Imaginea Liderilor Politici Si Impactul Actiunilor Lor Asupra Societatii

ABREVIERI

alin. = alineat (ul);

art. = articol (ul);

cit. = citat (ul);

Ed. = editura;

lit. = litera;

M.Of. = Monitorul Oficial;

nr. = număr (ul);

op.cit. = operă citată;

pag. = pagina;

vol. = volum (ul);

urm. = următoarele.

INTRODUCERE

În evoluția și comportamentul liderilor politici un fapt surprinzător este de ce, împotriva valului violent de critici, de contestări și de nemulțumiri, imaginea oamenilor politici nu se șterge de pe retina timpului ci, mai mult, se depune tot mai consistent în memoria și în imaginarul social, într-un raport de inversă proporționalitate cu epoca personalității evocate? Și de ce V.I.P.-urile din lumea spectacolului, din muzica ușoară, din lumea sportului, în special din fotbal, care populează până la sațietate viața cotidiană, sufocând principalele mass-media prin prezența lor, se prăbușesc într-o uitare aproape generală, la fel de intens cum au apărut?

Cine, exceptând un grup restrâns de inițiați, își mai amintește astăzi de vedetele muzicii ușoare sau ale gazonului de acum 50 de ani? Pe când o personalitate politică ocupă spațiul memoriei sociale, indiferent de cât a fost popularizată sau mediatizată prin programele mass-media sau programele școlare, indiferent de gradul ei de demonizare sau de finalitate – malefică sau benefică – a actului de guvernare. Stalin, Hitler, Lenin, Nicolae Ceaușescu, Mareșalul Antonescu, Carol II, G. W. Bush, Miterrand, Iliescu, Băsescu, Năstase, lideri de dreapta sau de stânga sunt mult mai cunoscuți si mult mai bine implementați în memoria oamenilor decât “ceilalți artiști” care trudesc într-un mod sau altul tot pentru bunăstarea națiunii.

Toate acestea se explică, desigur, prin rolul important pe care liderii îl au în viața socială, dar si prin impactul deosebit al imaginii lor mediatice asupra opiniei publice. Ca urmare, lucrarea noastră își propune să releve aspecte ale mecanismului de construire a unor asemenea imagini, ca și ale metodelor și tehnicilor de promovare a lor în comunicarea politică.

În acest sens, după cum am constatat, la primul nivel de identitate a imaginii liderilor politici accentul va fi pus pe situația civilă a acestora: căsătorit, om serios, cu familie fericită și solidă, tată afectuos, soț atent etc., soție care împărtășește necondiționat idealul politic al soțului ei. Prim-planurile luate liderilor se vor localiza în mod obsesiv pe viața tihnită și fericită a familiei în jurul căminului. Stop-cadrele vor reliefa copiii, icoanele de pe pereți, biblioteca.

Al doilea nivel de identitate se referă la studiile terminate, la lucrările publicate, titlurile științifice, traseul intelectual. Admițând că între cele două niveluri ale identității și calității ale liderilor există o deplină concordanță, personalizarea politicului subestimează nivelurile identității profunde: identificarea cu o doctrină sau cu o ideologie, identificarea cu un ideal, cu interesul sau destinul național. Numai la aceste niveluri imaginea personală interacționează cu imaginea publică despre politic/politică, interacționează cu orizontul de așteptare, cu sistemul de credințe ale colectivității. Recunoscând importanța muncii desfășurate de specialiștii în PR și de staff-urile electorale în crearea imaginii unui lider se poate observa ca această imagine este de multe ori contrafăcută, că, lipsind fondul care iradiază forma, ea nu are șanse de supraviețuire decât atât timp cât este alimentată cu mijloace artificiale de subzistență.

Iată câteva probleme și întrebări majore la care vom căuta să dăm răspuns în lucrarea de față. Care este, din perspectiva liderologiei, procesul genetic al imaginii politice, și cum se comunică ea? Cum se va vedea, în marketingul politic și electoral imaginea publică a unui om politic nu ține de totalitatea elementelor care dau imaginea perfectă a unei personalități ci numai de combinarea acelor elemente pentru realizarea profilului simbolic al candidatului. Imaginea liderului politic poate fi definită ca un complex de reprezentări colective ale unui grup, generate de rememorarea sau reactualizarea unor imagini legate de trăirile sale efective.

Acestea sunt fixate sau selectate pe retina timpului prin imaginarul social ca ,,expresie nemijlocită a unor activități vitale de natura psihică”. Imaginea liderului politic are, evident, un caracter impersonal, colectiv și „primordial”. Ca expresie a inconștientului colectiv, imaginea liderului politic poate fi definită ca proiecție simbolică a unor experiențe fundamentale în viața societății care îi conferă sens sau semnificație prin atitudinea indivizilor față de aceste experiențe.

De aceea, metodologic, am simțit nevoia să comparăm imaginea mediatică a liderilor cu politica promovată de aceștia, pentru a rezulta noi imagini, alternative, care pot corecta vechea imagine construită în funcție de consecințele politicilor aplicate, de eficiența guvernării din vremea lor, pentru că imaginea mediatică nu este echivalentă cu orientarea reală și interesele politice reale ale liderilor. Sub acest aspect, se poate spune că imaginea construită a liderilor se interpune, ca un ecran, între populația care dorește să cunoască liderii și, pe de altă parte, procesul de guvernare ca atare. Butada “orice societate are conducătorul pe care și-l merită” denotă un trist adevăr, din nefericire confirmat fără încetare și în zilele noastre. Credulitatea, naivitatea, preponderența factorului emoțional asupra celui rațional, a credințelor asupra convingerilor în culturile politice tradiționale au permis și mai permit încă marea manipulare. În fond, nu este vina electoratului dacă proiectează viitorul sub termenii posibilului și dacă puterea dătătoare de viață a speranței identifică la nivel simbolic dorința cu putința, promisiunile politice cu gestiunea responsabilă pentru bunăstarea generală.

Câteva din caracteristicile unui lider politic care nu se regăsesc, sau se regăsesc cu o altă semnificație, la oamenii de știință sau la oamenii de cultură sunt următoarele: instinctul puterii, dragostea de risc, curajul, instinctul de luptător, capacitatea de revenire, răbdarea, disimularea, dorința de dominație. Aceste caracteristici se află în diferite proporții și se combină în diferite feluri. Este oare dorința de dominație principala trăsătură care îi împinge pe oameni să intre in viața politică? Sau este combinată, în proporții variabile, cu alți factori, de natură eterogenă, cum ar fi tradiția familiei, vocația, altruismul, interesul național? Se cunosc numeroase cazuri când un participant la manifestările studențești sau la grevele muncitorești își descoperă brusc vocația de lider.

La întrebarea: „Cine și de ce face politică?” psihologia politică are meritul de a fi rupt voalul ipocriziei și de a fi arătat, în toată complexitatea ei, structura motivațiilor care îi determină pe oameni să se dedice activității politice.

Declarații precum servirea patriei, a comunității, fericirea aproapelui, slujirea idealurilor democratice, nu sunt decât raționalizări, la nivelul sinelui, ale unor motivații care nu fac decât să sublimeze nevoia de putere, de status, de prestigiu, satisfacerea unor interese – pe scurt, obținerea unor avantaje pe care o carieră profesională nu le poate asigura.

Și totuși, deoarece puterea este fascinantă, liderul pare aureolat de această putere. Fascinația puterii unui lider politic nu rezidă numai în caracteristica esențială a omului de a fi zoon politikon, de a fi capabil să transforme relațiile de adversitate din habitatul său în relații de colaborare, ci și în capacitatea de conversie a calității de dominație, în relația fundamentală de putere: dominație-supunere, prezentă în orice societate umană. Fascinația liderului politic rezidă și în prezența cotidiană, imperceptibilă și universalizată a relațiilor de putere.

Pe de altă parte, liderul îmbracă mai multe semnificații, care sunt tot atâtea modalități de manifestare a politicului. Cea mai uzitată semnificație, care arată importanța lui în evoluția societății, este aceea de expresie și simbol ale modalităților de organizare și conducere a unei comunități umane.

A doua semnificație a unui lider, care arată materializarea nevoii de asociere, este aceea de asigurare a securității interne și externe a grupului. A treia semnificație vizează capacitatea de luare a deciziilor cu caracter global precum și controlul imperativ de a urmări implementarea lor. Al patrulea nivel al semnificației vizează rolul instituțiilor și relațiilor politice: partide, stat, organizații, ligi, asociații, studiul relațiilor dintre stat și societatea civilă, al sistemelor și regimurilor politice etc.

În sfârșit, al cincilea nivel al semnificației vizează procesul de socializare politică, de formare politică a individului, modul în care asimilează normele și valorile politice; formarea sistemelor de atitudini, de opinii și credințe politice, precum și de cultura și nivelul său de conștiință politică. Printr-un lider politic societatea abordează un viitor pe care se simte incapabilă să-l înfrunte singură.

Existența comunităților umane implică o diferențiere a rolurilor dintre conducători și conduși. În societățile arhaice puterea conducătorilor, a șefilor, a “sfatului bătrânilor” se sprijinea pe consimțământul întregului grup în fața căruia comportarea particulară a individului – dacă era în opoziție cu obiectivele comunității – nu constituia o problemă și putea fi ușor înăbușită, la nevoie prin alungarea din grup. Iar istoria societăților evoluate a evidențiat rolul creator de istorie a ideilor și calităților liderului politic. Aceasta se proiectează fidel în acțiunile și realizările lui, care marchează epoca.

ARGUMENT

În această lucrare mi-am propus să prezint imaginea liderilor politici și impactul acțiunii lor asupra societății.

Un lider este caracterizat de anumite calități, cum ar fi ambiția, încrederea, inițiativa, creativitatea, simțul răspunderii, și faptul că, în bună măsură, situațiile creează liderii care își adaptează comportamentul pentru a răspunde cerințelor specifice unui anumit grup, loc sau timp. Toate aceste fapte sunt prezente în diverse forme în întreaga istorie: atât în domeniul militar, comercial, cât mai ales în cel politic. A fi lider înseamnă a prezenta o viziune astfel încât ceilalți să dorească să o materializeze.

În „Introducere” mi-am propus să prezint rolul politic și liderologia politică a liderilor politici.

În primul capitol intitulat „Elitele puterii” sunt prezentate unele aspecte teoretice legate de puterea politică și elitele politice.

În capitolul al doilea intitulat „Liderul politic” sunt aprofundate dimensiuni în ceea ce privește personalizarea puterii, liderul politic și motivațiile sale și, în final, tipologiile de lideri.

Capitolul al treilea intitulat „Imaginea liderilor politici” insistă asupra imaginii publice și politice și asupra liderului politic ca putere legitimă.

Capitolul al patrulea intitulat „Rolul liderilor în democrația modernă” se concentrează asupra principalilor lideri politici români, printre care Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Petre Roman și Traian Băsescu și asupra modalităților și domeniilor de manifestare a liderilor în viața politică modernă și rolul comunicării politice în afirmarea liderilor politici.

Capitolul al cincilea intitulat „Dimensiuni ale comunicării politice” are în vedere imagologia, tacticile de campanie electorală, instrumentele clasice și audio-vizuale ale comunicării politice.

Capitolul al șaselea intitulat „Comunicarea în campania electorală” definește resursele și tipologia campaniilor electorale, în final focusându-se asupra mesajului electoral.

Ultimul capitol, al șaptelea, intitulat „Promovarea imaginii liderului politic în presa internațională și autohtonă” se constituie într-un studiu de caz în ceea ce privește strategiile de imagine liderilor politici, aici avându-se totodată în vedere și comunismul în viziunea lui Nicolae Ceaușescu, cultul personalității între festivism și pri de ce face politică?” psihologia politică are meritul de a fi rupt voalul ipocriziei și de a fi arătat, în toată complexitatea ei, structura motivațiilor care îi determină pe oameni să se dedice activității politice.

Declarații precum servirea patriei, a comunității, fericirea aproapelui, slujirea idealurilor democratice, nu sunt decât raționalizări, la nivelul sinelui, ale unor motivații care nu fac decât să sublimeze nevoia de putere, de status, de prestigiu, satisfacerea unor interese – pe scurt, obținerea unor avantaje pe care o carieră profesională nu le poate asigura.

Și totuși, deoarece puterea este fascinantă, liderul pare aureolat de această putere. Fascinația puterii unui lider politic nu rezidă numai în caracteristica esențială a omului de a fi zoon politikon, de a fi capabil să transforme relațiile de adversitate din habitatul său în relații de colaborare, ci și în capacitatea de conversie a calității de dominație, în relația fundamentală de putere: dominație-supunere, prezentă în orice societate umană. Fascinația liderului politic rezidă și în prezența cotidiană, imperceptibilă și universalizată a relațiilor de putere.

Pe de altă parte, liderul îmbracă mai multe semnificații, care sunt tot atâtea modalități de manifestare a politicului. Cea mai uzitată semnificație, care arată importanța lui în evoluția societății, este aceea de expresie și simbol ale modalităților de organizare și conducere a unei comunități umane.

A doua semnificație a unui lider, care arată materializarea nevoii de asociere, este aceea de asigurare a securității interne și externe a grupului. A treia semnificație vizează capacitatea de luare a deciziilor cu caracter global precum și controlul imperativ de a urmări implementarea lor. Al patrulea nivel al semnificației vizează rolul instituțiilor și relațiilor politice: partide, stat, organizații, ligi, asociații, studiul relațiilor dintre stat și societatea civilă, al sistemelor și regimurilor politice etc.

În sfârșit, al cincilea nivel al semnificației vizează procesul de socializare politică, de formare politică a individului, modul în care asimilează normele și valorile politice; formarea sistemelor de atitudini, de opinii și credințe politice, precum și de cultura și nivelul său de conștiință politică. Printr-un lider politic societatea abordează un viitor pe care se simte incapabilă să-l înfrunte singură.

Existența comunităților umane implică o diferențiere a rolurilor dintre conducători și conduși. În societățile arhaice puterea conducătorilor, a șefilor, a “sfatului bătrânilor” se sprijinea pe consimțământul întregului grup în fața căruia comportarea particulară a individului – dacă era în opoziție cu obiectivele comunității – nu constituia o problemă și putea fi ușor înăbușită, la nevoie prin alungarea din grup. Iar istoria societăților evoluate a evidențiat rolul creator de istorie a ideilor și calităților liderului politic. Aceasta se proiectează fidel în acțiunile și realizările lui, care marchează epoca.

ARGUMENT

În această lucrare mi-am propus să prezint imaginea liderilor politici și impactul acțiunii lor asupra societății.

Un lider este caracterizat de anumite calități, cum ar fi ambiția, încrederea, inițiativa, creativitatea, simțul răspunderii, și faptul că, în bună măsură, situațiile creează liderii care își adaptează comportamentul pentru a răspunde cerințelor specifice unui anumit grup, loc sau timp. Toate aceste fapte sunt prezente în diverse forme în întreaga istorie: atât în domeniul militar, comercial, cât mai ales în cel politic. A fi lider înseamnă a prezenta o viziune astfel încât ceilalți să dorească să o materializeze.

În „Introducere” mi-am propus să prezint rolul politic și liderologia politică a liderilor politici.

În primul capitol intitulat „Elitele puterii” sunt prezentate unele aspecte teoretice legate de puterea politică și elitele politice.

În capitolul al doilea intitulat „Liderul politic” sunt aprofundate dimensiuni în ceea ce privește personalizarea puterii, liderul politic și motivațiile sale și, în final, tipologiile de lideri.

Capitolul al treilea intitulat „Imaginea liderilor politici” insistă asupra imaginii publice și politice și asupra liderului politic ca putere legitimă.

Capitolul al patrulea intitulat „Rolul liderilor în democrația modernă” se concentrează asupra principalilor lideri politici români, printre care Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Petre Roman și Traian Băsescu și asupra modalităților și domeniilor de manifestare a liderilor în viața politică modernă și rolul comunicării politice în afirmarea liderilor politici.

Capitolul al cincilea intitulat „Dimensiuni ale comunicării politice” are în vedere imagologia, tacticile de campanie electorală, instrumentele clasice și audio-vizuale ale comunicării politice.

Capitolul al șaselea intitulat „Comunicarea în campania electorală” definește resursele și tipologia campaniilor electorale, în final focusându-se asupra mesajului electoral.

Ultimul capitol, al șaptelea, intitulat „Promovarea imaginii liderului politic în presa internațională și autohtonă” se constituie într-un studiu de caz în ceea ce privește strategiile de imagine liderilor politici, aici avându-se totodată în vedere și comunismul în viziunea lui Nicolae Ceaușescu, cultul personalității între festivism și practică politică, precum și imaginea liderului politic comunist Nicolae Ceaușescu în afara țării.

Finalul lucrării se încheie sugestiv cu „Concluzii și observații practice” în care se prezintă concluziile autorului cu privire la imaginea liderilor politici și impactul acțiunii lor asupra societății.

Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, în lumina viitoarelor evenimente în materie electorală, o pertinentă abordare în ceea ce privește imagologia liderilor politic și impactul acțiunii acestora asupra comunității își dovedește utilitatea.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind imagologia liderilor politici români, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:

Analiza izvoarelor, esenței, importanței și evoluției imaginii liderilor politic români și impactul acțiunii acestora asupra societății;

Studierea și stabilirea trăsăturilor liderilor și comunicării în materie politică;

Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.

CAPITOLUL I

ELITELE PUTERII

Puterea politică

Încă din timpul societăților primitive relațiile de putere au stat la baza constituirii grupurilor sociale. Întotdeauna în cadrul comunității s-a reliefat un individ capabil prin calitățile sale intelectuale și practice să impună o ordine, o organizare și o ierarhie socială. Membrii triburilor ascultau cu sfințenie de conducător, de vraci sau șaman, care întrunea într-un tot funcțiile de preot și doctor și de războinicii care, sub vigilenta îndrumare a șefului, asigurau securitatea grupului. Aceste persoane constituiau nucleul conducător, nucleul ales, elita societății de atunci. Chiar și acum, după mii și mii de ani, în cadrul așezărilor rurale funcționează nescris un centru al puterii format din primar, doctor, preot, judecător (de pace) și polițist.

În lucrarea sa „Studii de sociologie politică”, profesorul Virgil Măgureanu constată că „grupurile umane permanente, mai restrânse sau mai largi, bazate pe ierarhii și pe interese distincte și de lungă durată, cu moduri specifice de organizare consemnate în ritualuri sau legi și unde formele de activitate nu sunt izvorâte din convingeri spontane ori ocazionale ci, dimpotrivă, sunt dirijate de către sau grupuri și executate de către alte persoane sau grupuri, chiar dacă acestea din urmă nu doresc întotdeauna acest lucru și ar fi tentate chiar să opună rezistență, sunt, în mod cert, caracterizate de putere”.

Fiecare individ este influențat de altul sau de alții în acțiunile sale și la rândul său își impune voința față de o persoană sau un grup într-un permanent vârtej al relațiilor de putere. Ne confruntăm zi de zi cu diverse forme de putere: socială, politică, economică, religioasă, militară, științifică etc. La rândul nostru, în funcție de rolul și status-ul pe care-l deținem în societate deținem, simbolic sau practic, un anumit tip de putere. Dar, dintre toate formele de putere, numai „puterea politică creează acel «vertige de pouvoir», amețeală sau putere la cel care o deține”, pentru că ea este singura care poate naște sentimentul de „complet”, de deținere a unei forțe apropiate de cea a Divinității. Puterea politică cuprinde și își subordonează celelalte forme de putere. Ea are un caracter integrator și este exercitată la nivelul global al unei comunități. Însăși existența unei societăți (moderne sau arhaice) se bazează pe ordine, organizare și ierarhie socială, toate acestea fiind asigurate de puterea politică.

În societățile contemporane, statul reprezintă principalul instrument al puterii politice. Statul, ca fenomen, și-a făcut apariția, conform istoricilor, în perioada dintre sfârșitul paleoliticului superior și începutul neoliticului, când marile uniuni de triburi au început să se stabilească în așezări permanente. Dezvoltarea socială adusă de crearea comunităților stabile a provocat nașterea unei noi forme de organizare socială, care să asigure supraviețuirea. „Nevoia de coordonare a eforturilor de asigurare a ordinii în interior și de apărare de atacurile externe, ca și de organizare, a evidențiat rolul factorului politic, în dubla sa ipostază, în formarea și evoluția statului: pe de o parte, în coordonarea eforturilor de dezvoltare a comunității; pe de alta în apariția și oficializarea clivajului dintre conducători și conduși, deci a fenomenului de dominare și constrângere, fie pe cale materială, fie pe cale spirituală, religioasă, morală, economică sau pur politică”.

Pentru Grecia antică, statul era polis (cetatea-stat), pentru romani, civitas, republica și imperium. Apariția creștinismului va consacra termenii de regnum (regat), republica christiana și principatus. Niccolo Machiavelli (1513) folosește pentru prima dată termenul de „stat” în Principele, dar va mai trece multă vreme până când cuvântul va fi folosit în accepțiunea sa de astăzi. Statul, redus doar la conotația sa de bază, înseamnă zăbovire, așezământ. Deci statul presupune organizare, stabilirea unei comunități umane pe un anumit teritoriu, marcat prin granițe naturale sau convenționale.

Statul poate fi definit ca „formă de organizare politică a unei comunități umane, care, prin organismele sale specializate și prin forța legitim instituită, asigură difuzarea puterii la diferitele paliere ale societății civile în scopul coordonării serviciilor publice, al asigurării ordinii și al dezvoltării comunității”.

Elitele politice

Statul este principalul instrument al puterii politice. Dar, firesc, oamenii sunt cei care care au creat acest instrument și îl folosesc în deținerea și exercitarea acțiunii politice. Dincolo de abstractul acestor concepte și de fenomenul de personalizare a puterii, fenomen care va fi tratat pe larg în capitolul II al lucrării, în acțiunea de exercitare a puterii în societate, individul sau grupul devin agenți politici.

Acțiunea politică presupune ca agenții săi, cei care o înfăptuiesc, să aibă o cultură politică și să înțeleagă direcțiile de evoluție ale societății a cărei conducere și-o asumă. Conform unei clasificări propuse de profesorul Virgil Măgureanu, agenții politici pot fi colectivi (partide politice, grupuri de presiune, grupuri sociale, elitice politice, mase populare) sau individuali (lideri, personalități, militanți, aderenți). De asemenea, există mai multe tipuri de acțiuni politice, în funcție de scopurile și mijloacele utilizate: revoluționare (schimbarea puterii prin metode violente, radicale), reformiste (introducerea treptată a schimbărilor), conservatoare (menținerea statu-quo-ului prin susținerea conformismului față de un sistem de norme și instituții impuse de tradiție; neacceptarea schimbării) și reacționare (propune soluții care urmăresc restaurarea unor situații depășite istoric; apelează, deseori, la mijloace violente pentru a-și susține cauza).

Ca agent politic colectiv, masele acționează în timpul revoluției, al mișcărilor sociale violente. Dacă o parte din sociologi consideră că astfel de evenimente au un scop politic clar, conștientizat de cei care le înfăptuiesc, adepții teoriilor elitiste apreciază că masele n-au conștiință politică, sunt mânate doar de interese de moment, victime, de cele mai multe ori, ale manipulării unor grupuri de interese sau al unui lider autoinstituit.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul elită înseamnă „grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o societate, comunitate”. Teoreticienii elitiști afirmă că din elită fac parte persoanele care manifestă calități excepționale și obțin performanța în domenile lor de activitate. Sociologul Vilfredo Pareto clasifică elitele în guvernante (cele care dețin puterea, sunt implicate în politică) și neguvernante. Wright C. Mills a creat conceptul de elită a puterii în studiul său despre puterea politică în societatea americană. Conform autorului citat, elita puterii este formată de liderii politici, militari, marii oameni de afaceri, care domină societatea la un moment dat, scopurile și interesele lor fiind comune. Deși Mills nu consideră elita clasă politică și nici ca făcând parte dintr-o clasă politică, el afirmă că ceea ce îi unește pe membrii acestor uniuni de putere sunt relațiile formale și informale dintre ei, afinitățile psihice și nu, în ultimul rînd, statutul social. Sociologul, ca de altfel și alți importanți teroreticieni elitiști, apreciează că nu există o singură elită, într-o societate, ci mai multe elite. Dintre acestea, elitele politice, militare și economice sunt cele care au acces imediat la putere.

Pentru Guy Rocher, elita reprezintă „ansamblul persoanelor și grupurilor care, ca urmare a puterii pe care o dețin sau a influenței pe care o exercită, contribuie la acțiunea unei colectivități, ori prin deciziile pe care le ia, ori prin ideile pe care le exprimă, simbolizează ori propagă.” Autorul propune următoarea clasificare a elitelor:

Elite tradiționale (aristocratice, religioase);

Elite economice (mari latifundiari, bancheri, oameni de afaceri);

Elite tehnocratice (cei care ocupă posturi de comandă în ierarhiile birocratice);

Elite charismatice (posesoare de însușiri excepționale, pot face parte din elita puterii, dar și din opoziție);

Elite ideologice (persoane și grupuri care definesc, prezintă și difuzează o ideologie, pot face parte din elita puterii, dar și din opoziție);

Elite simbolice (persoane cu funcții importante în societate, grupuri care reprezintă pentru ceilalți moduri de viață, întruchiparea unor valori și calități – actori, cântăreți, sportivi profesioniști, soțiile oamenilor politici și ale marilor capitaliști etc.);

„Elita politică este definită întotdeauna în raport cu puterea, fie că o deține, fie că o influențează (prin acțiunea lor, elitele contribuie la luarea deciziilor, direct sau indirect, la definirea situațiilor sau obiectivelor și la conștientizarea unor grupuri sociale) și ca (cel puțin) virtuali agenți politici”.

Elita puterii este compusă din personalități cu un statut clar, cu experiență politică, autoritate și prestigiu, oameni care fac parte din vârfurile societății, au acces direct la putere și o exercită sau care, aparținând opoziției, luptă să acceadă la conducerea sistemului politic. În funcție de alăturarea la o ideologie politică sau alta, de scopurile comune care reunesc grupurile de interese, elitele puterii, aflate întotdeauna în fruntea ierarhiei unor partide sau în posturi cheie în stat, formează o singură țesătură peste societatea ai cărei membri de rând așteaptă de la ele, motivat sau nu, o viață mai bună, siguranță, încredere. Cu puține excepții, din rândul elitelor puterii se ridică viitorii lideri. Aceștia sunt înconjurați și se bazează în deciziile și acțiunile lor pe elitele puterii.

O confuzie frecvent întâlnită în societatea contemporană este asimilarea noțiunii de elită cu cea a grupului de persoane care ocupă, la un moment dat, posturi înalte în ierarhia socială. Este adevărat că în viziunea liberală, numai cei cu adevărat pregătiți pot ocupa funcții de mare răspundere, după o luptă cinstită în care cel mai bun este ales, dar practica politică se află destul de departe de teorie. Murray Edelman consideră că acest lucru se datorează practicii de a descrie și de a ne referi la conducere în termenii trăsăturilor unei elite. „Această abordare pseudo-științifică dă naștere ipotezei că cei ce ocupă poziții înalte în ierarhia politică și organizatorică posedă trăsăturile elitei, pe care conducătorii trebuie să le aibă. Aceste impresii sunt ideale pentru a obține docilitate și aprobare, pentru că ele sugerează că deținătorii puterii știu cel mai bine ce fac”.

Dar acest mod ambiguu de a privi lucrurile atrage după sine confuzia dintre conducere și deținere de funcții. Astfel, un individ sau un grup care ocupă funcții înalte în stat fără a avea la bază adeziunea masei (cum ar fi la noi cazurile de miniștri sau de prefecți numiți), pot câștiga o apreciere populară nefondată, rangul deținut conferind apriori autoritate, prestigiu și competență.

CAPITOLUL AL II-LEA

LIDERUL POLITIC

2.1Personalizarea puterii

De-a lungul vremii, oamenii și-au creat idoli asupra cărora proiectau toate calitățile și toate puterile care lor, ființe obișnuite, le lipseau. Astfel, se asigurau în adâncurile conștiinței, că întotdeauna, deținătorul unei forțe supranaturale veghează ca supușilor lui să le fie bine, dacă nu aici, măcar pe cealaltă lume.

De asemenea, tot ceea ce ținea de lumea exterioară și afecta starea de siguranță a muritorilor, trăznetul, fulgerul, cutremurele, inundațiile, puternicele animale de pradă etc. trebuia să aibă în spatele lor un agent, care nu putea să fie decât o divinitate, o ființă superioară care avea prerogativele de a pedepsi sau ierta conform judecății cerești. Întreg panteonul zeităților antropomorfe stă dovadă nevoii omului de a crede în ceea ce nu înțelege și de care se teme. Filosoful german Ludwig Feurbach observa, la mijlocul secolului al XIX-lea, că ființa umană încearcă să se identifice cu un „produs pur al conștiinței sale”, cu „ființa divină”. Idolii creați de om după chipul și asemănarea sa sunt venerați de acesta tocmai pentru calitățile umane cu care au înzestrați. Astfel „neînțelesul” se află mai aproape și este mai ușor de priceput sau de acceptat. Este vorba despre un fenomen de proiecție narcisică, aplicat, mai târziu și sferei politice. Personajele politice admirate sunt învestite cu daruri excepționale, calități pe care și-ar dori să le aibă sau pe care le are chiar inițiatorul proiecției, dar nu îndrăznește să le fructifice. Intervine aici și un fenomen de compensare, o „bandajare” a orgoliului muritorului de rând care poate accepta mai ușor supunerea față de un astfel de erou, decât față de un ins banal, asemeni lui. Într-o lume care se împarte dintotdeauna în conducător și condus, cel din urmă își poate asuma mai ușor condiția inferioară, crezând și sperând că liderul va acționa în conformitate cu așteptările sale. Așa cum ar face el, supusul, dacă ar deține puterea.

„Mecanismele psihologice ale personalizării puterii au la bază, printre alte procese, setea de autoritate și instinctul supunerii. Aceste procese generează sentimente de orgoliu, de identificare mitică cu liderul până la autoiluzionare, până la ștergerea granițelor dintre vid și realitate. Această dorință de identificare cu idolul iubit se explică cel mai bine prin mitul Cenușăresei unde proiecția spre o viață inocentă, promisiunea ei de fericire, se verifică în valorile fundamentale: Bine, Adevăr, Frumos întrunite în persoana unui lider feminin”.

În cazul regimurilor totalitare, acest proces de identificare a maselor cu alesul, conducătorul iubit, atinge, deseori, forme absurde. Cei conduși ajung să creadă că anumite acțiuni ale liderului lor, care îi afectează în mod direct și pe care, în mod normal, le-ar considera reprobabile, sunt juste și chiar strălucite. Acest lucru s-a văzut clar în perioadele de mare popularitate a unor lideri totalitari ca Hitler, Lenin, Stalin și Ceaușescu.

Prin personalizarea puterii, funcțiile și prerogativele acesteia, instituțiile și procesele politice sunt concentrate într-o singură persoană. Astfel, puterea nu mai este privită ca un concept abstract, ea prinde viață și intră în orizontul de înțelesuri ale fiecărui individ. Apreciatul sociolog și politolog Roger-Gérard Schwartzenberg observă că fenomenul de personalizare a puterii crește sau scade în funcție de gradul de stabilitate politică sau economică al unei societăți. În perioadele de criză politică, de recesiune economică, omenirea își caută salvarea într-o personalitate strălucită, puternică, autoritară, capabilă să aducă schimbarea în bine. „Criză majoră, riscul de război civil cu străinătatea. Cuprinsă de spaimă, mulțimea își amintește adesea de figura tutelară a unui tată pe cât posibil eroic.” Dimpotrivă, în perioadele de pace socială, de stabilitate și înflorire economică, populația acceptă și chiar își dorește o personalitate echilibrată, normală, un lider obișnuit, fără calități extraordinare, dar atât de apropiat. „Opinia începe să respingă pe șeful prestigios, asimilat perioadelor de tulburări. Ea aspiră la calm după furtună. Ea părăsește, deci, marile figuri pe cele ale timpului de criză, pentru a se orienta spre conducătorii obișnuiți, adaptați la cursul ordinar al lucrurilor. S-a spus: nu la întâmplare Atlee îi succede lui Churchill, Hrușciov lui Stalin și Pompidou lui de Gaulle.”

Apelarea la mit, la mitul politic, are legătură directă cu personalizării puterii. Salvatorul, Unificatorul, Întemeietorul sau Conspiratorul întruchipează numai căteva dintre miturile fondatoare care răspund orizonturilor de așteptare ale unei națiuni, la un moment dat. Acest raport între personalizarea puterii și mitul politic este mai vizibil în situații tulburi, de criză, dar el există la fel de bine și în condiții de pace socială. Numai că în ultima situație, instituțiile puterii capătă mai multă importanță. „perioadele de echilibru favorizează creșterea puterii impersonale a instituțiilor statului, autoritatea conducătorilor derivând din procesele de legitimare legal-rațională”.

Lipsa sau din contră existența unei culturi politice influențează procesele de personalizare a puterii. Într-o națiune puternic dezvoltată cultural personalizarea puterii nu este atât de evidentă ca într-o societate cu un nivel scăzut de cunoaștere politică. În cazul societăților moderne, actuale, cu o cultură civic-participativă, mass media devine instrumentul principal prin care puterea își crează mituri. Schwantzerberg observă că, în această situație, cultura devine o cultură a spectacolului, politicienii se transformă în „vedete politice” pe scena unui show în care și simplul muritor își închipuie fără temei că joacă un rol, că este și el un „actor politic”. Această cultură a spectacolului este, în viziunea autorului citat, „reprezentarea înșelătoare a democrației, simulacrul culturii de participare. El se consideră un actor politic, atunci când nu este decât un spectator. Dopat, abuzat de «jocul politicii» pe fondul micilor ecrane și al panourilor de proiecție”.

În cadrul culturilor participative, fiecare om are falsa senzație, indusă și de mass-media, că participă activ la viața politică. Trăiește în credința că prin votul său poate influența politica.

„Această credință derivă din identificarea simbolică cu rolul jucat de lider. Această proiecție inconștientă alimentată de mass media, sub forma spectacolului, îi conferă un rol de «reprezentare», aidoma unui spectator la teatru sau la un meci de fotbal. Persuasiunea politică a activat cu puterea unei anestezii: a blocat preferințele cetățeanului la nivelul credinței. Ca sub puterea unei vrăji, acesta confundă ficțiunea cu realitatea și se crede cu adevărat actor în marele spectacol public”.

Pe de altă parte, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, liderii propuși pentru a ocupa funcții înaltă în stat, au parte de o „cosmetizare” a calităților și competențelor lor, astfel încât alegătorii își îndreaptă proiecțiile care conțin visurile și aspirațiile lor asupra unei imagini deja construite din exterior. Astfel ei trăiesc cu falsa impresie că așteptările lor au fost confirmate. Este vorba despre construirea unei imagini în interiorul altei imagini, aceasta din urmă fiind, la rândul ei, produsul altei creații, conștiente de astă dată, dar la fel de îndepărtată de realitatea obiectivă.

2.2Liderul politic și motivațiile sale

„Reacția publicului larg față de lideri este uneori o judecată simplă și rațională, conform căreia liderul care poate obține ce vor adepții săi ar trebui, în consecință, urmat. Conducătorii guvernamentali pot deține o extrem de mare capacitate de a stârni reacții emoționale puternice în rândul populației. Când un individ este este recunoscut ca persoană oficială, conducătoare legală a statului, el devine simbol pentru toate sau doar pentru unele dintre atributele statului: capacitatea de a oferi beneficii sau de a face rău, de a amenința sau de a crea o stare de siguranță”.

La modul ideal, toată lumea face politică. În bucătărie, la serviciu, la teatru, se discută politică, se împărtășesc opinii, se trag concluzii. Se depune un efort uriaș, dar insesizabil pentru cei aflați la putere. Doar în campaniile electorale și în ziua votului, „politica de bucătărie” începe să trezească interesul celor care se ocupă într-adevăr cu așa ceva, celor care ne conduc sau intenționează să ne conducă destinele. Dar „făcând politică”, noi, cei din bucătăria vieții, ne simțim mai aproape de putere.

Cunoscutul și apreciatul sociolog și politolog Nicolae Frigioiu (2004) afirmă că politica „îmbracă mai multe semnificații care sunt tot atâtea manifestări ale politicului”. Astfel, politica înseamnă:

Formă de organizare și conducere a comunităților umane;

Asigurarea securității externe și interne a grupului;

Capacitatea de luare a deciziilor cu caracter global și urmărirea implementării acestora;

Studiul instituțiilor și relațiilor politice;

Studiul relațiilor dintre stat și societatea civilă;

Formarea politică a individului, normele și valorile politice;

Formarea sistemelor de atitudini, de opinii și credințe politice;

Formarea conștiinței și a culturilor politice.

De la a face politică și până la a deveni un om politic drumul este lung și sinuos. Dincolo de calitățile pe care se presupune că trebuie să le ai pentru a deveni un astfel de personaj important, de tipologiile în care ar trebui să te încadrezi conform specialiștilor în psihologie, psihanaliză, sociologie, liderologie etc., importante sunt motivațiile și scopurile care te îndeamnă să te orientezi spre politică.

„Personalitatea este rezultanta intersectării diferitelor componente individuale: trăsături de temperament și de caracter, reflexe, nevoi, interese, aptitudini, experiență anterioară. Toate se conjugă pentru a oferi individului motivațiile în funcție de care acesta acționează”. Un individ se îndreaptă spre politică în funcție de condiționările sale psihice, familiale, profesionale, culturale, de personalitatea sa, dar și în funcție de momentul istoric și situația politică în care evoluează. Este greu de spus și de crezut că o singură motivație, cum ar fi credința în dreptate socială sau interesul național îl aruncă pe un ins în arena politică. Poate doar în cazul marilor mișcări sociale provocate de abuzuri și grave nedreptăți se poate reliefa spontan un lider al cărui mobil în acel moment ar fi reglementarea situației existente. Motivațiile omului politic îmbină, în cantități diferite, aspirații nobile, de afirmare și materiale. Dacă nu și-ar dori puterea și n-ar încerca să o obțină cum ar putea să pună în practică interesele celor care l-au acceptat și l-au ales ca lider.

Teoreticienii elitiști consideră că afirmarea unei persoane cu calități excepționale ca lider depinde de rezultatul luptei pe care o dă în arena politică. Concurenții sunt indivizi la fel de bine înzestrați de natură și toți încearcă să obțină un statut și un rol de excepție în viața politică. Pentru susținătorii viziunii liberale, câștigătorii bătăliei pentru putere vor fi cei care se vor dovedi, cei mai inteligenți, mai curajoși, mai puternici. Perspectivele psihologice și psihanaliste propun teorii conform cărora omul s-ar angaja în politică pentru a-și rezolva frustrările adunate din perioada copilăriei și adolescenței. Psihologul Harold Lasswell consideră că se petrece un fenomen de compensare, sentimentele de neimportanță, de inutilitate fiind anulate de succesul și recunoașterea în viața politică.

Liderul politic, cel mai important agent politic individual, conform clasificării politologului și sociologului Virgil Măgureanu, este definit de autorul citat ca „o persoană caracterizată prin prin capacități și realizări deosebite și care, prin prezența și activitatea sa, innfluențează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup, formulează scopurile și elaborează strategiile și acțiunile politice ale acestuia.”

Ce așteptăm de la un om politic? Să fie un bun comunicator, să aibă un discurs convingător și credibil, temperament de luptător, încredere în sine, spirit hotărât, imaginație, compasiune pentru cei mai slabi ca el, să simtă și să înțeleagă care sunt așteptările celor pe care îi reprezintă, să-și asume rolul pe care îl are de jucat etc. Toate aceste calități puse în practică se transformă în competențe politice și îl îndreptățesc să aspire la rolul și la statutul la care aspiră.

Nicolae Frigioiu consideră că „spre deosebire de alte tipuri de personalitate (științifică, artistică, morală), dimensiunea volitivă și intelectuală a personalităților politice le individualizează puternic de celălalte. Omul politic are instinctul puterii. Din această calitate intrinsecă derivă celelte aptitudini politice: instinctul de luptător, simțul victoriei (succesului), capacitatea de revenire, răbdarea, dragostea de risc. Acest nivel al personalității este organic legat de aptitudinile intelectuale”. Un autentic lider politic va da întotdeauna dovadă de inteligență intuitivă, va putea vedea în perspectivă și va avea o bază solidă de cultură politică. Nivelul de cunoaștere și cultură diferențiază politica-artă de politica-știință, concepte dezbătute de specialiști încă din secolul trecut. „Când politicianul uzează doar de talentul său nativ în actul de conducere, avem de-a face cu politica-artă; când, pe lângă talentul său nativ, orizontul gândirii și acțiunile sunt îmbogățite de cultura politică, aveam de-a face cu politica-știință. (…)Alexandru cel Mare, Cezar, Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, J.F. Kennedy, Willy Brandt, Ch. De Gaulle etc. fac parte din această categorie.”

În lupta politică, liderul trebuie să-și dovedească permanent calitățile și vocația, să-și sporească prestigiul și credibilitatea. Numai faptele și consecințele acțiunilor sale pot confirma susținătorilor că alegerea lor a fost bună. De asemenea, conform specialiștilor în liderologie, pentru a se afirma și rezista ca lider, omul politic are nevoie de popularitate, prestigiu, autoritate și competență. De altfel, în ultimii ani, masele au reacționat pozitiv mai ales față de liderii care au știut să-și pună în valoare competența. Este vorba de sentimentul de siguranță inoculat de un individ care demonstrează public că știe ce vrea de la puterea pe care tocmai a obținut-o.

Popularitatea nu se poate câștiga numai pe baza acțiunilor politice reușite, liderul trebuie să degaje un farmec incontestabil, să-și seducă publicul-țintă. Este vorba de charismă, termen introdus în vocabularul sociologiei politice de Max Weber (1968). Cunoscutul și apreciatul sociolog desemnează prin charismă datele excepționale, supraumane ale unei persoane care devine lider necontestat tocmai datorită acestora. Instinctiv, prin calitățile sale, prin simpla sa prezență, liderul charismatic trezește speranțele maselor, răspunde așteptărilor lor, le motivează. Farmecă și seduce, dar, în viziunea weberiană, liderul charismatic chiar corespunde necesităților obiective ale situației politice existente. În aceste momente, pentru susținători el pare fără urmă de îndoială Liderul așteptat. Acest tip de conducător apare în general în perioadele tulburi, de criză. El atrage adeziunea maselor nu numai prin calitățile sale, ci mai ales prin cele care i se atribuie pentru a întruchipa în mintea și în sufletele oamenilor adevărata salvare.

Este interesant că deși liderul charismatic se folosește și de niște calități și aptitudini feminine, în limbaj popular am putea spune că „el îți sucește mințile”. Din această categorie au făcut parte foarte rar femei. Dar și aceste cazuri excepționale, cum ar fi capitolul Jeanne D'Arc (1412-1431), femeile lideri au îmbrăcat haine bărbătești și au pornit la luptă, scoțându-și în evidență aptitudinile virile. De altfel și în politica modernă, femeile încearcă să dovedească mai întâi că se pot compara cu contracandidații lor bărbați și apoi să convingă electoratul că ele sunt cea mai bună alegere. Un exemplu mult mai apropiat în timp și spațiu este Biljana Plavsic, lidera sârbilor bosniaci, condamnată la 11 ani închisoare pentru crime de război de Tribunalul de la Haga. Madeleine Albright, secretar de stat pe timpul administrației Clinton, un alt model viril de femeie-lider, consideră că lidera bosniaclor sârbi „rămâne oficialul cu cel mai înalt rang care și-a asumat responsabilitatea pentru crime împotriva umanității și primul oficial care a făcut acest lucru lansând în același timp apeluri pentru reconciliere”. Biljana Plavsic a fost supranumită Doamna de Fier a Balcanilor, poreclă împrumutată de la Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic care a demonstrat, de altfel, prin acțiunile sale, că o femeie poate dovedi chiar mai multă tărie decât un bărbat. Trăim încă într-o lume în care credințele și mentalitățile unei societăți bazate pe patriarhat se mențin, susținute și de ideologiile și doctrinele religioase, de altfel.

Pentru Schwartzenberg (1977), liderii, tratați ca vedete politice, se specializează într-un rol și subscriu conștient unui anumit model: Părintele, Salvatorul, Filosoful, Criticul, Nemulțumitul, Liderul de Șarm. Din modelele atribuite decurg și tipurile de acțiune politică exercitată. Criticul va încerca să convingă, Liderul de Șarm să seducă, iar Părintele să impună. În funcție de rolurile alese, politicienii vor alege o „partitură” autoritară, conservatoare, reformistă sau revoluționară. Tot ca un actor, în viziunea autorului citat, conducătorul se va înconjura de mister și va impune distanța între el și grupul de susținători. Astfel liderul politic devine o realitate construită și cu ajutorul mass media, a marketingului politic și a publicității. Cunoscutul sociolog și politolog folosește în acest context sintagma de industrie a persuasiunii. „Candidatul propus trebuie să cucerească un electorat-piață și să declanșeze voturile-cumpărăturile, iar campaniile politice se organizează în maniera rațională a campaniilor publicitare.” Liderul-produs tinde, în aceste condiții, să nu mai aibă nici o legătură cu realitatea obiectivă. Alegătorul sedus de imaginea super-cosmetizată a politicianului riscă să pățească același lucru ca atunci când a cumpărat detergentul lăudat în reclame și s-a trezit și cu banii luați și cu rufele murdare.

Pe de altă parte, nimeni nu poate nega aportul specialiștilor în marketingul politic și electoral, alături de psihologi, sociologi, politologi, liderologi, în formarea liderilor politici. Marketingul politic trebuie privit ca pe o „metodă globală de organizare, prezentare, promovare a informației și a resurselor necesare realizării unor obiective politice”. Aici intervine nevoia de cunoaștere, tocmai pentru triumful politicii-știință, singura care poate avea consecințe benefice pentru dezvoltarea unei națiuni. Cultura politică nu este numai atributul conducătorilor, dar și al muritorilor de rând care își pot conștientiza astfel orizontul de așteptare și astfel chiar pot decide ce este mai bine pentru ei, indiferent de imaginile prefabricate cu care sunt intoxicați. Numai conștientizând faptul că Liderul așteptat este un ideal de care se apropie mai mult sau mai puțin Liderul ales, electoratul va putea da un vot responsabil. Numai regăsind câteva din calitățile așteptate la una din persoanele din carne și oase din fața sa, grupul poate hotărî cine este mai bine să-l conducă.

Liderii nu se află în poziția unor mânuitori de păpuși, într-un spațiu convențional și atemporal, ei acționează într-un mediu social și cultural, la un moment istoric dat. „Când o comunitate acceptă autoritatea unui lider ea o face pe baza codurilor de performanță și valorilor proiectate în lideri. Aceste valori influențează regulile politice și sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii răspund la aceste constrângeri prin diferite modalități de acțiune, dar așteptările electoratului impun comportamentului lor anumite reguli pe care este riscant să le neglijeze”.

2.3Tipuri și tipologii de lider

Tipologia liderilor politici reprezintă o problemă importantă. Prin expresia „tipul personalității” înțelegem totalitatea trăsăturilor ei distinctive stabile, caracteristice pentru un grup întreg de oameni care desfășoară una și aceeași activitate. Astfel, putem vorbi despre tipuri profesionale, științifice, militare, religioase, artistice. Tipurile pot fi sistematizate, pentru că oricât de variate ar fi, ele nu sunt atât de complexe ca individualitatea unei personalități. Fiecare lider reprezintă un individ nerepetabil; totodată, însă, el poartă în sine un element tipic.

Această tipologie a fost mult amplificată de în zilele noastre de teoriile americane ale leadership-ului din managementul organizațiilor. Utilitatea acestei tipologii constă în surprinderea anumitor valori formative ale stilului de conducere. Stilul de conducere este determinat de mai mulți factori: calitățile morale și intelectuale ale liderului, particularitățile lui psihologice, înțelegerea rolului său ca și factorii social-istorici care interacționează la un moment dat cu mediul politic. Asupra stilului de conducere se repercutează întreaga personalitate, orientările și relațiile ei și, îndeosebi, caracterul ei.

Primul criteriu de tipologizare a liderilor politici îmbină dimensiunea ideologică și stilul de conducere. S-a bătut monedă pe următoarea tipologie, un adevărat ideal-tip weberian:

Liderul liberal. Caracteristica stilului de conducere liberal este principiul „neamestecului”, concepția „lasă lucrurile să meargă de la sine”. El se mai caracterizează prin spontaneitate și improvizație, prin intenția de a se sustrage răspunderii iar în anumite cazuri printr-un subiectivism exagerat, prin precauție și teamă. Acest stil de conducere are drept consecință lipsa de organizare și reglementare, dispariția răspunderii.

Liderul democratic. Autoritatea liderului democrat nu provine atât din prerogativele funcției cât din recunoașterea valorii sale de către subalterni. El impune un stil de conducere colegial și consultativ. El promovează munca în echipă și ia decizii în urma consultării membrilor echipei. Eficiența acestui stil de conducere se confirmă în capacitatea de a face față la noile provocări și probleme complexe.

Liderul autoritar. Stilul de conducere al liderului autoritar se caracterizează prin faptul că el ia, pe cât posibil, toate deciziile de unul singur, planifică singur toate procesele și îi controlează pe toți. Locțiitorii și colaboratorii acestuia sunt mai mult executanți, în cadrul sistemului. O altă trăsătură caracteristică a acestui stil de conducere constă în dorința conducătorului de a rezolva totul prin instrucțiuni. Un astfel de stil reduce activitatea creatoare a colaboratorilor; conducerea colegială se deteriorează; eficiența conducerii scade; lipsa de încredere în forțele proprii se accentuează.

Liderul dictatorial (totalitar). Caracteristica principală a acestei categorii de lideri este neîncrederea funciară în oameni, disprețul față de ei. Toate mecanismele decizionale sunt concentrate în mâinile unei singure persoane: „liderul charismatic”, „liderul infailibil”, „conducătorul iubit”. Elementele de populism și cultul personalității care apar, ca urmare a unei asemenea concentrări de putere, marchează stilul de conducere. Liderul totalitar este în ipostaza unui „lup singuratic”. El nu comunică nici celor mai apropiați colaboratori intențiile sale; deciziile sale sunt concomitent comunicate și imperative. Orice îndrăzneală de a le contesta se plătește scump. Acest stil de conducere are două consecințe contradictorii: fiecare subaltern umil, „își varsă năduful” în teritoriu unde devine un zbir, iar pe de altă parte amplifică autismul liderului, îl predispune la o izolare totală fața de realitate, și în cele din urmă, predispune la apariția fenomenelor de paranoia ca urmare a lipsei de comunicare.

Al doilea criteriu de tipologizare a liderilor politici este dat de îmbinarea dintre criteriul ideologic cu cel psihologic care oferă un plus de precizie în înțelegerea personalității liderilor. Teoria celor patru temperamente lansată in istoria medicinei de Hipocrat (sangvin, coleric, flegmatic și melancolic) s-a dovedit de o importanță excepțională în înțelegerea biotipurilor, a mecanismelor de interacțiune dintre acestea în structura personalității politice și a stilului lor de a acționa.

Tipul sangvin – se caracterizează prin reacții foarte rapide; sentimentele lui sunt schimbătoare; buna dispoziție se schimbă ușor în deprimare, în pesimism; își exprimă ușor emoțiile; stările de spirit i se citesc pe față, dorință lui de comunicare este puternică; îi plac laudele și aprecierile; este neobosit, dinamic, entuziast; în același timp, este superficial, labil, nu este perseverent sau consecvent.

Tipul coleric – sentimentele lui sunt trainice și se formează rapid; își păstrează entuziasmul aproape cu aceeași intensitate; în același timp este constant în sentimentele negative, este agresiv și violent; își manifestă sentimentele nu în cuvinte și gesturi, ci mai ales în acțiuni; în muncă este puternic, perseverent, rezistent, are o mare încredere în sine, este hotărât, pasionat, cu spirit practic, ambițios; în activitatea socială se caracterizează prin mari calități, dar și prin mari defecte; în condiții de stres și situații limită poate deveni impulsiv sau violent.

Tipul melancolic – sentimentele lui se formează lent și dificil, de multe ori îl caracterizează tristețea și deprimarea; este caracterizat nu prin entuziasm și veselie, ci mai ales prin tristețe, proastă dispoziție, sentimente negative; sentimentele lui nu se manifestă nici în comportament, nici în acțiuni, el este mai degrabă închis, retras; în activitate este lent, dar gândirea sa este profundă, mai ales teoretică; este indecis, nu are încredere în sine, se adaptează greu la efort; în ceea ce privește stilul său de conducere, din cauza felului său închis de a fi, comunică cu greutate, este nesigur.

Tipul flegmatic – sentimentele lui se formează lent și nu ating o intensitate deosebită; sentimentele lui nu sunt clar conturate, trainice, nici pozitiv, nici negativ; în activitatea politică este responsabil, calm, realist, pragmatic; este indiferent la aprecieri și la critici; este predispus spre cinism, ironizează entuziasmul celorlalți

Dintre toți discipolii lui Freud, cel care a adus contribuții notabile la cunoașterea psihologiei liderilor politici este elvețianul Jung. După acesta, înzestrarea genetică la om constă din:

Patru funcții psihologice: senzație, gândire, sentiment și intuiție, toate aflate a priori la dispoziția oricărui om; și

Atitudinea omului fată de realitate: extrovertită și introvertită, în funcție de ponderea orientării subiectului față de evenimentele lumii exterioare sau de lumea internă, subiectivă. Cele patru funcții corespund instrumentelor prin care conștiința se orientează în raport cu existentul: senzația ne spune că ceva există; gândirea ne spune ce anume este; sentimentul ne spune dacă e vorba de ceva plăcut sau nu; intuiția ne spune dincotro vine și încotro se duce.

Din combinarea celor două tipuri de atitudine și a celor patru tipuri funcționale, Jung obține opt tipuri psihologice:

Tipul senzație extrovertit – persoanele de acest tip sunt oameni practici cu „picioarele pe pământ”. Ele caută cu precădere emoțiile puternice și nu au o înclinare evidentă către gândirea abstractă.

Tipul senzație introvertit – este un tip caracterizat prin ”intensitatea senzației subiective excitate de un stimul obiectiv”. Persoanele din această categorie au o memorie plastică excepțională.

Tipul gândire extrovertit – face din lumea externă obiectul propriei lui gândiri. Au un deosebit simț practic și sunt puțin interesați de teorii sau de idei.

Tipul gândire introvertit – face din lumea interioară, din trăirile și sentimentele sale, obiectul propriei sale gândiri. Oamenii din această categorie sunt preocupați mai puțin de dimensiunile pragmatice ale existenței și mai ales de lumea ideilor, de singurătate.

Tipul sentiment extrovertit – este tipul comunicațional prin excelență. Este foarte adaptabil și solidar cu grupurile pe care le frecventează, deoarece între sistemul lui de valori și ale celor din grup găsește întotdeauna structuri comune.

Tipul sentiment introvertit – persoanele de acest tip posedă un sistem de valori pe care îl transformă într-un adevărat stil de viață.

Tipul intuiție extrovertit – persoanele din această categorie fac din intuiție o formă superioară de cunoaștere, iar gândirea are menirea să materializeze aceste intuiții în lumea reală.

Tipul intuiție introvertit – persoanele din această categorie fac din procesele intuiției obiectul lumii lor interne, în sensul că imaginile sau viziunile ce iau naștere astfel devin obiecte reale.

CAPITOLUL AL III-LEA

IMAGINEA LIDERILOR POLITICI

3.1Imaginea publică și imaginea politică

Fiecare individ poartă, în decursul vieții, o mască, își asumă un rol și un status. Convențiile sociale ordonează și ierarhizează o comunitate, modelează conduita umană după normele impuse de practica socializării. Omul, luat ca individualitate, ca să fie acceptat de semenii săi, trebuie să răspundă cerințelor societății în care trăiește. El se află la intersecția a două imagini pe care trebuie să le împace: imaginea despre sine, așa cum și-a construit-o în devenirea sa, prin interacțiunea socială cu ceilalți și imaginea celorlalți despre el. Amândouă imaginile sunt la fel de importante pentru definirea individului ca homo sapiens sau, mai actual, homo sapiens sapiens.

Majoritatea miturilor despre creație, inclusiv mitul creștin, dau întâietate cuvântului și nu imaginii în apariția lumii. Întâmplător sau nu, psihicul uman se caracterizează prin capacitatea de a codifica formele vizibile și de a le transforma în elemente elemente ale comunicării.

„Imaginea este un atribut cognitiv al unui individ; poate fi o amintire sau o reamintire a unei întâmplări trecute, o credință despre ce se va întâmpla în viitor, o opinie, o atitudine legată de orice subiect în cauză sau amalgam al memoriei, credinței, faptei și opiniei”.

Fiecare imagine poartă în ea istoria lumii în transformarea și devenirea ei. Imaginația modifică percepția brută a lumii și o modelează în conformitate cu credințele, tradițiile, mentalitățile, cultura acumulată de omenire de-a lungul timpului. Imaginile colective, formate de-a lungul istoriei și care nu variază de la o persoană la alta, se constituie în imaginarul colectiv.

Carl Gustav Jung consideră imaginea „o reprezentare imaginară care se referă doar indirect percepția obiectului exterior. Ea se bazează mai degrabă pe activitatea imaginară a inconștientului; se manifestă în conștiință ca produs inconștient și anume mai mult sau mai puțin subit, oarecum ca o viziune sau ca o halucinație, dar fără caracterul patologic al acesteia”.

În cazul personalităților, al liderilor, imaginea pare a fi produsul mai multor secvențe care se întâlnesc pentru a crea portretul final, cel care va fi „aruncat” pe piața politică. Dar și acest portret final este supus schimbării, modificările fiind provocate de așteptările susținătorilor, de mersul societății, în general, de experiența politică acumulată. În viziunea lui Nicolae Frigioiu, „imaginea publică poate fi definită ca un complex de reprezentări colective ale unui grup generate de rememorarea sau reactualizarea unor imagini legate de trăirile sale efective. Acestea sunt fixate sau selectate pe retina timpului prin imaginarul social ca «expresie nemijlocită a unor activități vitale de natură psihică». Imaginea publică are, evident, un caracter impersonal, colectiv și primordial. Ca expresie a inconștientului colectiv, imaginea publică poate fi definită ca proiecția simbolică a unor experiențe fundamentale în viața umanității care îi conferă sens și semnificație prin atitudinea indivizilor față de aceste experiențe.”.

Specialiștii în marketing politic și electoral încearcă să adapteze imaginea candidatului la așteptările electoratului. Ei provoacă, practic, fenomenul de identificare simbolică a viitorului ales cu rolul de om politic și, mai departe, cu instituția pe care vizează s-o conducă. Se crează un profil simbolic adaptat cerințelor momentului și îmbrăcat, de multe ori, cu o nouă identitate. Ca și în cazul unui produs care trebuie vândut, se alege „ambalajul” inspirat și cu ajutorul tehnicilor de publicitate se induce credința că este imperios necesar că acest candidat trebuie ales, numai el va satisface nevoile publicului-țintă reprezentat, în această situație, de posibilii alegători.

Marketingul politic-creație a secolului al XX-lea desemnează ansamblul de tehnici care au drept obiective: adaptarea imaginii unui candidat în funcție de electoratul vizat, cunoașterea acestuia de un număr cât mai mare de lectori și crearea diferențelor dintre candidat și contracandidații săi. Toate acestea au ca scop declanșarea și accelerarea procesului de adeziune în favoarea candidatului, obținerea numărului de voturi necesare câștigării competiției electorale, cu minimum de mijloace.

Liderul politic trebuie „etichetat”, el nescesită ca orice produs un termen de valabilitate și garanție. Astfel „cumpărătorii” se vor îndoi de seriozitatea lui. Această imagine de marcă trebuie păstrată, trebuie cultivată. Ea trebuie să fie coerentă, echilibrată, orice schimbare de nuanță putând aduce deservicii grave personajului ce-o poartă. E adevărat că există cazuri în care schimbările inspirate de imagine au adus beneficii personalității politice, electoratul crezând cu adevărat în transformarea aproape magică a personajului negativ în personaj pozitiv. Pe de altă parte, imaginea unui om politic nu poate fi schimbată brusc, de pe o zi pe alta. Lipsa de coerență a imaginii duce la declin. O imagine de marcă este un „set caracteristic de sentimente, idei și credințe asociate unei mărci datorită prezentării ei, incluzând publicitatea și performanțele ei”.

Imaginea de marcă se fixează și se conservă în memoria publică prin poziționare și consolidare. În primul caz este vorba de reducerea imaginii la câteva trăsături esențiale și ușor de ținut minte de către publicul țintă. A doua situație se referă la consevarea acestei imagini simplificate, reținerea atenției publicului asupra ei. „Imaginea politică propusă de tehnicile audio-vizuale se află la confluența dintre priza factorilor de seducție ai personalității și forța de atracție a stilului de viață burghez. Confortul intim, bucuria vieții în familia reunită la masa de duminică, friptura cu cartofi prăjiți, bancurile etc., toate acestea impun o imagine a individului în care dimensiunea cognitivă dispare. Imaginea devine astfel o fotografie, Un «inefabil» social, un substitut pentru programul politic al candidatului.”

Liderul politic nu poate însă să rămână cu această imagine cosmetizată odată ce a ajuns la putere. Nepotrivirile din imaginea prezentată alegătorilor și pe baza cărora aceștia și-au construit anumite așteptări și imaginea celui care practic exercită acțiunea politică se vor imediat la prima ezitare în programul propus. În această situație, procesul de construcție al imaginii nu se mai desfășoară într-o singură direcție, nu mai ține doar de lider, ci și de publicul care l-a sprijinit, l-a ales, l-a votat. Aprecierea publică a personalității, inteligenței, competenței și performanței demonstrate în acțiunile politice vor fi esențiale pentru păstrarea nealterată a imaginii omului politic. Este vorba aici de fenomenul de valorizare a imaginii unei personalități. Interesant, un fenomen invers se petrece în cazul unor personalități artistice, de exemplu, care sunt cunoscute publicului mai întâi prin opera creată și mai apoi ca persoană fizică de sine-stătătoare. Citindu-le sau văzându-le opera, oamenii își crează o anumită imagine despre acești creatori și cea mai mică nepotrivire, de multe ori, de natură fizică, poate să aducă dezamăgiri care, paradoxal, pot știrbi, în ochii publicului-țintă, nu numai imaginea formată despre autor, dar și pe cea despre operă. La fel se întâmplă și în cazul personalităților artistice care intră în politică. O greșeală făcută în arena puterii atrage nu numai deteriorarea imaginii personajului politic, dar și pe cea a personajului artistic, influențând astfel și modul de percepție al creațiilor datorate celui din urmă. Indiferent cât de valoroasă ar fi opera celui care s-a „compromis” prin politică, la momentul respectiv, ea va fi contestată numai pe baza faptului că aparține liderului care a dezamăgit.

Imaginea omului politic are tendința de a se uza în procesul guvernării, oricât de responsabil și competent ar fi. Nu trăim într-o lume ideală în care un om politic ar putea să fie ferit de erori, accidente, evenimente nedorite neplanificate. Toate acestea pot surveni în orice clipă, iar imaginea liderului va fi știrbită indiferent dacă este sau nu vinovat. „Deoarece, aparent, individul nu poate tolera să recunoască rolul cheie al accidentalului, al ignoranței și al proceselor neplanificate în afacerile lui, liderul servește o funcție vitală prin personificarea acestor procese. Ca individ, el poate fi apreciat, acuzat și făcut responsabil, lucru care fi imposibil de realizat în cazul proceselor luate ca atare”.

Popularitatea, prestigiul, autoritatea și competența sunt printre principalele calități și aptitudini pe care un lider politic trebuie să le dețină pentru a atrage atenția și atașamentul susținătorilor. Competența, în această situație, presupune, în viziunea lui Georges Burdeau, aptitudinea generală „de a prevedea, a negocia, a temporiza sau de a îndrăzni, toate fiind facultăți a căror folosire nu se impune cu aceeași evidență ca o abilitate pe care o putem analiza după rezultatele dobândite și incontestabile”.

Popularitatea depinde foarte mult de charisma pe care o degajă personajul politic, dar și de modul în care își înfăptuiește acțiunile, de senzația de apropiere pe care o transmite electoratului. Imaginea unei personalități populare este indisolubil legată de putere, ea transmite siguranță și căldură, substituindu-se părintelui iubitor care își ocrotește căminul și membrii familiei, îi laudă sau îi ceartă și îi pedepsește în funcție de faptele lor. Prestigiul reprezintă ecoul calităților unei personalități și a modului prin care aceasta și le pune în practică. De prestigiu, ca și de popularitate, se bucură și oamenii de știință și artiștii și tot cei care au dat dovadă de rezultate remarcabile în cariera lor. „În viața politică, prestigiul, deși nu este determinant, are o mare importanță pentru cucerirea, păstrarea și exercitarea puterii. Însuși Machiavelli preciza în Principele că «trebuie să te ferești să fi urât și disprețuit».”

Autoritatea politică nu poate privită decât prin prisma puterii. Autoritatea exprimă legitimitatea puterii. „În mod normal, nu poate exista o societate stabilă din punct de vedere politic și care și care să evolueze fără a risca rupturi violente în absența autorității recunoscute (indiferent cum se obține această recunoaștere) ca putere legitimă”. Un lider care are autoritate reprezintă un lider al cărui rol a fost recunoscut de opinia publică și care se bucură de prestigiu. În procesul de personificare, conducătorul întruchipează puterea legitimă care, la rândul ei, îi oferă autoritatea necesară celui ce o exercită.

3.2Liderul politic – putere legitimă

Liderul politic nu poate exercita puterea fără asentimentul celor pe care îi conduce. Acest asentiment poate îmbrăca mai multe forme, de la acceptarea puterii ca un dat imuabil al clasei conducătoare văzute ca reprezentantă pe pământ a puterii divine până la admiterea ei ca mesager și înfăptuitor al ideilor și aspirațiilor unei întregi colectivități. Cu ajutorul manipulărilor și simbolurilor, puterea și, prin ea, cei care o exercită, își creează drum până la cele mai ascunse reprezentări și credințe colective ale oamenilor, inducând senzația că nevoile de siguranță, echilibru și ocrotire nu-și pot găsi locul decât prin acceptarea și sprijinirea unei forțe guvernatoare.

Puterea poate fi obținută prin forță și violență, dar nu poate fi menținută, în aceste condiții. Liderii totalitari au avut nevoie, în acțiunea de justificare a faptelor lor față de națiune, de o motivație ideologică

Legitimarea este înțeleasă ca aceea calitate „pe care o prezintă puterea de a se adapta imaginii despre putere, considerată ca validă în societatea respectivă.”

În concepția weberiană, legitimitatea se prezintă sub trei forme, fiecare având la bază un anume tip de regim politic:

Legitimitatea istorică sau tradițională (forme monarhice de guvernământ);

Legitimitatea charismatică sau personală (regimuri totalitare, autoritare, dictatoriale);

Legitimitatea legal-rațională (regimuri democrate moderne).

Max Weber consideră, astfel, că cele trei tipuri de legitimare se află în relație directă de corespondență cu trei forme de autoritate: tradițională, charismatică și legal-rațională. Dar nici una din formele de legitimitate și de autoritate nu pot exista, în practică, în stare pură. Pentru a-și menține puterea un lider politic, confruntat cu situații în care forma de legitimare existentă nu mai corespunde, va încerca să se impună printr-un alt tip de autoritate și, în consecință, să-și legitimeze altfel puterea.

Schimbarea unui regim cu altul, prin revoluție, de exemplu, duce la înlocuirea unei forme de legitimate cu alta pe baza negării vechii autorități și apariției, în timpul luptei pentru schimbare, a noii autorități. Liderii politici legitimați prin revoluții, prin mișcări de eliberare, câștigă și trebuie să-și asume imaginea unor eroi salvatori. Dar haosul instaurat în primele momente după declanșarea acțiunilor revoluționare pot provoca ascensiunea și decăderea, în aceeași clipă, a conducătorului eliberator. Revoluția Franceză din 1789 a produs prăbușirea unor astfel de imagini, consecințele acestor căderi bruște ducând până la dispariția violentă a conducătorului care o purta. După ce situația politică intră oarecum în normal, iar instituțiile puterii sunt reglementate, liderii politici posedă un capital de imagine extraordinar pe care-l pot îmbogăți, dar pot să-l și piardă în procesul guvernării. Vor fi percepuți în continuare ca eroi eliberatori de sub jugul unei puteri devenite ilegitime, dar dorința de reintrare în normal a oamenilor va duce, în anumite situații, la înlocuirea lor cu personalități nu atât de extraordinare, dar capabile, în viziunea membrilor grupului, de a asigura o existență echilibrată.

Prin Revoluția Română din Decembrie 1989 s-a înlocuit violent puterea a cărei legitimitate și autoritate era deja contestată tăcut de multă vreme. Noii lideri, unii înconjurați de legenda disidenței, alții, apăruți peste noapte din „tranșee”, au creat o elită a Revoluției care nu a încetat să se legitimeze, timp de aproape cincisprezece ani, prin sângele vărsat în acele zile de decembrie.

Credințele colective și mentalitățile impuse de cincizeci de ani de totalitarism s-au perpetuat și în perioada post-decembriste. „Un tip de societate nu dispare niciodată dintr-o singură lovitură (…), relațiile sale multiple, mai mult sau mai puțin codificate, puțin câte puțin, tind să se să se sublimeze în mituri a căror pregnanță asupra mentalităților colective supraviețuiește distrugerii vieții colective”. Lipsa de cultură politică a ajutat și ea, astfel că și acum, indiferent de poziția declarată a liderilor politici, predomină oamenii-partide.

Formațiunile politice au devenit apendicele unei personalități, ideologia trecând pe locul noi.

În arena politică, lupta dintre ideologii dispare, rezistând numai bătălia dintre oamenii-partide și susținătorii lor. Tendința revoluționară de-a lua totul de la zero, pe baza ideii că puterea tocmai înlocuită n-a făcut decât rău, se menține și ea ca un fel de marcă a noii societăți. Democrația de vitrină nu va putea fi înlocuită cu o democrație reală decât prin ridicarea nivelului de cultură politică, atât în rândurile populației, cât și printre cei care ne conduc.

CAPITOLUL AL IV-LEA

ROLUL LIDERILOR POLITICI

ÎN DEMOCRAȚIA MODERNĂ

4.1 Personalități politice

Cunoașterea personalităților politice, adică a acelora cărora le delegăm soarta și viitorul nostru, a constituit o preocupare veche a filosofiei politice și a științelor politice în general. Filosofia greacă a căutat să releve acele trăsături de caracter la oamenii politici care, cultivate, să inhibe ispitele declanșate de prerogativele puterii; totodată, ea a căutat să găsească acea formă de regim politic care să pună cel mai bine în valoare calitățile morale și intelectuale ale conducătorului de cetate sau ale clasei conducătoare. Atât Platon cât și Aristotel erau obsedați de posibilitatea năvălirii maselor pe scena vieții politice. Cei doi mari gânditori ai lumii credeau că tendința maselor de a intra în viața politică se datora nu înțelegerii de către acestea a menirii superioare a politicului, ci erau prefigurarea unor avantaje materiale sau de primirea de foloase necuvenite de pe urma acestei activități.

Platon vedea personalitatea politică prin metafora țesătorului, a porcarului și a timonierului. Așa cum țesătorul trebuie să știe să îmbine culorile, urzeala și bătătura pentru a realiza efectele vizuale scontate, tot astfel omul politic trebuie să știe să realizeze compromisul dintre interesele divergente ale cetățenilor pentru a obține consensul necesar deciziilor și acțiunilor publice; așa cum porcarul trebuie să cunoască calitatea pășunilor, bolile turmei, perioadele de gestație, specimenele cele mai valoroase, tot astfel omul politic trebuie să cunoască problemele comunității; așa cum timonierul trebuie să cunoască nu numai astronomie, fundul marii, calitatea elementelor de construcție a corăbiilor, dar în timpul furtunii trebuie să dea dovadă de tărie neclintită în ținerea timonei, tot astfel omul politic, în situații de criză, trebuie să-și păstreze calmul echilibrul și luciditatea.

Forma de regim politic preferată de Aristotel era politeia – o combinație dintre aristocrație și democrație. Aristotel a intuit rolul temperamentului și caracterului în formarea și fizionomia liderului politic.

Liderul politic trebuie să știe să realizeze compromisul dintre interesele divergente ale cetățenilor pentru a obține consensul necesar deciziilor și acțiunilor publice. Un lider politic în situații de criză trebuie să-și păstreze calmul, echilibrul și luciditatea. Liderii acționează într-un mod social și cultural. Când o comunitate politică acceptă autoritatea unui lider ea o face pe baza codurilor de performanță și a valorilor proiectate în lider. Aceste valori influențează regulile politice și sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii răspund la aceste constrângeri prin diferite modalități de acțiune, dar așteptările electoratului impun comportamentului lor anumite reguli pe care este riscant să le neglijeze.

Atributele sociale ale unui lider sunt acele calități și performanțe pe care el le realizează cu ajutorul codului de autoritate al comunității, adică expectativele normative la care o comunitate politică obligă conducerea ei. Atributele personalității sunt acele calități care derivă din imaginea despre sine a liderului și din modul în care comunitatea politică interpretează această imagine. În practică, aceste atribute sunt independente.

Imaginea unui lider politic exemplar capătă în imaginarul colectiv o autonomie netă față de existența personajelor reale. Acești lideri-mituri sunt vii, în sensul că generează permanent orizonturi de așteptare în imaginarul maselor.

Trecerea timpului decantează valorile, înlătură efemerul și are darul, cel puțin în cazul marilor personalități, de a accentua acele trăsături definitorii cu care ele intră în conștiința comunității. Științele politice au dedicat o vastă literatură personajelor mitologiei politice. Părintele, Salvatorul, Eroul civilizator, Liderul carismatic sau Rebelul au avut parte, alături de celelalte mituri politice, de exemplificări și analize amănunțite. În spațiul românesc modern se pot regăsi aceste tipuri, fiecare bineînțeles nuanțat de realitate și de un context specific.

Din acest punct de vedere, în spatiul românesc, cel mai convenabil personaj pare a fi fost Ștefan cel Mare, principală trăsătură exploatabilă politic a acestuia fiind impunerea unei acțiuni unice în interiorul țării. Mai puțin convenabil, din cauza legării țăranilor de glie, dar prototip al idealului modern al Unirii, a fost Mihai Viteazul. Merită să remarcăm că el a fost personajul istoric preferat al lui Nicolae Ceaușescu. Un alt personaj unic în istoria României, a fost Alexandru Ioan Cuza. În epocă, personalitatea sa s-a impus mai ales prin sentimentul larg răspândit, în special printre țărani, de dreptate socială, asociat cu reforma agrară din 1864. Originea relativ modestă și prezența carismatică au făcut din Alexandru Ioan Cuza un mit politic în care se reunesc trăsături ale Întemeietorului, Părintelui și Omului Providențial. Succesul campaniei din 1996 a lui Emil Constantinescu s-a datorat în mare măsură construcției imaginii candidatului la președinție pe modelul lui Alexandru Ioan Cuza.

În fine, un ultim mit al personajelor politice antebelice este personajul Sfinxului. Acest mit conturează omul politic modern, patriot, naționalist, dar și vizionar, diplomat, negociator, maestru al echilibrului politic. ,,Sfinxul” a fost porecla dată lui Ionel Brătianu în anii de neutralitate (1914-1916) și, peste ani, țărăniștii aveau să o preia și să o atribuie lui Iuliu Maniu cu o localizare: ,,Sfinxul de la Badacin”. Iată însă câțiva din liderii istoriei contemporane care s-au plasat pe coordonatele unei simbolistici generatoare de mituri.

Dintre liderii de seama, Ceaușescu, Iliescu, Coposu, Roman, au căpătat deja aceste trăsături. Pentru liderii actuali (Băsescu, Ponta) procesul nu s-a încheiat încă și este reversibil.

Nicolae Ceaușescu

Paradoxal, primul mit al României post-decembriste a fost Nicolae Ceaușescu.

În primele momente după revoluție, liderul și totodată mitul Nicolae Ceaușescu a fost întruchiparea răului absolut. Acest rău absolut era atunci singura certitudine. Dispariția politică și fizică a lui Nicolae Ceaușescu s-a produs într-un context excepțional: manifestații de masă, baricade, intervenția trupelor, morți, răniți, concretizarea conceptului de revoluție, fuga cu elicopterul, captarea, proces și execuție în ziua de Crăciun.

În primii doi ani după revoluție, Nicolae Ceaușescu a fost anti-modelul liderilor politici români. Fiecare politician a căutat să fie cât mai diferit de Nicolae Ceaușescu. Idiosincrazia populară era atât de mare, încât se manifesta la cele mai mici amănunte care aminteau noilor lideri de fostul cabinet. La demonstrația din 10 ianuarie 1990, s-a scandat ,,Iliescu să rămână, dar să nu mai dea din mână!”, ca o aluzie la ticul gestual al lui Nicolae Ceaușescu.

Încet-încet, odată cu prelungirea tranziției și sărăciei drastice a populației, mitul lui Ceaușescu s-a deplasat de la imaginea de rău absolut către cea de megaloman de neînțeles. Atitudinea tipică a românului de astăzi este: „Dacă ne-ar fi dat mai multă mâncare și ne-ar fi lăsat mai mult în pace, era și acum bine mersi”. Mai mult, în opoziție cu ansamblul clasei politice post-decembriste, cei de jos, cei marginalizați, îl transformă pe Ceaușescu în modelul liderului pozitiv – care a construit, apăra interesele oamenilor simpli etc.- fiind purtat la manifestații de protest ale unor detașamente muncitorești și ale pensionarilor.

Mitul lui Ceaușescu va rămâne viu atât timp cât vor exista cauzele care au dus la crearea sa.

Ion Iliescu

Ion Iliescu este cea mai veche figură politică a României postdecembriste. De la ,,Cu voia dvs., ultimul pe listă”, din 22 decembrie 1989, la garantul democrației și stabilității din 2000 este un salt imens, punctat de momente clare ale construcției de imagine. Intuind rapid imensul capital politic și de imagine pe care îl putea obține din asocierea cu mitul Revoluției, Iliescu și-a însușit atribute de imagine care s-au coagulat treptat într-un portret de Eliberator. A beneficiat inclusiv de inabilitatea lui Roman de a exploata același capital, reușind în timp să își atribuie aproape în exclusivitate asocierea cu Revoluția.

Cvasi-unanimitatea primei alegeri în funcția de președinte, precum și întâietatea în această funcție, într-o perioadă istorică nouă a României, l-au consacrat în timp ca model/prototip al Președintelui. Acest capitol al evoluției sale de imagine are două dimensiuni: cea pozitivă – Președintele/politicianul bun, și cea negativă – Președintele/ politicianul retrograd-criptocomunist, fiecare versiune fiind susținută de câte un segment fidel de electorat și de mediatizare corespunzătoare.

Iliescu a devenit centrul de greutate al scenei politice și a monopolizat totul la un pol al axei electorale, deși la celălat pol s-a aflat mereu altcineva. După atâția ani, Ion Iliescu este Părintele. Mitul Părintelui are două subtipuri; Întemeietorul (Romulus, Isus, Negru Vodă etc.) și Păstrătorul, pentru care cel mai exact exemplu este Moise care are misiunea de a conduce poporul peste un deșert. El va vedea limanul, dar va dispărea în momentul atingerii acestuia. Destinul lui Ion Iliescu s-a pliat uluitor de exact peste acest mit. În tinerețe a fost prieten apropiat al Faraonului (Ceaușescu). S-a revoltat împotriva acestuia și a fugit în pustie. A despărțit apele (în decembrie ’89). A dat tablele legii (Constituția). A rătăcit în deșert (Guvernarea Văcăroiu). Poporul s-a revoltat la un moment dat (1996) împotriva lui. Iosif Boda – multă vreme colaborator apropiat al lui Ion Iliescu – a enunțat, prin 1995, o idee care a părut atunci stranie: „România va ieși din tranziție atunci când nu va mai avea nevoie de Iliescu”.

Acest moment a părut să fi venit la congresul P.S.D. din 21 aprilie 2005. Revenind în partid cu o energie care i-a intimidat pe toți liderii mari și mici (Ion Iliescu afirma, la începutul anului că se simte ca la 45 de ani), întemeietorul partidului părea să fi hotărât noua structură de conducere în care urma să redevină președinte, în timp ce Adrian Năstase își anunțase decizia de a nu candida împotriva sa. Dar, după cum se știe, grupurile de conducere din P.S.D. l-au exclus pe Ion Iliescu de la șefie. Acum, după ani și ani, Părintele pare să fie socotit de către unii drept soluție de ieșire a P.S.D. din criza sa de credibilitate, în timp ce alte grupuri din acest partid consideră că era Iliescu este definitiv apusă.

Dar indiferent de judecăți și opinii, liderul Ion Iliescu rămane un punct de referință.

Corneliu Coposu

În decembrie 1989, în România existau doar doi politicieni autentici: Ion Iliescu și Corneliu Coposu. Coposu și Iliescu au fost singurii care au întreținut cu abilitate percepția că ei nu s-au urcat pe un scaun, ci că își meritau scaunul pe care se aflau. Spre deosebire însă de Ion Iliescu, Corneliu Coposu a reușit să se situeze mereu dincolo de orice suspiciune de urmărire a unor interese personale.

Coposu a avut o latură extrem de pragmatică. Prin negocieri abile a menținut unitatea convenției și s-a impus lider al opoziției. În fine, dar poate cel mai important, a știut să nu candideze niciodată la o funcție executivă oficială. Deliberat sau nu, Corneliu Coposu și-a construit o imagine care se poate rezuma într-un singur cuvânt: „martirul”. Simbolul anticomunismului nu putea legitima și susține un principiu constructiv. Oricât de crud ar suna, imaginea martirului nu putea fi desăvarșită decât prin moarte. Nu trebuie să uităm că, în timpul vieții sale, Coposu s-a aflat constant pe ultimele locuri în clasamentele cu personalitățile apreciate de electorat. Simpatia a crescut spectaculos în aceste liste doar după moartea sa. Trăsăturile sale de martir erau mai degrabă, o sursă de legitimare pentru ceilalți decât pentru sine. Îmbinarea între trecut și viitor a fost marele merit al liderului țărănist, care a reușit astfel să ofere Convenției Democrate o dublă legitimitate: legitimitatea istorică, derivată din trecutul glorios – doar trecutul interbelic era chemat să ajute prezentul, un prezent al confuziei și al decăderii, și legitimitatea externă – prin apelul la valorile democrațiilor occidentale.

Petre Roman

Ziua de 22 decembrie 1989 a adus pe ecranele televizoarelor românești doi oameni în pulovăr: Ion Iliescu și Petre Roman. Personalități politice diferite ca formare și gândire, cei doi au focalizat asupra lor un capitol uriaș de simpatie și entuziasm rezultat din Victoria Revoluției române. Petre Roman a impus în imaginarul colectiv tipul liderului plin de vitalitate, tânăr, carismatic, seducător tocmai prin faptul că reprezenta imaginea atipică a tot ceea ce cunoscuseră românii în timpul comunismului. Simbolul prin excelență al unei lumi noi, Petre Roman a cucerit publicul devenind în 1990 cel mai tânăr prim-ministru pe care l-a avut România. În 1992, Roman a câștigat alegerile pentru președinția F.S.N., fapt care dezvăluie calități incontestabile de lider politic. Publicul a fost sedus de un personaj tânăr, strălucitor, care exprimă dinamismul lumii libere, dar era vorba de o dragoste la prima vedere, desubstanțializată, capricioasă, instabilă în timp.

Scindarea F.S.N. i-a oferit lui Roman ocazia de a se poziționa în mediul politic drept lider major al României, reprezentant al unui curent dinamic, reformator.

Prin ruperea de fiul favorit, Iliescu îi deschidea lui Roman drumul maturității politice. La nivel simbolic însă, Petre Roman a fost urmărit permanent de umbra tatălui. Legitimarea sa a fost mereu negativă, determinată de poziția opusă față de Iliescu, adică o maturizare insuficientă, dovedită de eșecul mesajului anti-Iliescu din 2000. Guvernarea 1996-2000 desăvârșește însă imaginea negativă a lui Petre Roman. Neutralitatea, imobilitatea și imaginea seniorală, ștearsă, a funcției de președinte al Senatului îl lipsesc pe Roman de ultimele atribute favorabile: dinamismul și tinerețea. Crizele politice impun în prim-planul atenției personajul Traian Băsescu, iar intrarea tardivă în executiv prin ocuparea funcției de ministru de externe nu reabilitează imaginea liderului dinamic.

Traian Băsescu

Personajul politic Traian Băsescu a avut o evoluție permanent ascendentă: ministru al Transporturilor în guvernul român și între 1996-2000, deputat între 1992-1996, și, în urma alegerilor locale din 2000, primar general al Capitalei.

Reales în primăvara lui 2004 ca primar, Traian Băsescu cucerește în toamnă cea mai înaltă demnitate publică în stat, devenind președintele Romăniei. Personalitate conflictuală, Traian Băsescu s-a impus în ochii formatorilor de opinie în 1997 când un comentariu nediplomatic asupra modului de lucru în ședințele de guvern a generat o reacție disproporționată din partea lui Victor Ciorbea, premierul de atunci, și, în cele din urmă, căderea guvernului.

Băsescu a fost perceput drept actor principal al crizelor sociale și politice dar, pe de altă parte, și ca liderul care rezolvă problemele. Traian Băsescu s-a confruntat în cariera sa politică cu un moment delicat, fiind acuzat la sfârșitul anului 1996, de vânzarea flotei comerciale. Acest scandal a reprezentat, paradoxal, rampa de lansare a personajului politic principal de astăzi. Băsescu a renunțat la imunitatea parlamentară, punându-se la dispoziția justiției, ceea ce i-a securizat credibilitatea.

După preluarea mandatului de Ministru al Transporturilor, Băsescu a inițiat taxa pentru drumuri care, după ce a generat proteste masive ale transportatorilor, a devenit „Taxa Băsescu”, conturând atributele noului personaj.

Plăcuțele cu inscripția „Aici sunt banii dumneavoastră” și răspunsurile precum „Iarna nu-i ca vara!” au avut o vizibilitate maximă. Flota a devenit în planul imaginii o problemă nerelevantă, așa cum s-a văzut și în timpul campaniei din 2000 pentru Primăria Bucureștilor și, mai ales, în timpul campaniilor din 2004. Tipul administratorului energic, dar mai ales curajos, care se bate pentru deciziile sale, s-a impus definitiv. În toamna lui 2004, din motive pe care le vor descifra istoricii (cel oficial anunțat a fost precaritatea sănătății), Stolojan a renunțat la a mai candida. Lovitura de teatru, care părea să compromită orice șansă a Alianței, i-a dat ocazia „durului” Băsescu să plângă în direct, la conferința de presă, în fața camerelor de luat vederi. De la acest moment de emoție colectivă maximă, Traian Băsescu – desemnat succesor a lui Stolojan – a preluat inițiativa în campania pentru alegerile generale și prezidențiale. În peisajul politic postdecembrist, Băsescu este, până acum, liderul cu cea mai stabilă credibilitate. În sondajele din perioadă 2001-2004, el s-a aflat în topul credibilității alături de Ion Iliescu și Adrian Năstase, deși a fost șicanat în permanență de P.S.D.

Credibilitatea lui Traian Băsescu este o noutate pentru spațiul politic românesc, cu implicații majore la nivel simbolic. Și acum, chiar dacă Băsescu exercită funcția supremă în stat, el se prezintă și este perceput drept o Opoziție la Putere. Din punctul de vedere al imaginarului colectiv, Traian Băsescu este un pirat, sau, în spațiul românesc, un haiduc. Haiducul este acel personaj care se afirmă pe scena politică nu prin apartenența la o instituție, ci printr-un mod direct de a acționa, fără rețineri, specific oamenilor simpli din rândul cărora provine. Succesul său popular se datorează faptului că îi pune la colț pe boieri (politicieni) într-un mod lipsit de echivoc, brutal și batjocoritor, fiind astfel pe placul cetățenilor obișnuiți, frustrați de discrepanțele sau tensiunile sociale. Haiducul nu va fi niciodată un aristocrat, dar nici un negociator (una din replicile surprinzătoare ale președintelui Băsescu a fost: „Președintele nu roagă, președintele cere!”. Băsescu este cel care luptă singur împotriva tuturor, împotrivă întregii clase politice față de care s-a distanțat la nivel simbolic. Astfel dinamismul liderului i-a cucerit pe toți.

4.2Modalități și domenii de manifestare a liderilor în viața politică modernă

Bazele personalității politice

Oamenii trebuie să-și explice și să înțeleagă mecanismele prin care puterea își face simțită influența în viața lor. Într-o lucrare extreme de populară, cunoscutul sociolog și politolog francez Roger-Gerard Schwartzenberg enunță chiar un principiu cu privire la personalizarea puterii; aceasta se intensifică în condițiile de criză și se ruinează, se calmează în condițiile de pace socială și dezvoltare economică. Nu este greu de sesizat raportul dintre personalitatea politică și mitul politic. Acesta din urmă conține premisele psihologice și culturale, valențele formative ale proceselor de personalizare. Fie că este vorba de mitul Salvatorului, al Unității, al Întemeietorului sau al Conspirației, în situații limită puterea se concentrează într-o personalitate pentru a se exterioriza apoi în prerogativele excepționale ale acesteia pe planul salvării comunității respective.

Același lucru este valabil și pentru situațiile de criză economică sau revoluționare care favorizează, de asemenea „supra-personalizarea” puterii. Liderul (Lenin, Mao, Stalin, Roosevelt, Hitler) este perceput din nou ca un Salvator pentru că instaurează ordinea, elimină șomajul, eliberează poporul de robia colonială sau internă, asigură noile cadre ale dezvoltării și dreptății sociale.

Drept recompensă, poporul îi adulează pe acești lideri, conferindu-le calități extraordinare. În perioadele normale de guvernare, personalizarea puterii cunoaște alte valențe. Eroul, salvatorul, este înlocuit cu liderul obișnuit. Lipsa de calități excepționale este principală lui calitate. Mulțimea simte că-i aparține, deoarece narcisismul ei vede în fiecare din membrii care o compun un posibil înlocuitor al acestuia. Ea îl poate pipăi și îl percepe ca fiind unul de-al ei în orizontul liniștit al vieții. Fie că este flăcău de țară sau lider modern sau fermecător, el se încadrează perfect în schema psihologică a perioadelor de pace socială: „Opinia începe să respingă pe șeful prestigios, asimilat perioadelor de tulburări. Ea aspiră la calm după furtună. Ea părăsește, deci, marile figuri, pe cele ale timpului de criză, pentru a se orienta spre conducătorii obișnuiți, adaptați la cursul ordinar al lucrurilor. Procesele de personalizare a puterii au profunde rădăcini și mobiluri politice, psihologice și culturale”.

Ca și în cazul crizelor economice sau politice, personalizarea poate cunoaște indici semnificativi de manifestare în cazul când forțele politice aflate în competiție sunt într-o situație de echilibru sau de dezechilibru. Perioadele de echilibru favorizează creșterea puterii impersonale a instituțiilor statului, autoritatea conducătorilor derivând din procesele de legitimare legal-rațională. Perioadele de dezechilibru favorizează personalizarea puterii prin concentrarea ei în mâinile unui lider inspirat care să o folosească în scopul realizării marilor obiective naționale.

În societățile contemporane, personalizarea are un teren privilegiat de răspândire grație societății și culturii de masă. Automatizarea și birocrația relațiilor sociale, individualismul cer un fenomen de compensare care să recupereze căldura iubirii paterne a conducătorului.

Mass-media îndeplinește de minune această sarcină. Grație lor, cetățenii au impresia unui contact direct cu liderul, prin intermediul imaginii telegenice lumea politică îndeplinește astfel cu succes protecția narcisistă. Cetățenii își creează lideri care întruchipează la modul ideal toate virtuțile care le lipsesc lor înșiși. Cetățeanul transferă eroului său preferat tot ceea ce el ar vrea să fie sau să facă el însuși, fără să poată sau îndrăzni. Acest personaj politic servește drept suport proiecției pentru aspirațiile și virtuțile sale. Mecanismele psihologice ale personalizării puterii au la bază, printre alte procese, setea de autoritate și instinctul supunerii.

Personalitate și caracter

Două dintre dimensiunile importante ale liderilor politici sunt personalitatea și caracterul. Personalitatea politică nu este nici produsul vândut prin tehnicile de marketing, nici personajul politic care îndeplinește o funcție oarecare în instituțiile politice. Cele mai importante caracteristici ale personalității au fost enunțate următoarele:

Personalitatea este unică, specifică unui individ, chiar dacă el are trăsături comune cu toți ceilalți;

Ea nu este numai o sumă, un ansamblu de funcții, ci o organizare, o integrare care definește noțiunea de centru organizator;

Personalitatea este temporală, pentru că este întotdeauna a unui individ care trăiește în istorie;

Personalitatea se prezintă ca o variabilă intermediară, se afirmă ca un stil, ca un comportament. Distincția dintre personalitate și caracter are o importanță deosebită în studierea liderilor. Această distincție trebuie însă afirmată răspicat, deoarece se confundă adeseori personalitatea și caracterul.

Astfel, pentru caracterologi, caracterul este centrul personalității, un invariant, o structură fundamentală pe care se va grefa o „natură”. Dacă pentru personologi caracterul nu este decât un aspect al personalității, aspectul său expresiv, pentru caracterologi personalitatea este constituită dintr-un ansamblu de trăsături fundamentale care, grupate, formează tipuri într-un număr finit în care poate fi încadrat orice individ. Ca structură psihică a personalității, caracterul se bazează pe o latură fundamentală spirituală, care îi determină toate celelalte manifestări. Caracterul este determinat în primul rând de sentimente și voință, fără legătură cu conținutul și orientarea lor. Caracterul omului este alcătuit din însușiri înnăscute și însușiri dobândite și se formează sub influența vieții și a voinței datorită căreia omul poate să-și înfrâneze manifestările naturale și să-și dirijeze conduita. Caracterul exprimă fizionomia morală a omului, convingerile și principiile sale conducătoare. Pentru caracter, esențială este capacitatea de inhibare și blocare a impulsurilor si dorințelor primare.

Liderul de caracter are o natură integră și posedă capacitatea de autocontrol. Între caracter, temperament și starea fizică a unui lider sunt legături evidente. De exemplu, Kretschmer chiar înțelege prin caracter „ansamblul tuturor posibilităților de reacție afectivă și voluntară a omului, așa cum s-au format ele în cursul întregii sale vieți”. Astfel, el rezultă din predispozițiile înnăscute și din toți factorii exogeni: influențele somatice, educația psihică, mediul, urmele lăsate de evenimente.

În esență caracterul se reduce la noțiunile de constituție și temperament. Noțiunea de „caracter” prezintă multe trăsături comune cu noțiunea de „constituție”, și anume în ceea ce privește partea ereditară a calităților psihice.

Dimensiunile psihologice ale puterii liderilor politici și impactul acestora în crearea personalității nu sunt mai puțin importante în poziționarea acestora pe retina memoriei sociale: „O autoritate abstractă, emanând din instituții, disimulează figura liderilor. Dar, pe de altă parte, aceleași societăți sunt din ce în ce mai tentate să se elibereze de puterea instituțiilor; societățile se atașează unei autorități pe care ele nu o concep decât încarnate în persoana liderilor care comandă”. Este fenomenul binecunoscut al personalizării liderului pe care, desigur, epoca noastră l-a făcut vizibil în mod deosebit.

Prin personalizarea liderilor se înțelege practica adoptată de o comunitate de a se servi de un lider sau chiar de numele lui ca de o etichetă sau de un fanion pentru a desemna forța și prestigiul misterioase pe care acel lider le conferă. Cu alte cuvinte, personalizarea liderului constă în tendința psiho-sociologică de a simboliza prin ceva concret și viu, prin numele unui lider, această entitate complexă, abstractă și îndepărtată, pentru opinia publică.

Specialiștii în liderologie consideră că printre aptitudinile și calitățile cerute unei personalități pentru a capta atenția și interesul grupului se numără popularitatea, prestigiul, autoritatea și competența. Caracteristica acesteia din urmă este tocmai de a nu se baza „pe cunoștințe specializate, ci pe abilitatea generală de a prevedea, de a negocia, a temporiza sau a îndrăzni, toate fiind facultăți a căror folosire nu se impune cu aceeași evidență drept ceva analizabil după rezultatele dobândite și incontestabile”.

Interesul suscitat de personalitatea unui lider reclamă coerența și continuitatea imaginii sale care nu se poate menține decât prin adaptarea comportamentului politic la așteptările electoratului. Faptul că fondul iradiază forma unei imaginii politice poate fi configurat dacă studiem geneza popularității unei personalități politice.

Cadrul socio-psihologic care facilitează popularitatea este reprezentată de conștiința difuză la nivel de grup a importanței factorului politic pentru viața și securitatea comunității însăși. Popularitatea personalității unui lider trădează nevoia profundă de atașament a grupului.

Rolul liderului apare astfel ca cel al unui catalizator sau revelator al elementelor disparate ale conștiinței colective. Înțelegem prin personalitatea liderului ansamblul datelor bio-psiho-sociale care fac ca un lider să fie unic. Dar acest ansamblu dinamic al datelor de bază nu reprezintă decât o treaptă preliminară spre conștiința de sine și autodeterminarea liderului. Esența personalității constă în faptul că un lider trebuie să fie mai mult decât un exemplar al speciei. Calitățile individuale ale personalităților liderilor vin în întâmpinarea aspirațiilor latente ale maselor și provoacă modificări de durată în situația de ansamblu a vieții sociale.

Dimensiunea volitivă și intelectuală a personalităților liderilor le individualizează puternic pe celelalte. Liderul politic are instinctul puterii. Din această calitate intrinsecă derivă celelalte aptitudini politice: instinctul de luptător, simțul victoriei, capacitatea de revenire, răbdarea, dragostea de risc. Acest nivel al personalității este organic legat de aptitudinile intelectuale; în primul rând o inteligență intuitivă, capabilă să discearnă rapid esența din conexiunea unor evenimente sau fenomene; o inteligență vizionară sau prospectivă, capabilă să vadă în perspectivă sensul desfășurării unui eveniment și să-și adapteze mijloacele de acțiune la obținerea de avantaje din aceasta desfășurare.

4.3Rolul comunicării politice în afirmarea liderilor politici

Știința politică cercetează toate aspectele sub care se înfățișează viața politică, un domeniu important reprezentându-l comunicarea politică.

Mult timp comunicarea politică a fost redusă la comunicare electorală și marketing politic, echivalată cu un ansamblu de tehnici și strategii de comunicare și persuasiune, evaluate în special din perspectivele comunicării televizate. În ultimul deceniu, s-a dezvoltat însă o întreagă literatură care a extins considerabil aria de investigare a comunicării politice. În prezent, comunicarea politică este tratată într-un cadru analitic interdisciplinar, ceea ce demonstrează că domeniul comunicării politice nu poate fi redus la marketingul politic, adică la un ansamblu de strategii și tehnici folosite „cu scopul de a „vinde” oamenii politici la fel cum sunt vândute produsele, prin seducerea cumpărătorului-alegător”.

Această nu înseamnă însă că eludăm un fapt evident, și anume că mediatizarea și marketingul politic afectează considerabil autonomia domeniului politic. Însă să nu exagerăm, știm foarte bine: comunicarea politică exprimă în primul rând interese colective și/sau instituționale.

Din acest punct de vedere comunicarea politică este reprezentativă. Astfel, liderii dispun de reprezentativitate ideologică (ei fiind reprezentanții unor partide sau ai unor curente de gândire politică) sau electivă (ei reprezentând electoratul care i-a ales).

La rândul lor, opinia publică și experții care participă la acțiunea politică mai mult sau mai puțin direct pot fi reprezentativi pentru anumite grupuri socio-profesionale și pentru anumite valori; în acest caz, avem de-a face cu o construcție simbolică a opiniei publice. În al doilea rând, comunicarea politică presupune existența unui program de acțiuni prezentat ca o necesitate pentru interesul public. În al treilea rând dimensiunea publică a comunicării politice implică o serie de condiții simbolice precum: trecutul și reputația liderului politic, memoria colectivă a electoratului și gândirea convențională la un moment dat (reprezentări, opinii și atitudini colective).

Condițiile care transformă politica într-o situație de comunicare și totodată într-un domeniu public sunt, așadar, eterogene și nu se limitează strict la spațiul public. La baza comunicării politice stau logici sociale multiple, fiecare fiind pusă în practică de oameni politici și instituții diferite: oamenii politici, mass-media, instituții juridice, experți, cetățeni, opinia publică.

În producerea comunicării politice, raționalitatea oamenilor politici coexistă cu raționalitatea jurnaliștilor, experților sau a opiniei publice. În comunicarea politică sunt utilizate discursul politic direct, întâlnirile publice, dialogul, sondajele de opinie, mass-media în toate formele, pe scurt toate faptele de limbaj social.

Transmițător și receptor de „mesaj”, comunicarea politică se găsește în fapte, acte și gesturi de o mare diversitate: adoptarea sau respingerea unei legi, desfășurarea unei vizite prezidențiale, ministeriale, deplasarea unor forțe sau mijloace militare, semnarea unor documente politice interne sau internaționale, etc. Procesele de comunicare politică sunt, se înțelege, multidirecționale, iar sub incidența lor se află partidele politice și liderii acestora, guvernele si guvernanții, dar și masa cetățenilor – eterogenă, diferențiată, cu interese specifice – după cum, la fel se poate spune, dar din alt punct de vedere, despre lideri și clasa politică.

În sistemul politic, procesul de comunicare, nivelul său de deschidere, de identitate și consistență depinde, pe rând, de gradul de dezvoltare a mediilor de comunicare, de libertatea și autonomia acestora, de relativa independență a grupurilor de interese, de controlul guvernamental și de partid, de caracteristicile liderilor de partide și de relațiile dintre partide.

Optimizarea proceselor comunicării politice este, de altfel, condiționată de un set de cerințe logice primordiale, și anume:

Înțelegerea scopurilor și mecanismelor dezvoltării sociale;

Stăpânirea cunoștințelor privind desfășurarea acțiunii politice;

Un nivel de moralitate compatibil cu principiile și civismul social;

Un grad de instruire și informare politică adecvată a maselor.

Cu ajutorul comunicării politice, liderii politici încearcă să substituie autoreclama dezbaterilor privind problemele concrete ale vieții sociale, auditoriul sesizând cu greu în ce constau adevăratele deosebiri între programele oratorilor. Analizând seturi de cuvântări, interviuri, confruntări politice directe ale liderilor aflați la putere sau în opoziție, se constată că prin intermediul comunicării politice aceștia recurg la diverse „șiretlicuri” și anume: prezentarea aparent neutră a propriei politici; înlocuirea artificială a răspunsului prin critica întrebărilor puse de preopinenți; sublinierea constantă a propriilor succese; atacul frontal împotriva rivalului; atacul disimulat împotriva rivalului; negarea totală a unor fapte sau evenimente; substituirea unei noțiuni alteia; fuga de răspundere; afișarea ostentativă a sincerității etc. Asemenea practici sau tendințe contribuie la formarea comportamentului comunicațional deviant.

Exprimând o relație specifică între realitate, interes și cunoaștere, comunicarea politică vehiculează, în esență, trei categorii de factori, rezultați din interferența între obiectiv și subiectiv: informațiile, interpretarea lor (în raport cu scopurile și idealurile), și decizia de a le utiliza (în concordanță cu programul politic urmărit sau promis). În acest context, echilibrul dintre atitudinile obiective și subiective oferă și gradul de raționalitate al comunicării politice, fiind evident că pe măsură ce balanța înclină spre subiectivitate se afirmă și comportamentul comunicațional deviant.

Analiza comunicării politice privește, fără îndoială, și exprimarea limbajului liderilor politici, instrumentul comunicării fiind purtătorul de mesaj. Este vorba, de comunicarea ce transmite – din orice direcție politcă ar veni – un set de enunțuri coerente, propoziții logic relaționale, care statuează sau explică programe și platforme politice, direcții de acțiune, teze, doctrine.

O altă armă a liderilor politici este modelarea limbajului politic. Deoarece majoritatea mesajelor ajung la public prin intermediul presei, liderii politici au fost obligați să învețe și să aplice legile specifice comunicării jurnalistice. Aceasta a însemnat:

Scurtarea și simplificarea frazei. Marii lideri politici ai secolelor XIX, XX, au fost și erau oratori remarcabili. Discursurile lor erau construite pe baza regulilor subtile ale retoricii, făceau apel la o erudiție istorică și filosofică aparte și se adresau unui public elevat (parlamentari, membri ai partidelor, intelectuali), care consacra o parte importantă, din timpul audierii și comentarii acestor intervenții. Liderul politic modern trebuie să lucreze pe două registre: acela al discursului parlamentar (încă ancorat în politică) și acela al discursului mediatic. Din experiențele anterioare, el știe că jurnaliștii nu pot reproduce integral vorbele sale, și că ei caută „flash-uri”, adică pasaje scurte;

Apropierea jargonului politic de limbajul popular. Dezvoltarea audiovizualului obligă liderii politici să fie în contact direct cu electoratul și să facă apel la tehnicile de adresare verbală. În consecință, liderii adoptă un vocabular simplu, cu puține expresii tehnice, cu formule pitorești și ușor de înțeles;

Eliminarea elementelor abstracte în favoarea celor concrete, afective. Discursul politic mediatizat are ca scop, seducerea, convingerea unor mase de oameni, diferiți și neomogeni în plan cultural. Cel mai mic numitor comun este emoția, sentimentul. De aceea oamenii politici evită argumentația abstractă și preferă figurile de stil simple, centrate pe emotivitate, pe ceea ce poate fi ușor imaginat și reprezentat. O astfel de comunicare politică adoptată, favorizează vocea, gestualitatea și spontaneitatea calculate a liderului respectiv, arată că discursul politic adoptă din ce în ce mai multe norme specifice presei, mizând pe simboluri și reprezentări.

Deoarece primește cea mai mare parte a informațiilor referitoare la viața politică din presă, publicul gândește, interpretează politica așa cum apare. Din această cauză liderii politici nu iau nici o decizie fără a calcula mai întâi ce reacție va avea presa, în ce mod va fi prezentat actul sau declarația respectivă în mass-media. Liderii politici sunt obligați să asigure transparență actelor lor (accesul presei la informație), să ofere o instantaneitate a deciziei (să nu creeze, prin întârzieri, sentimentul că se ascund de presă), să dețină o capacitate de ubicuitate (să fie prezenți pe mai multe canale de presă pentru a atinge segmente cât mai mari de public), și să aibă carismă simbolică (să știe să declanșeze emoții și adeziune afectivă prin felul în care își prezintă deciziile).

Modul tradițional de reprezentare a puterii unui lider, s-a îmbogățit cu încă o acțiune tip: a ști să faci vizibile actele de guvernare. Altfel spus, în lumea modernă actul politic este inextricabil legat de actul de comunicare : un lider bun, care nu știe să se facă vizibil, să fie bine „reprezentat” în presă, riscă să piardă adeziunea unui public neinformat sau greșit informat. Această realitate explică preocuparea constantă a liderilor politici de a asigura „vizibilitatea” acțiunilor sau declarațiilor, presiunea pe care birourile lor de presă o exercită asupra jurnaliștilor, inflația de produse cu finalitate comunicațională: anunțuri, conferința de presă, dosare, broșuri, publicații specifice, site-uri pe internet, scrisori personalizate, etc.

După unii specialiști, chiar criteriile de acces în viața politică sunt fixate de presă: liderul care nu este „mediatic”, care nu are calitățile specifice succesului este îndepărtat sau marginalizat. Există anumiți lideri, care fie prin campanii electorale, fie prin noroc, fie prin relații personale, reușesc să acapareze câmpul mass-media și să fie percepuți de public ca „lideri”, ca modele ale vieții politice, deși, în partidul lor, în Guvern, în administrație ori în Parlament, rolul și puterea pe care o dețin sunt mult mai puțin importante decât cele ale unui lider adevărat.

Nevoia de a fi vizibil și de a avea o anume „charismă” este specifică și normală în perioadele de vârf ale vieții politice, în perioadele în care este căutată adeziunea maselor – adică în perioadele electorale. Sub presiunea camerelor de luat vederi, sub presiunea sentimentului că orice act politic este „supravegheat” și „reprezentat” de către presă, se creează un comportament specific, o febrilitate aparte, ca și cum omul politic ar fi într-o campanie electorală permanentă.

Modelul tradițional, care face ca perioadele de comunicare politică intensă să fie urmate de perioade de acalmie, caracterizate printr-o reducere a activității de comunicare, este înlocuit de o comunicare politică efervescentă, în care presa fixează un anume calendar, și un anume ritm al actelor de comunicare, în funcție de interesele ei proprii. Astfel, fiecare moment politic devine un moment „mediatic”, cu apariții publice stabilite de solicitările jurnaliștilor: declarații la ieșirea din Parlament, interviuri pe culoarele Guvernului, invitații pentru o intervenție în jurnalele de actualitate, participări la talk-show-uri, etc. Această supra- mediatizare a unor lideri politici duce la crearea unei noi surse de prestigiu, bazată nu pe numărul de voturi sau pe susținerea politică, ci pur și simplu pe fenomenul televizual și rata audienței.

În latura sa pozitivă, supra–mediatizarea vieții politice obligă liderii politici să se afle mereu în dialogul cu publicul, să explice sau să justifice actele lor, să se simtă constant „sub controlul” celor care le-au dat voturile.

În latura sa negativă, ea conduce la exagerarea dimensiunilor persuasive ale actelor de comunicare politică, la promovarea unor lideri, așa cum am specificat mai sus uneori doar „mediatici”, la eludarea unor probleme spinoase prin artificii de retorică și de punere în scenă, la transformarea în spectacol a participării la viața politică – adică, implicit la depolitizarea publicului.

CAPITOLUL AL V-LEA

DIMENSIUNI ALE COMUNICĂRII POLITICE

Omul este o ființă aptă să creeze și să opereze cu imagini. Operarea conștientă cu imagini și simboluri este un atribut al superiorității omului în univers și o cale de dezvoltare a gândirii umane. A devenit aproape un truism afirmația că omenirea intră, începând din secolul al XXI-lea, într-o nouă epocă: cea informațională. Putem vorbi despre cel de-al doilea truism, civilizația imaginii, care definește această perioadă de tranziție la societatea informațională. Imaginea este ideea – în sens kantian: o exigență de desăvârșire a conceptelor noastre. Ea desemnează nu un punct fix, ci o direcție, un principiu de organizare a informației. Imaginea este deschisă îmbogățirii, nefiind niciodată suficientă și satisfăcătoare pentru totdeauna.

5.1Imagologia

Domeniul care studiază conceptul de imagine poartă denumirea de imagologie (disciplină de graniță prin excelență, constituită pe un teren în care se încrucișează datele antropologiei cu acelea furnizate de istoria universală).

Ca substitut al imaginii se mai utilizează conceptul de reputație. Evident există mai multe categorii de imagini: imaginea instituției, imaginea produselor sau a serviciilor oferite, imaginea managerilor, imaginea unui serviciu din cadrul instituției, auto-imaginea personalului instituției, imaginea managerului cu privire la proprii angajați sau la serviciile instituției.

În ceea ce privește tipologia imaginii, se pot opera mai multe clasificări, după:

Caracterul imaginii – imagine deformată pozitiv, imagine deformată negativ, imagine apropiată de realitate, imagine proximală, imagine virtuală, imagine subliminală;

Numărul imaginilor – o reprezentare generală a instituției și numeroase sub-imagini;

Gradul de impunere a imaginii în rândul publicului larg – imagine pregnantă, sau imagine neclară, superficială, ștearsă, indistinctă;

Gradul de diversificare – o imagine diversificată sau puțin diversificată în funcție de mai multe caracteristici (calitate, acceptare, plăcere/non-plăcere);

Modelul atomar al imaginii – distingem imaginea focalizată/imaginea dispersată sau imaginea ambiguă / imaginea bipolară.

Din punct de vedere imagologic, esența creării de imagine se focalizează pe o structură umană arhetipală, aceea de încredere, urmărind impunerea prin diverse mijloace și metode a unei imagini proprii adecvate, care să genereze încrederea față de omul politic și prestațiile acestuia. Credibilitatea, ca dimensiune a imaginii, desemnează aprecierea subiectivă pe care o persoană sau un grup de persoane o acordă, ca încredere, omului politic în cauză. Așadar, credibilitatea este o percepție socială care trebuie cultivată. Încrederea este direct legată de opinia publică. Încrederea pe care o acordă publicul larg unui lider și de care depinde în mod direct construirea unei imagini pozitive a acestuia se poate obține prin repetiția aceluiași mesaj, acesta având efect pe termen lung iar repetarea are ca efect acceptarea.

Un alt lucru important este efectul de autoritate. Convingerea este foarte adesea rezultatul unui act de credibilitate. În comunicarea politică se recomandă ca lucrurile importante să fie prezentate de liderul din vârful ierarhiei ca un act de încredere. Influența încrederii asupra credibilității se explică și printr-o experiență directă – ignorăm probleme sau acordăm încredere liderilor despre care avem o bună reprezentare. Așadar, percepția umană este direct legată de credibilitate, un element esențial al imaginii.

Imaginea politică se comportă asemenea unei mărci de fabrică, în sensul că ea ajută la individualizarea produsului pentru promovarea și vânzarea lui în condiții mai avantajoase. În cazul regimurilor democratice, caracterizate prin pluralism politic, candidații trebuie să aibă o imagine bine conturată prin care să se diferențieze de ceilalți. Această imagine de marcă reprezintă „eticheta” care, odată lipită pe fruntea unui politician, îl însoțește permanent deoarece reprezintă „certificatul de calitate” al politicianului respectiv. Oamenii îl percep pe respectivul politician după această imagine. Din această cauză ea trebuie conservată și cultivată în continuare, evitându-se orice schimbare bruscă în comportamentul și înfățișarea personajului, adică respectând „regula de aur a coerenței imaginii”.

O imagine de marcă este definită ca un „set caracteristic de sentimente, idei și credințe asociate unei mărci datorită prezentării ei, incluzând publicitatea și performanțele ei”.

Consolidarea înseamnă fixarea atenției publicului pe această imagine, o reprezentare figurativă a trăsăturilor sale inițiale, o reconstrucție perpetuă a ei prin elemente care să capteze atenția electoratului și să-i justifice impresia bună creată despre candidat.

Imaginea politică propusă de tehnicile audio-vizuale se află la confluența dintre priza factorilor de seducție ai personalității și forța de atracție a stilului de viață burghez. Confortul intim, bucuria vieții în familia reunită la masa de duminică, tihna și ordinea de zi cu zi. Toate acestea impun o imagine a candidatului în care dimensiunea cognitivă dispare. Imaginea devine astfel o fotografie, un „inefabil social”, un substitute pentru programul politic al candidatului.

La primul contact dur cu realitatea politică această imagine formal-exterioară, compusă din elemente predominant de natură fizică, se va disipa într-o măsură direct proporțională cu facticitatea realizării ei. De această dată procesele de construcție a imaginii nu se mai realizează într-o singură direcție, în sensul că subiectul își construiește propria sa imagine, ci apare relația de valorizare care antrenează datele de bază ale liderului politic: „Imaginea, ca structură subiectivă a oricărui individ, constă nu doar în imaginile faptice, ci și în cele valorice”. Prin urmare, imaginea de profunzime a omului politic sau a candidatului nu va mai fi una estetică, adecvată la gustul publicului, ci va fi aprecierea publică a personalității, inteligenței, competenței și performanței demonstrate în actul guvernării. Imaginea este mai mult decât o schiță sau o machetă a unei personalități; ea „este un atribut cognitiv al unui individ; poate fi o amintire sau o reamintire a unei întâmplări trecute, o credință despre ce se va întâmpla în viitor, o opinie sau o atitudine legată de orice subiect în cauză sau amalgam al memoriei, credinței, faptei și opinie”.

Mediul cognitiv al fiecărui individ este alcătuit din mii de astfel de imagini, mai mult sau mai puțin organizate în categorii coerente, fie ele efemere sau durabile.

Din această cauză liderii politici, nu iau nici o decizie fără a calcula, mai întâi ce reacție va avea presa, în ce mod va fi prezentat actul sau declarația respectivă în mass-media. Liderii politici sunt obligați să asigure transparență actelor lor (accesul presei la informație), să ofere o instantaneitate a deciziei (să nu creeze, prin întârzieri, sentimentul că se ascund de presă), să dețină o capacitate de ubicuitate (să fie prezenți pe mai multe canale de presă pentru a atinge segmente cât mai mari de public), și să aibă carismă simbolică (să știe să declanșeze emoții și adeziune afectivă prin felul în care își prezintă deciziile.

5.2Tactici de campanie electorală

Lansarea campaniei. Data la care o campanie este lansată este o chestiune de primă importanță. O lansare de campanie precoce permite monopolizarea spațiului mediatic înaintea altor candidați și este recomandată în cazul în care candidatul sau partidul este puțin cunoscut. Dezavantajul este expunerea prea rapidă la critici și șansa oferită adversarilor de a-și pregăti campania mai bine în funcție de temele alese. O lansare târzie în campanie este în avantajul celor care au deja o funcție politică și își pot permite să promoveze o imagine de înțelepciune. Lansarea târzie în campanie mai are avantajul de a studia argumentele și slăbiciunile adversarului mai grăbit, dar are dezavantaje ca inerția.

Planificarea media. Marketingul politic implică folosirea diferitelor mijloace de comunicare precum și adaptarea imaginii și temelor alese de acestea. Fiecare media folosită imprimă comunicării propriile sale caracteristici, accentuând uneori forța mesajului, scăzând alteori eficiența, făcându-l complet inoperant sau chiar compromițându-l.

Selecția știrilor și prezentarea lor într-o anumită ordine a priorităților contribuie la crearea unei imagini a realității Dincolo de fapte și evenimente politice, comentarea știrilor de către redacțiile de ziare, radio și televiziune contribuie la crearea și impunerea unei realități mediatice.

În România, televiziunea este considerată drept cea mai importantă media de informație publică. Dincolo de fapte și de evenimente politice, comentarea știrilor de către redacțiile de ziare, radio și televiziune contribuie la crearea și impunerea unei realități mediatice. Anchetele făcute în ultimii ani au demonstrat că prezentarea știrilor de natură politică la jurnalele de seară ale posturilor de televiziune din România nu este întâmplătoare, echidistantă și nu corespunde în general ponderii în Parlament sau în sondajele de opinii a partidelor politice. Se poate vorbi de o creare subiectivă de către mass-media a unor imagini publice a partidelor și a liderilor politici. Unele partide și posturi de televiziune reușesc să propună o imagine mai consistentă, partidele de opoziție sunt net defavorizate și se observă o diferență însemnată între imaginea Guvernului ca echipă și cea a partidelor din opoziție care-l compun.

Percepția mass-media. S-a demonstrat că populația reacționează foarte diferit când este expusă la mass-media. Aceste diferențe sunt în primul rând legate de nivelul de educație, de obiceiurile sociale, de caracteristicile socio-demografice variabile. Astfel, un mesaj transmis prin intermediul presei de specialitate (reviste financiare sau politice, de tip „Revista financiară”) nu va fi perceput decât de cei care formează publicul acesteia, adică un electorat foarte educat urban.

De asemenea, o campanie de proximitate realizată în cursul unui miting electoral prin broșuri sau afișe nu va atinge decât participanții la acest miting, sau și locuitorii din zona de desfășurare a mitingului. Si apoi tendința omului este de a ezita sau de a refuza expunerea la mesaje care contrazic opiniile deja stabilite. Soluția împotriva acestor tendințe este de a multiplica emițătorii, mijloacele prin care mesajul și imaginea dorită este transmisă. Este de asemenea necesară identificarea intereselor precise a așteptărilor populației și a mass-mediei dar și repetarea mesajului

Discursul. Un om politic trebuie să-și adapteze discursul la publicul-țintă. În funcție de eveniment – întâlnire directă cu publicul, întâlnire cu oamenii nemulțumiți, întâlnire cu proprii simpatizanți – discursul evoluează, este flexibil, caută să răspundă la așteptările publicului.

Există 10 reguli simple pentru un discurs eficient:

Cu cât mai scurt cu atât este mai bine;

Informarea pe cât posibil despre audiență;

Scopul discursului este de a ajunge de la A la B pe drumul cel mai scurt;

Construirea discursului ca o prezentare: început, cuprins, concluzie;

Este întotdeauna preferabil să se vorbească rar si calm;

se folosește și tăcerea;

Fixați cu privirea pe cineva anume în public;

Nu se citește discursul;

Dacă exista emoții, înainte de a ține un discurs, se pregătește în scris și se învață citindu-l cu voce tare;

Se învață anumite fraze cheie pe de rost.

Sloganul. Un slogan este un refren al imaginii publice. El trebuie să fie ușor de reținut, plăcut urechilor, să aibă muzică și ritm și mai ales să spună ceva mai mult decât enunță. Sloganul trebuie să fie coerent cu temele de campanie și cu imaginea candidatului.

Analiza și sinteza informației. O campanie reușită se bazează, în primul rând, pe o comunicare eficientă și pe controlul informației necesare. Orice acțiune de promovare a imaginii politice sau orice plan strategic bine pus la punct poate eșua dacă controlul comunicării nu este asigurat și dacă informația de care avem nevoie este neglijată. Pentru o campanie de marketing politic un sistem de analiză și de sinteză a informației poate fi articulat astfel:

Un sistem de monitorizare mass-media;

Un sistem de analiză și filtrare a informației;

Un sistem de monitorizare și de producție a sondajelor de opinie;

Un sistem de monitorizare și de comunicare cu liderii de opinie;

O celulă de analiză strategică și politică.

5.3Instrumente clasice ale comunicării politice

Contactele directe cu electoratul reprezintă forma cea mai eficientă de comunicare. Oricât de scurte ar fi, întâlnirile directe au impactul psihologic cel mai durabil, deși, în timpul unei campanii de comunicare politică, timpul este resursa cea mai limitată.

Contactele directe cu electoratul. Din aceasta categorie fac parte următoarele feluri de contacte:

Contacte cu principalii susținători. Această categorie este una foarte redusă. Ea cuprinde membrii propriului partid, ai echipei de simpatizanți, ai vedetelor, ai celor care sprijină direct campania. Importanța întâlnirilor directe cu membrii propriului partid sau simpatizanții acestuia este evidentă. De cele mai multe ori, aceștia lucrează în mod benevol pentru campania de comunicare, motivația lor fiind, în primul rând, respectul pentru lider sau adeziunea la ideile și convingerile promovate de partidul în cauză.

Contacte în mijlocul târgului. Astfel de contacte directe, numite și vizite de cartier, sunt acele contacte în care candidații sau comunicatorii politici se prezintă direct la domiciliul sau la locul de muncă al alegătorilor.

Contacte cu oameni nemulțumiți. În cadrul întâlnirilor directe cu alegatorii un aspect întotdeauna delicat îl constituie nemulțumirile cetățenilor, întrebările pe care le adresează ei candidatului și plângerile pe care le aduc. Răspunsul corect la cererile și nemulțumirile cetățenilor este o chestiune delicată: un răspuns corect poate seduce un alegător, dar un răspuns sincer, prea tranșant și în dezacord cu așteptările cetățeanului poate dezamăgi un potențial alegător. Cea mai bună politică este anticiparea acestor întrebări și pregătirea din timp a unor răspunsuri care să satisfacă diferitele tipuri de cetățeni, și care să fie, desigur, în acord cu programul și temele de campanie ale candidatului.

Contactele direcționate cu electoratul. Contactele directe cu alegătorii nu pot atinge publicul țintă al unei campanii. Unui om politic i-ar trebui 6 ani pentru a se întâlni cu toți locuitorii unei țări în cazul în care ar vorbi cu un cetățean timp de un minut. Este de neconceput așa ceva și, de aceea, sunt de preferat contactele semi-directe. Acestea ar fi următoarele:

Reuniuni, banchete, comitete de sprijin, colocvii, conferințe, ședințe de semnături. Acest gen de evenimente permite un contact direct între candidați, militanți și cetățeni, dar acest contact are loc într-un cerc de cunoscuți care pot fi selecționați după criterii precise.

Mitingurile sunt reuniuni publice cu audiență importantă, unde participarea este liberă iar comunicarea se face unidimensional. Totuși, organizatorii își pot forma o opinie despre percepția publicului după reacția acestuia: aplauze, urale, indiferență sau huiduieli. În general, participanții la un miting sunt uniți de o motivație puternică, pentru că ei se află acolo din propria dorință de a-și manifesta sprijinul sau refuzul unor idei.

Comunicarea unidirecțională. Comunicarea unidirecțională clasică este legată de scris. Nu poate exista nici o certitudine în legătură cu forța de impact a mesajului transmis: nu se poate ști cine și de câte ori va citi un comunicat de presă, un afiș sau un ziar și, mai ales, cu ce impresie va rămâne. Comunicarea unidirecțională se realizează prin materiale de campanie, comunicarea cu presa, presa partizană, afișajul, obiectele promoționale și fotografia.

În prima categorie intră toate documentele interne difuzate militanților, propriilor simpatizanți, colaboratorilor direcți. Este vorba despre programul detaliat al campaniei politice, prezentarea unui lider, a trecutului său, sfaturi și proceduri clasice de participare la campanie, detalii despre programul de lucru. Eficacitatea acestei categorii de documente este limitată pentru difuzarea ideilor politice.

În ceea ce privește comunicarea cu presa se consideră că nu există cale mai sigură de eșec în implementarea unui program decât o relație proastă cu mijloacele de informare. În ansamblul mijloacelor de comunicare cu presa intră trimiterea de comunicate de presă, întălniri cu reporteri sau editori, organizarea de conferințe de presă, planificarea de evenimente la care presa este invitată să participe. Pentru eficiența în relațiile cu presa, comunicatorul trebuie să înțeleagă atât natura și funcțiile de bază ale activității jurnalistice, ale instituției presei în general, cât și caracteristicile diferitelor societăți de presă. Respectul față de independența presei în culegerea și redactarea informației obligă la foarte mult tact, dar și la antrenarea capacității de persuasiune.

Pașii care trebuie făcuți în construirea unei relații cu presa sunt următorii:

Crearea unei baze de date. Este foarte important ca de la fiecare ziar/post de televiziune/post de radio/agenție de presă să fie identificat un reporter anume de pe domeniul căruia i se adresează mesajul. Baza de date trebuie permanent reactualizată.

Cunoașterea personală a jurnaliștilor vizați. Cunoașterea unor oameni care, la început, reprezintă doar niște nume într-o bază de date, ajută foarte mult la consolidarea relației.

Informarea corectă și completă înseamnă a da informații jurnaliștilor, în mod egal și cu promptitudine. Aceste informații înseamnă comunicate de presă despre activitățile importante ale partidului, luări de poziție, evenimente la care sunt invitați jurnaliștii.

Comunicatul de presă este forma cea mai utilizată de transmitere a informației de la organizație către presă. Un comunicat de presă este foarte util în următoarele situații: anunțarea unui eveniment; comunicarea unei informații importante legate de o instituție, luarea de poziție și replica. Comunicatul de presă trebuie în așa fel scris, încât ziaristul să îl poată lua de pe fax și pune în ziar, fără să îi mai aducă nici o modificare. Elementele obligatorii în redactarea unui comunicat de presă sunt antetul instituției, data, supra-titlul, titlul și semnătura.

Dosarul de presă înseamnă monitorizarea tuturor articolelor de presă, emisiunilor radio-tv despre instituție, despre evenimentele organizate de instituție. Dosarul de presă și monitorizarea zilnică a știrilor va ajuta biroul de comunicare să identifice în orice moment orice problemă, să reacționeze prompt atunci când este atacat și să ia imediat poziție.

Purtătorul de cuvânt. Orice instituție trebuie să aibă un purtător de cuvânt, care e bine cunoscut în presă, care în general negociază cu presa și păstrează permanent contactul cu ea. El trebuie să fie o persoană carismatică, foarte bine informată, care stăpânește foarte bine limba română și este un foarte bun comunicator.

Evenimentele sunt cel mai bun mijloc de a atrage atenția presei. În condițiile în care presa vânează senzaționalul, originalul, evenimentele vor fi întotdeauna subiect de presă. Cu cât ele sunt mai deosebite, mai originale, mai puternice, cu atât mediatizarea va fi mai intensă.

Conferința de presă este organizată atunci când partidul are ceva important de comunicat. Ea va fi organizată de preferință în mijlocul săptămânii, nu trebuie să se suprapună cu alte evenimente din același domeniu, va fi anunțată printr-un comunicat de presă cu cel puțin 4 zile înainte de eveniment. Fiecare ziarist trebuie să primească o mapă de presă.

Mapa de presă constituie un element important în ansamblul relației cu presa. Ea conține o serie de materiale despre evenimentul care se desfășoară, despre partidul care îl susține, despre vorbitori. Materialele sunt informative și au rolul de a-i ajuta pe ziariști în alcătuirea articolelor.

Comunicarea în conferința de presă. Conferința de presă este purtătoare de informație și de imagine. O conferință de presă prost organizată va aduce prejudicii imaginii organizatorilor. O serie de elemente sunt obligatorii în cadrul conferințelor de presă: purtătorul de cuvânt este gazda conferinței, se stabilesc cu precizie vorbitorii, fiecare persoană ia cuvântul numai dacă are ceva de spus, nici un discurs nu trebuie să fie mai lung de 5-7 minute, discursurile vor fi susținute liber, nu citite, vorbitorii trebuie să aibă dicție, să cunoască foarte bine limba română și să fie stăpâni pe subiectul pe care îl prezintă, organizatorii trebuie să anticipeze întrebările pe care ziariștii le vor pune, conferința va discuta un subiect nu mai multe, conferința de presă trebuie să respecte ora de începere anunțată , în total, conferința de presă nu trebuie să dureze mai mult de 30-45 de minute și în final ziariștii sunt invitați la un cocktail.

Evaluarea. După conferința de presă vor fi monitorizate articolele de presă și știrile radio-tv. Va fi analizată mărimea materialului, tipul materialului, pagina în care a apărut, tonul, titrarea, personajele citate.

Presa partizană este presa de partid sau presa aparținând unor aliați declarați și cunoscuți ca atare ai candidatului sau proiectului politic pentru care are loc campania.

Afișajul este un vector clasic al comunicării. O strategie de ameliorare a eficienței afișajului politic constă în următoarele:

Imaginea afișului trebuie să inducă ideea de mișcare.

Imaginea afișului trebuie să fie simplă.

Nu trebuie să existe mai mult de șapte elemente grafice într-o imagine.

Imaginea trebuie să aibă un subiect principal.

Mesajul scris pe afiș trebuie să fie direct legat de imagine.

Obiectele promoționale nu constituie o noutate în domeniul comunicării sociale și politice. Prin obiecte promoționale se înțelege, în primul rând, obiecte derivate din marketingul comercial: mape, pixuri, plase, brelocuri, plicuri, baloane, tricouri cu însemnele partidului sau ale candidatului.

Obiectele promoționale joacă două roluri importante:

În cadrul unor evenimente cu publicul țintă, ele pot întări efectul de notorietate și de simpatie față de ideile exprimate;

O utilizare eficientă a acestora poate aduce venituri suplimentare.

Fotografiile sunt utile în campanile de comunicare politică: pentru afișe, pentru dosarul de presă, pentru evenimentele publice. Este esențial de amintit că atenția publicului este captată în primul rând de elementul vizual. O fotografie ratată poate ruina un discurs bun. Un sediu de campanie decorat cu fotografii sumbre poate inspira neîncredere.

5.4Instrumente audio-vizuale

Comunicarea non-verbală. Una din dificultățile importante ale comunicării audio-vizuale este că discursul candidaților poate fi compromis de aparența lor fizică. O persoană care are charisma în public poate să nu fie deloc telegenică. În comunicare, 70% din impact este asigurat de efectul vizual – imagine, gesturi, aparență, decor ambiental, 20% de tonalitate și doar 10% de fondul mesajului.

Pregătirea de formă are în componență trei elemente:

Fizicul, care nu este controlabil. Niciodată un partid nu trebuie să promoveze ca lider purtător de opinie un politician care are probleme de dicție, de trac în fața camerei, de exprimare sau care nu este telegenic. Vocea este foarte importantă, deoarece poartă amprenta personalității unui interlocutor.

Hainele, care pot fi controlate și transformate în totalitate. Niciodată un politician nu trebuie să apară la televizor îmbrăcat neglijent sau purtând haine în culori care nu se asortează sau îl dezavantajează. De asemenea el nu trebuie să poarte bijuterii.

Gesturile, care pot fi controlate, dar necesită un efort deosebit, sunt importante, deoarece nerespectarea acestora dau o notă negativă politicianului. Acestea ar fi: mâinile nu se țin ascunse, aplecatul pe scaun, arătatul cu degetul, căscatul.

Pregătirea de fond cunoaște de asemenea trei componente și anume:

Discursul. Întotdeauna discursul politic, citit sau nu, se va rosti direct în cameră.

Limbajul. Indiferent de cât de specializată este discuția, politicianul trebuie să aleagă pe cât posibil un limbaj „tradus” pe înțelesul telespectatorului. Perlele de limbaj sunt o altă sursă inepuizabilă de atac din partea presei.

Atitudinea. Chiar dacă spiritele se încing, dacă discuțiile sunt în contradictoriu, politicianul trebuie să rămână mereu calm. Nici o ridicare de ton sau o întrerupere nejustificată a discursului celorlalți nu va îmbunătăți imaginea.

Tipurile de emisiuni. Dezbaterile, știrile și interviurile constituie principalele tipuri de emisiuni în care oamenii politici pot fi invitați. Un lider politic trebuie să cumuleze aceste instrumente și tipuri de emisiuni. Dezbaterile și interviurile formează principalul mod de acțiune al comunicării politice televizate. Un om politic poate să limiteze riscurile apariției la un talk-show cerând ajutorul unor specialiști. Elementele care trebuie discutate și negociate sunt: timpul și modalitățile de luare a cuvântului de către fiecare participant, decorul emisiunii, cadrajele, procedeele de montaj folosite dacă emisiunea nu este în direct.

Cele mai importante dispozitive de mediatizare sunt considerate a fi următoarele: jurnalul televizat, interviul politic, dezbaterea, talk-show-ul politic, reportajele documentare

Discursul politic strategic și convențional. Discursul politic trebuie să comunice interpretarea corectă a unor fapte de interes public. Din acest punct de vedere, discursul politic comunică Adevărul, înaintea chiar a conținutului propriu-zis. Pentru un lider politic este fundamental să fie perceput de către electorat drept persoana care spune Adevărul într-o situație dată, cât și Adevărul în general.

Discursul politic se distinge prin convenționalitatea sa: orice discurs politic funcționează pe baza unei argumentații convenționale corespunzătoare cu rolul instituției (un partid, un minister, președinția, o comisie) și cu imaginea publică a liderului politic care reprezintă instituția respectivă. De exemplu diferitele situații de comunicare care alcătuiesc o campanie electorală (platforma electorală, publicitate, turneul electoral, mediatizarea) sunt momente „de expunere” a candidatului în care acesta trebuie să apeleze, printre altele, la argumente și comportamente consacrate care au o recunoaștere socială acumulată în timp.

Discursurile politice sunt structurate sub forma unor „narațiuni”. Ca strategie de discurs, narațiunea este eficientă, deoarece generează un efect de argumentație rațională, și în același timp, conferă discursului o funcție de dramă. Situația tipică pentru o narațiune este similară cu situația politică și/sau electorală: într-un discurs public, liderul politic identifică o cauză care perturbă starea electoratului; liderul politic atribuie această cauză unui opozant politic, propune o acțiune reparatorie pe baza unui contract care poate fi îndeplinit dacă acțiunea liderului politic va beneficia de suportul unor coparticipanți, în primul rând electoratul.

Liderul politic construiește o cauzalitate a evenimentelor, imprimând discursului său „coerență” și „totalitate”. Acesta trebuie să opereze cu argumente accesibile, pe care interlocutorii, fie le recunosc, fie le pot consideră verosimile pentru situația dată. În acest fel, discursul politic trece drept singura interpretare care poate fi „acceptată” în situația dată. Mass media, în special televiziunea, au generat un proces de personalizare a comunicării politice, și totodată, a discursului politic.

Discursul naționalist este o strategie de comunicare politică utilizată, de regulă, pentru a legitima acțiuni care lezează interesele unei părți a electoratului sau acțiuni care nu se bucură de popularitate în rândul opiniei publice. Prin comparație cu celelalte discursuri politice, discursul naționalist „șochează” interlocutorul nu numai prin virulența mesajului, ci și prin cea a tonului. De aici, impresia că un discurs naționalist ni se imprimă în primul rând prin acustică, și gestică. În felul acesta, liderii naționaliști „domină” și „învață” auditoriul, întreținând „distanța” specifică dintre „inițiate” și „profane” și, în același timp, simulând „apropierea” dintre „înțelept” și „comunitate”.

În discursul politic convențional, mai ales într-o campanie electorală, liderii politici dau dovadă de cât mai multă cunoaștere și informație publică și „tehnică”. În conformitate cu jurnaliștii, oamenii politici par să fie „pregătiți” cu informație economică, juridică, socială sau statistică. Discursul naționalist operează cu informații private pe baza cărora se construiesc explicații de tip „scenariu”, așadar, explicații care nu pot fi verificate cu mijloace convenționale.

Discursul naționalist se întemeiază pe surse care nu dovedesc, ci conferă un caracter „natural” și „evident” explicațiilor oculte.

CAPITOLUL AL VI-LEA

COMUNICAREA ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ

Analiza comunicării electorale nu poate fi disociată de situația de comunicare electorală, respectiv, de reglementările și ritualurile care alcătuiesc o campanie electorală. O campanie electorală îndeplinește multiple funcții democratice. Astfel:

Ca metodă, campania electorală permite selecția liderilor politici în mod democratic, prin respectarea normei participării (pluralism politic și participare nediscriminatorie) și a normei majorității (opțiunea de vot majoritară validează rezultatele competiției).

Ca procedură, campania electorală depinde de un cadru juridic care reglementează participarea la competiția electorală, precum și desfășurarea propriu-zisă a acesteia (reglementări cu privire la finanțarea partidelor și a campaniei electorale, accesul la media, utilizarea publicității electorale, utilizarea publică a sondajelor de opinie etc.) Instituțiile și liderii politici care intră sub incidența diferitelor reglementări juridice dobândesc roluri specifice. Cadrul juridic corespunzător unei campanii electorale trebuie raportat la:

Tipul de sistem electoral din țara respectivă (sistem uninominal, proporțional);

Sistemul partidelor (un sistem de competiție bazat pe existența a două partide ,,tradiționale”, fie pe un pluralism politic difuz);

Sistemul media (organizarea televiziunii publice și a televiziunii private, configurația pieței mediatice din punct de vedere al practicilor jurnalistice și al ,,ofertei” mediatice).

Ca regim concurențial, campanile electorale sunt evenimente atipice întrucât competiția politică se desfășoară într-un interval de timp considerabil care variază de la țară la țară (de exemplu, în Statele Unite, campania prezidențială durează aproape un an de zile, în Franța, câteva luni, în România, cinci săptămâni). Ca ritual politic, campania electorală, presupune anumite coduri socio–politice care reglementează interacțiunea dintre participanți (candidate, partide, mass-media, instituții de sondare a opiniei publice, domeniul audio-vizual, și electoratul). Din perspectiva ritualului, campanile electorale sunt evenimente convenționale. Rezultă că o campanie electorală este și o practică națională dependentă de anumite tradiții politice și de un sistem politic, deci, de un anumit grad de dezvoltare socio-economică, instituțională și democratică.

6.1Resursele campaniei electorale

Comunicarea în campania electorală presupune, pe lângă dezvoltarea strategică, un proces amplu de gestionare de resurse. Dacă scopul final al unei campanii este adunarea de un număr cât mai mare de voturi, realizarea acestui scop se face atât printr-o corectă identificare a temelor și a mijloacelor de comunicare, cât și printr-o bună utilizare practică a resurselor de care se dispune la acel moment. Există patru tipuri de de resurse pe care conducerea unei structuri de campanie electorală le are la dispoziție și pe care trebuie să le gestioneze cu grijă pentru a obține rezultatul maxim posibil: resursele electorale, financiare, umane și de timp.

Resursele electorale se limitează la tot bagajul de încredere, notorietate și vizibilitatea cu care sosește fiecare competitor, mesajele și acțiunile sale prin care și-a construit imaginea, trecutul său, portretul media, familia și afacerile sale.

Campania electorală nu este un spațiu izolat. Nimic nu începe acolo de la zero și de aceea este esențială evaluarea corectă a tuturor resurselor, individuale sau colective care sunt puse în joc la start. Bătălia într-o campanie electorală se dă pentru nehotărâți. Deși există multe teorii care vorbesc despre electoratul fluid și despre cei care își pot schimba opțiunea ca urmare a unor criterii raționale de interpretare a fenomenului electoral, principala masă din care competitorii încearcă să ia voturi este constituită din nehotărâți. Pe scurt, la începutul campaniei electoratul este format din votanții candidatului, votanții celorlalți candidați și nehotărâții. Ceea ce înseamnă că votanții unui candidat sunt cei care au fost convinși de acțiunile și de comunicarea lor, iar nehotărâții nu au găsit nimic convingător în nici una dintre tabere. Sarcina unei campanii este sa păstreze toți votanții proprii, cei cu care s-a început duelul electoral, și să adauge cât mai mulți dintre ceilalți (nehotărâți sau ai adversarilor). O înțelegere justă a propriilor resurse electorale duce la modelarea mesajelor de campanie astfel încât acestea să nu îndepărteze electoratul propriu și să convingă alegatori neconvinși până în acel moment. În majoritatea campaniilor electorale de succes, candidatul își continuă practic traseul avut anterior, își conservă și își folosește istoria electorală. De exemplu Băsescu, devenind candidat la președinție în 2004, a folosit aceeași strategie bazată pe violență verbală, pe mișcări bruște și neașteptate, iar neadecvarea cu funcția supremă în stat a fost afișată motiv de mândrie și ca o marcă personală. Dacă Băsescu ar fi încercat să devină un prezidențiabil ,,clasic” în confruntarea cu Năstase, foarte probabil că ar fi pierdut, și nu pentru că nu ar fi putut sa joace acest rol, ci pentru că nu ar mai fi coincis cu imaginea preexistentă. Comunicarea și gestionarea corectă a resurselor electorale, înseamnă, folosirea tuturor elementelor care au condus la procentajul candidatului înainte de campanie, și adăugarea unor elemente noi care să atragă votanții fără a-i îndepărta pe cei vechi.

Resursele financiare. Campania electorală este cea mai complexă formă de comunicare cunoscută din perspectivele mijloacelor utilizate, ea devenind un consumator important de fonduri. Gestionarea corectă a resurselor financiare înseamnă obținerea unui efect electoral maxim pe unitatea monetară cheltuită. Principalele zone de cost într-o campanie electorală sunt:

Achiziționarea de spații publicitare în media;

Producția de materiale difuzabile (spoturi audio și video, alte forme de materiale filmate sau înregistrate audio, machete de presă, panouri pentru afișaj stradal, afișe, bannere);

Producția de materiale tipărite difuzabile prin sistem (fluturași, broșuri, pliante, fotografii, calendare);

Producția de campanie (brichete, insigne, autocolante, brelocuri, șepci, fulare, tricouri, pelerine de ploaie, umbrele, caiete de școală, creioane, pixuri, lanterne, penare, ghiozdane, sacoșe).

În campanii se încearcă tot mai mult folosirea căii mai dificile de comunicare, și anume cea prin intermediul jurnaliștilor, adică relatarea evenimentului, în paginile editoriale ale ziarului, nu plasarea unei machete în paginile de publicitate. Riscul acestei abordări ține, evident, de interferența jurnalistului cu mesajul original trimis de candidat. Avantajul media plătite este că mesajul candidatului va fi livrat fără nici o interferență din partea corpului editorial al organului respectiv de presă, ceea ce permite structurii de campanie să dea publicității doar acele mesaje care construiesc cel mai bine imaginea candidatului.

Pe de altă parte, pe lângă problemele de costuri și de eficiență, alegătorii tind să fie circumspecți față de mesajele asumate explicit ca fiind ale partidelor, mesaje ce sosesc la ei prin media plătite. Una din cele mai importante premise este existența unei bune relații cu media, relația anterioară campaniei, trebuie îmbunătățită pas cu pas în timpul acesteia. Dacă mass-media sunt ostile, se îngreunează semnificativ efortul de comunicare al candidatului și se reduce mult eficiența banilor investiți în diseminarea mesajului. De aceea, se poate afirma că, la fel ca în multe alte circumstanțe, comunicarea politică în întregul său înseamnă mai mult decât suma parților componente.

Una din grijile majore este evitarea crizei financiare în finalul campaniei electorale. În cei 16 ani de comunicare politică postrevoluționară, s-au văzut mai multe cazuri de încetinire a motoarelor în campanii. Au fost partide și candidate care timp de zile întregi nu au mai apărut nicăieri, cu nici un produs nou. Cea mai gravă însă este dispariția acestora în finalul campaniei, când gradul de interes al publicului devine maxim și când o bună parte din nehotărâți se decid. Absența în acea perioadă de campanie este foarte costisitoare din punct de vedere electoral și este foarte demotivantă pentru candidat, care trebuie să participe, tot în acele zile de final, la confruntările față în față, care, de asemenea, direcționează cantități importante de voturi.

Resursele umane. La fel ca în cazul banilor, într-o campanie electorală nu sunt niciodată suficienți oameni. Există mai multe niveluri la care se pot implica oamenii. Purtătorii de mesaj care operează la nivel național sau local, în funcție de notorietatea și de coeficientul de încredere pe care-l au, sunt cea mai importantă resursă utilizabilă în campania electorală. De cele mai multe ori, acești oameni sunt și candidați pentru funcții naționale sau locale. Într-o strategie de campanie, ei pot fi utilizați pentru:

Lansarea mesajelor principale;

Contracararea atacurilor majore ale oponenților;

Apariții în produsele media (spoturi audio-video, machete de presă, panouri);

Vizitele în teritoriu, care presupun întâlniri cu electoratul;

Prezența cu interviuri, declarații și reportaje în media;

Confruntările televizate cu purtătorii de mesaj ai celorlalte organizații politice.

Deși in România nu există încă o industrie a voluntarilor în campanile electorale, partidele importante au la dispoziție un număr de persoane dispuse să-și aloce timpul și energia pentru un scop politic. Fie că vorbim de membri ai structurilor de tineret și studenți ale partidelor, fie de simpatizanți cu ceva mai mult timp liber – de obicei pensionari – acest potențial este trecut cu vederea, din păcate, de structurile politice deja existente în România. Fie din suspiciune, fie de frica pierderii unor posibile avantaje ulterioare, fie din neștiință, cei care lucrează în interiorul partidului preferă să-i țină pe acei nou-veniți dincolo de ușă. Conflictele dintre organizațiile de tineret și organizațiile mari ale unui partid în ceea ce privește sarcinile ce le revin într-o campanie sunt deja cunoscute: ,,Bătrânii fac politică, tinerii lipesc afișe”. Cei trei pași fundamentali care trebuie făcuți în relația cu voluntarii sunt, conform lui Gregory Lebel:

Identificarea potențialului fiecărui voluntar;

Instruirea acestuia pe un anumit tronson de competență;

Includerea sa rapidă în structura de campanie.

Voluntarul trebuie să primească sarcini precise și clare, și să aibă un șef, un program și o normă. Este astfel necesară o coordonare și o instruire a acestor ,,propagandiști”, activitatea aceasta revenindu-i activistului de partid. Activistul de partid al epocii postrevoluționare ar trebui să fie celula de bază a organizării teritoriale a structurii politice. El ar trebui să fie pregătit să-i coordoneze și din punct de vedere comunicațional pe membrii de partid din circumscripția sa.

Resursele de timp. Poate că cea mai fragilă resursă disponibilă într-o campanie este cea de timp. Odată pierdut, el nu mai poate fi recuperat. De aceea, timpul trebuie folosit cu cea mai mare grijă. Deciziile de a face vizite în teritoriu pentru a avea întâlniri cu alegatorii trebuie luate numai după o analiză atentă a raportului costuri-beneficii și din punct de vedere al timpului alocat. Candidații trebuie să poată fi văzuți de un număr cât mai mare de alegatori într-un timp cât mai scurt. De aceea este vital ca echipa de campanie să știe cât mai precis care sunt bazinele electorale și unde sunt categoriile de electorat pe care se bazează. În principiu, unul dintre lucrurile pe care le au de făcut candidații este să determine cui se adresează și ce mesaj trebuie adresat fiecărei categorii de public.

În scopul estimării caracteristicilor sociale, economice și culturale în realizarea unui eșantion reprezentativ, se utilizează o serie de indicatori standard. Indicatorii folosiți sunt de două tipuri.

Indicatori demografici (vârsta, sexul, numărul de membrii ai familiei);

Indicatori de status atribut sau dobândit al subiectului (etnia, apartenența religioasă, ultima școală absolvită, profilul ultimei școli absolvite, ocupația principală).

Pentru o gestionare bună a resurselor de tot felul, se pornește de la constatări statistice. Se identifică electoratul propriu și se împarte în bazine omogene. Se identifică, apoi, electoratul advers alocat diverselor zone politice și se împarte, de asemenea în bazine omogene. La sfârșit, se identifică nehotărâții, cei definiți în sondaje ca fiind aceia care nu stiu sau nu răspund la întrebări.

Ei se pot împărți în două categorii: non-votanții și cei care totuși vor vota. Nehotărâții care până la urmă vor vota sunt, în general, votanții nemulțumiți sau dezamăgiții de partidul sau de candidatul cu care au votat în alegerile anterioare și care în perioada inter-electorală nu mai găsesc un reprezentant care să le câștige încrederea. Programul unui candidat trebuie stabilit cu grijă fiindcă tentația structurii politice este să-l supraîncarce uneori cu aspecte inutile, ceea ce conduce la o accentuată stare de oboseală, iritare și lipsă de performanță în momente cheie ale campaniei. De exemplu, campanile generale și prezidențiale durează 30 de zile. România are 42 de județe și peste 3.500 de localități. Fiecare județ are candidați ai partidului din care face parte candidatul pentru funcția de președinte.

Aceștia, fiecare pe rând și toți la un loc, solicită vizite ale prezidențiabilului pentru o mai bună promovare locală. Un calcul aritmetic destul de simplu indică imposibilitatea unei acoperiri, fie și simbolice, a tuturor județelor țării, chiar dacă, prin absurd, candidatul ar petrece toate cele 30 de zile în teritoriu.

O bună gestionare presupune alegerea unui traseu național bazat pe eficiență, nu pe relații. O vizită durează la fel de mult într-un județ cu puțini locuitori sau cu mulți locuitori, într-un județ bun sau mai puțin bun din punct de vedere electoral sau politic. De aceea, trebuie făcute niște opțiuni care, desigur, vor nemulțumi anumiți lideri locali, dar vor asigura o mai bună gestionare a timpului candidatului și-l vor păstra pe acesta în formă pe toată durata campaniei electorale. Absența din anumite județe trebuie compensată printr-o judicioasă utilizare a celorlalți purtători de mesaj.

Unirea tuturor acestor proiecte și gestionarea unuia singur, care să țină seama, în primul rând, de interesul organizației și al purtătorului central de mesaj și apoi de interesele celorlalți lideri, este soluția optimă pentru o cât mai bună, completă și logică utilizare a resurselor de care se dispune.

6.2Tipologia campaniilor electorale

Comunicarea în campaniile electorale are menirea, cel puțin în teorie, să-i informeze pe alegători despre candidați și să-i ajute să înțeleagă mai bine pozițiile acestora față de problemele momentului, cauzele pentru care militează ei și partidele de apartenență. Din nefericire, comunicarea în campaniile electorale nu reușește decât parțial acest lucru, eșuând de cele mai multe ori în intenția de a informa alegătorii și de a-i ajuta, în felul acesta, să voteze în cunoștință de cauză.

Din ce în ce mai mult se pune întrebarea dacă într-o campanie electorală e vorba mai degrabă de manipulare decât de informare. Superficialitatea informațiilor și accentul pus mai mult pe spectacolul lumii politice decât pe problemele de fond atrag după sine și superficialitatea și instabilitatea opțiunilor electorale.

Evident, unii atribuie o parte din vină și presei. Lipsa de informație a alegătorilor se datorează nu numai unei comunicări nefericite, dar mai ales modului în care mass-media reflectă competiția electorală. Un alt factor care modelează comunicarea în campanile electorale este cultura politică a societății respective. Campaniile electorale sunt, fără îndoială, momentul de vârf al oricărei activități de comunicare politică. În cele 30-45 de zile, cât durează o asemenea campanie în România, se utilizează absolut toate tehnicile cunoscute de publicitate, relații publice, lobby, campanii negative, corespondență directă etc.

Eforturile umane, financiare și logistice sunt impresionante și cantitatea de informație desfășurată depășește orice nivel mediu anual. Campania electorală este un soi de olimpiadă a politicii în care persoane publice, mai mult sau mai puțin cunoscute, desfășoară un întreg arsenal de forțe pentru a convinge electoratul și pentru a-i obține voturile. Campaniile electorale hotărăsc de multe ori soarta unor alegeri. Dacă nu schimbă întotdeauna câștigătorul, atunci sigur modifică procente. România are, în acest moment, trei tipuri clare de alegeri: locale, generale și prezidențiale. Campaniile electorale aferente acestor alegeri sunt de doua feluri :

Individuale: dedicate unei persoane care trebuie să fie aleasă – președinte de țară, primar, de localitate și, eventual, senator sau deputat;

Colective: dedicate unei structuri politice.

O altă clasificare a campaniilor mai poate fi făcută în funcție de cel care le face. Astfel, există :

Campanii existente deja pentru un candidat aflat deja în funcție, care vrea să păstreze puterea încă un mandat;

Campanii pentru un candidat aflat în opoziție, care aspiră la preluarea puterii.

După conținutul explicit al mesajului, campanile se pot împarți în pozitive și negative.

Campaniile individuale. Una dintre principalele caracteristici ale candidatului, fie că este vorba despre lupta pentru președinție, fie că este vorba de cea pentru o primărie, este aceea că mesajul câștigător trebuie adresat unei majorități, evident neomogenă din punct de vedere electoral. Un om care vrea să fie președintele României trebuie să adune voturile a peste 50% dintre cei care votează.

O privire de ansamblu asupra scenei politice românești demonstrează că toți candidații la prezidențiale care contează au fost persoane foarte cunoscute, cu numeroase apariții și cu un traseu public consistent. Notorietatea este primul pas către credibilitate, iar credibilitatea este cheia unui mesaj câștigător,. Este foarte greu să fie făcut credibil, într-un interval de timp dat, un personaj necunoscut.

După testul notorietății, al doilea pas care trebuie făcut este construirea personajului electoral. Într-o campanie electorală sunt mai puține lucruri de spus decât într-un an sau în mai mulți ani de viață politică.

Sunt și mult mai puține situații cu care un om politic se confruntă. Dacă în viața politică trebuie să elaboreze legi, să conducă ministere, să ia măsuri nepopulare, dure, să facă față unor situații de criză internațională, să taie bugete, să disponibilizeze oameni, să blocheze legi etc., în cele 45 de zile de campanie electorală trebuie să facă față doar acuzelor contracandidaților și, evident, judecății electoratului. De aceea, personajul electoral este o proiecție a personajului politic de la care preia trecutul, notorietatea, experiența, ideologia și pe care le subsumează unui concept integrator de campanie. O bună colaborare între personajul electoral și sloganul său este un alt punct care clădește credibilitatea. Este important de precizat că personajul electoral nu poate fi fundamental diferit de personajul politic, dar trebuie să fie mai simplu, mai schematizat decât acesta. Imaginea unui om care vrea să ajungă președintele României nu poate fi schimbată în campanie, dar poate fi simplificată și, prin simplificare, îmbunătățită.

Crearea de evenimente. Pe măsură ce relațiile publice au căpătat o din ce în ce mai mare putere în campania electorală, a crescut și numărul mijloacelor prin care un candidat poate ajunge și rămâne cât mai mult timp în atenția mass-media și a opiniei publice. Crearea de evenimente și, prin asta, generarea de știri pozitive, reprezintă azi una din metodele cel mai des folosite într-o campanie. Candidații în funcție sunt mai avantajați, deoarece ei au mai multe ocazii să provoace sau să organizeze astfel de evenimente. Datorită funcției, ei pot participa la mai multe ceremonii și evenimente oficiale locale sau naționale, care au o acoperire mare în presă, obținând o mai bună vizibilitate în competiția electorală. Există o gamă largă de astfel de ocazii, însă principalul avantaj nu constă în numărul lor mare, ci și în posibilitatea sporită de a obține în acest fel mai multe știri pozitive, care să le contrabalanseze pe cele negative. În felul acesta, unii candidați par a fi omniprezenți în buletinele de știri, în timp ce alții apar foarte rar sau au parte numai de știri negative.

Dezavantajele unui candidat în funcție sunt după cum urmează:

Primul dezavantaj, și cel mai important, este prezentarea doar a realizărilor din timpul mandatului lor. Bineînțeles că ei pot da vina pe diverși factori și conjuncturi politice și economice, interne sau internaționale, pentru a găsi scuze și motive care au dus la nerealizări. Însă acest lucru îi plasează pe poziții defensive.

Al doilea dezavantaj este că ei pot fi trași la răspundere pentru toate lucrurile mai puțin bune care s-au întâmplat în cei patru ani de mandat. Prin urmare cei din funcție pot fi priviți ca fiind, singurii vinovați pentru toate problemele, indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat.

Al treilea dezavantaj este acela că, în timp ce candidații din opoziție au libertatea de a se ocupa doar de campanie, candidații în funcție trebuie, pe lângă campanie, să se ocupe și de îndeplinirea datoriilor și a responsabilităților pe care le presupune funcția. Exercitarea atribuțiilor pe care le presupune funcția poate duce atât la sporirea, cât și la diminuarea capitalului electoral.

În ce privește campania pentru candidații aflați în opoziție, aceștia au și ei la îndemână o serie întreagă de metode prin care pot face campanie, în general, și campanie negativă, în special. Acestea sunt :

Atacarea contracandidatului (se atacă atât persoana, cât și realizările sale trecute sau prezente, ideile politice sau intențiile electorale);

Adoptarea unei poziții de ofensivă permanentă (atât față de toate problemele din agenda electorală, cât și față de oponent și acțiunile sale);

Militarea pentru schimbare;

Abordarea unui discurs opus celui al contracandidatului (dacă acesta pune accent pe valorile tradiționale, el trebuie să aducă în dezbatere nevoia de reînnoire a valorilor existente, de adaptare a lor la noile relații) și reprezentarea sa ca purtător al adevăratelor valori morale, al soluțiilor reale;

Delegarea atacurilor către coechipieri și înspre anumite teme.

Atacarea contracandidatului. Așa cum evidențierea realizărilor din timpul mandatului său reprezintă principala metodă din strategia celui aflat la putere, tot la fel atacarea contracandidatului reprezintă partea centrală a campaniei unui candidat aflat în opoziție. Critica devine o datorie și, de cele mai multe ori, se caută motive sau pretexte cu orice preț. Parafrazând o remarcă celebră, s-ar putea spune că principiul după care se merge este: ,,Criticați, criticați, criticați! Nu contează ce criticați, numai să criticați!”. Obiectivele principale sunt:

Crearea de îndoieli în mintea alegătorilor privind prestația oponentului;

Punerea reflectoarelor pe orice problemă, reală sau inventată, a oponentului;

Inducerea unui sentiment de nemulțumire privind o situație anume și extinderea acestei nemulțumiri asupra întregului context politic, economic.

Mai mult, unii candidați merg cât pot de departe, uneori până acolo încât cer anchete și investigații publice asupra întregii activități a guvernului pe durată mandatului anterior. Dacă aceste anchete chiar au loc sau nu, nu mai contează. Important e să se atragă atenția asupra unor probleme și să inducă senzația ca acel candidat a făcut ceva rău, că are probleme serioase, și deci că e nepotrivit pentru un al doilea mandat. Chiar dacă dezvăluirile ulterioare infirmă acuzațiile aduse, răul este deja făcut, iar timpul limitat nu permite reabilitarea în ochii electoratului. Datoria candidatului din opoziție este să atace și să critice. În acest caz, se pune accentul pe minimalizarea acestor realizări și pe răspândirea ideii că meritele pentru ele aparțin altcuiva. Niciodată nu se recunosc meritele guvernării, ci, în situația în care ele chiar sunt reale, se încearcă introducerea ideii că ele au mari șanse să se transforme în probleme viitoare. De exemplu, dacă guvernul a mărit pensiile, atunci se arată cât de rău este acest lucru, deoarece a dus la creșterea anumitor poveri fiscale pe umerii contribuabililor. Evident că și candidatul aflat în opoziție va promite creșterea pensiilor, însă, dacă acest lucru a fost făcut deja de candidatul în funcție, e un lucru rău și o dovadă că aceasta este doar o sursă de viitoare probleme. Oricâte întrebări ar ridica moralitatea acestor metode, ele există, sunt o parte importantă a strategiei de campanie, se aplică mereu și, de cele mai multe ori, au succes.

Ofensiva permanentă. Campania unui candidat în opoziție, în esența sa, presupune adoptarea unei poziții ofensive, care să situeze adversarul pe poziții defensive. Ofensiva trebuie făcută prin orice metodă: acuzarea, criticarea, chestionarea, punerea la îndoială, exprimarea scepticismului, a dezaprobării, denunțarea greșelilor, generarea sentimentelor de nemulțumire, de dezamăgire, instigarea la revoltă și, uneori, chiar crearea de panică sau furie în rândul electoratului.

Nu este obligatoriu ca, dacă se critică o situație, să se și ofere soluții concrete și eficiente. Este de datoria celui atacat să se apere și să găsească răspunsuri pentru orice acuze, oricât de neadevărate ar fi ele, soluții pentru orice problemă reală sau inventată de atacant, scuze și motive. Însă, dacă un candidat aflat în opoziție face greșeala de a oferi soluții și de a părăsi, în acest fel, poziția ofensivă, el trece simbolic în locul adversarului și își pierde timpul explicând, nu atacând. Iar acest lucru poate fi fatal, deoarece, spre deosebire de cel în funcție, candidatului din opoziție îi lipsesc mijloacele și instrumentele de a rezolva problemele.

Prin urmare, a striga sus și tare nemulțumirile și criticile, fără a oferi soluții foarte precise, rămâne una dintre armele cele mai eficiente din campania unui candidat în opoziție. Ideea de schimbare este cel mai des folosită de către cei aflați în opoziție pentru a-și motiva candidaturile. Indiferent de modul și motivele pentru care se cere schimbarea, ea este o metodă de la sine înțeleasă în campania unui candidat care intenționează să preia puterea.

Un alt lucru esențial în comunicarea în campania electorală constă în faptul că un candidat nu trebuie să apară ca fiind prea extremist, ca atacând pe oricine, oricând. O parte din atacuri poate fi făcută și prin intermediul purtătorilor secunzi de mesaj, al celorlalți membri de partid sau din echipa împreună cu care candidează. Unele pot fi făcute numai prin intermediul presei scrise, altele numai în spoturile electorale, unele numai în dezbaterile televizate, altele numai în timpul întâlnirilor cu alegătorii. Poziția de atacant nu trebuie să afecteze imaginea celui care atacă. El trebuie să fie mereu perceput ca fiind pe măsura funcției, nu numai din punct de vedere al pregătirii sale politice, ci și ca atitudine și comportament politic.

Campaniile pozitive. Orice campanie în care un candidat sau un partid își propune să obțină majoritatea voturilor electoratului trebuie să pornească de la un proiect prin excelență pozitiv. Sistemul politic democratic presupune însă confruntarea între mai mulți candidați și partide, iar comunicarea se transformă din una binară, între candidat și alegători, într-una multiplă, în care discursul fiecărui candidat ține seama și este influențat de discursul celorlalți, precum și de evoluția simpatiilor electoratului.

Campania pozitivă începe prin prezentarea candidatului și a ofertei sale politice și electorale. Fiecare candidat trebuie să intre în campanie cu o notorietate adecvată poziției pentru care candidează. În cazul unui candidat cu o notorietate mai scăzută, orice apariție în media este binevenită, chiar dacă ea conține aspecte negative. Există însă riscul ca la un moment dat un element negativ să devină o marcă, o etichetă a personajului politic, de care acesta să nu mai scape. De aceea, strategiile de creștere a notorietății trebuie să aibă în permanență în vedere elementele pozitive către care să dirijeze interesul și/sau simpatia publicului. Când vorbim despre campania pozitivă, trebuie să spunem că trebuie construită în funcție de calendarul electoral și de segmentele electorale. Pe parcursul campaniei, este obligatoriu ca începutul și finalul să fie dominate de elemente pozitive. Elementele pozitive trebuie legate, pe cât posibil, de repede culturale și simbolice ale fiecărui segment de electorat.

Campaniile negative. Lupta electorală nu se mai duce numai în perioada stabilită legal înainte de alegeri. Din ce în ce mai mulți lideri politici apelează la campanii de întreținere de imagine sau de creștere a notorietății. Prin urmare, disputele electorale nu mai încep într-un anumit moment bine determinat și se termină în altul, ci au devenit permanente. Perspectiva acestei lupte îi determină pe candidați să se asalteze unii pe altii cu spoturi negative, în care se acuză reciproc. În fond, candidații atacă de teamă; de teama că celălalt va lovi primul, de teamă că el însuși va părea slab dacă nu reacționează în forță.

În campanie cea mai bună apărare este atacul puternic, iar publicitatea negativă este cel mai eficient mod de a neutraliza atacurile adversarilor. Mai mult, candidații atacă pentru a extinde conflictul politic, pentru a atrage grupurile de interese și mass-media în luptă. Campaniile electorale sunt un spectacol de tipul luptelor cu miză. Cu cât este conflictul mai amplu, cu atât se vorbește mai mult despre conflict, ceea ce îi determină pe suporterii candidatului să se alăture luptei. Campaniile negative au ca efect, printre altele, demobilizarea electoratului. Astfel, esența unei campanii negative o constituie identificarea termenilor, conceptelor, noțiunilor, a punctelor slabe în general, care fac rău adversarului.

Când se fac campanile negative, trebuie avut în vedere ca subiectul să intereseze majoritatea populației. Se „aruncă” o singură idee, care să „pătrundă până în măduvă”, „să iasă așchii”. Spre deosebire de campania pozitivă în care pot exista până la cinci idei principale, în cea negativă se folosește o singură idee. Posibilitatea „scufundării în ridicol” a contracandidatului, reducerea omului politic la nimic este unul dintre rezultatele pe care le urmărește o campanie negativă. Atunci când omul politic „ajunge un nimeni”, el încetează să mai fie respectat.

Spoturile de campanie, în special cele negative, sunt ideale pentru crearea de știri de impact.

Nimic nu atrage atenția publicului mai bine decât perspectiva scandalului politic. Campania negativă îi demobilizează cel mai mult pe aceia care au cele mai slabe legături cu procesul electoral – pe nehotărâți și pe cei slab informați. Electoratul stabil este, în general, imun la mesajele opoziției, oricare ar fi acestea.

Motivul principal pentru susținerea unei astfel de campanii este unul psihologic. Campania negativă îl enervează pe adversar. Acesta simte nevoia unei reacții și în felul acesta se pot obține două avantaje: devierea contracandidatului de la discursul inițial și popularizarea, prin intermediul său, a atacului. Într-o campanie electorală este foarte importantă stăpânirea de sine. Cine dă dovadă de iritare, cine încearcă să se dezvinovățească și raspunde atacurilor pierde puncte și timp. O campanie negativă mizează și pe faptul că lângă candidat există familia și prietenii. În cazul în care candidatul nu reacționează la un atac, e posibil ca familia să reacționeze și să facă, astfel, presiuni asupra sa, determinându-l să greșească reacționând. Este esențială enervarea lui și nu a echipei sale. Între candidat și echipa sa trebuie să existe maximă încredere. În momentul în care acesta simte că echipa „nu-l apără”, el riscă să facă greșeli: ori gândește singur, ori schimbă echipa.

Al doilea motiv pentru care se fac campanii negative îl reprezintă posibilitatea rămânerii în atenția publicului pe o perioadă mai îndelungată. O campanie negativă este întemeiată întotdeauna pe bârfă, nu pe doctrine. Ea e făcută speculându-se subiecte precum: amante, afaceri murdare, corupție, lucruri care țin de lumea interlopă. Acestea pot deveni subiecte de bârfă, ele se pot povesti ușor și generează mereu alte povești.

Al treilea motiv pentru care se fac campanii negative îl reprezintă posibilitatea de a reduce credibilitatea adversarului. Sunt atacate moralitatea candidatului, profesionalismul său, chiar dreptul său de a vorbi. Se induce ideea că el vorbește, dar de fapt, nu are acest drept. Aceste „ansambluri” se fac cu scopul de a măcina posibilitatea adversarului de a rezista. Este ca un fel de „artilerie” care pregătește apariția „infanteriei”. Cine pornește la timp artileria, adică înaintea celuilalt, nu-i mai lasă acestuia timp să atace, ci doar să se apere. În felul acesta se pot câștiga puncte pe un anumit teren.

Al patrulea motiv este dorința de răzbunare. Din păcate, mulți politicieni au și asemenea intenții. Există riscul, evident, că în cazul atacului direct să se piardă puncte. În ce privește clasificarea campaniilor electorale, există campanii negative asumate și campanii negative anonime. Esențiale în ambele tipuri de campanie sunt doua lucruri: securitatea informației și securitatea tehnicilor de declanșare. Cele anonime pot fi:

Împotriva adversarului;

Împotriva propriului candidat;

Împotriva altcuiva.

Când se fac campanii împotriva propriului candidat, se publică lucruri atât de odioase, încât se obține doar o reacție de dezgust și de neîncredere față de adversarii bănuiți de a fi pus la cale acele dezvăluiri.

Atunci când se folosește o campanie de auto-atac, este bine ca acel candidat să nu fie informat despre asta. De ea trebuie să știe doar cineva mai mic în ierarhie decât el. În felul acesta, reacțiile lui sunt mai credibile. Altfel, în cazul în care acesta își schimbă brusc atitudinea, intervine spaima, iar ea generează sentimentul că acel candidat nu mai trebuie votat.

În România atacul la adresa părinților este considerat odios și are efecte inverse. În loc să provoace indignare, el stârnește simpatie față de cel incriminat. Nu sunt acceptate soluțiile radicale și injuriile directe. Subiectele trebuie alese cu grijă, pentru că „mersul prea departe”, deși necesar, poate fi riscant. Există o măsură a bunului simț care nu trebuie depășită. Sunt momente când e util să nu se riposteze. În cazul în care adversarul nu mai are pregătită o continuare a atacului, fără o ripostă conflictul se încheie de la sine.

Cea mai simplă metodă o reprezintă exprimarea mâhnirii candidatului față de atacul asupra lui. O atitudine vehementă a acestuia nu este de nici un folos. Dezmințirea este mult mai puțin ascultată decât afirmarea. Această atitudine este cea mai potrivită în cazul unui atac de joasă speță. O altă metodă este de a răspunde la atac cu o acuză mai gravă.

Confruntarea directă, față în față a candidaților este de dorit atunci când candidatul este „curat”. De aceea, este bine să îl ducem pe candidat doar în emisiuni în care jurnalistul este de acord cu el. Singura dată când omul politic poate câștiga este atunci când se luptă cu un alt om politic, nu cu jurnaliștii și nici cu publicul. Într-o confruntare dintre un om politic și un jurnalist, de cele mai multe ori pierde omul politic. Acesta are niște limite în care se poate exprima, are de apărat procente. Jurnalistul nu are nimic de apărat și are avantajul exprimarii libere, considerându-se că punctul său de vedere este cel al cetățeanului de rând. Deasemenea emisiunile în care publicul are posibilitatea să intervină în direct trebuie evitate. Ele pot fi foarte periculoase pentru candidat, datorită întrebărilor imprevizibile. Atacurile pot fi:

Frontale: afirmații în spoturi; se răspunde prin imagini secundare;

Prin aluzie, sugestie; și la acestea trebuie pregătite reacții dinainte.

Posibilitatea de reacție la atacuri, în campanie, sunt:

Răspunsul la acuzații, prin schimbarea temei de discuție;

Contraatacul pe aceeași temă sau pe o alta problemă, de un interes superior pentru electorat;

Subminarea credibilității adversarului;

Evitarea întrebărilor frontale;

Răspunsul cu imagini secundare la atacurile frontale din spoturi;

Se construiesc variante pozitive de rezervă, pentru a preveni efectele unor atacuri pentru „piață”, nu mult diferite de mesajul principal. Scopul este acela de a deturna atacurile principale.

6.3Mesajul electoral

Indiferent că acesta este transmis prin viu grai în discursurile din timpul aparițiilor publice, sau prin intermediul mass-media, el constituie unul dintre pilonii de rezistență în jurul cărora se organizează campania. Mesajul trebuie să fie o chintesență a programului politic, economic, social etc., și in același timp, trebuie să fie atractiv, ușor de reținut, convingător, coerent. Mesajul general al unei campanii electorale este constituit din totalitatea mesajelor punctuale, pozitive sau negative, pe care candidatul le transmite. Pentru construirea lui, se pornește atât de la programele partidului, cât și de la agenda populației.

Agenda populației definește problemele pentru care majoritatea așteaptă rezolvarea, dar și pericolele de care se teme. Aceste pericole, adunate într-o formă coerentă, dau chipul dușmanului colectiv. Într-o competiție electorală va ieși învingător cel care va fi creditat cu cea mai mare șansă de a învinge dușmanul colectiv, cu condiția ca dușmanul colectiv să fie corect identificat de candidat.

Agenda populației se poate afla cu ajutorul sondajelor de opinie. Pe baza rezultatelor acestora, candidații pot afla care sunt problemele importante pentru cetățenii dintr-o anumită zonă și la un anumit moment. Pe lângă acest lucru, sondajele mai indică și opiniile alegătorilor, intențiile lor de vot, comportamentul lor electoral. Într-o campanie electorală, diferența depinde, însă și de alții factori. Ceea ce contează, în primul rând, este credibilitatea emitentului unui mesaj. În al doilea rând, importantă este și alegerea corespunzătoare a tipului de mesaj pentru un anume grup electoral omogen. Un mesaj credibil trebuie să pornească de la un personaj credibil și trebuie să poată să-i fie atribuit. Se știe de ani de zile că în spatele liderilor politici stau echipe întregi, autori de discursuri, regizori, specialiști în relația cu presa. Ei redactează mesajele politice, scriu discursurile și pregătesc aparițiile publice. Ideal este ca, indiferent cine a scris textul mesajului, acesta să fie perfect atribuit celui care îl rostește: omului politic.

Datoria unui autor de discursuri nu constă numai în a ști cum să construiască un mesaj bun, cu un impact important asupra mesajelor electorale, ci și în a construi acest mesaj altfel încât, pentru cei care îl aud rostit de omul politic, să fie evident că îi aparține. Adaptarea mesajului la electorat este primul pas al unei construcții eficiente de mesaj. Mesajul – oricât de inteligent, abil și subtil ar fi el construit – trebuie să reflecte doar realitatea politică a celui care-l emite. Nu este indicat, de dragul unei ipotetice performanțe în alegeri, să se inducă în discursul unui candidat de dreapta mesaje de stânga, doar fiindcă așteptarea populară o cere. Aceste procedee nu sunt numai neprofesioniste, ci și neproductive, deoarece, așa cum am afirmat anterior, esențial pentru succesul unui mesaj este credibilitatea acestuia. Schimbările de poziție, navigarea dintr-un orizont ideologic în altul, modificarea atitudinii electorale nu aduc voturi, ci, din contră, scad credibilitatea respectivei entități politice – individ sau partid.

O campanie electorală are un număr finit de mesaje importante, mesaje care pot determina un câștig de voturi. Ele pot fi pozitive sau negative, generale sau punctuale, însă important e și ritmul lor de lansare. Într-o campanie lungă de 45 de zile, o distribuire ineficientă a mesajelor poate duce, la un moment dat, la crearea unei aglomerații de mesaje pe anumite segmente și la perioade de trenare a campaniei la alte momente. Toate acestea contribuie la scăderea gradului de interes al alegatorilor pentru competiția electorală, în general.

Ținând seama de faptul că o campanie electorală trebuie concepută ca un tot unitar, și că mesajele trebuie să decurgă logic unul din celălalt, sau trebuie să fie construite în jurul unui trunchi comun, ritmul de lansare al mesajelor trebuie să se supună și acestei construcții a campaniei. Purtătorii secunzi de mesaj – fiecare candidat are un anumit număr de mesaje pe care își propune să le transmită anumitor categorii electorale, de-a lungul campaniei. Resursele de timp fiind atât de limitate, iar complexitatea campaniilor dobândind o asemenea anvergură, un candidat nu poate acoperi de unul singur toate zonele electorale, nu poate fi în mai multe locuri în același timp. Astfel prezența purtătorilor secunzi de mesaj este esențială. Selecția lor se face cu o mare atenție, pe baza unor criterii clare. În primul rând, se evaluează capacitatea lor de a fi purtători de mesaj.

Nu oricine poate fi un bun purtător de mesaj. El trebuie să aibă, pe lângă resurse electorale adecvate (un grad mare de încredere, notorietate și vizibilitate, un trecut politic cât mai curat și cât un bun „portret media”), charismă și abilitați de comunicare. El trebuie să fie ușor identificabil ca făcând parte din tabăra unui candidat anume. Cel mai adesea, purtătorii de mesaj sunt membrii de partid care candidează pentru funcții la nivel național sau local. De exemplu, până în anul 2000, președinții României au evitat expunerea membrilor de familie în spațiul public. În mandatul 2000-2004, Dana Năstase, soția lui Adrian Năstase, prim-ministru la acea vreme, s-a lansat în acțiuni publice cu scopuri caritabile, fără a interfera însă cu domeniul politic. E de remarcat faptul că, după anul 2000, rubricile mondene ale diverselor ziare si reviste, sau chiar publicații specializate, au adus în atenția cititorilor o avalanșă de informații despre aspecte mai mult sau mai puțin publice din viața de familie a politicienilor români. Putem considera acest lucru ca un semnal al unei apropieri a modelului politic românesc de cel occidental. Putem aprecia că într-un viitor foarte apropiat, membrii de familie ai politicienilor vor fi mult mai folosiți drept purtători secunzi de mesaj în România.

Purtătorii secunzi de mesaj trebuie să fie credibili pentru categoria de electorat căreia i se adresează. Cu cât e mai convingător purtătorul de mesaj, cu atât mai puternic și mai credibil va deveni mesajul. Trebuie identificate mai întâi conexiunile, posibile ale purtătorului de mesaj cu publicul, său, eventual create puncte comune. Se poate spune că, într-o oarecare măsură purtătorul de mesaj are un handicap încă din start: el nu este candidatul, el doar vorbește în numele lui. Nu pe el vor să-l audă alegătorii, ci important este ca el să fie perceput ca fiind cel mai bun reprezentant al candidatului. Este esențial să nu se creeze impresia că acei alegători nu sunt destul de importanți ca să merite efortul candidatului de a veni personal, să se întâlnească cu ei.

Fiecare categorie de alegători trebuie să aibă impresia că e cea mai importantă pentru acel candidat, că problemele ei sunt prioritatea lui numărul unu, și că el își dă tot interesul să ofere soluțiile dorite de aceștia. Nimeni nu vrea să audă că un candidat favorizează anumite categorii în dauna altora, ducându-se numai în anumite locuri și trimițându-și reprezentanți în altele. Singurul motiv care poate fi acceptat este lipsa de timp a candidatului pentru a se întâlni cu toată lumea. De aceea, trebuie spus cât mai clar de ce uneori alegătorii se pot întâlni numai cu purtătorii secunzi de mesaj, nu și cu cel principal. Pe lângă dezavantaje, a fi purtător de mesaj are și avantaje. În primul rând, există posibilitatea transferului de simpatie de la purtătorul principal la purtătorul secundar și invers, a creșterii potențiale a numărului de voturi pentru ambii. Uneori, un purtător secund de mesaj poate avea mai multă charismă și abilități de comunicare mai bune, decât purtătorul principal. În acest caz beneficiul e de partea candidatului.

Există însă și riscul ca purtătorul secund de imagine să facă afirmații hazardate, care nu coincid cu mesajul inițial, sau să aibă un comportament nepotrivit. Astfel, așa cum se poate face transfer de simpatie, la fel de bine se poate face transfer de antipatie. În situații critice, Purtătorul secund de mesaj poate fi chestionat imperativ de către alegători asupra mandatului pe care îl deține din partea candidatului, adică în ce măsură el poate avansa promisiuni în numele candidatului sau poate prelua solicitări din partea electoratului. Apar, deci, două posibilități: fie purtătorul secund își asumă prerogativele candidatului, fie se delimitează de acesta. Dacă purtătorul secund de mesaj își asumă integral prerogativele candidatului, efectul asupra publicului este net pozitiv, dar, în același timp, apare o estompare a imaginii, candidatului în favoarea secundului. Dacă acesta se delimitează de candidat, efectul asupra publicului este neutru sau negativ, imaginea și autoritatea sa se diminuează, considerabil, iar imaginea candidatului suferă și ea, dar într-o mai mică măsură. Însă, este de dorit ca astfel de situații să nu apară. Indiferent de avantaje sau dezavantaje, purtătorii secunzi de mesaj sunt absolut necesari într-o campanie electorală care dorește să aibă șanse reale de câștig. Ei trebuie să fie selecționați cu atenție și coordonați eficient pentru a fi acoperite zone geografice și categorii electorale cât mai mari. Astfel se desfășoară comunicarea într-o campanie electorală.

CAPITOLUL AL VII-LEA

STUDIU DE CAZ

PROMOVAREA IMAGINII LIDERULUI POLITIC

ÎN PRESA INTERNAȚIONALĂ ȘI AUTOHTONĂ

7.1Promovarea liderului politic în presa internațională

În ultimul timp politicul a devenit ceva comercial. Pe baza unui sistem de seducție sofisticat, publicul este îndoctrinat cu imagini și pseudorealități. Cu alte cuvinte, prea multă „comunicare” elaborată scenic și prea puțină substanță politică. În cele din urmă, istoria recentă arată că electoratul nu este atît de ușor „manipulabil”. Am văzut deseori că acțiuni politice extrem de bine orchestrate din punct de vedere comunicațional, nu au primit votul electoratului. În cadrul campaniei electorale din 1992 în SUA, candidatul Ross Persot a mobilizat un întreg dispozitiv comunicațional pentru a cîștiga alegerile, dar nu le-a cîștigat. Alt exemplu contradictoriu, de fapt, alegerea președintelui Federației Ruse, Vladimimir Putin. Acesta a mobilizat o întregă armată mass-media pentru ca să câștige un nou mandat la funcția de președinte al statului. ORT a fost postul de televiziune care l-a sprijiit și i-a promovat intens imaginea. Putin a fost spijinit de foarte multă presă, dar și-a creat imaginea de președintele “perfect” pe parcursul anilor care au precedat campania electorală din anul 2004.

În ajunul campaniei electorale mai multe posturi de televiziune recurg la unele practici de mediatizare tipice. Acestea sunt folosite deseori în emisiunile televizate: ediții speciale, reportaje speciale „de la fața locului” sau „în exclusivitate”, care au drept scop:

Mediatizarea mai intensă a candidatului în tentativa de a căpăta un public mai diferit de cel obișnuit;

Circulația de cele mai dese ori a discursului candidatuluiu, acesta fiind totodată și cel care este citat cel mai des, sau care apare „la rampă”, în imagini cel mai des;

Candidații sunt mediatizați mai mult prin anturaj și mai puțin prin partid.

Grila electorală, enunțarea știrilor electorale la jurnal, mediatizarea întreg sistemului electoral sunt mecanisme discursive pe baza cărora un post tv valorizează fenomenul electoral, stabilindu-i unghiurile de vizibilitate în spațiul public.

Televiziunea publică din România a ajutat concurenții electorali în campania prezidențială din 1996 (Petre Roman, Ion Iliescu, Emil Constantinescu) să ajungă la putere. Pe poziție finală s-a situat Ion Iliescu care era la al treilea mandat neconstituțional. Fusese ajutat mult de TVR 1 și de alte posturi comerciale cu audință pentru a ajunge la această poziție. Imaginea lui era promovată intens și cu orice ocazie care se ivea. Aceasta înseamnă că într-adevăr televiziunea este o instituție a vedetelor și politicienilor.

Impactul asupra percepției imaginii liderului politic de către opinia publică

Manipularea este acțiunea de a determina o persoană, un grup, o colectivitate, să gîndească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea tehnicilor de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie. Scopul manipulatorului este de a schimba atitudinea și comportamentul în direcția dorită de el, de a subjuga psihic. În regimurile totalitare, pentru a-i venera pe conducători se creau spectacole grandioase; chipul lui era imortalizat în picturi și sculpturi, i se închinau ode și poezii, figura lui era identificată cu cea a partidului, cu națiunea, cu întreaga țară.

În toamna anului 1934, la Nurberg s-au strîns peste 1.500.000 de oameni care au fost aduși cu forța ca să ia parte la un spectacol grandios. Hitler își începea întotdeauna discursul cu o voce joasă, fără vlagă, ca a unui om care-și cere iertare că îi deranjează pe ceilalți și că le răpește din timp pentru a-l asculta. Finalul era apoteotic, Hitler urlând la o mulțime isterizată, fascinată de schimbarea aceea măreață, simbol al viitorului glorios al Germaniei și al forței care sălășluiește în cel desemnat să o conducă.

Cel mai ușor este să manipulezi publicul care are o pregătire slabă. De alfel, pe acesta și se mizează întotdeauna. Există însă mai multe procedee pe care le folosește televiziunea pentru a induce în eroare opinia publică sau a crea opinia publică, or și părerea despre un candidat o poate contura iarăși un post tv.

Francezul Georgies Belandier în cartea sa „Pouvoir sur scene”, scriind despre istoria manipulării prin televiziune afirma: „A arăta nu însemnă a informa, și a vedea nu înseamnă a afla”. Într-adevăr în televiziune se folosește arta propagandistică, de altfel ca în întreg sistemul mass-media. Un exemplu cert este cazul dictatorului german Hitler. El a folosit presa pentru a-și crea imaginea unui conducător neînfricat, simbolul viitorului glorios al Germaniei. Mai mulți analiști ceva mai târziu și-au pus înrtrebarea: cum a reușit acest om să manipuleze o națiune ca Germania, care se credea una dintre cele mai democratice din Europa? Rezultă că acest dictator a știut, dar a înțeles mai bine ca oricine că presa este cel mai bun imagemaker. Ceva mai înainte, un alt dictator, de această dată Stalin a folosit presa pentru a pune mâna pe putere. Atunci toate mijloacele de informare erau controlate și cenzurate. Radioul, televiziunea, ziarele, pictura, arhitectura, teatrul, filmul, muzica, toate au fost supuse unei cenzuri stricte. Toate acestea mijloace erau instrumente prin care se controla gândurile, emoțiile și comportamentul maselor. De această problemă s-a lovit și România până la începutul anilor 90. Regimul lui Ceaușescu a practicat manipularea maselor folosindu-se de aceleași pârghii pe care le-au folosit și ceilalți doi dictatori. Toată presa era subordonată puterii. În același timp accesul la informațiile venite din exterior era drastic limitat, iar cele care „treceau” erau deformate și cenzurate. De aceea nici o televiziune privată nu s-a putut dezvolta atunci. După revoluția din 1989 în România, ani de zile mai multe posturi de televiziune nu au reușit să obțină licența de emisie, mai ales acele posturi particulare, care nu puteau fi controlate de autorități.

Una dintre cele mai puternice modificări în structura comunicării politice a fost apariția dezbaterii televizate între candidații electorali. Amintim în acest sens, că primele dezbateri televizate au avut loc în SUA în timpul alegerilor prezidențiale de la 1960, avându-i ca protagoniști pe candidatul democraților, John F. Kennedy, și candidatul republicanilor, vicepreședintele Richard Nixon. Sondajele făcute după dezbateri au demonstrat impactul puternic al televiziunii asupra deciziei de vot a electoratului.

Astăzi televiziunea rămâne a fi principala tribună a concurenților electorali, iar în timpul dezbaterilor televizate unii candidați, am putea spune, „se dau în spectacol”. Relevant în acest caz este tabloul care s-a conturat pe platoul Televiziunii de Stat din Moldova în timpul dezbaterilor televizate dintre cei doi concurenți finali ai prezidențialelor din 1996, Mircea Snegur și Petru Lucinschi. Pentru a produce un impact emoțional puternic asupra publicului, președintele Mircea Snegur a rostit în debutul dezbaterilor „Tatăl nostru”, după ce l-a întrebat pe contracandidatul său dacă acesta știe „Tatăl nostru”. Gestul trebuia să remarce diferența dintre un creștin și un ateu, care concurau pentru prima funcție în stat. Astfel de scenarii politice și-ar pierde rostul în cazul presei scrise.

Nu în zadar, televiziunea, într-o manieră mai impertinentă sau mau voalată, este controlată de puterea politică în cadrul sistemelor politice aflate într-o democrație de tranziție.

În baza abordărilor sus-menționate ale comunicării politice, vom identifica următoarele funcții ale comunicării politice în sistemele politice democratice: informare; promovare a unor idei, lideri (propagandă); socializare prin răspândirea anumitor valori și modele comportamentale și mobilizare (rolul publicității politice în campaniile electorale).

Rolul mass-media în crearea brand-ului de imagine politică

Sunt, așadar, modele imagologice, branduri de imagine politică, care au fost inspirate de realitatea din spațiul post-sovietic, în principal, din Rusia. Ele sunt aplicate de specialiștii PR în timpul campaniilor electorale, fiind ajustate la specificul regional sau național. Iată un set de branduri de imagine politică valabile pentru realitatea politică internațională

Arena internațională. „Eroul militar” este supranumit în popor regele Arik sau „De Gaulle israelian”, care a tăiat nodul gordian al Gazei și a revoluționat viața politică a țării. Protagonistul modelului este premierul israelian (din februarie 2001) Ariel Sharon. Sharon a servit în armata israeliană timp de 25 de ani, retrăgându-se cu gradul de general. La 14 ani era deja înrolat în trupele paramilitare ce activau în Palestina. La 20 de ani, în timpul Războiului de independență al Israelului din 1948 era comandant de Brigadă. Reputația de erou militar începe să se contureze în anul 1953, când a fondat și condus gruparea specială de comando ”101”, însărcinată cu operațiunile de contraofensivă arabă ca urmare a atacurilor împotriva Israelului. Participă, ca un adevărat erou în timpul „Războiului de 6 zile”, iar în 1973 traversează cu armata sa Canalul Suez – în Războiul de Yom Kippur, aducând victoria în războiul împotriva Egiptului. Marea realizare a mandatului său insă va rămâne pasul uriaș, pe care l-a făcut în direcția procesului de pace cu Organizația de Eliberare a Palestinei, prin retragerea coloniștilor evrei de pe Fâșia Gaza, Gaza fiind considerată un ”coșmar” geopolitic din Orientul Apropiat – după 38 de ani de ocupație. Sharon refuză acest teritoriu, la fel cum președintele francez de Gaulle, fondatorul celei de-a V-a Republici, a renunțat la Algeria. Iată un paralelism dintre cei doi mari oameni politici. Această decizie curajoasă îi poate asigura ex-premierului israelian pe drept și brandul politic de soldat al păcii. Într-un interviu inserat de cotidianul Yedioth Abaronoth ex-premierul afirma: ”Planul de retragere se bazează pe singurele considerații care contează – securitatea globală a țării…” De la Washington, președintele american George W. Bush îi acorda tot sprijinul: „Dezangajarea din Gaza este un lucru bun pentru Israel”

„Vizionarul religios” este brandul de imagine al liderului organizației teroriste islamice Al-Qaida. Osama Bin Laden a preluat doctrina califatului, conform căreia islamul este inspirat de un program profetic fixat de cuvintele lui Mahomed, în ultima sa înfățișare înaintea drept-credincioșilor: „Am primit poruncă să lupt împotriva oamenilor, până când toți vor mărturisi: „Nu e alt Dumnezeu decât Allah!”

„Fanatul din Teheran” îl considerăm pe președintele Republicii Islamice Iran, Mahmud Ahmadinejad (din 3 august 2005). Este considerat creierul Jihadului nuclear. Are o viziune fixă: forța, anti-americanismul. Fiul unui fierar, copil muncit reprezenta acum 30 de ani un mecanism exploziv amorsat. Ahmadinejad este expresia unei energii cumplite și inteligibile pentru societățile Occidentului. El coboară dintr-o osmoză popular-religioasă și nu din arta diplomației. Nu este un jucător, ci un monolit. Crede în sensul mesianic al istoriei. Șeful statului iranian crede în Mahdi, episodul apocaliptic care marchează revenirea în lume a Celui de-al Doisprezecelea Imam, la sfârșitul istoriei. Iranul va fi dictat atunci dominația lumii islamice și va impune înclinarea ultimă a Occidentului, înainte de ieșirea din scenă. Acest „fanatism” nu se naște în august 2005, dar are rădăcini mult mai adânci, din perioada Revoluției Islamice de la 1979. Fiind student, participă la asaltul asupra Ambasadei SUA din Teheran. În 1981 acesta propune un asalt similar asupra Ambasadei Sovietice, propunere respinsă însă de clerul și liderii politici ai studenților. După 20 de ani în Memoriile sale pline de indiscreție fostul ambasador sovietic la Washington, Anatolii Dobrânin, confirmă comentariul ministrului de Externe sovietic din acea perioadă, Andrei Gromîko: „Dacă făceau așa ceva în 24 de ore am fi înlocuit Teheranul cu un crater!” Liderul de la Teheran a incendiat opinia publică prin declarațiile sale dure la adresa statului Israel, care „trebuie să fie șters de pe hartă”- declarație făcută la numai câteva săptămâni după venirea sa la putere. În noiembrie-decembrie 2006 președintele afirma că: “Holocaustul nu este altceva decât un truc, prin care evreii au reușit să pună la lucru în favoarea sionismului politica, economia și puterea militară.”

Campania de imagine a liderului iranian a constituit „un vârf de lance” în septembrie 2006, la New York, unde a participat la cea de-a 61-a Adunare Generală a ONU. Presa americană recunoaște că acesta a fost una dintre cele mai amplu mediatizate personaje politice participante la înaltul forum. În comentariul „Oile negre fac gură la ONU” inserat în „Evenimentul Zilei” din 23 septembrie 2006, Jacqueline Prager afirma: „Liderul iranian a surprins SUA cu o subtilă campanie de imagine, condusă cu multă abilitate, devenind vedeta adunării generale a Națiunilor Unite. În discursul rostit la tribuna ONU, în numeroasele interviuri ori în timpul întâlnirilor cu politicieni străini, cu analiștii americani, liderul de la Teheran a apărut de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, sigur pe el si cu o retorică pe care mulți au găsit-o surprinzător de inteligentă. În cele câteva zile cat s-a aflat la New York, Ahmadinejad a apărut la CNN și la alte posturi TV americane, s-a întâlnit cu premierul italian Romano Prodi si a fost invitat la prestigiosul Consiliu pentru relații internaționale”.

Daca administrația Bush spera ca el se va mulțumi să vină și să țină un discurs de 15 minute la ONU și să plece, s-a înșelat amarnic, comentează "The Guardian". Mai mult, Ahmadinejad a încercat sa-l bată pe Bush cu propriile arme. Astfel, dacă Bush s-a folosit de discursul rostit la ONU pentru a se adresa poporului iranian, ignorând delegația oficială, în conferința sa de presă, Ahmadinejad le-a vorbit direct americanilor, punctând greșelile actualei administrații: "Țara mea a oferit ajutor pentru victimele uraganului Katrina", a spus liderul iranian. Dincolo de astfel de declarații propagandistice previzibile, președintele iranian s-a descurcat foarte bine în fața întrebărilor cu adevărat dificile. Chestionat asupra programului nuclear dezvoltat de țara sa, Ahmadinejad a răspuns: "Adevărul este că nu avem nevoie de bombă. Unii cred că pot rezolva problemele cu bombe, dar se înșeală". El a acuzat Statele Unite că au dus o politică ostilă față de Iran timp de 27 de ani, calificând atitudinea Washingtonului drept ipocrită. O singură dată a ridicat vocea: "Îi vom înfrunta pe cei care încearcă sa ne oprime si să ne impună voința lor". "Este clar ca e o campanie de imagine", spune Gary Sick, fost responsabil al Consiliului Național de Securitate, care a fost prezent la vizita lui Ahmadinejad la Consiliul pentru Relații Internaționale. "Mesajul pe care încearcă sa-l transmită este: Vedeți, nu am coarne. Nu sunt Hitler. Dar sunt un om cu opinii ferme".

„Cruciatul” – soldatul războiului global este rolul președintelui SUA, Bush. După măcelul din 11 septembrie 2001 s-a deschis un front de luptă – vizibil – între Lumea islamică și Lumea occidentală, mai exact o confruntare „piept la piept” dintre democrația occidentală și terorismul islamic, a cărui cruzime a depășit orice închipuire. Au trecut aproape ani de când liderul de la Casa Albă a vorbit despre Axa Răului, care tulbură liniștea pe planetă. Liderul de la Casa Albă era ferm convins de politica sa îndreptată împotriva terorismului global. Drept argument al „cruciadei” împotriva terorismului islamic este și decretul prezidențial despre constituirea așa-numitelor comisii militare, care vor chema pe scaunul justiției persoanele suspectate de terorism.

„Exorcistul” – „om al poporului”, este brandul președintelui Venezuelei, Hugo Chavez. Fiind un dușman neîmpăcat al președintelui SUA, l-a numit pe acesta într-un discurs ținut în fața Adunării Generale a ONU (19 septembrie 2006) „diavol”: „Diavolul a venit aici, ieri, iar mirosul de sulf se simte chiar și acum”,- este fraza cu care Hugo Chavez și-a început discursul, strâmbând din nas: "Uneori, diavolul ia formă umană", a replicat el. În opinia sa, războiul din Irak este unul "criminal", iar Bush este "bolnav". „Ca purtător de cuvânt al imperialismului american, Bush a venit să ne împărtășească propria rețetă de conservare a actualelor tendințe, de exploatare și jefuire a popoarelor acestei lumi”, acuză Chavez. “Aș propune, chiar o nouă denumire pentru producția cinematografică antiimperialistă, regizată de Alfred Hitchcock – Rețeta Diavolului”. Chavez s-a prezentat drept un prieten al poporului american. Pe un ton amical președintele venezuelean i-a sfătuit pe americani pe viitor să aleagă un alt fel de președinte.

„Rebelul din Caucaz” este brandul de imagine politică a președintelui Georgiei, Mihail Saakașvili. Tânăr, energic, inconciliant, sever, om al forței, solitar este unicul președinte din spațiul Comunității Statelor Independente, care a încetat să „cocheteze” cu Kremlinul în mod fățiș, nedisimulat. Revoluția Trandafirilor, care l-a înlăturat de la putere pe vechiul nomenclaturist de partid Sevarnadze, legitimându-l pe pro-occidentalul Saakașvili, continua să deranjeze oficialitățile ruse. Criza diplomatică dintre cele două capitale s-a acutizat și mai mult în urma scandalului de spionaj produs la sfârșitul lui septembrie 2006 în Georgia, când 4 ofițeri ruși au fost arestați sub acuzația de spionaj militar în favoarea Rusiei. Drept replică, Moscova și-a rechemat Ambasadorul său din Tbilisi, alți reprezentanți ai Ambasadei împreună cu membrii familiilor lor. În legătură cu scandalul produs, președintele rus, Vladimir Putin, în cadrul Consilului de securitate a menționat următoarele: ”Rusia respectă în totalitate acordurile privind retragerea trupelor de pe teritoriul Georgiei, dar în pofida acestui lucru, membri ai personalului nostru militar au fost, după cum se știe, arestați și aruncați în închisoare. Este un semn al moștenirii politice a lui Lavrenti Pavlovici Beria, atât pe plan intern când și internațional. Se pare că acestea sunt tradițiile lor", a spus Vladimir Putin, referindu-se la conducătorul georgian, pe care l-a acuzat că face tot posibilul să irite și să provoace Rusia. „Nu sfătuim pe nimeni să vorbească în limbajul șantajului cu Rusia”, – afirma în același context liderul de la Kremlin.

Brand-ul de imagine politică este reprezentat de totalitatea semnelor si caracterelor de personalitate pe care mass-media le induce în audiența politică, relativ la o persoană care desfășoară activități politice constante.

În fapt, brand-ul de imagine politică este o sinteză simplistă – o caricatură, o figură compusă din două-trei trăsături majore – care poziționează o personalitate politică în mintea electoratului, o dată pentru totdeauna. Din momentul în care electoratul investește – prin intermediul relatărilor continue ale presei referitoare la acțiunile omului politic – în politicianul respectiv o sumă de trăsături de personalitate dominante, se poate spune că a închis personalitatea respectivă într-un brand de imagine definitiv. Foarte greu, personalități politice puternic poziționate în conștiința audienței politice dintr-o țară își mai pot schimba percepția pe care o au în electorat.

Jurnaliștii politici ajută fenomenul de „împietrire în brand-ul de imagine” al politicienilor. Este cazul celor mai proeminenți oameni politici ai României anilor 2000: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Corneliu Vădim Tudor, Adrian Năstase, Theodor Stolojan. Aceștia par a fi, în aceste momente, personalitățile politice poziționate cu șanse în jocul electoral al noului mileniu. Alte personalități poziționate pe piața politică din România au fost cele care au ales să promoveze un proiect, o lege, o măsură care, prin consecvență și stabilitate, au devenit o „marcă înregistrată” a unei persoane politice exclusive.

Este cazul lui Vasile Lupu (poziționat în conștiința politică drept părintele Legii 18, de retrocedare a proprietăților agricole), a lui Ticu Dumitrescu („Legea Ticu”), a Monei Musca (luptătoare politică pentru libertățile presei în România), a lui Emil Boc (reprezentantul politicianului tehnicist, de tip nou, expert în parlamentarism și contributor vizibil la efortul de modificare a Constituției române).

Lipsa de consecvență în acțiune a politicienilor români le aduce deservicii majore: jurnaliștii politici nu pot găsi elemente în activitatea acestora menite să-i poziționeze cu exactitate, iar electoratul – în fapt consumatorii de media – nu îi poate identifica și fixă în conștiință. Rezultatul: piața politică din România abundă de personaje volatile, „patetici eroi politici de o zi”, care nu adaugă nimic la îmbunătățirea mediului politic autohton. Lipsa de apetit față de politica a alegătorilor romani este prima și cea mai gravă consecință a lipsei de profesionalizare a clasei politice din România.

Imaginea unui produs poate fi creată mult mai ușor decât imaginea unui politician. Dificultatea "făcătorilor" de imagine este că, în cazul politicianului, acesta aduce, o dată cu propria sa candidatură, un trecut documentabil și, în consecință, vulnerabil. De multe ori, campania încearcă să se folosească de acest trecut, scoțând în evidență faptul că experiența l-a pregătit pe candidat pentru a fi apt pentru funcția râvnită. Dar trecutul poate fi și un obstacol. Un politician care nu are experiența unor alegeri precedente poate încerca să transforme această lipsă de experiență într-un atu, pentru a-și crea o imagine de “persoană venită din afară”, dar lipsa de experiență nu poate fi în nici un caz fabricată. Un politician – fie el candidat pentru un post în administrația locală – care are un trecut dubios, își poate da seama că acest trecut s-a întors să îl hăituiască. Dimpotrivă, dacă produsul nu pare să fie pe placul potențialilor cumpărători, fabricantul comercial poate constata acest lucru în timpul testării produsului și poate reconstrui din temelii respectivul produs. Spre deosebire de politician, produsul poate fi realizat mult mă ușor, o dată și încă o dată.

Am elucidat, prin urmare, câteva cazuri de transformare a personajului politic în brand politic. Sunt argumente în favoarea afirmației, că imaginea politică constituie un produs politic destinat psihologiei maselor. Aceasta, însă, este vulnerabilă doar la „tablouri” clare, adică la un cod informațional, cristalizat într-un chip bine identificat și poziționat în mentalul maselor. Așa, de exemplu, Petru Lucinschi era supranumit în sfera mediatică, „șmecherilovici” sau „vulpe” politică; Boris Elțân – „ursul” rus, sau „Țarul Boris”, ex-președintele SUA, Bill Clinton era considerat „șmecherul” Bill etc. Aceste codificări mitologice relevă trăsăturile de caracter, stilul comportamentului lor politic.

Totodată, utilizarea unor astfel de interpretări simbolico-mitologice facilitează considerabil perceperea de către publicul electoral a imaginii politice, făcând-o mai accesibilă și mai cognoscibilă pentru el. E cert faptul că psihologia maselor este interesată de o simplificare a lumii înconjurătoare. Trăind într-un secol al vitezei și al hegemoniei informaționale, brand-ul de imagine politică are sarcina de a cristaliza și a transmite operativ o informație completă despre „protagonistul” său. În aceste circumstanțe alegătorul va reacționa la un context mitologic și nu la unul real. Fapt pe care trebuie să nu-l neglijeze imagologii în campaniile de comunicare electorală sau politică.

Tehnologiile PR-ului negru și războiul mediatic vs. crizele de imagine

Crizele politice și conflictele armate de la sfârșitul sec. XX au surprins într-o ipostază nouă instituțiile media. Astfel, în lexicologia politico-mediatică este lansat un termen nou – războiul mediatic. Războiul mediatic constă într-un repertoriu de tehnici și presiuni psihologice aplicate de lobby-ul internațional, organizații și indivizi pentru atingerea scopurilor lor politice, prin utilizarea mass media împotriva unor grupuri țintă din propria lor țară sau din străinătate pe perioade extinse de timp. Bunăoară, în timpul conflictului armat din Golful Persic (1990-1991) sistemul de propagandă irakian, mass media, televiziunea și radioul se aflau integral sub controlul strict al Partidului Baas și al lui Saddam Hussein însuși. Mai mult, Irakul a subvenționat și unele publicații din Occident pentru a susține interesele sale și ale lumii arabe în timpul crizei din Golf. Pe de altă parte, stațiile de radio controlate de C.I.A. – „Vocea Irakului Liber”, „Vocea Golfului” – îndemnau la revoltă populară pentru răsturnarea de la putere a regimului lui Saddam Husein, cel vinovat de toate relele și atragerea asupra Irakului a forțelor „Marelui Satana”. Știrile trebuiau recepționate ca fiind emise din partea unor centre clandestine de rezistență arabe.

Un argument mai recent în favoarea interdependenței dintre politic și mediatic este conflictul caricaturilor (2006), publicate în paginile unui cotidian danez, care îl reprezentau pe profetul Mahomed cu un turban în formă de bombă cu fitilul aprins. Acestea au provocat un val de furie în lumea musulmană, iar guvernele islamiste au considerat că aceste caricaturi ofensează islamul și musulmanii. Ca răspuns, un post de radio din Indonezia a lansat un concurs de caricaturi împotriva Danemarcei: cine va desemna monarhul Danemarcei cel mai bine în chip de porc, va fi desemnat câștigător. Așadar, fenomenul mediatizării politicii, dar și al politizării mass media, îi permite acesteia din urmă să fie utilizată nu numai ca mijloc de propagandă, de promovare a unor idei sau actori politici, dar și ca mijloc comunicațional de avertizare, amenințare în situațiile conflictuale. De exemplu, Celula Al-Qaida din Irak a lansat un comunicat pe internet, în care Papa Benedict al XVI-lea era condamnat la moarte. Mesajul mai spunea că războiul sfânt va lua sfârșit doar atunci, când Islamul va domina întreaga lume. Comunicatul a fost lansat ca răspuns la discursul rostit la Redensburg de Suveranul Pontif, în care Papa, citându-l pe un împărat bizantin, a spus că islamul n-a adus decât lucruri „rele și inumane”.

Războiul mediatic a devenit astăzi un fenomen inerent crizelor din societățile contemporane, nu numai de natură inedit politică, dar și de sorginte economico-politică (de exemplu, „criza vinului”, declanșată spre finele anului 2006, între Republica Moldova și Federația Rusă, în timpul căreia canalul rus de televiziune ORT transmitea cu regularitate strategică știri și reportaje despre calitatea proastă a vinurilor moldovenești contrafăcute, iar sticlele cu vin moldovenesc erau strivite cu escavatorul la gropile pentru deșeuri ).

Coabitarea dintre politică și mass media poate da naștere unui alt fenomen omniprezent, în special, în timpul campaniilor electorale – PR –ul „negru”.

Unii cetățeni de rând, buimăciți de torentul de reclamă din presă și de la televiziune sunt tentați să creadă că „noi trăim în universul PR-ului negru”. Peste tot – la TV, în gazete, la radio, în stradă suntem înconjurați de fenomenul „PR-ului negru”. Poveștile despre monștrii care zombează sărmanii oameni în ziua alegerilor sunt o nimica toată în comparație cu adevărul despre ceea ce se întîmplă în momentul în care sărmanul cap de familie, cu tartina în mână șede pe divan și privește la „lada azurie” sau citește ziarul. Cel mai murdar și cel mai negru PR îl fac oamenii cu o reputație impecabilă și cu mănuși albe. Lumea întreagă este un „PR negru”.

Una din tehnologiile de bază ale „PR-ului negru” este dezinformarea. Dependența tot mai mare a omului de informație zilnică îl face în aceeași măsură vulnerabil la manipulare.

Informarea oferă, prin ea însăși, căi ascunse de pătrundere pentru dezinformare. Relația între știrea difuzată și efectele sale asupra moralului publicului este adesea de neînțeles. Relevarea unui eveniment este urmată de o interpretare sumară, foarte generală și de cele mai multe ori lipsită de adevăratele sale sensuri; nu se bazează niciodată pe o argumentație riguroasă, este mai curînd intuitivă.

Mesajul informativ este întotdeauna mai mult sau mai puțin deformat de către receptor din neglijență sau prin adausuri inutile, mai ales cînd receptorul este constituit dintr-o vastă masă umană animată permanent de opinii, judecăți, dorințe și pasiuni. Sensul mesajului se modifică în mare parte în funcție de context, foarte larg în societățile moderne, fiecare individ perceptîndu-l în felul său.

Guvernele, partidele politice, grupurile de presiune se lasă prea cu ușurință pradă tentației de a recurge la toate formele de manipulare a informației: reținerea de la publicarea știrilor, deformarea faptelor, minciuna și, din fericire mai rar, fabricarea de falsuri.

O metodă practicată pe larg în ceea ce privește dezinformarea o reprezintă zvonurile și insinuările calomnioase. Este de la sine înțeles că zvonurile sînt răspândite în medii considerate propice, iar difuzarea lor se face către mai multe ținte de-odată, în așa fel încît ivirea zvonului din mai multe izvoare să conducă la confirmarea lui. Se începe „blând”, pentru ca victima să fie tentată să nu răspundă și să lase problema baltă. Mai târziu, calomnia va fi reluată fără a se uita să fie amintită etapa precedentă rămasă fără dezmințire. Întreaga operațiune se bazează pe două proverbe simple, însă perfect operante: „Nu iese fum fără foc” și „Gura lumii doar pămîntul o astupă.” Totodată, este exploatată o tendință bine cunoscută de către psihologi: prima reacție, absolut normală, la primirea unei informații este de a o difuza mai departe.

De fapt, mecanismul propagării zvonurilor răspunde la dorința imediată a individului de a difuza mai departe o informație nouă, abia primită.

Insinuările privitoare la viața particulară aduc întotdeauna foloase mari, deoarece, puțini oameni, în afara celor apropiați victimei, și în consecință, suspecți de părtinire, sunt în stare să dezmintă calomnia. Adesea calomnia este o operațiune în doi timpi: mai întâi se aruncă informația falsă fără a părea că i se acordă atenție, urmând să fie reluată cu referire la prima sa publicare.

În lucrarea „Istoria dezinformării” profesorul francez Vladimir Volkoff prezintă o serie de procedee eficiente utilizate în operațiunile de dezinformare:

Negarea faptelor, ținând seama că publicul nu are timp și nici posibilități de a verifica cum stau lucrurile în realitate. Astfel se reușește de minune în țara noastră. În zonele rurale ajung puține ziare pentru că oamenii sunt săraci și nu se pot abona la o oarecare publicație sau măcar să o procure în fiecare vineri de la Oficiul Poștal. Totodată are acces redus la informație dacă ne gândim ca are „șansa” să vadă și să audă doar emisiunile posturilor publice de radio și televiziune.

Inversarea faptelor, afirmarea categorică, cu obrăznicie chiar, că lucrurile stau exact invers, X nu este vinovat, ci tocmai Y care acuză. În aceste cazuri cineva afirmă că laptele e negru, iar majoritatea trebuie să creadă în aceasta. Publicul nu știe cine minte cu adevărat. Politicianul din opoziție sau cel aflat în partidul de la guvernare, ori al treilea: cel care aspiră la putere.

Amestecul între adevăr și minciună, un melanj savant între adevăr și fals, tehnică foarte des folosită în campania electorală.

Schimbarea circumstanțelor, înfățișarea împrejurărilor ca fiind total opuse celor declarate inițial.

Camuflajul, o variantă a estompării prin care se dau foarte multe detalii despre aspecte secundare, trecând în zona marginală ceea ce de fapt este esențial.

Generalizarea: se diminuează responsabilitatea cuiva demostrîndu-se că nu este singurul în această situație.

Părți inegale – acuzației i se va acorda un minut de emisie televizată sau notă într-o pagină de ziar, iar meritele vor fi publicate timp de o oră sau pe o pagină întreagă de ziar. Tot timpul s-a întâmplat așa. Se caută timpi de antenă nefavorabili pentru acuzații sau se realizează doar mici articole despre vina pe care o poartă un politician sau o formațiune politică.

Ilustrarea – se poate trece de la particular la general sau invers, demonstrîndu-se că evoluția evenimentelor putea să ia o turnură și mai gravă.

Odată cu dezvoltarea vertiginoasă a capacităților mass-media, capabile de a influența tot mai subtil conștiințele, convingerile, atitudinile și trăirile oamenilor și a colectivităților, dezinformarea este favorizată tot mai mult în timp ce crește dependența de informație. În viitor, așa-zisele mesajele clandestine auditive și vizibile vor putea fi inserate în mass-media. Tehnologiile sofisticate vor permite alte tipuri de manipulare. Pînă nu demult se putea avea încredere în autenticitatea fotografiei. Astăzi, cu ajutorul digitalizării, pot fi realizate imagini, sunete cu ajutorul computerului. Tot aici trebuie inclusă și holografia de proiecție – proiectarea în aer a figurilor luminoase de înaltă fidelitate, pentru a crea diferite obiecte acolo unde ele nu există.

Public relations politic reprezintă o gamă de activități politice, legate de organizarea și gestionarea campaniilor politice. Din acest considerent unii confundă noțiunea de Public Relations cu cea de tehnologii electorale, considerându-le noțiuni identice. De regulă, PR-ul politic se reduce la elaborarea anumitor tehnologii privind formarea staff-urilor electorale, elaborarea mesajelor publicitare și a agitației electorale, diverse activități organizatorice în teritoriu.

Din punctul nostru de vedere, PR-ul politic constituie o formă de organizare a procesului comunicațional în masă, un managementul comunicațional. Alegerile rămân a fi deocamdată cea mai reușită scenă pentru aplicarea noilor tehnologii în domeniul PR-ului politic. În astfel de circumstanțe se manifestă caracteristicile fundamentale ale PR-ului politic ca fiind o formă de management comunicațional.

Evenimentele politice din ultimele decenii au demonstrat deja că, nici o campanie electorală nu se desfășoară fără de aplicarea PR-ului „negru”, care dă naștere, respectiv, imaginii negative a concurentului electoral. Managerii campaniei selectează din timp factorii obiectivi pentru lansarea unei publicități negative. Pentru prima dată, ca tehnologie electorală PR-ul „negru” a fost aplicat în timpul alegerilor prezidențiale din 1957, iar prima „jertfă” a armei PR-iste a fost președintele SUA, Eisenhower. Atunci, pentru prima dată, americanii au folosit abuziv publicitatea politică negativă împotriva președintelui, care candida pentru al doilea mandat. Lui Eisenhower i se imputau promisiunile făcute în alegerile anterioare (1952) și nerespectarea acestora. Un alt exemplu, care confirmă impactul mass media asupra compromiterii personalităților politice, uneori chiar până la eliminarea lor de pe scena politică, este afacerea Watergate. În contextul alegerilor prezidențiale din 1972, presa americană, încadrată în schema unui efort partizan, a reușit să generalizeze cazul, punând probleme corupției la nivelul întreg sistemului politic. Când Watergate a început să capete proporții ca acoperire în media americane, au fost înregistrate luări de poziție din partea unor înalți oficiali ai partidului republican. Președintele Nixon, în consecință, a demisionat.

PR-ul „negru” reprezintă totalitatea tehnologiilor electorale „murdare”, utilizate de către concurenții politici, care au drept scop demoralizarea contracandidatului și crearea imaginii negative a acestuia, percepută de electorat. Printre cele mai practicabile, actualmente, tehnologii ale PR-ului „negru” sunt considerate următoarele:

Utilizarea resurselor administrative (conform practicii, acestea pot aduce suplimentar aproximativ 10% din sufragii);

„Schimbarea săgeții indicatoare” – expunerea unui alt personaj pentru mesajele critice, protejându-l de scandalurile mediatice pe adevăratul responsabil de cele întâmplate;

„Porțile verzi” – electoratul este pus în fața dilemei: sau votează cu concurentul respectiv sau votează în favoarea contracandidatului „compromis”;

„Plăcinta din multe foi” – lansarea în cursa electorală a unor quasi-concurenți, care au sarcina de a înclina „balanța” în favoarea „stăpânului” și de a „rupe” cât mai multe voturi de la principalul concurent al „stăpânului”. De exemplu, Alexandr Lebedi pentru Boris Elțin în alegerile prezidențiale din 1996/Rusia; Veaceslav Plugaru, Maricica Levițki și Iuliana Gore-Costin pentru Petru Lucinschi în alegerile prezidențiale din 1996/Republica Moldova;

„Altoirea” – se pune miză pe anticiparea mesajelor critice din partea oponenților, pentru a le „prinde”, și a lipsi de conținut politic;

„Contuzia informațională” – lansarea oricăror promisiuni, care din start sunt fără de acoperire, concurenții uitând de ele imediat după întâlnirile cu alegătorii (demagogia electorală);

„Clonarea” – lansarea în cursă a candidaților – dublori (deseori, persoane care au același nume), cu scopul de a deruta electoratul și a duce la scindarea lui, respectiv, reducerea numărului de votanți;

„Partizanatul”, respingerea zvonurilor prin lansarea altora și mai absurde – o serie de provocări, care ar fi lansate, chipurile, de favoritul electoralei;

„Scurgerea de informații” – are loc, de regulă, în ultima săptămână a competiției electorale și urmărește drept scop compromiterea favoritului campaniei electorale.

Punerea în aplicare a tehnologiilor de PR-ului „negru” reprezintă o expresie a tendinței de manipulare a opiniei publice. Prin urmare, ar fi profund eronat să afirmăm că manipularea este un element al comunicării politice inerent regimurilor totalitare. Fenomenul manipulării persistă și în societățile democratice, iar competițiile electorale, spre regret, includ pe agenda politică și această tehnologie reprobabilă.

PR-ul „negru” este aplicat cu exces de zel și în campaniile electorale din România, aceasta fiind una dintre cele mai eficiente arme informaționale în spațiul public autohton. Un alt fenomen răspândit pe câmpul mediatic autohton este partizanatul politic. Acest fapt poate fi argumentat prin tendința partidelor politice din România de a dispune formal sau neformal de propriile publicații sau de a controla unele posturi de radio sau televiziune.

7.2Promovarea liderului politic în presa autohtonă

Strategii de promovare a imaginii liderilor politici

În Europa occidentală, alegerile legislative din Portugalia i-au menținut la putere pe socialiștii premierului Antonio Guterres, electoratul acordând în continuare credit politicii lor economice și sociale. În schimb, cele din Austria au răsturnat tradiția postbelică, aducând pe locul al doilea o formațiune de extremă dreaptă, Partidul Liberal. Ascensiunea la guvernare a adepților lui Jörg Haider poate fi blocată doar printr-o alianță între Partidul Socialist, al premierului Viktor Klima, și Partidul Popular, ocupantele locurilor unu și trei. Surprinzătoare a fost și opțiunea alegătorilor belgieni pentru formațiunile ecologiste, flamandă și francofonă, care și-au dublat numărul deputaților. Creștin-democrații și socialiștii, aflați la putere de un deceniu, au fost victimele unui șir de scandaluri, culminând cu criza dioxinei.

În estul european, alegerile prezidențiale din Slovacia au fost câștigate de versatul politician Rudolf Schuster, primarul orașului Kosice, dar și fost membru de frunte al Partidului Comunist Slovac. Chiar dacă, așa cum afirmă un analist autohton, slovacii refuză încă oamenii de excepție, alegându-și reprezentanți după chipul și asemănarea lor, Schuster pare o soluție rezonabilă. La fel în Ucraina, unde înfrângerea candidatului comuniștilor de către Leonid Kucima, în ciuda unui prim mandat marcat de recesiune economică și corupție, confirmă opțiunea alegătorilor pentru continuarea reformelor, desprinderea de sub tutela Moscovei și apropierea de structurile europene și euro-atlantice. Chiar dacă totul se face cu pași mici.

În Turcia, exploatarea temelor naționaliste – în contextul frustrărilor generate de reticența Bruxelles-ului față de admiterea țării în UE și al capturării liderului PKK, Abdullah Öcalan – a facilitat victoria formațiunii premierului Bülent Ecevit, Partidul Stangii Democratice, flancat de Acțiunea Naționalistă, formațiune de extremă dreaptă care revine în parlament după o absență de doi ani. Islamiștii și-au pierdut astfel rangul de prima formațiune politică, ocupând locul trei, urmați de cele două partide mari, Partidul Patriei și Partidul Căii Juste, ale celor doi ex-premieri, Mesut Yilmaz și, respectiv, Tansu Ciller.

În Israel, legislativele l-au adus la putere pe laburistul Ehud Barak. Și aici, scrutinul a ieșit din tiparele clasice, marcând erodarea bazei electorale a marilor partide, ascensiunea vertiginoasă a partidelor ultrareligioase, antireligioase sau sectoriale (rușii și arabii). Coaliția lărgită de guvernare a premierului Barak pare însă mai capabilă să pună capăt crizei din Orientul Mijlociu, o declarație comună a liderului israelian și a suveranului iordanian făgăduind că "anul 2000 va fi unul al păcii și stabilității".

Aceeași promisiune a făcut-o algerienilor și noul președinte, Abdelaziz Bouteflika, oferind iertarea fundamentaliștilor care "nu au mâinile mânjite de sânge". Iar victoria lui Thabo Mbeki, președintele Congresului Național African, este văzută de sud-africani ca o continuare a drumului deschis de Nelson Mandela către crearea unei națiuni unite.

Mai departe, pe continentul asiatic, alegerile din India au menținut la putere coaliția coagulată în jurul naționaliștilor hinduși – Partidul Poporului Indian, al premierului Atal Behari Vajpayee -, în timp ce indonezienii au făcut virajul către democrație. Victoria Partidului Democratic Indonezian al Luptei și a Mișcării de Redeșteptare Națională la legislativele din vară a pus capăt dominației de un sfert de secol a partidului generalului Suharto, cei doi lideri, doamna Megawați Sukarnoputri și Abdurrahman Wahid, împărțindu-și, la prezidențialele din toamnă, și portofoliile din fruntea statului – cel de vicepreședinte și, respectiv, președinte. Opțiunea pentru democrație este relevată și de anularea decretului de anexare a Timorului de Est, după votul copleșitor pentru independență dat de locuitorii acestei regiuni la referendumul de la sfârșitul lunii august.

O altă figură politică extrem de importantă care are în spatele său un mare imperiu mediatic este Silvio Berlusconi.

Berlusconi este conducător al partidului politic Forza Italia (auto-definit ca o mișcare) și proprietar al unui adevărat imperiu media. Ca antrepenor, are interese în diverse afaceri. Forbes Magazine l-a categorisit ca cea mai prosperă persoană din Italia, cu o avere de 7,2 miliarde de dolari în 2002. A devenit faimos în anii 1980 prin crearea unei rețele de televiziune private (Fininvest, acum Mediaset) de importanță națională. Prieten bun al fostului premier Bettino Craxi, a fost acuzat de folosirea votului politic în carierea sa de afaceri, și de diverse forme de corupție, incluzând conflicte de interes. Aceste acuzații au fost negate de Berlusconi și interpretate ca bârfe politice.

A devenit prim-ministru în 1994, dar a fost rapid demis, deoarece unul dintre partidele majorității sale ("Lega Nord", în română Liga Nord) a încetat să-l mai susțină. Stabilindu-se o nouă majoritate de centru-stânga, coaliția partidelor de opoziție (acum cu Lega Nord) l-a înlocuit. A fost și acuzat de practici afaceriste ilicite.

În 1996, coaliția interimară, formată din Lega Nord și formațiuni de centru-stânga a fost înlocuită, prin noi alegeri politice, de un guvern de centru-stânga (fără Lega Nord) condus de Romano Prodi.

În 2001, Berlusconi a candidat din nou pentru funcția de prim-ministru și lider al coaliției de centru-dreapta Casa delle Libertà (Casa Libertăților) care include, alături de Forza Italia, Alleanza Nazionale (Alianța Națională), CCD, Lega Nord și alte partide.

În anul 2002, revista "Forbes" îl considera pe Silvio Berlusconi drept cel mai avut italian, cu o avere estimată la 7,2 miliarde de dolari.

În iunie 2003, având de a face cu alte probleme legale, majoritatea parlamentară a adoptat o lege, prin care se garantează imunitatea de juridică a unei personalități politice, cât timp ocupă o funcție de conducere în stat.

Pe 1 iulie, 2003, Italia a preluat, conform rotației, Președinția Uniunii Europene, reprezentată fiind de Berlusconi.

În ultimul timp Berlusconi a fost acuzat de corupție și avertizat că ar putea face până la 12 ani de pușcărie, lovitură grea pentru imaginea sa. Magnatul italian, a fost trimis în judecată pentru obstrucționarea justiției, după cum relatează presa din Peninsulă. Berlusconi și avocatul său britanic, David Mills, acuzat și el în același dosar, risca pedepse între 4 și 12 ani de închisoare. Berlusconi este acuzat că i-ar fi dat lui Mills suma de 600 de mii de dolari pentru că acesta să depună mărturie falsă în două procese de la sfârșitul anilor '90, procese în care fostul premier era acuzat de corupție.

Presa internațională scrie că pentru Berlusconi a venit toamna. “Oboseala cronică, strategie de comunicare greșită sau începutul sfârșitului unei epoci? Sunt marile întrebări pe care și le pune media italiana după eșecul înregistrat de Silvio Berlusconi la duelul televizat cu eternul sau adversar, Romano Prodi”.

Noi strategii au folosit și candidații la prezidențialele din Franța. Doi candidați puternici au aspirat la fotoliul de președinte. Candidatul forțelor de dreapta, Nicolas Sarkozy, și socialista Segolene Royal s-au calificat în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța, în urma rezultatelor primului tur de scrutin. Potrivit sondajelor finale, Sarkozy a obținut 30% la sută din voturile francezilor, în timp ce Segolene Royal a însumat 25,2% din sufragii.

Presa pariziană scria că Segolene Royal în vârstă de 53 de ani, urma să poarte politica Franței într-o nouă direcție, după ce mai bine de un deceniu a fost dominată de conservatorismul de dreapta al președintelui Jacques Chirac. „Se pare că șarmul socialistei fără nici un fel de funcție în partid a fost suficient pentru a-i umili pe cei doi lideri socialiști ce au concurat la nominalizarea pentru prezidențiale. Madame la presidente a câștigat lejer voturile militanților socialiști. Ceea ce părea aproape imposibil în urmă cu mai puțin de un an a devenit realitate.”

Segolene Royal i-a învins pe așa-numiții "dinozauri" din Partidul Socialist francez, câștigând alegerile primare și intrând în ultimă rundă a prezidențialelor care urma să aibă loc în primăvara lui 2007, în Hexagon. „Victoria unei femei în dauna bine-cunoscutului patriarhat din politica franceză, scriau comentatorii europeni, este deja”, mai scria presa internațională.

Nicolas Sarkozy a dat dovadă de cavalerism și a declarat că în dezbaterile televizate încerca să nu aducă critici la adresa oponentului său, Segolene Royal, de altfel o strategie foarte inteligentă.

Peste nouă milioane de francezi au urmărit cu sufletul la gură prestația televizată a candidatei socialiste la președinția Franței, Segolene Royal. Deși contracandidatul său, ministrul Nicolas Sarkozy, era mai bine situat în sondaje, presa franceză a apreciat că Segolene a avut o prestație foarte bună. Mai mult, jurnaliștii credeau că șansele candidatei socialiste au crescut. Media britanică și cea franceză a comentat pe larg relansarea campaniei electorale a lui Segolene Royal. O campanie despre care francezii, de pildă, spuneau că mizează pe latura socială, "umană", trecând de la "compasiune la promisiuni".

Un alter ego al său îl găsim la București. Este vorba de Gigi Becalli. Acest personaj controversat este foarte des abordat de presa românească. Becalli nu ezită de fiecare dată să ofere surprize pentru presă. Ba spune că se retrage din fotbal, ba oferă bani pentru cei care care cunosc „Crezul” și „Tatăl nostru”, sau ajută financiar la înălțarea unor biserici. Analiștii politici susțin că Gigi Becalli ar vrea să candideze la următoarele alegeri prezidențiale.

Strategii de imagine a politicienilor

Care sunt protagoniștii teatrului politic din România? Aurelia Peru doctor în științe politice, afirmă într-un articol publicat în aprilie 2005 că pe scena politicului românesc există fenomenul brandului de imagine. Potrivit autoarei chiar dacă în ajunul campaniilor electorale descoperim cu stupoare că majoritatea concurenților au o imagine foarte volatilă, pe de altă parte, PR-ul „negru” a epurat sârguincios mulți dintre reprezentanții elitei politice, adică elita opozantă puterii. Dosariada de la București a dus la eliminarea exponenților comunismului din partidele politice. Unii dintre reprezentanții opoziției democratice din țară, fiind acuzați de corupție, și-au pierdut, totuși, considerabil din capitalul de încredere al alegătorilor.

Actualmente cele mai populare personaje politice rămân a fi: președintele Traian Băsescu, social-democratul Victor Ponta și național-liberarul Crin Antonescu. Din vizorul mass media autohtone, dar, probabil, și al electoratului, nu dispare ex-edilul capitalei, Sorin Oprescu.

Traian Băsescu. Deocamdată cea mai bună imagine în fața electoratului majoritar o are președintele țării. Imaginea lui Traian Băsescu este în permanență “netezită”. Acesta este și brandul de imagine al Partidului Democrat Liberal (PDL), perceput astfel în special de elita politică internațională. Pilonul ideologic al acestei imagini îl constituie elaborarea și promovarea hipermediatizată a strategiei vectorului integrării europene. Retorica politică, întâlnirea cu cel mai puternic președinte al lumii, în Cabinetul Oval, i-au permis să-și adjudece acest brand imagologic. Sunt caracteristicile liderului euro Băsescu; totodată lipsa discursurilor lugubre, agresive chiar, sunt o expresie a ortodoxiei românofile. Pe de o parte promovarea reformelor, pe de alta – promovarea în funcțiile-cheie a persoanelor „din anturaj” este un alt aspect al duplicității imagologice a liderului de la București.

Traian Băsescu este căsătorit și are doi copii. Dacă observăm în mai multe surse din informare toate informațiile despre șeful statului sunt pozitive.

Victor Ponta este controversat pentru știe să fie simpatizat și detestat, în același timp, și pentru că posedă un million de tehnici prin care știe să scandalizeze și să țină trează opinia publică, atipic pentru felul în care gîndește și vede lucrurile. Știe cu exactitate ce vrea și cum să facă. Să faci un interviu cu Victor Ponta este greu. Riști să repeți întrebările care ise tot pun în ultima vreme.

În alegeri, Ponta renunță la ideea acreditarii liderului „magnetic”, în acest rol producându-se deja personal. Este un argument ce probează încrederea în potențialul său politic și influența personală în mediul electoratului. Mai mult, dezbaterile electorale, au scos în vileag un nou model de imagine politică – narcisismul politic, adică aroganță, egoism, agresivitate și reacție morbidă la critică.

Un aspect important în evoluția partidului pe scena politică a electoralei îl constituie așa-numitul fenomen al majoratului politic. Pentru prima dată, partidul a pus miza pe propriul lider pentru accederea în forul legislativ.

Într-adevăr, retorica lui Ponta s-a contopit cu retorica puterii, încât este greu de intuit profunzimea și longevitatea acestei „convertiri” imagologice, dar nu numai.

Crin Antonescu. Președintele Partidului Național Liberal, Crin Antonescu, reprezintă brandul narcisismului pe scena politică românească. Narcisizmul său emană și din ținuta sa, din manierele sale și din modalitatea de a comunica. Eu-l fizic al acestuia, cât și educația, îi permit cu adevărat să se uite nu numai grație parametrilor fizici «de sus în jos» la mulți din anturajul său. Creează totuși impresia, că este omul potrivit la locul potrivit. Totuși acesta este considerat de jurnaliști ca fiind un pic arogant.

De altef, președintele Partidului Național Liberal de puține ori a acceptat să ofere interviuri pentru presă în care să vorbească despre viața sa privată, ori despre lucrul desfășurat. Crin Antonescu și-a făcut apariția doar în presa care „deservește”, dacă îi putem spune așa partidul de guvernământ. Trebuie să remarcăm, totuși, că au mai fost și mici excepții.

În final aș vrea să remarc, că în opinia mea, Crin Antonescu are cele mai multe șanse să devină președintele țării. Aceasta numai dacă dânsul și-ar dori această funcție și se va implica activ în campania electorală. Rămîne să vedem în perioada următoare. Deocamdată este mult prea devreme să ne pronunțăm.

7.3Nicolae Ceaușescu

Comunismul în viziunea lui Nicolae Ceaușescu

În ceea ce privește operele scrise ale liderului comunist român, nu putem să nu observăm folosirea limbii de lemn, specifică perioadei comuniste.

În epoca ceaușistă, decadența morală a societății, apare ca urmare a institutirii unui nou limbaj folosit de către conducerea Partidului Comunist Român, limbaj ce va fi extins la toate nivelele societății. O caracteristică esențială a legitimării regimului comunist în România, este reprezentată de “limba de lemn”, folosită atât în discursurile oficiale cât și în operele scrise ale liderului comunist. O prezentare a “limbii de lemn” în context românesc, se poate defini ca: “subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale […] cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite autorități […] apoi difuzate prin repetare, prin utilizare frecventă în diversele mijloace de comunicare orală sau scrisă”.

De fapt studiile, numeroasele volume de politică și socialism științific ale lui Nicolae Ceaușescu nu erau nimic altceva decât cuvântări de la congresele sau plenarele Partidului Comunist Român, fără a fi indicată vreo sursă bibliografică a autorilor contemporani consacrați. De aici se desprinde pe de o parte modul în care acesta și-a dorit ca operele sale să reprezinte cartea de căpătâi a fiecărui cetățean român, iar pe de altă parte, și-a dovedit incapacitatea intelectuală, lipsa de coerență în argumentarea grotescă, pe care a dat-o comunismului. În toate operele acestuia, partidul este singurul deținător al adevărului, singurul capabil să poarte de grijă poporului român și să găsească permanent soluții pentru îmbunătățirea vieții: “Partidul nostru este partidul tinereții, al viitorului. Adevărata tinerețe pentru un partid revoluționar înseamnă înțelegerea profundă a realității […] confundarea sa cu interesele și năzuințele poporului român”. Întotdeauna vom sesiza în operele lui Ceaușescu faptul că acesta nu face niciodată referire la individ ca entitate distinctă în cadrul societății românești. Individul nu există, el este contopit în interiorul societății, nu poate exista în afara ei, pentru că nu ar avea identitate. În viziunea Conducătorului, individul se definește numai în raport cu societatea existentă: “A fi comunist înseamnă a lucra mereu mai bine și mai conștiincios pentru interesele oamenilor muncii, ale întregului popor, a servi cauza partidului, a socialismului […] comunistul trebuie să fie exemplu de cinste, de onestitate, de spirit de răspundere în îndeplinirea sarcinilor la locul de muncă”.

Comunistul reprezenta pentru dictatorul român ultima treaptă socială pe care individul o poate atinge, apogeul vieții sale pe pământ, un privilegiu cu care acesta va fi înzestrat după un lung șir de sacrificii, de renunțări benevole în favoarea “construirii socialismului însuși”. Analizând atât opera lui Nicolae Ceaușescu, cât și discursurile sale politice, observăm exagerarea voită a contextului, care nu are nici o bază reală. “Omul nou” anunțat cu atâta fervență este de fapt o creație hibridă a regimului ceaușist, caracterizată prin minciună, decadență morală și spirituală. “Omul nou” este acela căruia i se refuză dreptul de a avea o părere, de a-și exprima gândurile sale. Este obligat să gândească doar în cercuri închise. Singurul adevăr existent era Partidul sau Conducătorul acestuia. De ce spun sau? Pentru că în perioada comunistă nu mai putem face o distincție clară între cele două noțiuni, ele se confundă.

Între 29 și 30 iunie 1976 a avut loc în Berlinul de Est conferința partidelor comuniste și muncitorești, prilej cu care Nicolae Ceaușescu a reafirmat convingerea că fiecare partid este răspunzător față de viitorul “clasei muncitoare și față de propriul său popor”. Discursul politic ceaușist nu oferă o viziune clară asupra realității, ci una deformată. Scopul acestuia este de a glorifica persoana liderului și de a construi un model prin intermediul ei, oferind o dimensiune “educativ-formativă de bază”. Handicapul discursului comunist ceausist, și, implicit al operelor, este acela că nu poate modifica realitatea în conformitate cu scopurile pe care și le-a propus (dar o poate controla), și de aceea, el nu face altceva decât să prezinte o lume utopică, o realitate inexistentă, iar “limba de lemn” se pliază perfect acestei lumi inventate.

Un punct forte al “limbii de lemn” este acela că, aceasta nu admite dreptul la replică, deoarece cuvintele sunt folosite într-un sens strict și nu admit nici o interpretare discreționară, iar cenzura, care funcționează ca o instituție în regimul comunist, constituie frontiera, delimitarea dintre adevăr și minciuna organizată, minciună care servește drept realitate pentru mulțimea hipnotizată. George Orwell considera că regenerarea politică este singura modalitate de a scăpa de acest incident nefericit; o nouă viață politică presupune un nou mod de a gândi și de a percepe lucrurile, deoarece cele mai multe opinii politice, se află într-o relație de interdependență cu limbajul pe care-l folosim, pentru a exprima adeziunea sau dezacordul cu privire la un anumit eveniment politic.

Cultul personalității între festivism și practică politică

Una din problemele, care i-au asigurat lui Ceaușescu popularitatea în rândul societății, a fost confruntarea dintre programul său naționalist și șovinist și problema minorităților etnice, care se aflau pe teritoriul României. În perioada regimului Gheorghiu-Dej, problema minorităților s-a bucurat de o atenție sporită, din partea liderilor comuniști, deoarece aceștia își doreau o colaborare strânsă la nivel național, pentru reîntregirea și reconstrucția României; se vehicula chiar, o nouă deviză și anume “unită în diversitate”, fapt ce presupunea o muncă intensă, desfășurată pe două coordonate: autonomie socio-economică, culturală și lingvistică, pentru minoritățile etnice și o dovadă a solidarității acestora pentru realizarea unor scopuri politice și sociale în beneficiul României. Acest lucru a cunoscut o schimbare drastică începând cu anul 1965, an în care Nicolae Ceaușescu ajunge prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român. Pentru a-și consolida puterea, acesta a adoptat o linie naționalistă proprie, care în scurt timp s-a dovedit a fi calea cea mai eficientă de legătură între liderul comunist și poporul român.

Cultul personalității lui Ceaușescu începe să ia amploare în 1967, când se înființează în cadrul partidului o comisie ideologică. Legitimarea definitivă în cadrul conducerii partidului și a societatii romănești, avea nevoie de o idee sau un principiu unic, original. Acesta s-a concretizat în antisovietismul liderului comunist român, element pe care acesta a știut să-l manevreze, în așa fel încât să-i asigure legitimitatea sistemului politic impus de acesta. Unul dintre cele mai importante momente ale “Epocii de Aur” a fost data de 21 august 1968, moment de referință în istoria comunismului românesc. De la balconul fostului palat regal, din Piața Republicii, Nicolae Ceaușescu acuză invadarea Cehoslovaciei de către Trupele Tratatului de la Varșovia. Ceea ce el anticipase cu o zi înainte avea să se întâmple. Acuzele pe care liderul comunist le-a adus Uniunii Sovietice, i-au asigurat sprijinul și devotamentul cetățenilor. A fost cel mai credibil moment din epoca ceaușistă, moment caracterizat de o încărcătură emoțională extraordinară, când un întreg popor a reacționat în deplină concordanță. Asigurându-și adeziunea poporului, după 1968, Ceaușescu devine din ce în ce mai avid de putere. Deși a părut în fața Occidentului ca un lider comunist reformist, în realitate acesta nu era interesat câtuși de puțin de mass-media occidentală. Totul era numai un joc de culise. În urma acestor evenimente putem afirma că de la începutul anilor ’70, Conducătorul reușește să se identifice cu poporul român, astfel încât “a fi în opoziție față de Nicolae Ceaușescu, în acel moment, însemna a face jocul sovieticilor sau al celor interesați în subminarea independenței țării”.

În urma vizitelor efectuate în Republica Populară Chineză, Republica Populară Democrată Coreeană și Republica Democrată Vietnam, acesta a întâlnit o lume pe care și-ar fi dorit-o, o lume a proslăvirii faptelor și mai ales a personalității liderilor comuniști. Lucrările de analiză apărute după 1990, sunt de părere că vizita din iunie 1971 se afla la originea dezicerii lui Ceaușescu de ideile de reformă cu care își câștigase popularitatea până atunci. Plăcut impresionat de ceea ce a văzut în Asia, după întoarcerea în țară, dictatorul a expus pe data de 6 iulie 1971, așa zisele “teze din iulie”, prin intermediul cărora a copiat modelul “revoluției culturale” din China lui Mao Zedong. Deciziile luate de liderul comunist, au jucat un rol important pentru elita culturală românească, deoarece acest lucru a însemnat o reintegrare, o reabilitare a scriitorilor, care mult timp au fost interziși de regimul comunist, în cadrul culturii naționale. În acest sens, apar trei sinteze de istorie națională: Istoria României, de Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu în 1969; Istoria poporului român, de Andrei Oțetea în 1970 și Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu în 1971. Din acest punct de vedere se poate vorbi de o oarecare liberalizare controlată a regimului Ceaușescu, deoarece istoricilor români le este permis să călătorească peste granițe, pentru a participa la conferințe internaționale, sunt republicate operele scriitorilor de valoare, cum ar fi A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, ș. a., bineînțeles cu modificările de rigoare, făcute de către ideologii de partid, modificări ce evidențiau aportul acestor opere în valorificarea și promovarea socialismului la nivel național. Național-comunismul lui Ceaușescu s-a evidențiat prin faptul că an dupa an, erau reintegrați în cultura română din ce in ce mai mulți scriitori, odată interziși, iar acest lucru s-a înfăptuit printr-un sacrificiu, deoarece autori care nu au avut niciodată de-a face cu regimul comunist, au fost obligați să susțină în scrierile lor, proiectul comunist propus de Ceaușescu. Astfel, nimic nu putea lua naștere, independent de voința liderului comunist, totul era controlat, deși nu părea să fie așa, iar regimul ceaușist nu a urmărit decât propria legitimare, cu prețul defăimării culturii naționale.

Naționalismul exacerbat al liderului reprezenta de fapt, o încrucișare primitivă dintre tradiția autohtonă, autentică și scopurile mârșave urmărite de dictatura comunistă. Național-comunismul nu era altceva decât un instrument de manipulare, de control, asupra maselor populare. Toate măsurile luate de dictator: reabilitarea istoriei, reintegrarea scriitorilor români, odinioară persecutați, în cultura română, opoziția fermă a acestuia cu privire la invadarea Cehoslovaciei, “minirevoluția culturală”, nu au făcut altceva decât să-l pună într-o lumină favorabilă, distanțându-l de modelul tiranic al celorlalți lideri comuniști și de internaționalismul sovietic propus de Stalin. Putem distinge două etape în ceea ce privește regimul ceaușist: prima perioadă începe în 1965 și este caracterizată de o liberalizare și o dorință de modernizare a țării, iar cea de-a doua perioadă începe în 1971, și este marcată de un profund “proces ideologic”, adaptat la specificul societății românești. Astfel a început o luptă crâncenă, pentru a defini și a controla “ideea națională”; discursurile naționaliste au avut ca scop, pe de o parte – atragerea unui cât mai mare număr de simpatizanți, prin invocarea “solidarității naționale”, benefică mobilizării potențialului uman; pe de altă parte – discursul naționalist era motivant pentru acea parte din “intelighenția culturală”, constituită în concurenți ai partidului și care puteau invoca ideile naționale, într-o variantă mult mai largă, decât puteau cei din interiorul partidului și nu în ultimul rând, reafirmarea valorilor naționale, de către conducerea partidului, “le-a făcut pe acestea teren de înfruntare între diferite facțiuni ale elitei culturale”.

Discursul naționalist al lui Ceaușescu a cunoscut un avans extraordinar (dar nu și de o credibilitate pe măsură) în anii ’70 și ’80, atunci când societatea românească a început să simtă eșecurile unei guvernări monstruoase, vulgare, bazată pe teroare și coerciție, o guvernare sortită încă de la început eșecului, datorită grandomaniei, indiferenței față de oameni, scopurilor mercantiliste și lipsei de rațiune a unui așa-zis lider. Acesta nu a avut de ales: eșuând pe plan economic, social și politic, singura scăpare a fost discursul cu tentă șovinistă și naționalistă, care reprezenta ultima metodă de “sensibilizare” a unei populații aruncată în haos. Așa cum precizează și Lucian Boia, discursul dictatorului aducea în prim plan două evenimente: pe de o parte, o viață socială și economică sortită eșecului, și pe de altă parte, evocarea unor evenimente și personalități din istoria României. Autorul mai este de părere că, discursul ceaușist a fost unic într-o oarecare măsură, doarece “nu putea fi combătut cu argumente explicite”; Ceaușescu a creat o imagine național-comunistă a istoriei, prezentând originile daco-romane, lupta pentru independență și continuitate, drept evenimente ce au avut ca scop final desăvârșirea și promovarea luptei de clasă și a socialismului. Totul era redefinit după linia impusă de liderul comunist, faptele și evenimentele erau modificate în favoarea regimului, conștința umană era remodelată prin intermediul discursurilor naționaliste, totul era reașezat într-o nouă ordine prestabilită. Minciuna era pilonul de bază al lui Ceaușescu, prin intermediul ei fiind posibil orice; aceasta servea drept instrumentul principal în modificarea experienței și a “deformării” relațiilor interumane.

Politica externă național-șovinistă a lui Ceaușescu a fost abordată într-o manieră mult mai agresivă, începând cu anii ’80, atunci când viața socială și economică în România, a cunoscut o criză acută; în discursurile sale, el justifica aceste sacrificii făcute de populație “în numele națiunii”. Discursurile s-au dovedit, într-o oarecare măsură eficiente, reușind să controleze furia și nemulțumirile oamenilor, dar românii nu voiau să accepte linia de dezvoltare impusă de Ceaușescu, arătându-se mult mai deschiși către politica adoptată de Gorbaciov.

Sfârșitul anilor ’70 reprezintă o descătușare a evenimentelor la nivel național; atât muncitorii, în special minerii, cât și disidenții, ce făceau parte din intelectualitatea română, au răbufnit împotriva regimului Ceaușescu. Oamenii resimt efectele negative ale politicii interne și externe ale dictatorului; la începutul lui august 1977 are loc greva minerilor din Valea Jiului, aceștia fiind nemulțumiți de programul de lucru (lucrându-se inclusiv și duminica) și de indiferența liderului comunist față de modul imund de viață al acestora. Ceaușescu nu era interesat de problemele minerilor, de greutățile cu care aceștia se confruntau; pentru el acești oameni nu reprezentau decât o masă de oameni ușor de manipulat, tocmai de aceea ajuns la fața locului și văzând marea de oameni care îl aștepta, a simțit o nesiguranță în ceea ce privește modul de a-i domina pe aceștia; astfel, el a apelat la arma redutabilă a regimului, discursul său naționalist, promițându-le acestora îndeplinirea tuturor neajunsurilor cu care se confruntau. Propaganda comunistă a început să-și facă apariția în zonă, pentru a ține sub control orice încercare de subminare a regimului. După această revoltă, Ceaușescu a ținut neapărat să apară în postura de “miner de onoare al țării”, tocmai pentru a induce acestor oameni ideea că ei reprezintă “vârful de lance al proletariatului”, și pentru ca în viitor să nu mai fie nevoit să se confrunte cu astfel de crize interne, ce reprezentau o amenințare la adresa regimului.

De cealaltă parte, intelectualitatea disidentă, prin reprezentantul său, Paul Goma, critica constrângerea și izolaționismul la care era supusă de către regimul comunist; acesta îi scrie în 1977, disidentului ceh Pavel Kohout, următoarele randuri: “Tu trăiești sub ocupație rusească; noi românii trăim sub ocupație românească, mult mai eficientă decât una străină”. Prin această remarcă, intelectualul român demasca asa-numita liberalizare culturală, care a avut loc începand cu 1971, data declanșării “minirevoluției culturale”; această liberalizare de care se vorbește, nu s-a petrecut decât în conștiința colectivă a oamenilor. Reintegrarea în cultura națională a lui Xenopol, Iorga, Maiorescu, republicarea operelor acestora a fost doar o măsură de manipulare a populației, în favoarea legitimării unui regim bazat pe minciună; minciuna trebuia elaborată cu grijă, deoarece scopul final era acela de a conferi ideologiei totalitare caracterul de adevăr absolut, care să nu poată fi pus la îndoială de nimeni. Ideologii sau teoreticienii, Partidului Comunist Român, s-au folosit de concepte foarte bine cunoscute, dar al căror înțeles l-au denaturat, pentru a servi scopurilor propriei ideologii; “adevărul obișnuit” nu mai exista, el fiind înlocuit de “adevărul cu adevărat obiectiv și cel doar aparent obiectiv”. Prin discursurile sale cu tentă naționalistă, Ceaușescu nu a vrut altceva decât să depersonalizeze ființa umană, pentru a o remodela, pentru a-i inculca noua realitate creată, reprezentată de persoana liderului comunist.

Național-comunismul propus de Ceaușescu nu a avut efectele modernizării dorite; indivizii nu și-au putut exploata propriul sistem de valori; oamenii au fost privați de dreptul de a gândi independent, trecutul le-a fost anulat, realitatea a fost ștearsă și înlocuită cu una nouă, “destinele individuale nu s-au împlinit în căutarea unui sens, ci s-au consumat pur și simplu în absența acestui sens”.

Imaginea liderului politic comunist Nicolae Ceaușescu în afara țării

Dupa ce liderul comunist român a reușit să-și consolideze sistemul politic la nivel național, România a reprezentat un element cheie pe scena politică internațională. Trecând de faza de “stat satelit” al Uniunii Sovietice, prin intermediul acțiunilor întreprinse de Nicolae Ceaușescu, statul român a dobândit o pondere deosebită pe plan extern.

Anul 1975 este unul de referință pentru dictatorul român. În luna iunie se deplasează în America Latină, unde va merge pe rând în Brazilia, Venezuela și Mexic. Vizita din Brazilia se dovedește a fi de bun augur. Unul dintre cele mai importante ziare, “Jornal de Brasil” evidențiază capacitatea liderului comunist român de a-și concentra eforturile pentru a respinge presiunile venite din partea Uniunii Sovietice. Ori acest lucru nu face decât să hrănească orgoliul dictatorului român. Dacă pentru o bună perioadă de vreme, imperfecțiunile, atât ale sistemului politic românesc, cât și ale Conducătorului, au trecut neobservate, această situație se datorează faptului că acesta a dovedit, pe scena politică internațională “o intuiție remarcabilă a dinamicii politice”. Deși avea niște viziuni înguste asupra a tot ceea ce se petrecea în jurul său, nu a renunțat niciodată la a crede cu tărie în inventivitatea maestrului său, Stalin. A știut să-și conserve toate energiile negative, și să pozeze în atitudinea liderului comunist, care se împotrivește cu vehemență politicii dure impusă de Moscova. Aflat în culmea succesului, în luna august a anului 1975 primește vizita președintelui american Gerald Ford, după ce cu două luni înainte acesta făcuse o escală de două ore în capitala Statelor Unite ale Americii. Dar vizita nu a fost una de curtoazie. Nicolae Ceaușescu urmărea de fapt ca S.U.A să-și dea acordul pentru a primi România în cercul țărilor, care se bucurau de anumite facilități vamale, în ceea ce privește exportul în această țară. Însă pentru ca acest lucru să devină posibil, președintele român trebuia să arate îngăduință față de emigrarea evreilor din România.

Influența sa formidabilă pe arena politică internațională s-a datorat și faptului că acesta juca la două capete. Observând derularea evenimentelor, dictatorul român nu a ezitat ca începând de la jumătatea anilor ’70 să înceapă să îmbunătățească relațiile cu Uniunea Sovietică, deoarece într-o întrevedere, pe care a avut-o cu liderul sovietic, Leonid Brejnev, acesta i-a spus că “rușii nu-i furnizează tot ceea ce ar vrea să aibă”. Lipsit de un simț al responsabilității, superficial și grotesc în acțiunile sale, dar beneficiind de o istețime machiavelică, Ceaușescu a știut întotdeauna cum să oscileze între cele două mari puteri ale momentului: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Însă, schimbarea atitudinii față de Kremlin nu s-a produs brusc. Există documente ce atestă faptul că Securitatea transmitea serviciului secret sovietic informații privitoare la activitatea nationaliștilor români din R. S. Moldovenească, pentru a se pune într-o lumină favorabilă în ochii Moscovei.

În data de 3 august 1976 dictatorul român a luat parte, la invitația lui Brejnev, la o întâlnire a conducătorilor statelor din Pactul de la Varșovia, întâlnire unde a încercat să restabilizeze relațiile dintre România și U.R.S.S. Începuse să-și dea seama cât de mult depinde de “patria mamă”. Servilismul politic al lui Ceaușescu s-a dovedit a fi inutil până la urmă. Conștient de influența exercitată de Uniunea Sovietică la nivel mondial, liderul de la București a început, în timp, să aibă mari rezerve față de aceasta.

La Nicolae Ceaușescu totul este un conglomerat de măsuri drastice, superficiale, combinate cu dorința avidă a acestuia de putere și cu un dezinteres imens pentru populație: “totul apare lipsit de măsură, în pretenția lui de a fonda o Românie cu totul alta, inclusiv din punct de vedere al echilibrului geografic, concomitent cu raportarea obsesivă la marii exponenți ai unui destin românesc imuabil, identificarea cu istoria și anularea ei”.

Imaginea de sine a lui Nicolae Ceaușescu și recunoașterea acesteia în imaginarul colectiv românesc

Pentru a putea discuta de imaginea de sine a liderului comunist român, trebuie adus în discuție conceptul de putere. De ce? Pentru că orice analiză cu privire la cultul personalității într-o societate totalitară, pleacă de la acest concept: “puterea trebuie interpretată simultan ca fiind un concept teoretic, o realitate și o experiență”.

Momentul crucial care stabilește legătura profundă dintre dictatorul comunist și poporul român este anul 1968, moment în care Ceaușescu decide să ia o poziție fermă în ceea ce privește abuzurile comise de Uniunea Sovietică. Este poate cea mai importantă secvență din istoria comunismului românesc, care va reflecta în conștiința colectivă românească, imaginea unui lider reformator: “Persoana naturală a conducătorului este integral absorbită de corpul său politic: conducătorul devine figura partidului, întruparea poporului, imaginea clasei muncitoare”. În “Epoca de Aur” se ajunge într-un punct unde nu se mai poate face distincția clară dintre liderul partidului și partidul în sine. Cele două noțiuni se confundă, se dizolva una în cealaltă. Cenzura a reprezentat instituția-cheie în istoria comunismului ceaușist. De ce? Pentru că prin intermediul acesteia, Ceaușescu a reușit să creeze o cultură comună, o națiune nediferențiată, o conștiință colectivă. Cenzura a acționat pe două direcții: în primul rând, s-a axat pe epurarea “dușmanilor de clasă”, a celor ce aveau păreri negative în ceea ce privește noul regim politic existent, a celor ce se împotriveau apariției individului “multilateral dezvoltat”; în cel de-al doilea rând, cenzura a susținut crearea unei noi literaturi, a unei noi istorii, a unui “nou front științific”. Așadar, funcția principală a cenzurii comuniste a fost aceea de a crea o nouă societate, o noua cultură, un “om nou”, care să fie în stare să promoveze valorile unei lumi utopice, caracterizată de minciună, mercantilism, clientelism politic și dispreț față de ființa umană. Nicolae Ceaușescu a reușit, atât prin intermediul complicilor săi, cât și prin impresia falsă pe care a creat-o la nivelul societății românești, să devină liderul de necontestat, încât nimeni nu se încumeta să adreseze vreo acuză la adresa acestuia.

Din momentul în care, conștiința colectivă a început să se facă simțită la nivelul societății românești, legitimitatea lui Nicolae Ceaușescu și a sistemului politic creat de acesta a devenit de necontestat: “ideile clasei guvernante devin ideile de conducere ale întregii societăți, și astfel se asigură o justificare ideologică pentru existența unor contradicții în cadrul puterii”. De aici putem concluziona faptul că societatea românească și-a acceptat condiția sa, nu pentru că a crezut în forța morală a unui regim, caracterizat de o disoluție a valorii, ci pentru că a conștientizat neputința sa în fața acestuia. Populația română a preferat să treacă cu vederea anumite etape ale comunismului ceaușist, deoarece și-a dat seama că anumite alternative ar putea avea consecințe nefaste.

Prin controlul conștiinței, al limbajului, individul este supus unei divizări interioare: el poartă o luptă lăuntrică, între eul său și eul creat; de asemenea, prin regenerare, înțeleasă atât din punct de vedere politic cât și social, individul capătă conștiința de sine, este conștient de propriile calități morale și spirituale, numai dacă refuză să participe la minciună. Refuzul de a se înjosi pe sine prin sine este singura modalitate de a face minciuna să mai existe.

Una din caracteristicile epocii Ceaușescu a fost legitimarea puterii sale prin intermediul istoriei; după 1970 se observă o deplasare a istoriei dinspre contemporaneitate spre Antichitate; dictatorul se folosește de istorie pentru a se proiecta din voievod în voievod, prin daci și traci, până când ajunge să fie rudă cu regele Burebista. Invocând național-comunismul, Ceaușescu se regăsea în înaintașii săi; era conștient de amăgirile și iluziile, pe care le trăia, dar nu voia să creadă acest lucru, deoarece își dorea foarte mult o Românie ca pe vremea înaintașilor săi. Istoria reprezenta pentru dictator un nou refugiu, o nouă modalitate de a se înfătișa în fața oamenilor, ca un om predestinat să ofere poporului bunăstare și fericire. Folosirea istoriei, a culturii naționale, a strategiilor politice, nu demonstrau decât un singur lucru: Ceaușescu era avid de putere și trebuia să o mențină cu orice preț; era evident că după 1970, discursul naționalist devenise politica de stat; invocând specificul istoric al națiunii române, Ceaușescu a început să definească din ce în ce mai mult națiunea, prin intermediul marilor conducători, pe care i-a avut, fiind de părere că “națiunea în sine”, are nevoie de un lider, care să fie capabil să stimuleze potențialul existent al acesteia; prin aceste măsuri dictatorul a dorit să inculce oamenilor ideea de devotament, de patriotism, pe care acesta o are pentru țară.

Epoca ceaușistă poate fi denumită drept o “epocă a imaginii”, datorită nenumăratelor eforturi care se făceau, pentru ca reproducerea vizuală sau auditivă a liderului de necontestat să fie aproape perfectă. Televiziunea Română a jucat un rol extrem de important, în ceea ce privește construirea unei imagini favorabile în jurul președintelui țării. Bineînțeles, că liderul comunist a impus un program de vizionare strict.

Informația era cât se poate de controlată, pentru a nu oferi prilejul individului de a emite opinii contrare realității românești existente. Orice program al Televiziunii Române începea cu vizita de lucru a lui Nicolae Ceaușescu într-unul din județele țării. Îndoctrinarea intensă a populației s-a realizat pe această cale. Din buletinul de știri nu lipsea niciodată cuplul prezidențial, dar mai ales Nicolae Ceaușescu. Programul începea cu liderul comunist și se termina tot cu acesta. Deși regimul ceaușist, la început, s-a caracterizat printr-o susținere unanimă din partea poporului român, pe parcurs acesta a neglijat voit așteptările cetățenilor. În jurul anilor ’80, când situația politică, economică și socială a României începuse să se agraveze, din cauza datoriilor externe, regimul Ceaușescu începea să piardă din popularitatea pe care și-o câștigase până atunci: “acest lucru avea să grăbească prăbușirea sa”. Se poate spune că dictatorul a avut în mână toate pârghiile puterii, însă nu a știut să profite de ele. Obsesia grandorii, politica utopică dusă în numele unei idei, de la început falimentară, falsa preocupare pentru problemele cetățenilor, clientelismul politic și demagogia împinsă la paroxism au compromis regimul politic ceaușist: “caracteristică momentului este că sufletul mediocru, știindu-se astfel, are cutezanța de a afirma drepturile mediocrității și le impune pretutindeni”.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

După prăbușirea regimului comunist în 1989, comunicarea electorală din România nu a generat o așa-numită „piață liberă a ideilor”. Televiziunea, principala resursă de comunicare electorală, a contribuit la reproducerea monologurilor politice, deci a materialelor electorale „controlate” de oamenii politici.

Această tendință a devenit din ce în ce mai pregnantă de la o campanie la alta, neputând fi diminuată de apariția televiziunilor private, adică, în condițiile pluralismului televizual. Paradoxal, televiziunile au investit considerabil pentru a concepe diverse tipuri de dispozitive televizuale, pentru același regim de mediatizare și anume candidatul aflat în situația de auto-prezentare.

Comunicarea electorală s-a desfășurat pe fondul relației obediente dintre jurnaliști și candidați (o relație care a contrastat cu talk-show-urile politice extrem de agresive din perioada non-electorală). Moderatorii au primit rol mai mult decorativ, astfel încât jurnalismul politic televizat nu a putut fi practicat în perioada campaniilor electorale. În consecință, dimensiunea democratică a comunicării politice a fost înțeleasă numai ca egalitate de acces, eludându-se evaluarea deliberativă a acțiunii politice (pe de altă parte, așa cum am văzut, egalitatea de acces a fost doar aparentă, canalele de televiziune folosind diferite criterii de selecție a candidaților care urmau a fi mediatizați). Campaniile electorale prezidențiale din anii precedenți indică apariția unor condiții contradictorii în ceea ce privește evoluția comunicării electorale în România. Astfel, pe de-o parte, canalele de televiziune s-au multiplicat, actorii politici beneficiind de mai multe surse de vizibilitate, pe de altă parte, mediatizarea deliberativă rămâne, pentru moment, un deziderat.

Monologul politic constituie practica dominantă de mediatizare a candidaților, în timp ce dispozitivele televizuale (care întrețin monologul politic), precum și publicitatea electorală a candidaților au devenit din ce în ce mai comerciale.

În fine, evoluția care ni se pare a fi cea mai importantă se referă la faptul că dispozitivele televizuale comerciale favorizează ascensiunea discursului populist în România – un discurs care, în prezent, poate fi compatibil sau nu cu valorile democrației liberale.

Popor latin, cu simțul forului, românii au revărsat o energie considerabilă în dezbaterea treburilor publice. După înghețul perioadei comuniste, mai mult decât în celelalte țări foste comuniste, în România interesul pentru zona politică a condus la (sau a permis) fenomene fără corespondent ca amploare în estul Europei: mitinguri și demonstrații maraton, mineriade, o inflație de partide și de candidați în campaniile electorale.

Desigur, priviri atente și spirite analitice au arătat că în România nu există încă o cultură civică de tip participativ, că există încă destulă confuzie în privința unor noțiuni fundamentale ale practicii democrației: toleranță, drepturile omului etc.

Însă momentul actual, marcat de cea de-a doua alternanță la guvernare, este cu certitudine unul al maturizării societății românești.

Tot mai multe partide, lideri politici, instituții centrale și organizații non-guvenamentale acordă o atenție sporită acurateței comunicării, ca și tehnicilor și metodelor specifice ale marketingului politic. Democrația, disputele și mizele politicii reclamă de la oamenii noului veac o pregătire specială în domeniul comunicării, o pregătire deopotrivă a abilităților de folosire a mijloacelor tehnologiei informației și o resuscitare a unor discipline venerabile în practica politică: retorica, actoria.

Comunicarea în sine se află, în România, într-o dinamică fără precedent. Acest fapt a devenit și mai evident prin analiza modalităților de promovare a imaginii principalilor lideri ai campaniilor electorale locale și prezidențiale din România. S-a constatat nu numai o preocupare deosebită pentru însușirea tehnicilor moderne de comunicare, ci și o eficiență remarcabilă a acestora prin adaptarea lor la specificul realităților, tradițiilor politice și la nivelul de cultură politică din România.

Cunoașterea particularităților fiecărui lider și găsirea celor mai adecvate tactici și strategii de comunicare pentru a pune în valoare aceste calități s-au dovedit a fi decisive pentru succesul lor în campaniile la care au participat. O strategie bine pusă la punct, bazată pe evaluarea așteptărilor populației, poate fi spulberată dacă omul politic care o promovează nu dispune de o imagine compatibilă cu caracterul său.

Problema nu se pune numai între compatibilitatea imaginii liderului politic și realitatea personalității sale, ci și între strategia promovată și percepțiile schimbătoare, între influența mass-media și reacțiile subiective ale publicului. Percepția imaginii liderului politic sau a unui program politic este extrem de volatilă și poate evolua foarte repede. De asemenea, alegerea temelor de campanie s-a dovedit o decizia dificilă. Un bun consultant de marketing politic va recomanda întotdeauna promovarea temelor care sunt cele mai populare în momentul campaniei, dar și încadrarea acestor teme în imaginea partidului sau a liderului politic. O altă metodă este de a integra imaginea partidului sau a omului politic în cadrul valorilor culturale și sociale puternic înrădăcinate. Între temele de campanie alese și imaginea liderului trebuie să existe un minim de compatibilitate.

Mijloacele de evaluare și analiză necesare unei campanii de comunicare sunt următoarele: identificarea publicului țintă, construirea unei imagini, gestiunea imaginii și pregătirea temelor de campanie

O concluzie este certă: în zilele noastre, contribuția specialiștilor în comunicare devine vitală pentru buna funcționare a mecanismelor societății democratice și cu deosebire în planul vieții politice în diversitatea domeniilor ei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Literatura de specialitate

Bardan, Alexandra, Marketing politic în Romania înainte și după 1989, Ed. Tritonic, București, 2001;

Bârliba, Maria Cornelia, Comunicare și adevăr, Ed. Printech, București, 2004;

Beciu, Camelia, Comunicare politică, Ed. comunicare.ro, București, 2004;

Bertrand, Claude-Jean (coordonator), O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Chiciudean, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, Ed. Licorna, București, 2001;

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Cuilenburg, J.J. van și Scholten, O. și Noomen, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 2000;

Edelman, Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne. Spațiu public și viață privată, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Frigioiu Nicolae, Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, Ed. comunicare.ro., București, 2004;

Gerstlé, Jacques, Comunicare politică, Ed. Institutul European, Iași, 2002;

Gross, Peter, Mass-media și democrația în țările Europei de Est, Ed. Polirom, Iași, 2004;

Haineș, Rose Marie, Televiziunea și reconfigurarea politicului, Ed. Polirom, Iași, 2002;

Izurieta, Roberto, Comunicarea statului în era divertismentului, București, Ed. AMA-Impact, București, 2003;

Lazarsfeld, Paul F. și Berelson, Bernard și Gaudet, Hazel, Mecanismul votului, Ed. comunicare.ro, S.N.S.P.A., București, 2004;

Lecomte, Patrick, Comunicare, televiziune, democrație, Ed. Tritonic, București, 2004;

Miron, Dorina și Mc Kinnon, Lori și Marinescu, Valentina, Rolul mediilor de comunicare în alegerile prezidențiale din România, Ed. Libra, București, 1998;

Mitran, Ion și Nichițelea, Pamfil, Politologie, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005;

Moscovici, Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iași, 1997;

Pripp, Cristina, Marketingul politic, Ed. Nemira, București, 2002;

Stoiciu, Andrei, Comunicare politică: cum se vând idei și oameni, Ed. Libra & Humanitas, București, 2000;

Schwartz, Gheorghe, Politica și presa, Ed. Institutul European, Iași, 2001;

Teodorescu, Bogdan și Gutu Dorina și Enache, Radu, Cea mai buna dintre lunmile posibile, Marketingul politic în Romania – 1990-2005, Ed. comunicare.ro, București, 2005;

Teodorescu, Gheorghe, Putere, autoritate și comunicare politică, Ed. Nemira, București, 2000;

Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Ed. Antet, București, 1996;

Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Ed. comunicare.ro, S.N.S.P.A., București, 2003.

B. Articole și studii de specialitate

Iliescu, Dragoș, Percepție inconștientă/incidentală/subliminală în Media & Advertising, nr. 32 (166), 16-23 august, 2002.