Imaginea Razboiului din Irak In Opinia Publica din Romania
INTRODUCERE
Războiul a fost – și va rămâne probabil – unul din fenomenele sociale cele mai complexe. În pofida adevărului atestat în atâtea rânduri de istorie că el nu rezolvă, ci dimpotrivă, complică situațiile care l-au generat, că ridică noi probleme colectivităților în cauză și umanității în general, că lasă în urma sa uriașe hecatombe și incalculabile pierderi materiale, războiul continuă să fie o prezență stranie în viața omenirii: veșnic nesătulul zeu Marte își cere și își ia partea sa.
Alături de cele două conflagrații mondiale ce au însângerat atât de adânc planeta noastră, de nenumăratele conflicte așa-zis regioanle – ce nu s-au stins nici o clipă și n-au lăsat nici un moment să se răcească țevile armelor –, secolul XX a mai înscris în cronica sa încă o ”performanță” – războiul din Golful Persic –, numit de unii ”un al doilea război mondial și jumătate”, care risca, la un moment dat, să se generalizeze extrem de periculos, să-și completeze deci și jumătatea lipsă, să devină un al treilea dezastru la nivel planetar.
În zona Golfului Persic s-au confruntat nu numai două mari grupări de forțe, înarmate cu tot ceea ce au produs mai ucigător, mai monstruos industriile de război, ci, am putea spune, două „lumi” (excluzând forțele arabe din cadrul coaliției multinaționale, a căror prezență unii o înscriu între paradoxurile acestui război), diferite ca nivel de civilizație și cultură, concepții filozofice, religioase și morale, motivații, interese și idealuri, grad de instruire și capacitate de rezistență psihomorală. Fiecare deosebire în parte – și toate la un loc – prezintă un interes aparte, întrucât și-au pus puternic amprenta asupra derulării și deznodământului confruntării armate.
Ambele tabere au dispus de efective numeroase, s-au instruit temeinic, luând în calcul nu numai terenul și clima, armamentul și mijloacele de luptă, ci și numeroase alte variabile. Chiar și în planul raportului de forțe cantitativ – oameni și tehnică -, diferențele nu au fost atât de evidente; mai mult, nici sub aspectul performațelor tehnico-tactice ale sistemelor de armament „distanța” coaliției multinaționale nu a fost în realitate atât de zdrobitoare, „astronomică” așa cum au prezentat-o unii, față de trupele irakiene.
Pentru aprofundarea temei am analizat în primul capitol percepția acestui fenomen și rolul ei în reflectarea proceselor și fenomenelor sociale în mentalul colectiv. Am pus accentul pe imaginea de sine și imaginea socială, dar și pe analiza percepției proceselor și fenomenelor sociale la nivel individual și colectiv.
În al doilea capitol am analizat criza din Golf din două perspective. În primul rând condițiile și evoluția războiului din Golf, iar în al doilea rând desfășurarea acestuia din punct de vedere mediatic.
Ultima parte am consacrat-o studierii imaginii confruntărilor din Golf în opinia publică românească, punând accent pe mass-media din aceea perioadă dar și cum au perceput organele de conducere românești și opinia publică din România, conflictul din Golf.
Ca surse de documentare și cercetare am folosit literatura de specialitate existentă și bibliotecile publice din București și informațiile de pe Internet pentru analiza presei din țară și străinătate.
CAPITOLUL 1
PERCEPȚIA ȘI ROLUL EI ÎN REFLECTAREA PROCESELOR ȘI FENOMENELOR SOCIALE ÎN MENTALUL COLECTIV
1.1. IMAGINEA DE SINE ȘI IMAGINEA SOCIALĂ ÎN MENTALUL COLECTIV
Imaginea este parte componentă a reprezentării sociale, elementul ei stabil (nodul central) și, împreună cu reprezentarea, corespunde sistemului de valori compatibil culturii și normelor sociale date. Ea se situează între concept și percepție, contribuie la formarea conduitelor și la orientarea comunicărilor sociale și, mai ales, se elaborează în diverse modalități de comunicare: difuzarea, propagarea și propaganda.
Cuvântul imagine are mai multe înțelesuri. Cel mai larg se referă la orice cunoaștere a unor obiecte sau fenomene. În acest sens, și percepțiile sunt imagini. Cel mai frecvent, termenul se atribuie reprezentărilor, prin care se înțelege „modelul interiorizat” al obiectelor sau fenomenelor. Ele au la bază percepții sau fragmente, elementele ale unor percepții trăite anterior.
Imaginea nu este o reproducere fidelă a datelor perceptive, constituind o prelucrare a lor. În evoluția ei se produce o abstractizare: dispar unele contururi, altele se accentuează. Mai rar, mai multe reprezentări tind să se sedimenteze într-una mai accentuată, mai stabilă: imagini tip. Aceasta este însoțită de conștiința faptului că ea reprezintă un întreg grup. Deci imaginea este un extras organizat al experienței noastre anterioare, este o elaborare, o percepție regândită, o raționalizare a „datului sensibil”.
Imaginea este termenul prin care se desemnează rezultatul declanșării unor procese de evaluare în structurile psihice ale individului îndreptate spre obținerea opiniilor și ulterior a convingerilor în legătură cu un obiect social.
Comunicarea, care vehiculează și fasonează reprezentările și imaginile, are ca funcție importantă reglarea raporturilor dintre actorii sociali. Reprezentările și imaginile servesc la întreținerea unor raporturi între grupuri, raporturi ce organizează cognitiv mediul social, inclusiv evoluția lui.
Reprezentările și imaginile sociale, elaborându-se prin și în raporturile de comunicare, consideră că dinamica relațiilor comunicării și dinamica reprezentărilor și imaginilor sociale se intersectează cu procesele psihice ce intervin în aceste fenomene. Îmbinarea celor trei dinamici (comunicare, reprezentări-imagine, procese psihice), în accepțiunea paradigmelor psihosociale, constituie nodul definiției reprezentărilor și imaginilor sociale: „sunt principii generatoare de luări de poziție….legate de inserții specifice….ce organizează procesele simbolice ce intervin în raporturile sociale”.
Imaginea este termenul prin care se desemnează rezultatul declanșării unor procese de evaluare în structurile psihice ale individului, îndreptate spre obținerea opiniilor și ulterior a convingerilor în legătură cu un obiect social. Se relevă că, în măsura în care se parcurg etapele formării atitudinii și se nasc produsele generate de ele – opinie, convingere, poziție atitudinală – imaginea ia naștere numai și numai în structurile psihice ale individului, ale fiecărui individ în parte ceea ce se poate face din exteriorul individului, de către orice instanță care își propune influențarea, în sens pozitiv sau negativ, nu este un transfer de opinii, convingeri sau opțiuni atitudinale, ci stimularea, declanșarea și, in ultimă instanță, generarea lor în individ cu ajutorul singurului instrument de care dispune în acest caz: argumentul.
Teoriile fenomenologice iau în considerare procesele psihice neconștientizate, care releva mecanisme mai complicate de formare a reprezentărilor și imaginilor. Adoptând ca interpretări-cadru astfel de teorii, rezultă că imaginile se construiesc în interiorul unor procese ce rămân neconștientizate și se actualizează la solicitarea mediului în modalități care rămân inaccesibile introspecției.
Schema explicativă oferită de teoriile fenomenologice consideră că există mecanisme interne care determină formarea și cristalizarea imaginilor oamenilor despre ei înșiși și despre lumea în care trăiesc. Aceste imagini sunt sugerate de existența criteriilor care fac posibile evaluările.
Pentru nuanțarea conceptului de imagine în cadrul paradigmei procesual-organice mai sunt necesare precizările:
– când ne referim la existență o facem indirect, folosind reprezentări care constituie „existența pentru noi;
– realitatea este o secvență din existență, acea secvență care actualizează unul din posibilii secvenței anterioare;
– realitatea pentru noi este o reprezentare despre o secvență din existență pentru care noi deținem informații codificate de bioprocesorii și interpretorii noștri, deci o reprezentare care este produsul și expresia conexiunilor insuficient înțelese dintre bioprocesori și interpretori, în care intervin și interpretări-cadru (imagini) constituite anterior în modalități pe care nu le conștientizăm;
– reprezentarea, constituindu-se prin folosirea unor imagini anterioare existente (stocate) în memorie, nu este simplă percepție, ci produsul și expresia unor procesări complexe, doar parțial controlate prin operații deliberate;
– reprezentările stocate în memorie devin sistem de referință, devin realitate obiectivă pentru om, deci pot să funcționeze ca imagini, ca realități pentru procesorii de informație; datorită acestor procese, există imagini acceptate cu certitudine, dar și imagini neacceptate;
– în măsura în care oamenii se situează într-un univers informațional care nu le permite să distingă între existență, realitate și realii-pentru-ei, ei adoptă atitudini dogmatice, consideră realii-pentru-ei (imaginile lor despre realitate) ca fiind realitatea în sine;
– în procesualitatea socială apar presiuni asupra imaginilor care acționează în sensul schimbării lor;
– când un individ sau un grup și-a modificat imaginile considerate ca realitate (sistemul de referință), își schimbă și comportamentul, în măsura în care ele intervin în procesare informațiilor.
În raport cu interpretarea dată imaginii, ca produs al procesorilor de informații specifici omului, aceeași paradigmă definește imaginea socială a grupurilor sociale ca ansamblul criteriilor și regulilor implicite, care se formează de-a lungul timpului de la sine, moștenite și transmise prin tradiție și cultură, modificate și îmbogățite succesiv cu elemente noi, acceptate și asimilate de grup, în funcție de context, în modalități ce nu pot fi transparente pentru oamenii implicați.
Imaginile despre propria ființare care se constituie la indivizi sau în interiorul comunităților umane capătă semnificații deosebite atât pentru funcționarea entității sociale respective, cât și pentru relațiile ei cu mediul social extern.
Imaginile despre sine (sinele perceput în forma sa colectivă) sunt componente ale conștiinței de sine și presupun comparații, reveniri la sine, îmbogățire prin imaginea despre altul și prin elementele imaginii noastre din perspectiva altuia. Orice imagine despre sine este rezultatul a numeroase interpretări realizate de-a lungul istoriei și îndreptate spre interiorul comunităților umane, dar și spre exteriorul lor. Ea are caracter stratificat și se cristalizează în funcție de cunoașterea, acceptarea și interiorizarea normelor, valorilor și culturii diferitelor etnii, de influența potențialului educativ al popoarelor asupra membrilor săi, de loialitatea membrilor diferitelor popoare și națiuni față de trecutul, prezentul și viitorul acestora.
Imaginea de sine nu este, însă, omogenă. Se poate vorbi despre mai multe autoimagini care sunt condiționate de caracteristicile interpretărilor de informații și, de cele mai multe ori, ele sunt produse ale evaluării unor realități particulare, în funcție de poziția organizărilor sociale în cadrul popoarelor și națiunilor. Presiunile pe care le exercită autoimaginile asupra comunităților umane rezultă din performanțele membrilor acestora, din modul cum ei răspund multiplelor provocări ale mediului social și natural în care trăiesc. Trebuie subliniat că autoimaginile comunităților umane pot deveni imagini-reper performante dacă sunt susținute și validate de realitatea obiectivă.
Procesul de formare a imaginilor sociale relevă că între social și individual se situează procesări neconștientizate. Adeziunea individuală, deși are investitură instituțională, de fapt socială, este de natură subiectivă. Deși plasat într-un anume context ideologic, organizațional și socio-cultural, care exercită presiuni asupra lui, subiectul își construiește în mod singular viața afectivă. Interpretarea procesual-organică confirmă și explică ipotezele din unele psihologii care susțin că imaginile oamenilor asupra societății sunt rezultatul interacțiunilor lor cu ideologicul, organizaționalul și socio-culturalul, toate filtlelor provocări ale mediului social și natural în care trăiesc. Trebuie subliniat că autoimaginile comunităților umane pot deveni imagini-reper performante dacă sunt susținute și validate de realitatea obiectivă.
Procesul de formare a imaginilor sociale relevă că între social și individual se situează procesări neconștientizate. Adeziunea individuală, deși are investitură instituțională, de fapt socială, este de natură subiectivă. Deși plasat într-un anume context ideologic, organizațional și socio-cultural, care exercită presiuni asupra lui, subiectul își construiește în mod singular viața afectivă. Interpretarea procesual-organică confirmă și explică ipotezele din unele psihologii care susțin că imaginile oamenilor asupra societății sunt rezultatul interacțiunilor lor cu ideologicul, organizaționalul și socio-culturalul, toate filtrate prin afectiv, prin ceea ce numim bio-procesări.
Imaginile sociale corespund, pe de o parte, substanței simbolice care intră în elaborarea lor și, pe de alta, practicii care le generează. Imaginile formate în societăți în care știința, tehnica și filosofia sunt prezente, sunt influențate de acestea, constituindu-se în prelungirea lor sau, de multe ori, în opoziție față de ele.
Imaginea socială poate fi o interpretare-cadru, valorizată social, față de care un subiect își dă adeziunea, deoarece este compatibilă cu caracteristicile procesorilor săi, o luare de poziție asupra unei probleme controversate a societății. De aceea, noțiunea de imagine socială poate să indice și o reacție a indivizilor față de un obiect social sau de anumite evoluții sociale, așa cum se pot ele anticipa. Din acest motiv, imaginii sociale, în legătură directă cu opinia, i se poate atribui o virtute predicativă căci, în funcție de imaginea pe care o au indivizii despre un obiect social, se deduce ce anume vor face.
Indivizii poartă în memorie un complex de imagini despre lume sub diferitele sale aspecte. Aceste imagini sunt construcții combinatorii, impregnate de context. În același timp, ele mențin actuale urmele trecutului, ocupă anumite spații în memoria noastră pentru a le proteja de dezordinea schimbării și fortifică senzația de continuitate a mediului înconjurător, ca și a experiențelor individuale și colective. În acest scop, ele pot fi amintite, resuscitate în spirit, în același mod în care rememorăm un eveniment sau evocăm un peisaj. În toate cazurile, ele operează o filtrare și rezultă dintr-o filtrare a informațiilor posedate sau primite de către subiect în legătură cu satisfacția căutată sau cu coerența care îi este necesară.
Dacă o imagine socială este o interpretare-cadru, ea este și „o pregătire pentru acțiune”; aceasta se întâmplă nu numai în măsura în care ea ghidează comportamentul ci și, mai ales, în măsura în care remodelează și reconstituie elementele din mediul înconjurător în care trebuie să se desfășoare comportamentul. Ea reușește să dea un sens comportamentului, să-l integreze într-o rețea de relații în care acesta este legat de obiectul său.
De fapt, imaginile sociale sunt precizate, studiate, gândite, în măsura în care exprimă poziția, ierarhia valorică a unei colectivități. Este vorba, în realitate, despre o parte din construcțiile simbolice elaborate și obiectivizate de indivizi sau colectivități care, schimbându-și punctele de vedere, tind să influențeze sau să se modeleze reciproc.
Am arătat mai sus că noțiunea de imagine socială implică o legătură directă cu comportamentul, o anticipare a acțiunii viitoare. Mai mult, am în vedere grupurile sociale care acționează într-un anumit context social și care au un comportament „așteptat” în situațiile cu care se confruntă, în funcție de imaginea lor despre aceste situații. Acest comportament „așteptat” este rezultatul cunoștințelor acumulate în decursul vieții și fixate în memorie, al experiențelor trăite, prejudecăților și credințelor indivizilor și grupurilor, derivate din normele și principiile statornicite în societate. Acțiunea îndelungată a instituțiilor sociale, integrarea permanentă a grupurilor sociale în structurile și relațiile existente determină un anumit mod de exprimare socială, bazat pe criterii și reguli care, alături de zestrea naturală, formează interpretarea-cadru (imaginea socială) a grupului.
Și în cazurile grupurilor sociale, criteriile și regulile sunt implicite și explicite și ele depind de nivelul intelectual, de cunoștințele acumulate, de gradul de cultură, de sistemul de valori și convingeri, de tradiții etc. Este evident că funcția principală a imaginii sociale este selecția a ceea ce vine din interior și din exterior. Interpretarea pe care Serge Moscovici o dă funcțiilor imaginii în procesarea socială a informațiilor confirmă caracterizarea imaginilor ca interpretări-cadru active în interpretori. Iată un text edificator: „Imaginile joacă rolul unui ecran selectiv destinat să primească noi mesaje și ele comandă adesea percepția și interpretarea acelora din mesaje care sunt ignorate în întregime, respinse sau refulate.
Putem afirma că nu există imagine de sine, există imaginea unui anumit om despre un obiect social anume, formată în raport cu caracteristicile procesorilor săi de informații, procesori care este plauzibil să fie condiționați de vârstă, sex, religie, apartenență/ neapartenență la organizații, nivel de cultură, nivel de instrucție, ideologie, doctrină politică, strategie, obiective etc.
Imaginile despre popoare și națiuni care se constituie la alte popoare și națiuni joacă un rol deosebit de important în viața internațională de-a lungul istoriei umane. Aceste imagini impregnează fluxurile informaționale mondiale formând un adevărat portret-robot (portret-imagine) al fiecărei comunități umane, care conține aprecierile, uneori contradictorii, ale actorilor sociali.
Imaginile formate la alte popoare și națiuni despre un anumit popor sau națiune au o determinare obiectivă, temporală și spațială, fiind sub incidența cadrului natural, economic, social, politic, cultural al unei societăți. Se constată mai ales influența importantă pe care o joacă factorul politic. Astfel, cercetări desfășurate în acest domeniu demonstrează că imaginile sociale ale popoarelor și națiunilor sunt „o condensare a istoriei raporturilor internaționale”, sunt „mai puțin o reprezentare, contrar a ceea ce pare termenul să indice, cât o judecată”.
Imaginile sociale despre popoare și națiuni cuprind elemente manifeste, dar neconștientizate, alături de elemente manifeste dar conștientizate sau false conștientizări (în lipsa obiectului real) și reflectă determinațiile obiective ale popoarelor și națiunilor: teritoriale, economice, sociale, politice, spirituale. Ele vor cuprinde, deci, reprezentări referitoare la cadrul natural de viață al comunităților sociale respective, la baza economică, instituții, forme de conducere și exercitare a puterii, la relațiile sociale, relațiile cu vecinii, la trecutul istoric etc.
Imaginile sociale ale unui popor sau unei națiuni cuprind și particularitățile „psihice” proprii oamenilor ca membri ai acelei națiuni și că aceste imagini sunt influențate direct de existența socială pe care o influențează la rândul lor: „Când vorbim de scheme imagologice – exprimă M. Steins -, este important să ținem cont totdeauna de faptul că acestea nu vin pe lume ca nou-născuți, instruiți fără a fi învățat nimic, ci că ideile se elaborează trecând prin experiențe și întâlniri personale, atinse de moștenirea trecutului, modificate pe parcursul actualizării, revăzute adesea de sus până jos”.
Importanța imaginilor care se constituie la alte popoare și națiuni despre un anumit popor și o anumită națiune, mai ales imaginile popoarelor și națiunilor puternice, este dată de presiunile pe care le pot exercita în plan politic, economic, cultural, de securitate etc. Prin influențarea deciziilor statelor în domeniile invocate și, ca urmare, prin impunerea unor relații de cooperare, colaborare, competiție sau confruntare cu poporul sau națiunea respectivă. Unele popoare sau națiuni, mai ales cele puternice, pot acționa pentru a-și impune imaginea lor centrelor de putere, organismelor internaționale, opiniei publice prin acțiuni directe sau prin acțiuni indirecte: acțiuni diplomatice, acțiuni de lobby, prin dezbateri publice (seminarii, conferințe, congrese internaționale etc.), prin acțiuni ale unor firme specializate în domeniul imaginii și relațiilor publice etc.
Atunci când membrii unui popor sau ai unei națiuni intră în contact cu realități ce aparțin altor națiuni, ei au „un sentiment difuz de superioritate” pentru că orgoliul național este o trăsătură comună mai tuturor popoarelor. Aproape nu e neam să nu se creadă superior vecinilor săi. Fiecare popor și națiune ar trebui însă să respecte un principiu care, deși cunoscut și stipulat în declarații oficiale și tratate, este sistematic încălcat: ”dreptul fiecărui popor are ca limită dreptul celorlalte”.
Imaginile sociale despre popoare și națiuni care se constituie la organizațiile regionale și globale au jucat și joacă un rol deosebit de important de-a lungul istoriei și în perioada actuală. Imaginile sociale la aceste niveluri sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea relațiilor în plan regional și global, pentru locul și rolul jucat de popoare și națiuni în viața economică, politică și culturală internațională. Acest lucru devine evident dacă acceptăm că organismele suprastatale regionale și globale pot fi nu numai centre de putere politică, economică și militară la aceste niveluri, ci și centre de cristalizare a imaginii statelor. Ele sunt reprezentative pe plan continental și mondial, reglementează, dețin și ocupă un mare segment de difuzare al canalelor de comunicare transnațională, formează și orientează opinia publică mondială și furnizează o mare parte din liderii de opinie.
Imaginile sociale despre un stat sau o națiune ale organizațiilor cu vocație regională sau globală nu se cristalizează doar în interiorul lor; ele sunt și rezultante ale imaginilor care se vehiculează în mediile de proveniență a membrilor acestor organisme. De aceea, sunt importante imaginile statului/statelor care domină din punct de vedere politic, economic și al securității organizațiile internaționale; ele au, de cele mai multe ori, o importanță decisivă în modelarea deciziilor pe care instanțele internaționale le iau față de un popor sau o națiune. Imaginile sociale despre poporul sau națiunea respectivă în mediile internaționale sunt mai importante, uneori, decât datele reale. Instanțele de decizie internaționale, cercurile de afaceri și băncile etc. își definesc atitudinea față realitățile unui popor sau unei națiuni „în funcție de reprezentarea pe care o au despre aceste realități….. Stările reale sunt percepute și evaluate prin intermediul imaginilor care joacă rolul de reper al deciziilor”.
Imaginile sociale corespund sistemului de valori compatibil culturii, tradiției, sistemului de credințe colective, normelor sociale date și contribuie la formarea conduitelor și orientarea comunicărilor sociale. Imaginile sociale se elaborează prin și în raporturile sociale de comunicare și, de aceea, se consideră că dinamica comunicării și dinamica imaginilor sociale se intersectează cu elementele mentalului colectiv, în care mentalitățile oamenilor și grupurilor sociale joacă un rol fundamental.
Mentalitatea colectivă este definită ca "ansamblu al modurilor de a percepe, judeca, acționa, caracteristic <<spiritului>> unui grup, unei epoci"; "ansamblu de obiceiuri intelectuale, de credințe, de convingeri, de comportamente caracteristice unui grup"; "fel particular de a gândi al unei colectivități"; "ansamblu de opinii, prejudecăți și credințe care influențează gândirea indivizilor, a grupurilor umane, a popoarelor".
Mentalitatea se naște în individ pentru că opinia, credința și prejudecata țin de comportamentul psihic al individului dar, odată formate, ele condiționează percepția realităților și determină comportamentul social al indivizilor. Este un fapt constatat că oamenii care împărtășesc aceeași credință și au aceleași prejudecăți exprimă, de regulă, aceleași opinii cu privire la un obiect social dat. Transmiterea mentalităților se realizează prin contagiune mentală, imitație și prin tradiție, de la membrii grupurilor primare și secundare în cadrul cărora relaționează indivizii. Credințele și prejudecățile apar la indivizi pe timpul dezvoltării lor ontogenetice, iar această dezvoltare are preponderent caracter social. Însușirea credințelor, prejudecăților și opiniilor de către membrii grupurilor sociale face posibilă socializarea lor, le conferă identitate și le certifică apartenența la o colectivitate specifică.
Mentalitățile influențează imaginile indivizilor, grupurilor umane și popoarelor, în primul rând prin credințele și prejudecățile cu ajutorul cărora filtrează informația socială și orientează opinia, atitudinea și comportamentul oamenilor. Credințele, prejudecățile și opiniile constituie criterii importante pe baza cărora indivizii și grupurile percep, cunosc și evaluează realitatea socială.
Orice realitate socială poate fi evaluată în procesul comunicării și într-un anumit orizont de interpretare. Ca urmare, mentalitățile, care se constituie în criterii, sunt responsabile de procesarea informației în orizonturi de interpretare specifice, de formarea fluxurilor informaționale în spațiile culturale bine delimitate și de circulația informațiilor între "culturile care aparțin aceleiași forme de universalitate…"
Având în vedere faptul că imaginile și mentalitățile sunt produse ale unui mental colectiv impregnat de un anumit model cultural și că ele ies la lumină prin interpretarea specifică a informației sociale, este plauzibil să afirmăm că mentalitățile și imaginile întrețin raporturi complexe de determinare și influențare reciprocă. Conexiunea dintre mentalități și imagini se materializează în produse ale unui mental colectiv, care se structurează și restructurează în funcție de caracterul dominant al mentalității sau al imaginii: mentalitățile dominante în epocă generează imagini care se impun în mediile impregnate de aceste mentalități, iar imaginile care domină mentalul colectiv în diferite epoci generează mentalități și se impun ca poli de coagulare a mentalităților. "În fiecare epocă – arată F. Braudel – o anumită reprezentare a lumii și a lucrurilor, o mentalitate colectivă dominantă însuflețește, penetrează întreaga masă a societății. Această mentalitate care dictează atitudinile, orientează opțiunile, înrădăcinează prejudecățile, înclină într-o parte sau alta mișcările unei societăți este eminamente un fapt de civilizație."
Ca mentalități, civilizațiile sunt, în același timp, generatoare de imagini și autoimagini care se înscriu în registre de interpretare și evaluare compatibile cu sistemul de mentalități cuprins în structurile mentale care dirijează comportamentul și acțiunea oamenilor dintr-o societate și o anume epocă. Este evident că structurile mentale, ce se dezvăluie studiului perioadelor lungi, organizează mentalitățile și imaginile în sisteme care se influențează reciproc, le determină să funcționeze specific, într-un timp istoric îndelungat. Astfel, mentalitățile și imaginile generate de către acestea reliefează "prezența trecutului în existența oamenilor de astăzi și chiar prelungirea tendințelor din trecut în viitor". Mai mult, studiul influențelor dintre mentalități și imagini oferă "posibilitatea de a cunoaște aportul specific pe care istoria – cea a duratelor lungi – îl primește de la fiecare veac sau grup de veacuri și de la fiecare mileniu". Totalitatea acestor contribuții, de-a lungul secolelor, se materializează în concepte, imagini, clișee (moduri stereotipe de gândire), mituri puse în lumină de atitudinile mentale fundamentale ale oamenilor și grupurilor umane.
1.2. PERCEPȚIA ȘI ROLUL EI ÎN REFLECTAREA PROCESELOR ȘI FENOMENELOR SOCIALE
Percepția – este o componentă importantă a fenomenului geopolitic contemporan. Aceasta devine, în teoria și analiza geopolitică, un produs al observării și cunoașterii raporturilor de putere, ca și a intereselor care determină doi sau mai mulți actori să-și dispute/negocieze controlul sau prezența într-un anumit spațiu geografic. Din această perspectivă, percepția, în analiza fenomenului geopolitic contemporan, se materializează într-un set de informații însoțite sau nu de reprezentări cartografice și iconografice. Ea stă la baza scenariilor și proiectelor geopolitice. Foarte frecvent este întâlnită situația când o zonă geopolitică "fierbinte" este prezentă în mass-media sub forma unor hărți. Pe hartă sunt,de cele mai multe ori, indicați actorii prieteni sau adversari, arealul de criză și conflict. Dramele geopolitice se pun în scenă și prin intermediul hărților, care fac din teritorii veritabili "actori ai istoriei". Dacă se acceptă faptul că percepția este o componentă a fenomenului realității geopolitice contemporane și totodată un element al metodologiei de analiză în teoria geopolitică, atunci se naște în mod legitim întrebarea: ce este și cum poate fi aceasta definită.
Psihologia definește percepția drept un act prin care individul identifică și integrează informația pe care o primește prin intermediul simțurilor. La nivelul individului, percepția este influențată de mediul înconjurător, de valorile în care acesta crede, și de motivația sau starea sufletească în care se află.
Percepția sinelui este dată, în foarte multe cazuri, în funcție de atitudinile pe care le au alți indivizi asupra propriei persoane.
Deci percepția, la nivelul individului, nu trebuie înțeleasă numai ca o reflectare a stimulilor fizici în diferitele porțiuni ale sistemului nervos central, ci și ca oglindire a omului în alt om, ca imagine a sa în alții și a altora în a sa. Percepția poate fi considerată și ca o prelucrare de informații, deoarece acest proces nu este unul mecanic. Imaginea oferită de mediul extern sau intern al individului este filtrată, prelucrată și apoi încorporată sinelui. Acest fapt este evident mai ales atunci când individul percepe un mediu cu totul deosebit de cel fizic, cum este mediul social.
În realitatea geopolitică, percepția este un proces psiho-socio-cognitiv prin care actorii obțin informații cu privire la caracteristicile economice și strategice ale unui spațiu geografic, își formează o imagine coerentă asupra poziției proprii sau a adversarilor / competitorilor în ecuația de putere, ca și o viziune funcțională a sistemului relațiilor internaționale pentru a-și impune / apăra propriul interes în acel spațiu.
Actorii câmpului geopolitic, cu ajutorul percepției, obțin o imagine, mai mult sau mai puțin adecvată, funcție de natura și calitatea informațiilor asupra resurselor, avantajelor / facilităților economice și strategice pe care un spațiu geografic le oferă. Imaginea obținută, corelată cu nevoile funcționale ale actorilor, se constituie în stimul. Acesta determină orientarea sau nu a respectivului actor în spațiul geografic în cauză.
Pe de altă parte întâlnim o percepție la nivelul opiniei publice, care se apropie foarte mult de ceea ce specialiștii în psihosociologie numesc cunoașterea "naivă", care nu trebuie respinsă ca falsă. Aceasta este doar mediată și filtrată în acord cu interesele pe care le au marii actori într-un spațiu sau altul.
Percepția, ca produs al fenomenului geopolitic, dar și ca paradigmă de analiză, întregește și mărește eficiența în cunoașterea istoriei imediate a relațiilor internaționale. Funcție de natura percepției pe care o au actorii în câmp geopolitic asupra unui spațiu geografic, a locului și rolului lor în ecuația de putere, ca și percepția asupra intereselor proprii sau cele ale oponenților, ei adoptă în acel spațiu, de regulă, un anume tip de comportament politic, militar, economic sau de altă natură. Problema percepției este fundamentală deoarece afectează întreaga bază informațională pe care se sprijină procesul de luare de decizie, și implicit comportamentul pe care îl au actorii în câmpul geopolitic.
O percepție adecvată, de exemplu, asupra propriului potențial de putere sau al opozantului într-un spațiu geografic de interes, poate determina o acțiune eficientă pentru acel actor în câmpul geopolitic. O percepție supradimensionată asupra propriului potențial de putere, corelată cu una subdimensionată asupra potențialului de putere al opozantului dintr-un spațiu de interes, conduce, cel mai adesea, la politici și acțiuni riscante în planul relațiilor internaționale.
Dacă însă un actor are o percepție subdimensionată asupra propriului potențial de putere într-un spațiu de interes, în raport cu al competitorilor pentru acel spațiu, atunci politica și acțiunea sa în câmp geopolitic este nesigură. Acesta este predispus la compromisuri care să-i afecteze interesele fundamentale pe termen scurt sau lung.
Distorsionarea percepțiilor apare fie ca urmare a metodelor și instrumentelor cu care se colectează și se analizează informațiile legate de cantitatea și calitatea elementelor constitutive ale potențialului de putere și ale intereselor, fie pentru că nu se pot colecta toate informațiile de care este nevoie. Nu de puține ori, erorile de percepție sunt induse reciproc de către înșiși competitorii dintr-un câmp geopolitic prin diferite metode, de la cele de intoxicare și dezinformare până la cele de manipulare prin mass-media.
Formă de cunoaștere, percepția, în teoria și analiza geopolitică, se va concretiza într-un discurs, informație de presă sau în forma cea mai complexă, un scenariu geopolitic, și se va prezenta ca o formă de modelare a realității geopolitice, cu grade diferite de adecvare. Imaginea obținută de un ziarist, de exemplu, asupra războiului din Golf, va fi aproape întotdeauna mai aproximativă decât cea pe care o construiește analistul sau omul politic, deoarece informațiile (stimulii), de cele mai multe ori, diferă din punct de vedere calitativ.
În geopolitică, percepția mai încorporează un element care nu se regăsește în definiția dată de psihologie sau de psihosociologie – și anume interesul sub toate aspectele sale de materializare.
1.3. INTERESUL ÎN SPAȚIUL GEOPOLITIC
Determinarea intereselor pe care actorii le au în câmpul geopolitic analizat reprezintă punctul de plecare în descifrarea tendințelor de mișcare și acțiune ale acestora. Cunoașterea mobilurilor care fac mai mult sau mai puțin activă prezența unui actor într-un spațiu este foarte importantă, dar în egală măsură și foarte dificilă. În timp ce unele state își afirmă deschis interesele de securitate, economice, politice, de mediu, ideologice etc. în programe și documente oficiale, altele nu o fac.
O posibilă metodă de determinare a intereselor actorilor în câmpul geopolitic este analiza comparativă. Se identifică dominantele spațiului geografic din punct de vedere economic resurse naturale strategice (puncte obligatorii de trecere ale marilor rute comerciale, de exemplu) politic, spiritual etc. Se execută o scară de priorități pentru fiecare actor al câmpului geopolitic, în ceea ce privește nevoile sale în: asigurarea unei bune funcționări a economiei; realizarea condițiilor interne și externe pentru eliminarea factorilor de risc în domeniul apărării; promovarea valorilor politice, morale, religioase, pe care le crede fundamentale pentru funcționarea societății; impunerea unui sistem de principii și norme ale dreptului internațional public și umanitar, care să conducă la stabilitatea sistemului relațiilor internaționale.
Raportul dintre dominantele spațiului geografic care alcătuiesc substanța câmpului geopolitic și prioritățile din nevoile funcționale ale unui actor face posibilă descifrarea, cu un anumit grad de probabilitate, a intereselor acestuia în acel câmp. Determinarea stabilității și intensității intereselor afirmate / dezirabile ale actorilor în câmpul geopolitic prezintă, de asemenea, importanță în anticiparea comportamentului unui actor în spațiul de analiză. Acest lucru este posibil prin metoda observării.
Metodele și tehnicile de determinare ale potențialului de putere sunt foarte diversificate și nu există un consens în rândul specialiștilor în ceea ce privește indicatorii de bază sau esențiali în măsurarea lui. O serie de indicatori cantitativi – teritoriul, resursele umane, economice etc. – pot fi utilizați în metoda "Curbelor lui Gini", cu ajutorul căreia se încearcă măsurarea inegalităților de putere dintre diferite state. Potențialul de putere este, în final, însumarea dată de potențialul militar, economic, tehnico-științific și voința națională.
Interesul a fost pe deplin analizat și studiat în psihologie, sociologie, de unde a fost preluat de analiștii politici fără ca să aibă loc o amplă dezbatere asupra semnificațiilor și sensurilor pe care acesta îl capătă în analiza fenomenului politic contemporan. Noțiunea de interes este folosită în diferite discipline care se ocupă cu analiza relațiilor politice internaționale, într-o gamă extrem de variată de nuanțări și particularizări. Necesitatea definirii conceptului de interes, a stabilirii cauzelor și condițiilor care îl generează – izvoarele lui – și nu în ultimul rând factorii care determină intensitatea și stabilitatea sa în timp devine, în condițiile de astăzi, imperioasă.
Serghei L. Rubinstein a definit interesul ca o manifestare a fixării unei trebuințe. De aici rezultă și clasificarea intereselor în funcție de domeniile de activitate în care este antrenat individul: interesul pentru cunoaștere, pentru activități economice, politice, interesul în spațiul geopolitic etc.
În analiza relațiilor internaționale, categoria de interes se referă în exclusivitate la grupări umane organizate în entități politice, economice, religioase, culturale, adică totalitatea actorilor care compun fenomenul geopolitic contemporan. Interesul, din această perspectivă, poate fi definit ca o sumă de valori și de opțiuni politice, economice, socio-culturale, religioase etc., a unui grup sau comunități care se constituie într-un actor al vieții internaționale. În funcție de natura scopurilor urmărite, a acțiunilor întreprinse ca și a valorilor promovate, interesul poate să se manifeste în sfera economicului, politicului sau a spiritualului, sau chiar în cea a domeniului militar.
Din perspectiva realismului politic, Hans I. Morgenthau definește interesul ca putere, deoarece acesta ține de "esența politicii și nu este afectată de împrejurări legate de timp și spațiu".
În opinia analistului american Hans I. Morgenthau, dacă se consideră toate statele "ca entități politice care își urmăresc propriile lor interese definite ca putere, vom fi în stare să facem dreptate tuturor într-un sens dual: vom fi în stare să judecăm alte națiuni, așa cum o judecăm pe a noastră și, judecându-le astfel, suntem capabili să elaborăm strategii care respectă interesele altor națiuni, ocrotind și promovând propriile noastre interese". Apelând la analiza istorică, Morgenthau constată că aceste idei au fost observate în acțiune, din antichitate până în zilele noastre.
În geopolitică, un interes poate fi considerat ca atare numai dacă actorul ca element al sistemului relațiilor internaționale are capacitatea de a obține materializarea lui. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci nu avem de-a face cu interese, ci doar cu aspirații care pot fi proclamate și clamate. Interesul poate fi privit din triplă perspectivă. În interiorul fenomenului geopolitic, interesul este cel care determină și orientează un actor pentru a acționa într-un anume spațiu și nu altul. În teoria și analiza geopolitică, categoria de interes devine un instrument pentru a identifica și măsura, cu aproximație, gradul de implicare a unui actor în rezolvarea unei probleme care poate să apară într-o regiune a lumii. În cartografia geopolitică de propagandă, interesul poate să devină foarte bine un instrument de manipulare a opiniei publice interne sau internaționale. Într-o lume tot mai mult dominată de mass-media, "tunurile" încărcate cu informație și imagine pot foarte ușor să convingă opinia publică de "justețea" acțiunilor întreprinse, și nu neapărat de adevărul sau scopurile ce-au determinat acea acțiune.
Din perspectivă geopolitică, cel puțin două elemente sunt relevante pentru a se preciza natura și dimensiunea intereselor: natura actorilor și valoarea geopolitică a spațiului în dispută. Din perspectiva actorilor, interesele pot fi clasificate, în primul rând, după scopurile urmărite în sistemul relațiilor internaționale și pot fi naționale, economice, politice, teritoriale, ideologice, strategice. În al doilea rând, interesele actorilor diferă după prioritățile pe care aceștia și le stabilesc la un moment dat, și în acest caz acestea pot fi categorisite ca vitale sau secundare. După intensitatea sau permanența obiectivelor în acțiunea lor în câmp geopolitic, interesele sunt definite ca fiind stabile, variabile, generale sau specifice. Nu în ultimul rând, interesele actorilor pot fi identificate în funcție de poziția actorilor în sistemul relațiilor internaționale. Acestea pot fi comune, dacă obiectivele și scopurile urmărite de doi sau mai mulți actori într-un spațiu sunt comune, complementare, dacă obiectivele strategice nu sunt antagoniste și unul dintre actori poate renunța la un interes specific ce vine în contradicție cu un altul din aceeași categorie, și conflictuale, când obiectivele strategice urmărite de un actor într-un spațiu sunt ireconciliabile vis-à-vis de obiectivele unui alt actor.
Valoarea geopolitică intrinsecă, dobândită sau atribuită unui spațiu geografic, are un rol important în orientarea, ierarhizarea și intensitatea cu care actorii își dispută interesele la un moment dat, în acel spațiu. Se are în vedere doar spațiul geografic – acel cadru teritorial în care condițiile naturale fac posibilă viața și activitatea umană, și nu spațiul în general. Valoarea geopolitică a spațiului este dată de valențele sale, adică de potențialul lui natural, uman și economic.
Actorii fenomenului geopolitic contemporan, funcție de prioritatea intereselor pe care le promovează, sunt atrași în mod diferit într-o regiune sau alta a lumii. Ion Conea atrăgea atenția, încă acum cincizeci de ani, că harta politică a lumii prezenta "puncte și regiuni de maximum și de minimum interes politic". El definea pe primele ca fiind "regiuni de intensă viață politică", iar pe ultimele, acele zone "în care ritmul politic al planetei e mai domol". Renumitul analist și teoretician român a identificat pentru deceniul patru al secolului al XX-lea câteva regiuni "de fricțiune sau de convergență a intereselor și disputelor": Marea Mediterană, Marea Roșie și Oceanul Pacific.
Astăzi, asemenea zone de fricțiune sau convergență a intereselor s-au coagulat în jurul marilor bazine de resurse energetice și puncte strategice. Grava criză din regiunea Golfului și disputa pentru controlul traseelor petroliere din zona Mării Caspice sunt doar două din multiplele zone de maximum interes pentru actorii sfârșitului de veac și mileniu.
După ce șocul crizei petroliere din anii '70 a arătat cât de dependent este Occidentul de petrolul din zona Golfului Persic, SUA au considerat Golful ca spațiu de interes politico-militar major pentru politica lor externă. Invadarea Kuwaitului de către Iraq, în august 1990, a proiectat regiunea în prim-planul atenției Occidentului. Conducerea Casei Albe a acționat pentru a sili Iraqul să se retragă din teritoriul ocupat. Pentru prima dată de când Golful era tratat, în politica americană, ca zonă distinctă de interes, factorul cu impact asupra securității nu mai era pericolul sovietic, ci o evoluție care amenința securitatea aprovizionării vestului cu petrol din Golf.
În primele zile ale războiului din Golf s-a discutat la ONU despre sistarea aprovizionării cu apă din Eufrat a Iraqului, prin închiderea barajelor de pe teritoriul Turciei. Deși nu s-a procedat la punerea în practică a amenințării, mesajul a fost clar: apele Eufratului pot fi folosite ca "armă" pentru a pedepsi Iraqul agresor.
Pentru a cunoaște mai clar interesul în spațiul Golfului Persic, îmi permit să fac o scurtă prezentare a acestei regiuni.
Golful Persic este o arie marginală a Oceanului Indian, după unele aprecieri un braț al acestuia, care separă Peninsula Arabică de Iran.
Golful Persic are o suprafață de 240.000 km2, cu o lungime de 900 km și o lățime cuprinsă între 338 km și 55 km. Punctul cel mai îngust îl constituie strâmtoarea Ormuz, partea cea mai nordică a Golfului Oman prin care se realizează legătura cu Oceanul Indian. Golful Persic, importantă cale de navigaație maritimă, a generat un interes major pentru statele din zonă, care au urmărit să-și realizeze o ieșire cât mai largă la apă, să ocupe un număr cât mai mare în insule, care să le asigure o poziție cât mai favorabilă.
Statele situate în zona limitrofă a Golfului persic sunt: Iran, Irak, Kuwait, Arabia Saudită, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite (format din emiratele: Abu Dabi, Dubai, Sharja, Al Eujaira, Uman al Qaiwain, Ras al Khaima) și Oman.
Golful Persic primește ca afluent marele fluviu Shat al Arab, format la 80 km nord de Basra, unde se unesc fluviile Tigru și Eufrat.
Fluviile Tigru și Eufrat izvorăsc din Munții Taurus, au direcție generală de curgere nord-sud, formând una din cele mai mari și fertile câmpii din Orientul Mijlociu, Câmpia Mesopotamiei, întinsă pe o lungime de aproximativ 850 km, având o lățime variabilă, între 200 și 400 km.
Fertilitatea solului, condițiile geoclimatice favorabile activității umane, a determinat ca 75% din populația Irakului să se concentreze în această zonă, relativ puternic urbanizată și dezvoltată industrial. Nu întâmplător, Câmpia Mesopotamiei este locul unde s-au constituit primele state ale antichității, ceea ce a făcut din Irak un paradis al arheologilor.
În spațiul de azi al Iranului și Irakului se formează cele două curente religioase: șiiții și suniții, ai căror conducători spirituali și militari se vor lupta pentru supremație în secolele următoare.
Încurajat de SUA și alte țări occidentale, Irakul a declanșat un lung și greu război împotriva Iranului (22 septembrie 1980-1989), soldat cu un rezultat militar nedecis, cu pierderi umane și materiale uriașe, cu acumularea unor datorii externe exorbitante.
Pe acest fond, Irakul a atacat în august 1990 Kuwaitul, generând reacția promptă și hotărâtă a statelor lumii, în frunte cu SUA. O forță multinațională, sub egida O.N.U., condusă de către SUA, a declanșat, la 17 ianuarie 1991, cele mai ample acțiuni militare cunoscute după al doilea război mondial, în urma cărora Kuwaitul a fost eliberat, iar armata irakiană neutralizată. A fost cea mai mare operațiune multinațională din istoria militară universală, iar caracterul întrunit al acțiunilor militare a fost evident.
CAPITOLUL 2
MASS-MEDIA ȘI CRIZA IRAKIANĂ
Criza este un eveniment ca durează un anumit timp. Ea este marcată de momente, de faze, de etape. Criza este mai întâi ceea ce spun și ceea ce resimt actorii în legătură cu ea. Este comunicare.
Percepția crizei este marcată de o inversiune radicală și bruscă a unei stări normale de echilibru continuu. Toate caracteristicile normalului se regăsesc în contrariul lor: sentimentele de liniște și de securitate; plenitudinea sentimentului împărtășirii comunicaționale; elaborarea și asimilarea simbolică a elementelor noi ale situației.
Criza este o fractură brutală, o stare de orbire și de iluzionare comunicațională, în care organizația și membrii săi își manifesta identitatea interogativ-interpretativă.
O problemă viu disputată și la ora actuală între jurnaliști și militari este până unde se întinde cenzura militară. Există o lege mai draconică decât orice normă juridică în această privință – necesitatea secretului operațiunilor impus de știința și arta militară. J. Pantuso nota astfel că "dreptul poporului de a cunoaște trebuie sacrificat în momente de criză sau de pericol în favoarea dreptului poporului de a fi protejat."
Criza este definită ca o "perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea sa normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare".
În aceeași ordine de idei, conflictul este caracterizat drept "opoziție deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacțiunii sociale".
Între criză și conflict există numeroase interferențe. De regulă criza precede conflictul, sau mai bine spus, criza este depistabilă în etapele de început ale conflictului, în etapa de dezacord, sau chiar în fazele prime ale confruntării.
2.1. LOCUL ȘI ROLUL MASS-MEDIA ÎN COMUNICARE
Evoluția din domeniile tehnologiei informației și media a determinat transformarea imaginii în element dominant, ca instrument de transmitere a informațiilor, mai ales în ceea ce privește conflictele militare. În perioada în care presa scrisă deținea puterea, publicul era nevoit să-și construiască în minte o poveste în funcție de ceea ce citea. În era imaginilor, fotografia și materialul filmat lasă loc din ce în ce mai puțin unui efort de interpretare rațională a celor văzute, raportarea publicului la evenimentul urmărit realizându-se de cele mai multe ori în funcție de receptarea versiunii de prezentare a acestuia, într-un anume context psihologic.
Procesul prin care comandanții militari analizează informația și iau decizii s-a schimbat esențial în ultimii 50 de ani. Începând cu războiul din Vietnam, comandanții se confruntă cu o nouă provocare: conducerea acțiunilor forțelor sub supravegherea camerelor de luat vederi.În mod natural, acest mediu în schimbare, creat de rețelele de televiziune care emit 24/7 (24 de ore, 7 zile pe săptămână), va determina un profun efect asupra modalității de adoptare a deciziilor de către lideri și a desfășurării acțiunilor militare.
Impactul unui asemena tip de media a fost denumit “Efectul CNN”.
Avantajul transmiterii știrilor-imagini în timp real a determinat o nedisimulată îngrijorare din partea liderilor politici și a înalților comandanți militari. Mulți militari văd implicarea media în acțiunile militare ca un potențial risc operațional și, poate, ca un pericol pentru propria carieră. Pe de altă parte, militarii au nevoie de media în scopul de a obține sprijinul opiniei publice pentru acțiunile lor. Ca un corolar, efectul CNN pare a fi o sabie cu două tăișuri: conține nu numai avantajele uni factor de potențare a acțiunilor militare, dar acționează și ca un potențial risc operațional.
Conflictele militare din regiunea Golfului Persic au permis publicului larg o primă întâlnire cu ceea ce pare a fi modalitatea de desfășurare a războaielor viitorului: acțiuni de forță, precise, duse prin intermediul armelor inteligente, menite să distrugă forța militară a inamicului fără a afecta populația civilă (totuși aceste acțiuni nu au fost foarte precise, afectând și populația civilă). De fapt, conflictul sângeros se transformă într-un adevărat spectacol mediatic, posibil prin conectarea oamenilor , prin intermediul televiziunii prin satelit, la o scenă desprinsă parcă dintr-un film de acțiune. Telespectatorii au devenit martorii unei transmisii televizate realizată în timp real și au putut aplauda abilitatea cu care avioanele de ultimă tehnologie cucereau supremația aeriană, concomitent cu urmele exploziilor bombelor ghidate prin laser.
O adevărată dezbatere a fost lansată în media pe tema reporterilor integrați unităților militare, punându-se în mod legitim întrebarea: au fost aceștia influențați în relatările lor de faptul că depindeau de protecția asigurată de militarii coaliției, că au beneficiat de aceleași trăiri pe timpul luptelor, născându-se automat anumite simpatii sau doar pentru că au semnat și au fost de acord cu anumite restricții în ceea ce privește activitatea jurnalistică, impusă de necesitatea păstrării secretului militar.
A fost evident de la bun început acest mariaj presă – armată, în fapt o cooperare benefică pentru ambele părți, reporterii relatând pentru opinia publică într-un mod entuziast și plin de optimism, rezultat cu sigurantă în urma unui intens antrenament monitorizat de ofițerii responsabili cu acțiunile psihologice.
În funcție de modalitatea aleasă / impusă de mediatizare a acțiunilor armate sau intervențiilor militare, efectele impactului mediatic asupra opiniei publice rezidă în doi factori majori: creșterea gradului de simpatie și de susținere a militarilor sau, dimpotrivă, blamarea acțiunii militare și retragerea sprijinului acordat factorilor politici. Acești factori acționează oricând și oriunde, când estevorba de războaie și conflicte armate (război convențional, conflict de intensitate redusă, operații militare speciale etc.) urmărindu-se descurajarea strategică și tactică a inamicului și celor care-l sprijină, izolarea mediatică a acestuia și rezolvarea, cu sprijinul opiniei publice, a conflictului. Războiul se duce, de acum, în văzul lumii. Depinde însă ce anume se vede și ce nu se vede, ce se dorește a fi văzut și ce se consideră că trebuie să rămână. Din diferite rațiuni, nevăzut.
Războiul din Golf, desfășurat într-un teren dificil din punctul de vedere al accesibilității și al condițiilor climaterice, lipsit în mare măsură de o infrastructură proprie, a înclinat puternic echilibrul influențării și manipulării mediatice în favoarea interselor și obiectivelor militarilor și ale coaliției politico-militare internaționale, printr-un control și o cenzură deosebit de severă a mass-media. Echipelor de ziariști, ahtiați de știri și reportaje senzaționale de război, li s-au aplicat condiții stricte de cenzură militară a materialelor produse de ei, precum și de acces în teren, fiind ținuți tot timpul sub control. Cea mai mare parte dintre ei nu avuseseră niciodată vreun contact direct cu militarii implicați în război și nici cu realitatea câmpului de luptă, fie acesta pe nicip, pe puntea portavioanelor sau în taberele militare. Miile de jurnaliști din toată lumea, aflați pe toată durata crizei din Golf în Arabia Saudită sau în Kuweit, au văzut, au aflat și au transmis doar ceea ce militarii le-au permis să afle, astfel că opinia publică mondială a avut parte doar de o anumită imagine a războiului, și anume aceea proiectată și dorită de militari și aprobată de politicieni. Spiritul de solidaritate de breaslă a ziariștilor a fost minat atât de regulile dure ale competiției, cât și de politica militarilor, care au aplicat cu succes anticul dicton Divide et Impera.
În mare măsură, nici presa internațională nu a fost pregătită pentru un conflict de o asemenea amploare, nici ca solidaritate și nici profesional, puțini dintre corespondenții trimiși în zonă având cunoștințe militare sau istorico-culturale despre zonă, pentru „a nu se lăsa duși de val”. Manipularea mass-media în timpul războiului din Golf a atins un nivel periculos, de neimaginat până atunci în democrațiile occidentale, creând astfel un precedent, ce riscă să-și pună o amprentă definitivă și nefericită asupra relațiilor armată-presă.
Cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă este reprezentată de controlul informației. Rescrierea istoriei, cenzurarea știrilor, dezinformările, falsificarea realității sunt doar câteva dintre procedeele avute în vedere de cei care se ocupă de controlul informației.
Principalul suport prin care se pun în practică asemenea strategii de influență este mass-media.
În mass-media occidentală, în cea din țările islamice, ca și în Israel – observă Ramati* în publicația new-yorkeză Mainstream (comentarii apărute apoi și în "România Liberă", în traducerea și prelucrarea lui Vladimir Alexe) – apărea o puternică tendință de "injectare a urii" prin manipularea propagandistică a mass-media. De asemenea, el observa cum "comunitatea internațională" devine brusc foarte dură atunci când anumite interese legate de exploatarea petrolului sunt în joc, așa cum a fost cazul în acest conflict. Embargoul, spunea Ramati, nu a făcut decât să prelungească războiul, prin manipularea opiniei publice internaționale, imaginea unor conflicte și popoare întregi devenind dependentă de interese legate de petrol și financiare.
Trebuie remarcat faptul că se pregătea înfruntarea nu numai între două sisteme de valori umane și culturale diferite, dar și între două sisteme de propagandă și mass-media structural opuse, cel totalitar și cel liberal. Pe de o parte, în tabăra irakiană întreaga infrastructură de comunicații și presă era complet subordonată regimului dictatorial al lui Saddam Hussein, penetrația informației din afara acestui sistem închis în rândul populației fiind extrem de redusă. În lumea islamică a Orientului Mijlociu, informația ce venea dontr-o sursă tot islamică se bucura de o mai mare audiență și credibilitate, decât cea sosită dintr-o sursă occidentală; față de aceasta din urmă, la nivelul omului de rând, manifestându-se aversiune și neîncredere. Saddam Huseein, considerat de către mulți un maestru al propagandei, era perfect conștient de aceste atuuri, pe care a încercat să le exploateze cu disperare în timpul conflictului, laolaltă cu punctele nevralgice ale opiniei publice occidentale și americane în mod special, precum: sindromul vietnamez, oroare provocată de luarea de ostatici, sensibilitatea față de victime din rândul populației civile, sau față de pierderi omenești în armata proprie. Pe de altă parte, Occidentul venea cu sistemul său creștin de valori umane și democratice, care, spre deosebire de cel irakian, se baza tocmai pe respectul față de viața oricărei ființe umane și pe libertatea de gândire și expresie. Lucrurile aveau să se complice și mai mult prin faptul că principalul aliat din lumea islamică, din cadrul coaliției multinaționale, era Arabia Saudită, stat islamic în care nici nu se punea problema libertății presei și pe al cărui teritoriu urmau să se concentrze sute și mii de ziariști din toată lumea, care nu înțelegeau să-și facă meseria altfel decât în țara lor.
Se poate spune că în timpul crizei din Golf s-au desfășurat în paralel mai multe conflicte: cel real dintre armatele aliate și irakiană; cel propagandistico-mediatic, destinat opinei publice din ambele tabere, și cel concurențial, la fel de nemilos ca și primele două, dintre ziariștii – corespondenți de război – care au lucrat tot timpul sub presiunea asprelor legi ale pieței mass-media pentru transmiterea știrilor în timp real, obținerea de exclusivități și pentru aflarea celor ami spectaculoase informații. Alături de bombele, rachetele și proiectilele antiaeriene utilizate în războiul real, în Golf știrea și informația au reprezentat una din principalele arme de luptă. Poate că niciodată nu a fost mai adevărată, ca în timpul conflictului din Golf, aserțiunea lordului Reith, părintele BBC-ului, care afirmase că „știrile reprezintă trupele de șoc ale propagandei”.
În timpul războiului din Golf, CNN-ul a rezervat evenimentului cam trei sferturi din programele sale, transformând știrea transmisă în direct, în spectacol de mare audiență, dimensiune rezervată până atunci exclusiv emisiunilor de divertisment. Atât Saddam Hussein, cât și George Bush au fost tot timpul conștienți de rolul activ și determinant al mass-media și în special al CNN-ului în desfășurarea conflictului, astfel încât pregătirile de luptă pe frontul mediatic au atins aceeași intensitate, în timpul „Scutului Deșertului”, ca și cele politico-militare clasice.
În timpul operațiunii „Furtună în deșert” idilicele reguli și principii ale pool-system-ului, libertății presei și ale șanselor egale au fost imediat călcate în picioare sub presiunea imperativelor politico-militare ale momentului. În disperare de cauză, fiecare se descurcă cum poate: militarii – prin măsuri extreme de cenzură, iar jurnaliștii – prin acțiuni de o temeritate vecină cu inconștiența. În final, nici unii, nici ceilalți nu își ating pe deplin scopurile: prin plasa cenzurii militare se vor strecura inevitabil și câteva informații sau imagini ce nu se dorește să fie publicate, iar ceea ce se întâmplă să obțină jurnaliștii cei mai impetuoși de pe câmpul de luptă, sunt doar fragmente disparate ale realității.
Războiul mediatic din Golful Persic a demonstrat atât militarilor, cât și politicienilor aflați la putere că o știre singulară de pe front, oricât de nefavorabilă ar fi, se întâmplă rar să aibă efecte notabile în raport cu trendul general al mediatizării conflictului respectiv. Oricât de mult ar ăoca o anumită știre-bombă, ea se va pierde curând în atât de răsfățata și capricioasa memorie publică, dacă nu este urmată imediat de altele, pe aceeași linie și legate de același subiect. Tocmai de aceea trendul general al mediatizării este cel care trebuie ținut sub control cu orice preț de către oficialii politici și militari. Acest obiectiv se poate atinge în primul rând prin deținerea monopolului absolut asupra surselor primare de informații: personajele militare și civile din teren de la orice nivel, datele și dovezile concrete și palpabile de la fața locului, precum și printr-o capacitate adecvată de emisie și reacție a structurilor de relații publice politico-militare. Mediatizarea unui conflict limitat de la sfârșit de mileniu nu mai este de imaginat în schemele simple ale mesajelor propagandistice din urmă cu cincizeci de ani, când repetarea obsesivă a unui număr limitat de sloganuri, abil agrementate cu detalii concrete, s-a dovedit a fi extrem de eficientă.
Enorma diversitate de formă – și nu de fond – a mesajelor și canalelor de difuzare a acestora, poate fi extrem de convingătoare atunci când ele converg în mod subtil, adesea insesizabil, spre aceeași idee. Oricât de puternice și abile au fost sistemele centralizate de propagandă și mass-media ale lui Saddam Hussein, ele au fost până la urmă îngenuncheate și acoperite de puterea sistemului global al mass-media transnaționale. Loviturile mediatice notabile, dar singulare, înregistrate de irakieni, au fost până la urmă anulate de tăvălugul mediatic mondial, care înainta irezistibil în sens invers. Globalizarea mijloacelor de informare în masă și concentrarea acestora în mâinile unor „baroni mass-media”, cum îi numește Alvin Toffler pe Rupert Murdoch, Maxwell, Silvio Berlusconi sau Ted Turner, a permis crearea unui instrument nou, numit mass-media, care poate fi o armă neconvențională la dispoziția comunității mondiale, dar și a unor lideri politici și, în aceeași măsură, un din principalele pîrghii de acțiune a Puterii în Mișcare – Powershift-ului.
În cazul unui conflict armat limitat, oricât de masivă și diversificată ar fi prezența mass-media în zonă, aria lor de acțiune rămâne limitată geografic, iar acest spațiu poate fi strict controlat de militari. Înfruntările armate ale ultimelor decenii au fost precedate, aproape fără excepție, de un crunt război mediatic, care a implicat înregimentarea și delimitarea viitorilor inamici de pe câmpul de luptă. Demonizarea în presă a liderului inamic a început de fiecare dată înainte de a se face auzit vuietul asurzitor al armelor. Cei care au susținut această campanie demonizatoare nu s-au putut desprinde de formula inițială și au urmat un trend obligatoriu ascendent și din ce în ce mai elocvent în aceeași direcție; astfel, îi amenința pericolul propriei discreditări. Reportajele de la fața locului și transmisiunile în direct, comentariile și întregul complex mediatic au fost astfel obligate să se înscrie în perimetrul aceleiași idei-simbol inițiale, care a fost deja diseminată în rândul opiniei publice mondiale. Sunt greu de imaginat contraofensive mediatice sau răsturnări de imagine la nivel global pentru reabilitarea lui Saddam Hussein. <S-au înregistrat, totuși, și excepții notabile: cea mia cunoscută dintre ele fiind Revoluția română, care a suportat o spectaculoasăși zgomotoasă răsturnare de imagine, de la sublim la abjecție, fiind citată constant în literatura de specialitate ca un studiu de caz tipic privind manipularea și dezinformarea prin mass-media la scară mondială>. În aceste condiții, ținând seama și de uriașele mize și interese geopolitice și economice aflate, de regulă, în joc, este greu de imaginat o prestație liberă și independentă a unui corespondent de război aflat în teren, care poate transmite doare ceea ce i se permite să vadă și să știe, pentru a i se publica apoi, doar ceea ce va hotărî editorul său.
Diversitatea extremă și dinamica năucitoare a mass-media gloable, aflate într-o permanentă și accelerată dezvoltare, creează o provocare fără precedent pentru caracteristicile viitoare ale relațiilor dintre militari și jurnaliști în timp de război. Semnalele pe care le-au lansat evoluțiile în domeniu din ultimii ani par a fi contradictorii. Globalizarea sistemului mass-media, împreună cu concentrarea centrelor de captare și distribuție a știrilor în amari concerne transnaționale, sunt de natură să favorizeze o coordonare și o diseminare mult mai eficiente ale campaniilor de presă, în funcție de anumite interese geopoitice bine precizate ale factorilor de putere. În același timp, diversificarea și multiplicarea până la nivel local a sistemului mass-media (explozia ziarelor, stațiilor și posturilor de radio și televiziune locale), ca urmare a cerințelor în creștere de personalizare a conținutului mesajelor presei, funcție de pachetele și specificul intereselor locale, creează tot atâtea breșe prin care pot să se strecoare știri contrare trendului general. Concurența acerbă dintre organele de presă cu vocație transnațională, națională sau locală în condițiile unei piețe libere reprezintă o șansă reală pentru penetrarea în circuitul mondial a știrilor, a informaților „disidente”, scăpate un moment de sub control.
Corespondenții de război aflați la fața locului vor ști sau vor simți întodeauna adevărul sau vor încerca să-l afle și să-l transmită mai departe către semenii săi.
2.2. CONDIȚIILE DECLANȘĂRII ȘI DESFĂȘURĂRII RĂZBOIULUI DIN GOLF
Nevoia de resurse economice considerate vitale și accesul la zăcăminte petrolifere conduce la relații de cooperare pentru a se face o redistribuire rațională și corectă. Însă, aceleași rațiuni pot conduce la relații conflictual-militare când resursele sunt rare sau un grup restrâns de actori le controlează și nu doresc să le împartă corect cu alții. Kenneth Waltz avertiza într-un studiu publicat în revista "International Security", în anul 1993, că "adesea competiția economică este mai ascuțită decât cea militară și dacă armele nucleare limitează marile puteri în a folosi forța ne putem aștepta ca între ele competiția economică și tenologică să devină mai intensă".
Istoria imediată arată că tocmai satisfacerea/ nesatisfacerea intereselor economice au determinat, pe lângă alți factori politici, ideologici, militari, ca statele – națiuni să poarte două războaie mondiale devastatoare. Chiar și observarea sumară a mediului internațional actual relevă faptul că nu trebuie subestimați factorii care pot produce crize și amenințări în sistemul relațiilor internaționale: competiția marilor actori pentru controlul "pivoților geopolitici" de pe "marea tablă de șah". Dintre aceștia, pot fi amintiți: tensiuni și crize etnice, religioase în diferite zone ale globuluiș rivalități istorice cu privire la frontiere sau regiuni geograficeș proliferarea armelor de distrugere în masă în rândul actorilor cu pretenții de hegemoni regionali etc. Acest lucru ilustrează că sistemul relațiilor internaționale este alcătuit astăzi, în proporții variabile și cu o dinamică extrem de schimbătoare, din actori care se găsesc în raporturi de cooperare dar și de opoziție/ conflict, că în el există atât dependențe, cât și opoziții reciproce.
Irakul este o țară care se zbate între orgoliile unei strălucitoare civilizații mesopotamiene, existente acolo cu 2500 de ani î.H., și umilitoarele constrângeri ale istoriei moderne și contemporane. Ultimele secole au impus Irakului condiția de componentă a irezistibilului Imperiu Otoman și, mai apoi, după primul război mondial, de teritoriu sub mandat clasa A a orgoliosului Imperiu Britanic. La 13 octombrie 1932, Irakul și-a obținut independența, după ce fusese structurat în forma sa modernă de guvernul britanic în 1921. Aceste contraste dramatice în evoluția istorică a unei țări cu o populație formată din 75 la sută arabi și 20 la sută kurzi, și care dispune de enorme resurse petroliere, au fost abil speculate propagandistic de tânărul și ambițiosul lider al partidului Baas, Saddam Hussein, devenit la 17 iulie 1979 președinte al Consiliului Revoluției, în timpul „gloriosului deceniu” irakian al anilor '80. Sloganul adoptat de Festivalul Internațional Babilonian din 1988 a fost „De la Nabucodonosor prin Saddam Hussein, Babilonul crește din nou”.
Criza Golfului, declanșată de agresiunea irakiană în Kuweit, a fost premisa izbucnirii celei mai importante confruntări militare de la terminarea celui de-al doilea război mondial. Paralel cu desfășurarea războiului propriu-zis, lumea a asistat la derularea unui război diplomatic intens, mai puțin spectaculos, dar la fel de important, după cum se poate observa și din graficul de mai jos:
Fig. nr.1 – Evoluția acțiunilor diplomatice în perioada 17.07.1990 – 16.01.1991
Terminarea „războiului cald”, prin victoria coaliției antiirakiene, nu a făcut altceva decât să releve importanța și valențele celui diplomatic, care trebuie să continue, până la rezolvarea definitivă a tuturor problemelor dureroase ale acestei zone.
Invadarea Kuweitului la 2 august 1990 a survenit în urma unei permanente amenințări anexioniste irakiene, punctate cu tentative de intervenție armată în 1937, 1961 (la două luni după proclamaera independenței micului emirat, pe 19 iunie), și la 20 martie 1973. interesele expansioniste ale lui Saddan Hussein nu aveau doar rațiuni „istorice”, ci mai ales, materiale și strategice. Secătuit financiar după îndelungatul război de uzură cu Iranul, din care nu câștigase practic nimic, dictatorul irakian avea nevoie ca de aer de rezervele de aur kuweitiene, de imensul potențial petrolier al acestuia, care, alături de cel irakian, i-ar fi permis câștigarea unei poziții de forță pe sensibila piață a petrolului, alături de un rol strategic în economia mondială și, în plus, i-ar fi deschis larg calea spre apele Golfului și a comunicațiilor acestuia.
Opinia publică internațională a început să reacționeze. Senatul american a adoptat măsuri economice împotriva Irakului, aliații S.U.A. (Anglia, Franța, Italia) raliindu-se acestor măsuri, U.R.S.S. a anunțat sistarea livrărilor de armament și tehnică militară către Bagdad. Imensa majoritate a țărilor lumii a condamnat acțiunea irakiană, cerând retragerea imediată a Irakului din Kuweit.
Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat, începând cu 2 august 1990, un șir întreg de rezoluții.
De cealaltă parte, Statele Unite deveniseră unica superputere a lumii după căderea „cortinei de fier” și sfârșitul „războiului rece”, iar URSS se afla în plin proces de destrămare și în pragul unei lovituri de stat comuniste. Atenția Moscovei era concentrată cu precădere asupra statelor baltice, care luptau pentru desprinderea de URSS, fapt considerat, în contextul acelei perioade, intolerabil pentru Kremlin. O dată cu izbucnirea crizei din Golf, unde marile agenții de presă și canale de televiziune americane, care abia apucaseră să-și deschidă birouri în necunoscuta, până ieri, Europă de Est, s-au grăbit să-și transfere personalul și tehnica în mult mai fierbintele Orient Mijlociu, aflat în prag de război.
Imediat după invazia din 2 august, SUA au lăsat să se înțeleagă, prin toate mediile de informare, că Arabia Saudită urma să fie a doua victimă a lui Saddam și trebuia deci apărată, deși aveau informații, la fel de precise, că nu acestea erau intențiile liderului de la Bagdad.
Înaintea începerii agresiunii Irakului împotriva Kuweitului, raportul de forțe între trupele țărilor arabe din zonă și cele irakiene avea următoarea configurație:
Din datele prezentate mai sus și din înfățișarea schematică a raportului de forțe dintre cele două grupări se desprinde concluzia că Irakul era net superior în forțe și mijloace în comparație cu oricare stat arab din zonă, și chiar față de forța reunită a acestora.
La data expirării ultimatumului adresat Irakului (15.01.1991), înaintea declanșării acțiunilor de luptă, s-a realizat următorul raport de forțe:
Raportul de forțe existent între cele două tabere combatante nu poate explica în întregime rezultatul luptei dacă nu se iau în considerare și anumiți factori calitativi și subiectivi, în măsură să influențeze sensibil acest raport.
Superioritatea zdrobitoare a aliaților în privința aviației și a tehnicii radioelectronice, împletită cu o concepție superioară de folosire a forțelor și mijloacelor, a făcut ca echilibrul relativ al factorului cantitativ să se încline în favoarea coaliției antiirakiene, înainte ca, practic, cele două tabere să se înfrunte terestru. Ofensiva aeriană dezlănțuită de aliați a decimat forțele irakiene într-o așa măsură, încât în momentul declanșării operațiunilor terestre armata irakiană era complet dezorganizată; pierduse deja circa 15% din efective și 30% din tehnica de luptă, componenta sa aeriană și navală fiind practic scoasă din luptă. Dacă moralul armatei irakiene era, înainte de declanșarea operațiunii „Furtună în Deșert”, destul de scăzut după campania de bombardamente nimicitoare, acesta a înregistrat o prăbușire totală, contribuind și mai mult la înclinarea balanței în favoarea aliaților, facilitând victoria rapidă și totală a acestora. Analizând graficul de mai jos, putem observa că aviația Forței multinaționale a avut peste 2000 ieșiri avioane pe zi în perioada 17.01 – 27.02.1991:
Fig. nr.2 – Întrebuințarea în luptă a aviației „Forței multinaționale” în perioada 17.01 – 27.02.1991
Inferioare, atât din punct de vedere cantitativ, cât, mai ales, calitativ, Forțele Maritime Militare ale Irakului au fost puse, încă din perioada inițială a conflictului, în imposibilitatea de a reacționa semnificativ. De aceea ele s-au rezumat în primul rând la executarea unor baraje de mine de contact, în apropierea litoralului kuweitian, efectuarea unor minări de manevră în zona de nord a Golfului și lansarea unor mine derivante, folosind atât navele puitoare de mine, cât și nave comerciale.
De altfel, încă de la data de 20 februarie, specialiștii militari au apreciat că Forțele Maritime ale Irakului sunt practic scoase din luptă, prin pierderea a 57 de nave, distruse sau grav avariate.
Forța multinațională, având ca purtător de cuvând S.U.A., și-a întemeiat legitimitatea acțiunii pe principiile de drept internațional (definirea agresiunii, respectarea granițelor) și pe consensul internațional privind condamnarea „agresiunii” Irakului. Au fost invocate, în acest sens, Rezoluțiile O.N.U., iar Rezoluția 678 a Consiliului de Securitate a devenit – pentru prima dată de la crearea O.N.U. – și o declarație de război.
O componentă a strategiei lui Saddam Hussein a constituit-o generalizarea sa prin intermediul terorismului. În acest scop, a fost derulat, cu destulă minuțiozitate, un plan de acțiune conceput cu mult timp înainte și actualizat în cadrul „conferinței populare islamice” de la Bagdad, ce a reunit 350 delegații din întreaga lume arabă și musulmană.
Au fost activizate o serie de grupări extremiste arabe, din care cele mai multe palestiniene, care au acționat în Europa – Iugoslavia, U.R.S.S., Bulgaria, Austria, Spania, Franța -, dar și pe alte continente. Se poate observa din graficul de mai jos că activitatea acțiunilor teroriste a fost mai intensă în perioada 14.01 – 10.02.1991, culminând cu peste 20 de asemena acțiuni în săptămâna 21 – 27.01.1991:
Fig. nr.3 – Evoluția acțiunilor teroriste în perioada 07.01 – 24.02.1991
Acțiunile teroriste declanșate au constituit și constituie un pericol pentru relațiile internaționale, o amenințare directă pentru pace, pentru climatul internațional.
Declanșarea războiului a fost atribuită exclusiv președintelui irakian, care a invadat Kuweitul, respingând apoi orice inițiativă vizând retragerea trupelor sale din emirat, care, de altfel, a fost și anexat, devenind a 19-a provincie irakiană. Aceștia au fost termenii cvasitotalității comunicatelor și luărilor de poziție ale Casei Albe, ele culminând cu scrisoarea adresată de președintele Bush liderului irakian în ajunul declanșării operațiunilor militare: „Suntem astăzi în pragul unui război între Irak și lume – se arată în scrisoarea președintelui american. Acesta este un război care a început odată cu invadarea de către dumneavoastră a Kuweitului, acesta este un război al cărui sfârșit poate fi pus numai de către Irak, prin respectarea deplină a Rezoluției 678 a Consiliului de Securitate al O.N.U. … Agresiunea poate fi recompensată. Aupra principiilor nu pot fi făcute compromisuri”.
Așadar, un „război drept” pentru Forța multinațională, al cărui scop era eliberarea Kuweitului, reafirmat de președintele George Bush, în mesajul adresat poporului american, la două ore după declanșarea atacului aerian: „după consumarea etapei în care lumea se ruga pentru pace, iar Saddam se pregătea de război” a început eliberarea Kuweitului, iar „aceasta nu se va încheia cu un eșec”.
2.3. CRIZA DIN GOLF ȘI RĂZBOIUL MEDIATIC
Cursul „ostilităților” dintre armată și puterea politică, pe de o parte, și mass-media, pe de altă parte, declanșate în Vietnam și amplificate apoi în timpul operațiunilor militare americane din Grenada și Panama, au traversat un moment de cotitură în timpul războiului din Golf. Chiar dacă mentalitățile și interesele celor două tabere erau aceleași ca în urmă cu un an, doi sau douzeci, toată lumea era conștientă că, în cazul crizei din Golf, lucrurile nu se mai puteau desfășura după același scenariu ca în Vietnam, Insulele Falkland, Grenada sau Panama. Tehnologia comunicațiilor evoluase enorm, punând la dispoziția ziariștilor posibilități de comunicare inaccesibile în urmă cu zece ani, făcându-i astfel independenți, din acest punct de vedere, față de militari. În plus, ziariștii din toată lumea – și mai ales cei americani – nu mai erau deloc dispuși să se lase excluși din miezul evenimentelor ce se prefiguaru, așa cum pățiseră în Grenada și Panama. Exigențele opiniei publice mondiale evoluaseră și ele, impunând noi standarde prin obiectivitatea, calitatea și cantitatea mediatizării unui eveniment cu implicații mondiale, așa cum se prefigura criza declanșată de Saddam Hussein la 2 august 1990 în Kuweit. Oficialitățile politico-militare – în special cele americane – erau conștiente că trebuia aplicată o nouă formulă în rlațiile cu presa. Aceasta nu mai putea fi ignorată și marginalizată, pentru simplul motiv că în Golf nu mai era vorba de o operațiune surpriză, de scurtă durată, ci de o campanie lungă, care antrena o foarte pestriță coaliție de state, campanie a cărei desfășurare și implicații internaționale erau greu de anticipat și controlat în totalitate. În plus, nu mai putea fi ignorat nici faptul că, după consumarea operațiunilor militare din Grenada și Panama, mass-media americane atacaseră puternic autoritățile de la Washington pentru restrângerea severă a libertății presei și a dreptului publicului de a fi informat, provocând declanșarea unor anchete chiar la nivelul guvernului.
Conform străvechiului principiului că adevărul este prima victimă a unui război, miljoacele de comunicare internaționale le-a fost destinat un rol activ și multifuncțional în desfășurarea conflictului. În primul rând, presa a fost folosită în luptă ca vector de propagandă de către ambele tabere, pentru atingerea scopurilor lor de politică externă, descurajarea și dezinformarea adversarului și întărirea moralului propriei opinii publice. Primul interesat de prezența televiziunii americane la Bagdad a fost chiar Saddam Hussein, care urmărea anihilarea puterii militare a Statelor Unite prin detonarea sindromului vietnamez în opinia publică americană. Vaste operațiuni psihologice de descurajare și manipulare s-au desfășurat pe calea undelor, la războiul radiourilor luând parte ambele tabere. Pentru prima dată, presa a fost unul dintre principalele canale de comunicarea taberelor adverse, atât înainte, cât mai ales în timpul desfășurării operațiunilor militare pentru lansarea de mesaje politice între beligeranți. Nimeni nu și-ar fi putut imagina în 1941 sau 1944 transmisii în direct sau chiar un interviu luat la Berlin lui Hitler de către un reporter al BBC-ului. Acest lucru s-a întâmplat însă în plin bombardament aliat asupra Irakului, când reporerul CNN-ului, Peter Arnett, a transmis un interviu de o oră și jumătate cu Saddam Hussein, provocând o puternică emoție și polemică în Statele Unite. În al treilea rând, prin intermediul imaginilor de televiziune, transmise în direct sau la scurt timp după bombardamente, s-au putut culege prețioase informații din teren asupra efectelor reale ale acestora. În sfârșit, ceea ce ar fi trebuit plasat pe primul loc, funcția de informare corectă a opiniei publice a fost transformată ntr-un spectacol de senzații tari despre un război supertehnicizat, chirurgical, eufemizat la maxium pentru consumul popular și spectacol care cuprindea, în fapt, foarte puțin din ceea ce se întâmpla cu adevărat prin dunele de nisip ale Orientului Mijlociu.
În bătălia pentru "spațiul informațional" – în așa-zisul "război imagologic/mediație" – victoria nu se mai înregistrează prin eliminarea fizică sau supunerea adversarului și ocuparea spațiului său de suveranitate, ci prin "ocuparea minții lui" cu acele reprezentări și convingeri care să-l facă din adversar, aliat.
Pentru ca un actor să poată folosi cu precizie arma informației, el trebuie să posede tehnologiile cele mai perfomante de transport la țintă. Puterea economică, indicator de bază al potențialului de putere al actorilor și în viitor, nu se mai măsoară doar în resurse tangibile, ci mai ales în cele care țin de performanță și sunt intangibile. Cantitatea, ca și în alte domenii, nu mai acumulează cu necesitate putere. Multe state posedă resurse economice primare uriașe, dar acestea nu sunt totodată și marile puteri economice ale lumii. Acest lucru este valabil și pentru partea de resurse economice a potențialului de putere al unui stat.
Competiția pentru controlul resurselor intangibile în potențialul de putere tinde să înlăture pe cea dusă pentru acumularea de arme și tehnică militară. Pe măsură ce amenințările militare vor scădea în intensitate, competiția/ conflictele pentru resurse economice se vor intensifica. În opinia analistului Edward N. Luttwak, teama de un război nuclear, cu consecințe incalculabile pentru omenire, va determina o deplasare de la mijloacele militare la cele economice pentru rezolvarea conflictelor dintre state. Armele "economice" au funcționat și în cazul conflictului din Golf. Tot mai des este vehiculată ideea potrivit căreia "metodele comerțului le înlocuiesc pe cele militare – capitalul disponibil în locul puterii de foc, inovația civilă în locul progresului tehnico-militar și pătrunderea pe piețe în locul garnizoanelor și bazelor".
Ideea că războiul din Golf a fost un război high-tech, în care elementul uman a fost eliminat din luptă, este după părerea lui Alvin Toffler o fantezie. Ofițerii superiori Rosanne Bailey și Thomas Kearn, participanți la confruntările din Golf, afirmau în acest sens: "Factorul critic care duce la succes în exploatarea tehnologiei rămâne elementul uman, exemplificat în mod tipic prin performanța din «Furtuna Deșertului» a piloților de luptă care au folosit racheta aer-aer AIM-7. A fost un progres mai mare de peste cinci ori față de performanța din Vietnam, rezultat direct al instrucției mult îmbunătățite".
Această situație deosebit de complexă de criză și conflict, ne oferă prilejul de a fi martorii unei vaste și eficiente activități de relații publice într-un început de război informațional în care componenta comunicațională s-a manifestat permanent în strânsă interdependență cu o altă componentă deosebit de important, componenta imagine, ce ne-a făcut să înțelegem tot mai mult că între strategii viitoarelor războaie, la loc de cinste se vor situa strategii cuvântului și imaginii, utilizatorii substanțelor psihologice, ai armelor psihotronice etc.
Conștientizând acest fapt, soții Toffler în lucrarea “Război și antirăzboi” afirmau: “Maeștrii accentului îmbrăcați în kaki au folosit…șase instrumente. Acestea sunt asemenea unor pârghii destinate să sucească mințile”. Iată aceste pârghii:
acuzarea inamicului că a săvârșit atrocități;
amplificarea hiperbolică a mizelor implicate într-o luptă sau război, în sensul că soldaților și civililor li se spune că tot ceea ce le este drag este în pericol;
demonizarea și/sau dezumanizarea oponentului;
polarizarea: “cine nu e cu noi, e împotriva noastră”;
pretenția pedepsei sau protecției divine;
considerarea că pârghia cea mai puternică dintre toate este metapropaganda, respectiv propaganda care discretitează propaganda celeilate tabere.
În ceea ce ne privește, socotim că pârghiile sunt mult mai multe, dacă în mesajele comunicaționale luăm în considerare posibilitatea etichetării, a folosirii imaginii virtuale realizate pe calculator sau în studio, a imaginii subliminale și, de ce nu, bombardamentul informațional continuu și sistematic prin intermediul mass-media, sufocându-l practic pe destinatarul mesajului și împiedicându-l până și să încerce să-și formuleze o opinie proprie.
Analizat prin prisma celor de mai sus, Războiul din Golf ne oferă aspecte interesante. Deși considerat “maestru al comunicării cu scop de manipulare a opiniei publice”, Saddam Hussein a fost depășit de covârșitoarea forță mass-media occidentală. Ca urmare a “sindromului vietnamez” și a “exercițiilor ulterioare” S.U.A. a învățat că un război poate fi pierdut sau câștigat cu ajutorul opiniei publice. În sensul menționat, generalul Colin I. Powell, președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore, spunea: “O dată ce ați pus toate forțele în mișcare și fiecare lucru este luat în seamă de către comandanți, /…/ îndreptați-vă atenția spre televiziune, deoarece puteți câștiga bătălia sau pierde războiul dacă nu manevrați direct problema”.
Comentând această afirmație B.Baker scrie: “Este limpede că generalul Powell înțelegea că în operațiunea <Furtună în deșert> nu au existat numai masive atacuri terestre, aeriene și navale, ci și – înainte, în timpul și după operație – un război alert al cuvintelor și al imaginilor”.
În același context, subliniem faptul că ambele tabere au utilizat din plin metode de propagandă și acțiuni de influențare psihologică, după cum se poate vedea din graficul și tabelul detaliat al acestora, de mai jos:
Fig. nr.4 – Forme și metode de propagandă și influențare psihologică utilizate în războiul din Golf
Detalii:
Deci mesajele verbale adresate opiniei publice americane și internaționale au avut un efect foarte mare atât printr-un conținut adecvat, dar mai ales prin supraestimarea pe bună dreptate a unui mijloc de difuzare – televiziunea. În acest sens, Ignacio Ramonet scria: “Un mijloc ca televiziunea produce un impact atât de dur în conștiința publicului încât celelalte mass-media se simt obligate să acompanieze acest impact, să-l întrețină și să-l prelungească. Luând conducerea în ierarhia media, televiziunea impune celorlalte mijloace de informare propriile perversiuni. În primul rând fascinația pentru imagine. De aici ca idee fondatoare: numai ceea ce este vizibil merită să devină informație”. Constatarea s-a confirmat din plin în acest conflict, unde CNN (canalul de televiziune de acoperire mondială) a trimis 150 de jurnaliști și tehnicieni, între august 1990 și martie 1991, a cheltuit mai mult de 20 milioane $ pentru a acoperi afacerea din Golf care ocupa trei sferturi din timpul sau de antenă.
În războiul din Golf, mesajele, utilizate printr-o incisivă și coerentă activitate de realții publice și prin intermediul televiziunii au reușit răsturnări spectaculoase de imagine. În acest sens, un articol din Le Monde prezintă adevărul în privința unei povești ce a zguduit America cu puțin timp înainte de declanșarea operațiunii “Furtună în deșert”. Povestea a fost amintită de 6 ori de președintele George Bush în discursurile sale, a fost menționată în rapoartele lui “Amnesty International” și a determinat convocarea în ianuarie 1991 a unui forum internațional sub egida O.N.U. Este vorba despre cele relatate de studenta kuweitiană Nazrah, hohotind de plâns, despre faptele de cruzime ale soldaților lui Saddam Hussein: “Au scos 22 de copii din incubatoarele spitalului Addan și i-au lăsat să moară pe jos pe pardoseală”. Această relatare, ca și alte acțiuni ale agenției de relații publice Hill & Knowlton au reușit mișcarea opiniei publice americane de la indiferența față de soarta Kuweitului, în august 1990, la o susținere de 80-90% a intervenției S.U.A., în inauarie 1991. Ulterior s-a dovedit că zguduitoarea studentă nu era o refugiată kuweitiană, ci fiica ambasadorului kuweitian în S.U.A., Nosir Al-Sabah. Ea realiza actul de comunicare cu opinia publică în fața camerelor TV preluând de la surse un mesaj foarte bine pus la punct, povestea cu incubatoarele fiind complet inventată.
Totodată, la televiziune și prin presă, Irakul și armata irakiană au fost prezentate ca un real pericol pentru întreaga lume civilizată. S-a vorbit mult despre “armele murdare ale lui Saddam”, insistându-se asupra intențiilor și posibilităților acestuia de a declanșa acțiuni teroriste utilizând arme biologice și chimice.
În actul său de comunicare cu opinia publică, Saddam a apelat și el la folosirea imaginilor televizate trucate, dar cu mai puțin succes. Au fost prezentate imagini cu mari manifestări populare în sprijinul războiului și, evident, a lui Saddam. Și-a construit strategia emițând mesaje care vizau:
o imagine pozitivă a Irakului în lumea arabă:
duce un război legitim: “suntem pe teritoriul nostru, iar kuweitienii sunt de mii de ani irakieni”;
duce “un război sfânt”;
este promotorul păcii în lumea arabă.
imaginea unei națiuni arabe unite;
deformarea imaginii armatei americane, contestarea pregătirii sale psihice;
faptul că Irakul este o forță militară credibilă:
Irakul nu și-a folosit toate forțele și armele;
riposta irakiană va începe peste câteva zile cu noi mijloace etc.
În comunicarea indirectă dintre liderii americani și irakieni s-au emis o serie de mesaje incendiare, virulente, incandescența și violența de pe câmpul de luptă o găsim și în cuvintele celor doi lideri:
Bush: “îi vom da un picior în spate lui Saddam Hussein”;
Saddam: „Satana Bush și cuibul de viespi al criminalilor de la Tel Aviv, sprijiniți de trădătorii locurilor sfinte ai națiunii arabe și ai națiunii islamice vor fi spulberați“.
Voi încerca în continuare o analiză de conținut care are la bază articolele din presa ”occidentală„ și “locală„ în perioada august 1990 – aprilie 1991. Am selectat pentru cercetare material de analiză din următoarele publicații:
Publicațiile reținute pentru cercetare
După cum se observă, am selectat publicații internaționale de marcă, pe care le-am considerat a fi relevante pentru analiză. Au fost monitorizate 174 de articole dintre care au fost analizate 96.
Pentru o analiză mai clară a rezultatelor analizei itemului „evaluare Irak“ am construit următoarea reprezentare grafică:
După cum se poate observa, ziarele „locale“ (intern spațiului irakian) au o atitudine exclusiv pozitivă, de aprobare a poziției propriului guvern asupra desfășurării conflictului din Golf.
Dintre ziarele „occidentale“, The Guardian, New York Times și Ha’aretz au atitudini clar favorabile de aprobare a propriilor oameni politici (câte 10 articole negative despre Irak), iar Le Monde, Allgemeine Zeitung și Washington Post au o atitudine mai mult neutră față de poziția propriei țări (Le Monde, 5 articole din 12, Allgemeine Zeitung, 2 din 5 iar Washington Post 3 articole din 8).
În ceea ce privește abundența de concepte „tari“ utilizate pentru a caracteriza evenimentul distingem două tipuri de ziare: ziare mai „bogate“, respectiv mai „sărace“ în concepte. Din prima categorie fac parte:
– New York Times, care utilizează termenul de „rapid și decisiv“ (deviza S.U.A.) de 30 de ori în 12 articole, adică un indice de apariție / articol de 2,5; „atrocități comise în Kuweit“ de 14 ori în 12 articole, adică o medie de 1,2 / articol sau „lovirea precisă a arsenalului irakian“ de 17 ori în 12 articole, frecvența apariției pe articol fiind de 1,4.
– Washington Post, „crime de război“ de 28 ori în 8 articole, cu o medie de 3,5 / articol, „superioritatea armamentului american“ de 21 ori în 8 articole, cu o frecvență de apariție / articol de 2,6 ori.
– The Guardian, „distrugerea armelor chimice“ de 7 ori în 12 articole, cu o medie de 0,6 / articol (Allgemeine Zeitung îl utilizează de 2 ori în 5 articole, cu o frecvență de apariție / articol de 0,4); „genocid“ de 18 ori în 12 articole, cu o medie de 1,5 / articol.
– Al-Sabah, utilizează termenul de „Satana Bush“ de 42 ori în 24 articole, adică un indice de apariție / articol de 1,75; „războiul sfânt“ de 57 de ori în 24 articole, cu o medie de 2,4 / articol sau „liberatorul lumii arabe“ de 31 ori în 24 articole, cu o frecvență de apariție / articol de 1,3 ori.
– Vocea Păcii, „război crud și de durată“ de 21 ori în 17 articole, cu o medie de 1,2 / articol; „terorismul – un al doilea front“ de 14 ori în 17 articole, cu o frecvență de apariție pe articol de 0,8 ori.
Celelalte ziare analizate în legătură cu acest eveniment nu abundă în utilizarea excesivă a unor concepte impresionante.
Relativ la atitudinea optimistă sau, dimpotrivă, scceptică a ziarelor analizate, situația regăsită în titlurile de presă a fost următoarea:
Distingem, așadar, două tipuri de publicații:
ziare sceptice: Allgemaine Zeitung, Ha’aretz;
ziare cu o atitudine mai încrezătoare: New York Times, Washington Post, The Guardian, Vocea Păcii.
Celelalte ziare oscilează între cele două atitudini optimistă, respectiv pesimistă asupra desfășurării și ducerii războiului din Golf.
Iată un mod de comunicare într-o situație de conflict armat în care fiecare din părțile beligerante în calitate de emițători au „bombardat“ prin mass-media, cu o multitudine și o mare diversitate de mesaje același receptor – opinia publică. Asistăm, așadar între cele două părți, la două tipuri de luptă: lupta armată directă și lupta pe tărâmul comunicării (informațională), indirectă, aceasta din urmă, subordonată unei coerente și abile activități de relații publice internaționale și implicit a organismelor internaționale, care pot avea rol decisiv în hotărârea soartei războiului, în condițiile de azi și se pare tot mai mult în viitor.
Deși considerat "maestru al mânuirii armei psihologice", Saddam Hussein a fost depășit de covârșitoarea forță a mass-media occidentală, S.U.A. învățând -în urma "sindromului vietnamez – că un război poate fi pierdut sau câștigat cu ajutorul opiniei publice. În sensul menționat, generalul Colin L. Powell, președintele Comitetului Întrunit al șefilor de State Majore spunea: "Odată ce ați pus toate forțele în mișcare și fiecare lucru este luat în seamă de către comandanți (…) îndreptați-vă atenția spre televiziune, deoarece puteți câștiga bătălia sau pierde războiul dacă nu manevrați corect problema".
Această constatare s-a confirmat în războiul din Golf, până într-acolo încât unii autori l-au numit "războiul CNN" – după numele canalului de televiziune de acoperire mondială, despre care Frank D. Stech spunea că și-a consolidat cu această ocazie "locul privilegiat pe scena mediatică mondială. Angajarea sa a fost totală încă din primele zile ale crizei. CNN a trimis 150 de jurnaliști și tehnicieni în regiune. Între august 1990 și martie 1991, a cheltuit mai mult de 20 milioane de dolari pentru a acoperi afacerea din Golf, care ocupa trei sferturi din timpul său de antenă". Toate acestea l-au făcut pe gl. Norman Schwarzkopf să afirme: "N-ai învins într-un război până când CNN nu spune că ai învins".
Dar această vânătoare de imagini are prețul ei. În lucrarea sa "L'ere du supcon" (Era suspiciunii), Ignacio Ramonet atrage atenția asupra unui mod inedit de a camufla informația: situații de criză, chiar grave, fără imagini sunt neglijate de mass-media cu reputație. Aceasta pentru că, după părerea sa, presa scrisă încerca să recreeze emoția resimțită de telespectatori prin texte care uzează de același registru afectiv, sentimental, adresat inimii și nu rațiunii.
Frank D. Stech sesizează același efect pervers al televiziunii atunci când scrie: "Această lege de bază a informației moderne nu a fost ignorată de puterile politice, care sunt tentate să o folosească în interesul lor. Astfel, anumite imagini se află sub o foarte înaltă supraveghere. Este mijlocul cel mai eficace de a le disimula. Fără imagine nu există realitate".
Concomitent, Irakul și armata irakiană au fost prezentate ca un real pericol pentru întreaga lume civilizată. Presa occidentală din perioada respectivă abundă în articole dedicate "armelor murdare ale lui Saddam", insistând asupra intențiilor și posibilităților acestuia de a declanșa acțiuni teroriste utilizând arme biologice și chimice.
În antiteză cu imaginea Irakului și a armatei irakiene, mijloacele de informare în masă occidentale au creat o imagine deosebit de favorabilă forței internaționale de intervenție, însăși cartea soților Toffler "Război și antirăzboi" fiind un reflex târziu al acestei imagini.
Astfel, s-a insistat pe înzestrarea cu armament și tehnică de luptă deosebit de performante, evidențiindu-se discrepanța dintre nivelul pregătirii celor două armate. Un accent deosebit s-a pus pe prezentarea armamentului de înaltă precizie, încercându-se acreditarea ideii de "război curat".
Modificările de percepție (imagine) au fost determinate de câteva idei de bază, descrise în continuare.
Respectul față de tradițiile lumii arabe. S-a tipărit și difuzat, în acest sens, un manifest înfățișând două siluete ținându-se de mână, la răsăritul soarelui, simbolizând destinul comun, în lumea arabă, al celor două popoare – irakian și saudit – reprezentat prin drapelele de stat, destin ce nu trebuie despărțit prin război. Manifestul era însoțit de următorul text: "Cu pace vom rămâne întotdeauna împreună".
Respectul față de om și nevoile lui, corectitudine în aplicarea normelor internaționale privind prizonierii de război. S-au editat manifeste cu imagini care arătau că ei sunt bine tratați. Textul însoțitor spunea că: "Dacă vrei să rămâi în viață, ai în vedere următoarele:
– te rog să scoți încărcătorul de la armă;
– pune arma pe umărul stâng, cu țeava în jos;
– dacă vrei să fii sigur pe viața ta, pune mâinile la ceafă;
– fiecare dintre voi care se predă să ridice deasupra capului un astfel de bilet; asta ne va convinge că ții la viața ta. Fii binevenit!"
Forțele Aliate nu vor să ucidă oameni nevinovați, chiar dacă au o superioritate tehnică evidentă. Aceștia sunt avertizați din timp să părăsească obiectivele militare, avertismentele fiind străbătute de siguranța celui puternic, convins de succesul acțiunilor sale. Manifestul arăta un aerodrom lovit de rachete aer-sol lansate de un bombardier de tipul F-117 Stealth ("Șoimul Nopții")ș pe fondul exploziilor, doi militari fug îngroziți. Text: "Avem foc de forță maximă de la cea mai mare distanță".
O altă idee este aceea că aliații au fost obligați să acționeze împotriva lui Saddam Hussein, care este un laș și un criminal. Manifestele editate prezentau o caricatură a lui Saddam Hussein părăsind steagul însângerat al Irakului, gesticulând ca unul care nu este vinovat de ceea ce s-a întâmplat. Text:
"- Este capabil să vă jertfească pe voi și istoria întregului popor pentru a scăpa el".
"- Ceea ce a făcut Saddam Hussein a determinat omenirea să lupte împotriva Irakului. Forțele aeriene fac tot posibilul să nu bombardeze oameni nevinovați. Dar Saddam Hussein a pus civili în zona obiectivelor militare".
Toate aceste idei au fost folosite pentru inducerea în rândul irakienilor a unei imagini virtuale a Forțelor Aliate.
Pentru deformarea imaginii liderului militar Saddam Hussein, au fost popularizate alte idei, extrase din presa vremii.
Caricaturi în care liderul irakian era înfățișat călărind un soldat slab, jerpelit și desculț, în contrast cu ținuta luxoasă a acestuia.
"Un om care a folosit armele chimice împotriva propriului său popor", se spunea – Saddam Hussein este vinovat de crimele comise în Kuweit.
Se spunea, de asemenea, că ar fi luat măsuri dure de reprimare a celor ce i se opuneau: 7 irakieni au fost împușcați pentru că au încercat să ocupe clădirea TV din Bagdad pentru a difuza un apel la revoltă generală; au fost reprimate mișcări populare din trei orașe.
A fost împrăștiat zvonul că soția și copiii lui Saddam Hussein ar fi fugit în Mauritania cu un avion încărcat cu aur, bani și documente secrete.
O atenție specială a fost acordată difuzării imaginilor video și foto ale prizonierilor irakieni, multe dintre ele realizate în studio, înfățișând soldați irakieni sărutând mâna și cerșind îndurare soldaților americani. Acestea au avut un rol important în crearea unei imagini complet nefavorabile armatei irakiene și au contribuit în mod eficace la prăbușirea emoțională a acesteia.
În ceea ce-l privește pe Saddam Hussein, acesta și-a construit strategia de reacție pe teme aflate la polul opus celor prezentate de Forțele Aliate, proiectând o imagine pozitivă a Irakului, în special către lumea arabă.
Irakul duce un război legitim – spunea el:
"- Suntem pe teritoriul nostru, iar kuweitienii sunt de mii de ani irakieni!"
El afirma că nu se pune problema nici unei agresiuni; autoritățile irakiene au dat curs cererii de ajutor lansate de "guvernul provizoriu al Kuweitului liber", anexarea fiind "o corectură istorică a unor granițe impuse samavolnic" de colonialismul britanic, care i-a folosit "drept unelte pe șeicii bogați", "corupți" și "vânduți americanilor".
Saddam pretindea că duce "un război sfânt" împotriva dușmanilor națiunii arabe, în primul rând a imperialismului american și a sionismului, având drept scop apărarea celor două sanctuare ale Islamului, Mecca și Medina, din Arabia Saudită și eliberarea Ierusalimului de sub ocupația israeliană. El pretindea că este de fapt promotorul păcii în lumea arabă (postul de radio care a emis în perioada conflictului a fost denumit "Vocea Păcii").
Pentru crearea imaginii unei națiuni arabe unite Saddam folosea în alocuțiunile sale expresii de genul: "…datoria sacră a oricărui musulman este de a participa acolo unde se află, la Jihad"; "…victoria este asigurată pentru națiunea arabă atât în cazul unui război, cât și în caz de pace"; "…națiunea arabă dorește să-și atingă obiectivele fără război, dar se pare că America folosește amenințările utilizate cu succes în alte cazuri, imaginându-și că, în acest fel, va putea să câștige și de data aceasta. Este exclus ca această politică să aibă succes cu irakienii. Nu este vorba de o problemă locală sau regională, ci de a unei întregi națiuni"; "…la viitorul război vor participa bărbații și femeile Irakului, care vor dispune de ajutorul strategic al unui miliard două sute de milioane de musulmani".
El căuta, de asemenea, să inducă o imagine deformată a armatei americane, contestând pregătirea psihică pentru luptă a acesteia: "Voi, americanii, nu vă puteți permite un război în care să aveți 10.000 de victime. Poporul american nu are tăria să suporte așa ceva"; "Americanii nu și-au propus să elibereze Kuweitul, ci ar dori să distrugă Irakul pentru a-și realiza planurile de dominație și hegemonie în lumea arabă".
Saddam afirma că deversarea petrolului în Golf s-a produs ca urmare a bombardamentelor forțelor aliate, că aliații au atacat fără discriminare cartierele civile și fabricile de lapte (367 morți la 09.02.1991; 7.000 la 13.02.1991; 20.000 civili morți la 22.01.1991).
În contrast cu toate acestea, liderul arab căuta să convingă că Irakul este o forță militară incredibilă: "Irakul nu și-a folosit toate forțele și armele"; "Riposta irakiană va începe peste câteva zile cu noi mijloace", rampele de lansare a rachetelor fiind intacte și dispunând de arme surpriză.
Saddam a apelat și el, dar cu mai puțin succes, la folosirea imaginilor televizate trucate. Astfel, pe timpul conflictului au fost prezentate imagini cu mari manifestări populare în sprijinul războiului și, evident, al lui Saddam. Aceste imagini proveneau, însă, din arhive și erau filmate cu ocazia unor manifestări politice anterioare conflictului.
Singura reacție de ripostă cu un impact notabil a Irakului la agresiunea imagologică a fost permisiunea de a se filma victimele loviturilor aviației americane asupra unui adăpost plin cu civili. Și aici însă precipitarea cu care un soldat irakian a prezentat ziariștilor inscripționarea rachetei – suspect de nedeteriorată – cu mențiunea "fabricat în S.U.A." lasă loc suspiciunii cu privire la realitatea și corectitudinea relatării evenimentului. Încercarea lui Saddam de demitizare a "războiului curat" a fost contracarată de serviciile specializate ale S.U.A. prin prezentarea victimelor civile drept "probabile scuturi umane utilizate de Saddam Hussein pentru a proteja un centru de transmisiuni".
Ambele tabere au utilizat din plin mass-media ca vector propagandistic ofensiv sau defensiv, arareori putând fi sesizate manipulările și obiectivele avute în vedere de emițători. Mulți dintre ziariștii aflați în luxosul hotel Al Rashid din Bagdad sau în cele de cinci stele din Rhyad-ul saudit, chiar dacă protestau atunci când li se impunea o cenzură oficială a mișcărilor, a investigațiilor sau în transmiterea știrilor, nu au realizat, pe moment, uriașul angrenaj propagandistic, în care fiecare era o simplă rotiță, ce nu se putea roti decât într-un anumit sens.
Imediat după invadarea Kuweitului, în dimineața zilei de 2 august 1990, de către trupele irakiene, primele lor ținte strategice au fost ocuparea palatului emirului Sheik Al-Sabah, a Băncii Centrale cu rezervele de aur ale Kuweitului și a clădirii Ministerului Informațiilor, care adăpostea și studiourile de radio și televiziune. Înaintea bombelor și a rachetelor începea astfel războiul mediatic din Golf.
Strategia mediatică a lui Saddam Hussein pentru prima fază a crizei cuprindea, ca element de bază, utilizarea televiziunilor occidentale prezente în Bagdad, pentru diseminarea mesajelor irakiene urmărind descurajarea opiniei publice americane și vest-europene prin belicoasa amenințare a „diavolului de la Casa Albă” cu „Mama tuturor bătăliilor”, care ar fi umplut de sicrie, înfășurate în drapelul SUA, cămilele americane. Nu a fost uitat nici jocul, abil regizat și mediatizat, privind soarta nefericiților pasageri ai cursei British Airways 149, surprinși de invazie pe aeroportul din Kuweit,în timp ce aparatul făcea alimentarea. Saddam a declarat despre aceștia că erau „oaspeți” și nu „ostatici”. La 23 august 1990, când CNN-ul a difuzat materialul filmat cu Saddam Hussein și ostaticii occidentali, o vie emoție au provocat-o mai ales imaginile ce-l înfățișau pe teribilul lider de la Bagdad, jucându-se cu băiețelul de cinci ani, Stuart Lockwood, pe genunchi.
Al doilea set de mesaje transmise de Saddam prin intermediul presei internaționale, dar și a celei locale înaintea începerii loviturilor aeriene la 17 ianuarie 1991 era destinat lumii arabe: el se referea la declararea Jihad-ului – războiul sfânt împotriva Israelului și „satanicilor lachei americani” ai acestora și la decadența și corupția regimului Al Sabah, izgonit din Kuweit, care redevenea cea de-a 19-a provincie istorică a Irakului. A fost invocat și pământul sfânt de la Mecca, aflat în pericol de a fi pîngărit de femeile și evreii din trupele americane. În felul acesta, Saddam a încercat să împiedice intrarea a cât mai multor state arabe în coaliția multinațională îndreptată împotriva sa, iar mai apoi spargerea acesteia.
„Strategia lui Saddam Hussein era dependentă de prezența la Bagdad a televiziunilor americane – scria editorialistul de politică externă al BBC-ului John Simpson – care ar fi văzut și transmis teribilele imagini de război ce urmă să se producă. Iată de ce el anticipa doar două lovituri aeriene asupra orașului: CNN-ul ar fi arătat poporului american efectele acestora și, ca urmare, opinia publică ar fi exercitat o asemenea presiune asupra președintelui Bush, încât războiul aerian ar fi fost anulat”.
Logica strategiei lui Saddam s-a dovedit a fi ineficientă în fața uriașei campanii diplomatice și mediatice lansate de americani, propaganda liderului de la Bagdad fiind acceptată doar de cei care erau convinși deja dinainte. După condamnarea de către Națiunile Unite a invadării Kuweitului și instaurarea embargoului asupra Irakului, eforturile SUA s-au îndreptat pe căi diplomatice și mediatice spre obținerea unei legitimități internaționale pentru o intervenție militară, mai întâi pentru apărarea Arabiei Saudite în fața unei eventuale agresiuni irakiene și apoi pentru eliberarea Kuweitului.
Întrucât Europa s-a arătat incapabilă de a se impune ca partener diplomatic autonom, toate rezoluțiile ONU, inclusiv ultima, cu nr.678, adoptată la 29 noiembrie 1990, care autoriza statel membre sdă facă uz de toate mijloacele, fdupă 15 ianuarie 1991, pentru a obliga Irakul să aplice toate rezoluțiile precedente, au purtat puternica amprentă a voinței americane. Această rezoluție a fost impusă nu numai pe cale diplomatică, dar și prin mass-media internaționale, alimentate continuu și din abundență cu valuri de informații, reportaje și comentarii furnizate de USIS – Serviciul de Informații al Statelor Unite.
În paralel cu masivele concentrări de trupe și tehnică militară, anunațate imediat pe toate canalele de presă, și cu un intens trafic iplomatic, a fost pregătit și războiul mediatic ce se prefigura, căruia planificatorii americani i-au rezervat un rol strategic. Formulele restrictive și cenzura brutală aplicate în Insulele Falkland, Grenada și Panama nu mai erau valabile; în plus trebuia anulat cu orice preț sindromul vietnamez. De data aceasta lumea trebuia să vadă doar un război supertehnicizat, fără sânge și orori. Totodată, presa trebuia să joace rolul unui factor de intimidare și inducere în eroare a adversarului și să permită justificarea morală atât a deciziilor politice, cât și, în ultimă instanță, a războiului în sine. Democrațiile occidentale erau conștinente mai mult ca oricând că formarea și menținerea unei atât de largi și pestrițe coaliții multinaționale nu mai era posibilă în Anno Domini 1990 fără suportul opiniei publice și implicit, al mass-media. În același timp, criza anunța un foarte dur test de maturitate al democrațiilor occidentale, privind capacitatea lor de a-și asuma riscurile mediatice ale unui război moderrn.
Numărul ziariștilor prezenți în zona conflictului a variat între 800 și 1600, dar numai 131 dintre aceștia s-au putut bucura de facilitățile pool-system-ului, care ignora total legile dure ale concurenței în lumea presei. Pool-system-ul a fost principalul instrument prin care oficialitățile militare au „lucrat” asupra jurnaliștilor pe baza principiului divide et impera. Încă înainte de a intra în funcțiune acest sistem, ziariștii au sesizat pericolele nevăzute și pe termen lung pe care el le crea: „Acest război s-ar putea să meargă repede și curat, explica Bernard Weinraub de la New York Times. Adevăratul pericol al pool-system-ului este că el nu va funcționa atunci când situația va deveni critică. El ar putea afecta nu numai acest război, ci și felul în care sunt mediatizate problemele militare și de securitate națională. Crearea acestui precedent este pe cît de serios pe atât de îngrijorător”.
Relativ la conflictul din Golf, produsele de presă scrisă analizate au fost următoarele:
Așa cum se observă, am analizat preponderent articole de opinie / comentarii în New York Times, Washington Post, The Guardian, Le Monde, Al-Sabah și Vocea Păcii. Numai în Allgemeine Zeitung și Ha’aretz am analizat preponderent știri.
În tabelele de mai sus observă și frecvența de apariție a altor „genuri jurnalistice” în interiroul sau legat de produsele de presă scrisă analizată. Astfel, observăm că Al-Sabah, Vocea Păcii, Le Monde și The Guardian alătură articolelor lor, cel mai frecvent, fotografii (frecvență de apariție / articol: 0,41, 0,29, 0,41, respectiv 0,25). De asemenea, 6 articole din Al-Sabah și Vocea Păcii sunt însoțite de câte o hartă explicativă (frecvență de apariție: 0,25 respectiv 0,35 / articol). Aceleași ziare, plus The Guardian, utilizează mai frecvent desenele și caricaturile pentru a scoate în evidență atitudinea articolelor lor.
Tensiunea în privința evenimentelor din Golf în timpul „Scutului Deșertului” a fost permanent întreținută și de presa națională din cele 28 apoi 31 de țări participante direct sau indirect la coaliția antiirakiană, pe un ton de sprijin patriotic total pentru militarii din țara respectivă, trimiși pe teatrul operațiunii. Opinia publică internațională era atât de convinsă de legitimitatea morală și juridică a coaliției, de lupta binelui împotriva răului, încât vocile disidente ce se ridicau împotriva războiului, fie ele chiar celebre, precum Vanessa Redgrave, au fost imediat sancționate în presă, care, în genere, a minimalizat amploarea demonstrațiilor antirăzboinice din marile capitale ale lumii.
În săptămânile de război din Golful Persic, presa nu a avut practic nici o șansă de a afla adevărul despre ceea ce se întâmpla cu adevărat pe front, pentru că atât aliații, cât și irakienii nu s-au sfiit să aplice pe față cea mai drastică cenzură, fapt recunoscut și anunțat imediat de toate mijloacele de comunicare.
Propaganda irakiană, la fel ca și armata, nu a reușit să facă față tavălugului mediatic ce s-a abătut asupra ei. La fel ca în orice stat totalitar, incisivitatea propagandistică a mass-media irakiene a căzut victimă a secretomaniei caracteristice sistemului, ea nereușind să aducă dovezi pertinente în susținerea obiectivelor sale. Tonul general a fost unul defensiv, iar rarele momente de accent ofensiv au fost ambigue și lipsite de substanță. Saddam Hussein n u a reușit să impresioneze opinia publică internațională nici cu victimele civile ale bombardamentelor și nici chiar cu piloții englezi capturați și arătați la televizor. Această secvență nu a făcut decât să înfurie și mai tare presa tabloidă londoneză. Amenințările repetate cu arma chimică ale lui Saddam, nu au dus decât la creșterea spectaculoasă a prețului unei măști de gaze și la o semnificativă psihoză, ținută însă sub control, mai ales în Israel. Nici obiectivul spargerii coaliției multinaționale de-a lungul faliei arabe, prin proclamarea Jihad-ului, războiul sfânt, nu i-a reușit lui Saddam , oricât a încercat să atragă în conflict Israelul prin bombardamentele cu rachete Scud, rebotezate „Al Hussein”.
Gradul de cenzură și manipulare a presei în timpul războiului din Golf nu a cunsocut un precedent în istorie. Militarii au știut din nou să exploateze la maximum în favoarea lor condițiile dificile ale terenului pentru a limita libertatea de mișcare a jurnaliștilor. Practic, mass-media nu a avut acces direct la realitatea câmpului de luptă. Progresele tehnologice de comunicații, care ar fi trebuit să permită jurnaliștilor să-și câștige independența de acțiune față de militari, nu au putut împiedica dobândirea în Golf a unei ascendențe nete a armatei asupra presei. La rândul ei, o parte a presei a trimis în Golf jurnaliști nepregătiți pentru un astfel de eveniment, atât din punctul de vedere al experienței de teren, cât și al unor minime cunoștințe militare de specialitate; pentru mulți dintre ei problemele de tactică, logistică, armament, limbaj militar erau tot atât de străine, pe cât le era de necunoscute kuweitienilor regulile fotbalului american. Așa cum propaganda și armata irakiană au fost îngenuncheate de cele aliate, tot așa mass-media internațională și opinia publică mondială s-au aflat permanent sub control politic și militar american.
Una din principalele caracteristici majore ale conflictului din Golf a fost, fără îndoială, aceea că acest război tehnologic se dezvăluie a fi un război în direct relatat de ansamblul mass-media. Generalul Raymond Germanos, șeful Serviciului de Informații și Relații Publice ale Armatei (Sinpa) avertizează împotriva imaginilor șoc și a exploatării abuzive a informației (anexa nr.1).
Oricât de cenzurate sau manipulate vor fi fost informațiile pe care le-a transmis din Golf, mass-media internațională are meritul de a fi arătat că omenirea nu trebuie să ajungă în situația de a depinde de un singur om.
CAPITOLUL 3
IMAGINEA CONFRUNTĂRILOR DIN GOLF ÎN
OPINIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ
3.1. MASS-MEDIA DIN ROMÂNIA ȘI CRIZA IRAKIANĂ
Toată mass-media din România a reacționat la invadarea Kuweitului de către Irak, condamnând agresiunea acestuia din urmă încă de la declanșarea conflictului.
În continuare voi încerca o analiză care are la bază articolele din presa din România în perioada august 1990 – aprilie 1991, în care s-au făcut referiri explicite la desfășurarea evenimentelor. Au fost monitorizate 484 de articole dintre care au fost analizate 396 în patru cotidiene naționale: „Adevărul”, „România Liberă”, „Liberatea” și „Lumea azi”.
În perioada august – decembrie 1990, din 292 articole analizate, în 234 presa românească a fost de acord cu elaborarea și adoptarea unor rezoluții prin care se condamna Irakul și se cerea retragerea lui imediată și necondiționată din Kuweit. Doar în 13 articole jurnaliștii condamnă impunerea embargoului față de Irak, iar în celelalte 45 jurnaliștii adoptă o poziție neutră față de aceleași evenimente, după cum se poate observa din schema de mai jos.
Pentru perioada în care am urmărit presa scrisă am constatat că în mai mult de jumătate (57,13%) dintre articole, relatarea evenimentelor s-a făcut prin prisma stereotipurilor. Jurnaliștii au prezentat cu precădere evenimentele conflictuale (62,43%), dar și evenimente rezolvate sau spre rezolvare pe cale diplomatică (34,76%).
În continuare, am urmărit și analizat tipul de evenimente în care sunt implicați actorii evenimentului. Am remarcat predispoziția presei în relatarea evenimentelor conflictuale în 238 din 292 înregistrări.
Numărul mare de înregistrări se explică prin faptul că în perioada monitorizată, amintită mai sus, – presa românească a acordat un amplu spațiu editorialistic crizei din Golf (anexa nr.2).
De menționat faptul că articolele analizate au fost de informare. Acest tip de presă impune neutralitate în relatare pentru a se atinge dezideratul obiectivității. Aproximativ 85% dintre articolele monitorizate au fost scurte în ceea ce privește informațiile, ceea ce denotă profesionalismul jurnalismului român.
Pentru o bună analiză am căutat să identific o serie de parametri care să particularizeze faptele și să-i permită creionarea imaginii, cum ar fi:
Frecvența referirilor la criza din Golf;
Tipul evenimentelor raportate: evenimente conflictuale, evenimente neconflictuale – prezintă acțiuni diplomatice care evoluează conform proiectelor protagoniștilor;
Natura evenimentelor;
Stilul relatării jurnalistice față de protagoniști. Am identificat trei categorii: stilul pozitiv – ziaristul are atitudine favorabilă față de acțiunile Forței multinaționale; stilul neutru – articolele conțin informații netendențioase; stilul negativ – ziaristul își manifestă atitudinea ostilă față de acțiunile Forței multinaționale Tendențiozitatea jurnalistului (stil pozitiv / stil negativ) a fost identificată urmărind în cadrul articolului prezența sintagmelor verbale care transmit atitudinea sa față de protagoniști.
După cum am menționat, am analizat 396 de articole din cele 4 cotidiene. Frecvența numărului de articole apărute în principalele două cotidiene („Adevărul” și „România Liberă„) a oscilat în jurul a douzeci și nouă de procente, iar în celelalte două cotidiene frecvența articolelor apărute despre conflictul din Golf este în jurul a douăzeci de procente, după cum se poate observa din tabelul de mai jos.
Dacă analizăm tipul evenimentelor relatate putem lesne constata că predominante sunt cele conflictuale. Acestea apar în raport de 77,52 față de cele neconflictuale care sunt doar 22,47. În perioada analizată, după cum reiese din tabelul de mai jos doar „Lumea azi” are un număr mai mare de evenimente neconflictuale prezentate în paginile sale.
_xffff_În ceea ce privește tendențiozitatea jurnaliștilor față de protagoniștii conflictului, observăm că atitudinea pozitivă față de acțiunile Forței multinaționale are o prezență semnificativă de aproximativ 42,67%, în primele zile ale conflictului, după care încep să scadă. Tendețiozitatea negativă apare în procent de 21,96%, iar atitudinile de neutralitate în procent de 35,35%.
Se observă o creștere la jumătate față de articolele pozitive a articolelor având atitudini negative față de acțiunile Forței multinaționale, după retragerea armatei irakiene din teritoriile ocupate în special datorită imaginilor filmate după bombardamentele americane în zone locuite de populația civilă.
Din tabelul prezentat mai sus, se poate observa că ziarele analizate au, în general, o atitudine tendențios pozitivă față de acțiunile Forței multinaționale în criza din Golf. Pe de altă parte ziarele cele mai neutre în relatări au fost „Lumea azi” și „România Liberă”.
Un nou parametru pe care l-am introdus în această analiză îl reprezintă „comportamentul actorilor”. Am încercat astfel, să măsor atitudinile pe care le au actorii implicații în evenimentul relatat, unii față de ceilalți. În marea majoritate a cazurilor comportamentul unul față de celălalt este unul agresiv.
În ceea ce privește analiza calitativă a articolelor, am constatat preponderența în relatarea evenimentelor care sunt generate de conflicte implicând diverse părți. Presa a prezentat opinii ale tuturor părților implicate în conflict, lăsând astfel libertatea cititorului în interpretarea informațiilor furnizate. Edificator în acest sens este editorialul d-lui Andrei Pleșu în ziarul „Adevărul” de vineri 18.01.1991: „Ne-am deprins să vedem în Orient o sursă de înțelepciune. Loteria vremurilor a preschimbat înțelepciunea în delir și așa se face că o umanitate întreagă se vede absorbită în vârtejul nocturn al Golfului […] Pendulăm între îngheț și fierbințeală ca niște vietăți dezadaptate, incapabile să-și depășească instinctele primare. Ce mai putem aștepta? Un singur lucru poate: ca somnul rațiuni să nască îngeri, îngeri cuminți, îmblinzitori, mai tari decât frigul și decât deșertul”.
În perioada în care s-a desfășurat monitorizarea și analiza de presă (august 1990 – aprilie 1991), principalii protagoniști ai evenimentelor au fost: Saddam Hussein (360 apariții), George Bush (210 apariții), Regele Fahd (87 apariții), Tarik Aziz (76 apariții), Mihail Gorbaciov (64 apariții), John Major (57 apariții), Shimon Peres (51 apariții), Ariel Sharon (44 apariții), Javier Perez de Cuellar (36 apariții).
3.2. PERCEPȚIA ORGANELOR DE CONDUCERE ROMÂNEȘTI ASUPRA RĂZBOIULUI DIN GOLF
Consecventă politicii sale de largă deschidere în domeniul păcii și securității internaționale, promovată după Revoluția din Decembrie 1989, România a condamnat ferm agresiunea Irakului împotriva Kuweitului, încă de la declanșarea conflictului pronunțându-se categoric pentru rezolvarea diferendului pe calea negocierilor, încetarea imediată a ostilităților și retragerea trupelor irakiene din Kuweit (anexa nr.3). Această atitudine a devenit linia de conduită a României, susținută în permanență de autoritățile române.
Promotoare activă a normelor și principiilor păcii și securității internaționale, România a făcut front comun cu marea majoritate a statelor lumii, sprijinind activ promulgarea și aplicarea integrală a Rezoluțiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. În acest sens, este semnificativ rolul, deosbit de important, jucat de țara noastră, care în luna august 1990 a exercitat, prin ambasadorul său, dl. Aurel Dragoș Munteanu, rolul de președinte al Consiliului de Securitate, asigurând în premieră, elaborarea și adoptarea în unanimitate și într-un timp record a unor rezoluții într-o problemă atât de fierbinte și controversată: descurajarea agresiunii și restabilirea prerogativelor lezate (anexele nr.4 și 5). Astfel, printr-o asiduă activitate diplomatică, de conciliere și de mediere constructivă a unor poziții divergente desfășurată de președintele consiliului, au fost adoptate rezoluții menite să restabilească pacea în regiune.
Aportul României, unanim apreciat, a fost cu atât mai mare, cu cât într-o astfel de problemă consensul părea imposibil. În consecință, adoptarea imediată a rezoluției 660, prin care se condamna Irakul și se cerea retragerea imediată și necondiționată din Kuweit, și, ulterior, a celorlalte rezoluții, exprimă și modul în care România a receptat și reacționat la situația generată în Golf și în lume după actul de agresiune săvârșit de Irak (anexa nr.6).
Poziția țării noastre în contextul crizei create nu s-a mărginit numai la facilitarea adoptării rezoluțiilor, ci și la aplicarea lor strictă, în condiții foarte grele pentru noi.
Confruntată pe plan intern cu dificultățile reformei, țara noastră, alăturându-se statelor occidentale, și-a asumat toate riscurile generate de izolarea Irakului, unul din principalii parteneri economici. Până la data instituirii embargoului economic, Irakul se situa pe locul al optulea dintre partenerii externi ai României, fiind, totodată, și principalul furnizor de petrol, la prețuri avantajoase. De asemenea, Irakul contractase față de țara noastră o datorie externă de 1,7 miliarde dolari.
Deși din punct de vedere economic ar fi fost îndreptățită să nu facă front comun cu coaliția antiirakiană, România, în spiritul tradițiilor sale, a pus pe primul plan principiul salvgardării păcii și securității internaționale, asumându-și în mod direct toate consecințele. În acst context se înscrie și Hotărârea Guvernului român, din luna septembrie 1990, de a oferi 3-4000 de locuri de cazare în unele stațiuni turistice pentru recuperarea fizică și medicală a militarilor din cadrul Forței multinaționale, cheltuielile fiind suportate de partea română, și să livreze apă minerală pentru alimentarea trupelor angrenate în operațiunea „Scutul Deșertului” (anexa nr.7).
Declanșarea operațiunilor militare a fost, de asemenea, apreciată prin Declarația Guvernului României din 17 ianuarie 1991 (anexa nr.8) ca justificată și conformă Rezoluției 678 a Consiliului de Securitate, care autoriza folosirea, în ultimă instanță, a forței pentru instaurarea dreptului în zonă. Pe aceleași considerente se întemeiază și hotărârile adoptate de cele două camere ale Parlamentului României (anexele nr.9 și 10) de a trimite două unități necombatante în cadrul Forței multinaționale, ca răspuns la solicitarea guvernelor din Marea Britanei și Arabia Saudită, fiind destinate să participe la apărarea și salvarea vieții personalului angajat direct în luptă, personalului din zonă, cât și prizonierilor de război irakieni.
Astfel, Spitalul Militar Chirurgical de Campanie, solicitat de Guvernul Marii Britanii, cu o capacitate de 200 de paturi și un efectiv de 380 de persoane, a fost încadrat cu specialiști din domeniile: chirurgie generală, traumatologie, urologie, chirurgie plastică și reparatorie, neurochirurgie, oftalomologie, chirurgie maxilo-facială și anestezie, precum și cu laboratoare de radiologie, chimic, biologic și antiepidemic (anexa nr.11). Evoluția rapidă a evenimentelor și deznodământul fără pierderi masive al operațiunii „Furtună în Deșert” au făcut ca spitalul să-și încheie misiunea la 22 martie 1991.
Se poate, deci, aprecia că, prin atitudinea luată și acțiunile întreprinse față de conflictul din Golf, România a demonstrat că se află pe calea reintrării fără rezerve în cadrul comunității mondiale. Primul-ministru român, Petre Roman, a subliniat, la mijlocul lunii aprilie, într-o convorbire cu James Baker, următoarele: „Am vrut, […], să-l asigurăm pe secretarul de stat de faptul că poziția noastră pe perioada crizei din Golf nu a fost un lucru întâmplător, ci o poziție care, sperăm, a fost bine definită și care venea din adânca noastră încredere în aceleași valori pe care le împărtășește și societatea americană”.
Activitatea constructivă și poziția consecventă a organelor de conducere românești s-au bucurat de o largă apreciere internațională, contribuind la făurirea unei noi imagini a țării noastre pe plan internațional.
3.3. IMAGINEA CONFLICTULUI DIN GOLF
ÎN OPINIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ
Sistemul mass media asigură circulația informațiilor, opiniilor, interpretărilor și abordărilor considerate a avea semnificație socială, reprezintă o adevărată legătură informațională între diverse părți și segmente sociale. Există teorii și interpretări care consideră că impactul media asupra opiniei publice este hotărâtor, așa cum alte interpretări apreciază că putem vorbi despre o influență minimă. Legătura dintre mass media și opinia publică apare limpede și nu este de nimeni contestată. Nu se poate vorbi despre opinie publică în afara mass media, cum orice analiză a mass media fără raportarea absolut necesară la opinia publică este lipsită de principalul sistem de referință.
Opinia publică se poate exprima prin persoane particulare, dar prin persoane care gândesc public, care dau glas unei „conștiințe publice”. În substanța sa, opinia publică are ca „subiect” prima persoană a pluralului. Cu alte cuvinte, opinia publică este „semnificația reacțiilor de opinie a nenumărați subiecți care gândesc public”.
Un factor cu mare impact în schimbarea opiniei publice este evenimentul, cu mesajul implicit pe care îl conține. Evenimentul este într-un anume fel mult mai important decât informația și fluxul de informații transmise continuu prin intermediul mijloacelor de comunicare. Firește că și acele informații se referă tot la evenimente. Evenimentul degajă el însuși un mesaj: în cazul nostru dimensiunea războiului. Evenimentul zdruncină sau are acest potențial. Informația poate fi interpretată, evenimentul obligă la o reordonare a datelor de până atunci. De aceea, J. Stoetzel și A. Girard consideră că pentru opinia publică evenimentul este „o naștere mereu nouă”, un „impuls spre schimbare”.
Hadley Cantril (1947, 220-230) a formulat mai multe așa-zise “legi ale opiniei publice”, pe care le prezint în încheierea acestei introduceri despre opinia publică.
• Opinia publică este foarte sensibilă la evenimentele importante.
• Evenimentele de intensitate neobișnuită pot bascula temporar opinia publică de la o extremă la alta. Opinia nu se stabilizează cât timp implicațiile evenimentelor sunt percepute din perspective diferite.
• Opinia publică este, în general, determinată mai puternic de fapte decât de vorbe – dacă nu cumva respectivele vorbe sunt ele însele interpretate ca “evenimente”.
• Enunțurile verbale și planurile de acțiune au importanță maximă dacă opinia este nestructurată, dacă oamenii sunt sugestibili și dacă ei caută anumite interpretări din partea unei surse demne de încredere.
• În general, opinia publică nu influențează apariția evenimentelor; ea doar reacționează când evenimentele apar.
• Din punct de vedere psihologic, opinia este fundamental determinată de interesul propriu. Evenimentele, cuvintele și alți stimuli afectează opinia numai dacă este percepută relația cu propriul interes.
• Opinia nu rămâne neschimbată timp îndelungat decât dacă oamenii simt că interesul lor este implicat sau dacă opinia – exprimată în cuvinte – este susținută de evenimente.
• Dacă interesul propriu este implicit, opiniile nu sunt ușor de schimbat.
• Când interesul propriu este implicit, opinia publică în democrație este, probabil, înaintea politicii oficiale.
• Dacă o opinie este însușită de o majoritate fragilă sau nu este structurată solid, un fapt relevant tinde să schimbe opinia în direcția acceptată.
• În situații critice, oamenii devin mai atenți la modul de conducere – dacă au încredere în lideri, îi susțin mai mult decât de obicei; dacă nu au încredere, devin mai puțin îngăduitori față de conducere decât de obicei.
• Oamenii sunt mai puțin șovăelnici în deciziile critice referitoare la lideri, dacă ei simt că și alții au opinii asemănătoare.
• Oamenii au opinii diferite și sunt capabili să-și formeze mai ușor opinii despre scopuri, decât despre modalitatea de atingere a scopurilor.
• Opinia publică, asemenea opiniilor individuale, este influențată de dorințe. Și dacă opinia se bazează în principal pe afecte, nu pe informație, atunci ea se schimbă, probabil, o dată cu evenimentele.
• In general, dacă în democrație oamenii au oportunități educative și acces la informații, opinia publică revelează cunoașterea puternică a simțului comun. Cu cât oamenii informați sunt mai puternic implicați în evenimente și își susțin interesele lor, cu atât mai probabil opinia lor va fi mai asemănătoare cu opinia obiectivă a experților.
Poziția opiniei publice din țara noastră a fost de la început în favoarea adoptării rezoluțiilor, la aplicarea lor strictă, dar majoritatea populației nu a fost de acord cu trimiterea de trupe în zona conflictului. Jurnaliști au aflat și au transmis doar ceea ce militarii le-au permis să afle, astfel că opinia publică din România a avut parte doar de o anumită imagine a războiului, și anume aceea proiectată și dorită de militari și aprobată de politicieni. Cu toate acestea mass-media din România nu au ezitat să publice sondaje de opinie care arătau că populația era mai degrabă de acord cu soluționarea pașnică a conflictului decât cu demararea acțiunilor de război.
Marea masă a populației era atât de convinsă de legitimitatea morală și juridică a coaliției, de lupta binelui împotriva răului, încât vocile disidente ce se ridicau împotriva războiului, au fost imediat sancționate în presă, care, în genere, a minimalizat amploarea demonstrațiilor antirăzboinice din marile capitale ale lumii.
În săptămânile de război din Golful Persic, presa nu a avut practic nici o șansă de a afla adevărul despre ceea ce se întâmpla cu adevărat pe front, pentru că atât aliații, cât și irakienii nu s-au sfiit să aplice pe față cea mai drastică cenzură, fapt recunoscut și anunțat imediat de toate mijloacele de comunicare. Așa cum propaganda și armata irakiană au fost îngenuncheate de cele aliate, tot așa mass-media națională și opinia publică românească s-au aflat permanent sub control politic și militar american.
În perioada monitorizată, s-au realizat mai multe sondaje de opinie în privința conflictului din Golf. S-a folosit un eșantion aleator cu un număr de 1075 de persoane; proporția opiniilor exprimate corespunde opiniei publice, cu o abatere de +/-3 la sută.
Răspunsurile la întrebarea “Câtă încredere aveți în Forța multinațională pentru soluționarea conflictului din Golf?” au condus la o ierarhizare după însumarea variantelor de răspuns încredere “Foarte multă/Multă”.
Rezultatele unui sondaj de opinie sunt influențate de includerea alternativelor în formularea întrebărilor. În același sondaj efectuat a fost formulată explicit doar o singură alternativă, cealaltă rămânând implicită. „Credeți că S.U.A. ar trebui să suspende embargoul impus Irakului?”
Aici opinia publică din România a fost mai categorică, impunându-și punctul de vedere pentru ridicarea embargoului, de care ar putea beneficia și țara noastră.
În alt sondaj s-a apelat la întrebarea închisă (precodificată): „Credeți că este bine să trimitem trupe în Golf?“
Diferența de 13 procente poate fi pusă pe seama sugestibilității realizate de întrebările închise și în legătură cu „atracția răspunsurilor pozitive“ (da, de acord etc.). Cercetările experimentale au evidențiat tendința populației de a răspunde pozitiv la întrebările din chestionar.
La aceeași întrebare s-a constatat că apartenența la gen (masculin/feminin) a influențat răspunsurile.
Acest experiment a relevat „solidaritatea“ masculină și „indignarea“ feminină la asemenea fenomene conflictuale.
În ciuda unor critici, care conțin și un sâmbure de adevăr, sondajele rămân cea mai bună metodă pentru estimarea opiniei publice. Este relativ ușor să formulezi câteva întrebări și să totalizezi răspunsurile, dar este infinit mai greu să măsori opinia publică.
ÎNCHEIERE
Războiul din Golf a reprezentat cea mai mare conflagrație de după cel de-al doilea război mondial, la acesta fiind angajate forțe aparținând a peste 30 de state. Reamintim, în acest sens, că Irakul a dispus pentru desfășurarea conflictului de 700.000 – 800.000 de militari activi, având posibilitatea să mobilizeze oportun încă 100.000 – 200.000 de rezerviști, în timp ce forța multinațională a concentrat forțe de aproximativ 800.000 de militari, cu o instruire superioară efectivelor irakiene și o înzestrare cu armament și tehnică militară cu performanțe tehnologice deosebite – aproximativ 4000 de tancuri, 5200 mașini de luptă, 2300 avioane de luptă, 1400 de elicoptere și 217 nave de luptă. În ceea ce privește înzestrarea tehnică, partea irakiană a avut la dispoziție 950 avioane de luptă, 9200 de tancuri și transportoare blindate, 1000 rachete solo-sol „SCUD”, artilerie etc., majoritatea de proveniență sovietică, o parte din acestea cu performanțe deosebite pentru ducerea luptei în condițiile specifice Peninsulei Arabice.
Aceasta se poate vedea din diagrama de mai jos privind principalele state care au participat la alcătuirea Forței multinaționale.
Fig. nr.5 – Principalele state din alcătuirea Forței multinaționale
Analizând conflictul din Golf prin prisma dreptului militar internațional și având în vedere faptul că s-au aflat față în față, pe de o parte, o Forță multinațională alcătuită de o coaliție de state, în afara blocurilor militare, și, pe de altă parte, un singur stat – Irakul, se poate aprecia că războiul a fost declanșat cu o acoperire legală (Rezoluția Consiliului de Securitate) împotriva unui stat agresor, în vederea restabilirii ordinii de drept, a suveranități și integrității teritoriale a unui stat agresat, fiind primul din istoria omenirii care a avut un mandat strict delimitat: un termen limitativ pentru retragerea irakină din Kuweit; un scop precis – eliberarea statului Kuweit și restabilirea ordinii de drept, cea existentă înainte de 02.08.1990 când a fost atacat și ocupat de Irak; un obiectiv care, deși nu a fost proclamat, a fost lesne de întrevăzut – aducerea Irakului în acea situație militară nesigură care să-l determine să renunțe la pretențiile anexioniste, anihilându-i capacitatea de mare putere militară zonalăș încadrarea zonei de ducere a acțiunilor de luptă în limita strictului necesar îndeplinirii scopurilor și obiectivelor urmărite, evitându-se depășirea nejustificată a acesteia.
Războiul a avut o intensitate medie, cu amploare spațială cvadridimensională (terestră, aeriană, maritimă și cosmică), întrebuințarea diferiților vectori specifici de purtare a războiului reprezentând o mixtură între mijloacele ultramoderne, de cel mai înalt nivel tehnologic, și cele clasice, uneori chiar desuete, ceea ce sugerează ideea că am fost martorii unui moment de tranziție care a marcat și va influența în viitor stategia, arta operativă și tactica.
A ieșit cu multă pregnanță în evidență caracterul decisiv al operațiilor ofensive, având chiar aspectul de „paralizant” atât în ceea ce privește scopul, cât și rezultatele. Relevantă este concepția operativ-strategică de ofensivă a Forței multinaționale care a prevăzut un război de scurtă durată, cu caracter decisiv, neadmițându-se altă variantă decât victoria, pentru a nu știrbi prestigiul ONU și al Consiliului de Securitate, dar și al principalului beligerant – SUA.
În acest scop, s-a urmărit anihilarea, încă de la început, a sistemelor de conducere, de comunicații și informații, scoaterea din funcțiune a bazelor și liniilor de aprovizionare, a liniilor de producție militară, distrugerea depozitelor de toate categoriile, a sistemelor de apărare antiaeriană, inclusiva bazelor de rachete. O dată cu obținerea supremației aeriene s-a trecut la lovirea continuă, sistematică a aliniamentelor de apărare irakiene pentru a le fragmenta, a le izola, a le scoate de sub control și conducerea centrală.
Analiștii militari evidențiază, unanim, caracterul deosebit de manevrier al ducerii acțiunilor de luptă. Pornind de la operația de aducere (concentrare în zonă) a trupelor Forței multinaționale în zona Golfului și până la realizarea dispozitivului, declanșarea și desfășurarea efectivă a luptelor, s-au remarcat insistența și, îndeosebi, modul de aplicare în teren a regulilor care au stat la baza organizării și ducerii tuturor acțiunilor militare, în condiții în care Forța multinațională avea la dispoziție tipuri foarte diferite de armament și tehnică militară.
Caracterul complex al ducerii acțiunilor de luptă, în cadrul conflictului din Golf, a fost reliefat îndeosebi prin rezultatele obținute în urma unor ingenioase planificări operativ-strategice și care au urmărit punerea în valoare a tuturor mijloacelor, posibilităților și rezervelor de care au dispus.
Criza din golf a afectat, încă de la început, toate națiunile lumii într-un mod mai mult sau mai puțin direct, mai mult sau mai puțin intens. Astfel, centrul de greutate, unde s-au desfășurat și se desfășoară activitățile importante și se iau marile decizii politice și diplomatice referitoare la criză, este Organizația Națiunilor Unite (ONU) și, în cadrul acesteia, Consiliul de Securitate.
Pentru prima dată în existența sa, Consiliul de Securitate al ONU a reușit ca deciziile sale – adoptate în unanimitate – să fie respectate de toate națiunile care s-au văzut afectate de criză. Este vorba de prima și, poate, principala consecință de ordin politic și dimplomatic de amploare mondială pe care a provocat-o, din nefericire, invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein: potențarea ONU ca organizație mondială garantă a păcii și securității la scară mondială.
Între altele, două au fost cauzele importante care i-au permis Organizației Națiunilor Unite să devină centrul deciziilor politice de reglementare a crizei.
Prima este faptul, tot istoric, că pentru prima oară de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cele două superputeri, SUA și URSS, au coincis în condamnarea agresiunii irakiene, situându-se de aceeasi parte a opoziției față de Irak în cadrul crizei. În perioada în care relațiile internaționale erau condiționate de înfruntările permanente dintre Est și Vest, Națiunile Unite nu puteau avea un rol eficient, de vreme ce dreptul de veto al “celor cinci” (SUA, URSS, Franța, Marea Britanie, China) împiedica aprobarea oricărei propuneri de rezoluție. Odată depășită înfruntarea sistematică Est-Vest, s-a putut, în sfârșit, obține necesara unanimitate în cadrul Consiliului de Securitate al ONU.
Cea de-a doua cauză importantă care a favorizat spectaculoasa potențare a ONU a fost necesitatea ca SUA să dispună de un amplu sprijin internațional în înfruntarea cu o mare putere a lumii arabe, Irakul. Cu toate că în aceste momente reprezintă puterea hegemonică mondială, după declinul anterioarei sale rivale, Uniunea Sovietică, Statele Unite nu puteau acționa singure într-un conflict care amenință ordinea economică și politcă a lumii, ci aveau nevoie de sprijinul a cât mai multor națiuni, sprijin pe care l-au căutat și l-au obținut prin intermediul organizației care grupează toate națiunile lumii, ONU. Mai mult, având în vedere “puterea politică internațională” la care a ajuns ONU, este foarte posibil ca SUA să nu se mai poată lipsi de aceasta și, în consecință, au nevoie de aprobarea Consiliului de Securitate pentru a realiza noi inițiative în cadrul crizei, pentru a face presiuni asupra Irakului și inclusiv pentru a hotărî o intervenție armată parțială sau totală împotriva lui Saddam Hussein.
În acest sens, este foarte seminificativ faptul că, deși a sprijinit fără rezerve toate rezoluțiile ONU împotriva Irakului, inclusiv folosirea forței de către națiunile occidentale pentru garantarea eficienței acestor rezoluții și în special a embargolului naval, Uniunea Sovietică a refuzat să participe cu forțe proprii la aceste misiuni dacă aceste forțe nu se află sub controlul Consiliului de Securitate. De aici propunerea sovietică de a se crea un Comitet de Stat Major, drept sprijin al Consiliului de Securitate pentru utilizarea forțelor militare, care, sub controlul ONU, să conducă națiunile implicate în soluționarea unei crize cu caracter mondial, ca aceea care s-a produs în Golful Persic, cu posibile ramificații în întreg Orientul Mijlociu, dacă se agravează conflictul iudeo-palestiniano- siriano-libanez. Acest “Comitet Militar” al Națiunilor Unite a luat naștere la 30.10.1990; el este format din cinci generali ai armatelor celor cinci “mari”, prezidat de un viceamiral francez.
Ca ultimă consecință a acestui proces, strâns legată de noul rol de protagonist al ONU și al Consiliului săi de Securitate în cadrul tensiunilor și crizei internaționale, aparea crearea a ceea ce se numește o “nouă ordine internațională”. În cadrul acesteia, puterea hegemonică, SUA, în coordonare, mai mult sau mai puțin efectivă, cu cea de-a doua putere mondială, URSS, se supune controlului politico-diplomatic al ONU pentru rezolvarea unei crizei, în căutarea celui mai amplu consens al celorlalte națiuni, în special al celorlalți tre “mari”: Franța, Marea Britanie și China. În viitor rămâne de văzut dacă Germania ca reclama și va obține un loc în acest grup al “celor cinci mari”, care să ajungă la șase, și inclusiv dacă Europa, când va ajunge (dacă va ajunge) să-și obțină unificarea politică, le va înlocui pe cele două, sau chiar trei, puteri europene care se bucură astăzi de acest important privilegiu.
Mass-media au un rol aparte și deosebit de important în desfășurarea evenimentelor, mai ales la unele pe scară planetară, cum a fost acest război din Golf.
În cele ce urmează voi prezenta câteva dintre concluziile desprinse în urma interpretării datelor, a celor pe care le-am considerat mai importante.
Libertatea presei este incontestabil una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Această libertate este strâns corelată cu libertate de exprimare și cu libertate de informare a fiecărui cetățean. Rolul fundamental al presei ar fi deci acela de a informa.
Este deci dificil de susținut ideea că jurnalistul este doar „o oglindă a societății”. La cele spuse trebuie adăugat și faptul că selecția, modul de prezentare și interpretarea acordată unui eveniment pot fi influențate și de opiniile personale ale jurnalistului și de preferințele sale. Nu trebuie uitat nici faptul că jurnalistul este obligat să respecte orientarea generală a ziarului la care lucrează și să se conformeze politicii redacționale a acestuia.
Presa poate avea o contribuție importantă la accelerarea sau încetinirea unor procese sociale. În cazul conflictelor internaționale, deși ele nu vor putea fi niciodată declanșate exclusiv de presă, modul în care presa le reflectă realitatea poate afecta evoluția evenimentelor, fie în sensul atenuării conflictului și al impactului pe care acesta îl va avea la scara întregii societăți, fie în sensul agravării acestuia și al prelungirii repercusiunilor sale în spațiu sau în timp.
ANEXE
Anexa nr.1
Interviu cu generalul Raymond Germanos,
șeful Serviciului de Informații și Relații Publice ale Armatei
Una din principalele caracteristici majore ale conflictului din Golf este, fără îndoială, aceea că acest război tehnologic se dezvăluie a fi un război în direct relatat de ansamblul mass-media. Generalul Raymond Germanos, șeful Serviciului de Informații și Relații Publice ale Armatei (Sinpa) avertizează împotriva imaginilor șoc și a exploatării abuzive a informației.
17 reporteri de la ECPA (Institutul Cinematografic și Fotografic al Armatei) organizați în trei echipe (video, foto și sunet) sunt creditați pentru a filma scenele de luptă. În fiecare zi o echipă de corespondenți de război proveniți din grupul de 150 de ziariști francezi instalați la Riad se întâlnește cu ei prin elicoptere. Toți sunt acreditați și semnatari ai cartei negociate dintre mass-media și Ministerul Apărării.
– Domnule general, care sunt primele învățăminte pe care le puteți trage din războiul din Golf în calitate de șef al "Sinpa"?
– Primul dintre învățăminte este, evident, rolul considerabil pe care l-a jucat și continuă să-l joace comunicarea în acest război. De la 2 august 1990 ea nu a încetat să se amplifica prin discursurile și schimburile de opinii între diferitele părți transmise prin intermediul mijloacelor mass-media. De la declanșarea operațiunilor, în 16 ianuarie 1991, se discerne bine exigența ziaristului de a prezenta opiniei publice un război "în direct".
– Dar există identitate de comportament între toți responsabilii pentru relațiile cu masss-media? Ziariștii americani sau englezi sunt privilegiați, în raport cu confrații lor francezi?
– Fiecare țară și-a ales metoda în conformitate cu natura populației sale. În ceea ce ne privește, găsindu-ne în secolul comunicațiilor și în momentul în care armatele realizează o anumită transparență, a apărut necesară chiar de la început evitarea cenzurii. Informația în timp de război este necesară, ea nu trebuie în nici un caz să pună în pericol trupele, să afecteze securitatea operațiunilor și nici să aducă atingere demnității umane. De asemenea, noi am organizat un sistem de contacte între organele de presă și Ministerul Apărării. Pe de o parte, un protocol cu redacțiile de televiziune și radio, precum și cu partea scrisăș pe de altă parte, o cartă semnată de jurnalist (corespondent de război) concepută într-un real spirit de deschidere și transparență și care vizează să concilieze exigențele secretului operațional cu cele ale dreptului la informație. De colecția imaginilor culese în raioanele de luptă răspunde integral "Sinpa", pentru a evita imaginile cele mai dure ale luptei, dar, în nici un caz nu este prevăzut un control al comentariilor televiziunii asupra acestora.
– Totuși, dacă privim la toate televiziunile din lume, ziariștii se plâng că nu au acces pe teatrul de operațiuni și la contactul cu luptătorii. Ce părere aveți despre acest lucru?
– Războiul nu este raliul "Paris-Dakar". El este un lucru grav și serios care a afecta ritmic viața lumii, conducând adesea la moartea a numeroase persoane, în special tinere. Deci nu ne putem asuma riscul nici de a stingheri operațiunile militare dezvăluind ceea ce urmează să se petreacă, dar nici de a vedea ziariștii împușcați în prima linie.
Căci ceea ce putea părea acceptabil acum câțiva ani, astăzi nu mai este, în mare măsură, valabil. În plus, conducerea acțiunilor militare nu poate fi jenată. De asemenea, noi am optat pentru gruparea ziariștilor în echipe în cadrul cărora sunt reprezentate toate mijloacele mass-media și care vor asigura reportajele din spatele frontului sau de pe linia de contact cu inamicul, după ce acțiunea cea mai importantă ar fi fost dusă.
Americanii, în urma experienței lor nefericite în domeniul comunicațiilor în timpul războiului din Vietnam sunt acum foarte restrictivi în privința mass-mediei. Și canalele lor de televiziune suferă de a nu putea difuza decât reportaje dezumanizate, ale căror comentarii conduc practic la a da acestui război un caracter "sportiv".
– Așadar, în măsura în care mijloacele de comunicație sunt astăzi performante și permit comunicarea din orice punct al lumii, nu s-ar putea răspunde altfel nevoii de informație audiovizuală?
– Trebuie să ne ferim de două cusururi: pentru noi înșine, să facem propagandă, iar pentru jurnaliști să caute senzaționalul. Ceea ce este important este a furniza francezilor o bună informare. De aceea noi implicăm încă din timp de pace presa în acțiuni de informații militare prin acreditarea ziariștilor însărcinați cu rubricile ce privesc această activitate, iar în timp de război stabilim un sistem contractual care constituie o adaptare notabilă la condițiile actuale a decretului din 22 iunie 1944, care a instituit statutul de corespondent de război.
– protocolul semnat cu presa franceză vi se pare în condițiile concrete satisfăcător pentru toate părțile?
– După neînțelegerile inițiale inevitabile atunci când se rodează funcționarea unei noi forme de organizare s-a găsit o soluție de echilibru. Echipele "Sirpa", obișnuite să lucreze cu jurnaliștii, au trebuit să facă să se înțeleagă treptat în întreaga instituție militară din Golf că aceștia nu trebuie tratați ca niște intruși, ci ca parteneri. Astăzi trebuie să spun, spre satisfacția mea și a redactorilor, că metoda aleasă de către Franța pentru comunicările de război și-a găsit echilibrul.
– Cât despre Institutul Cinematografic și Fotografic al Armatei (ECPA), răspunde acesta necesităților presei audiovizuale și scrise?
– Să nu uităm că ECPA este acela care vă furnizează echipele de filmare în unitățile de contact. Există, de asemenea, importante mijloace tehnice la Riad: montaj și vizionare-film, developare foto. ECPA trebuie să fie capabil să distribuie imediat echipelor de corespondenți toate imaginile ca să poată să le includă în reportajele lor. Jurnaliștii care sunt acolo merită prioritatea.
– pentru a ajunge la scopul reflecțiilor noastre, ce învățăminte desprindeți dumneavoastră din funcționarea organismelor "Sirpa" din fiecare categorie de forțe armate de pe câmpul de operațiuni?
– Organismele "Sirpa" de la nivelul categoriilor de forțe armate sunt strict asociate acțiunii organizației centrale a "Sirpa" din Golf. Astfel, la baza aeriană de la Al Asha, o echipă de filmare procură imagini pentru centrul militar de presă din Riad, unde ele sunt prelucrate înainte de a fi trimise în Franța.
"Sirpa" din forțele militare de uscat furnizează în ceea ce o privește ofițeri de presă și dispune de o echipă ECPA de alarmă. "Sirpa" din forțele maritime militare și-a adus contribuția sa cu ocazia fazelor precedente ale crizei, când marina era implicată mai direct.
– Domnule general, dacă ar trebui să formulați o dorință, în calitate de șef al "Sirpa", care ar fi aceasta?
– Mai întâi, să nu uităm niciodată familiile în comunicările noastre, căci acestea sunt cele care suportă șocul afectiv cel mai puternic. "Sirpa" a instalat importante mijloace pentru a stabili legătura între soldații noștri din Golf și rudele lor. Fie ca aceste eforturi să-i facă să simtă că națiunea este alături de ei și că le acordă toată atenția și afecțiunea.
Apoi, să nu pierdem niciodată din vedere că un război, astăzi, nu se poate duce în afara mass-mediei, fie că vrem, fie că nu vrem. Aceasta este realitatea și a închide ochii în fața ei înseamnă a ajunge la o situație catastrofală față de opinia publică, căci nevoia de informație generată de societatea noastră democratică trebuie cu necesitate satisfăcută. Este necesar să ne schimbăm vechile mentalități. Fie ca noi militarii să putem include comunicarea în pregătirea noastră, în metodele de muncă și în orizontul nostru spiritual, căci oricare ar fi evoluția categoriilor noastre de forțe armate, aceasta va rămâne.
În sfârșit, ziariștii n-ar trebui să creadă că ei pot să joace fără pericol rolul de acceleratori ai istoriei. Căci nu poți căuta în permanență să dai știri senzaționale și să fii, totodată, dintre aceia care comentează o știre teribilă în termeni adesea insensibili pentru cei care ascultă fără să se profileze o reacție de respingere și să fii în cele din urmă condamnat. Presa franceză are atuuri considerabile. Fie ea ca să poată să le mențină în limitele morale pe care le solicită, în ultimă instanță, cetățeanul francez.
Interviu realizat de
Pierre Yves de Bail
Anexa nr.2
Aliatii, la 100 km de Bagdad.
Forțele militare americano-britanice se află “la aproximativ 100 de kilometri sud de Bagdad”, a declarat ieri premierul britanic Tony Blair în fața parlamentului de la Londra, într-un discurs despre situația pe frontul din Irak. El a mai precizat ca “scopul esențial” al acțiunilor militare în desfășurare este ca trupele să ajungă la Bagdad “cât mai curând posibil”, accelerând astfel sfîrșitul regimului. Premierul britanic a mai anunțat că, “de acum încolo”, aeroportul internațional al orașului strategic Basra, din sud, este controlat de forțele aliate, iar orașul, în care trupe irakiene continuă să opună rezistență, este încercuit.
Adevărul, vineri, 21 ianuarie 1991
Lupta se incinge pe toate fronturile: “Cuiburile de viespi” irakiene frineaza invazia. Rachete Scud, trase fara succes. Irakul a lansat ieri patru rachete asupra teritoriului kuweitian, dintre care doua au fost distruse de bateriile de artilerie americane Patriot, iar una a aterizat într-o zona desertica din nord, relateaza Reuters. Potrivit Ministerului kuweitian al Apararii, a patra racheta care a fost lansata din Irak nici nu a intrat în spatiul aerian kuweitian. “Doua lumini puternice portocalii au fost vazute deasupra Kuweitului atunci cînd bateriile Patriot au distrus rachetele balistice tactice ale irakienilor. Nu se stie deocamdata ce tip de munitie aveau rachetele”, a declarat un purtator de cuvînt militar american.
Adevărul, sâmbătă, 29 ianuarie 1991
“Furtuna in desert”, oprita de furtuni de nisip. Inclestare decisiva. Fortele americane au lansat luni dupa-amiaza un atac masiv asupra orasului Nassiriya, in sudul Irakului, unde se confrunta de citeva zile cu o rezistenta acerba din partea irakienilor. Atacul a debutat cu bombardamente intense, dupa ce o coloana de tancuri Abrams si doua coloane de transport de trupe amfibii au luat pozitii in jurul orasului, relateaza un corespondent al AFP. Intariri ale Marinei si elicoptere de lupta Huey si de atac Apache se indreptau ieri spre zona orasului, pentru a lua parte la atac. Comandantul operatiunilor militare in Irak, generalul Tommy Franks, a apreciat ieri ca fortele americano-britanice au realizat progrese “rapide si uneori spectaculoase” in campania din Irak. El a estimat ca trupele aliate au intimpinat o “rezistenta sporadica”, precizind ca acestea au “ocolit intentionat” anumite orase.
România Liberă, miercuri, 19 ianuarie 1991
“Soimii urlatori”, opriti de furtuna. In afara opozitiei intimpinate din partea “cuiburilor de rezistenta” irakiene, avansul fortelor americane si britanice in sudul Irakului a fost incetinit si de o puternica furtuna de nisip, declansata ieri, in jurul orei locale 11.00, si care, potrivit previziunilor, ar putea dura pina miine. Furtuna de nisip, care este atit de puternica incit a rasturnat vehicule de transport ale fortelor coalitiei, pune probleme in special Diviziei 101 aeropurtate, “Soimii urlatori”, constituita integral din elicoptere de atac Apache si Black Hawk si din elicoptere de transport de trupe Chinook, flota aeriana fiind insotita de un convoi terestru care transporta logistica si munitia necesare aparatelor de zbor.
România Liberă, vineri, 21 ianuarie 1991
Cercul se inchide. Fortele americane au efectuat ieri dimineata un raid aerian asupra pozitiilor irakiene de-a lungul zonei ce separa orasul strategic Kirkuk de Shamshamal, in Kurdistanul irakian, semn ca frontul nordic al ofensivei americano-britanice se va deschide foarte curind. Cu putin inainte de ora locala 7.00 au fost auzite avioane survolind regiunea, iar sase explozii puternice au fost vazute pe un lant muntos controlat de armata irakiana, la un kilometru si jumatate de Shamshamal, localitate controlata de fortele kurde.
România Liberă, joi, 3 februarie 1991
Bilantul se agraveaza. Cinci persoane, intre care o femeie, au fost ucise dupa ce o racheta a lovit ieri casele lor, situate intr-un cartier populat din Bagdad. Una dintre case a fost practic spulberata de racheta care viza cartierul Al-Azamiyat, iar cadavrele vicitmelor au fost scoase de sub darimaturi. Inaintea acestui raid, Ministerul irakian al Informatiilor anuntase ieri ca 62 de irakieni au fost ucisi de fortele aliate in ultimele 24 de ore, iar alte peste 400 au fost ranite. Cele mai multe victime au fost inregistrate in Babel, respectiv 30, si la Basra, unde au murit 14 oameni. Si de partea americanilor, numarul soldatilor cazuti in luptele de la Nassiriya creste, ajungind ieri dupa-amiaza la 10 morti. Potrivit CNN, ranitii sint in numar de 12, insa alti 16 soldati sint dati disparuti. La rindul lor, trupele britanice au dat disparuti doi soldati, dupa un atac irakian lansat impotriva vehiculelor britanice duminica, in zona orasului Basra. (Livia Cimpoeru).
Libertatea, luni ,24 ianuarie 1991
Muncitori sirieni, ucisi de o racheta americana. Explozia unei rachete lansate in Irak de un avion american asupra unui autobuz care transporta 37 de cetateni sirieni s-a soldat cu moartea a cinci persoane si ranirea altor cel putin 10. Tragicul incident s-a produs duminica dimineata, in regiunea al-Rutbeh. Corpurile neinsufletite ale celor cinci sirieni morti, toti barbati tineri, aparent muncitori petrolisti care se intorceau in tara, au fost expediate la Damasc de autoritatile irakiene. Ministerul sirian de Externe i-a convocat ieri pe ambasadorii Statelor Unite si Marii Britanii, carora le-a adresat un protest oficial fata de “aceasta agresiune teribila”, o “actiune criminala care constituie o violare” a Conventiei de la Geneva. Supravietuitorii au relatat ca nici unul dintre ei nu a vazut avionul, ci doar au auzit “zgomotul unuia”.
Libertatea, joi ,17 februarie 1991
Trupele speciale poloneze, in linia intii. Aproximativ 50 de militari din fortele de comando poloneze “GROM” (“Tunetul”) s-au alaturat campaniei americano-britanico-australiene, in linia intii, participind activ la operatiunile aliate din Um Qasr, a anuntat, ieri, la Varsovia, Ministerul polonez al Apararii. Premierul Leszek Miller a spus, la rindul lui, ca pina in prezent militarii de elita polonezi nu au suferit nici o pierdere. “Aceste operatiuni sint de un inalt profesionalism si o inalta eficienta. Soldatii nostri au standarde foarte inalte”, a declarat Miller postului national de radio. Polonia, stat membru NATO, al carui guvern a sprijinit pozitia SUA fata de Irak, declarase initial ca participa in Golf cu 200 de militari din unitati necombatante. Eugeniusz Mleczak a risipit ingrijorarile ca administratia de la Varsovia ar fi indus in eroare publicul. “Inca de la inceput se astepta ca acesti soldati sa ia parte la actiunile militare, altfel n-ar prea fi avut rost sa-i trimitem”, a spus Mleczak.
Lumea azi, luni ,24 ianuarie 1991
Saddam a separat puterile in stat. Statul major irakian a avut grija sa evite concentrarile vizibile de arme grele, tinte privilegiate ale loviturilor aeriene. In toate orasele in care fortele coalitiei au incercat sa intre, cum ar fi Umm Qasr, Nassiryia sau Basra, ele s-au lovit de o rezistenta puternica din partea unor unitati mici, disimulate in aglomerarile urbane. In plus, trupele coalitiei sint atacate din spate cu lansatoare de grenade, asa cum s-a intimplat duminica, in apropiere de Nassiryia, unde mai multi americani au fost ucisi sau capturati. De altfel, vicepresedintele Taha Yassin Ramadan declara simbata la Bagdad: “Le-am permis sa se plimbe prin desert, dar toate orasele noastre vor opune rezistenta”.
Lumea azi, miercuri, 23 februarie 1991
Anexa nr.3
DECLARAȚIA GUVERNULUI ROMÂN
PRIVIND ATACAREA KUWEITULUI DE CĂTRE IRAK
Guvernul României a luat cunoștință cu îngrijorare de izbucnirea conflictului armat dintre Irak și Kuweit, țări aflate într-o zonă care cunoaște, deja de o lungă perioadă, confruntarea și tensiunile.
Nici un motiv nu poate justifica recurgerea la forță împotriva unui stat independent și suveran. Carta O.N.U. și principiile unanim admise ale dreptului internațional interzic folosirea forței ca metodă de soluționare a diferendelor dintre state.
Pătrunderea trupelor irakiene în Kuweit, cu încălcarea principiilor unanim admise ale dreptului internațional, agravează situația din zonă, pune în pericol pacea și securitatea internațională, produce pierderi de vieți omenești și suferințe popoarelor celor două țări.
Guvernul României consideră că singura cale de urmat pentru rezolvarea diferendelor și aplanarea neînțelegerilor dintre state sunt negocierile, recurgerea la procedurile prevăzute de Carta O.N.U. Guvernul român cere încetarea ostilităților și retragerea neîntârziată a forțelor militare dincolo de frontierele internaționale dintre cele două state. În aceste împrejurări se impune ca toate statele să dea dovadă de moderație și răspundere, să nu întreprindă nimic de natură să agraveze și mai mult situația.
Anexa nr.4
Declarația domnului Adrian Năstase, ministrul afacerilor externe,
acordată Agenției Rompres, 2 octombrie 1990
Revenind în capitală din SUA, unde a participat la ședința Consiliului de Securitate la nivel ministerial, consacrată situației din Golf, domnul Adrian Năstase, ministrul afacerilor externe, a făcut următoarea declarație reprezentaților presei:
În primul rând, a trebuit să exprimăm prin votul nostru în cadrul Consiliului de Securitate măsura responsabilității pe care o simțim în fața unei grave probleme internaționale. Cred că am făcut acest lucru cu demnitate, cu decență, poziția noastră fiind în consens cu principiile pe care ni le-am ales. De asemenea, un moment extrem de important, l-a reprezentat posibilitatea de a stabili contacte mai bune, directe, cu administrația americană.[…] Este o încercare de a privi mai direct atmosfera care a existat în relațiile bilaterale printr-o implicare mai serioasă, mai directă în construcția instituțiilor democratice din România din partea autorităților americane.[…]
Anexa nr.5
Declarația asupra crizei din Golf, elaborată la Reuniunea CSCE
a miniștrilor de externe, New York, 2 octombrie 1990
În concordanță cu principiile conținute în Actul final de la Helsinki, care călăuzesc relațiile noastre reciproce, […], ne alăturăm Națiunilor Unite în condamnarea invaziei și ocupării de către Irak a Kuweitului. Aceste acțiuni pun în pericol ordinea mondială de justiție și pace, la care relațiile europene de cooperare mai largă aduc o importantă contribuție.
[…] Militând pentru o soluție pașnică, noi susținem pe deplin toate rezoluțiile în materie adoptate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și suntem hotărâți să asigurăm aplicarea lor completă și efectivă.
Ne exprimăm sprijinul față de acele țări care au suferit în mod special din cauza crizei create în Irak și ne reafirmăm hotărârea de a colabora pentru a asigura ca dificultățile create prin măsurile luate împotriva agresiunii să fie suportate echitabil de către toți.
Dorim să contribuim la securitate și bunăstare în această regiune, pentru promovarea păcii, toleranței, stabilității, cooperării și dezvoltării economice și, de aceea, suntem hotărâți să susținem eforturile îndreptate spre rezolvarea conflictelor din zonă și realizarea unei păci juste, cuprinzătoare și durabile în conformitate cu rezoluțiile pertinente ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
Anexa nr.6
Comunicatul MAE român privind ședința Consiliului de Securitate al ONU
la nivel ministerial, București, 6 decembrie 1990
La 29 noiembrie 1990 a avut loc o ședință a Consiliului de Securitate al ONU la nivel ministerial, consacrată cizei din Golf. România a fost reprezentată de domnul Adrian Năstase, ministrul afacerilor externe. După cum s-a anunțat, România a fost coautor și, în consecință, a votat în favoarea ultimei rezoluții a Consiliului de Securitate privind reglementarea crizei din Golf, care oferă un răgaz până la 15 ianuarie 1]991 pentru aplicarea rezoluțiilor adoptate până acum de Consiliu, respectiv retragerea Irakului din Kuweit și restabilirea independenței și suveranității acestei țări.
[…]
Semnificația votului țării noastre a fost pusă în lumină fără echivoc de intervenția ministrului afacerilor externe, domnul Adrian Năstase, în ședința menționată a Consiliului, în care s-a arătat că, după aprecierea noastră, noua rezoluție trebuie să fie un impuls puternic dat eforturilor depuse pentru o reglementare pașnică a crizei, pentru folosirea răgazului de 45 de zile în scopul explorării tuturor șanselor posibile ale păcii în Golf.
[…]
Avem convingerea că implementarea, pe cale politică, a deciziilor internaționale privind criza din Golf este de natură să întărească credibilitatea și eficacitatea activității forurilor internaționale, în particular a Organizației Națiunilor Unite, chemate să apere pacea și securitatea internaționale, deschizând calea pentru noi demersuri politice pe linia rezolvării pașnice și a celorlalte probleme din zonă.
Anexa nr.7
COMUNICAT AL GUVERNULUI ROMÂNIEI
În semn de solidaritate cu acțiunea statelor care au trimis trupe în zona Golfului pentru dezamorsarea conflictului creat de agresiunea Irakului asupra Kuweitului, Guvernul României a hotărât să ofere 3-4000 locuri de cazare în hoteluri și vile de categoria I și Lux pe litoralul Mării Negre (Neptun, Eforie Nord, Mangalia, Mamaia) și la Predeal pentru recuperarea fizică și medicală a militarilor americani, canadieni și britanici, în serii a căror durată se va stabili de comun acord cu autoritățile statelor respective.
Cheltuielile de sejur vor fi suportate de partea română, inclusiv pentru soțiile și copiii ofițerilor care se vor afla la recuperare în românia.
Pentru protecția militarilor străini aflați la recuperare în stațiunile românești, organele specializate române vor întreprinde măsurile cuvenite împreună cu specialiștii țărilor care vor da curs invitației.
Oferta Guvernului român a fost discutată cu ambasadorul S.U.A. la București, Allan Green jr., care s-a deplasat pe litoralul Mării Negre în această săptămână.
De asemenea, Guvernul român este gata să ofere apă minerală pentru alimentarea trupelor angajate în operațiunea „Scutul Deșertului” în zona Golfului, în condiții ce vor fi stabilite de comun acord.
Anexa nr.8
DECALRAȚIA GUVERNULUI ROMÂNIEI
cu privire la declanșarea operațiunilor militare în zona Golfului
La 17 ianuarie 1991, ora 2.00 (ora Bucureștiului), Departamentul de Stat a informat telefonic pe ambasadorul României la Washington că președintele Bush a ordonat forțelor americane să inițieze operațiuni de luptă împreună cu aliații săi împotriva forțelor irakiene și că forțele amricane au ordin să atace obiective atât în Irak, cât și în Kuweit. S-a precizat că scopul acțiunii este aplicarea rezoluțiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. și eliberarea Kuweitului.
La ora 4.15, Ambasada S.U.A. la București a prezentat ministrului afacerilor externe o serie de considerente în legătură cu inițierea operațiunilor de luptă în zona Golfului. Între altele, se precizează că președintele S.U.A. a ordonat inițierea acestor operațiuni în consultare cu principalii membri ai coaliției internaționale și că, deși vor fi lovite obiective militare și strategice din Irak, scopul lor este eliberarea Kuweitului. Se amintește că toate eforturile diplomatice de până acum au fost respinse de Irak, subliniindu-se că Irakul poate încă evita noi distrugeri prin retragerea necondiționată, imediată și completă din Kuweit. Se exprimă dorința continuării consultării cu guvernul român pe măsura evoluției situației.
Este un fapt că invadarea Kuweitului de către trupele irakiene la 2 august 1990, a constituit o încălcare gravă a dreptului internațional, a creat o situație deosebit de încordată în zona Golfului, amenințând în același timp pacea și securitatea internațională.
În acest context, Guvernul României consideră că declanșarea operațiunilor militare în Golf este justificată și este conformă rezoluției 678 a Consiliului de Securitate, care autorizează statele ce cooperează cu guvernul Kuweitului ca, în cazul în care Irakul nu îndeplinește rezoluțiile Consiliului până la 15 ianuarie 1991, să folosească toate mijloacele pentru a pune în aplicare aceste rezoluții.
Pe măsura posibilităților sale, România s-a străduit în mod constant, în cele cinci luni și jumătate care au trecut de la invadarea Kuweitului, să-și aducă propria sa contribuție la aceste eforturi, atât în cadrul Consiliului de Securitate, cât și în contactele sale bilaterale cu părțile în conflict. În același spirit, a salutat inițiativa S.U.A. pentru angajaera unui dialog direct cu Irakul și, atunci când acest dialog a eșuat, a adoptat o atitudine pozitivă față de inițiativele de reglementare pașnică ale secretarului general al O.N.U. și Franței, ca și față de orice altă inițiativă de natură să evite confruntarea militară.
Guvernul Irakului poate și trebuie, fie și acum, după ce ostilitățile militare s-au desfășurat, să adopte măsurile necesare pentru a-și retrage trupele din Kuweit, ceea ce ar fi de natură să conducă la încetarea luptelor, evitând astfel noi pierderi umane și materiale.
Viitorul, care nu poate fi gândit în afara păcii, aparține tuturor popoarelor, iar poporul irakian este vital interesat în construirea unei ordini de drept, a unei ordini a legii în regiune.
17 ianuarie 1991
Anexa nr.9
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
S E N A T U L
HOTĂRÂRE
cu privire la cererea Guvernului de a aproba trimiterea
unei misiuni umanitare în Arabia Saudită
Luând în dezbatere expunerea primului-ministru privind trimiterea unui spital de campanie și a unei unități de decontaminare chimică în Arabia Saudită.
Senatul adoptă prezenta hotărâre
Articol unic. – Senatul aprobă propunerile Guvernului României, cuprinse în expunerea primului-ministru, domnul Petre Roman, privind trimiterea a două unități militare necombatante (un spital de campanie și o unitate de decontaminare chimică), constituite pe bază de voluntariat, în Arabia Saudită, în sprijinul forțelor multinaționale din zona Golfului Persic.
7 februarie 1991
Anexa nr.10
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
A D U N A R E A D E P U T A Ț I L O R
HOTĂRÂRE
cu privire la cererea Guvernului de a aproba trimiterea
unei misiuni militare în Arabia Saudită
Luând în dezbatere expunerea primului-ministru privind trimiterea unui spital de campanie și a unei unități de decontaminare chimică în Arabia Saudită.
Adunarea Deputaților adoptă prezenta hotărâre
Articol unic. – Adunarea Deputaților aprobă propunerile Guvernului României, cuprinse în expunerea primului-ministru, domnul Petre Roman, privind trimiterea a două unități militare necombatante (un spital de campanie și o unitate de decontaminare chimică), constituite pe bază de voluntariat, în Arabia Saudită, în sprijinul forțelor multinaționale din zona Golfului Persic.
Anexa nr.11
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imaginea Razboiului din Irak In Opinia Publica din Romania (ID: 105738)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.