Imaginea Feminitatii In Romanul Enigma Otiliei

1.IMAGINEA FEMEII ÎN ROMANUL INTERBELIC

În general , imaginea femeii în literatură, evoluează între două abordări : devotată familiei, muză pentru bărbat, cea care alină suferințele, este una dintre ele , cealaltă fiind legată de o interpretare biblică, femeia fiind prezentată ca o ispită, care provoacă o mare confuzie în sufletul bărbatului, pe care îl zăpăcește și din care scoate la lumină tot ce este mai ascuns și mai rău.

Ca personaj în proză al literaturii române, femeia apare pentru prima dată în nuvelele lui Negruzzi, care publică în 1837 nuvela „Zoe” , unde eroina este o femeie de o moralitate îndoielnică, dar inocentă din punct de vedere sufletesc și capabilă de un mare devotament. Urmează domnița Ruxandra din „ Alexandru Lăpușneanu” o ființă blândă , de o frumusețe „ care făcea vestite pe femeile române” și apoi doamna Chiajna din scrierea cu același titlu, o femeie cu un caracter foarte puternic.

Figuri remarcabile în romanul românesc crează Duiliu Zamfirescu prin Sașa Comăneșteanu , model de înțelepciune și devotament prezentată în romanele din ciclul Comăneștenilor, Nicolae Filimon prin Chera Duduca, model de arivistă, în „ Ciocoii vechi și noi” și Ioan Slavici creatorul Marei din romanul omonim.

În secolul XX se produce o emancipare a femeii, fapt care se reflectă și în domeniul literar în toată Europa, deci și în România.

Sunt remarcabile personajele feminine create de Liviu Rebreanu în romanele sale „Ion” , „Răscoala” și „Pădurea Spânzuraților” , deși scopul principal al scriitorului nu a fost prezentarea figurilor feminine. În romanul „Ion” este descris destinul tragic al Anei, fiica țăranului bogat Vasile Baciu, devenită o victimă a luptei pentru pământ dintre Ion și tatăl său.

Ea este descrisă ca o „femeie urâtă, dar bogată”, cu care Ion se însoară, în pofida dragostei pe care o simțea pentru Florica, fată frumoasă, dar săracă, fără zestre impresionantă.Cu „inima seacă și goală”, Ana se spânzură, nemaiputând îndura viața lipsită de orice urmă de afecțiune pe care o ducea.

În „ Răscoala „ Rebreanu crează o eroină aparținând clasei celor bogați, pe ușuratica și cinica Nadina, femeie frumoasă, interesată cel mai mult de banii care trebuiau să-i vină de la moșie și pentru care sufletele acelora din sudoarea cărora trăia nu valorau nimic.

Romanul „Pădurea Spânzuraților” ne prezintă o imagina ideală a femeii, prin vocea personajului principal Apostol Bologa care ne spune despre mama sa și despre logodnica sa Ilona” Amândouă mi-au sădit în inimă iubirea și din iubirea lor mi-am întruchipat credința călăuzitoare .”

Epoca interbelică este epoca în care au trăit și au creat mari scriitori ai literaturii române cum ar fi Hortensia Papadat Bengescu, cu ciclul Hallipilor , „ Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „ Drumul ascuns”, Mihail Sadoveanu , scriitorul a cărui operă este cu adevărat monumentală , Cezar Petrescu autor al mai multor romane dintre care menționăm „Întunecare” și Camil Petrescu ale cărui romane emblematice sunt „ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „ Patul lui Procust”.

Niciodată până la începutul secolului XX nu s-a întâlnit asemenea efervescență creatoare provocată de numărul mare de curente de gândire și de talentul și dorința de afirmare a scriitorilor care doreau să lase posterității spre amintire ceva din opera lor.

1.1.Hortensia Papadat Bengescu- ciclul Halipilor

Hortensia Papadat Bengescu este un caz destul de rar în literatura română, de reușită a unei femei într-o lume dominată de bărbați, romanele sale profunde, psihologice fiind apreciate mult de critică.

„ Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni nu-l sondase cu mai multă luciditate și mai mult curaj.” .Acest citat în care se exprimă prețuirea față de opera scriitoarei îi aparține lui Tudor Vianu, cunoscut critic literar.

În operele scriitoarei acțiunea se petrece în mediul citadin în care își duc viața eroii și mai ales eroinele sale.

Între stilul de viață al personajelor create de Hortensia Papadat Bengescu cum ar fi Ada Razu, Elena Drăgănescu, Lenora și modul în care trăiesc marea parte din personajele lui Rebreanu este o diferență colosală, deoarece economicul nu constituie un element determinant al evoluției eroilor în romanele scriitoarei.

Mediul în care iși desfășoară existența aceste personaje este o „ burghezie de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”.

Ciclul Halipilor este format din cele mai cunoscute opere ale autoarei și anume: „ Fecioarele despletite”, „ Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”.

Dar din cine este formată familia Halippilor?

Doru Halippa este un om nehotărât, pe care-l interesează vânarea femeilor. El este căsătorit cu Lenora, o femeie cu o frumusețe de „tiparoasă cu miros tare”, așa cum ne-o prezintă scriitoarea și care atrage în jurul ei numai dezastre.

După ce se mărită, Lenora încearcă să-și șlefuiască purtările și își crește cele două fete , pe Elena și pe Coca-Aimee asemeni unor plante rare de seră.

O greșeală a Lenorei face posibilă apariția Mikăi-Le,aceasta fiind rodul dragostei femeii cu un zidar italian.

În romanele scrise de Hortensia Papadat Bengescu nu interesează povestea, ci psihologia personajelor „ ambiguitatea morală permanentă în care ele trăiesc,tropismele lor de robi ai instinctelor și ai convențiilor sociale.”

Personajele create de autoare nu sunt tipuri, nu interesează foarte mult caracterul lor, ci sunt indivizi cu o conformație bună sau nu, care au o sănătate bună sau au diferite boli.

G.Călinescu spune că „ dramele din toate romanele se învârtesc în jurul unei boli, descrise cu o totală și uneori brutală lipsă de repulsie, cu o atenție calmă de infirmieră”.

Eroii Hortensiei Papadat Bengescu prezintă câte o boală ereditară, sau se îmbolnăvesc pe parcursul vieții.

Galeria de personaje feminine este de o mare varietate și autoarea le expune ca într-o galerie a degradării, a imoralității și a falsității. A creat femei ușuratice, extravagante, pline de snobism, docile, acționând mânate de instinct ( Mika-Le) sau femei bibelou ( Coca Aimee).În toată această faună, există un singur personaj care tinde să se apropie de normal, Elena Drăgănescu, deși și aici sunt multe abateri de la ceea ce ar trebui să fie un model feminin.

Romanul din ciclul Halippilor care este cel mai bine realizat din punct de vedere estetic este „Concert din muzică de Bach”. Narațiunea este modernă , autorul omniscient fiind înlocuit de „personaje reflector” , în acest caz fiind vorba de două domnișoare Mini și Nory .Povestirea se petrece în câteva planuri în funcție de familiile care participă la acțiune.

Prima familie este cea a Elenei Drăgănescu ce este îndrăgostită de muzicianul Marcian , ea însăși dovedind un mare talent muzical , concertele date de ea fiind mai reușite decât cele oficiale (după cum declară alte personaje, un exemplu este Nori care spune” nu s-a văzut, în București, concert ca al Elenei”)

A doua familie în care se desfășoară acțiunea este familia doctoriței ginecolog Lina mama unei fiice cam înapoiate mintal, numită Sia, care îl avea ca tată pe Lică Trubadurul, adus în viața mondenă de Ada Razu. Acesta avea porecla „făinăreasa” deoarece era fiica unui negustor de făină care se căsătorește cu prințul Maxențiu, un bărbat tuberculos, care este fiu nelegitim al unui boier.

Doctorul Rim, soțul Linei se îndrăgostește de Sia , neștiind că este fata Linei, dar fata va muri în urma unei septicemii provocate de întreruperea unei sarcini.Înmormântarea ei va amâna concertul organizat de Elena.

Elena Drăgănescu este un personaj care devine prototipul lumii mondene . Ea a fost logodnica prințului Maxențiu de care se desparte pentru a se căsători cu Drăgănescu, motivația fiind una financiară.Ea este o ființă cu o mare stăpânire de sine, rece și calculată, judecând întotdeauna la rece pe cei din jurul său.Elena își construiește cu migală o existență mondenă , care pentru ea reprezintă un refugiu dintr-o căsătorie lipsită de căldura unei iubiri adevărate.

Existența ei zilnică are un adevărat tipar în care au loc toate obligațiile ei mondene.deci ea își fixează o zi de primire, copilul este crescut de o guvernantă englezoaică și este maestră în organizarea reuniunilor mondene , la care participă multe persoane din lumea bună.

Modalitatea preferată de Elena pentru a evada din plictiseala căsătoriei cu Drăgănescu este muzica.Pasiunea ei pentru muzică este incontestabilă, dar reuniunile organizate de ea îi dau un aer de snobism.

Existența ei organizată foarte strict, atitudinea distantă față de celelalte personaje, pasiunea exagerată pentru muzică pe care o împărtășește tuturor spre a –și demonstra cultura superioară, o fac pe Elena o snoabă, cu toate că sensibilitatea o ridică deasupra celor din jur.Dragostea pentru muzică o apropie de Marcian, la care i se pare că descoperă toate calitățile ce îi lipseau lui Drăgănescu.

Incolțirea sentimentului dragostei în această ființă rece și echilibrată va provoca o mare tulburare în sufletul ei și o schimbare profundă. Stăpânirea de sine este la început o frână puternică, ce nu lasă sentimentele să se dezvolte în voie, dar treptat ea cade în vraja acestei iubiri. Evadarea ei din lumea reală se dovedește a fi iluzorie și după această experiență, Elena revine la același calm netulburat de nimic.

Ada Razu este un alt personaj important în galeria de portrete creată de Hortensia Papadat Bengescu. Dispunând de avere, ea s-a măritat cu prințul Maxențiu doar pentru a-și satisface aspirațiile nobiliare și a avea un statut în înalta societate a vremii.

Autoarea prezintă detaliat date esențiale atât al aspectului fizic, cât și despre viața ei. Ada Razu este slabă, negricioasă și păroasă, cu fața măslinie.Are o pasiune deosebită pentru călărie, fiind o călăreață desăvârșită, în același timp fiind campioană la tenis și la dans, deci se poate spune că este o fire activă, interesată de sport.

Gustul ei îndoielnic este reflectat de bijuteriile pe care le preferă , care sunt de dimensiuni mari, fără îndoială pentru a-i demonstra bogăția.

Ea are o fire înclinată spre viața mondenă, o altă caracteristică a ei fiind frivolitatea , dar și înclinația spre tot ceea ce este vulgar.

Este atrasă de înfățișarea lui Lică Trubadurul , care devine un obișnuit în casa ei din momentul în care află că este unchiul „înfumuratei” doamne Drăgănescu.Prin legătura cu Lică, ea întrevede o posibilitate de a pătrunde la reuniunile pe care le organiza Elena.În acest scop ea face o intensă propagandă pentru concertul Elenei.

Și Ada Razu este un exemplu de snobism, ea îl obligă pe soțul său, care era foarte bolnav să participe la parada sportivă, la care îl va prezenta pe Lică, pe care societatea va trebui să îl accepte.

Ea este prezentată și din punctul de vedere al lui Lică trubadurul care o vede ca pe” o țigăncușă uscată ca un drac, cu buzele roșii ca sângele închegat și cu o pereche de ochi aprinși sub boneta de piele ce o împodobea, ascuțindu-i mai tare bărbia ascuțită… o femeiușcă piperată”.

Muzicianul Marcian nu sesizează partea vulgară și vicioasă a caracterului Adei, considerând-o „ o femeie de treabă”.

Lina Rim este de profesie medic ginecolog, care deschide o clinică, cu un grad mare de imoralitate, care îi aduce un venit substanțial.

Ea este o ființă neatrăgătoare din punct de vedere fizic, așa cum reiese din portretul ei fizic” gâtul scurt și gros(…) pântecul rotunjor, fața urâtă desigur, cu ochii mici și miopi, fără culoare”.

Are o fire energică, muncind cu abnegație, fără a avea momente de relaxare.

Ea nu-și iubește soțul , pe doctorul Rim, nici pe fiica sa Sia, pe care o primește în casă pentru a-l îngriji pe profesorul bolnav.La aflarea poveștii aventurii celor doi, ea o alungă pe Sia din casă.

Are un idealism aparent, oamenii având părerea despre ea că este o persoană deosebit de generoasă.

Sia este fata lui Lică Trubadurul, dintr-o legătură din tinerețe cu Lina și este descrisă ca fiind posacă, cu o fire primitivă, vulgară, și cu mintea „ strâmtă”

Personajele reflector ale ciclului Hallipilor sunt Mini și Nory, și principale lor trăsătură este dorința de a parveni în înalta societate, cumulată cu aspirația spre îmbogățire . De aceea preocuparea lor fundamentală este aflarea tuturor evenimentelor care se petreceau în Bucureștiul acelei epoci.

Referitor la cărțile scriitoarei,Eugen Lovinescu scria „Nimeni n+a proiectat în literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”.

Analizându-se pe sine, autoarea a putut să creeze multe personaje feminine, alcătuind o întreagă lume, deoarece o femeie poate înțelege psihologia feminină în alt mod față de un bărbat. Romanele sale sunt modele în privința creionării cu tușe delicate sau ferme a personalității unor femei aparținând societății burgheze de altădată.

1.2 Camil Petrescu- Ela din „ Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”, doamna T din „ Patul lui Procust”

Romanul „ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” prezintă povestea unei iubiri caracterizate de gelozie , desfășurate în preajma primului război mondial și care se consumă din interior , eroul narator fiind unul dintre personajele principale.Subiectul este reprezentat de rememorarea etapelor prin care a trecut iubirea dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa Ela.

Personajul Elei nu poate beneficia din start de o caracterizare obiectivă, având la bază atât mărturiile proprii, precum și pe cele ale celor din jur, deoarece imaginea sa este fragmentata dediscursul și gandirea eroului masculin.

Ea reprezintă tipul omului comun , care se îndrăgostește de o persoană superioară din punct de vedere spiritual , la al cărui univers încearcă să acceadă fără succes, făcând compromisuri pentru a deveni ființa ideală pentru persoana iubită.

Ela e privită cu admirație de lumea universitară din care făcea parte și Gheorghidiu” era adorată de toți camarazii căci înfrumuseța toată viața studențească. Făcea totul cu pasiune”

La începutul romanului aflăm că cei doi s-au căsătorit din dragoste, nici unul dintre ei neavând o avere care să-i pună la adăpost de încercările pe care sărăcia le aduce iubirii.

Ela simbolizează idealul de iubire către care tinde cu ardoare Ștefan Gheorghidiu și este văzută numai prin ochii soțului care este însetat de iubirea absolută și care este incapabil să facă concesii sentimentale.”Cei care se iubesc au dreptul de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Ea nu este văzută ca o individualitate conturată ferm, ci este tot timpul prezentată în relația cu soțul ei.

Trăsăturile fizice ale Elei sunt puțin reliefate , dar suficiente pentru a sugera frumusețea tinerei.Dragostea ei pentru Ștefan era așa de mare încât deși „ avea oroare de matematici” îl însoțește pe Ștefan la cursuri de neînțeles pentru ea „ numai ca să fim împreună(…) și asculta, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial.

Trăsăturile morale transpar în mod indirect, prin prisma bărbatului aflat în căutarea siguranței referitoare la faptul că soția sa îl înșeală. De altminteri, acest roman începe cu dilema lui Ștefan „ Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșeală”.

În prima perioadă a căsătoriei, ei duc o existență liniștită, consecință a unei vieți aproape de sărăcie, cel mai mari bucurii ale lor fiind” excursia la Moși, ștrengăria de a ne da în călușei, de a mânca floricele și de a bea un țap de bere”

O moștenire venită pe neașteptate le schimbă în totalitate viața celor doi eroi ai scrierii.

Gheorghidiu descoperă că soția sa poate fi pragmatică și că în procesul ce a urmat cu rudele lui , ea ține morțiș ca ca Ștefan să nu facă nici o concesie, și să nu renunțe la nici un procent din moștenire.

El este uimit de această transformare a nevestei sale pe care ar fi dorit-o „ mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare , plăpândă și având nevoia să fie ea protejată,” nu să privească totul cu interes.

Ela se adaptează mult mai rapid la noua existență, lumea mondenă fiind impresionată de această figură proaspătă.” Zău, e încântătoare!  iar Ela era fericită și surâdea ca o școlăriță…era orgolioasă că place unei femei pretențioase”

Ștefan este tentat să condamne purtarea soției sale pe care o consideră ispitită de „ lux și superficialitate”.

Ela îl îndeamnă pe soțul său să intre în afaceri, dar acesta renunță ușor și se întoarce la studiul filozofiei, ceea ce o face pe eroină să exclame” Uf…și filosofia asta”

Femeia dobândește o pasiune pentru cumpărături și lux și încearcă să-l schimbe și pe Ștefan, care nu dorește să se desprindă de preocupările sale filozofice.

Fidelitatea ei este din ce în ce mai pusă la îndoială de Ștefan,în mintea căruia orice privire sau gest care se adresau unui anume domn din cercul lor recent de prieteni devine o adevărată nenorocire.

Pe parcursul romanului , Ela își pierde aura de femeie unică, devenind treptat o femeie oarecare în ochii soțului său.

Frumusețea este singura calitate a Elei care este scoasă în evidență atât de soțul ei, cât și de alte personaje. De exemplu colonelul exclamă „ Frumoasă femeie!”.Unii bărbați s-ar fi simțit măguliți de complimentele primite de soția lor, dar acesta nu este cazul lui Ștefan care se enervează și devine suspicios.

Greșeala majoră pe care o face Gheorghidiu este faptul că a considerat-o pe soția sa ca fiind o parte a lui și nu i-a dat posibilitatea să-și dezvolte propria personalitate.Ela este într-un fel prizonieră a lui Ștefan și paradoxal și el este prizonierul și victima pasiunii sale pentru soția sa.

În cuprinsul romanului nu se găsește nici un pasaj referitor la frământările interioare ale Elei, dar acest lucru este normal în condițiile în caare autorul a ales să privească tot ceea ce se întâmpla doar din perspectiva lui Ștefan.

Nicolae Manolescu evidențiază în „ Arca lui Noe” modul subiectiv în care scriitorul face construcția eroinei „ Nu Ela se schimbă ( poate doar superficial, dându-și arama pe față( cum se spune după căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan.”

Ov.S. Crohmălniceanu face următoarele constatări referitoare la relația existentă între cei doi soți „ Între cei doi soți , nu există, de fapt, o comunicare sufletească autentică. Obiectul pasiunii lui Gheorghidiu e o femeie foarte frumoasă, dar și foarte comună: copilăroasă, sensibilă, înclinată însă și spre o cicăleală măruntă,stăruitoare, alintată, care ascunde în fond egoism și suficiență.

Eroul e urmărit la seminarii, controlat permanent ca nu cumva să flirteze cu colegele”1. Lipsa dialogului între cei doi soți la un moment dat amplifică ruptura dintre cei doi care nu mai găsesc cum să creeze o punte între sufletele lor.

Romanul prezintă eșecul experienței eroului care a crezut că lipsa grijilor de natură materială îi va aduce fericirea și liniștea de care avea nevoie pentru a trăi în lumea sa. Dar gelozia de care ajunge să fie stăpânit îi face viața un calvar, iar conștiința lui este obsedată de analiza pe care o face fiecărei mișcări a soției sale.

Pasiunea de care este stăpânit ajunge să-i guverneze viața până la începerea războiului, care îi modifică scara valorilor.

Conform sistemului filozofic ale cărui idei le împărtășea Ștefan, care spune că adevărul nu poate fi aflat niciodată, iar simțurile sunt înșelătoare, s-ar putea spune că , nici pe Ela n-o va putea cunoaște cu adevărat nimeni, niciodată.

O a doua figură feminină realizată de Camil Petrescu în proza sa este doamna T., personaj principal al romanului „Patul lui Procust”, scris de autor la scurt timp după succesul repurtat cu „ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război „

Prima impresie se referă la faptul că materialul pare așezat la întâmplare, dar documentele sunt de fapt ordonate în funcție de semnificația pe care o au.

Perspectiva narativă se realizează prin intermediul eroilor Fred,Ladima, doamnaT, Emilia, dar și a scriitorului ce-și exprimă ideile în subsolul paginii.

Realitatea e privită din diverse unghiuri, ca o reflectare a relațiilor existente între personaje.Doamna T este posesoarea unor calități extraordinare precum inteligență dezvoltată, frumusețe, cinste, mândrie măsurată, modestie.

Doamna T își spune povestea în paginile romanului depănând amintiri din fragedă tinerețe” Acum cincisprezece ani eram, cum se spune astăzi, cea mai frumoasă fată din orășelul nostru.”

Ni se spune că doamna T se căsătorește la vârsta de optsprezece ani cu un tânăr inginer, pleacă în Germania, divorțează, și se întoarce acasă.După divorț are numeroase dificultăți materiale și stă cu o prietenă, în condiții foarte modeste care o marchează.

Ea se autocaracterizează în acea perioadă „ Devenisem acră, de dezgust trezit de umilințele înghițite și neajunsuri”. La început se angajează ca dactilografă, apoi pătrunde într-o afacere cu mobilă2

Doamna T este tipul de feminitate modernă, prezența ei exercitând o adevărată fascinație asupra bărbaților , fiind o femeiefrumoasă, inteligentă și nu în cele din urmă, independentă din punct de vedere financiar , deoarece era proprietara unui magazin de mobilă stil.

Autorul îi realizează un portret fizic detaliat „ nu înaltă și insultător de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei (…) era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului”. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate, cu ochi albaștri ca platina,lucind, fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect , îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime.”

În această operă literară Camil Petrescu prezintă un model de feminitate, o persoană sensibilă și delicată, care este un adevărat omagiu adus femeii” extrem de emotivă,alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice”

Autorul îi conferă toate atributele unei femei superioare , un model pentru celelalte femei.

Pentru Fred, ea este femeia care se detașează de toate celelalte, femeia iubită. Sentimente profunde de dragoste nutrește și doamna T în privința lui Fred.Dragostea lor este copleșitoare, îi face pe amândoi să uite de tot ce există în jur și este tainică, deoarece lumea e „ atât de rea… neînțelegătoare”

.1.3 Mihail Sadoveanu- Frații Jderi Imagine istoricizantă a femeii

Acest roman scris de Mihail Sadoveanu este o frescă cuprinzătoare a Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare, unul din cei mai glorioși domnitori ai Țărilor Române.Dramatice și autentice sunt romanele de dragoste ale lui Ionuț Jder și al Nastei, al lui Simion Jder și al Marușcăi, al lui Alexăndrel Vodă și al lui Nicoară Jder.

Documentarea riguroasă a scriitorului pentru a scrie romanele sale istorice a făcut ca prezentarea datinilor, tipologiilor, moravurilor să se realizeze până la nivelul de detalii în romanul său de mare întindere „Frații Jderi”, deci și personajele sale feminine sunt privite din perspectiva epocii în care au trăit, având concepțiile existente pe vremea în care se desfășura acțiunea acestei scrieri.

Sadoveanu s-a dovedit a fi un adevărat creator de tipuri feminine, frumusețea fiind un atribut al eroinelor sale , dar de multe ori și o cauză a nefericirii, tocmai pentru că ele se transformă în obiect de adorație.

În „ Frații Jderi „ sunt prezente câteva doamne și domnițe cum ar fi Nasta, Marușca, Candachia, dar personajul feminin cel mai important este jupâneasa Ilisafta, soția comisului Manole Păr Negru și mama fraților Jderi Simion, Cristea, Nicoară și Damian și mamă adoptivă a lui Ionuț, rodul unei aventuri a comisului cel bătrân.

Domnița Nasta a cucerit din prima clipă inima lui Ionuț Jder, nașterea acetui sentiment al dragostei fiind surprinsă de autor în următorul fragment:” Jder rămase neclintit și fără răsuflet , privind acea înfățișare delicată și subțirică în boi. Când îl fură cu ochii o clipă, inima-i tresări împunsă. O iubi dintrodată” .

Ea se îndrăgostește la rândul ei de Ionuț, deși cel care-i făcuse primul curte era chiar fiul domnitorului Ștefan

Jupâneasa Candachia, soția lui Cristea Păr Negru, era o doamnă de neam ales, a cărei frumusețe era mult lăudată de cei care o vedeau. Ea își iubește soțul, dar are o înclinare deosebită spre a fi cochetă și a-și păstra înfățișarea pentru care era atât de admirată :” aflase în taină domnia sa, de la alte jupânese iscusite că numai la neguțătorii sași se găsesc dresurile și rumenelile de veșnică tinerețe”

Un alt personaj feminin este jupânița Marușca, o fată a cărei frumusețe nu era spectaculoasă, dar care a reușit să farmece inima lui Simion, după cum spune autorul” Mi-a spus domnia sa după aceea că fata lui Iațco n-ar fi decât o ruscuță balană , cu ochii de leuștean și cu obrajii stropiți de pistrui.Așa îmi place mie: dacă ar fi altfel, nu mi-ar plăcea”

Jupâneasa Ilisafta este văzută în mai multe ipostaze: ca mamă, soție, soacră și în final văduvă. Portretul fizic este descris amănunțit de către Sadoveanu „ Avea un sân larg dumneaei și un trup bine împlinit, care fusese frumusețe în Țara –de-Sus : și o privire tare sub sprâncene negre și un glas îmbelșugat, ce săgeta ades, însă nu cu răutate. Dar mai ales Ilisafta era mândră de pelița obrazului încă subțire, cu care puține jupânese pot să se laude” . Din această prezentare se poate deduce că jupâneasa a fost în zilele de glorie ale tinereții sale o mare frumusețe care încă mai poate să placă

Sufletul său bun face să accepte să-l crească pe fiul nelegitim al lui Manole, ca pe propriul ei copil.

Pentru Ilisafta o regula nescrisă este ospitalitatea pe care era datoare să o ofere din plin acelora care îi călcau pragul. Femeie harnică, ea nu se ferește de muncile casnice, ci primește cu mândrie laudele referitoare la bucatele ei deosebite ce dovedeau că este o gospodină desâvârșită.

Ea este prin excelență stăpâna casei, o adevărată matroană „O junonă dublata de o Minervă , adevărat geniu matrimonial „ , după cum spune Perpessicius despre Ilisafta.

Prin aceasta, ea se deosebește de nora ei Candachia, cu care de altfel nu are relații prea cordiale , femeia tânără preferând să fie apreciată pentru strălucirea adusă casei de frumusețea și spiritul său.

În acest sens Nicolae Manolescu face următoarea constatare: „Candachia, nevasta lui Cristea, femeie frumoasă și ambițioasă stârnește limba ascuțită a comisoaiei care simte instinctiv că generația tânără tinde să-și schimbe odată cu rangul și obiceiurile” 3

Nora sa nu se mai obosește să supravegheze ritualul pregătirii bucatelor ci are alte preocupări, de care comisoaia a fost străină și anume să se plimbe și să se gătească .

Atunci când îi vin băieții acasă, ea îi tratează ca pe niște copii, fiind convinsă că numai ea poate să le ofere cele mai bune mâncăruri și cele mai alese vorbe.

După cum susține Perpessicius „ Depozitara a unei tradiții matrimoniale străvechi, in comisoaia Ilisafta e intrupat sufletul feminin al unei epoci, creațiune unică in vasta galerie a feminității”

Dorința sa cea mai fierbinte este să-și știe copiii în siguranță, fiind o mamă ocrotitoare, de tipul cloștei.

De aceea, pentru ea cea mai mare nenorocire este războiul, care-i punea în pericol progeniturile.

Din nefericire pentru ea, presimțirile nu i-au fost lipsite de temei, lupta alături de marele voievod fiind fatală la un moment dat pentru unii dintre membrii familiei sale.

Cu toate acestea, ea rămâne demnă, învingându-și durerea, fiind un sprijin de nădejde pentru ceilalți membrii ai familiei.

Romanul „Frații Jderi” este marcat de viziunea epopeică , ce rezultă din complexitatea istorico-spirituală ce caracterizează epoca respectivă.

Se oglindesc evenimente dintr-un moment de răscruce al istoriei, iar din perspectiva unității tuturor evenimentelor ce aparțin vieții unei comunități distincte (naștere, botez,,dragoste, căsătorie,moarte) romanul sadovenian impune un simbol al permanenței.

Din această lume complexă nu aveau cum să lipsească personalitățile feminine, care aveau un rol foarte important în viața socială a acelor vremuri, domnitorul Ștefan însuși fiind un mare iubitor al sexului frumos.

Femeile erau în acele vremuri ca și astăzi petele de culoare care înfrumusețau viața bărbaților și totodată sprijine de nădejde la greu pentru cei greu încercați.

1.3.1Baltagul – Imaginea femeii actual contemporane

Acest roman, care este o capodoperă a literaturii scrise de Mihail Sadoveanu are ca punct de plecare balada populară „Miorița” , pe care o adaptează vremurilor moderne, reconstituind o întreagă civilizație a păstorilor, care provine din vremuri imemoriale pe aceste locuri unde sălășluiesc românii.

Existența păstorilor e marcată profund de fenomenul transhumanței, această lume fiind una aparte, fără legături prea profunde cu lumea exterioară.

Povestea este simplă: un cioban este ucis de cei doi tovarăși ai săi în scopul jafului și nevasta omului omorât îi pedepsește pe vinovați fără a apela la justiția vremii, ci după „ legea nescrisă”

Civilizația a creat tribunale, există autorități, dar Victoria Lipan nu se bazează pe acestea pentru a-și face dreptate, ci îndeplinește formal cerințele acestora, urmându-și drumul său pentru a face dreptate.

Femeia face reconstituirea drumului urmat de soțul său și reușește să găsească dovezile morții acestuia.

Vitoria Lipan este eroina acestui roman și a fost prezentată de Sadoveanu cu calitățile fundamentale ale unui om simplu de la țară, care are un adevărat cult pentru cunoașterea adevărului și pentru înfăptuirea dreptății , pentru respectarea cu strictețe a legilor și a datinilor.

Încă de la începutul romanului se sugereză neliniștea de care era cuprinsă această femeie, îngrijorarea provocată de întârzierea întoarcerii acasă a soțului său, Nechifor Lipan, plecat ca în multe alte rânduri să cumpere oi.

Sadoveanu îi realizează un portret fizic concludent, care ne face să ne-o imaginăm pe această munteancă aprigă, îngândurată care încerca să facă față problemelor ivite în existența ei obișnuită ;” Obrazul ei parcă era un portret neclintit (…) , ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duși departe”.

Portretul ei moral se poate observa din faptele eroinei, prin caracterizare indirectă. Ca majoritatea oamenilor simpli, care își duceau traiul în mediul rural, în viața Vitoriei credința în sprijinul divin are o importanță foarte mare.De aceea , ea merge la părintele Daniel Milieș pentru a se sfătui cu acesta și pentru a-i primi povețele.Cu toate acestea, nu este de acord cu părintele care îi sugerează că bărbatul ei ar mai întârzia fiind la petreceri „ Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari și cu petreceri… însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă” .

Dragostea pentru soțul său o îndeamnă să aleagă și calea aflării unui răspuns referitor la soarta acestuia mergând la vrăjitoarea satului Maranda, dar prezicerile acesteia cum că soțul ei ar fi părăsit-o pentru altă femeie nu o conving.

Vitoria este o păstrătoare a tradițiilor populare , se ghidează în presupunerile sale pe semne străvechi cum ar fi visele care îi dau de știre că soțului său i s-a întâmplat o nenorocire.

În cursul narațiunii, eroina evoluează de la neliniște la bănuială, apoi la siguranța că soțul său a fost ucis.

Calitatea sa de soție este dublată de cea de mamă devotată copiilor săi Minodora și Gheorghiță.Transformările prin care trecea mama sa au fost pentru prima oară remarcate de fiul ei „ Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute, iar cel care observa primul schimbarea este Gheorghiță: „maică-sa s-a schimbat (…) se uita numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”

păru luieFiind o ființă cu o inteligență nativă, dar și înzestrată cu o puternică voință, femeia se hotărăște să afle adevărul prin propriile mijloace și pornește în căutarea soțului dispărut .

Pentru ca să izbândească în ceea ce și-a propus și pentru a implora ajutorul divin , ea ține post negru în toate vinerile.

Gheorghiță are un profund respect pentru mama sa, pe care o privește ca pe o persoană înzestrată cu calități superioare „ Mama asta trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului” .

Înțelepciunea Vitoriei își are izvorul în experiența de viață a înaintașilor, deoarece ea este o presoană fără carte prea multă . De aceea ea se exprimă uneori în pilde culese din popor cum ar fi ” cine nu cearcă, nu izbutește”sau „ cel ce spune multe , știe puține”.

Devotamentul său față de familie îi dă impulsul necesar să afle ce s-a întâmplat cu dragostea vieții ei și tatăl copiilor săi pe a cărui susținere s-a putut baza întodeauna.

Înaintea plecării în călătorie, o încredințează pe fiica ei măicuțelor de la mănăstirea Bistrița, cărora le dăruiește în semn de muțumire și o icoană cu Sfânta Ana.

Ea va reconstitui drumul urmat de Nechifor Lipan și va afla tot ceea ce se poate de la persoanele pe care acesta le-a întâlnit în călătoria sa, care în final îi va aduce sfârșitul prematur.

Știind că este doar o femeie care are nevoie de un sprijin, ea caută susținere la fiul său, mizând pe avantajul său psihologic „ Eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu carte, urmă femeia , înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”

Criticul Ov.S.Crohmălniceanu comentează finalul acestei povești ” Deznodământul ilustrează, la răndul lui , reacțiile etice fundamentale ale sufletului țărănesc primitiv, pe care îl studiază în special Sadoveanu.Femeia își îngroapă bărbatul după datini.Îl bocește, apoi dă un praznic și aici, în fața oamenilor îi acuză pe asasini.Restabilirea justiției se împlinește cu o măreție tragică”4

„ – Gheorghiță- îi spune eroina lui fecioru-său întinzându-i arma criminalului -, mi se pare că pe baltagul acesta e scris sânge , și acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău.”

Vitoria are o energie nebănuită și și- a mobilizat tot ceea ce exista în ființa ei în scopul împlinirii pedepsirii celor vinovați de moartea unui om nevinovat, care au încălcat o lege iviolabilă și anume acea a încrederii în oamenii cu care te întovărășești pentru a te apăra de primejdiile unei călătorii anevoioase.

Ov.S .Crohmălniceanu face o remarcă interesantă referitoare al acest roman și anume” există aici, s-ar putea spune, chiar o replică adusă vechii balade păstorești, accentul reconstituirii căzând nu pe resemnare, pe împăcarea cu destinul, ci pe efortul omenesc depus pentru ca dreptatea să triumfe în cele din urmă”5 Nici măcar valorile moralei creștine pe care Vitoria le prețuia atât de mult nu o fac să îi acorde iertarea ucigașului soțului său, ci spune simplu „ Dumnezeu să te ierte”.

Așa după cum remarcă criticul literar C.Ciopraga , Vitoria trăiește în „ Ithaca ei cvasi-mistică” și pune mai presus de orice altceva datinile păstrate din vremurile de demult , care sunt baza existenței pentru acești oameni.NnnNici măcar valorile moralei crește,lor lungi șirăsfrânte în

1.3.2Femeia din „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”

Romanele lui Sadoveanu legate de mediul citadin sunt puțin numeroase. Dintre acestea putem cita cele mai izbutite evocări ale atmosferei orașului și anume „ Floare ofilită”, „ Apa morților”, „ Locul unde nu s-a întâmplat nimic”

Scriitorul cunoștea în amănunt amândouă mediile unde se petrec acțiunile din scrierile sale și satul , și orașul mic de provincie. Pentru el, aceste două medii s-au întrepătruns, rezultând o imagine complementară.

Multor scriitori ai acelor vremuri , orășelele de provincie li se păreau adevărate cimitire morale . Nu degeaba circula vorba „ să te îngropi într-un oraș de provincie”, referitor la târgurile care aveau doar pretenții de oraș, locuitorii pierzând obiceiurile sănătoase de la țară, dar nereușind în majoritate să se ridice la nivelul unor oameni din orașele importante.

Singurele perioade efervescente erau acelea în care interesele electorale primau, după alegeri târgușorul urmând să cadă în apatia caracteristică, întreruptă doar de vreun eveniment important.

După cum constată Ov.S. Crohmălniceanu „ Într-adevăr, Sadoveanu, evocând lumea târgului moldovenesc de altădată, și-o reprezintă ca pe un univers închis, încleiat în rutină, obișnuit să-și desfășoare existența după orarul riguros al ceasornicelor bătrânești cu cuc, promenadă, vizită la cofetărie, bal la Palatul Administrativ, căsătorie,copii, boală, moarte”6

Aceste romane a căror acțiune se petrece în mediul citadin au la bază același motiv al viselor inăbușite de mediul în care trăiesc, care este străin dragostei, delicateții și frumuseții.

Ideea potrivit căreia în micul oraș de provincie” nu s-a întâmplat nimic „ trebuie privită ca o simplă ironie a scriitorului.

Romanele a căror acțiune se desfășoară în provincie, prezintă toate biografii triste, limitarea sufletească fiind o caracteristică generală a locuitorilor târgurilor.

Conform lui Lai Cantacuzino, personaj al romanului „Locul unde nu s-a întâmplat nimic” a descrie un orășel de provincie era o datorie” Ce este un

asemenea târg moldovenesc e necesar neapărat să se știe, căci mîini nu va mai fi ce este astăzi.Trebuie fixat într-o monografie sociologică, spre a servi istoricului de mâine”

Familii de burghezi a căror literă de lege este prejudecata, slujbași plictisiți sau boiernași rămași fără avere, cu toți fac parte din atmosfera caracteristică orășelelor și pe care îi așteaptă o degradare lentă.

Dorința de a trăi la standarde mai înalte, de a avea sentimente firești pentru un om

cum ar fi prietenie, dragoste sau orice alte aspirații care pentru majoritate nu contează, e sancționată de cei care fac legea în comunitatea de târgoveți.

Personajul principal al romanului „Locul unde nu s-a întâmplat nimic” este Daria Mazu, o fată provenită dintr-o familie modestă, tatăl ei, ajutor de primar, este un bețiv a cărui zgârcenie a dus la moartea primei sale soții, provenind dintr-un neam de răzeși, mama Dariei.

Vasilică Mazu este descris ca un om aspru, avar și cămătar ( având caracteristici balzaciene) ,care a impus primei sale soții și copiilor o viață plină de dificultăți de oridin material, plină de teroare.

În cea de a doua căsătorie, tatăl Dariei are parte de o nevastă care îl domină complet și care nu privește cu ochi buni pe copiii din prima căsătorie pe care îi dușmănește.

Tot în acel târg traiește și prințul Lai Cantacuzino, care din lipsa unei preocupări , se apucă să îi facă educație Dariei, dându-i cărți care îi descid mintea spre alt univers.

Daria află astfel cu mirare că există și altfel de preocupări, în afara celor din familia sa.

Prințul și Aglae Argintar, soția unui general bătrân care este în relație de multă vreme cu prințul încearcă din plictiseală să facă un experiment, propunându-și să facă din Daria, care era o fiică a unui mahagiu, o persoană stilată, mai presus de mediul în care trăiește.

Fiind primită în casa prietenei lui Lai, ea este modelată potrivit cerințelor mediului respectiv.

„ Profesorul” și amica sa se joacă cu sufletul Dariei „dezrădăcinând-o și dezechilibrând-o”.

Lumea pe care o descoperă , îi trezește fetei dorința de a fugi din mediul meschin în care trăiește, în același timp începând să aibă pentru prinț un sentiment de adorație.

Găsirea unui pretendent pentru Daria este o împrejurare pentru tatăl fetei de a scăpa de procesele intentate de fostul socru,răzeșul care dorește să salveze averea nepoatei de Vasilică Mazu.

Daria are încredere în prinț și de aceea îi cere ajutorul pentru a scăpa de această căsătorie nedorită.Dar lașitatea lui Lai Cantacuzino este mai mare decât

dorința lui de a-și salva creația și nu o ajută pe fată să scape de căsătoria impusă.

Delicatețea și aspirațiile Dariei nu se rezumă la această lume care vrea să o facă să sufere și de aceea ea gasește o singură cale de salvare pentru sufletul ei și anume sinuciderea .

Lai Cantacuzin constată în felul lui imperturbabil” Aici, în târg , e exclus să se petreacă vreodată o dramă. Aici nu se întâmplă niciodată nimic: fatalitatea supune totul sub viscolu-i cenușiu.”

Arta lui Mihail Sadoveanu a fost demonstrată atât în romanele a căror acțiune este legată de mediul citadin, cât , mai ales de romanele ce prezintă universul complex al satului românesc, iar romanele cu tematică istorică sunt clasice ale genului în literatura română.

De aceea, scrierile sale sunt pline de învățături pentru generațiile următoare.

2.BALZACIANISM ȘI MODERNISM ÎN ROMANUL “ENIGMA OTILIEI”

2.1 Elemente de viziune balzaciană în conflict, intrigă relații personagiale

Romanul balzacian este un roman de tip doric care valorifică formula specific realistă într-un anume mod. În aceste romane apar intrigi complexe, conflicte puternice, pasiuni care se dezlănțuie în jurul a ceea ce se socotea a fi divinitatea epocii și anume banul.

Balzacianismul a fost văzut ca „un armistițiu între clasicism și romantism” (Paul Georgescu). A preluat de la clasicism prezentarea caracterelor( avarul, mizantropul , scorpia), iar de la romantism atenția acordată atmosferei (detaliile ce compun atmosfera locului și a timpului istoric). La toate acestea se adaugă teme noi precum a paternității, a moștenirii, a parvenirii , care sunt specifice realismului.

Romanul „Enigma Otiliei” poate fi considerat o replică polemică la romanul de tip balzacian, fiind scris cu mijloacele modernității.

N.Manolescu susține că creatorul romanului „ Enigma Otiliei” a experimentat „ un balzacianism fără Balzac”

Într-o epocă în care literatura română crea romane ionice, de analiză psihologică, George Călinescu încearcă o formulă balzaciană de roman, în care introduce și elemente moderne.

Romancierul fixează niște cadre sociale definite cu claritate, realizând o frescă a vieții burgheziei bucureștene.

Evenimentele sunt relatate de un narator, iar cel care completează perspectiva este personajul martor, Felix Sima , care introduce în scenă celelalte personaje și le descrie.

Un alt element specific romanelor balzaciene este conflictul generat de moștenirea lui moș Costache și provocat de tensiunea existentă între familiile Tulea și Giurgiuveanu din cauza îmbolnăvirii lui Costache Giurgiuveanu.În același timp tot o „moștenire” pentru care se duce o luptă este zestrea pe care Aglae Tulea a promis să o dea fetei sale mai mari Olimpia și pe care Simion cel nebun refuză să o dea spunând de fiecare dată „ Nu e fata mea”, refuzând să recunoască faptul că fiica sa semăna cu el din punct de vedere fizic.

Eforturile membrilor familiei Tulea sunt canalizate spre înlăturarea Otiliei, fiica vitergă a lui moș Costache de la moștenire fiindu-le cunoscută afecțiunea bătrânului față de orfană, care a fost crescută de Giugiuveanu fără a exista acte de adopție.

Lupta pentru moștenire este primul plan în care se desfășoară acțiunea romanului , cel de al doilea fiind soarta tânărului Felix Sima , care vine la București cu dorința de a face carieră și care are prima experiență în domeniul erotic. Această pasiune constituie fondul liric al operei literare ,iubirea tânărului fiind de o inocență tulburătoare.

Dragostea lor nu se împlinește, destinul lui Felix fiind să se căsătorească cu altă femeie, Otilia rămânând un vis, o amintire, o enigmă.

Clanul Tulea cunoaște declinul familial deoarece Aglae nu reușeăte să pună mâna pe banii lui moș Costache, Stănică găsindu-i sub salteaua batrânului, provocând moartea acestuia, la al doilea atac cerebral. Stănică se desparte de Olimpia, care-l plictisea și nu ținea pasul cu ritmul său alert și imprevizibil de arivist, alegând-o pe Georgeta, femeie ușoară, dar prezentabilă, inteligentă, care-i va înlesni relatii "înalte", în lumea Bucureștiului. Aurica rămâne nemăritată si neîmplinită pe plan erotic, ajungând o babă acră . Pascalopol îi redă libertatea Otiliei, care va ajunge în strainatate. Privind o fotografie recenta a Otiliei, Felix va observa o figură straină, o Otilie schimbată de trecerea anilor , chipul ei de acum spulberând imaginea enigmaticei adolescente de altădată…

Unitatea actiunii si dezvoltarea ei in timp se datoreaza si surprinderii destinului personajelor in raport cu iubirea si cu căsătoria, ambele plasate sub semnul eșecului, al neîmplinirii. Iubirea dintre Felix si Otilia nu se poate realiza din cauza idealurilor și a mentalității deosebite a protagoniștilor iubirile lui Titi se reduc la obsesii erotice și la o competiție subtilă pe care încearcă să o poarte cu Felix (Otilia, Georgeta, ), căsătoriile unor personaje se destramă (Pascalopol, Stănică), se reduc la o existență stereotipă (Aglae) sau devin o obsesie dusă până la patologic ( în cazul Aurica). Este interesant de remarcat si plasarea conflictelor sub forma triunghiurilor amoroase: Felix-Titi-Otilia; Felix-Pascalopol-Otilia; Felix-Titi-Georgeta etc. În roman, Călinescu folosește, de asemenea, procedeul romantic al cuplurilor antitetice: Otilia-Aurica, Felix-Titi, Costache-Pascalopol.

Romanul „Enigma Otiliei” este elaborat în mod voluntar cu mijloace ale romanului balzacian, iar Dumitru Micu a realizat că expozițiunea acestui roman „

seamănă foarte mult (ca procedeu stilistic) cu acela din „ Le cousin Pons” „7

Se întălnesc de asemenea și asemănări cu „ La Rabouilleuse”, care se bazează pe declanșarea conflictelor din cauza moștenirii unui bătrân Jean Jacques Rouget .

Personajul din acest roman Philippe Bridau este o variantă pentru Stănică Rațiu , iar Felix Sima este o umbră a unui personaj balzacian , pictorul Joseph Bridau . Există și o replică a Otiliei , tânăra Flore Brazier, pentru care Rouget face în cele din urmă un testament .

Incipitul se bazează pe o convenție literară, iar Felix este „ străinul” care pătrunde într-un mediu nou și necunoscut. El reprezintă personajul reflector , care surprinde caracteriticile mediului bucureștean, total diferit de mediul lui de proveniență, cel specific orașului Iași.

Tipic atmosferei asociate operei lui Balzac, este determinarea precisă a anotimpului, anului și locului în care se desfășoară acțiunea prezentată la începutul romanului „ Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, , un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână în alta.”

Acțiunea acestui roman se desfășoară între iulie 1909-martie 1911 și este urmată de un epilog plasat în timp la un deceniu și jumătate

Acțiunea are mai multe locuri de desfășurare și anume la casa Giurgiuveanu, la casa familiei Tulea, la moșia lui Pascalopol, în casa lui Pascalopol.

Relațiile spațiale și temporale astfel constituite reflectă o caracteristică a realismului și anume relația directă între om și mediu. În roman sunt prezentate mediul negustoresc, moșieresc, universitar, preoțesc, al avocaților.Un exemplu de prezentare a unui mediu este și descrierea naturii cu prilejul călătoriei lui Felix și a Otiliei la moșia lui Pascalopol, mai ales prezentarea Bărăganului.

Criticul Ion Bălu conchidea referitor la acest fragment al cărții: „Acest tip de expozițiune narativă, specifică realismului are o mare capacitate de deschidere pentru că, prin întâlnirea și contopirea timpului istoric cu timpul narațiunii, romancierul accentuează forța iluziei, imprimă credibilitate verosimilului”.8

Asemeni lui Balzac , scriitorul român încearcă să reliefeze dincolo de descriere sufletul omului , un exemplu fiind prezentarea locuinței lui Pascalopol, care relevă nu numai bunăstarea materială, ci și concepția lui despre existență.

„ Felix avu și în sufragerie prilejul să-și dea seama că modestul Pascalopol din strada Antim era la el acasă un om foarte subțire. În locul obișnuitei garnituri, moșierul strânsese mobile de diferite stiluri și vechimi, bine armonizate, printre care și un fel de armoar sculptat în stilul Renașterii și pe care, zicea gazda, l-a cumpărat în Normandia.”

În același sens, și camera Otiliei reprezintă o chintesență a comportamentului acesteia fiind redate profunda ei sensibilitate, neastâmpărul, tranziția bruscă de la o stare sufletească la alta .” Cutii de pudră numeroase, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriță, dovedind graba cu care Otilia le mânuia”

Cu o mare meticulozitate, Călinescu strânge date despre personajele romanului său, pentru a da cărții culoarea locală.Fiecare personaj are o latură enigmatică ce stârnește curiozitatea cititorului.

Descrierile din romanele călinesciene se aseamănă prin arta cu care sunt făcute cu cele realizate de maestrul sub tutela căruia s-a așezat și anume marele scriitor francez.

Referitor la romanul „Enigma Otiliei „ criticul literar Ov.S.Crohmălniceanu se exprima în felul următor: „ Ca metodă, romanul adoptă metoda de lucru a lui Balzac.Viața socială e studiată în spriritul științelor naturale cu sentimentul unității ansamblului și cu intenția clasificării indivizilor pe specii..

Se face descrierea animalului în mediul ambiant cu o mare atenție la valoarea definitorie pe care o are pentru el vizuina.”9

Pe Călinescu îl obsedează ideea paternității, la fel ca pe autorul „ Comediei umane”, literatura lui abordând această temă universală, căreia spiritul criticului i-a căutat mereu noi semnificații.

De aceea, titlul pe care ar fi vrut să-l dea autorul romanului a fost „ Părinții Otiliei”, multe personaje ale cărții putând fi considerate părinți ai Otiliei.

Scriitorul privește tema paternității din mai multe unghiuri: pentru Simion este o obsesie, pentru Stănică este o temă de discurs, pentru Pascalopol este unul din cele două moduri de a o iubi pe Otilia.

Am putea spune că prin paternitate , ideea de creație are cea mai directă cale de exprimare, care implică misterul unei vieți noi , speciile perpetuându-se în acest mod la infinit.

Există o răspundere datorată reciproc în cazul taților și fiilor. În acest sens trebuie receptat mesajul lui moș Goriot , aflat pe patul de moarte „ Fetele mele, fetele mele. Anastasie, Delphine! Vreau să le văd: Aduceți-le cu jandarmii, cu forța! Justiția e de partea mea, totul e de partea mea , natura, codul civil.Nu se poate!Patria o să piară dacă tații sunt călcați în picioare. Asta e limpede. Societatea, lumea se bazează pe paternitate, totul se prăbușește dacă nu-și mai iubesc părinții copiii”.

În „ Enigma Otiliei” ni se prezintă soarta a doi orfani, Felix și Otilia, care sunt nevoiți de la o vârstă fragedă să se lupte cu viața pentru a supraviețui, fiecare cu mijloacele care îi stau la îndemână. Soarta lor depinde de mijloacele materiale pe care părinții le-au lăsat moștenire, dar și de împrejurările care le pot schimba întrucâtva destinul.Ei vor alcătui un cuplu plin de inocență, care va încerca să se lupte cu lumea imorală din jurul lor.

Așa după cum remarcă Ov.S.Crohmălniceanu” Stănică Rațiu e un Cațavencu” al ideii de paternitate „. 10

Prima lui apariție în roman se face atunci când cere zestrea Olimpiei în numele băiatului lor.” Eu mă gândesc la viitorul copilului nostru-perorează Stănică. Pentru mine nu vreau nimic” .

Nu era căsătorit în mod oficial cu fata lui Tulea, pe Relu îl lasă să moară din

neglijență atât el cât și Olimpia , dar vorbește fără a putea fi oprit despre familie, pe care o descrie în forma cea mai burgheză cu putință.

Stănică este arivistul din romanul „Enigma Otiliei” , care se înscrie în tipologia aceasta creată începând cu Dinu Păturică , personaj al romanului„ Ciocoii vechi și noi „ al lui Nicolae Filimon.

Prezența acestor personaje caracterizate de arivism este o constantă a romanelor realiste, în special ale celor balzaciene.

Moș Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului, o altă caracteristică a romanelor lui Balzac, scriitorul francez fiind creatorul lui Grandet, o figură clasică de bătrân zgârcit.

S-ar putea spune că avarul lui Călinescu este mai uman decât cel al lui Balzac, moș Costache având măcar intenția de a asigura viitorul Otiliei, în timp ce Grandet nu avea față de copilul lui nici un fel de milă în privința banilor.

Referitor la balzacianismul romanului „ Enigma Otiliei” , Ion Bălu afirmă „ Balzacian în esență, G.Călinescu modernizează surprinzător procedeele clasice, străduindu-se să iasă de sub tutela strivitoare a maestrului. Vizibil rămâne mai întâi efortul de înnoire în însăși desfășurarea conflictului . Acțiunea romanului se deschide și se închide cu o secvență aparent identică. Similaritatea constă în faptul că pe locuința lui Costache Giurgiuveanu se opresc, din nou, după mulți ani, privirile lui Felix”11

Aceste elemente prezentate relevă faptul că romanul „enigma Otiliei” prezintă, în esență caracteristici și teme fundamentale la un roman de tip balzacian, pe care le-a adoptat și le-a adaptat noilor realități.

2.2.Tipologie și motivații balzaciene ale personajelor( Prezentarea personajelor masculine și relația dintre ele și femei)

Despre Costache Giurgiuveanu se admite a fi un avar în tradiția lui Hagi Tudose, însă Călinescu s-a arătat rezervat față de aprecierile de acest fel spunând” Am descris un om, atâta tor, n-am avut în vedere o schemă”.

Și tot el spunea „… a fi zgârcit cred că nu este de ajuns pentru a fi numit avar

Eugen Simion descrie din perspectivă proprie acest personaj „ Costache Giurgiuveanu, numit mai simplu moș Costache, este un bătrân suspicios și zgârcit nu lipsit de anumite calități morale. Este, în culori răsăritene, un moș Goriot care-și iubește fiica adoptivă (Otilia), dar ezită s-o înzestreze legal, după cum în calitate de tutore al orfanului Felix Sima , ține o contabilitate corectă a veniturilor, dar , dintr-o precauție aproape morbidă, sporită de senectute, nu-i dă pe lună decât o sumă modică de bani”12

În operele literare, zgârcitul este de obicei un personaj detestat ,plin de ridicol, dar Călinescu face din el un personaj simpatic, capabil de afecțiune.

Într-adevăr,făcând comparație cu Harpagon, Grandet sau Hagi Tudose constatăm că avariția lui este „mai mult o manie”, după cum reflectează Felix .Un adevărat avar nu ar consimți nicidecum să se despartă de banii lui, dar Otilia are o mare influență asupra bătrânului și reușește să smulgă de la bani pentru cheltuieli zilnice și banii cuveniți lui Felix.

Scena în care bătrânul fiind bolnav face o rețetă este relevantă cu

Prețul cerut de primul farmacist la care a mers i s-a părut prea mare, așa că merge și la al doilea care îi cere mai mult cu treizeci de bani ceea ce îl determină să se întoarcă la primul farmacist.

Concepția lui privitoare la nesiguranța păstrării banilor la bănci, și ideea de a găsi în casă un loc pentru păstrarea averii este comună multor oameni, chiar din zilele noastre.El își apără averea într-un mod care până la urma s-a dovedit a fi ineficient , deoarece Stănică i-a găsit ascunzătoarea.

Cu toate aceste, după ce a suferit cel de al doilea infarct, îi dă lui Pascalopol o sută de mii pentru a crea un fond pentru Otilia, iubirea sa pentru fată fiind evidentă.

Este o persoană puternic ancorată în trecut , pe care îl socotește superior prezentului, tinerețea lui fiind un punct de referință în toate domeniile vieții.Pentru a asigura viitorul Otiliei, se hotărăște să-i facă o casă deoarece locuința, se gândea el” nu ți-o poate cheltui ginerele”

Costache este în esență un om practic, dar această fugă din fața realităților epocii face ideile sale, bune în fond să nu mai fie potrivite timpului în care își trăiește ultimii ani.

Temerile lui moș Costache referitoare la setea nepotolită de avere a surorii sale s-au dovedit a fi adevărate, familia Tulea neașteptând moartea bătrânului pentru a da lovitura.

Căratul mobilelor în locuința lor atunci când bătrânul are al doilea atac reprezintă cel mai bun exemplu al vânătorii avuției lui Giurgiuveanu de către rudele acestuia „ Decât să vină cineva să le fure mai bine să le ducem dincolo”

Un alt personaj important al acestui roman este Felix Sima, tânărul care provine dintr-o familie respectabilă ( tatăl lui fiind doctor), rămas orfan înainte de vreme și pe care părintele său l-a pus sub ocrotirea lui moș Costache până la maturitate.

Felix este definit chiar de scriitor „ martor și actor” , ne introduce în atmosfera romanului prin descrierea casei lui moș Costache, privită în detaliu.

Opera literară are în centru formarea personalității tânărului, din acest punct de vedere putând fi considerat un bildungsroman.

Felix participă direct la desfășurarea acțiunii, de aceea el este un actor în cadrul romanului.Tot prin ochii lui ni se prezintă lumea adunată la jocul de cărți din casa Giurgiuveanu, celelalte personaje fiind privite în funcție de sentimentele pe care le nutrește personajul martor în privința lor.

Portretul lui fizic relevă unele din trăsăturile lui morale și anume ambiția și determinarea. Aflăm deci că „ fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „ de culoare măslinie” , nasul „ de o tăietură elinică”, acesta conferindu-i o notă voluntară.

Comportamentul lui, gesturile, acțiunile, sugerează o fire voluntară, lucidă, o mare nevoie de a cunoaște adevărul și un spirit de observație foarte ascuțit.

Atracția dintre el și Otilia a fost spontană și s-a transformat cu repeziciune în iubire . De aceea, el ajunge să se îndrăgostească profund de enigmatica tânără, dar este chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între iubirea sa inocentă și răutățile strecurate de clanul Tulea la adresa fetei.

Otilia este pentru Felix cea care îl inițiază într-o lume nouă pentru el, este un intermediar între el și răutatea celor din jur. Realitatea ostilă este de multe ori îndulcită de încurajările fetei.

Față de primirea ciudată pe care i-o face moș Costache, simpatia cu care îl tratează Otilia îi ridică moralul și îl face mai încrezător în forțele proprii.

Călinescu fixează statutul lui Felix în raport cu celelalte personaje iar această schemă a evoluției lui fiind fixată el o îmbogățește prin intermediul faptelor sale.

Plecarea Otiliei la Paris însoțită de Pascalopol îl motivează pentru a deveni și mai bun în profesia pe care a îmbrățișat-o , eșecul în dragoste adăugându-i un plus de maturitate.

După dispariția Otiliei, el nu caută să iasă din această dezamăgire profundă printr-o soluție tragică, Felix nu este un Werther , care suferă neîncetat după iubirea pierdută.

Omul cu aspirații înalte își urmează calea proprie, lecuindu-se de această iubire care i-a adus suferință.

Relațiile sale cu celelalte personaje, ne înfățișează un Felix în postură de intelectual superior, care se află deasupra intereselor meschine și superficialității lumii burgheze, fiind condus de un cod superior de norme etice „ să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”. Înzestrat cu o mare ambiție, Felix este un student foarte bun și pasionat de domeniul medicinii.. El muncește cu seriozitate și publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză, devenind un nume cunoscut în medicină, și muncind cu dăruire devine profesor universitar.

Se căsătorește cu o fată de politician al vremii, căsătorie care îi asigură un statul social invidiat de mulți, având relații în diferite medii ale vieții publice.

Suferințele pe care le trăiește din cauza iubirii îl fac să înțeleagă faptul că banul are o putere foarte mare în societate și că singura șansă de a supraviețui este supunerea totală la regulile societății.

Această ipostază de personaj martor este dată de observațiile pe care Felix le face descriind amănunțit exterioarele (străzi, clădiri) ,interioarele( încăperi, case) , ori înfățișarea diverselor personaje.

Stănică Rațiu este un personaj, care prin ceea ce spune și ceea ce face se înscrie în tipologia ariviștilor care apar pentru prima oară în literatura română odată cu Dinu Păturică, și care continuă cu Tănase Scatiu sau Lică Trubaduru.În același timp este tipul demagogului, având asemănări cu Nae Cațavencu al lui Caragiale .

Modul lui de a parveni este cu totul nou, deoarece și societatea în care trăiește este diferită de cea a secolului trecut. Urmărirea propriilor interese și îmbogățirea fără muncă sunt singurele percepte pe care la respectă cu sfințenie Stănică.

Stănică Rațiu este soțul nelegitim al Olimpiei, fata cea mare a lui Simion și Aglae Tulea.Este un avocat fără clienți, care urmărește o împrejurare favorabilă pentru a se îmbogăți.Banii reprezintă zeul suprem pentru el, de aceea nu se căsătorește legitim cu Olimpia, deoarece tatăl acesteia nu vrea să-i dea acesteia casa promisă ca zestre.

Eroul călinescian este o persoană îngrijită, căreia îi place să fie în pas cu moda și care arată multă hotărâre. Autorul îi face un portret fizic amănunțit” Era roșu la față, fără să fie propriu zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul mare și negru, foarte creț și cu mustața în chip de muscă. Un guler înalt și tare ținea o cravată înfoiată ca o lavalieră.”

Caracteristica lui Stănică este vocea , așa după cum ni-l prezintă autorul „ Stănică vorbea sonor, cu gest artistic și declamator” .

Avocatul provine dintr-o familie numeroasă, de aceea puțina avuție pe care a avut-o s-a împărțit la multe persoane. De aceea, el este hotărât să obțină bani ca să poată trăi.Meșteșugul său este vorbitul, cuvintele lui având mare efect asupra interlocutorilor .

În unele privințe, el seamănă cu moș Costache, deoarece împrumută bani de la cine reușește , chiar și de la servitoarea Marina. El este cel mai vorbăreț personaj al romanului, cu un talent oratoric deosebit.

El a dorit o relație cu Olimpia , deoarece spera că va avea o situație materială sigură , dar sentimentele pe care le tot expune sunt pură demagogie, el fiind atras de Georgeta, o femeie ușoară influentă.

Țne nenumărate discursuri, dar nici el nu crede ceea ce afirmă cu tărie despre religie, morală, societate și ai ales referitor la tema lui favorită familia.

Comportarea lui este diferită în fața oamenilor, aceasta depinzând de persoana pe care dorește să o impresioneze , adoptând maniere alese cu soacra sa, pe când pe Aurica „o ia în brațe și o sărută viguros”. Este un actor cu talent, jucând o mulțime de roluri, funcție de interesele de moment .De exemplu în timpul bolii lui Costache îi povestește despres decese cu scopul de a-l demoraliza și a-l înspăimânta.

Găsirea locului în care moș Costache a ascuns banii devine preocuparea lui centrală atunci când moș Costache se îmbolnăvește.Profită din plin de ocazia ivită și fură banii lui Giurgiuveanu provocându-i un șoc teribil acestuia.

După ce reușește să ascundă banii, o părăsește pe Olimpia și se însoară cu Georgeta, de care se simțea mult mai mult atras.

În final, escrocul Stănică devine o personă remarcabilă și respectată în această societate, pentru care nu contează mijloacele prin care se parvine, ci numai bogăția.

Este singurul personaj al romanului care obține tot ceea ce își dorește, împlinindu-și toate visele.

Din galeria personajelor masculine face parte și Leonida Pascalopol, bogatul moșier care era în strada Antim ca la el acasă.

Fiind o persoană manierată, contrastul între el și persoanele care frecventau în mod obișnuit acea casă este foarte mare.

Felix constată că Pascalopol „ era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuși evitând impresia de exces ,carnoc la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustăților cărunte.”

Moșierul era un iubitor de frumos și un adept al traiului bun, bucurându-se de avantajele oferite de averea sa și de originea sa socială”. Buna creștere evidentă, îl făcea să aibă un comportament cavaleresc chiar și față de Aglae , ale cărei mojicii le suportă cu stoicism.

Se poate spune că motivul prezenței sale în casa Giurgiuveanu este Otilia, pe care o știa din copilărie și de care ajunsese să se îndrăgostească.

Visul lui era să devină soțul fetei, pentru a-i putea oferi tot ceea ce își dorea cu ajutorul averii consistente de care dispunea iar atunci când Otilia s-ar plictisi de ocrotirea lui să o lase liberă să-și trăiască viața, nu să fie legată de un om aproape de bătrânețe.

Ion Bălu crede despre Pascalopol că „ reprezintă întruchiparea opulenței din vis a lui Călinescu.Cu puțin sânge grecesc în vine, cultivat deasupra mediei, moșierul este un rafinat epicureu, a cărui situație materială prosperă îl pune la adăpost de vicisitudinile existenței”

Felix nutrește sentimente de gelozie față de moșier, considerând că acesta nu este potrivit pentru Otilia, a cărei dragoste vroia și el să o câștige.

Sunt interesante și afirmașiile lui Eugen Simion referitoare la personalitatea lui Pascalopol” Ca personaj de roman, Pascalopol ilustrează ideea criticului despre bărbatul matur și ocrotitor , pasioonat cu măsură, afabil și lucid. El discută deschis cu Felix și își apără cauza sentimentală fără a abuza de situația lui de om cu bani…Fapt rar în epica lui G. Călinescu , personajul scapă de ironia naratorului. În fine, Pascalopol nu-și pune niciodată întrebări la care nu știe să răspundă”

Otilia îl vede pe Pascalopol ca pe un „om de lume”, „un bărbat șic și singur, săracul” și „un om de mare caracter”. Pentru a fi aproape de tânără, dornic să aibă o familie, vine mereu în casa lui moș Costache, acceptând să piardă la cărți în favoarea bătrânului, aduce bunătăți pentru cină,rabdă fliturile Auricăi și vulgaritatea, ca și tupeul lui Stănică.

Cu discreție și delicatețe, el este pentru fată un sprijin nu numai financiar, ci și moral, ocrotind-o pe orfană cu o mare eleganță.

Titi și Simion Tulea sunt două cazuri patologice, nebunia fiind ceva ereditar în familia Tulea.

Titi Tulea este un retardat, care nu poate gândi ceva creativ. Înfățișarea sa este descrisă de Felix la prima vizită pe care o face în casa familiei Tulea. Tânărul era „ mai în vârstă decât Felix cu câțiva ani”, având” o ușoară mustață și bărbia despicată în două „ și semăna foarte bine cu tatăl său. Ca și acesta, are preocupări copilărești copiază note muzicale sau cărți poștale și este din ce în ce mai apatic, cu excepția perioadelor când face o criză.

. Nu este capabil să învețe carte, rămânând repetent de mai multe ori.Este foarte ascultător față de mama sa, pe sprijinul căreia contează și care crede în capacitățile lui intelectuale

Evoluția sa este previzibilă, și anume demența senilă, asemenea tatălui său pe care îl moștenește, devenind la fel de apatic și de dezinteresat de ceea ce se întâmplă în jur.Relațiile sale amoroase nu durează, femeile nefiind interesate prea multă vreme de acest tânăr bolnav.

Tatăl lui Titi, Simion Tulea este un pensionar care face pe parcursul romanului pași repezi spre nebunie.

Starea lui este manifestată prin crize de melancolie profundă, sau de agitație, devine obsedat să mănânce cât mai mult, crede că este Isus Cristos, lucrează la gherghef .

Toate aceste ciudățenii o lasă indiferentă pe soția sa , care era interesată numai de bani, grija ei față de Simion manifestându-se datorită faptului că reprezenta o sursă importantă de venit.

Portertul fizic este realizat de către Felix, la începutul romanului , în care ni se prezintă „ un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare și cu o broboadă pe umeri”, cu mustăți „pleoștite și cu un mic smoc de barbă”

Pe parcursul romanului, starea sa este din ce în ce mai proastă, fiind din ce în ce mai bolnav „ cu fața suptă și cu părul foarte albit , avea o privire fanatică, de o fixitate suparătoare”.

Soarta lui este până la final să fie internat la ospiciu, deoarece nebunia sa devine din ce în ce mai supărătoare.

2.3 Structura și analiza de tip modernist ( analiza psihologică a personajelor masculine

Deși „ Enigma Otiliei „ este în esență un roman de tip balzacian, progresele făcute în domeniul literaturii nu aveau cum să nu își pună amprenta asupra scrierii acestei opere literare .

Diferențele față de vremea în care a trăit și a creat Balzac erau încă din prima jumătate a secolului XX semnificative.

Așa că, în scopul captării atenției cititorului și pentru a da consistență romanului , Călinescu recurge la tehnici noi si introduce elemente moderne în această operă clasică.Imbinarea fericită între realism și modern a dus la succesul înregistrat de această scriere.

Ov.S.Crohmălniceanu spunea „ Trăiesc, așadar în Călinescu și un romantic și un clasic. Unde este însă punctul în care aceste două atitudini estetice se întâlnesc ? O lamă foarte fină intelectuală, stabilind cu mari intuiții limitele tuturor formulelor artistice și relativitatea lor estetică, îngăduie această original sinteză.

Și în sensul ei tocmai, G.Călinescu este un autor modern”

Un element foarte modern îl constituie introducerea în narațiune, a unei secvențe caracteristică genului dramatic, în scena jocului de cărți din camera lui moș Costache după ce bătrânul suferise un infarct. Toate persoanele care erau de față aveau câte ceva de spus, neinteresându-i câtuși de puțin opiniile celorlalți.

La această scenă Felix este martor auditiv fără să vrea, auditiv deoarece fumul de țigară era atât de dens încât nu se mai vedea nimic

Acest procedeu era singular în proza românească interbelică, dar a devenit o modalitate folosită frecvent în proza universală a ultimelor decenii.

Un alt element de modernitate este caracterizarea Otiliei exclusiv prin comportamentism .

Romancierul renunță la a fi omniscient , așa cum era practica realismului, cititorul recepționând numai comportamentul fetei și anume fapte, gesturi, replici , fără a cunoaște cu exactitate gândurile fetei, afară de cazul când aceasta dorește să le împărtășească.

Scriitorul folosește această modalitate a comportamentismului în mod intuitiv deoarece numai în acest mod reușește să creeze în jurul fetei o atmosferă încărcată de mister.

Această abordare are drept urmare reflectarea poliedrică a Otiliei în sufletul celorlalte personaje .

Moș Costache o înconjoară cu dragoste , în timp ce Pascalopol și Felix se luptă pentru un loc în inima ei.

Privirile celorlalți membri ai familiei care fac parte din clanul Tulea,receptează deformat chipul Otiliei , din cauza modului în care receptionează comportamentul fetei.Stănică Rațiu spune că fata dorește căsătoria cu Pascalopol deoarece „ umblă după avere”. Aglae Tulea e convinsă că fata nu urmărește decât să-l amețească pe moș Costache pentru a beneficia de averea lui și în felul acesta să-i păgubească pe ei de moștenire.

Cititorul receptează perspectiva din care privește Aglae, precum și insinuările făcute de Stănică cu neîncredere.

Autorul folosește de asemenea ambiguitatea, care este un procedeu modern la nivelul eroilor săi.

Această noțiune are semnificația unei situații comportamentale ivite din împrejurările felurite prin care trec oamenii în decursul vieții.

Aceasta conferă personjelor o complexitate deasupra mediei . Personajele construite în acest mod rețin atenția cititorului, personalitatea lor este o dilemă, iar rațiunea încearcă să găsească motivații semnificative.

Un astfel de personaj ambiguu este Otilia, ambiguitatea ei rezultând în primul rând din comportamentul său.Fata oscilează oscilează o vreme îndelungată, cu argumente logice pentru o alegere sau alta, între dragostea pentru Felix și afecțiunea pentru Pascalopol.

După o discuție cu Otilia, Felix rămâne derutat și are impresia că Otilia are un suflet în care nu poate pătrunde nimeni .

Ceea ce făcea ea , poate din cochetărie” nu spunea lui Felix că îl iubește, ci numai se apăra de învinuirea că nu-l iubește.” Iar pe de altă parte îi explică lui Felix de ce ține la Pascalopol .” Pascalopol nu crede că-l iubesc.El se poartă cu mine așa cum s-a purtat când eram mică, de cinci ani.Mi s-ar părea curios să fie altfel”

Personalitatea lui Felix era însă înclinată să se bazeze pe certitudini și de aceea testează reacția lui Pascalopol față de ce i-a spus fata. „ Fără îndoială că un om în vârstă e capabil de iubire dezinteresată pentru o fată, dar se poate să cadă și în cursă, cum aș cădea și eu crezând că iubesc o fată care nu mi-e rudă”.

Reacția mosierului este însă una evazivă lăsând să se creadă că nu știe mai multe decât interlocutorul său” Domnișoara Otilia e singura în măsură să judece în această materie. Suntem toți nimic altceva decât bieți oameni”

Ambiguitatea în privința personajului principal feminin este adâncită de către autor, care la finalul romanului refuză să ăși ia privirea omniscientă.Dar perspectivele fuseseră create de-a lungul acțiunii , Otilia fiind prezentată ca având o natură duală .De o parte este dorința ei fierbinte de a fi ocrotită, portretul fizic realizat la începutul cărții punând accent pe fragilitatea fetei, de cealaltă este năzuința către libertate, neputința de a se fixa într-un spatiu geografic.

Ov.S.Crohmălniceanu face căteva reflecții pe marginea modernismului acestui roman:” Personajele din „ Enigma Otiliei” vădesc, nu o dată, o complicație interioară străină prozei balzaciene. Astfel romancierul își întinde studiul și asupra psihologiilor incerte „ enigmatice” cu răsturnări bruște și reacții derutante cum e psihologia Otiliei. Ne lovim de firi anxioase, silite de un mediu social ostil să-și organizeze existența într-o permanentă defensivă, de firi rămase până la urmă neconstituite, într-o stare de proces”14

Interesul pentru cercetarea fenomenelor psihologice care nu au fost încă exploatate suficient din punct de vedere literar este alt element modern al romanului călinescian. Astfel este introdus în roman cazul lui Simion Tulea, care este studiat și lărgit la cazurile Titi și Aurica prin implicațiile conferite de ereditate.

Criticul literar Ov.S.Crohmălniceanu conchide că” În general, sufletul omenesc e observat într-un spirit mai nou, intuindu-i-se dialectica. Analiza e împinsă cu subtilitate și cu un fel de satisfacție intelectuală până acolo unde trăsăturile de caracter trec prin jocul complicat al compensațiilor în contrariul lor”

Vorbirea puțin inteligibilă a lui Costache Giurgiuveanu, este în fond o formă de șiretenie senilă, iar asiduitatea lui Pascalopol o formă de protecție delicată

Chiar și arta actoricească a lui Stănică de a manevra evenimentele, trăgând cu dibăcie sforile , cunoaște câteva momente de dezinteresare și sub un anume aspect este expresia unui dezvoltat simț familial.

Călinescu utilizează o tehnică modernă,folosită și de Camil Petrescu în romanele sale care se numește relativizarea imaginii” prin răsfrângerea i în mai multe oglinzi cu unghiuri de incidență variată”

Rezultatul este apariția în roman a mai multor Otilii, care compun imaginea fetei.Avem astfel pe Otilia cunoscută de Felix, plină de viață, tandră, inocentă, o alta pe care o vede Pascalopol care are nevoie să fie protejată și care iubește luxul, alta veselă și drăgăstoasă pe care o vede moș Costache.

Toate imaginile eroinei, din mintea celorlalte personaje au ceva comun între ele , cauza fiind contradicția naturii sufletului feminin.

„ În general sufletul omenesc e observat într-un spirit mai nou, intuindu-i-se dialectica. Analiza e impusă cu subtilitate intelectuală până acolo unde trăsăturile de caracter trec prin jocul complicat al compensațiilor în contrariul lor .Gargariseala ramolită a lui moș Costache se relevă a fi în fond o formă supremă de șiretenie senilă , iar asiduitatea echivocă a lui Pascalopol , un exercițiu de protecție delicată „. 15

Chiar și Stănică este prezentat în unele momente ca un personaj ambiguu , având unele momente (e drept rare) în care demonstrează a avea simț familial.

Ambiguitatea este mărită de romancier, care nici la finalul cărții nu dorește să reia o privire omniscientă cu privire la personaje.

Sper că am putut măcar în parte demonstra că acest roman este o îmbinare armonioasă între romanul realist de tip balzacian și romanul modern , din această contopire rezultând o operă literară cu adevărat interesantă.

3.PERSONAJE FEMININE IN ROMAN

Romanul „Enigma Otiliei”, al cărui autor este criticul literar George Călinescu a apărut în anul 1938, puțin înainte de declanșarea celui de al doilea război mondial..

Opera literară „Enigma Otiliei „ are multe personaje feminine, fiecare reprezentănd o ipostază diferită a feminității și ducând o luptă cu lumea bărbatilor care reprezentau genul privilegiat , care nu era nevoit să facă atâtea compromisuri pentru a supraviețui.

În literatura noastră au mai fost create eroine remarcabile, de exemplu Adela din romanul omonim al lui Garabet Ibrăileanu, Mara din romanul „Mara” de Ioan Slavici, Vitoria Lipan din romanul „Baltagul” scris de Mihail Sadoveanu, Olguța din romanul „La Medeleni „.

Ion Bălu consideră că Aglae Tulea este o ipostază citadină a Marei, eroina creată de Ioan Slavici, iar Otilia este o reprezentare feminină a lui Călinescu, influențat de modelul lui Flaubert care se identifica cu madame Bovary, sau de Tolstoi care se regăsea în Natașa, personaj principal în romanul „Război și pace”

Acestora li se alătură personajele feminine create de George Călinescu și anume Otilia Mărculescu, Aglae Tulea, Aurica Tulea venite să umple un gol existent în făurirea unor tipuri diverse feminine.

Femeile sunt obligate, fiecare luptând cu armele sale să se descurce într-o lume dominată de bărbați care nu le consideră egale, ci doar un element necesar pentru a le înfrumuseța viața.

Aceste femei puternice ( Otilia, Aglae Tulea) sunt o excepție într-o lume care prețuia mai mult genul de femeie frumoasă și supusă capriciilor domnilor decăt al femeii inteligente ambițioase sau rebele.

Așa se explică și succesul Georgetei în rîndul bărbaților,care o prețuiau mult pentru înfățișarea ei, cât și insuccesul Auricăi pe plan sentimental, deoarece sărmana tânără era neatractivă din punct de vedere fizic.

Utilizarea procedeelor balzaciene în descrierea societății românești din prima jumătate a secolului al-XX –lea,este motivată de fervența cu care Călinescu susținea romanul realist,ca forma potrivită de a infățișa trăsăturile esențiale ale vieții din România acelor timpuri.

În acest capitol vom analiza caracteristicile câtorva personaje feminine din romanul”Enigma Otiliei”, care abundă în aceste prezențe feminine create cu un penel viguros, sau cu tușe delicate.

Apariția lor face romanul să devină mai interesant, îi conferă un plus de savoare , făcând o notă distinctă în literatura română.

Crearea unor tipuri feminine atât de diverse este meritul prozatorului, care și- a exersat cu talent calitățile de fin psiholog în această operă literară.

3.1Femeile din clanul Tulea

3.1.1Aglae Tulea

Cea mai importantă figură a clanului Tulea este Aglae, ea fiindu-ne prezentată ca soția lui Simion Tulea și mamă a trei copii:Olimpia, Aurica și Titi.

Nici o trăsătură pozitivă nu ne relevă autorul cu privire la doamna Tulea, chiar dragostea pentru progeniturile sale influențează în rău evoluția acestora.de exemplu faptul că îl încurajează pe Titi să se legene după crizele lui va agrava boala acestuia, iar pe Aurica o încurajează în căutarea ei perpetuă pentru a găsi un pretendent.

Concepția ei despre relațiile care trebuie să existe între părinți și copii sunt foarte bine detaliate de propriile sale cuvinte” Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i dorește decât binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu era asta. După nuntă, vine și dragostea”

Ea nu poate înțelege trăirile pe care le avea de exemplu Felix, care i se par mofturi, deoarece inima ei este rece, nestrăbătută măcar de un fior care ar putea s-o facă să reacționeze așa cum nu este” potrivit”.

Portretul ei este realizat de George Călinescu de la sosirea lui Felix in casa lui moș Costache, deoarece sora lui Giurgiuveanu era un personaj foarte important în desfășurarea ulterioară a acțiunii.Este evidentă repulsia și dezaprobarea autorului față de această femeie a cărei înfățișare dezagreabilă îi prefigurează în bună măsură caracterul.

Doamna Tulea este o femeie între două vârste, cu o figură pe care și-au pecetea vârsta și răutatea “Fața îi era gălbicioasă, gura cu buze subțiri acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari”

Îmbrăcămintea ei neagră vrea să dea o impresie de sobrietate, eleganță și dezvăluie dorința de a fi impunătoare, de a impresiona, de a produce impresia că este o adevărată doamnă.

Cu toate aceste încercări de a părea ceea ce nu este în realitate, grotescul personajului reiese din fiecare replică pe care o dă celorlalți eroi ai romanului, chiar calitatea de mamă iubitoare pe care încearcă să și-o revendice este distructivă pentru propriile progenituri, iar sfaturile sale reprezintă pentru copiii săi niște poveri, nu îndemnuri spre a cuceri un loc în societate.

Dragostea ei este o iubire otrăvită și tot ceea ce atinge cu scopul chiar bine intenționat de a ajuta este sortit eșecului.

Venirea lui Felix trezește uimirea doamnei Tulea, care încearcă să-i trezească

lui moș Costache îndoieli cu privire la decizia lui de a-l găzdui pe Felix și totodată îl ironizează, încercând să-i inițieze instinctul de conservare propriu unui avar , prin aceste cuvinte simple , ce se referă în mod ascuns la cheltuielile ce trebuie făcute pentru a întreține un orfan “Așa? se miră Aglae. N-am știut: faci azil de orfani”

Constatând că nu poate să-și impresioneze fratele, deoarece i s-a dat replica în privința lui Felix și a venitului acestuia, deci nu era un concurent la averea lui Giurgiuveanu, următoarea țintă pe care încearcă să o lovească este Pascalopol ,pe care încearcă să-l facă gelos „o să aibă Otilia cu cine se distra”

Satisfacția doamnei Tulea a fost foarte mare când a putut să rostească aceste cuvinte, ea sperând că prin apariția lui Felix fiica sa avea o șansă în plus să se căsătorească.

Între Aglae și fratele se remarcă, chiar de la inceputul romanului existența unui conflict latent, generat de averea pe care o posedă moș Costache.

La un moment dat, Aglae îl jignește pe Giurgiuveanu, spunând că acesta este senil și insinuând că ar avea o relație nepotrivită cu fiica sa vitregă .

Cuvintele prin care Aglae încearcă s-o discrediteze pe Otilia lasă urme în sufletul lui Felix, împărțit între dragostea lui pentru fată și bârfele clanului Tulea, de care era influențat fără să realizeze aceasta.

Doamnei Tulea i se pare în virtutea drepturilor pe care le are ca rudă, că această avere îi aparține și ca urmare trebuie să aibă grijă ca banii să nu se risipească, pentru a putea în viitor să-și „aranjeze convenabil copiii”

După moarte lui Giurgiuveanu, ea intuiește că ar putea câștiga bani de pe urma lui Felix și îi propune rămânerea în casă .

„Dumneata, cum ești singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plăteai lui Costache poți să-mi dai mie și stai la noi sau, dacă vrei rămâi acolo, unde nu te supără nimeni”

„Întrebările Aglaei se subordonează unui procedeu stilistic numit de retoricile vechi interogație figurativă.Aglae nu așteaptă un răspuns de la Giurgiuveanu

sau Pascalopol; întrebările ei,exprimând ciuda sau nemulțumirea , le sunt adresate special pentru a-i pune în dificultate și a le cerceta reacțiile sufletești”16

Ura ei față de educație poate fi ușor explicată prin faptul că progeniturile sale nu sunt capabile să ajungă oameni importanți și de aceea, dușmănește pe orice tânăr care va deveni cineva de seamă folosindu-și capacitățile intelectuale

resurse cu care copiii săi nu sunt înzestrați .

Replica doamnei Tulea referitoare la cei care studiază este revelatoare, referitor la concepția ei „Mai dă-o -n plata Domnului de carte, că doar n-am să te fac filozof.Cine citește prea mult se scrântește”, îi spune ea lui Titi, care nici nu se omora cu învățătura.

Referitor la îndeletnicirile intelectuale, ea concluzionează

” De ce să meargă tinerii la universitate?Dacă au un venit, să-și găsească o slujbă acolo și gata”, ea considerând că este suficient să obții suficienți bani pentru a-ți duce existența

„ În materie de educație, teoretizează darea din coate.Despre băiat se plânge ” l-a lăsat corigent iar… îl persecută … fiindcă el e timid, nu e îndrăzneț ca alții” „17

Din paragraful anterior reiese faptul că ea nu atribuie insuccesele școlare ale fiului adevăratului motiv și anume boala psihică a lui Titi, ci faptului că aveau profesorii ceva cu el.

Cea mai elocventă caracterizare i-o face Weissmann care își exprimă părerea că Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”

„Tot în spiritul „babei absolute” , Aglaie are și o mărginire atotștiutoare,plină de experiență agresivă.”18

„Căpetenia clanului Tulea nu vorbește decât în concluzii definitorii.Toate judecățile ei se referă la un fel de bun simț trivial, la opinia „lumii”, prin lume înțelegându-se mediocritatea burgheză în expresia ei cea mai categorică”.

Doamna Tulea nu are nici o urmă de sentiment uman, nici o slăbiciune dovedită, legătura ei cu fratele fiind motivată de speranța obținerii averii acestuia, toleranța față de soț având legătură cu venitul pe care îl are Simion, iar copiii ar fi fost saltul ei spre o existență mai prosperă și o societate mai aleasă.

Sentimentele sale materne nu îi conferă noblețe,ci afecțiunea sa e o mare povară pentru propriile progenituri.

Aglae încearcă să-l convingă „subtil” pe Pascalopol de calitățile fiicei sale Aurica, printre sfaturile „dezinteresate” pe care i le dă acestuia”

” Pascalopol, continuă Aglae cu vocea îngroșată, dumitale ți-ar trebui o femeie blândă, nu prea tânără, care să te stimeze”.

Doamna Tulea face din perspectiva ei portretul fiicei sale Aurica, pe care ar fi vrut să o vadă măritată cu bogătașul în vârstă, din acel mariaj având de profitat întreaga familie căreia îi aparținea, deoarece averea pe care ar fi trebuit s-o dea fetei ar fi rămas în posesia ei, Pascalopol fiind un domn în privința banilor.

Preferința vădită a lui Pascalopol pentru Otilia o face să recurgă la replici tăioase, din care reiese antipatia pe care i-o poartă fetei.

„ –Ei, ce vrei tu, Aurelio? Interveni acră Aglae , dumnealui caută temperament, îndrăzneală, cum au fetele de azi.Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cumsecade”.

Atunci cănd fiul ei s-a însurat cu Ana,Aglae credea că a găsit o nouă persoană pe care s-o terorizeze, de acea se preocupă îndeaproape de noul menaj .

Aglae o înțepa pe Ana fără să vrea, punându-i întrebări supărătoare: „Tu nu știi să gătești? Tu stai așa îmbrăcată toată ziua? Tu n-ai decât o cămașă de noapte?”

Ea își expune concepția referitoare la căsătorie în fața celor doi tineri, părerile ei fiind cele ale „opiniei publice”: „Nu trebuia sa se-nsoare până nu-și făcea un rost, dar acum, c-ați făcut-o de capul vostru, nu-nțeleg să stea pe spinarea altuia”

Când Titi se poartă necuviincios cu Otilia și este repezit, Aglaie comentează faptul furioasă, teoretizând situația fetei

„ Nici n-a pus băiatul mâna pe ea . Și dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt să trăiască discret cu băieții de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”

În cele din urmă, Aglae își recunoaște eșecul în educația pe care le-a oferit-o copiilor săi „ N-am avut noroc cu copiii, și pace, se căină Aglaie.”

Oricum era deja prea târziu să mai schimbe ceva, răul fusese făcut și copiii ei erau rezultatul educației primite, și a moștenirii genetice pe care le-au dat-o ea și Simion.

Din clipa în care apare primul simptom al afecțiunii de care suferă Costache, Aglae își mută atenția de la problemele existente în familia sa la vânarea averii fratelui său, acțiune care i se pare mult mai importantă decât rezolvarea propriilor necazuri, a căror rezolvare putea fi amânată după moartea bătrânului, când va deveni mult mai importantă în societate prin bogăția dobândită.

Ea inspiră frică fratelui său care nu îndrăznește să facă ceva contra voinței sale, drept pentru care preferă s-o lase pe Otilia fără un viitor sigur, decât să înfrunte mânia doamnei Tulea.

Antipatia dintre cele două personaje ,poate fi explicată tot datorită influențelor operei lui Balzac in gândirea lui Călinescu și aceste motive de respingere reciprocă le află Felix de la Otilia „…tanti Aglae n-a putut-o suferi pe mama și n-ar fi voit ca moș Costache să se însoare și încă cu o femeie cu copii din altă căsătorie. Papa ține grozav la copii, în felul lui repet, și ei toți își pusese nădejdea că va crește pe Titi et Co. și le va lăsa averea.”

Chiar dacă s-ar părea că familia nu reprezintă mai nimic pentru ea, Aglae este o susținătoare fanatică a legăturilor de rudenie.

Greșeala ei este că, obligațiile, în concepția ei revin numai rudelor sale, drepturile sale în calitate de membră a familiei fiind inalienabile.

Ea se folosește de aceste drepturi în modul în care consideră că îi sunt favorabile.

În relațiile cu străinii, Aglae vrea să pară o doamnă, păstrând convențiile sociale ca semn al bunei creșteri de care a beneficiat.

„Cel mai politicos tratat în casa Tulea e până la urmă Weissmann.Cu ai ei, Aglae se poartă fără înconjur, pe principiul că rudele nu ți le poți schimba, și ele trebuie să te tolereze așa cum ești”19

Aglae Tulea este o maestră în arta manipulării, în roman ea are însă un concurent serios , la fel de inventiv ca ea și anume pe ginerele său Stănică Rațiu.

Acesta îi fură banii lui moș Costache, grăbindu-i acestuia moartea.

Prin această faptă, el acționează ca o pedeapsă divină pentru răutatea și dorința de îmbogățire a soacrei sale, a cărei moștenire devine mult mai mică.

Este evidentă satisfacția cu care Călinescu prezintă încercările nereușite ale Aglaei, care dorește să știe ce s-a întâmplat cu banii fratelui său, nereușind în cele din urmă să afle ceva concret pentru a putea acționa.

Blestemele ei aruncate asupra vinovatului sunt un strigăt al neputinței și al înfrângerii suferite în fața unuia care a fost mai deștept ca ea și a acționat mai devreme.

În ciuda aparentei lor bune întelegeri , ginerele o gratulează cu următoarele cuvinte: „viperă”, „ vrăjitoare”, care exprimă adevărata lui opinie în privința soacrei sale.

Iată un exemplu al reflecțiilor lui Stănică referitoare la modul în care se comporta soacra sa” Scârboasă femeie ! Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toți-s fleac pentru ea. Ambițioasă și veninoasă.”

Zgârcenia o determină să nu accepte internarea soțului său într-un sanatoriu de teama costurilor inerente ce interveneau odată cu aceasta, având convingerea fermă că Tulea nu merită acest sacrificiu din partea ei.

După internarea lui Simion, ea își schimbă comportamentul, având grijă să se imbrace la modă, făcând ieșiri în oraș la plimbare sau chemându-și prietenele în vizită.

Boala lui Simion a venit pentru ea ca o eliberare, în acest mod putând face ceea ce își dorea, compasiunea pentru soțul bolnav fiind inexistentă.

Ostilitatea care s-a acumulat de-a lungul anilor față de soțul său este prea mare și ea izbucnește în vorbele pe care i le spune fiului:

„ Uite lumea petrece ! Așa trebuia să fac și eu cât eram tânără.Cu cine să te înțelegi însă? „El” mergea după stricatele lui și eu îmi băteam capul cu voi. Ce-a fost a fost.”

„ Se modifică raporturile raporturile dintre mamă și copii : Aurica și Olimpia sunt lăsate de-o parte grija maternă revărsându-se abundent asupra lui Titi,

deoarece Aglae are impresia că este singurul neajutorat din familie afirmă Ion Bălu.

De aceea el trebuie protejat de lumea din jur care nu l- înțeles niciodată

Aglae e un tip de monstru moral creat de societatea burgheză pe care George Călinescu l-a descris magistral în manifestările sale caracteristice și asupra căruia a aruncat oprobiul cititorului.

Antipatia autorului față de Aglae este evidentă și aceasta face ca evoluția acesteia să fie liniară, răul pe care îl produce această femeie fiind din ce in ce mai mare , Călinescu dorind prin orice mijloace să îi dovedească meschinăria.

3.1.2Aurica Tulea

Aurica este fiica cea mică a doamnei Aglae Tulea și întreaga ei evoluție este prezentată în antiteză cu evoluția pe care o are Otilia.

Scopul ei în viață este găsirea unui bărbat cu care să se mărite, fiind încurajată în acest sens chiar de mama sa.

“Aurica vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca și când ar fi fost singurul scop serios în viață”

În acest scop,caută să convingă orice posibil pretendent de numeroasele sale calități care o recomandă pentru a fi o soție desăvârșită.

Iubirea nu prezintă nici un interes pentru ea, deoarece ar fi fost în stare să se căsătorească cu oricine în disperare de cauză petru a se stabili la casa ei.

Lumea ei este restrânsă la casa Giurgiuveanu, casa părinților săi și escapadele din ce în ce mai dese pe Calea Victoriei, acolo unde speră să-și găsească norocul.

Răutatea ei o face s-o persecute tot timpul pe Otilia, a cărei frumusețe și delicatețe o râvnește.

Invidia și ranchiuna ei față de orfană cresc pe măsura desfășurării romanului , ura ei fiind mai intensă decât aceea a mamei sale.

Aurica afișează un aer de superioritate față de Otilia , care este doar o “fată fără părinți”

Existența admiratorilor Otiliei pe care ar fi vrut să îi cucerească ea îi umple sufletul de venin, iar încercările sale de a arăta că o disprețuiește pe orfană nu conving pe nimeni.

Față de Felix insinuează existența unei relații între Pascalopol și Otilia , bârfa fiind mediul în care se simțea cel mai bine.

“ Cum se cunoaște că n-ai experiență ! Otilia e șireată, caută numai bărbați în vârstă, bogați.Numai de-ar lua-o în căsătorie…Însă nu cred să fie Pascaopol așa lipsit de gust”.

Cu aceste cuvinte îi atrage atenția lui Felix că nu se află în aria de interes a Otiliei și încearcă totodată să-I provoace gelozia.

Portretul pe cere i-l face scriitorul duce imediat cu gândul la fata bătrână , acră și interesată profund de cunoștințele masculine.

“ Era o fată cam de 30 de ani, cu ochi proeminenți ca și ai Aglaei, cu fața prelungă sfârșind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari, încercuite de două

șiruri de cozi împletite.(…) La apropierea lui Felix, ridică ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr și întinzându-i la buze o mână arcuită”

Iritarea ei la vederea inelului pe care Pascalopol l-a dăruit Otiliei denotă atât o lăcomie prost ascunsă, cât și o dorință ca admirația bătrânului moșier să se reverse asupra ei..

Aparent supusă tiraniei mamei sale, Aurica ar risca să piardă sprijinul acesteia în schimbul unei povești de dragoste cu un final fericit pentru ea.

Invidia ei față de Otilia se poate regăsi în următoarele replici:

“ Aglae și Aurica nutreau în priviri invidia.

-Vă plimbați mereu, zise la un moment dat Aurica, cu glas moale, pe noi nu ne onorați niciodată”.

Chipul ei neatrăgător era o mare piedică în calea planurilor sale de cucerire

“ La lumina zilei, cu tot părul împletit în jurul capului, i se păru tânărului și mai stridentă. Fața suptă și palidă îi era pudrată prea tare și în toată făptura se recunoștea o intenție de imprudență cu atât mai stângace, cu cât fizicul ei era lipsit de orice atracție feminină”

Încercările ei de a-l cuceri pe Felix, pe lângă faptul că erau ridicole, fata neținând seama de diferența mare de vârstă dintre ei, fură sortite eșecului datorită indiferenței tânărului..

Nereușind să-și realizeze planurile, ea se plânge lui moș Costache că Felix a compromise-o venind în odaia ei și plimbându-se cu ea pe Calea Victoriei și ca urmare ar fi obligat să se însoare cu ea.

Nici măcar talentul ei de expertă în prăjituri nu i-a adus recunoașterea calităților sale de gospodină, și nu a reușit să atragă vreun bărbat.

Cu toate că dorește cu ardoare să fie “compromisă” de asiduitățile bărbaților, ea are foarte mare grijă de “reputația” sa nepătată, singurul lucru cu care se fălea.

Mama sa îi incurajează aceste porniri, în loc s-o ajute să devină mai înțeleaptă.

“-Lasă, că-ți ajută Dumnezeu și ție, o consola Aglae, că tu ai tot ce-ți trebuie, numai fii si tu mai înfiptă, fiindcă azi îți iau înainte zăpăcite de-astea tinere!”

Ea nu va reuși până la final să se mărite, cu toate încercările ei disperate de a deveni o doamnă.

Aurica nu știe și nu poate să îmbătrânească frumos, sufletul ei fiind cu trecerea timpului din ce în ce mai plin de ură și de dezamăgire .

Cu timpul ea va deveni la fel de rea și de acră precum Aglae cu care se aseamănă din punct de vedere fizic și moral.

3.1.3Olimpia Tulea

Olimpia Tulea (Rațiu) este fiica cea mare a cuplului Tulea. Ea are o asemănare fizică evidentă cu tatăl și cu fratele său dar, în ciuda acestei asemănări evidente pentru oricine Simion susține că nu este copilul lui.

“Era măslinie la față și cam planturoasă, și câțiva peri îi conturau o vagă mustață.Sprâncenele, ca și la Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului.”

Caracteristica ei esențială este temperamental flegmatic, placiditatea ei dominându-i toate reacțiile.

Împinsă permanent de la spate de Stănică, ea urmărește în permanență obținerea averii ce I se cuvine, izbindu-se tot timpul de împotrivirea lui Simion și de nepăsarea mamei sale.

Într-un fragment din carte, Olimpia încearcă să capteze atenția doamnei Tulea, de la care vrea să obțină măcar o parte din ceea ce i se datora:

“ Mamă… puteai să ne dai dumneata din partea dumitale “ .

Această incercare este sortită eșecului ca toate cele de dinainte , Aglae dându-i replica :

“…. Asta nu, dragă. Am pe Aurica pe care trebuie s-o mărit și pe Titi, nu pot să-i las pe drumuri”

Energia sa în această luptă pentru dobândirea averii este limitată, de aceea Stănică nu se gândește să-și lege destinul de al ei , în ciuda faptului că aveau împreună un copil.

Cu ajutorul tehnicii detaliului ni se prezintă modul în care eroina vorbește” moale, sentențios, cu o mare convicțiune”

Rațiu se enervează din cauza indolenței Olimpiei și o caracterizează direct ”stă ca o dobitoacă, nu cere nimic, nu descoperă nimic, o să moară toți și n-o să-i rămână nici un ac.”

Nepăsarea Olimpiei cu privire la soarta lui Relu, ar putea fi privită ca o reacție la indiferența mamei sale cu privire la soarta ei.

După căsătoria ei cu Stănică, Olimpia îsi neglijă copilul în așa măsură că bietul copilaș nu rezistă lipsei îngrijirilor ce trebuiau să îi fie acordate și într-un final muri părăsit de părinții săi.

Această lovitură a sorții a impresionat-o prea puțin pe insensibila mamă, care”primi lovitura cu mult calm, aproape ca o ușurare”.

Impasibilitatea ei și lipsa totală a sentimentelor materne, o face să creadă că nu este răspunzătoare de moartea micuțului, prin urmare cheltuielile ocazionate de tristul eveniment au revenit în totalitate familiei Tulea.

Înmormântarea copilașului nu a trezit remușcările mamei sale care a fost “nepăsătoare, plictisită”.

Nici măcar vestea că Stănică o va părăsi nu este în stare să o impresioneze. La aflarea acestei știri, ea își închipui că soțul ei “bate câmpii ca de obicei “ , așa că, fiind obosită “căscă liniștită și adormi adânc”.

Olimpia nu era capabilă să păstreze treaz interesul unui bărbat și nici nu o interesează acest lucru

” Uite, Olimpia mea. O stimez , am adorat-o (are, îți spun între patru ochi , un corp superb, calități de curtezană excepționale ) dar mă plictisește. Îmi taie aripile inițiativei. Mie mi-ar trebui o femeie de lume, consumată, inteligentă”

În final, Olimpia este părăsită de Stănică, ea întregind rândurile copiilor ratați ai lui Aglae.

3.1.2 Alte ipostaze sociale ale feminității

În opera literară analizată, autorul a mai introdus și alte personaje feminine de mai mică importanță cum ar fi Marina, Ana și Georgeta.

Potrivit modelului balzacian utilizat de scriitor în conceperea romanului și aceste femei reprezintă tipologii aparte, a căror apariție merită consemnată.

Marina avea o legătură îndepărtată de rudenie cu moș Costache, dar starea ei materială precară o aduce în situația de a accepta să facă pe slujitoarea în casa Giurgiuveanu .”femeia, celibatară, n-avea unde să se ducă și era și cam slabă de minte”

Portretul fizic pe care i-l face Călinescu este în concordanță cu starea ei socială și cu veniturile sale.”o femeie mătăhăloasă, bătrână și îmbrăcată rău”

Principala ei preocupare pentru a putea supraviețui toți cei din casă, era să facă rost de bani de cumpărături de la moș Costache.

Marina o invidia pe Otilia pentru situația privilegiată a acesteia în casă, fiind convinsă că problemele ei sunt mult mai mari decăt ale fetei”-Lipsă de griji, mormăi Marina în bucătărie.Doar ce griji are?”

Servitoarea este deranjată și de exuberanța fetei, atunci când Otilia face un gest spontan, luând-o la fugă.”Haide! A-nceput nebunia.”

Apariția unui nou personaj, Ana, este legată de încercarea lui Titi Tulea de a deveni un om matur, care este capabil să-și întemeieze o familie.

Ana era o fată care dorește cu ardoare să fie măritată măcar pentru puțin timp, pentru a scăpa de eticheta de „fată bătrână „ ce se aplica tuturor fetelor trecute de o anumită vârstă și care au rămas nemăritate din diverse motive.

In spiritul modelului balzacian, autorul face o descriere destul de amănunțită a înfățișării Anei.

” Rezemată de sobă, privea spre ceilalți o fată voinică, mai degrabă femeie cu ochi îndrăzneți(…) Fata râdea, cu chicote exagerate,de o veselie ridicolă, ținându-și pieptul cu mâinile”

Pentru a-și atinge scopul de a fi o doamnă, Ana se gândește să pună mâna pe Titi, acesta fiind o pradă ușoară pentru o fată de măritat.

Ea devine prima femeie care îi dă atenție băiatului,și el la îndemnurile inimii, o ia de soție pe Ana, sora fostului său coleg de liceu.

Mariajul lor nu avea însă șanse să reziste, comportamentul său față de bărbați era” o familiaritate zgomotoasă, indiscretă”

Față de familia Tulea, ea joacă rolul fetei îndrăgostite, care îi iese foarte bine și cu care le cucerește la început inimile .

„Ana răspunse la toate simplu, fără vreun semn de iritație, și făcu tuturor impresia că e foarte sinceră.”

Complimentele ei pentru Aurica o încântă pe aceasta și o fac să devină protectoarea ei.

Într-un fel, ea chiar seamănă cu Aurica, țelul celor două fiind căsătoria, ambele făcând din aceasta scopul vieții.

Odată măritată, Ana dă frău liber comportamentului său: nu gătește nimic, mănâncă pe ascuns și pretinde că nu îi este foame, pleacă în oraș la diverse petreceri, este văzută în compania altor domni.

Până la urmă, Titi se satură de acest comportament și divorțează.

Altă prezență feminină, de o altă tipologie este Georgeta, văzută de autor ca un prototip al femeii ușoare, mare amatoare de bărbați, întreținută de aceștia, dar care este capabilă să facă o pasiune pentru un tânăr inocent, așa cum era Felix Sima .

Scriitorul ne prezintă într-un paragraf gândurile lui Felix referitoare la Georgeta „Așa Georgeta îl irita puțin.Era încântătoare de frumusețe,sănătoasă tun, imorală, dar cu luciditate, cu principii burgheze și cu bun simț”

Fata era educată pentru a deveni ceea ce a devenit , scopul ei în viață fiind o existență lipsită de griji, cu căt mai mai multe prilejuri de a petrece și de a cuceri inimile bărbaților.

”Îmi place muzica, citesc, vorbesc franțuzește, și am inclinație pentru studiu.(…) Dar aș înnebuni să stau prea multă vreme fără să ies,fără zgomot, lumină, mese fine.(…).Viața mondenă mi-a intrat în sânge,ca un vițiu”

Din convorbirile ei cu Felix, rezultă că Georgeta nu se consideră un caz fără scăpare din lumea în care trăiește, dar momentan își consideră viața fără un scop bine precizat.” Mi-ar plăcea să am un bărbat, un copil, să fac și eu ceva folositor ! Nu sunt frivolă din naștere, nici stricată, am fost numai pervertită”

Autorul îi realizează un portret fizic, din care transpare marea poftă de viață a fetei și frumusețea ei provocatoare „ Părul negru era creț și înfoiat ca al unei napolitane.Două mari gropițe în obraji păreau artificiale(….). Nici un por nu se zărea pe netezimea obrazului sau a buzelor.Mâinile erau lucii ca sideful și unghiile subțiri și cu migală (…) Georgeta avea gesturi legănate, accente moi, dulcege, vorbea fără afectare și foarte liber, însă cu o perfectă decență.”

Ea respectă puritatea sufletească a lui Felix căruia îi dă câteva sfaturi referitoare la relațiile ce ar trebui să existe între ei doi.”Însă te rog să nu te îmdrăgostești de mine, nu vreau să te am pe conștiință. Am gânduri nebune matrimoniale, dar nu mi-aș ierta să te stric”

Georgeta are un devotament matern față de Felix, preocupându-se de studiile pe care acesta le făcea la universitate și având grijă ca relația lor să rămână cât mai mult timp ascunsă de privirile celor care îi cunoșteau.

Titi se îndrăgostește de Georgeta, față de care se comportă prostește și pe care o consideră un fel de muză a sa, realizându-i portretul și dăruindu-i desene.

Ideea de a deveni o femeie respectabilă în ochii societății îi este inoculată de Stănică” Georgeta își bătea joc în fond de Titi, dar omul i se părea blând, de treabă.Ideea de a se mărita o înflăcără subit”

Obținerea unui statut social superior, însemna ieșirea din lumea femeilor de moravuri ușoare, un pașaport spre lumea de condiție bună, la care Georgeta a visat întotdeauna, dar pe care originea sa a făcut-o să-i fie inaccesibilă „

De aceea ea este tentată să se mărite cu Titi, în pofida infantilismului său evident.

3.3Feminitatea între constrângeri și libertatea vârstei-Otilia

Romanul „Enigma Otiliei” are drept personaj central pe Otilia, o adolescentă aflată la vârsta marilor întrebări existențiale, punctul din decursul vieții în care în fața oricui se deschid mai multe căi, dintre care trebuie aleasă cea care se potrivește persoanei respective.

Imaginea Otilei a prins contur în mintea scriitorului datorită unei fete mult mai în vârstă decât el, pe care a cunoscut-o în timpul copilăriei și cu care existau legături de rudenie.Fata din realitate avea același prenume și aceeași pasiune pentru bucățile muzicale interpretate cu expresivitate la pian ca și personajul lui Călinescu.

Autorul se confesa la un moment dat „ Ori de câte ori admirația mea a înregistrat o ființă feminină, în ea era un minim de Otilia „20

Literatura română are puține eroine atât de bine realizate ca Otilia, o

persoană in aparență fragilă, dar in esență cu o tărie de oțel, având un discernământ foarte dezvoltat în ciuda anilor săi puțini la număr

Otilia este aceeași, și totuși mereu alta, trăsăturile sale morale depinzând de personajul care îi realizează portretul.

Ea este o persoană admirată de colegii de la Universitate, urâtă de Aglae și Aurica, iubită sincer de Felix și Pascalopol ,curtată grosolan de Stănică.

Trăsăturile ei caracteristice se descoperă prin tehnica pluriperspectivistă, fiecare personaj al romanului având o anumită opinie despre Otilia.

Otilia este un punct mobil într-o lume incremenită în tipare din care nu poate ieși.

Fata este caracterizată direct de către scriitor, dar alte trăsături se reliefează prin autocaracterizare și indirect folosindu-se fapte, vorbe, relațiile sale cu alți eroi ai cărții, mediu de viață .

Ea știe că o fată ca ea nu pate să răzbată singură, de aceea mărturisește:

„Oricât de independentă aș fi , simt nevoia unei ocrotiri”

Femeile aveau unele limite pe care le impunea societatea în mjlocul căreia trăiau, iar libertatea pe care o câștigau era plătită cu dușmănia pe care le-o

nutreau celelalte femei care nu avuseseră curajul să depășească barierele impuse sexului frumos, care trebuia să fie doar un element docil de decor.

Trăsăturile fizice ale Otiliei se dezvăluie treptat, în tot cuprinsul romanului.

La inceput ni se prezintă „un cap prelung și tânăr de fată,încărcat cu bucle, căzând până la umeri”, o fată subțirică cu brațe delicate.

Portretul ei fizic este realizat în tehnică balzaciană

” Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani.Fața măslinie, cu nasul mic și ochii albaștri, arăta și mai copilă între multele bucle și gulerul de dantelă.”

Mediul de viață al Otiliei ne dă indicii privitoare la comportamentul acesteia, dezordinea din camera ei poate fi un semn al instabilității ei emoționale legate de transformările prin care trece pentru a deveni din copil femeie, al firii ei nebunatice care urăște constrăngerile ce îi sunt impuse

„ Sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară de diferite grade și-n ele se vedeau, ca niște intestine colorate, ghemuri de panglic, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de fată.”

Costache Giurgiuveanu are grijă de Otilia și o crește, dar nu are curajul să o facă moștenitoarea sa o cauză probabilă fiind avariția sa, iar alta teama de reacția surorii sale Aglae, în ciuda faptului că are o slăbiciune față de tânără .

Zgârcenia lui reprezintă o constrângere în evoluția tinerei, nesiguranța traiului zilnic după decesul bătrânului făcând-o să accepte „atențiile” lui Pascalopol care era fermecat de frumusețea și gingășia fetei.

Situația ei de copil orfan, determină o mare parte din reacțiile sale, neîncrederea evidentă în persoane la care a observat o atitudine duplicitară în ceea ce o privește este în fond o metodă de autoapărare, de supraviețuire într-un mediu care nu a fost favorabil pentru ea, unde era clar că nu putea să-și împlinească visele.

Otilia nu cerea decât șansa să fie eliberată de închisoarea în care trăia, să-și poată hotărâ singură soarta, să nu depindă în mod fundamental de nimeni, să nu existe momente în care să poată fi șantajată să se întoarcă la o anumită situație din care căutase să iasă.

„Drama Otiliei e că Pascalopol nu-și poate realiza instinctul patern decât într-o expersie erotică.El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soț”21

Pascalopol crede că fata este „o mare ștrengăriță”, „un temperament de artistă, o femeie gingașă ce merită ocrotirea mea”

Afecțiunea Otiliei față de Pascalopol se manifestă prin gesturi mărunte, fiind un fel de joacă în care fata imită gesturile unei mame.

„Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura ușor umerii, privindu-l cu o grațioasă maternitate”.

Gesturi materne are și față de alte persoane pentru care nutrește afecțiune, adică pentru Felix și moș Costache.

Moșierul Leonida Pascalopol a devenit una dintre persoanele care intrau în casa lui moș Costache în mod obișnuit datorită simpatiei evidente pe care o încerca pentru Otilia, ce era un amestec între sentimente paterne și o pasiune de îndrăgostit „ N-aș putea să-ți spun dacă iubesc pe domnișoara Otilia ca părinte sau ca bărbat „, se confesează el la un moment dat.

Pascalopol este cel care-l sfătuiește pe moș Costache să o înfieze pe Otilia, argumentându-i bătrânului că fata ar putea fi sprijinul lui în caz de nevoie și că poziția ei în societate este incertă din cauza situației neclare în care se găsește.

Călinescu spunea că” Otilia e eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină”.

Fata își asumă rolul de ocrotitoare a tânărului Felix, fiind mișcată de soarta lui, în care vede o reflectare a propriului destin.

Ea este cea care îl introduce pe tânăr în „cuibul de viespi” reprezentat de familia Tulea și îi deschide ochii asupra caracterului persoanelor care fac parte din acesta.

Otilia este plină de feminitate, un model adolescentin ce exercită o adevărată

fascinație asupra lui Pascalopol, care este fermecat de frumusețea și gingășia

fetei, ca și asupra lui Felix care vede în ea viitoarea lui tovarășă de viață.

Dar Otilia își cunoaște bine destinul, care ese acela al unei ființe tolerate, ce trabuie să își rezolve singură problemele existențiale.

Prospețimea , delicatețea și franchețea de care dă dovadă sunt cele mal puternice motive de admirație din partea tânărului Felix care îi poartă o dragoste romantică, plină de sensibilitate și delicatețe.

Cu toate că Otilia nutrește sentimente de caldă simpatie față de tânar , ea este o ființă obiectivă și își dă seama că această apropiere între ei , nu poate dura o veșnicie, ci se va sfârși la un moment dat.

Preferă deci să rămână cu Pascalopol, pentru care nu are aceași atracție, dar care știe că o va putea ocroti rămânând liberă iar atunci când va simți nevoia să plece de lângă el nu se va împotrivi.

De aceea, ea decide să-i lase o intrebare perpetuă lui Felix, ce s-ar fi întâmplat dacă situația lor s-ar fi prezentat diferit și dacă ar fi rămas împreună.Imaginea pe care o are Felix despre Otilia este aceea a unei ființe a cărei structură sufletească i-a rămas neconoscută, ea neputând fi încadrată în nici un tipar.

Criticul literar Ov.S.Crohmălniceanu ajunge referitor la personajul central al cărții la următoarele concluzii ” Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii una copilăroasă, tandră, lilială a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux și având nevoie de protecție a lui Pascalopol, o a treia „fe-fetița” plină de tact a lui moș Costache, în sfârșit, cea de-a patra „zăpăcita”, „dezmățata”, „străina” de care vorbește mătușa Aglaia.”22

Aceeași părere despre Otilia o are Stănică „ Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. Nostimă fată, delicioasă, dar ușuratică, cheltuitoare, e femeia care să te ruineze”

Și până la urmă are un pic de dreptate, averea lui Pascalopol scăzând simțitor la încheierea aventurii sale cu Otilia .

Opțiunea ei finală pentru traiul în America de Sud îi reliefează firea aventuroasă, receptivă la nou, dornică să încerce mereu senzații tari, să

descopere noi provocări în viață.

Sensibilitatea ei aparte este dovedită de dragostea pentru muzică, ea dorind să se perfecționeze în acest domeniu artistic.

Este o floare ce își descoperă treptat mireasma, o „rara avis” printre tinerii generației sale.

„ Otilia este fata nubilă, cum îi spune prozatorul ,fermecătoare și imprevizibilă, dornică să călătorească și să fie adorată.

Ar putea fi până la urmă o Madame Bovary în mediu românesc, dar nimic nu este sigur cu această tânără orfană care trăiește într-un mediu ostil” 22

Otilia este surprinsă în plin proces de transformare, de maturizare trecând de la tânăra fată, la viitoarea femeie ale cărei trăsături încep să transpară până la sfârșitul romanului

Libertatea interioară la care râvnește este foarte greu de atins din cauza conjuncturilor în care este prinsă ca într-o plasă de păianjen.

.Deși în aparență multe dintre actele ei nu au o justificare logică, una dintre cele mai puternice dorințe ale fetei este cea de a fi liberă”.Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”.

Aceasta dorință și în replica referitoare la condiția ei de fată, pe care ar schimba-o oricând cu cea de băiat, stiut fiind faptul că regulile care se impuneau în acea perioadă băieților erau mai relaxate „Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea să fiu băiat”

In cursul unei conversații cu Felix ,Otilia își spune părerea sinceră despre condiția femeii din acea societate „Noi fetele, Felix suntem mediocre, iremediabil mediocre și singurul meu merit e că îmi dau seama de asta”

Otilia își asumă libertatea de a nu se conforma regulilor stricte ale societății în care trăia și îsi asumă consecințele ce decurg din acest fapt.

Criticul literar Eugen Simion ajunge la următoarele concluzii în legătură cu eroina lui Călinescu” Otilia nu-i misterioasă în sine,este misterioasă doar pentru tânărul Felix, care gândește iubirea în termenii moralei tradiționale….

Când Otilia, înainte de a dispărea cu Pascalopol, vine noaptea în odaia lui pentru a-i răsplăti trupește iubirea și loialitatea, Felix, un romantic lucid, respinge gestul, visând la o unire legiuită” ,după cum remarcă Eugen Simion.

Referitor la aceeași temă prezentăm și părerea lui Ion Bălu” Reușita exemplară a cărții și una din eroinele complexe ale romanului românesc rămâne Otilia.După Olguța imaginată de Ionel Teodoreanu în trilogia „La Medeleni,” Otilia aduce o psihologie aflată în prin proces de sedimentare , un comportament de un iraționalism tulburător .Otilia nu are nici o enigmă, cum lasă titlul cărții să se înțeleagă.”23

Ea a ales să trăiască viața la intensitate maximă, în anii tinereții sale în loc să-l aștepte pe Felix ce trebuia să se realizeze mai întâi pe plan profesional

Rostul lui e de a sugera procesele unei anumite vârste.Văzută cu ochii lui Felix, Otilia este într-adevăr o enigmă, un mare semn de întrebare.” afirmă Ion Bălu.

Călinescu folosește în epica sa ambiguitatea în privința personajelor.

În majoritatea timpului comportamentul său este ambiguu, pendularea ei afectivă continuă intre Pascalopol și Felix fiind un exemplu elocvent.

După una dintre numeroasele sale discuții cu fata, Felix ramâne cu impresia că sufletul acesteia „este impenetrabil”.

Un personaj care este construit în acest mod captează atenția cititorului care își va pune mereu întrebări referitoare la evoluția eroului respectiv, antrenând imaginația lectorului cu privire la ceea ce urmează.

Traseul ei ulterior în viață este o enigmă, autorul lasând toate interpretările deschise, orice fiind posibil datorită cmplexității personajului care a fermecat și va fermeca numeroase generații de cititori.

=== argument ===

ARGUMENT

Această lucrare s-ar vrea un demers pentru a prezenta în fața cititorului diverse tipuri de imagini feminine, care au fost create într-una dintre cel mai fecunde perioade ale literaturii române, în care atât aspirația spre modernitate,spre integrarea culturii noastre în cultura europeană, cât și valorificarea modului tradițional de a scrie cărți ( în cazul George Călinescu și Ion Marin Sadoveanu, care au scris romane cu caracter balzacian) au dovedit lumii că literatura română are multe de spus și poate îmbogăți substanțial literatura europeană.

Personajele aparțin mediului rural ( Vitoria Lipan, Ana), dar și mediului citadin ( Daria Mazu, Elena Drăgănescu , Ada Razu, Ela, doamnaT, Otilia, Aglae).

Fiecare dintre ele reprezintă un tip uman, sunt tot atât de diferite precum sunt și femeile din realitate.

Mi s-a părut interesant să scriu despre eroinele veacului al XX-lea , deoarece de cele mai multe ori în analizele criticilor literari consacrați ( care și ei sunt și ei majoritatea bărbați) , personajele masculine ocupă un loc central, evoluția lor fiind cel mai mult comentată.

De ce imaginea feminității în romanul „Enigma Otiliei”? Poate pentru că acest roman are o galerie impresionantă de personaje feminine caracteristice societății bucureștene de la începutul secolului XX.

Femeile din romanul lui Călinescu seamănă cu unele tipuri de eroine balzaciene, dar pe acest fond al romanului realist, autorul a altoit elemente moderne fapt care conferă scrierii o mare originalitate.

Otilia sau femeile din clanul Tulea s-au impus în conștiința publicului, au devenit repere ale literaturii române.

Femeile aduc un plus de culoare în orice operă litarară, de multe ori lupta pentru cucerirea unei femei fiind o temă centrală în multe scrieri.

Fie că este cochetă ( Otilia), fie că este îndrăgostită ( Ela, doamnaT) , fie că este în căutarea dreptății ( Vitoria Lipan), femeia este întotdeauna interesantă.

Bărbații oricât ar vrea să pară progresiști, ascund în inima lor un grăunte de misoginism.

George Călinescu însuși gândește referitor la rolul femeii superioare că aceasta este datoare a sprijini geniul masculin pentru a-și împlini destinul.

Dar sprijinul femeii nu este esențial, atunci când ea se îndepărteză, bărbatul superior își urmează neabătut calea , pentru a-și duce visele mai departe.

Inevitabil, toate eroinele se supun unor constrângeri, mult mai drastice decât în cazul bărbaților, care sunt nevoiți prin însuși statutul lor să se descurge singuri.

În cele mai multe cazuri, constrângerile sunt din cauze financiare, dependența materială a femeilor fiind prezentă în majoritatea cazurilor.

Sunt rare situațiile când femeia este independentă din acest punct de vedere, un exemplu în acest sens fiind eroina lui Camil Petrescu, doamna T.

În concluzie, evoluția personajelor feminine este foarte mult influențată de societate, de concepțiile care circulă în cadrul acesteia.

Ca urmare studiul personajelor feminine este o cale mai puțin bătătorită, unde ideile noi care se referă la acestea se pot cristaliza cu mai mare ușurință, decât în cazul personajelor masculine, care au fost disecate prea mult.

Femeia în literatura română constituie oricând un subiect incitant, un izvor de descoperiri interesante.

Unicitatea unui personaj se reliefează tocmai prin studierea lui în diversitatea de tipuri create de-a lungul vremii.

Aș dori ca acest demers să fie un sprijin pentru ideea că importanța celor două sexe atât în literatură cât și în viață ar trebui să fie aceeași.