Imaginea Femeii Musulmane

Femeia în Islam

S-a constatat faptul că femeia prin însăși firea ei este mult mai emoțională decât bărbatul, acesta din urmă este mai puternic pe plan fizic și mental. În vremurile timpurii ale Islamului femeile obișnuiau să-i însoțească pe luptătorii musulmani (Majehedini) pe friont, gătind, îngrijind răniți și îndeplinind alte sarcini asemănătoare.

Mai este și o altă ipoteză a femeilor musulmane mai înstărite care aveau servitoare și aceasta se ocupa de prepararea hranei și de trebuirle casei. Era singura slujbă pe care o puteau găsi femile la oraș. Majoritatea erau sclave. Potrivit legii, sclavia se transmite din tată în fiu. De asemenea, se mai pot preciza câteva cuvinte cu privire la dreptul și libertatea femeii. Allah spune în Coran: „O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat și o femeie și v-am făcut pe voi popoare și triburi pentru ca să va cunoașteți. Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. (Al-Hijurat:13).

În Islam, singurul criteriu de diferențiere între oameni, indiferent de sex, rasă, naționalitate, este credința. În scopul definirii femeii musulmane vom enumera câteva idei:

Femeia reprezintă jumătate din societate și de aceea, Islamul i-a dar o mare însemnătate;

Femeia este cea care îi educă pe viitorii bărbați ai societății;

În Islam, femeia este asemenea unui mărgăritar scump, care trebuie păzit de privirilen și mâinile sălbatice ale răufăcătorului. Astfel, Islamul, i-a dăruit femeii portul musulman ca scut și protecție. Acest port îi oferă femeii, atât liniștea sufletească, cât și liniștea în familie.

Islamul n-a făcut-o pe femeie egală cu bărbatul, pentru că acest lucru nu este posibil. Allah este Cel care a creat-o pe ea cât și pe bărbat și tot El este Cel Care îi cunoaște cel mai bine. Așa că i-a dat femeii drepturi caracteristice ei și bărbatului drepturi caracteristice lui. Acesta este un adevăr incontestabil, firea femeii este diferită de cea a bărbatului și invers. Egalitatea femeii cu bărbatul este o nedreptate pentru femeie și un beneficiu pentru bărbat.

În final, Islamul nu există o singură zi din an, în care emeia să nu fie privită ca soție, mamă, fiică, soră.

Extremismul religios

În concepția adepților la Islam, Profetul Muhammad a înțeles imperativul coranic ca fiind împotriva tendințelor de extremism răspândite chiar în rândul unora dintre proprii să adepți. Mahomed, a negat mereu valoarea zeloților, spunând că aceștia vor pieri. Care ar trebui să fie atunci răspunsul celor din exterior raportat la această credință religioasă?

Atacurile asupra Statelor Unite ale Americii în septembrie 2001 și războaiele ulterioare ale administrației Bush în Afganistan și Irak – toate s-au servit pentru a consolida percepția larg răspândită că Islamul este într-un fel special legate de extremism și violența. Chiar și perspectivele academice convenționale consideră Islamul ca având o predilecție pentru extremism și violența. În conformitate cu acest punct de vedere, islamul este definit ca fiind inerent violent și una dintre principalele surse de conflict la nivel mondial.

În directă opoziție cu această perspectivă, musulmanii de multe ori neagă categoric că Islamul nu are nimic de a face cu extremismul și violența. În opinia lor, toate actele de violență în care indivizii sau grupurile care susțin o afiliere islamică sunt implicate, este fie o conspirație împotriva Islamului sau, alternativ, o denaturare josnică de la învățăturile pașnice ale Islamului.

Ca și în toate înțelegerile primite, există elemente de adevăr în ambele formulări. Prima formulare subestimează în mare măsură de condițiile socio-politice și economice contemporane, în care oamenii afiliați la Islam sunt implicați în acte de violență. A doua formulare ignoră faptul că aproape toți musulmanii acceptă că Islamul nu are o tradiție pacifistă. Aceasta poate fi certificată de numărul copleșitor de școli musulmane de drept și permisul de teologie și legitimă utilizarea violenței în anumite condiții în mare parte în defensivă, dar unele autorizează, de asemenea, violența în rândul femeilor.

Definițiile tipurilor de violență și condițiile diferă de la un savant musulman la altul. Este aici în mare măsură o problemă de percepție, însă nu trebuie pierdută din vedere nici implicația statelor „occidentale”, devenite promotori ai discriminării religioase. Este dovedt faptul că atât religia ortdoxă, cât și Islamul sunt considerate a fi cele mai cnservatoare religii, fapt ce contribuie la o păstrare a tradiționalismului și la o opoziție față de curentele venite din Vest, menite să clatine tradițiile străbune ale popoarelor. Extremismul este combătut și prin prisma faptului că se împtrivește ideii de globalizare, împiedicând astfel eforturile statelor capitaliste de a influența economii și de a-și găsi piețe de desfacere.

Această dilemă critică nu este unic pentru Islam. Toate tradițiile religioase agonizează cu privire la întrebarea de ce s-ar putea constitui un „război just” și devine deosebit de acută în situații de conflict de moarte. Trei puncte centrale pot ieși de aici că trebuie să le avem în vedere, dacă ar fi să apreciem în mod corect relația dintre musulmani, extremismul și violența.

În primul rând, este important pentru noi toți să recunoaștem că cele mai multe, dacă nu toate, de textele noastre sacre oferă oportunități pentru a justifica violența. Un exemplu pertinent al acestui acest lucru a fost dezbaterea teologică zgomotoasă în Africa de Sud în ceea ce privește perspectiva biblică asupra apartheid. Politica supremației albe a apartheid-ului a fost format în numele creștinismului. Mulți dintre liderii cheie ale regimului de apartheid opresiv au fost, de asemenea, adepți devotați ai Bisericii reformate olandeze. Acest lucru a condus la un document important teologic, documentul Kairos (1985), produs de creștinii negri din Africa de Sud pentru a plânge de acest lucru punând o întrebare provocatoare: „Poate Biblia fi folosită pentru orice scop, la toate?”.

Răspunsul este, desigur, da. Acest lucru însă nu este unic pentru Biblie, toate textele religioase sacre sunt deschise la interpretări ambivalente. Argumentând în contextul textelor sacre musulmane, juristul musulman contemporan, Khalid Abou El-Fadl a oferit un răspuns convingător la această problemă. „Sensul textului”, susține el, „este de multe ori la fel de moral” ca cititorul. În cazul în care cititorul este intolerant, de ură, sau opresiv, așa va fi și interpretarea textului.

Un exemplu dureros pentru musulmani rămâne textul coranic și tradiția profetică (Ahadith), oferite în mesajele intermitente lansate de Osama ben Laden și adjunctul său Ayman al-Zawahiri, pentru a justifica ură și violență. Una dintre așa-numitele fatwa, îi îndeamnă pe musulmani să ucidă orice și toți cetățenii americani, inclusiv aliații lor – indiferent dacă aceștia sunt civili sau militari. Ei susțin că o astfel de acțiune este justificată în orice țară în care este posibil să facă acest lucru, pentru ca cetățenii americani să plătească impozitele către guvernele lor și, astfel, nu există civili nevinovați care trăiesc în America sau în ținuturile aliații lor. O astfel de acțiune, spun ei, este justificată chiar și de Coran.

O modalitate de a răspunde la astfel de interpretări de manipulare a textelor sacre musulmane, este să se apeleze la principiul central Islamic din Tawhid. Geniul Islamului se află în stricta credință în Unicitatea lui Dumnezeu.

Islamul învață că am îmbrățișa diversitate în creația lui Dumnezeu mai mult cu cât suntem mai aproape de a recunoaște unitatea lui Dumnezeu. Este, în esență, acest paradox creativ care scapa extremiștilor musulmani. Acesta din urmă încearcă să omogenizeze Islamul și lumea să elimine diversitatea și pluralismul. Viziunea lor asupra lumii nu că de unitate în diversitate, ci mai degrabă că o uniformitate. Extremiștii sunt predispuși la ambele – la intoleranță civică precum și violență față de non-musulmani, în general, precum și colegi musulmani care îmbrățișează o înțelegere diferită a Islamului. Acestea din urmă sunt acuzați de lucru împotriva interesului față de Islam și, prin urmare, de marcă ca ipocriți (Munafiqun).

În contrast cu perspectiva extremistă, cea mai mare sursă de orientare islamică, Coranul, face diferențe în ceea ce privește convingerile religioase, perspective și puncte de vedere, ca fiind naturale și o parte esențială a condiției umane: să nu fie nici o constrangere în religie. O negare a dreptului altora pentru a deține convingeri și opinii, care sunt diferite și incompatibile echivalează cu o negare a lui Dumnezeu însuși:

„Dacă Domnul tău ar fi dorit așa, toți oamenii de pe pământ ar fi cu siguranță au ajuns să creadă, Crezi atunci că poți obliga pe oameni să creadă? (Coran 10: 99).”

„Dacă Domnul tău fi vrut, El ar fi putut cu siguranță au făcut toate ființele umane într-o singură comunitate singur: dar (El a voit altfel, și așa), ei continuă să dețină opinii divergente …” (Coran 11:118).

Toate aceste versete coranice menționate stabilesc principiul libertății de credință și de gândire în Islam. La încheierea primul verset, Profetul Muhammad este el însuși mustrat pentru călcarea acestui principiu fiind entuziast în a convinge pe alții cu privire la adevărul Islamului. Astfel, Coranul subliniază faptul că diferențele de credințe, opinii și idei ale omenirii nu sunt întâmplătoare și negative, ci reprezintă o voie a lui Dumnezeu a voit, factor de bază a existenței umane.

În perspectiva islamică a pluralismului religios, ființele umane sunt chemate să exceleze și să sărbătorească în contestarea de idei, cunoscut sub numele de jihad-ul-Afkar. Acest lucru generează vitalitate intelectuală și socială. Procesul de contestare e o varietate bogată de soluții concurente pentru a rezolva cu orice probleme deosebită. Nu există nici o judecată morală și defăimătoare. Provocarea, extremiștilor musulmani prezenți printre musulmani de masă, este de a amplifica învățăturile coranice asupra pluralismului religios și să lucreze din greu pentru a face o parte integrantă din tesatura culturii musulmane contemporane.

Al treilea punct critic pe care trebuie să aibă în vedere, dacă dorim să apreciem corect relația dintre musulmani și violență este că legitimarea religioasă a violenței nu are loc într-un vacuum social-istoric. Un număr tot mai mare de studii universitare au început să sublinieze acest punct. De exemplu, un studiu din 1999 realizat de către Comisia Carnegie privind prevenirea conflictelor de moarte a constatat că, „diversitatea religioasă nu da naștere la violență independent condiții sociale, economice și politice, precum și rolurile subiective ale liderilor. Graham Fuller, a scris că în Afacerilor Externe, se ilustrează puternic acest moment, când el afirmă că: „În cazul în care o societate și politica sa sunt violente și nefericit, modul său de exprimare religioasă este probabil să fie la fel.”

Având în vedere contextele socio-istorice în care sunt demonstrate comportamente extremiste musulmane, observăm că acestea sunt fie contexte în care cetățenii musulmani sunt subjugați de a deveni victime ale violenței de stat sau contexte în care musulmanii se simt umilit pentru practicarea Islamului. La nivel global, creșterea în discursul islamofobice în mass-media occidentală, alianța militară a forțelor occidentale împotriva națiunilor musulmane majoritare în Afganistan, Iran, Irak și, și răspunsul destul de fragil la nivel global la situația dificilă a poporului palestinian, sunt doar câteva dintre condițiile care trebuie, de asemenea, să fie luate în considerare în ceea ce privește apariția extremismului musulman.

Luând acestea în considerare, ar trebui să vină ca o surpriză faptul că musulmanii care se simt marginalizați, oprimați, victimizați, disperați și neputincioți, stăruie în credința lor și textele sacre de a mobiliza rezistența lor, iar în unele cazuri, să caute o justifi dificilă a poporului palestinian, sunt doar câteva dintre condițiile care trebuie, de asemenea, să fie luate în considerare în ceea ce privește apariția extremismului musulman.

Luând acestea în considerare, ar trebui să vină ca o surpriză faptul că musulmanii care se simt marginalizați, oprimați, victimizați, disperați și neputincioți, stăruie în credința lor și textele sacre de a mobiliza rezistența lor, iar în unele cazuri, să caute o justificare pentru a recurge la violență. Prin urmare, ar trebui să fim întotdeauna conștienți de condițiile socio-istoric pe care au fost dezvltate actele de extremism religios violent, în timp ce încă condamnă pierderea de vieți nevinovate.

Pentru a reveni la întrebarea noastră centrală: Este extremismului musulman un mit sau realitate? În răspunsul nostru, avem nevoie pentru a evita apologia, teorii ale conspirației și analize simpliste. În schimb, ar trebui să încercăm să înțelegem realitatea și cauzele profunde ale extremismului ca o combinație complexă de un număr de variabile, inclusiv contextele politice, socio-economice și la nivel mondial. În același timp, ar trebui să se abțină de la interpretări ale textelor sacre musulmane, care sunt folosite pentru a justifica un comportament extremist. Este responsabilitatea noastră de a reflecta asupra acestor texte și de a pune întrebări de moralitatea cititorului care oferă aceste interpretări. Mai ales, ar trebui să conteste acele interpretări care încalcă învățăturile islamice de toleranță și respect pentru diversitate religioasă.

Mai mult decât atât, Islamul pune un accent puternic pe justiție socială și abia orice savant musulman interpretează islamul ca o tradiție pacifistă. Provocarea noastră de astăzi este de a susține lupta pentru dreptate socială și de a apăra principiul pluralismului în convingeri, în timp ce în același timp, a atenua împotriva interpretării eronate flagrante de texte islamice pentru scopuri extremiste. Strategia noastră principală față de combaterea musulmană și toate celelalte forme de extremism ar trebui să fie că o ameliorare a cauzelor profunde care oferă un teren fertil pe care extremismul poate prospera.

Asa cum se afirmă în marile tarate sociologice, dar asa cum este și cazul scrierii lui
Max Horkheimer, societatea capitalist a eșuat în propovăduirea unor principia pacifiste, prin aceea că refuză să accepte individualitatea și lipsa de uniformitate în trăirea umană. Culturile puternice sunt cele care rezistă prsiunilor schimbării, nu sunt sensibile la manipulările mediatice, ci dimpotrivă. În timp ce capitalismul atât de îmbrățișat de culturile noi, fără un istoric marcandt și fără o ancorare culturală, tradiționalismul este forma care se manifestă împiedicând tot ceea ce se opune normelor de bază ale unei anumite culturi. Tradiționalismul evidențiază umanitatea, în cadrul ei natural, cu credințele, obiceiurile și fricilor unor indivizi adepți ai unor filosofii de viață. Acestuia i se opune vehement noua cultură consumistă, incapabilă să înțeleagă, deoarece nu este dispusă să facă un efort de empatie.

Religia devine tabu în noul context economic, cultural, social. Acuzele care i se aduc sunt, paradoxal, lipsa de înțelegere, echilibru, lipsa de toleranță în raport cu alte credințe. Religiozitatea devine habotnicism în mintea celor mulți, dă naștere la răzbaie, confruntări, terorism. Dar ce este de fapt?

În parte este un fundamentalism, „ridicat” la acest nivel datorită nevoii de a nu primi totul ca atare, de a apăra o societate. Este manifestat prin intermediul avansului tehnololgic și științific, incapabile să aducă o schimbare în bine.

În acest sens, Horkheimer este de părere că motivele subiective nu sunt de real foslos în cazul moștenirilor culturale. Adevarul este relevant ca o obișnuință sau o autoritate spiritual. Însă astăzi, ideea majorității, este aceea de a încălca aceste aspecte spiritual, mizându-se pe „raținalitate”, pe „concret”, pe „progres” și „avans tehnologic”, pe „emancipare”. Iar religia se opune acestor elemente, găsind o justificare a faptului că nu doresc să promoveze ideea de superficialitate.

Lipsa unor principii clare, lipsa unor credințe, conduce către o pierdere a identității, a sensului, a echilibrului, a umanității. Islamul nu este anti-globalizare (sau modernitate, care este considerat a fi un produs de-al globalizării), în sensul său inițial, dar musulmanii nu au o problemă cu occidentalizarea. Cu toate ca occidentalizare a societății este condamnată, modernizare, ca atare, nu este. Știința și tehnologia sunt acceptate, dar ele trebuie să fie subordonate credința islamică și valorilor, în scopul de a proteja împotriva occidentalizării societății musulmane. Pe baza priorităților istorice și dovezilor contemporane, Islamul cuprinde în mod clar globalizarea în forma sa originală, care se bazează pe voința liberă și nu pe impunerea agresivă a Occidentului asupra Orientului.

Mai întâi de toate, este important să reținem că în Islam oamenii să coopereze, pentru a fi de ajutor la unul pe altul în funcție de bunătate și de evlavie. Trebuie să diferențieze între darurile globalizării și a produselor occidentalizării. Mai precis, dezbaterea Islam-globalizarea în sine este construită pe o serie de diagnostice greșite care interpretează greșit locul Islamului în lumea globalizată – una care a fost destul de productivă în trecut și are potențialul de a fi productivă în viitor. Presupunerea greșită că Islamul se opune globalizarii si modernizării este periculoasă, deoarece aceasta ar putea duce potențial la pierderea de contribuții semnificative a islamismului la restul lumii.

În trecut, comunitățile musulmane au fost capabilie de a revitaliza rolul și puterea Islamului în lume. Cu toate acestea, impactul occidentalizării a fost o experiență fără precedent, care a contestat în mod semnificativ Islamul și a creat o dihotomie bi-polară, care separă Occidentul de restul – și în mod special de la Islam.

Dintr-o perspectivă istorică, occidentalizarea a minimizat rolul Islamului și a făcut-o dependentă de modul occidental de a face lucrurile. Lumea islamică a fost zguduit de procesul de modernizare. În loc de a fi unul dintre liderii civilizației mondiale, Islamdom a fost rapid redus permanent la dependența de puterile europene. În consecință, resentimente față de Occident au apărut. Ar trebui să se accepte că modernizare în stil occidental nu se poate considerată ca fiind anti-globalizare.

Apariția și creșterea extremismului pot fi atribuite direct resentimentelor rezultate stilului occidental a globalizării – un proces- un mod care să nu depună eforturi pentru a crea un teren comun între Occident și alte regiuni, și, prin urmare, dorința și nevoia percepută să urmărească renaștere religioasă. Cu toate acestea, ar trebui să ne dăm seama că violența și extremismul nu sunt fenomene exclusiv islamice. Mass-media occidentale dă de multe ori impresia că forma violențelor de religioase e cunoscut ca aparținând fundamentalismului care este pur islamic. Acest lucru nu este cazul. Fundamentalismul este o realitate la nivel mondial și a apărut în fiecare credință majoră în răspuns la problemele de modernitatea noastră.

Pentru societatea islamică, preocupările care stau la bază, privind globalizarea sunt: ​​ de a proteja un patrimoniu unic în fața presiunii la nivel mondial, pentru a respecta tradițiile religioase, pentru a păstra puritatea lingvistică, pentru a apăra instituțiile sociale, și în cele din urmă, pentru a menține o identitate viabilă în mijlocul de un mediu global în schimbare rapidă. În conformitate cu Islamul, supunere totală față de Dumnezeu este în primul rând prioritatea pentru toți musulmanii. Orice lucru care subminează principiile islamice este considerat o amenințare pentru longevitate și puterea Islamului în lume. Mai important, ar trebui să fim conștienți de faptul că, în ciuda Islam-Vest bi-polarizarea, Islamul devine rapid un fenomen global care transcende granițele care separă o dată Occidentul de restul.

Statutul femeii în Islam

Pentru femei, Islamul este o binecuvântare specială. Femeia ocupă un lo c foarte important în societatea islamică. Spre deosebire de alte religii, Islamul pune femeiea pe un piedestal cu un statut personal și social respectabil de care nu s-a bucurat niciodată. Importanța ei ca mamă și ca soție a fost arătată clar de Profetul Mahommad (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui), care a spus: „Paradisul se află sub picioarele mamelor noastre.” Odată cineva L-a întrebat pe Profet: „cine merită cea mai bună grijă din partea mea?” Profetul i-a răspuns: Mama ta (el a respectat aceasta de trei ori), apoi tatăl tău și apoi rudele tale cele mai apropiate.”

În discursul său de adio, de la Arafah, Profetul a spus: „O, oameni buni, soțiile voastre au anumite drepturi asupra voastră și voi aveți anumite drepturi asupra lor. Purtați-vă bine și fiți buni cu ele, pentru că ele sunt partenerele și sprijinul vostru”. Profetul a mai spus: „Cel mai bun dintre voi este cel mai bun față de soția sa”.

Toate aceste relatări demosntrează calr poziția importantă acordată femeilor din Islam. Dar mai există bărbați, în special în Vest, care mai au îndoieli cu privire la statutul femeii în Islam. Pentru aceștia, rolul femeii în Islam este adus la statutul de obiect, mașină de copii, servitoare; însă aceste concepții sunt total greșite și se bazează mai mult pe ignoranță decât pe cunoașterea Islamului.

Pentru a judeca aceste idei false ale oamenilor de Vest ar fi folositor să studiem atitudinea față de femei în diferite societăți din trecut. În timpul civilizației romane, de exemplu, femeia era privită ca o sclavă. Grecii o considerau un bun care se putea cumpăra și vinde. Primii creștini le vedeau pe femei ca pe niște ademenitoare, răspunzătoare de păcătuirea lui Adam.

În India, hindușii, până de curând, o considerau pe femeie mai rea ca moartea, ca șerpii sau ca iadul. Viața unei soții se sfârșea cu viața soțului ei. În trecut, văduva trebuia să sară în flăcările rugului funerar al soțului ei mort. Însă în statul arab preislamic, femeia era conisderată o cauză de durere și nefericire, iar la beduini fetițele erau câteodată îngropate de vii imediat după naștere, pentru că constituiau o grea povară și ele puteau fi sursă de dezonoare, iar onoarea era cu adevărat sacră pentru arabi căci ține locul de religie. Se poate spune că în cncepția arabilor, a avea numai fete e ceva demn de dispreț. „Spune Allah Prea Înaltul în Coranul cel Sfânt: Și când fetița îngropată de vie va fi întrebată/ Pentru ce păcat a fost omorâtă…”

În Franța în anul 587 s-a ținut o adunare pentru a stabili dacă femeia poate fi sau nu considerată ființă umană! Henri VIII Anglia le-a interzis femeilor citirea Bibliei, și-n Evul Mediu, Biserica Catolică le-a tratat pe femei ca pe cetățeni de clasă inferioară. Concluzia este, că din această poziție de inferioritate cu care celăalte religii le tratau pe femie, Islamul a ridicat femeia la o poziție de influență și prestigiu în familiile și în societate.

Căsătoria în legislația musulmană

Legislația musulmană concepe căsătoria ca pe un contract de drept civil, încheiat, în principiu, între viitorul soț și tutorele legal al viitoarei soții. Prin contractul acesta, soțul se angajează să achite o sumă de bani, „o dotă” (mahr) soției.

Pentru ca respectivul contract să fie este nevoie:

Să nu existe impedimente în calea căsătoriei;

Să existe consințământul persoanelor determinante;

Să se constituie dota:

Să fie îndeplinite formalitățile legale.

Cadiii sau imamii de moschee pot prezida uneoi căsătoriile. Ei se achită de această sarcină în calitate de martori privilegiați, sau în virtutea unei delegări de către autoritatea civilă, în vederea legalizării contractului matrimonial și nu în virtutea unei prerogative inerente funcției lor, care nu comportă în niciun fel caracter duhovnicesc. Caidul nu intervine în ceremonie decât atunci când logodnica nu are niciun mandator (Wali) care să o reprezinte. Ea nu se poate căsători cu un musulman (2,22). Bărbatul are voie să se căsătorească cu o femeie de conesiune biblică, concesie care a fost contestată de unele școli. Esența căsătoriei islamice în care nu intervine nicio binecuvântare rituală, constă într-o promisiune făcută de părțile fetei luate în căsătorie și în prezența a cel puțin doi martori musulmani, majori, precum și de plata unei dote (mahr, sadaq) în beneficiul femeii. Mahr este mai puțin o dotă și mai degrabă un dar de nuntă; suma variază în funcție de situație, dar nu poate fi mai mică de un sfert de dinar. Absența uniui Wali sau reprezentant al femeii al anula contractul matrimonial.

Piedicile în calea căsătoriei sunt de două tipuri:

Permanente (înrudirea de sânge sau prin alianță, colactație, consumarea căsătoriei în perioada numită idda, jurământul de anatemă) și

Temporare (religie mixtă, stare de sclavie, poligamia, înrudirea între soțiile acelluiași soț, perioada de idda, tripla repudiere).

Câteva lucruri atrag atenția în mod special în cadrul acestor piedici în calea căsătoriei. În primul rând căsătoria nu este posibilă cu o categorie largă de „persoane interzise” (maharim) printre care se numără ascendenții și descendenții surorilor și fraților, mătușilor, surorile și mătușile asecendenților, soacra și descendenții soției. Este posibilă (și recomandabilă chiar) căsătoria între veri. Nu este posibilă căsătoria între rudenii. Nu este posibilă, de asemenea, căsătoria simultană cu două femei rude de sânge, prin alianță.

O atenție specială este acordată de legea islamică acestei „retrageri de continență”, numită idda, consecutivă unei căsătorii anterioare, perioadă care durează patru luni și zece zile și în cadrul căreia femeia trebuie să se rețină de la orice legături intime cu scopul de a se evita confuzia părților, cu alte cuvinte, cu scopul de a putea stabili tatăl adevarat al copilului care ar putea urma, eventual, să se nască. Este vorba însă și de o bligație morală, de respect pentru memoria defucntului, de doliu, s-ar putea spune, pentru că această perioadă de continență este impusă și văduvei, chiar dacă nu s-a consumat căsătoria. Dacă, ignorând interdicția, căsătoria se consumă în această perioadă de abținere, femeia îi este interzisă pe veci celui ce a săvârșit păcatul.

Ceea ce se numește „jurământ de anatemă” este o formulă prin care se cheamă mama lui dumnezeu față de femeia adulteră (și dovedită ca atare), ceea ce înseamnă dezavurarea paternității față de copilul care s-ar naște și un divorț irevocabil.

În ceea ce privește „piedicile temporare”, este de remarcat că religia mixt este o piedică numai în anumite condiții: nu este permisă căsători a unui musulman cu o femeie aparținând uneia dintre religiile religiile reveleate (ceea ce înseamnă, în primul rând, religia creștină și iudaică). Nu este permisă căsătoria unui musulman cu o femeie aparținând uneia dintre religiile politeiste.

În prescripțiile juridice, căsătoria este considerată ca o datorie. Coranul permite un maximum de patru femei dintre cele îngăduite prin lege, deoarece nu este interzis prin lege să aibă în același timp, ca soții, două surori, precum și să se căsătorească cu doica ori cu surorile de lapte. Căsătria cu a cincea femeie nu este posibilă; este vorba însă de o piedică temporară, pentru că un loc între cele patru, poate deveni vacant prin divorț sau prin deces. Nu este permisă, de asemenea, căsătoria cu o persoană aflată în cursul perioadei de continență sau cu o persoană repudiată de trei ori.

În ceea ce privește consințământul necesar încheierii contractului, dar poate să se refere în anumite condiții și la persoanele în cauză. Tutorele legal este în general tatăl, car-și exercită dreptul de constrângere (jbar) asupra fiilor până în perioada pubertății și asupra fiicei până la cntractarea primei căsătorii. Tutela este concepută ca o modalitate de protecție a celui tutelat, deci se poate exercita numai în interesul acestuia.

Constituirea dotei (mahr, sadaq) este o condiție obligatorie pentru căsătorie: este interzis orice acord între părți în vederea renunțării la aceasta. În principiu dota trebuie să fie serioasă, nu simbolică, să aparțină în întregime femeii și să nu presupună, în schimb, niciun fel de zestre din partea acesteia. Până la vărsarea dotei – în întregime sau partea stabilită anterior prin contract – soțul nu are dreptul să pretindă consumarea căsătoriei. Femeia are dreptul la dota întreagă în cazul în care căsătoria a fost consumată sau dacă soțul moare înainte chiar de consumare; are dreptul la jumătate din dotă în cazul în care căsătoria se desface înainte de consumare, și nu are dreptul la dotă când căsătoria este anulată.

Coranul cuprinde o autorizație care spune: Luați-vă soții după cum vă place: două trei sau patru femei. Unii legislatori ingenioși, nu au văzut nicio poruncă sau o condamnare explicită a celibatului – deși regula putea fi respectată și printr-o singură căsătorie, chiar neconsumată.

Căsătoria este o datorie, iar a-i căsători pe alții este o faptă bună. Părinții trebuie să facă acest lucru, deoarece e rușinos să ai copii celibi. Profetul a spus: „Împerecheați-vă și procreați.”

În Coran, femeia este comparată cu un ogor pe care bărbatul trebuie să-l lucreze dupa voia sa, este un capital ce nu-i permite să fie neproductiv. O femeie nemăritată e ca un pământ lăsat în paragină. E compromițător și un non sens pentru musulmani, unde și condamnarea din Sunna: „Cei ce trăiesc necăsătoriți sunt soiul cel mai rău; cei ce mor necăsătoriți sunt josnici.” E de înțeles, fiindcă islamul face din pereche idealul existenței. Individul singur, ca persoană autonomă, nu-și are locul în islam; este considerat o ființă mutilată, neputincioasă căsătorindu-se și având copii, mul își îndeplinește adevărata misiune și depășește natura. Acest lucru nu împiedică cu nimic plăcerea în căsătorie, dar numai bărbatul are dreptul la o săvârșire continuă. De asemenea, femeia n-are voie niciodată să-și refuze soțul, indiferent dacă se află pe samarul unei cămile sau pe marginea de sus a unui cuptor încins.

Căsătoria antrenează drepturi și datorii din partea ambilor soți. Este vorba de datorii reciproce precum: coabitarea, respectul și afecțiunea mutuală, drepturi de sucesiune, drepturi asupra copiilor rezultați din căsătorie și drepturi ale fiecărei părți. Soția are dreptul la întreținere (hrană, îmbrăcăminte, locuință, îngrijire medicală), dreptul la tratament egal cu celălalte soții în caz de poligamie, dreptul de a face vizite părinților și de a-i primi pe aceștia, libertatea de a-și administra bunurile fără control din partea soțului. Soțul are dreptul să-i ceară soției fidelitate, supunere, alăptarea la sân a copiilor (dacă acest lucru este posibil), grija pentru bunul mers al căminului, respectiv față de tatăl său, de mama sa și față de rudele apropiate.

În ceea ce privește femeia se revendică în favoarea ei, „egalitatea dintre femeie și bărbat” în contractul de căsătorie, în caz de divorț și de mosștenire. Atâta vreme cât o tânără nu va avea dreptul; în cazul moștenirii decât la jumătate din ceea ce primește bărbatul, iar în cazul căsătoriei decât la un sfert din valoarea acestuia, nici familia, nici țara nu vor putea să progreseze. Acest rezultat poate fi așteptat numai prin acordul dintre bărbat și femeie, prin unirea dintre cele două suflete, care împreună, crează patria.

Scopul căsătoriei

Allah a creat omul, ca ființă socială ce nu poate trăi în singurătate, deoarece omul nu-și poate rezolva singur nevoile, de aceea este obligat sa traiească în societate. Una din nevoile de bază ale omului este căsătria care reprezintă un pas foarte important în viața tânărului cât și atinerei.

Spune Allah în Coran: ”Și dintre semnele sale (este acela) că El v-a creat pe voi înșivă soții pentru ca voi să trăiți în liniște împreună cu ele și el a pus între voi dragoste și îndurare, și întru acestea sunt demne pentru un neam de oameni care chibzuiesc.”

Spune Profetul: O, voi tinerilor! Acela dintre voi care are posibilități să se căsătorească căci acecsta face mai degrabaă privirea să coboare și să apere cu mai multă strășnicie rușinea”.

Scopurile căsătoriei în Islam sunt:

Împerecherea este o regulă pentru toate ființele:

Allah ne-a creat bin bărbat și femeie pentru a trăi în liniște și pace;

Prin căsătorie are loc continuarea vieții pe pământ;

În umbra acestei căsătorii cresc și se educă copii;

Prin căsătorie se întâlnesc relațiile dintre familii și indivizii societății.

Divorțul în Islam

Desfacerea căsătoriei se produce fie prin decesul uneia dintre părți, fie prin divorț. În ceea ce privește divorțul, există pe de o parte repudierea, care are loc la inițiativa soțului (taleg) și pe de altă parte, divorțul clasic (tatiq sa tafriqa), pronunțat de codiu la cererea bărbatului sau a femeii.

Când este vorba de repudiere, aceasta poate avea loc numai după ce căsătoria a fost consumată și duce la separarea soților în timpul perioadei de continență: în această perioadă, repudierea poate fi revocată. Dacă nu a fost revocată, urmează o nouă perioadă de separare, după care despărțirea este definitivă nu a fost definitivă. În cazul în care soțul pronunță o a treia repudiere după alte două succesive, el nu se mai poate căsători cu femeia respectivă, decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta (și consumată). Deși soluția nu este foarte „ortodoxă”, soțul de poate pronunța de trei ori, una după alta, formula de repudiere, antrenând astfel, o despărțire definitivă, chiar dacă respectarea perioadelor de despărțire temporară în cursul cărora poate avea loc împăcarea.

În ceea ce privește divorțul clasic, el este pronunțat de judecător în cazul în care are loc „jurământul de anatemă”, când nu sunt când nu sunt îndeplinite condițiile fiziologice pentru consumarea căsătriei sau când una dintre părți nu-și îndeplinește obligațiile care îi revin prin căsătorie. Soția poate cere divorțul, de pildă, atunci când soțul este absent mai mult de un an sau când nu îi acordă întreținere la nivelul cerut de condiția sa socială.

Datoria femeii în Islam

Islamul este un sistem de viață cinstit și echilibrat. Alături de drepturile femieii, se menționează și îndatoririle sale. O femeie musulmană are următoarele îndatoriri:

Credința în tewhid și practicarea Islamului. Să practice Rugăciunea (Salat), să plătească Dania (Zekeaat) pe propria avere, să meargă la Pelerinaj (Hajj) ori de câte ori își permite acest lucru.

Trebuie să își mențină castitatea. Nu trebuie să abibă relații extramaritale.

Este datoria ei să crească copii conform devoilor Islamului. Ea trebuie să-și îngrijească familia și are un control aproape absolut asupra treburilor casnice, deși familia este condusă prin înțelegere și cooperare reciprocă.

Ea trebuie să se îmbrace modest și să poarte Hijab (basma de acoperire) când iese undeva sau întâlnește bărbați adulți, în afara rudelor apropiate. „Și spune dreptcredincioșilor să-și plece privirile lor și să-și păzească rușinea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor și să nu-și arate frumusețea lor decât în fața soților lor, sau a fiilor soților lor, sau a fraților soților lor, sau a femeilor lor, sau acelora pe care le stăpânesc mânile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbați care nu mai au dorință, sau a copiilor mici care nu știu ce este goliciunea femeilor” (24:31).

Ea este ajutorul soțului ei. O soție credincioasă este asemenea unui acoperământ, izvor de pace, fericire și mulțumire soțului ei. „Și printre semnele Lui (este acela) că El v-a creat pe voi înșivă soții pentru ca voi să trăiți în liniște împreună cu ei. Și El a pus între voi dragoste și îndurate și întru aceasta sunt semne pentru un neam (de oameni) care chibzuiesc”.

Dacă i se cere să meargă împotriva poruncilor lui Allah, ea trebuie să-l înfrunte chiar și pe soțul, tatăl sau fratele ei.

Se presupune că ea va proteja proprietatea soțului ei și tot ceea ce îi aparține, în absența acestuia.

Islamul consideră că soțul și soția se completează reciproc. Nici unul nu-l domină pe celălalt. Fiecare are drepturile și îndatoririle sale individuale, iar împreună ei formează o familie liniștită și fericită care constituie baza unei societăți unite și prospere.

Familia islamică

În domeniul familial, noile reguli instituite de dreptul musulman s-au suprapus nu numai vechilor datini, dar adesea, și unor practici de origine magică, ce dăinuiau în domeniul popular.

Viața de familie, era condusă de percepte din texte coranice, chiar dacă acestea n-au făcut adesea decât să consacre, modificându-le, unele cutume anterioare. Există concepția potrivit căreia, femeia în cadrul femiliei să fie supusă bărbatului, motiv pentru care nu este îngăduit să părăsească domiciliului conjugal, fără permisiunea soțului. Pe de altă parte, el trebuie să se îngrijească de soția luui și să-i asigure toate cele necesare traiului de zi cu zi, atât cât îi permit mijloacele financiare de care dispune. Islamul prevede chiar că, în anumite cazuri, dacă nevoia o cere, soțul trebuie să angajeze slujnică pentru soția sa.

În Islam, îndatoririle gospodărești, precum gătitul, curățenia, spălatul rufelor și chiar creșterea copiilor nu cad în mod obligatoriu în sarcina femeiii, e putând solicita soțului un salariu pentru efectuarea acestor activități. Toate acestea sunt considerate legale în Islam. De aceea, trebuie să repetăm că, atâta vreme cât moralitatea și învățăturile religioase islamice sunt încurajeate și respectate, familia se va bucura de pace, fericire, respect iubire și sinceritate reciprocă.

Veșmântul femeii musulmane

Islamul reprezintă legea divină care are ca scop conducerea omenirii către cele mai înalte trepte ale civilizației. Dntre semnele civilizației islamice este veșmântul islamic al femeii care rezolvă multe dintre problemele societății cum ar fi destrămarea familiei, violul, prostituția. Higeabul (veșmântul islamic) în ISLAM:

„O Profetule! Spune soțiilor tale și copiilor tăi și femeilor dreptcredincioase să se înveselească în veșmintele lor căci astfel va fi lesne să fie cunoscute și să nu li se pricinuiască necazuri! Allah este Iertător și Îndurător.”

Higeabul (hicab – gilbab) reprezintă denumirea în limba arabă a veșmântului islamic. Gilbabul este îmbrăcămintea Islamică care trebuie să o parte femeia musulmană la ieșirea din casă și în fața bărbaților străini. În continuare vom prezenta avantajele purtării veșmântului islamic:

Aduce binecuvântarea și mulțumirea lui Allah;

Întărește legătura dintre soți și soție;

Apără femeia de mâinile răuvoitorilor;

Oferă femeii încredere și respect din partea membrilor societății;

Închide căile ispitelor și poftelor trupești;

Conduce spre realții strict legitime;

Purifică societatea de bolile existente;

Conduce societatea spre o viață liniștită și plină de siguranță.

Iar condițiile higeabului sunt acestea:

Trebuie să fie lung și să acopere tot corpul cu excepția feței și a mâinilor;

Trebuie să nu fie mulat pe corp și să nu aibă culori atrăgătoare;

Trebuie să nu se asemene cu veșmântul bărbătesc;

Trebuie să nu fie transparent;

Trebuie să nu se aasemene cu veșmântul necredincioaselor.

Islamul privește femeia ca pe o perlă ocrotită de scoică. Într-adevăr ea este o perlă pe care o ocrotește soțul ei și nu ca un manechin așezată pe podium etalându-și frumusețea, unde este privită de bărbați. Diferența între tânăra acoperită și cea descoperită este ca diferența dintre un diamant, care este pus într-o cutie elegantă pe care nu o priveștte decât proprietarul și un trandafir aruncat pe marginea drumului.

Tânăra acoperită care își aplică religia și își cunoște Stăpânul – Cel Slăvit și Înalt este protejeată de mâna răufăcătorilor, în timp ce tânăra descoperită este ca trandafirul la marginea drumului; nu are cine să o protejeze, fiind în voia mâinilor răufăcătorilor și privirilor și batjocurilor lor, folosindu-se de frumusețea și parfumul ei pe gratis până când acest trandafir se ofilește și moare sau i se termină parfumul adică tinerețea și frumusețea după care este aruncată la marginea drumului unde este presărată de călâiele drumeților.

Vălul – credința, puritate, evlavie, smerenie și demnitate

Legislația islamică i-a acordat o grijă deosebită femeii musulmane în scopul protejării demnității ei și al ridicării ei la o poziție înaltă. Condițiile care i-au fost impuse în privința îmbrăcămintei și podoabelor au avut doar menirea de a oferi o stricăciune derivând din etalarea podoabelor cu ostentațe. Acestea nu constituie o limitare a libertății sale, ciurmărește să o apere, astfel încât să nu ajungă într-o situație umilitoare, să nu alunece în noroiul degradării și să nu devină obiect al privirilor.

Vălul înseamnă supunerea față de Allah Preaînaltul și supunerea față de Trimisul Său Muhammad, fiindcă Allah a impus supunerea față de El și față de Trimisul Său, căci a grăit: „Nu se cuvine ca un dreptcredincios și nici o dreptcredincioasă să mai aleagă, dacă Allah și Trimisul Său au hotărât în privința lor un lucru. Iar acela care se răzvrătește împotriva lui Allah și a Trimisului său se află în rătăcire înverderată” (Al-Ahzab: 36);

Bibliografie

Theodor, Adorno, Minima Moralia, Editura ART, București, 2007;

Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Editura Enciclopedică, București, 1993;

Azim, Sherif Abdel, Femeia în Islam. Mit și realitate, Editura Kingston, Ontario, 2010;

Baartley, Delia Ștefania; Bourdillon, Hilary, Islamul în epoca mediavală, Editura All Educational, București, 2001;

Delcambre, Anne-Marie, Islamul – Obligațiile privind relațiile în societate, Editura Corsei, București, 1999;

Grigoriaff, Vladimir, Religiile lumii – Islamul, Editura Universitaria, București, 1999;

Horkheimer, Max, The eclipse of reason, Publisher Martino Fine Books, Eastford, 2013;

Lammens, Henri, Islamul: Credințe și instituții, Editura Corint, București, 2003;

Miguel, Andre, Islamul și civilizația sa, Editura meridian, București, 1994;

Smith, Margareth, Rabi’s the Mystic and her Fellow Saints in Islam, Cambridge, 1928.

Bibliografie

Theodor, Adorno, Minima Moralia, Editura ART, București, 2007;

Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Editura Enciclopedică, București, 1993;

Azim, Sherif Abdel, Femeia în Islam. Mit și realitate, Editura Kingston, Ontario, 2010;

Baartley, Delia Ștefania; Bourdillon, Hilary, Islamul în epoca mediavală, Editura All Educational, București, 2001;

Delcambre, Anne-Marie, Islamul – Obligațiile privind relațiile în societate, Editura Corsei, București, 1999;

Grigoriaff, Vladimir, Religiile lumii – Islamul, Editura Universitaria, București, 1999;

Horkheimer, Max, The eclipse of reason, Publisher Martino Fine Books, Eastford, 2013;

Lammens, Henri, Islamul: Credințe și instituții, Editura Corint, București, 2003;

Miguel, Andre, Islamul și civilizația sa, Editura meridian, București, 1994;

Smith, Margareth, Rabi’s the Mystic and her Fellow Saints in Islam, Cambridge, 1928