D. Micu, Scurta istorie a literaturii romane, Editura Iriana, București, 1996,
p.20- 33
3. M. Preda, Moromeții I, Ed. Minerva, București, 1970
4. M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartea românească, București,
1984
5. M. Preda, Revista Luceafărul, 2 mai 1970
6.M.Preda, Proza de analiza, Gazeta literara, 26 ianuarie 1961
7. N. Manolescu, Arca lui Noe, Eseu pentru romanul românesc, vol. I, Editura
Minerva, București, 1980
Cap. IV. Corelații
IV.1 Realismul obiectiv și cel psihologic
Literatura cu tematică țărănească era dominată până la apariția lui Liviu Rebreanu de semănătorism. Cu toate virtuțile ei de evocare istorică și de virtualism național, aceasta nu trecea peste limitele povestirii. Nici campania lui Ibrăileanu pentru un realism țărănesc nu ajunsese la rezultatele așteptate, prozatorii Vieții românești fiind, în mare parte, amatori (Spiridon Popescu, Paul Bujor, Jean Bart). Nivelul romanului atins de D.Zamfirescu si de I.Slavici la sfarsitul secolului al XIX-lea nu fusese depășit.
Deceniile 1900-1920 aparțin genului scurt, scriitorii de marcă fiind nuveliști, povestitori sau memorialiști. Genul cel mai modern al prozei obține acum un reprezentant de talie europeană.Creator prin excelență epic, în parte dramatic, Liviu Rebreanu este un prozator obiectiv, cu rare efecte antilirice. Această particularitate a sa, caracteristică și altor mari romancieri (Balzac sau Tolstoi), a fost, nu întâmplător, de la început observată, socotită o vină și incriminată ca atare. Pentru Tudor Arghezi, Rebreanu era un simplu înregistrator de fapte văzute cu „ochiul mort și mintea somnolentă”, adică fără vreun adaos personal care să le transforme. Conform concepției sale realiste, Rebreanu nu e interesat sub raport stilistic decât de exactitatea exprimării, de corespondența dintre idei și expresie, de adecvarea stilului la proveniența și vorbirea obișnuită a personajelor.
Din punct de vedere teoretic, Rebreanu s-a situat aproape statornic pe pozițiile realismului critic, încă de la început. Analiza internă a operelor dezvăluite alături de reflectarea realistă și realist-critică predominantă din scrierile fundamentale, aspecte secundare de viziune naturalistă, care sunt mai accentuate în scrierile de mai mică valoare. Scriitorul a parcurs trei etape, având în total aproape trei decenii și jumătate. În prima etapă (1907-1917) a scris nuvele realiste, realist-critice și naturaliste; în a doua etapa (1917-1932)- principalele romane realiste, iar în ultima etapă (1933-1943)- romane naturaliste. Vechile observații critice cum ar fi că Rebreanu nu percepe aproape deloc orășenescul, că nu este în stare să analizeze cunoștința, nu trebuie luate în serios dacă se admite că în unele nuvele, în Ion, în Ciuleandra și în Răscoala există tablouri de viață citadină, ca în Pădurea Spânzuraților analiza cunoștinței este magistrală. Toate acestea se adaugă la capacitatea extraordinară a lui Rebreanu de a surprinde existența unei societăți întregi, de a face să trăiască într-o imagine grandioasă, sufletul colectiv, uriașele conflicte din clocotul vieții sociale.1
Omul elementar nu mai era prezentat în caracterul lui mitic și eroic, așa cum a fost făcut de Gârleanu, Sadoveanu, ci în urma și precara lui realitate socială, fără sentimentalitate, în scene crude, izolate din cadrul de farmec al naturii, dar cu o putere de observație incisivă. În locul cuvintelor frumoase folosește cuvintele alese dintr-un fond de provincialisme, cu un oarecare răsunet onomatopeic și cu vagi senzații repulsive în timbrul lor psihic: a molfăi, a circăli, a lihăi, a râgâi, etc.. În locul metaforei poetice, forma cea mai simplă a mijloacelor stilistice care construiesc o imagine, este folosită comparația, aleasă de obicei din domenii menite să arunce asupra lucrurilor reflexe de urâțenie: geamurile unei locuințe sunt comparate cu ,, niște lespezi muruite cu leșie” (Frământări) ; cuptorul pare ,, culcat în colț ca un bivol” ; biserica cu turnul ei era ,, ca un om mic la cap și gros la trup”; preoteasa ,, era o femeie mică și grasă ca un butoi de bere”. Unui personaj ,, vinele de pe tâmplă i se îngroșară ca niște lipitori hrănite cu sânge”. Scena bătăii la care este supusă Ana este descrisă fără cruțare pentru nervii cititorului. Senzația organică ocupă un loc imens în toate romanele lui Rebreanu, în care viziunea naturalistă a omului reține în primul rând aspectul lui animalic. Sudoarea, setea, frigul, fiorii trupului uman, toate acestea apar în nenumărate descrieri pe care scriitorul le dorește puternice, directe, zguduitoare.2
Cultivând un realism obiectiv, a cărui modernitate i-o asigură și unda naturalistă, purtătoare a noi curente și psihologismul dostoievskian, precum și aspirația subdiacentă spre cifrul simbolic, proiectând asupra marilor drame eterne și specifice românului, o viziune grandioasă și unitară ce năzuia făurirea unei epopei naționale, Rebreanu a creat efectiv romanul românesc de observație socială și de analiză, dovedindu-se, în linia lui Tolstoi, un excepțional constructor epic, în care sălășluia germenele unui cineast și al unui regizor. Rebreanu stăpânește mișcarea vastă a mulțimilor, împinse de impulsuri și de instincte. El a realizat o tipologie variată, ireductibilă. Eroii săi nu sunt numai ființe simple, fără complicații sufletești.
De fapt este o lume care speră mereu la fericire, dar este născută sub zodia tragicului, răvășită de instincte și pasiuni, de probleme de conștiință morală. Dramele fundamentale, a pământului, a dragostei și a datoriei, ni-l relevă înainte de toate pe creator unul dintre cei mai mari, nu numai de la noi.3
După o experiență literară complexă a lui Liviu Rebreanu nu i-a fost ușor lui Marin Preda să-și constitue o metodă proprie, diferențiată. Obiectul operei lui, țăranul care posedă pământ, dar se luptă să-l păstreze și să-l păstreze în condiții umane- este altul decât obiectul operei lui Rebreanu. Cursa decadentă a existenței țăranului lui Preda implică o psihologie a destinului tragic, care-l obsedează pe Marin Preda și îi determină tematica și metoda. Lectura atentă a nuvelelor lui Marin Preda descoperă un autor inedit, fantastic, poet al terifiantului în Calul , La câmp, Amiază de vară, construite pe observația realității rurale. După ce s-a fixat în formula lui realistă, i s-au contestat posibilitățile într-o epică vizionară , din prejudecata că realismul exclude imaginativul , fabulosul, sondarea în straturile tulburi ale conștiinței. Există o mitologie a realismului, un fantastic care derivă din transcrierea supranaturalului, neverosimilului în ordinea existenței, ci, ca la Dostoievski, din studiul stărilor obsesive. Scriitorul are, în general, o sensibilitate la fabulos, enigmatic, de care se aproprie cu mijloacele prozei de analiză sau de evocare.
Nici un scriitor român nu are, așa ca Marin Preda, sentimentul realului. Eroii săi încep să existe abia atunci Când simțurile lor pot lua cunostintă de prezențele înconjurătoare, faptul diurn îi înviorează, nocturnul și oniricul îi moleșesc. Realul este cucerit sau începe să fie cucerit în momentul trezirii. Doar după trezire lumea începe să devină frumoasă. Această lume este ,,nespus de frumoasă" tocmai fiindcă ea capătă o măsură umană; tocmai fiindcă nu se mai poate sustrage verificarilor ex-perienței. Abstracția nu apare în romanele lui Marin Preda decât însoțită de un cortegiu impozant și grav de exemplificări. De ce are dreptate cutare gânditor ? Dacă un șir de istorii, întâmplate, unele, în Siliștea-Gumești, altele, în raza atenției marelui scriitor, nu pot ilustra ideea, ea rămâne suspectă.
La Marin Preda nota terifiantă derivă din sugestia unei realități morale ascunse (Calul) sau din observarea minuțioasă a formelor pe care ia presimțirea morții (Înainte de moarte). Latura psihologică este vizibilă în Colina. Psihologiile rurale pe care le examinează nu aparțin atât unor complicații, cât unor indivizi tipici surprinși în gesturile lor banale, însă dintr-o perspectivă analitică inedită. De la Rebreanu, psihologia țăranului a început să fie privită ca o alcătuire de forțe divergente. Intuiția sigură a lui Preda este de a se fi orientat spre zonele neguroase ale psihologiei, unde sublimul se unește cu trivialul, afecțiunea cu duritatea, spiritualul cu patologicul. Viziunea esențială a acestei realități morale este valorificată estetic, în toată întinderea ei, în Moromeții. Plăcerea analizei este de multe ori dublată de plăcerea de a povesti. Moralismul începe să fie dublat de comediograf.
Nuvelisticii lui Preda i se asociază o rară putere de observație este acela ce duce la fixarea unei structuri morale, detașată prin elementele ei de micul romantism semănătorist. Modelul acestei proze obiective, analitice este Liviu Rebreanu, primul din literatura română care pune capăt exceselor semănătoriste. Disocierile pe planul analizei și intenția de a descoperi psihologia rurală, în alternarea de forțe divergente, în filosofia sufletului simplu, ironic, neliniștit, energic până la izbucniri violente, conferă narațiunilor sale o originalitate de necontestat în cadrele mai largi ale prozei de analiză.4
Cu primul său roman, Preda a realizat în literatura cu tematică țărănească o altfel de proză. El invalidează viziunea idilică a satului, infirmând totodată conceperea țăranului ca brută, el a construit un personaj cu sufletul complex și a cărui optică exprimă activitatea unei inteligențe speculative la nivel filosofic. Marin Preda introduce într-un roman țărănesc psihologia, demonstrând posibilitatea explicit negată în perioada interbelică, a unei proze analitice și problematizante cu material din universul rural. Asprul realism, dus până la naturalism, nu exclude rafinamentul intelectual.
Panoramă a lumii rurale din cumplita perioadă a cotelor obligatorii, Moromeții II se întocmește printr-o incizie pe viu în cele mai sensibile țesuturi ale existenței sociale, transmițând zvârcolirea unui organism în convulsii. Cu o tehnică naturalistă, analoagă celei din Răscoala, nu fără absorbție și de procedee mai moderne, se creează o viziune epopeică, de un realism aspru, zguduitor. Realitățile social-politice tabu pentru literatură și presă în anii 1950 nu numai că sunt ocolite, dar romanul proiectează asupra lor cea mai necruțătoare lumină, nu de pe poziții anticomuniste dar dintr-o perspectivă opusă stalinismului.5
IV. 2 De la lupta pentru obținerea pământului până la lupta pentru
păstrarea lui
Vorbind despre țărani, Rebreanu se simțea îndatorat să rețină din psihologia acestuia trăsătura care-l lega de mica lui proprietate și de dorința de a o face să crească prin stăpânirea a cât mai mult pământ. Rebreanu se obișnuise să interpreteze foamea reală de pământ a țăranului, rezultată dintr-o necesitate economică, pe care i-o creează orânduirea socială bazată pe proprietatea privată ca o pornire ancestrală. Gestul eroului de a săruta pământul sugerează un fel de religiozitate, o mistică a atașamentului față de pământ, ca de altfel și titlul primului volum.
Problema pământului apare în Ion dar și în Răscoala. De această dată el abordează direct tema luptei înverșunate de clasă între exploatați și exploatatori. Întrebat fiind, unde sunt pământurile oamenilor , Grigore Iuga, tresare, se oprește din prezentarea pământurilor de pe moșia sa, răspunde repede, oarecum încurcat:,, Apoi vezi, pământurile oamenilor, asta e chestia țărănească! Pământurile! Nu prea sunt și de unde au fost s-au cam spulberat…”6 Oamenii sunt pregătiți să moară pentru a obține acest pământ.
Patima pentru pământ capătă, în cazul lui Ion, forța instinctului vital în stare să concureze cu dragostea. Devine astfel mai mult decât rațiune socială, economică, determinând condiția individului în grup, rațiunea de a fi. Legătura între țăran și pământ este una organică. Dorind pământ ca să trăiască omenește, acesta îl împiedică pe țăran să-și manifeste sentimentele. Ion își dorește pământul cu o patimă care-l dezumanizează. În competiția individuală pentru pământ, calitățile omenești se pierd treptat, se degradează. După ce ajunge în posesia pământului, el are o atitudine ostentativă față de săteni. Dar nu are parte de el, rămânând în posesia bisericii.
Toți țăranii lui Rebreanu aspiră să aibă pământ și sunt dispuși să facă tot ce este posibil pentru a intra în posesia lui. Dacă are pământ țăranul lui Rebreanu poate fi considerat om. Alternativa țăranului este cea de a slugări. Tatăl lui Ion, Pop Glanetașu nu mai poate fi considerat om deoarece și-a vândut pământul, s-a rupt de pământ. Ion nu este bolnav după pământ, este doar conștient că trebuie să facă o excepție renunțând la sine pentru a se lega de stăpânul pământurilor.
Ion a trăit toată viața fără pământ, în sărăcie și umilință, renunțând la singura credință de a răscumpăra ceea ce a pierdut tatăl său, el ajunge să-l obțină fără scrupule. Condiția lui Ion rezumă tragedia istorică a țăranului fără pământ sau a Transilvaniei. Parvenirea socială a personajului este reprezentativă doar pentru o mică parte a țărănimii, prin ambiția care definește sufletul țăranului, asemănându-se cu majoritatea țărănimii acelor vremuri. Teama și nesiguranța lui Vasile Baciu provin tocmai din teama de a pierde pământul.
Personajul lui Marin Preda deține pământ. Pentru el pământul este făcut
să-i ofere mâncare familiei sale. Pe Moromete nu-l preocupă dobândirea pământului, ci păstrarea lui și atunci când este cazul, el este în stare să renunțe la el pentru a-și vedea de sănătate sau pentru a-și face un alt rost, cum gândesc și acționează Achim și Nilă și chiar Niculae. În centrul romanului Moromeții se află destructurarea structurilor rurale tradiționale. Oamenii nu se mai ocupă de altceva, este etapa cotelor obligatorii și a încercărilor de colectivizare. Gospodăria Moromețiilor este pândită de primejdii, cum ar fi ,, fonciirea”. Modalitatea prin care Ilie Moromete crede că va putea să salveze integritatea loturilor de pământ este tergiversarea. Cu convingerea neclintită că lucrurile se vor rezolva de la sine, el trece prin momente dificile. Niciuna din amenințările care plutesc asupra familiei nu capătă o rezolvare definitivă ci doar o amânare.
În nuvelele din volumul Întâlnirea din pământuri sunt narate episoade în care punctul de vedere al unor țărani săraci, apăsați și disprețuiți, despre socializarea pământurilor, apare ca un act de dreptate socială. Cei care nu avuseseră parte decât de trudă, mizerie, intră în gospodăria colectivă cu speranța de a dobândi în sfârșit , un trai mai omenesc și demnitatea la care aspirau de când se născuseră. Unii participă activ la colectivizare.
IV. 3 De la Ion la Ilie Moromete
,, Ion este axa solidă în jurul căruia masa amorfă se organizează…Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în serviciul căruia pune o inteligență suplă, o viclenie procedurală, o voință imensă. Nimic nu-i rezistă în fața pământului, este cuprins de beția unei înalte emoții, vrând să aibă pământ cu orice preț. Dragostea devine o armă care îl va învinge. Ion se subordonează mecanismului complicat al sufletului fiind un tip unitar. Pentru el femeia este o unealtă prin intermediul căreia își atinge scopurile.”7
G. Călinescu are o altă părere față de cea a lui Eugen Lovinescu, aceasta demonstrând caracterul plin de contradicții al personajului.,, Ion nu e decât o brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune.” Ion este un ,, animal plin de candoare”, egoist, lipsit de scrupule. El nu seduce datorită inteligenței, ci datorită vicleniei instinctuale, caracteristică oricărei ființe reduse. Ion este naiv și se mulțumește cu o simplă promisiune.8
Pentru a face din eroul său un tip reprezentativ, Liviu Rebreanu s-a gândit să-i atribuie setea de pământ, o tendință obiectivă în viața țăranilor din Transilvania de la începutul secolului trecut, tendință care în roman urma să determine întreaga conduită morală și materială. La aceasta, romancierul adaugă o scenă văzută la Prislop: cum un țăran a sărutat pământul. Potrivit unei concepții naturaliste, autorul substitue explicației social- economice un punct de vedere mistic-biologist, după care setea de pământ ar fi o pornire instinctivă, ancestrală, o foame primară, o pasiune obscură sau un ,,glas” atavic, similar cu ,,glasul speciei” din Metafizica iubirii sexuale de Schopenhauer.
Dacă nu înțelegem satul ca o societate primitivă, omogenă, nediferențiată și nu excludem lupta de clasă din sânul țărănimii, Ion nu ne mai apare nici abstract, nici lipsit de inteligență. Meritul lui Rebreanu stă tocmai în a fi arătat, respectând adevărul realității, că țărănimea este scindată în pături antagoniste și că țăranul angajat în lupta de clasă nu e prin nimic inferior, sub raportul conștiinței, unui orășean. Ion e departe de a fi o ființă redusă, reacționând ca un automat, după norma generală; are, dimpotrivă, comportări premeditate personal, o orientare proprie, finalizată în chip particular de către autor. În filosofia eroului recunoaștem raportarea permanentă la un ideal, la o transcendență, ceea ce ridică romanul cu mult deasupra documentului brut.
Ion nu este o simplă categorie socială, un exponent, ci o puternică individualitate, nu un simplu țăran dornic de pământ, ci un arivist rural, un caracter complex bine definit în toate trăsăturile lui.
Ion al Glanetașului este un flăcău sărac, ambițios, inteligent și chipeș. Deși o iubește pe Florica el o seduce pe Ana, care este mai urâtă decât Florica dar bogată. Planul lui Ion este de a o seduce pe Ana iar prin constrângerea tatălui acesteia el o ia în căsătorie. Ion obține pământurile lui Vasile Baciu, apoi o ignoră pe Ana și își ignoră și copilul. După moartea Anei și a copilului, începe să fie sensibil doar la ,, glasul iubirii” după ce până atunci era sensibil la ,,glasul pământului”.9
Ion trăiește în preistoria moralei, într-un paradis crud, el nefiind ,, bruta ingenuă”. Ion posedă lumea prin faptul că participă la ea prin toate simțurile.10
Dar oamenii muncesc pământul, iar Ion este unul dintre acești oameni. El este un personaj de sacrificiu, plătind cu viața dorința dintotdeauna a țăranului de a avea pământ. Gestul de a săruta pământul exprimă adorația supremă și atașamentul țăranului sărac față de ogorul care îl hrănește și fără de care nu poate trăi. Ion își dorește pământ cu o patimă care îl dezumanizează. El merge drept înainte, fără să se uite în stânga sau în dreapta, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând cu îndârjire. În competiția cu pământul calitățile sale omenești se degradează. Istețimea și inteligența degenerează în șiretenie, hărnicia într-o tenacitate calculată, inumană. El stă alături de alți ariviști din literatura universală, cum ar fi Dinu Păturică sau Julien Sorel. Ion este un personaj intuitiv, puternic coordonat de instincte, știe ce vrea dar nu știe exact cum să acționeze. De aceea, cere mereu sfaturi de la Titu Herdelea. Dorind pământul, acesta îl împiedică să-și manifeste bucuria dragostei adevărate.
,, Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag nu-i al tău?” Vocile deconcertate ale ,,pământului” și ,, iubirii” îl dezaxează, complicându-i și mai mult gândurile și existența. Sfârșitul vieții lui Ion are un sens tragic.
Ilie Moromete este un personaj unic în literatura română. Din primele episoade ale romanului Moromeții , conduita eroului principal relevă trăsăturile clasice ale țăranului precaut, rezervat, șiret, disimulându-și intențiile prin afișarea insidioasă a ignoranței și naivității. Eroul lui Marin Preda face pe prostul, trăgând pe sfoară, bătându-și joc de interlocutorul tratat cu aparentă considerație. Nimeni nu poate bănui ce crede, ce are de gând, el posedând tehnica voalării intenției, făcându-și un deliciu din a exprima verbal opusul reacțiilor interioare sau de a-și exprima gândurile pe căi ocolitoare.
Moromete utilizează în discuții o veritabilă strategie, deliberându-și supărarea, nedumerirea, umilirea, calculând efectul sonorității cuvintelor, al intensității vocii, apreciind rapid momentul atacului și retragerii, ținându-l în tensiune, într-o fierbere crescândă, de natură a-l paraliza. Când vinde salcâmul vecinul vecinului său se comportă în așa chip, schimbând vorba, dând răspunsuri lăturalnice, încât Bălosu pleacă total dezorientat. Când vin agenții de la fisc, Moromete se închide în el dar are o plăcere dezinteresată de a se amuza pe seama lor, de a contempla zăpăceala lor, gesturile lor pripite. Iubește conversația aleasă, temele despre politică, momentele de tihnă, de dulce lenevie, petrecute în tovărășia lui Cocoșilă, unul dintre rarii oameni deștepți ,, în stare să glumească inteligent.” După plecarea băieților, Moromete se schimbă lăuntric profund. I se modifică parcă și înfățișarea fizică. Eșecul eforturilor lui Moromete de a-și făuri o lume a lui, opusă celei obiectivă, demonstrează că nu se poate ieși din real, din istorie. 11
O coardă esențială a fost ruptă. Sentimentul de inexplicabilă pustietate a lumii și de înstrăinare țâșnește din străfundul conștiinței personajului care e acum mult mai aproape de a și-1 explica corect lui însuși. "Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-1 fi ocolit fiindcă așa am vrut eu?" Nu poate fi, gândește el, vorba de a le fi impus fiilor săi cu silă, o autoritate morală arbitrară. Cea mai buna dovadă este că au facut cum i-a taiat capul: "S-au luat după lume, nu s-au luat după mine!" Excla-mația denotă că Moromete a devenit conștient că lumea lui (aceea pe care credințele lui intime o proiectau) nu e și lumea lor; începe să înțeleagă că a fost victima unei iluzii; lumea prietenoasă și timpul răbdător nu existau decât în capul lui. În realitate… "Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de facut?! Să piară!’’ Pe neașteptate, în Moromete biruie o "gândire sumbră și trufașă", care-1 pregătește pentru prabușirea lumii lor, căci lumea lui n-are cum să piară. Aceasta nouă răsturnare nu putea să fie descrisă din afară. Experiența țărănească a lui Moromete, abia ieșită din conflictul care o umilise și-i risipise iluziile, pare gata să-și făurească o noua iluzie, încă și mai puternică.
Iluzia aceasta are substratul ei. O ,,sociologie a fenomenului moromețian" este instructivă și ea a fost schițată de câteva ori, ultima data de către Va-leriu Cristea în Alianțe literare, de la care am preluat și formula, și care distinge următoarele cinci caracteristici principale. Munca nu mai constituie pentru țăranii lui Marin Preda o plăcere și agricultura ,,nu formează, ca pentru predecesori, imensul centru de greutate al vieții lor". "Contemplarea filosofică și estetică a lucrurilor, a lumii cu spectacolul în sine, își face loc printre grijile atât de împorovătoare ale unei gospodării țăranești, pe care le împinge uneori chiar pe al doilea plan". De aici decurg plăcerea vorbirii, imitând expresiile orășenești, ,,joc, ironie și ifos în același timp", evadarea prin ,,politică’’ și ,,ficțiunea unei alte vieți, cu ședințe parlamentare, bărbați de stat’’, ca o ,,joacă de oameni mari’’. În al treilea rând, ,,din punct de vedere sociologic, fenomenul moromețian reflectă procesul îndelungat, de durată, dar inexorabil, al deruralizării satului prin atragerea lui în orbita industrializării și a civilizației urbane’’. Așa se explică de ce ,,vechile obiceiuri ale dependenței față de boier i se par evoluatului Moromete – care își amintește de felul umil în care tatăl sau se înfățișa la conac – intolerabil, ,,mai mari nenorociri decat munca și ea.’’
În sfârșit, ,,intrarea țăranilor mai inlesniți în circuitul culesului de cereale are nu numai o evidență de importanță economică’’, le lărgește orizontul și le modifică radical ,,atitudinea față de pământ’’. Ei nu mai sunt, spre deosebire de eroii lui Rebreanu, apăsați de acea obsesie a pămantului, teribilă ca o fatalitate. Atât conflictul din interiorul familiei Moromete, cât și aspectele din viața generală a satului cuprinse în roman ne conduc la ideea tranziției sociale: o dublă tranziție. Mentalitatea lui Ilie Moromete le reflectă pe amandoua, dar el este așadar, bine situat mai ales în raport cu cea dintâi și menținut ca principal protagonist în primul volum, în vreme ce următoarea îl confruntă cuNiculae.
Eroul lui Marin Preda nu va fi triumfător în planul social-cum este mai întotdeauna cunoscutul erou popular, simbol al înțelepciunii țărănești, mânuind cu aceeași viclenie, nu doar inteligența sa nativă, spontenaitatea în aflarea soluției cea mai potrivită, adesea cu iz de farsă; străduința lui Moromete, sondarea drumului spre victorie are în vedere planul moral, pentru apărarea demnității umane și a formulei sale de existența socială, întemeiată pe o familie unită, puternică. El este un ultim mohican al competiției individualiste cu societatea. De fiecare dată postura sa este anacronică și comică, sortite mereu eșecului, însă concluzia scriitorului este tragică, sensibilitatea cititorului receptează drama omului, dincolo de sfărâmarea formulei de viață încercate în exponentul clasei. Conflictul personajului se declanșează cu epoca, deci cu istoria, din cauza grabei acesteia de a se desființa întreaga clasă.
În timp, lumea lui Moromete dispare, ea nu are cum să reziste progresului, civilizației. Timpul însă, spune scriitorul în finalul primului volum al Moromețiilor, ,, nu mai avea răbdare”, el dezlănțuia cataclisme. Consemnarea, la modul ironic-ocazional, nu trebuie să ne interzică o constatare ce ține de esența noilor relații încheiate între noii ,,orășeni" : acelea ale provizoratului. Noii orășeni sunt instabili, la propriu și la figurat. Străvechea ,,știință a vieții" trebuie înlocuită cu o alta, dar, în cadrul acestui interval își creează loc de acțiune, gestul imediat, lipsit de mediere, spiritul primar agresiv. Cum și până unde poate rezista, față de formele lui (evidente, dar mai ales disimulate),omul ?12
Odată cu Moromeții (1955) începe și moromețianizarea universului lui Marin Preda. ,,Dar mai există printre noi, românii, spune marele scriitor, o categorie de oameni care simt chiar așa cum îi vrea poetul, contemplativi… Personajul meu era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa scăldată în soare, dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore, ci zile intregi, spectacolul lumii, atât cât se vedea de pe prispa lui fiindu-i absolut suficient ca să-1 uimească și să-1 incinte fără slăbire.". De la Moromete până la Victor Petrini, contemplativii își păstrează netulburată fascinația în universul lui Marin Preda. Personajele sunt eroii care, asemenea lui Moromete, trec dincolo de accidentul cotidian al lucrurilor. În ciobanul din Miorița, la eroul eminescian, de la Gheorghidiu la cutare personaj blagian și de la la gânditorii fenomenului românesc, există un joc care veghează în cultura românâ. Eroii esențiali ai lui Marin Preda se află pe calea reală a devenirii spiritului românesc. Din acest motiv ecoul lor a fost imens, de aceea influența lor este atât de profundă.
Nici un scriitor al anilor 50-80, cu exceptia (poate) a lui Călinescu, nu și-a pus atât de puternic amprenta asupra transformărilor literaturii noastre. Gândul lui e astenic, acțiunea lui în cultură, memorabilă. Marin Preda este unul dintre acei scriitori care apar la ceasuri de cumpănă parcă tocmai pentru a ne aminti aceste adevăruri. Moromete s-ar zice că o presimte, dar nu face nimic ca s-o evite, iar mai apoi este cuprins de remușcări; și-a nedreptățit băiatul. La rândul lui, Niculae, intralabil multa vreme, simte într-un târziu dintele remușcării și al îndoielii. Tocmai din aceasta cauză, Moromete și Niculae devin ,,reflectori" motivărilor launtrice, îi interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci ca filosofie de existență.
Două utopii stau față în față: Utopia tradițională , dar liberală, ingenuă,
a tatălui (care crede nesmintit în valorile străvechi ale clasei lui) și Utopia revolutionară, dar dogmatică, a fiului (care crede la fel de convins că această clasă
e pe cale să părăsească scena istoriei sau, cel puțin, să devină de nerecunoscut). Ca filosofie a existenței, Niculae este un antimoromețian. Urmele conflictului dintre tată și fiu pot fi descoperite pe tot parcursul primului volum. Ruptura se produce în al doilea volum.
Urmașul lui Ilie Moromete este în primul rând Niculae Moromete. Furia împotriva religiei, a răspunsurilor ei reprezintă furia tânărului împotriva unor răspunsuri insuficiente, în numele demnității gândirii. În acest sens Niculae este moștenitorul tatălui sau, logicianul. Dar Niculae vrea sa meargă mai departe, înlocuind scepticismul lui Ilie Moromete cu o idee constructiva. El vrea să întemeieze o religie nouă. Romantismul adolescentin (iluzia unei noi religii) este îndreptat de ,, tânărul notar" spre noua ideologie Noua credinta existind, Niculae va deveni unul din apostolii ei, sau fara limbaj figurat : activist de partid. Niculae e un luptator constient, mai mult, e un fanatic al ideilor pentru care luptă. Și bătrânul Moromete devine, într-o situație critică pentru fiul său, solidar cu el. Solidar, și, pentru ultima oară, puternic în fața consătenilor săi.
Căci dacă bătrânul Moromete își va cultiva, până la capăt, dreptul său de a contempla și de a înțelege lumea, nu e mai puțin adevărat că lumea din jurul său se va înfăptui sub semnul risipei.
Familia se risipește, fiii devin altceva, soția îl părăsește, satul însuși va înainta în timp fără participarea lui. Moromete este întâiul risipitor, remarcau criticii. Risipitor prin lipsa de implicare în idei. Fiii săi dau o formă concretă risipei, excepție făcând, într-o anume măsură, Niculae.
Una din formele protejării față de spiritul primar agresiv (și față de risipire) este retragerea. Întreaga operă a lui Marin Preda este deosebit de bogată în retrageri strategice. Retragerea este adânc implicată în ideea de maturizare, de ieșire din provizoratul acțiunii. Cea mai spectaculoasă retragere este a lui Niculae (Marele singuratic, Morometii, vol. II), dar plecarea lui Călin Surupăceanu la studii și chiar părăsirea noului oraș tot rețineri sunt. leșirea doctorului Munteanu în afara relațiilor anterioare (după tentativa de sinucidere), boala Constanței, reprezintă alt mod al retragerilor sale). Ilie Moromete trebuia să înțeleagă.
Moromete, fie nu putea vorbi până nu avea în față o lume rațională, o lume care să poată fi înțeleasă. Cuvântul trebuie să aibă acoperire altfel
nu-și câștigă dreptul de a exista. Despărțirea bătrânului Moromete de fiii săi are loc, mai întâi, la nivelul cuvintelor. Bătrânul nu mai înțelege limbajul cărților lui Niculae. Antologică e discuția dintre bătrân și Niculae în grădină (Moromeții, vol. II), în care tânărul își întâmpină tatăl cu o seamă de cuvinte stranii pentru acesta.
Un alt urmaș al lui Ilie Moromete poate fi considerat Surupăceanu din Intrusul. Risipitorii pot fi însă și ceilalți, martorii nedrepți neînțelegători ai actelor esențiale. Intrusul e, până într-un punct romanul în care risipitorii sunt ceilalți.
Ilie Moromete era primul țăran al literaturii române care avea o viață interioară de mare expresivitate. Își dă mâna cu interlocutorii datorită acestei vieți interioare. Era primul țăran al literaturii române care era om liber.
Ion al lui Liviu Rebreanu era doar mândru, inteligent ; supunerea sa față de pământ era absolută. Ion era legat de pământ, dragostea sa față de pământ însemna tragica subordonare.
Glasul pamintului e vocea patimii, a suferințelor adunate în el ani în șir și nu vocea pământului. Vocile pământului în literatura română nu apar odată cu Moromeții, dar abia acum primesc o mare clară , abia acum se rostesc în numele unui personaj exemplar. Pactul cu pământul înseamnă a opri sau a redescoperi vârstele inocenței. Imaginea lui Ilie Moromete este mereu în echilibru cu a lui Niculae , inocentul. Ambele imagini refac o lume a ruralului dar și a unui final de civilizație. Prin Ilie Moromete dar și prin Niculae, scriitorul capteaza vocile pământului așa cum n-o făcuse nici un prozator roman.
Cap. V Concluzii
În perioada în care literatura română era dominată de semănătorism, a apărut Liviu Rebreanu, care a scris primul roman realist al literaturii noastre. Niciodată realismul românesc nu arătase o viziune mai sumbră, arătând urâtul, dezgustătorul întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului.
Printre scriitorii pe care i-a dat Transilvania literaturii române în prima jumătate a secolului al XX-lea, Liviu Rebreanu este cel mai ilustru. El stă în fruntea scriitorilor români din perioada dintre cele două războaie mondiale.
Pe Liviu Rebreanu nu l-a preocupat țăranul singuratic, el fiind un romancier al mulțimilor. Viața satului apare urmărită mai ales sub tiparele pe care colectivitatea le dă existenței individuale. Liviu Rebreanu este un prozator obiectiv, scriitorul preferând să vorbească prin mișcarea independentă a eroilor, prin acțiunile lor, decât prin comentariul personal. Prin intermediul lui Liviu Rebreanu romanul românesc se aproprie cel mai mult de formula unui realism modern, dur, necruțător, nestrăin chiar și de anumite ecouri ale naturalismului.
Prin arta cu care Rebreanu urmărește obiceiurile și îndeletnicirile oamenilor, fără a sublinia doar pitorescul lor, romanul Ion compune o veritabilă monografie a satului ardelean. Hora, nunta, întâlnirea la crâșmă, judecata, slujba religioasă duminicală, toate sunt zugrăvite în culoarea adevărată, cu un talent extraordinar de a da fiecărui amănunt semnificația lui reală. Filmul evenimentelor zilnice ale vieții satului crește în mod natural din cuprinsul cărții. Considerațiile explicative inutile sau artificiale sunt eliminate datorită priceperii scriitorului de a conduce acțiunea simultan pe mai multe planuri, cu un simț excepțional al compoziției.
Vorbind de țăran, Rebreanu se simțea înclinat să rețină din psihologia acestuia mai cu seamă trăsătura care-l lega de mica lui proprietate și de dorința de a o face să crească prin stăpânirea a cât mai mult pământ. Rebreanu se obișnuise să interpreteze foamea reală de pământ a țăranului, rezultată dintr-o necesitate economică, pe care i-o creează orânduirea socială bazată pe proprietatea privată, ca o pornire ancestrală. Rebreanu a reușit cum se vede în două direcții, în romanul inspirat de viața masei țărănești și în literatura de creație. L-au ispitit, totuși, mereu și mediul citadin și proza de analiză.1
Declarându-se partizan al unei atitudini strict obiective, în prezentarea lucrurilor, nu înțelegea să nege rolul educativ al literaturii. ,,Dacă privești arta drept creație, trebuie să-i atribui și o valoare etică. Arta ca ușoară jucărie ar fi tot așa de incomprehensibilă ca și viața socotită fără rost. Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poată să-l facă să se bucure pentru că e om și pentru că trăiește, și chiar să-l facă mai om.” 2
Marin Preda poate fi considerat un demn urmaș al lui Liviu Rebreanu. Admirația sa pentru Liviu Rebreanu, provenită din acordul față de proza obiectivă a autorului lui Ion sau al Răscoalei, mărturisește deschis drumul net al lui Marin Preda spre ceea ce descoperea el drept esențial în scrisul lui Rebreanu, deci spre ,, expoziția obiectivă a faptelor, spre construcția monumentelor și într-un stil care să poată fi oricând sacrificat în favoarea marilor sensuri.
Marin Preda este creator al unei tradiții literare și al unor inițiative literare decisive pentru evoluția literaturii noastre. Pentru mulți, el este Scriitorul, autorul în jurul căruia se așează purtătorii de flacără. A început prin a fi spectator al cercurilor literare rebele și a sfârșit prin a deveni o mare conștiință a literaturii române.
Pentru însuși Marin Preda apariția unui scriitor într-o cultură ține de șansa acelei culturi. Scriitorul este zeitatea care coboară, Dumnezeul care întemeiază un adevăr. Nimic mai presus de scriitor : și tocmai această ne-limitată credință în scriitor, în literatură, 1-au făcut să-și păstreze, de-a lungul transformărilor petrecute în acei ani, autonomia.3
,,Eu, domnule, întotdeauna am fost un om liber’’ exclama Ilie Moromete. Întotdeauna Marin Preda a fost un om liber, cultivându-și dreptul de a fi liber cu orgoliul și cu încăpățânarea, cu bucuria ostentativă și cu disimulata ironie.
Putem constata, că niciodată viziunea despre sat a lui Marin Preda nu a fost mai puțin idilică : că universul rural nu e un loc al reveriilor, ci dimpotrivă. Această despărțire de lumea satului nu este lipsită de brutalitate reluând o veche polemică (cea cu Blaga, din Imposibila intoarcere) cât și un eseu mai vechi, consacrat temei povestitorului. Faptele, consacrate despărțirii, inaugurează însă și o seamă de confesiuni consacrate lumii văzute,un adevarat poem interior al Vieții ca o pradă .
De-a lungul timpului, noi am fost o ,,țară de sate" și acest fapt poate reprezenta primul argument în analiza problemelor ,,majore" ale culturii noastre. Evlavia față de cuvântul scris, față de cuvânt trebuie să fie un popas al analizei. Scris-cititul îl smulge pe fiul de țăran dintr-o lume organică, așezată în legea ei, pentru alt univers ,,de curații și semne". Lectura primului sistem de semne, cea a ciobanului din Miorița, a Meșterului Manole, a păstorilor și ciobanilor din opera lui Sadoveanu, păstrează intactă comuniunea om-cosmos. Mai mult chiar : o presupunea și o sublinia.4
Capitolul intitulat ,, Marea călătorie” din volumul memorialistic Viața ca o pradă, scriitorul descrie scena memorabilă a desprinderii sale de spațiul natal. Era în septembrie 1940 când Marin Preda avea numai optsprezece ani, crezând cu trufia inconștientă a tinereții- în steaua lui. Tatăl , Tudor Călărașu, modelul lui Ilie Moromete, îi spune că drum înapoi nu mai există, că va fi singur cu ceea ce știe, cu regulile morale care îl apără pe individ. Numai conștiința morală deja formată și un număr mare de principii respectate în orice împrejurare îi vor supraveghea destinul ulterior. ,, Marea călătorie” a lui Marin Preda este aidoma celor parcurse de orice tânăr, la începutul căreia viața pare ,, ca o pradă” , dar la sfârșitul căreia, de regulă, omul a devenit ,,prada” favorită a existenței și a istoriei în general, în lupta cu istoria, cu contextul.
Prin intermediul acestei lucrări am adus în discuție, dragostea pentru sat a doi dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române.
Într-o perioadă în care satul românesc era văzut idealizat de către scriitorii interbelici, a apărut Liviu Rebreanu, care a dat primul roman realist al literaturii române, unul dintre cele mai importante ale literaturii noastre.
Satul lui Liviu Rebreanu este satul în care țăranii aspiră a avea pământ și nu doresc să mai muncească pe un pământ care nu este al lor. Prin intermediul operelor sale, Liviu Rebreanu face auzit ,, glasul pământului” într-o combinație perfectă cu
,, glasul iubirii”. Pe lângă lupta pentru achiziționarea pământului, pe Liviu Rebreanu l-a preocupat și lupta de eliberare de sub dominarea imperiului austro-ungar.
Satul românesc văzut de Rebreanu în condițiile micii proprietăți, comunică anumite permanențe ce depășesc limitele istorice. Toți țăranii lui Rebreanu aspiră să aibă pământ și sunt dispuși să facă tot ce este posibil pentru a intra în posesia lui. Dacă are pământ, țăranul lui Rebreanu poate fi considerat om, altfel el nu are nici un rost pe lumea aceasta.
Marin Preda a continuat să scrie în propriul stil caracteristic, deși mulți l-au văzut ca pe un scriitor care continua să scrie în stilul lui Liviu Rebreanu. El s-a impus însă în stilul propriu, caracteristic.
Intrusul este, în opera lui Marin Preda, romanul intemeierii unei noi civilizații, a noului oraș ca simbol al lumii noi. ,,…atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc și o bucurie liniștită, aproape neștiută nici de el însuși, luminoasă și eternă ca și cerul, se așterne pe chipul lui."
În niciunul dintre romanele momentului omul nu își descoperea aceasta bucurie liniștită ca și cerul. A trăi în ritmurile naturii, iată un mod de viață pe care Marin Preda îl redă romanului romanesc. Secerișul este unul dintre momentele cele mai înalte ale operei lui Marin Preda. Este momentul purificărilor, al accesului la inocență prin reîntâlnirea cu viața ,,interioară" a naturii. Munca este, desigur, brutală, uneori terorizantă, uneori insuportabilă, dar pământul nu înseamnă doar muncă, ea le dă eroilor lui dreptul la gândire, la contemplare, la înțelegere .
Moromeții este cartea reînțelegerii pământului, condiției țăranului.
Bibliografie
Note bibliografice
1. Ov. S. Crohmâlniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale,
Editura Pentru literatură, București, 1967, p.315-320
2. L. Rebreanu, Lauda țăranului român, vol. Amalgam, Ed. Dacia, 1970
3. N. Manolescu, Arca lui Noe, Eseu pentru romanul românesc, vol. I, Editura
Minerva, București, 1980, p.220
4. C. Ungureanu, Proza românească de azi, vol.I, Cucerirea tradiției, Editura
Cartea românească, București, 1985, p.202
5. M. Preda, Proza de analiză, Gazeta literară, 26 ianuarie,
Anexă
Bibliografie generală selectivă
1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a,
Editura Minerva, București,1982
2. P. Constantinescu, Romanul românesc interbelic, Editura Minerva, București,
1977
3. Ov. S. Crohmâlniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale,
Editura Pentru literatură, București, 1967
4. E. Lovinescu, Critice, Editura Pentru literatură, București, 1969
5. N. Manolescu, Arca lui Noe, Eseu pentru romanul românesc, vol. I, Editura
Minerva, București, 1980
6. D. Micu, Scurtă istorie a literaturii române, Editura Iriana, București, 1996
7. D. Petrașincu, Cu d-l Rebreanu despre romanul Răscoala, Adevărul literar și
artistic, nr. 760, 1935
8. Al. Piru, Permanențe românești, Editura Cartea românească, 1978
9. M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartea românească, București,
1978
10. M. Preda, Proza de analiză, Gazeta literară, 26 ianuarie, 1961
11. M. Preda, Revista Luceafărul , 2 mai, 1970
12. L. Rebreanu, Ion, Editura Facla, Timișoara, 1988
13. L. Rebreanu, Lauda țăranului român, vol. Amalgam, Ed. Dacia, 1970
14. Al. Săndulescu, Introducere în operele lui Liviu Rebreanu, Ed. Minerva,
București,1976
15. E. Simion, Scriitori români de azi, Editura Litera, Chișinău, 1998
16. I. Șerbu, Itinerarii critice, Editura Minerva, București,1971
17. C. Ungureanu, Proza românească de azi, vol.I, Cucerirea tradiției, Editura
Cartea românească, București, 1985
18. T. Vianu, Arta prozatorilor români, Editura pentru literatură, București,1966
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imaginea Satului In Operele Lui Liviu Rebreanu Si Marin Preda (ID: 153748)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.