Imaginea DE Sine LA Persoanele CU Handicap Fizic

CUPRINS

PREFATA……………………………………………………………………….……….pag.

CAPITOLUL 1

PERSONALITATEA

CONCEPTUL DE PERSONALITATE……………………………… ……. pag

ACCEPTIUNI SI PERSPECTIVE ALE PERSONALITATII……………..pag

STRUCTURA PERSONALITATII…………………………………………pag

1.3.1TEMPERAMENTUL………………………………………………………pag

1.3.2APTITUDINILE……………………………………………………………pag

1.3.3CARACTERUL……………………………………………………………pag

CAPITOLUL 2

SINELE-CADRU TEORETIC

2.1CONCEPTUL DE SINE………………………………………………….….pag

2.2 FORMAREA SI DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE SINE……………pag

2.3.DIMENSIUNILE SINELUI…………………………………………………pag

2.4.STIMA DE SINE-DELIMITARI CONCEPTUALE………………………..pag

CAPITOLUL 3

DEFICIENTA NEUROMOTORIE : FORME SI EFECTE IN PLANUL COMPORTAMENTAL AL ACTIVITATII…………………………………………..pag.

CAPITOLUL 4

ACTIUNI DE RECUPERARE –REABILITARE A ELEVILOR CU HANDICAP FIZIC………………………………………………………………………………………pag.

CAPITOLUL 5

METODOLOGIACERCETARII……………………………………………………..pag.

5.1.OBIECTIVELE CERCETARII……………………………………………pag.

5.2.IPOTEZELE CERCETARII…………………………………………….…pag.

5.3..INSTRUMENTE……………………………………………………….…pag.

5.4.ESANTION………………………………………………………………..pag

5.5.COD DEONTOLOGIC……………………………………………………pag.

CAPITOLUL 6

PREZENTAREA SI INTERPRETAREA DATELOR……………………………pag

6.1.TESTAREA IPOTEZEI 1 ……………………………………………..pag.

6.2.TESTAREA IPOTEZEI 2………………………………………………pag.

6.3.TESTAREA IPOTEZE1 3……………………………………………..pag.

6.4. TESTAREA IPOTEZEI 4…………………………………………….pag.

CAPITOLUL 7

CONCLUZII FINALE………………………………………………………………pag.

ANEXE………………………………………………………………..…pag.

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………..……pag.

Prefață

Persoanele cu handicap fizic au tendinta de a se izola de normali ( de a se dedica unor preocupari care pot fi interprinse de unul singur ), prin aceasta fiind pus in conditiile de a evolua in limitele unui egocentrismn, ale unor relatii interumane restranse ceea ce determina o integrare sociala si profesionala anevoioasa.Se poate spune ca persoanele cu handicap fizic fac parte din randul celor izolati.

Consecintele psihologoce ale izolarii nu se limiteaza numai la intarzierea socializarii ci se exprima si sub alte forme: persoana devine timida, neincrezatoare in fortele proprii, nesigura de ceea ce face, este retrasa, obisnuindu-se sa evite din proprie initiative prezenta

omeneasca.Cu cat evolueaza in varsta, cu atat conditiile externe devin mai stresante si in acelasi timp mai prielnice pentru crearea de complexe de inferioritate.Prin urmare, se actioneaza negative atat asupra comportamentului, cat si asupra starii si dezvoltarii psihice .

Diferite handicapuri fizice duc la instalarea unor tulburari in planul intern cum ar fi: anxietati si frustrari prelungite, instabilitate afectiva si depresii, ostilitate si neacceptarea colaboraii cu cei din jur, slaba dezvoltare afectiva si indiferenta, trairea unor tensiuni exacerbate, prin constientizarea unor handicapuri , repulsie fata de activitate, dereglari ale unor functii psihice.Acestea determina handicapuri comportamentale de forme si intensitati diferite, in functie de profunzimea dereglarilor interioare si se concretizeaza , in exterior prin: reactii affective instabilitate- frica, manie, furie, plans sir as nestapanit, agitatie motorize si miscari dezorganizate, negativism, apatie, teribilism si infatuare, furt si vagabondaj, cruzime si aberatii sexuale.

Emil Verza afirma ca :” Cei cu handicap fizic sunt normali din punct de vedere psihic, in schimb cand avem de-a face cu o etiologie complexa , cand actioneaza mai ales o serie da cause asociate, atunci handicapurile respective devin mai grave, mai diversificate si se pot combina cu alte tulburari de dezvoltare ”.

Prin situatia lor de exceptie si mai ales cand traiesc intr-un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragile, cu pronuntate note de frustratie si anxietate, cu conflicte si tensiuni interioare, cu susceptibilitati si sensibilizari excessive care fac si mai dificila adaptarea si relationarea cu cei din jur si integrarea in viata social-profesionala.

Datorita handicapurilor, aceste personae se izoleaza detarminand astfel dificultati de stabilire a relatiilor interpersonale.Imaturitatea si lipsa de responsabilitate determina dependenta de ceilalti si sugestibilitate crescuta la influentele negative. Viata austera si deprivarea de relatii sociale creeaza situatii de risc in adaptarea comportamentelor mature si armonice.

Daca la varsta coplariei predomina formele inadaptarii scolare cu manifestari de complexitate redusa, mai tarziu vor aparea dificultati in adaptarea sociala si profesionala, cu efecte negative pentru individ dar si pentru societate.Acestea isi pun amprenta asupra intregii personalitati si astfel se ajunge la stabilizarea handicapurilor comportamentale , in care socoetatea intervine, de cele mai multe ori, prea tarziu pentru a le anihila si a-l recupera pe individ.Cand handocapurile de comportament se instaleaza pe fondul altor handicapuri sau se asociaza cu acestea, ele devin mult mai grave si implca un grad mare de dificultate pentru inlaturarea lor.Acestea sunt si motivele pentru care handicapurile imbraca forme specifice in deprivarea auditiva, vizuala, motrica si mai cu seama cea de intelect.

Capitolul 1

PERSONALITATEA

1.1. Conceptul de personalitate

Personalitatea este obiectul mai multor științe, fiecare dintre acestea considerând-o dintr-un unghi specific: antropologia biologică și culturală, sociologia, științele educației, medicina psihosomatică, istoria.

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, care se constituie, fundamental, în condițiile existenței și activității, începând cu primele etape ale dezvoltării individului în societate.

Din punct de vedere psihologic, trebuie făcută distincția, în cadrul sistemului psihic uman, între fenomenele locale, accidentale, variabile și cele constante, invarianți sub formă de trăsături sau structuri în organizarea psihologică a subiectului.

Personalitatea reprezintă un ansamblu sistemic, deosebit de complex al programelor, structurilor profunde, trăsăturilor, precum și organizarea lor privind omul concret în ceea ce are el unic, original, relativ stabil și îl deosebește de ceilalți.

Fiecare ne naștem cu un potențial uman care se valorifică și se dezvoltă treptat, prin socializare și enculturație (asimilarea valorilor și comportamentelor sub forma unei învățări continue).

Antropologul american R. Linton arăta în 1945 în lucrarea Fundamentul cultural al personalității că personalitatea umană, ca realitate psihologică, reprezintă o preocupare veche, la fel de veche ca specia umană. Dintr-o perspectivă foarte extinsă putem defini personalitatea ca fiind realitatea complexă și dinamică a fiecăruia dintre noi. O definiție structural-existențialistă a personalității este dată de Allport în lucrarea sa Structura și dezvoltarea personalității, în următorii termeni: personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.

Personologul american Eysenck propune următoarea definiție: personalitatea este organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane; această organizare determină adaptarea sa unică la mediu.

1.2. Accepțiuni și perspective ale personalității

Putem analiza conceptul de personalitate potrivit unor diverse accepțini:

în accepțiune antropologică, personalitatea reprezintă o entitate bio-psiho-socioculturală, fiind analizat omul viu, concret, empiric, ca întreg;

în accepțiune biologică personalitatea reprezintă ființa umană care cunoaște, acționează și valorizează, transformând lumea și pe sine; reprezintă, în același timp, purtătorul și executorul funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice;

în accepțiunea axiologică personalitatea reprezintă un produs dar și un producător de valori, medii, ambianțe și împrejurări sociale deoarece omul asimilează dar și crează îmrejurările, le dirijează, le stăpânește și le transformă.

Perspectiva atomistă în abordare a personalității este cea mai veche dar

a continuat în diferite forme să circule până în zilele noastre. Ea se bazează, pe de o parte, pe descompunerea personalității în elementele sale componente, urmărind studierea legităților lor de funcționare iar, pe de altă parte, pe identificarea elementului primar sau constituantul fundamental al acesteia.

Astfel, cea mai veche orientare a medicului antic Hipocrates, urmat de Galenus, cu privire la temperament, care este explicat naiv, prin amestecul celor patru humori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră, fiere galbenă și limfă) din care una ar domina, de unde și denumirile care s-au păstrat de: coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic. Ipoteza humorală a fost eliminată dar este confirmat faptul că teoria este constitutiv-organică.

Mult mai târziu, I.P.Pavlov (1854) filozof rus, a stabilit cele patru tipuri de ANS (activitate nervoasă superioară) în funcție de modul în care se combină însușirile de forță, mobilitate, echilibru, între cele două procese nervoase de bază, excitația și inhibiția; în caz de neechilibru intervine predominarea forței excitative.

Aceste trei însușiri privind funcționarea sistemului nervos prezintă gradații: pentru forță: puternic/slab, pentru mobilitate: mobil/inert, pentru echilibru: echilibrat/neechilibrat.

Prin combinarea dintre însușiri, în prim plan apar patru tipuri de sistem nervos (prin extensie de ANS) care sunt corespondente, relativ, cu cele patru temperamente descrise în antichitate de Hipocrates:

– însușirile de forță delimitează tipul: puternic

slab

– însușirile de mobilitate: tipul: mobil

inert
– însușirile de echilibru: tipul: echilibrat

neechilibrat

Rezultă corespondența dintre tipul de ANS și temperament:

-Tipul puternic-mobil-echilibrat: temperamentul sangvinic

-Tipul puternic-neechilibrat-excitabil: temperamentul coleric

-Tipul puternic-echilibrat-inert: temperamentul flegmatic

-Tipul slab: la baza temperamentului melancolic

Medicul psihiatru german Kretschmer (1888-1964) propune o tipologie după constituția corporală, care corelează cu o anume tipologie temperamentală și cu predispoziția pentru anumite maladii psihice. El identifică:

-Tipul picnic căruia îi corespunde ca profil psihologic ciclotimicul(grecescul.Kylos-cerc, thyma-stare) dispoziție spre o evoluție tonico-afectivă, ciclică, sinusoidală, cu alternanțe între stări active și depresive.

Sunt oameni cu talie joasă, fața rotundă, ten fin, strat de grăsime la suprafața trunchiului, puțin încrezători în puterile lor, temători; dintre ei se recrutează bolnavii manico-depresivi și hipomaniacii.

-Tipul leptosom sau astenic, cu talie înaltă, membre lungi și subțiri, sistem osteomuscular firav corespunde oamenilor, hipersensibili, dominați de introversie. După E.Kretschmer aceștia prezintă predispoziții pentru boli de tip schizoid.

-Tipul atletic este un tip intermediar care este dezvoltat armonios din punct de vedere fizic, echilibrat relațional, apreciat ca fiind normal din punct de vedere psihic.

W.E.Sheldon ( 1926) propune o tipologie morfo-fizio-psihologică după gradul de dezvoltare a celor trei foițe germinative:

-endomorf- dezvoltare corporală predominant internă, corespunde tipul viscerotom (care se apropie de cel picnic din tipologia anterior prezentată) dominat de activități organice, interne, mai ales de nutriție, preferă ceremoniile, relaxarea în poziție de mișcare iar din punct de vedere emoțional reacțiile sunt uniforme; sunt extraverți;

-mezomorf- dezvoltare corporală echilibrată, srnic-mobil-echilibrat: temperamentul sangvinic

-Tipul puternic-neechilibrat-excitabil: temperamentul coleric

-Tipul puternic-echilibrat-inert: temperamentul flegmatic

-Tipul slab: la baza temperamentului melancolic

Medicul psihiatru german Kretschmer (1888-1964) propune o tipologie după constituția corporală, care corelează cu o anume tipologie temperamentală și cu predispoziția pentru anumite maladii psihice. El identifică:

-Tipul picnic căruia îi corespunde ca profil psihologic ciclotimicul(grecescul.Kylos-cerc, thyma-stare) dispoziție spre o evoluție tonico-afectivă, ciclică, sinusoidală, cu alternanțe între stări active și depresive.

Sunt oameni cu talie joasă, fața rotundă, ten fin, strat de grăsime la suprafața trunchiului, puțin încrezători în puterile lor, temători; dintre ei se recrutează bolnavii manico-depresivi și hipomaniacii.

-Tipul leptosom sau astenic, cu talie înaltă, membre lungi și subțiri, sistem osteomuscular firav corespunde oamenilor, hipersensibili, dominați de introversie. După E.Kretschmer aceștia prezintă predispoziții pentru boli de tip schizoid.

-Tipul atletic este un tip intermediar care este dezvoltat armonios din punct de vedere fizic, echilibrat relațional, apreciat ca fiind normal din punct de vedere psihic.

W.E.Sheldon ( 1926) propune o tipologie morfo-fizio-psihologică după gradul de dezvoltare a celor trei foițe germinative:

-endomorf- dezvoltare corporală predominant internă, corespunde tipul viscerotom (care se apropie de cel picnic din tipologia anterior prezentată) dominat de activități organice, interne, mai ales de nutriție, preferă ceremoniile, relaxarea în poziție de mișcare iar din punct de vedere emoțional reacțiile sunt uniforme; sunt extraverți;

-mezomorf- dezvoltare corporală echilibrată, specific pentru tipul somatotom dominat de activitatea sistemului muscular; iubește sportul, riscul în activități pragmatice, vocea este nereținută, maniera de comportare are caracter deschis, direct, uneori dură;

-ectomorf- dezvolatre corporală predominant externă se regăsește în tipul cerebrotom, dominat de activitatea sistemului nervos; poziția, mișcările îi sunt reținute, înhibate, tendințe de însingurare, sociofobii. Se remarcă prin activism intelectual și afectiv.

Hans Z. Eysenck (psiholog britanic de origine germană – n. 1916) a utilizat pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalității o tehnică ce poartă denumirea de analiza factorială. El susține că există două dimensiuni esențiale ale personalității în funcție de nivelul de nevrozism: instabilitate și stabilitate. Acestea se corelează cu tipologia propusă de C.Gustav Jung(1875-1961), psihiatru elvețian, bazată pe orientarea predominantă spre lumea internă, în funcție de care a descris două tipuri: extrovert și introvert. Modelul de personalitate al lui H.Z.Eysenck ordonează pe două axe (una verticală și una orizontală) cei patru factori și, astfel, delimitează următoarele tipuri:

-extrovert stabil-sangvinic,

-introvert stabil-flegmatic,

-extrovert instabil-coleric,

-introvert instabil-melancolic.

Fiecare factor principal este compus din factori secundari: de exemplu pentru extrovert aceștia sunt dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuința și responsabilitatea, în timp ce pentru introvert sunt respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria și vinovăția.

Mai târziu, în 1976 a adăugat și a treia dimensiune, psihoza, dându-și seama că acest aspect al personalității nu se justifică prin extroversiune și introversiune. La majoritatea oamenilor se identifică factori și dintr-o categorie și din cealaltă și aceștia poartă denumirea de ambivert.

O teorie la fel de celebră, bazată tot pe analiza factorială, a fost elaborată, în 1965 de Raymond Cattell, autorul testului 16PF, potrivit căreia există 16 factori esențiali de personalitate pentru definirea profilului oricărui om.

În concluzie, valoroase explicativ și analitic, teoriile de tip atomist rămân totuși tributare diviziunii componentelor, omiterii unității, integralității personalității.

Perspectiva structurală apreciază pesonalitatea pornind de la global, de la întreg, de la organizarea și ierarhizarea elementelor componente.

Pentru școala gestaltistă personalitatea este o configurație, un ansamblu de elemente.

Perspectiva configuraționistă, rezultata al trăsăturilor, este susținută și de J.P.Guilford pentru care unicitatea personalității rezultă din modul concret de organizare, structurare și interrelaționare și nu din numărul trăsăturilor. J.P.Guilford a numit aproape 1000 de factori, majoritatea de natură intelectuală.

Există puncte comune între perspectiva atomistă și cea structurală. Cea mai evidentă este tendința de identificare a factorilor dar, cea de a doua se impune prin surprinderea caracterului global și unitar al personalității și are în vedere dinamica sa, în baza structurării și evoluției componentelor sale în timp.

Kurt Lewin (1890-1947) psihosociolog american de origine germană, interesat de dinamica grupului, sesizează în structura personalității trei momente succesive:

-Etapa structurilor globale-este una de tip primar, nediferențiată, slab structurată, mai ales în privința conexiunilor interne. Este evidentă în jurul vârstei de 3 ani.

-Etapa structurilor semidezvolate-în interiorul structurii initiale se diferențiază funcția și crește gradul de interdependență corelativă. Cel mai pregnant se evidențiază în preadolescență.

-Etapa structurilor dezvolate în acre maturizate tipurile de structuri și se caracterizează prin maximalizarea conexiunilor de tip reglator dintre ele, ceea ce asigură coerență, stabilitate. Se dezvoltă după vârsta adolescenței pe măsura maturizării acționale și sociale.

Studiile de analiză factorială sunt folosite pentru identificarea structurii personalității considerată capacitate definitorie.

Perspectiva sistemică are ca punct de referință sistemu, în cadrul căruia elementul devine important numai in măsura în care este interpretat ca sistem, deci ca ansamblu de relații, de interacțiuni și interdependențe. Elementul trebuie raportat la context, ceea ce într-un context este element, în altul devine sistem. Acest lucru este posibil pentru că elementele se unesc la subsisteme.

Personalitatea este o unitate integrativă, superioară, un sistem supraordonat ce nu se poate reduce la procese, funcții psihice și nici nu se adaugă la structurile biologice sau psihocomportamentale primare. Este un sistem dinamic, hipercomplex, cu organizare ierarhică plurinivelară, care dispune de intrări-stări-ieșiri, asemeni oricărui sistem.

Forța personalității, unitatea, stabilitatea ei se probează mai ales prin puterea de a surmonta, de a domina și chiar de a se impune în raport cu o situație, ceea ce înseamnă că există o dinamică în evoluția sa.

Din perspectiva dinamismului personalității, contribuția lui Sigmund Freud (1856-1939), medic austriac, fondatorul psihanalizei (concepție teoretico-metodologică centrată pe studierea vieții psihice interioare a subiectului) este revelatoare.

Psihanaliza nu se limitează doar la descrierea și clasificarea fenomenelor ci are în vedere elementele de determinare ale vieții psihice interioare și schimbarea finalității psihologice de la cea de tip explicativ la una ameliorativă, psihoterapeutică, umanistă.

După S. Freud personalitatea rezultă din acțiunea a trei forțe dispuse la trei niveluri supraetajate: Sinele, Eu-l și Supra Eu-l.

Sinele reprezintă nivelul inconștientului, sediul impulsurilor instinctive, dominate de principiul plăcerii, al reducerii tensiunii, situat în afara raționalului.

Eu-l (Ego), dimpotrivă este forța conștientă, organizatoare ce acționează după principiul realității și implică gândire, rațiune, control asupra pornirilor tensionate din inconștient.

Trebuința în stare activă este expresia unui dezechilibru care creează la nivel inconștient o puternică stare de tensiune ce se exercită ca o forță asupra conștientului (al Eu-lui) care trebuie sa găsească modalitatea de reducere a tensiunii, prin satisfacerea trebuinței.

Supra Eu-l (Super Ego-ul) reprezintă sistemul normelor social-morale însușite de individ, interiorizate pe baza de deprinderi morale, de motive. Supra Eu-l deține atât o zonă din inconștient cât și una din conștient exercitând control, determinare asupra Eu-lui dar și asupra Sinelui.

Atâta timp cât între cele trei instanțe există echilibru, viața personalității decurge firesc, la schimb atunci când apar tensiuni, cum este cazul unor instincte care nu pot fi satisfăcute, ele sunt refulate, trimise în inconștient. Acolo nu dispar, nu sunt inactive ci pot reveni cu forță sporită pentru a fi satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libidou (forța, puterea instinctelor sexuale) și conștiință este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar impotriva voinței și vrerii conștiinței.

La nivelul celor trei instanțe apar mecanisme de defulare, de descărcare ce permit organismelor să se echilibreze: de exemplu unele apar sub forma visului (inconștient), în cazuri mai grave apar stări morbide, obsesive, nevrotice.

La nivelul subconștientului se dezvoltă actele ratate (lapsusuri, erori de lectură, de scris) bazate pe automatisme iar modalitățile de defulare conștiente pot fi grosiere (explozii, reacții nestăpânite, violențe) sau rafinate, prin suprimarea tensiunii în alt gen de activitate decât cea obligatorie, curentă (creații, hobby-uri).

Dintre cele trei instanțe, după opinia lui Freud, cea mai importantă este a doua, subconștientul, întrucât trebuie sa satisfacă cerințele Sinelui, ale Supra Eu-lui și Realității, să fie un mediator între cerințele aparatului psihic.

Perspectiva psihosocială are în vedere cunoașterea personalității concrete, așa cum reacționează firesc în sistemul interrelațiilor, pe baza statusurilor și rolurilor îndeplinite.

În această perspectivă, esența personalității o reprezintă ansamblul relațiilor sociale, atât cele macrosociale(familiale, școlare, profesionale, de vecinătate, etc.).

A.Kardiner vorbește de un nucleu de bază iar R.Linton de personalități de statut, configurații psihologice comune membrilor dintr-un anume mediu social sau cu un anume statut.

Perspectiva psihosocială presupune o triplă interpretare a personalității:

-situațională- personalitatea ca produs al situațiilor, împrejurărilor, o raportare la situațiile în care trăiește, le provoacă, suportă, valorifică, respectiv la contextul social;

-relațională-studiază personalitatea în relație cu o alta, pentru a vedea cum se acomodează, adaptează, cooperează;

-grupală-raportarea la grup, considerându-l nu doar ca un simplu context ci ca instrument de formare a personalității; dacă individul are personalitate, grupul are sintalitate, care, cu cât va fi mai puternică, mai coerentă, cu atât va influența personalitatea fiecăruia.

Perspectiva umanistă

Psihologia umanistă, orientare ce s-a impus începând cu a doua jumătate a secolului XX prin Abraham Maslow, Carl Rogers, Charlotte Buhler, psihologi americani, J.Colen, englez și francezul A. de Peretti propune o personalitate care să trăiască șansele împlinirii, satisfacției, succesului, să construiască relații de colaborare, solidaritate și, pe această bază, să se implice în marile probleme ale omului și omenirii (boală, sănătate, fericire, nonfericire, exploatare, fraternitate, război, pace).

Pentru Carl Rogers, unul dintre inițiatorii teoriei umaniste, personalitatea trebuie să se centreze pe dezvoltarea necesității de autoactualizare (de dezvoltare a potențialului propriu) și a necesității prețuirii, atât a celei de tip necondiționat (fiecare este prețuit de una, doua persoane indiferent de tipul său de comportament) și a celei de tip social-valoric, ultima dependentă de ceea ce se numește condiții de valoare, care impun cunoaștere și respectare.

Marele caracterolog american G. Allport susține că trăsăturile personalității se ierarhizează, unele fiind dominante, altele subordonate, la fiecare impunându-se una, două trăsături dominante, cardinale, care le controlează pe toate celelalte. Acestea sunt urmate de trăsăturile principale, în număr de 10-15 care, deoarece sunt caracteristice individului, se pot identifica cu ușurință. În afara acestora, sute chiar mii sunt trăsăturile secundare, slab exprimate, lipsite de continuitate, uneori negate chiar de subiectul însuși.

George Kelly în 1955 a formulat o teorie potrivit căreia fiecare dintre noi își elaborează un set de constructe personale în baza experienței proprii, le utilizează pentru a înțelege lumea, pe cei din jur și în luarea deciziilor.

Constructele personale pot fi locale sau generale, au caracter bipolar (ex. sensibil / insensibil, bun / rău) și sunt folosite în evaluarea celorlalți. Potrivit lui G.Kelly, fiecare avem un set de opt, nouă constructe supraordonate și latele, mult mai numeroase, subordonate. Personalitatea apare ca un sistem de constructe ce se integrează unele pe altele, constructe-situate la mai multe niveluri ierarhice.

Pentru analiza constructelor personale, el a elaborat o grilă, repertoriu, considerată a fi primul test de personalitate ce oferă o întărire profundă a felului în care un om își întelege lumea.

1.3. Structura personalității

Structura personalității include:

-Subsistemul de orientare al personalității: motive, interese, aspirații, înclinații, convingeri, idealul de viață;

-Subsistemul bioenergetic al personalității: temperamentul;

-Subsistemul instrumental al personalității: deprinderi, priceperi, obișnuințe, aptitudini și capacități, creativitatea și potențialul creativ;

-Subsistemul relațional valoric și de autoreglare: caracterul.

M. Zlate enumeră următoarele laturi ale personalității organizate, ierarhizate și independente din perspectiva cărora se poate realiza o analiză intrapsihică a personalității:

-temperamentul, reprezentând latura dinamico-energetică a personalității;

-aptitudinile ce reprezintă latura instrumentală a personalității;

-caracterul, ca latură relațional-valorică și de reglaj a personalității.

Într-o clasificare mai recentă acestora, teoreticienii mai adaugă:

-inteligența ca latură rezolutiv-productivă a personalității și

-creativitatea ca latură transformativ-constructivă a personalității.

Componentele personalității interacționează, se organizează și se relaționeză reciproc, se ierarhizează dând naștere unei structuri ce dispune de o arhitehtonică specifică. În existența concretă a individului ceea ce contează este nu atât prezența ineia dintre laturi, nu atât gradul lor de dezvoltare cât modul în care se structurează. De aceea, psihologia se centrează pe evidențierea structurii personalității, a relațiilor reciproce existente între laturile și componentele sale care conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse.

1.3.1 Temperamentul

Constituind latura dinamico-energetică a personalității, temperamentul ne furnizează informații cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului; pe de altă parte exprimă care este cantitatea de energie de care dispune un individ și, mai ales, modul cum este consumată aceasta.

Temperamentul se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament, existând o serie de indicatori psihocomportamentali care ne pot ajuta să identificăm temperamentul:

-ritmul și viteza desfășurării trăirilor și stărilor psihice;

-vivacitatea sau intensitatea vieții psihice;

-durabilitatea manifestărilor psihocomportamnetale;

-intrarea, persistența și ieșirea din acțiune;

-impresionabilitatea și impulsivitatea;

-egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;

-capacitatea de adaptare la situații noi;

-modul de folosire, de consumare a energiei disponibile.

Deși între oameni există diferențe psihocomportamentale, implicit și temperamantale foarte mari, nu este mai puțin adevărat că este posibilă o grupare a oamenilor în funcție de trăsăturile lor asemănătoare. Pe această bază s-a ajuns la stabilirea unor tipuri de personalități, a unor tipologii temperamentale:

-tipologiile substanțialiste propuse de Hipocrates și Galenus pornesc de la luarea în considerare a unor substanțe din organismul uman (sânge, limfa, bila galbenă și bila neagră) și propun următoarele tipuri temperamentale: sangvin, flegmatic, coleric, melancolic.

-tipologiile constituționale pornesc, în clasificarea lor, de la aspectul somatic, morfologic al individului, considerând că o anumită constituție predispune la un anumit comportament. Cea mai cunoscută tipologie constituțională a fost elaborată de psihiatrul german E. Kretschmer care a ajuns la stabilirea următoarelor tipuri constituționale: picnic, leptosom sau astenic, atletic.

-tipologiile psihologice utilizează, în calitate de criteriu de clasificare, fapte, fenomene de natură psihică. Cel care va fundamenta o astfel de tipologie este C.G. jung care arată că personalitatea umană poate fi orientată spre exterior, aceștia fiind extravertiții, sau spre interior: intravertiții. Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidente, echilibrul fiind nota lor distinctivă, poartă denumirea de ambiverți. Dacă extravertiții sunt înclinați către dinamismul vieții practice, către circumstanțele vieții externe, fiind mai sociabili, comunicativi, vioi, expresivi și ușor adaptabili, introvertiții se îndepărtează de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de unde tendința de izolare, de închidere în sine.

-tipologiile psihofiziologice iau în considerare, în clasificarea temperamentală, criterii atât de ordin psihologic cât și frazeologic, încercând să realizeze o sinteză între subiectiv și obiectiv. I.P.Pavlov, studiind tipul de activitate nervoasă superioară după proprietățile de intensitate, echilibru și mobilitate a proceselor nervoase fundamentale, excitația și inhibația, a stabilit patru tipuri de ANS: puternic echilibrat mobil, puternic echilibrat inert, puternic neechilibrat excitabil ți tipul slab.

-tipologiile psihosociologice au apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio-cultural existențial, la sistemul valorilor. Spranger, Vernon și Allport, pornind de la premiza că valorile determină anumite tipuri umane deoarece omul are o atitudine fața de ele, au distins șase tipuri diferențiate: teoretic, economic, estetic, socila, politic și religios.

-tipologiile psihopatologice vizează, în principal, restructurările manifestărilor temperamentale, Kahn descriind următoarele tipuri: nervoșii, sensibilii, obsesivii, explozivii, hipertimicii, depresivii, instabilii, amoralii, nestatornicii, impulsivii, fantasticii, bizarii etc.

Prin el însuși temperamentul nu generează nci conținuturi psihice, nici performanță, el reprezentând modul de a fi, de a se comporta al cuiva, ținând, mai ales, de stilul comportamental. Cercetările au evidențiat că temperamentul este nespecific sub raport valoric, pentru personalitate; nu el este cel care acordă valoare omului, nu corelează semnificativ cu trăsăturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale acestuia. Pe unul și același temperament pot fi formulate caractere diverse iar același caracter poate fi format pe temperamente diferite.

Temperamentul suportă toate influențele dezvoltării celorlalte componente superioare ale personalității.

Aptitudinile

Aptitudinile reprezintă un complex de însușiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activități. Unele însușiri sau componente psihice ale persoanei (cunoștințe, priceperi, deprinderi) asigură și ele îndeplinirea activității însă la un nivel mediu, obișnuit, uneori chiar automatizat și stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile. Nu însușirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se îmbină și se sintetizează într-un tot unitar, într-o anumită configurație, în virtutea căruia dispun și de un mare grad de operaționalitate.

Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebește de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor și, mai ales, prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă creația de valori noi și originale.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestă într-o activitate de importanță istorică pentru viața societății, pentru progresul cunoașterii umane, a științei, tehnicii, culturii conducând la creații unice, irepetabile, o reprezintă geniul.

Una din cele mai controversate probleme in legatură cu aptitudinile o reprezintă caracterul lor dobândit sau înnăscut. La naștere subiectul dispune de un potențial ereditar, de anumite predispoziții genetice care privesc nu doar morfologia și funcțiile biologice ci și posibilitățile de acțiune ale indivizilor. Acest potențial ereditar se află, însă, numai în germene și nu posedă emergența necesară pentru a se realiza de la sine; pentru ca potențialul să fi valorificat și dezvoltat ca un sistem operațional sunt necesare maturizarea organismului și a sistemului nervos central și, totodată, adaptarea la mediul natural și social în condițiile unor necontenite acțiuni dintre subiect și ambiață, deosebit de importante fiind activitatea și învățarea. Pe o bază ereditară, variabilă de la un individ la altul, aptitudinea și, finalmente, capacitatea se construiesc prin exersările prijeluite de activitate și, deci, în bună măsură, se dobândesc. Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferită, nemijlocit, de ea ci se făurește în condițiile prijeluite de activitate.

Clasificarea aptitudinilor

În raport cu natura operațiilor implicate aptitudinile pot fi:

-aptitudini simple, elementare și

-aptitudini complexe.

Aptitudinile simple, elementare se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcționare. Astfel sunt toate proprietățile sensibilității, de tipul acuității vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spațiu și orientare în timp, simțul ritmului, capacitatea de concentrare și distribuție a atenției etc. Acestea mijlocesc acșiunile și condiționează eficiența pe anumite laturi ale activității.

Aptitudinile complexe apar, la o primă interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. Astfel, aptitudinea muzicală presupune acuitate auditivă, auz absolut, simț al ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie muzicală etc. La o interpretare mai profundă se înțelege că nu poate fi vorba de o simplă însumare, reunire de aptitudini ci este, mai degrabă, o structură sau o matriță după care se profilează un stil individual de receptare și reacție propriu(în cazul dat) muzicianului.

Aptitudinile complexe pot fi, în funție de aplicabilitatea lor:

-aptitudini speciale

-aptitudini generale.

Aptitudinile speciale mijlocesc eficiența activității într-un domeniu deosebit de restrâns cum ar fi: interpretarea muzicii la un anumit instrument, reușita în arta portretului (din domeniul artelor plastice) etc.

Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane: spiritul de observație, capacitatea creativă, inteligența.

Inteligența este apreciată ca cea mai generală aptitudine și chiar ca latură rezolutiv-productivă a personalității. Potrivit acestei ultime accepțiuni inteligența este privită ca:

-sistem complex de operații care condiționează modul general de abordare și soluționare a celor mai diverse sarcini si situații problematice;

-aptitudine generală avănd în vedere implicarea ei cu succes în extrem de numeroase și variate activități.

Caracterul

Ca latură relațională a personalității, responsabilă de modul în

care oamenii interacționează în cadrul societății, caracterul a fost interpretat ca o pecete sau amprentă ce se imprimă în comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structură psihică complexă prin intermediul căreia se filtrează cerințele externe și în funcție de care se elaborează reacțiile de răspuns. Deoarece caracterul exprimă valoarea morală, personală a omului, a mai fost denumit și profilul psiho-moral al acestuia, evaluat, în principal, după criterii de unitate, consistență și stabilitate.

Caracterul reprezintă configurația sau structura psihică individuală, relativ stabilă și definitorie pentru om, cu mare valoare adaptivă, deoarece pune în contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relațiilor, orientarea și comportarea, potrivit specificului individual.

Considerată componenta fundamentală a caracterului, atitudinea este o construcție psihică sintetică ce reunește elemente intelectuale, afective și volitive. Atitudinea este o modalitate internă de raportare la diferitele laturi ale vieții sociale, la alții, la sine, la activitate și la manifestare în comportament. Atitudinea este invariantul pe baza căruia individul se orientează selectiv, se autoreglează preferențial, se adaptează evoluând.

Atitudinile se exprimă, cel mai adesea, în comportament prin intermediul trăsăturilor caracteriale: modestia, demnitatea, siguranța de sine etc.

Sunt considerate trăsături caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerințe:

-sunt esențiale, definitorii pentru om;

-sunt stabilizate, durabile, determinând un mod constant de manifestare a individului și permițând anticiparea reacțiilor acestuia;

-sunt coerente cu toate celelalte, caracterul presupunând nu trăsături izolate juxtapuse ci sinteza, structurarea bine definită a trăsăturilor în virtutea cărora oamenii se diferențiază între ei.

Modelul balanței caracteriale sugerează ideea potrivit căreia atitudinile există două câte două, una opusă celeilalte. La naștere, trăsăturile caracteriale se află la cota zero, evoluția lor fiind, teoretic, egal probabilă; în realitate, omul va evolua spre un pol sau altul după cum reacțiile lui vor fi întărite sau respinse social. Procesul este deosebit de complex, fiind determinat nu atât de numărul situațiilor pozitive sau negative cu care se întâlnește individul cât, mai ales, de ântărirea sistematică a unora dintre ele.

Modelul cercurilor concentrice caracteriale își are originea în concepția lui G.W.Allport cu privire la însușirile(trăsăturile caracteriale)clasificate de acesta în: trăsături comune care îi aseamănă pe oameni și în virtutea cărora aceștia pot fi comparați unii cu alții și trăsături individuale care, pentru a fi mai clar diferențiate de primele, sunt denumite dispoziții personale, acestea diferențiindu-i pe oameni între ei.

Trăsăturile individuale sunt de trei tipuri: cardinale, dominante, penetrante, cu semnificație majoră pentru viața oamenilor, oferind mari posibilități în cunoașterea și afirmarea individului; centrale, generalizate, constante, controlând un număr mare de situații obișnuite, comune; secundare, periferice, mai puțin active exprimând aspecte neesențiale de manifestare a individului și având o existență minoră și latentă. Trăsăturile caracteriale autentice sunt doar primele două care dispun de constanță și au ecouri semnificative asupra comportamentului individului. Trăsăturile aflate în cele trei cercuri concentrice nu sunt imuabile, nu au un loc predestinat, dimpotrivă ele sunt mobile, flexibile, putând trece, în funcție de cerințe și situații, dintr-un cerc în altul.

Modelul piramidei caracteriale, propus de M.Zlate, pornește de la ideea că nu este important numărul atitudinilor și trăsăturilor ci modul lor de organizare, relaționare și structurare. Relevanța modelului constă în faptul că oferă posibilitatea înțelegerii caracterului nu ca un conglomerat de trăsături ci ca un sistem bine structurat.

Între laturile menționat ale personalității sunt statornice relații specifice de:

-ierarhizare, cu dominanța netă a caracterului asupra celorlalte două și cu capacitatea acestuia de a le regla și valorifica maximal;

-interinfluiențare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de periclitare, rigidizare și chiar anulare reciprocă;

-compensare, astfel încât unitatea globală a personalității să nu fie afectată;

-feed-back, efectele produse de o latură repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat.

Analizând multiplele teorii ale personalității, Montmolin, arată că ideile care apar cel mai frecvent în cadrul diverselor teorii asupra personalității sunt:

-ideea de totalitate, personalitatea fiind privită de majoritatea autorilor ca un ansamblu de trăsături, ca un agregat, ca un sistem de procese și funcții psihice;

-ideea de individualitate, care se referă la caracterul unic, original al personalității, pe baza căruia putem diferenția un individ de altul;

-ideea de concret, în sensul că o cunoaștere a personalității ne permite o predicție cu privire la ceea ce va face în mod concret un individ într-o anumită situație;

-ideea de unitate, personalitatea presupunând organizare, caracter sistemic;

-ideea de stabilitate, trăsăturile de personalitate reprezentând constante ale comportamentului.

CAPITOLUL 2

SINELE – CADRUL TEORETIC

2.1. Conceptul de sine

Definibil ca “o colecție organizată de convingeri și sentimente despre noi înșine” (Taylor et al., 1994, p.137, Baron, 1998. p.76), conceptul de sine poate fi considerat modul în care sunt categorizate conduitele exterioare dar și stările interne ale oamenilor. În plus, conceptul de sine influențează procesarea, stocarea și utilizarea datelor informaționale care se referă în mod direct la persoană.

Conținutul specific a ceea ce se știe și se crede despre propria ființă este diferit de la individ la individ, cercetările arătând însă că structura de ansamblu a respectivului conținut este cvasicomună la ființele umane sau cel puțin la cele care trăiesc în același spațiu cultural. Pe de altă parte, conținutul conceptului de sine înglobează nu doar ceea ce sunt oamenii în prezent, ci și experiențele trecute și, mai ales pentru adolescenți, tineri și adulți, proiectele a ceea ce speră să devină în viitor.

Deși după ce James (1890) a introdus noțiunea de concept de sine pentru prima oară acum mai mult de o sută de ani au apărut multe teorii, cercetări și comentarii legate de variabila respectivă constructul și manifestările sale rămân încă mult discutate. Așa cum arată Harter (2002), constructele care se raportează la conceptul de sine sunt descrise de obicei prin termeni ca valoare de sine, stimă de sine și considerație de sine. Prin urmare, există o serie de noțiuni adiacente conceptului de sine, care reușesc să cuprindă mai bine esența sa.

a) Efectul de referire la sine (selfreference effect) sau autoreferința presupune faptul că schemele de sine și în special conceptul de sine sunt cele mai proeminente în preluarea și prelucrarea informațiilor externe și cele mai sensibile la informațiile relevante care privesc persoana și identitatea acesteia. Se știe că informațiile relevante pentru eul propriu, ceea ce corespunde unor nevoi personale, captea ză mai puternic și mai repede atenția, sunt mai mult reținute în memorie și mai ușor de amintit (Zlate. 2000). Cercetările realizate pe această temă arată că aspectele pozitive și negative ale sinelui, părerile bune sau mai puțin bune despre sine sunt stocate separat în memorie pentru a putea fi accesate mai repede atunci când este nevoie. Deoarece între cogniție și afect există o interacțiune directă și substanțială, compartimentarea și deci independența operațională a judecăților pozitive și importante despre sine face posibilă depășirea unor evenimente negative stresante și protejează împotriva pesimismului și a depresiilor.

b) Focalizarea pe sine (self focusing) reprezintă dimensiunea gradațiilor în care indivizii își concentrează atenția asupra lui înșiși. Focalizându-ne pe noi înline putem aprecia mai exact feed-back-ul social, atracțiile și respingerile interpersonale în care suntem implicați etc.

2.2. Formarea și dezvoltarea conceptului de sine

Unul din cele mai mari paradoxuri în cercetarea conceptului de sine este oferit de datele care arată că, pe de o parte, părerea despre sine este stabilă și rezistentă la schimbare (Swann, apud Scott, 1998), iar pe de altă parte, că părerea despre sine poate varia dramatic în funcție de situația în care se află persoana (McGuire, McGuire, apud Scott. 1998, pp.433). În urma studiilor realizate s-au identificat o serie de factori care influențează determinarea conținutului părerii de sine a unei persoane: evenimentele majore ale vieții, cultura, poziția socială, comparațiile sociale, feed-back-ul social, experiențele importante de succes-eșec (ascensiunea profesională sau pierderea locului de muncă) etc., la unii dintre aceștia referindu-ne pe scurt în cele ce urmează:

● Cultura

Studiile interculturale asupra conceptului de sine sunt încă destul de rare. Scrierile lui Triandis (1989) și Markus și Kitayama (1991) au atras totuși atenția asupra diferențelor dintre modalitățile în care oamenii din culturi mai individualiste (țările vestice) și oamenii din culturi mai colective (țările asiatice) se descriu în mod tipic pe sine. În culturile colective, conecptul de sine în general este descris în termeni de grupuri, relații cu ceilalți, cerințe ale contextului situațional. Sinele ideal este interesat de aparteneța la grup, flexibilitate și adaptare la contextul social. Pe de altă parte, oamenii din culturile individualiste se descriu tipic în termeni de autonomie, separare de contextul social, atribuiri interne. În acest caz sinele ideal este interesat de “a fi el însuși” și de validarea atributelor sale interne (Scott, 1998).

● Statutul social

Statutul social se referă la poziția persoanei în ierarhia socială, incluzând variabile de tipul sexului, vârstei, etniei și clasei sociale. Cercetările realizate în această privință s-au concentrat doar asupra influenței variabilelor menționate mai sus asupra unei singure dimensiuni a coceptului de sine și anume stima de sine. Rezultatele obținute au arătat că bărbații și femeile, oamenii de diferite vârste și etnii sau oamenii din diferite clase sociale nu diferă semnificativ din punctul de vedere al nivelului stimei de sine (Wylie, 1979). Rosenberg și Pearlin (1978) au sugerat că motivul acestei lipse de influență se raportează la factorii din contextul social imediat al persoanei, incluzând feed-back-ul din partea celorlalți semnificativi și comparațiile sociale, care mediază efectele statutului social-structural asupra conecptului de sine al persoanei (Scott, 1998).

● Comparațiile sociale

De la început teoriile psihologice ale sinelui au recunoscut importanța celorlalți oameni în influențarea ideilor dezvoltate de o persoană. W. James (1890) susținea ideea conform căreia conceptul de sine se dezvolta din comparații sociale. El susținea că oamenii se compară cu “alții semnificativi” și folosesc această informație pentru a-și forma o idee despre “cum sunt”. În problema comparației cu ceilalți s-au conturat două aspecte principale: când ne orientăm apre alții pentru a obține informații comparative și cu cine ne comparăm.

Referitor la primul aspect – când recurgem la comparații sociale – Festinger (1954) a constatat că atunci când nu au dovezi obiective relevante pentru opiniile sau abilitățile lor, oamenii se compară cu alți oameni pentru a putea să-și determine poziția într-un anumit domeniu. Aparent surprinzător, oamenii preferă să se compare cu alții chiar și atunci când le sunt accesibile standarde obiective de evaluare. Se pare că este mai gratificant, mai avantajos să ne comparăm cu alții: oamenii își pot alege persoane cu care să se compare și fac această alegere în avantajul lor, pot distorsiona informațiile respective, mai mult sau mai puțin conștient, pot interpreta rezultatele comparațiilor mai ușor în folosul propriu etc., lucru mai greu de realizat în cazul unui rezultat negativ obținut printr-o raportare la un standard obiectiv.

Referitor la al doilea aspect – cu cine ne comparăm – regula generală ar fi aceea că oamenii se compară cu cei considerați apropiați lor ca valoare, cu cei ale căror opinii contează, cu cei similari lor în multe privințe etc., evitând deci comparațiile cu cei mult prea performanți, mult prea diferiți sau cu cei percepuți mult inferiori, prea puțin dotați. Vom vedea însă că există numeroase excepții de la regulă.

Impactul comparației sociale asupra conceptului de sine și asupra stimei de sine a fost demonstrat într-un experiment realizat de Morse, Gergen (1970. apud Scott, 1998, pp.435), care a dus la următoarea concluzie: comparația cu o persoană cu un aspect fizic neglijent și care nu inspiră încredere, în general căreia i se atribuie anumite trăsături negative are ca efect o creștere a stimei de sine, pe când comparația cu o persoană cu un aspect fizic îngrijit și care inspiră încredere, căreia i se atribuie o serie de trăsături pozitive are ca efect o scădere a stimei de sine. Totuși au existat și anumite limite. Subiecții cu păreri inconsistente despre ei înșiși au fost puternic influențați de comparația cu cealaltă persoană, în timp ce subiecții cu concepte de sine consistente au inregistrat puține modificări între scorurile obținute la scala de stima de sine înainte și după realizarea comparației. Căutăm deci comparațiile care ne gratifică și care ne cresc stima de sine.

Un experiment care demonstrează afirmațiile noastre de mai sus cu privire la cele două aspecte menționate – cândși cine ne comparăm – este prezentată mai jos.

Participanților – studenți – li se cere să emită judecăți despre artă. Participanții sunt distribuiți apoi aleator în patru subgrupuri: A, B, C, D.

● Celor din grupa A li se spune că 40% din răspunsuri sunt corecte și că performanța lor se situează cu 20% peste media eșantionului.

● Celor din grupa B li se spune că 60% din răspunsuri sunt corecte și că performanța lor se situează cu 20% peste medie.

● Celor din grupa C li se spune că 40% din răspunsuri sunt corecte și că performanța lor se situează cu 20% sub media eșantionului.

● Celor din grupa D li se spune că 60% din răspunsuri sunt corecte și că performanța lor se situează cu 20% sub media eșantionului.

Li s-a cerut apoi studenților să-și aprecieze singuri performanța și să comenteze rezultatele experimentului. S-a constatat că participanții au fost influențați în mai mare măsură de comparația cu colegii decât de cifrele absolute. Sigur că studenții din grupul B au fost cei mai satisfăcuți de rezultatele obținute; cei din grupa D ar fi preferat însă să obțină chiar și numai 40% răspunsuri corecte dar să fi fost peste media eșantionului decât să aibă 60% răspunsuri corecte și să fie sub medie(!).

Se pare însă că aceste comparații sociale cu alte persoane nu afectează permanent părerea persoanei despre sine, pentru că în determinarea răspunsului persoanei intervin mai mulți factori, cum ar fi apropierea de persoana cu care se realizează comparația, mărimea performanței, importanța performanței pentru persoana respectivă etc.

● Feed-back-ul din partea celorlalți semnificativi

Acestă idee a fost mai departe dezvoltată de Cooley (1902, apud Iluț, 2001, pp.48) care consideră feed-back-ul din partea celorlalți ca fiind extrem de important pentru dezvoltarea conceptului despre sine. Conceptul de sine este asemenea unei oglinde care reflectă ceea ce noi credem că ceilalți gandesc despre noi. Acest sine-oglindă include atât dimensiuni evaluative, adică judecățile pe care noi credem că ceilalți le fac despre noi, cât și dimensiunii ilustrative, adică ceea ce credem că ei văd când se uită la noi. Prin urmare, acest lucru nu se referă doar la modul cum oamenii răspund la acțiunile noastre, ci și la faptul că ne formăm o opiniei despre noi înșine plecând de la ceea ce credem noi că gândesc ceilalți. Cooley consideră că sentimente precum mândria, stânjeneala și chiar mânia se nasc direct din aceste idei pe care le avem despre cum ne percep ceilalți.

Mead (1934) a subliniat importanța interacțiunii sociale pentru dezvoltarea conceptului de sine. Conform teoriei interacționismului simbolic, conceptul de sine apare din nevoia copilului de a anticipa reacțiile persoanelor semnificative pentru el. Acest lucru implică preluarea perspectivei celeilaltei persoane în legătură cu sine – perceperea sinelui ca un obiect. Mead vedea conceptul de sine ca fiind format direct prin intermediul experienței sociale, care insă include, pe lângă reacțiile fiecărui individ, norme și valori sociale și personale, modele culturale. Aceste dimensiuni ale interacțiunii sociale se interiorizează pe măsură ce ne dezvoltăm din punct de vedere psihologic. Acest lucru înseamnă că ele sunt utilizate drept standarde în evaluarea propriului comportament, indiferent dacă ceilalți sunt sau nu prezenți.

Însă nu oricine influențează percepția de sine a persoanei. Oamenii la care persoana ține și în ale căror păreri are încredere sunt cei mai influenți (Rosenberg, 1979). Mead a sugerat faptul că persoana își dezvoltă o părere globală despre cum este văzută de ceilalți numiți ceilalți generalizați. Acest public intern poate susține conceptul de sine în fața criticismului explicit în situații particulare.

Goffman (1959) consideră conceptul de sine ca reflectând colecția de roluri sociale deținute de individ. Fiecare persoană indeplinește un număr mare de roluri sociale pe parcursul vieții zilnice. Inițial, orice rol nou este indeplinit ca și cum ar fi un joc, dar după un timp rolul respectiv este interiorizat ca o altă parte a conceptului propriu de sine. Prin urmare, orice persoană își dezvoltă un număr de fațete ale personalității sale, reflectând numărul de roluri sociale diferite pe care le deține în viată; care dintre aceste fațete este prioritar la un moment anume depinde de rolul social pe care persoana îl joacă în acel moment.

2.3. Dimensiunile sinelui

Oamenii au nevoie de o imagine de sine distinctă și consistentă și o de stimă de sine pozitivă, ambele dimensiuni ale sinelui contribuind la dezvoltarea armonioasă a unei personalități mature psihologic și social (Zlate, 1999).

A. Imaginea de sine

Imaginea de sine sau “identitatea eului” se referă la modul cum o persoană se percepe pe sine conștient. Ea reprezintă un autoportret factual ce include informații despre corp (înălțime, greutate, conformație), despre simpatiile și antipatiile persoanei, despre experiențele trecute etc. “Miezul” ei este alcătuit din numele persoanei, sentimente referitoare la corp, imaginea corpului, vârsta și sexul. De asemenea, ea va conține și alte calități care sunt izbitoare în mod particular: clasă socială, religie, realizări particulare sau orice altceva ce deosebește o persoană de ceilalți. În plus față de “miez”, există și o serie de subidentități pe care individul le pune în relație cu activități sau grupuri particulare. De exemplu, aceeași persoană poate fi elev, fiu sau membru al unor cercuri, ea jucând fiecare rol într-un stil caracteristic; modul cum se vede în fiecare rol este o parte a identității eului său.

Originea imaginii de sine

Argyle (1967) consideră că la originea imaginii de sine se află trei categorii de elemente: reacțiile celorlalți, comparațiile sociale, rolurile jucate.

● Prima categorie este reprezentată de reacțiile celorlalți oameni. După cum se știe, este destul de dificil de a obține un feed-back direct pentru propriul comportament. Totuși, începând din copilărie, persoana devine conștientă de modul cum ceilalți o percep și acest lucru devine o parte a imaginii de sine. În sensul că, pentru a se vedea pe sine, persoana caută să vadă cum se reflectă în reacțiile celorlalți. Avem de a face cu un proces de interiorizare, prin care copii adoptă percepțiile, atitudinile și reacțiile părinților sau ale altor persoane față de ei.

● A doua sursă a imaginii de sine este compararea propriei persoane cu frații, surorile, prietenii, sau alte persoane care sunt prezente constant și sunt suficient de asemănătoare pentru a susține comparația. De exemplu, dacă o persoană face parte dintr-un grup și nu se abate mult de la normele grupului, ea se va percepe ca membru a grupului respectiv, deținând caracteristicile grupului și se va compara cu acestea. În schimb, dacă persoana nu face parte dintr-un grup, se va simți înstrăinată, în sensul că nu aparține nimănui și nu are norme pe care să le respecte și la care să se raporteze.

● A treia sursă a imaginii de sine este reprezentată de rolurile de care persoana le-a deținut în trecut sau le reține în prezent. Copilul joacă multe roluri și criza de identitate a adolescentului apare ca urmare a nevoii de a alege dintre aceste roluri unul pe care să pună mai mult accent. Rolurile furnizează o rezolvare simplă la problema imaginii de sine, în sensul că există în mod sigur o identitate publică și care poate fi adoptată. Totuși, poate exista riscul ca aceste roluri să fie resimțite ca obositoare, din moment ce o mare parte a sinelui nu poate corespunde în totalitate unui rol specific. Soluția este de a menține o oarecare distanță de rol pentru a arătă că o persoană reprezintă mai mult decât ea este văzută doar prin prisma rolului respectiv (Goffman, 1959).

Aceste trei surse ale imaginii de sine operează încă din copilărie, dar în această perioadă nu este nevoie ca imaginea de sine să fie consecventă, după cum nici în adolescență sau în timpul tinereții personale respective nu trebuie neapărat să se decidă asupra uneia anumite identități, ele având posibilitatea de a experimenta mai multe și variante identități, înainte de a se decide ce adoptă. Totuși , tendințacătre consecvență este puternică și de aceea este oarecum necesară parcurgerea crizei de identitate, în urma căreia persoana cu vârstă cuprinsă între 16 și 22 de ani trebuie să decidă pe care dintre aceste elemente de identitate să le păstreze și pe care să le înăbușe (Erikson, 1956). Baza acestei decizii este dată parțial de necesitatea de adoptare a unui anumit rol ocupațional, mai degrabă decât a altuia, și parțial de nevoia de a alege dintre tendințele de acțiune aflate în opoziție.

b. Sinele ideal

Sinele ideal este dat de tipul de persoană care ne-ar plăcea cel mai mult să fim. Poate pleca de la anumite persoane care sunt luate drept modele de admirat și care pot fi părinții, profesorii, starurile de cinema, personaje literare etc.sau poate consta dintr-o fuziune de caracteristici dorite extrase din surse variate. Interesant este însă gradul de discrepantă dintre sinele autoperceput și sinele ideal, în sensul că un conflict puternic dintre sinele actual și sinele ideal contribuie la scăderea stimei de sine. De asemenea, persoana poate depune eforturi pentru a atinge sinele ideal; când întradevăr există progrese în acest sens se vorbește de autorealizare. Eforturile depuse pot lua doau direcții:

● pentru a proiecta în exterior, în fața celorlalți o anumită imagine de sine; dacă aparența se află în conflict cu realitatea, această strategie va reprezenta o sursă de stres și conflict interior;

● pentru atingerea reală a anumitor standarde, idealuri sau rezultate. Acest lucru ar putea fi nesatisfăcător pentru acele persoane care depind în mare măsură de o confirmare publică.

c. Organizarea sinelui

Pot exista conflicte nu doar între imaginea de sine și sinele ideal ci și în interiorul fiecăreia dintre aceste dimensiuni. Asemnea imaginii de sine și sinele ideal conține o serie de subidentități ce se referă la relațiile cu diferite grupuri. Gardul de integrare sau răspândire a imaginii de sine este un aspect important al personalității. La o extremă se află fanaticii dedicați complet, individualizați, la cealaltă se află adolescenții care nu stiu “cine sau încotro se îndreaptă”. Cu cât imaginea de sine este mai integrată, cu atât mai insistent va fi comportamentul: un efect al imaginii de sine asupra comportamentului este înăbușirea acelui comportament care e deplasat. Această consistență poate lua forme variate în funcție de modul cum imaginea de sine se bazează pe atributele unei persoane, pe un set de reguli etice sau ideologice de a se comporta, pe un rol ocupațional sau pe clasa socială.

Un alt aspect al imaginii de sine este dat de măsura în care o persoană se vede pe sine ca fiind unică și diferită în raport cu alții. Mulți adolescenți încearcă să se separe de identitatea familială care îi încorporează, după cum multe tipuri de conduită excentrică, deviantă sau chiar delincventă au aceeași motivație. Pe de altă parte, oamenii aparțin unui grup și o parte a identității lor se bazează pe faptul că sunt membrii acelui grup. Unii psihologi consideră că există o tensiune constantă între identitatea individuală și identitatea grupului sau între “autonomie și mutualitate”. Prin urmare soluția ar fi următoarea: deținerea unui rol într-un grup în care toți membrii împărtășesc tipuri comune de conduite dar recunoașterea și acceptarea contribuțiilor individuale și a indiosincrasiilor fiecărei persoane(Ziller, 1964).

B. Stima de sine

Stima de sine reprezintă a doua dimensiune a sinelui, considerată, în general, drept o componentă evaluativă și afectivă a conceptului de sine sau o reprezentare mai largă a sinelui ce include atâtea aspecte cognitive și comportamentale cât și aspecte evaluative și afective.

2.4. STIMA DE SINE– delimitări conceptuale

Stima de sine este un element cheie al sistemului personalității și al comportamentelor interpersonale și sociale ale indivizilor; de aceea ea a devenit obiectiv principal al cercetărilor de specialitate precum și al acțiunilor psihopedagogice, formative.

Stima de sine se referă în sens larg la sentimentul valorii autopercepute a unei persoane, la măsura în care o persoană se valorizează, se aprobă, se apreciază, se laudă sau se place pe ea însăși(Hayes, 2000). Cea mai frecvent citată definiție a stimei de sine din psihologie este cea a lui Rosenberg ( 1965), care descrie stima de sine ca fiind atitudine favorabilă sau nefavorabilă față de sine; în alte definiții stima de sine este folosit cel mai des cu semnificația de „ sentimentul general al valorii de sine”. De asemenea, se presupune că stima de sine funcționează ca o trăsătură, adică este stabilă de-a lungul timpului pentru individ. Stima de sine este un concept extrem de popular în psihologie, și practic a fost raportată la fiecare alt concept sau domeniu psihologic, văzând concepte din psihologia personalității (ex. timiditatea), comportamentală (ex. performanța la o sarcină), cognitivă (ex. tendințele atribuționale) și clinica (ex. anxietate și depresii). În timp ce unii cercetători s-au ocupat în mod deosebit de înțelegerea nuanțelor constructului de stimă de sine, alții s-au centrat pe funcțiile adaptative și autoprotectoare ale stimei de sine.

Bendar, Wells și Peterson(1989) arată că stima de sine reflectă modul cum individul percepe și valorizează sinele la nivelele fundamentale ale trăirii psihologice, stima de sine fiind un sentiment durabil și afectiv al valorii personale bazate pe percepții de sine precise. O consecință a acestei definiții este aceea că stima de sine scăzută s-ar caracteriza pe de o parte prin emoții negative asociate cu diferite roluri în cadrul cărora persoana acționează și pe de altă parte fie printr-o valoare personală scăzută fie prin percepții de sine imprecise.

Branden (1998) definește stima de sine ca fiind dispoziția de a te cunoaste pe tine ca fiind capabil de a face față provocărilor de baza ale vieții și de a merita fericirea. ”Asociatia Nationala de Self-Esteem” (SUA, 1995) a modificat însă această definiție pentru a o transforma în „experiența de a fi capabil de a înfrunta provocările vieții și de a merita fericirea”. Se pare că dintre toate teoriile și definițiile propuse de-a lungul anilor, această descriere a stimei de sine a rezistat cel mai bine la testul timpului în ceea ce privește acuratețea și comprehensiunea.

Acest concept al stimei de sine se fondează pe premisa existenței unei legături puternice cu sentimentul componenței și al valorii și cu relația dintre cele două în viața unui om. Sentimentul valorii, aceasta componentă a stimei de sine, este deseori greșit înteles, atribuindu-se doar semnificația de „a avea sentimente pozitive despre sine”, pe când de fapt se raportează la ideea potrivit căreia o persoană este sau nu la înaltimea anumitor valori umane, cum ar fi gasirea unor sensuri care să sprijine creșterea umană și luarea unor angajamente care să conducă la sentimentul integrității și satisfactiei. A avea sentimentul componenței înseamnă a avea convingerea că persoana în cauză este în general capabilă de a produce rezultatele dorite, a avea încredere în eficacitatea propriei minți și a abilității de a gandi precum și de a face alegerile și de a lua deciziile cele mai adecvate. Valoarea poate fi considerată aspectul psihologic al stimei de sine, în timp ce componența ar fi aspectul comportamental sau sociologic. Stima de sine provine din experiența de a trăi în mod conștient si poate fi astfel interpretată ca judecata generală a unei persoane despre ea însăși, raportându-se la competența și valoarea de sine raportate la realitate.

Valoarea acestei definiții este dată de faptul că este utilă în acest sens distinția dintre stima de sine autentică “sănătoasă” și pseudonima de sine “nesănătoasă”. Un sentiment al valorii personale fără competență este la fel de limitator ca și competența fără valoare. Un sentiment puternic al valorii împiedică respective competență de a deveni aroganță, ținându-l pe individ centrat asupra valorilor fundamentale, iar competența împiedică valoarea de a deveni narcissism, solicitând câștigarea și nu renunțarea la sentimentele pozitive. Astfel, comportamentele ce pot fi descrise ca egoiste, egocentriste, orgolioase, de fraudă, de terorizare, de profitare sau dăunare a celorlalți reprezintă comportamente defensive ce indică o lipsă a stimei de sine. Asemenea comportamente, prin urmare nu ar trebui să fie confundate cu stima de sine autentică, reală.

Din păcate, o mare parte din confuzia creată asupra termenului de stima de sine s-a născut din programele (“training-uri”!) și strategiile folosite pentru a dezvolta această calitate dar care nu s-au bazat pe cercetări serioase. Astfel de strategii-multe din ele promovate agresiv de pseudopsihologi dacă nu de-a dreptul impostori-includ încercarea de stimulare a copiilor cu laude nemeritate, nebazate pe realizări. Se consideră că este foarte important că orice efort de constituire a stimei de sine să fie întemeiat pe realitate. Stima de sine nu poate fi obținută doar prin repetarea unor afirmații și cineva nu poate da astfel celorlalți o stimă de sine autentică. A face în acest fel ar duce probabil la un sentiment “umflat” al valorii; un sentiment al competenței este format și întărit prin (auto)aprecieri realiste și precise, realizări semnificative, depășirea eșecurilor și problemelor și adoptarea unor practici precum asumarea responsabilității și menținerea integrității, factor care determină sentimentul competenței și al valorii unei persoane.

O altă definiție a stimei de sine îi aparține lui Coopersmith (1990, apud Corsini, 1994, pp.369), în viziunea căruia aceasta reprezintă “evaluarea pe care individul o face și în mod obișnuit o menține cu privire la sine. Ea exprimă o atitudine de aprobare sau dezaprobare și indică măsura în care individul se consideră capabil, semnificativ, merituos și cu succese semnificative” sau, cu alte cuvinte, valoarea pe care un individ o atribuie propriei persoane. Pe scurt, stima de sine a unei persoane este o judecată de valoare exprimată de atitudinea pe care persoana o are față de sine. Este o experință subiectivă transmisă celorlalți prin relatări verbale și alte comportamente expresive (autoprezentare).

Stima de sine reprezintă deci un set de atitudini și convingeri pe care persoana le aduce cu ea în înfruntarea cu lumea, incluzând: convingeri referitoare la capacitatea de a accepta succesul sau eșecul, cantitatea de efort folosită, posibilitatea ca eșecul să fie dureros pentru persoană, posibilitatea ca persoana să devină mai capabilă ca rezultat al diferitelor experiențe. În termeni psihologici, stima de sine furnizează un set mental care pregătește persoana pentru a răspunde conform expectanțelor de succes, acceptare și putere personală.

Alți autori au definit stima de sine ca “a te simti bine” sau a avea sentimente pozitive despre propria ta persoană și de multe ori au pus semnul egal între stima de sine și egocentrism, aroganță, narcisism, atitudine de superioritate și o trăsătură care duce la violență. Asemenea caracteristici nu pot fi însă atribuite unei stime de sine autentice, pentru că ele sunt de fapt reacții defensive la lipsa unei stime de sine autentice.

Stima de sine reprezintă măsura în care o persoană se aprobă, se acceptă pe sine și se privește pe sine ca fiind demnă de laudă, fie în mod absolut, fie comparându-se cu ceilalți. Ea se constituie drept componentă evaluativă a conceptului de sine și se referă la judecățile și ideile interiorizate cu privire la valoarea unei trăsături sau calități personale. Ca și imaginea de sine, ;i stima de sine are un “miez” stabil, alături de o serie de stime periferice care se bazează pe relațiile cu diferite grupuri de oameni (Argyle, 1967).

Există însă un acord general asupra faptului că termenul de stimă de sine cuprinde elemente cognitive, afective și comportamentale:

● conține elemente cognitive întrucât cineva are informații despre sine, se gândește la propria persoană în mod conștient și ia în considerare discrepanța dintre eul său ideal, persoana care dorește să fie și eul perceput sau evaluarea sa reală etc.;

● elementul afectiv se referă la sentimentele sau emoțiile pe care persoana le are când ia în considerare această discrepanță;

● aspectele comportamentale ale stimei de sine se manifestă în comportamente ca: asertivitate, flexibilitate, hotărâre și respect pentru ceilalți.

Capitolul 3

DEFICIENTA NEUROMOTORIE:FORME SI EFECTE IN PLANUL COMPORTAMENTAL AL ACTIVITATII

Integrarea tuturor informatiilor din afara,legatura cu mediul inconjurator pe de o parte ca si o functionalitate a organismului,privit ca un tot unitar,este asigurata de un ansamblu de formatiuni care alcatuiesc sistemul nervos.

Legatura cu mediul inconjurator este realizata de sistemul central si periferic care reprezinta sistemul nervos al vietii de relatie ,iar activitatea organelor interne este integrata de sistemul nervos vegetativ sau autonom aflat sub dependenta sistemului nervos central.Sistemul nervos central este alcatuit din encefal si maduva spinarii .Sistemul nervos periferic este reprezentat de doua segmente bine distincte care au rolul de a vehicula stimuluri nervoase:nervii cranieni si nervii spinali.Impreuna cu sistemul nervos central realizeaza sistemul nervos al vietii de relatie,asigurand astfel legatura cu mediul inconjurator.

Astfel aparitia pierderii totale sau diminuarii considerabile a posibilitatilor de miscare se pot datora lezarii centrilor nervosi sau cailor nervoase din sistemul nervos periferic,ca in cazul praliziei,si pot aparea tulburari de comportament.

Motricitatea omului reprezinta totalitatea actelor motrice efectuate pentru intretinerea relatiilor cu mediul natural si/sau social,inclusiv prin efectuarea unor deprinderi specifice unui domeniu de activitate.Motricitatea a fost studiata in raport cu complexitatea elementelor componente ale miscarilor,de la actul motric trecand la actiunea motrica si ajungand la activitatea motrica.Motricitatea participa la construirea inteligentei prin structuri succesive:intre conditiile externe ale actului motric si conditiile sale subiective,miscarea nu este numai un mecanism de executie ci si un circuit in care fiecare etapa,fiecare detaliu al operatiilor este expresia imediata al operatiilor a rporturilor stabilite intre mediu si individ.De aceea aparitia unor tulburari in relatia mediu-individ duc la tulburari de compotament.Piaget evidentiaza faptul ca psihicul si motricul nu sunt doua categorii distincte supuse unul gandirii pure si celalalt mecanismelor fizico-fiziologice ci sunt expresia bipolara a unui singur oroces,acela al adaptarii eficiente la conditiile erxterne.

Aparitia unor tulburari in cadrul sistemului nervos central si periferic duc implicit la instalarea unor sindroame,cum ar fi sindroamele neurologice,neuromotor central si periferic

Instalarea acestor sindraoame aduc individului in cauza tulburari de comportament.

In cadrul sindroamelor neurologice avem : paralizia,hemiplegia,hemipareza,paraplegia,parapareza,tetraplegia,tetrapareza,ataxia,atetoza,apraxia,diskenezia,coreea,distonia.

Hemipareza si parapareza consta in reducerea fortei,vitezei,si amplitudinii miscarilor voluntare intr-una din cele doua jumatati ale corpului.Instalarea acestor tulburari afecteaza dezvoltarea limbajului la copii.Afectand dezvoltarea limbajului,atat verbal cat si cel scris copilul intampina probleme in relatiile cu cei din jur,in relatiile cu cei de-o varsta cu el,instalandu-se de multe ori tulburari de comportament cum ar fi anxietatea,timiditatea excesiva.Datorita problemelor aparute in dezvoltarea limbajului apar si dificultati in invatare.

Aparitia tulburarilor motorii sunt constituite de intarzierea dezvoltarii motorii reprezentata de imposibilitatea efectuarii unor acte motrice specifice varstei cronologice,imposibilitate datorata unor probleme mintale sau psihologice.

Marile probleme motorii,generate de afectiuni neurologice de natura traumatica,infectioasa,cauzate de factori care au actionat in perioada intrauterina,la nastere sau in perioada copilariei mici.

Debilitatea motrica,definita pentru prima oara de E.Dupre,caracterizata prin sinkinezii,neindemanare si paratonii.Dupa H.Wallon se cunosc sase tipuri clinice,bazate pe deficienta unui anumit sector motor cortical,piramidal sau extrapiramidal,dupa cum urmeaza:tipul de infantilism motor nu depaseste motricitratea caracteristica primei copilarii;se manifesta prin prezenta semnului Babinski,prin insuficiente posturale,sinkinezii vicioase,dezvoltare lenta si vicioasa.Tipul de sinergie motrica si mintala manifestata prin oscilatii,balansari,balansari,sindrom cerebelos,timiditate,eotivitate exagerata,tulburari de limbaj,intrebari continui.Tipul extrapiramidal mediu,caracterizat prin atitudini rigide,voce ragusita,reactii de opozitie,posibilitati mintale la nivelului concretului,tipul extrapiramidal inferior(boala Parkinson).Tipul piramidal superior,sau subcoreic,caracterizat prin instabilitatea conduitei,tremuraturi ale limbii,sinkinezii,reactii vasomotorii si emotive intense,impulsivitate,afectivitate lipsita de control.Tipul cortico-asociativ-frontal pur sau asociat cu debilitatea motrica,caracterizat prin exuberanta,miscari inutile,privirea pierduta,fizionomie lipsita de expresie,vocabular sarac,personalitate stearsa

Tulburari de echilibru caracterizate prin imposibilitatea de a mentine pozitia ortostatica,din mers,se izbeste continuu,cade frecvent,mers cu baza larga de sprijin,trunchiul aplecat inainte,toate aceatea ducand la instalarea tulburarilor de comportament.Tulburarile de coordonare,caracterizate prin neindemanare,miscari greoaie cu intarzieri in declansarea sau oprirea lor,gesturile sunt in neconcordanta cu scopul urmarit.In situatiile de intarzieri in procesul de maturizare-la copil-,sau in cazul unei patologii a creierului mic,apar nepotriviri intre actiunile clonice si cele tonice,dezechilibre care sunt manifestari de asinergie.Tulburarile coordonarii oculo-motorii au ca efecte diminuari ale reprezentarilor si efectuarii complete si corecte a actiunilor ca si asupra incompletei lor finalizari.

Tulburari de sensibilitate,caracterizate de un fenomen de anestezie,care imprima miscarilor nesiguranta,scapa obiectele din maini,fac frecvent entorse,sunt insensibili la caldura,nu,nu pot imita atitudinile in fata oglinzii.Nu pot mentine controlul vederii,dar nici nu percepe pozitia superioare la fel in ce priveste determinarea si explicarea miscarilor unui membru,executa dificil sau nu poate executa miscarile cu finalitate.Tulburarile de lateralitate au la origine cauze motorii si neurologice,ca urmare a unei leziuni sau infirmitati cerebrale,dar si cauze sociale si psihologice.Se manifesta o anumita dorinta pentru stanga sau dreapta sau alegerea mainii se face la intamplare.Apar dificultati in recunoasterea partii stanga-dreapta corpului,se insuseste greu sau deloc sensul grafic sau lexic,exista dificultati in discriminarea vizuala.

Subiectul cu tulburarile de orientare nu cunoaste termenii spatiali,nu poate sa se integreze in jocurile cu reguli-numai prin imitare-,nu poate efectua discriminari vizuale si nu se poate orienta,percepe gresit pozitiile suu-jos,confunda unele litere sau cifre n-u;6-9,uita corepondentul simbolurilor.

Tulburarile de orientare,organizare si structurare spatiala sunt determinate de cauze motorii –neregularitati ale ritmului respirator-,din cauze psihologice-socuri afective,regim de viata inadecvat si intamplator-,incapacitatea de organizare si orientare spatiala.Aceste tulburari se manifesta prin incapacitatea de a stabili ordinea si succesiunea evenimentelor,faptelor,incorecta organizare stanga-dreapta.Subiectul este incapebil de a percepe intervalele,nu percepe cuvintele distincte din propozitie,prezinta neregularitati de ritm,nu are notiunea de ora,nu-si poate organiza timpul propriu,este incapabil sa prevada in timp diverse activitati.

Subiectul caracterizat prin instabilitate psihomotorie prezinta tulburari de comportament cum ar fi:agitatie,nevoie permanenta de miscare,de schimbare a spatiului,miscari parazitare,dificultati de reproducere si coordonare a miscarilor.

Tulburarile psihomotorii de origine afectiva sunt determinate de mediul familial deficitar,de metode inadecvate toate acestea explicand aparitia tulburarilor de comportament.Dezordinile psihomotorii se explica,in multe cazuri prin exces sau deficit de inhibitie ca urmare a unei incarcaturi afective,dezechilibrul emotiv fiind greu de delimitat de dezordinea motrica.

Paraplegia si tetraplegia consta in reducerea totala sau drastica a miscarilor voluntare la nivelul membrelor inferioare datorate lezarii centrilor sau cailor motorii corespunzatoare.Se recupereaza greu si datorita acestor handicapuri apar tulburari de mers.

Ataxia,miscari bruste necontrolate,precum si atetoza,miscari lente la nivelul mainilor ,duc la instalarea unor tulburari cum ar fi:nu se pot descurca singuri,sunt dependenti de cei din jur

Coreea este o afectiune neurologica,este foarte greu de recuperat,si ea devine mai accentuanta cand se instaleaza si emotiile

Toate acestea duc la instalarea unor tulburari in planul intern cum ar fi:anxietati si frustrari prelungite,instabilitate afectiva si depresii,ostilitate si neacceptarea colaborarii cu cei din jur,slaba dezvoltare afectiva si indiferenta,trairea unor tensiuni exacerbate,prin constientizarea unor handicapuri,repulsie fata de activitate,dereglari ale unor functii psihice.Acestea determina handicapuri comportamentale de forme si intensitati diferite,in functie de profunzimea dereglarilor interioare si se concretizeaza,in exterior prin:reactii afective instabile-frica,manie,furie,ras si plans nestapanit-,agitatie motorie si miscari dezorganizate,negativism,apatie,teribilism si infatuare,furt si vagabondaj,cruzime si aberatii sexuale.

Cei cu handicap fizic sunt normali din punct de vedere psihicd,in shimb cand avem de-a face cu o etiologie complexa,cand actioneaza mai ales o serie de cauze asociate,atunci handicapurile respective devin mai grave,mai diversificate si se pot combina cu alte tulburari de de4zvoltare(Verza si Emil Verza).

Cand handicapurile sunt usoare nu este nevoie de o interventie speciala,copii din aceasta categorie reusind sa se adapteze normal vietii social-profesionale,dar apar dificultati la acei copii la care handicapurile ii impiedica sa desfasoare o activitate de competitie obisnuita cu semenii lor normali.La acestia se simte nevoia unui program diferentiat aplicat continuu,care sa contina in egala masura demersuri medicale,psihopedagogice si sociale in vederea dezvoltarii intregului potential restant a stimularii apetitului pentru activitate si redarea increderii in propriile posibilitati odata cu unlaturarea frustratiei si anxietatii(Emil Verza).

Prin situatia lor de exceptie si mai ales cand traiesc intr-un mediu nefavorabil,personalitatea lor poate deveni fragila,cu pronuntate note de frustratie si anxietate,cu conflicte si tensiuni interioare cu susceptibilitati si sensibilizari excesive care fac si mai dificila adaptarea si relationarea cu cei din jur si integrarea in viata social-profesionala.

Modificarile patologice in structura si functiunile muschilor,pot produce o categorie de deficiente,cum ar fi scaderea volumului,tonusului,fortei musculare ca in atonii si hipotonii;exagerarea tonusului ca in cazuri de contractura si rigiditate.

Formele respective apar pe fondul oboselii sistemului nervos central,care duce la scaderea capacitatii de control a scoartei,favorizand producerea unor atitudini defectuoase.

Afectiunile neuromusculare sunt determinate si de poliomelite,encefalite si meningite care au o mare incidenta in infirmitati-alte cauze:tulburari de metabolism,hormonale,leziuni prin arsuri sau degeraturi,miopatiile,atrofiile musculare progresive,ataxiile-.

Mobilitatea prea mare sau prea mica a articulatiilor ca si miscarile anormale pot determina deficiente morfologice si functionale manifestate in special prin reducerea posibilitatii de coordonare a comportamentelor motrice.

Subiectii cu aceste tulburari sunt incapabili de a merge,de a sari,a arunca,a prinde-datorate unei cauze de origine nervoasa,endocrina-,viteza de realizare a unor activitati curente cum ar fi imbracatul,spalatul(D.Motet).

De asemeni sunt incapabili de a-si organiza locul de munca si joaca.

Datorita handicapurilor,de obicei acesti copii se izoleaza de ceilalti determinand astfel dificultati de stabilire a relatiilor interpersonale.Imaturitatea si lipsa de responsabilitate determina dependenta de ceilalti si sugestibilitate crescuta la influentele negative.

Teama si anxietatea excesiva din familie si scoala duce la tensiuni.Viata austera si deprivarea de relatii sociale creeaza situatii de risc in adaptarea comportamentelor mature si armonice

Daca la varsta copilariei predomina formele inadaptarii scolare cu manifestari de complexitate redusa,mai tarziu vor aparea dificultati in adaptarea sociala si profesionala,cu efecte negative pentru individ si societate.Acestea isi pun amprenta asupra intregii personalitati si astfel se ajunge la stabilizarea handicapurilor comportamentale,in care societatea intervine,de cele mai multe ori,prea tarziu pentru a le anihila si a-l recupera pe individ.Cand handicapurile de comportament se instaleaza pe fondul altor handicapuri sau se asociaza cu acestea,ele devin mult mai grave si implica un mare grad de dificultate pentru inlaturarea lor.Acesta este si motivul pentru care handicapurile comportamentale imbraca forme specifice in deprivarea auditiva,vizuala,motorie si mai cu seama cea de intelect.

Capitolul 4

ACȚIUNI DE RECUPERARE – REABILITARE A ELEVILOR CU HANDICAP FIZIC

Categoria deficiențelor fizice include o gamă foarte diversă de afecțiuni morfologice și funcționale, care nu includ, cel puțin în prima parte a manifestărilor lor, funcții psihice alterate. Aceste deficiențe “se constituie ca invalidități corporale ce slăbesc puterea și mobilitatea organismului prin modificările patologice exterioare și interioare, localizate la nivelul întregului corp ori numai la nivelul unor segmente ale sale” (E. Verza, 1998, p.105). Aceste deficiențe se pot transforma în handicap, motiv pentru care se tratează ca un handicap fizic, neuromotor, psihomotor. Acest lucru se întâmplă pentru că modalitățile de tratament sunt încă limitate și destul de rar reușesc să surmonteze efectele handicapante în plan motor-acțional sau social-relațional ale deficiențelor primare dar și pentru că societatea nu are încă o preocupare de a oferi acele adaptări structurale și funcționale minime pentru inserția școlară și socioprofesională a persoanelor cu handicap fizic.

Este necesară cunoașterea acestor deficiențe la intrarea copilului în școală și crearea de condiții care să permită participarea lor neîngrădită la viața școlară.

Etiologia deficiențelor fizice este foarte diversă, iar formele de manifestare pot fi de la incomodarea acțiunilor cotidiene până la alterarea stării psihice , în cazul tulburărilor psihomotorii.

Urmărind clasificarea deficiențelor fizice, există două categorii principale:

Deficiențe morfologice (de structură);

Deficiențe funcționale (de activitate).

Acestea pot fi clasificate în funcție de extinderea și profunzimea lor în:

Globale (generale sau de ansamblu);

Parțiale (regionale sau locale).

În cazul deficiențelor morfologice, sarcina dascălului este mai simplă, acesta trebuind doar să urmărească elevul și să faciliteze accesul lui la activitățile colectivului, să contribuie la integrarea sa normală în viața acestuia. În cazul deficiențelor funcționale, care includ deficiențe ale aparatului neuromuscular, ale aparatelor anatomo-fiziologice și ale funcțiilor vitale, sarcinile dascălului sunt mai ample, deoarece aceste afecțiuni se repercutează negativ asupra mobilității motorii și coordonării psihomotorii a individului.

Dezvoltarea motorie și psihomotorie a copilului este parte integrantă a dezvoltării sale somato-psihice. În mod normal nu există discrepanțe majore între dezvoltarea psihomotorie și cea cognitivă ori verbală. Acestea tind să se susțină reciproc în cazul copiilor normali. Dezvoltarea psihomotricității se desfășoară în contextul multidimensional al maturizării generale, somato-psihice. La intrarea în școală copilul este pregătit să-și folosească și să-și dezvolte în mod independent aptitudinile locomotorii și psihomotorii . Sunt reflexe care apar foarte timpuriu și altele care se instalează mai târziu. Cadrele didactice trebuie să cunoască acest lucru, precum și faptul că unele reflexe dispar la copilul normal fiind numite reflexe primare, pe când altele se mențin pe tot parcursul vieții (reflexele de apărare împotriva căderii). Reflexele posturale reprezintă jaloane esențiale în dezvoltarea neuromotorie a copilului. Să nu uităm însă că există diferențe individuale semnificative, chiar și la copilul normal de 6 –7 ani se mai pot observa unele sinkinezii, încordări ale motricității fine, deficiențe de postură.

Una dintre problemele psihologice ce derivă din deficiențele primare este aceea a fragilității imaginii de sine. Formarea acesteia este un proces de durată, care debutează încă din copilărie. Imaginea de sine reprezintă reflectarea interioară, subiectivă a trăsăturilor cardinale de personalitate, având rolul referențial intern asupra acțiunilor și interacțiunilor fiecăruia dintre noi. Imaginea de sine intră în competiție cu imaginile pe care le avem despre alții, rezultatul putând fi în favoarea noastră sau dimpotrivăa. Imaginea de sine se formează la copil din exterior către interior. La persoanele cu handicap fizic și/sau neuromotor, imaginea de sine este impregnată de elemente de specificitate, ce derivă din caracteristicele handicapante ale deficienței primare, cât și din conflictul psihologic cu lumea. “În ceea ce privește acest aspect, constatăm la copii cu deficiențe fizice și neuromotorii manifestări de tip rigid (nu numai motorii dar și mintale uneori), fragilități ale conduitei verbale, decalaje de tip heterocronic, chiar dacă nu este cazul unei deficiențe mintale consecutive ( ca în encefalopatia cronică infantilă)” Cristian Buică, Bazele defectologiei, Ed. Aramis, 2004, p. 123). În cel de-al doilea caz trebuie să luăm în considerare complexele de inferioritate și strategiile compensatorii pe care trebuie să le aplicăm pentru contracarare.

Reeducarea neuromotorie presupune “un complex structurat de tehnici și activități menit să redea parțial sau total mobilitatea normală a întregului organism sau a unor segmente ale acestuia” (A. Ionescu, D. Moteț, 1992, Gimnastica medicală, București, Ed. Ali). Acest sistem presupune o colaborare între asistența medicală și alte categorii de cadre, menite să contribuie la integrarea socială a copilului afectat. Reabilitarea presupunea până nu de mult o problemă medicală exclusivă, copilul fiind scos din mediul său obișnuit, după care reintegrarea sa socială era greoaie. Acum se urmărește unificarea concepțiilor terapeutice și centralizarea lor, conlucrarea tuturor specialiștilor cu scopul realizării unei terapii cursive, care să aibă un efect tonic, menținând o stare psihică normală a deficientului. În plus, oferă acestuia posibilitatea unei pregătiri școlare normale și o asistență socială care permite revenirea lui rapidă la o stare de normalitate.

Prima premisă: “Fiecare individ normal este un individ potențial”. Starea de sănătate deplină nu dă dreptul oamenilor de a-i considera pe semenii lor infirmi, rebuturi sociale. A doua premisă: ”Nu există invalizi, există numai semeni de-ai noștri care se consideră așa din cauza greșelilor noastre”. Ea se referă la efectul atitudinilor noastre asupra tonusului psihic al infirmului. Într-un mediu adecvat, unde găsește sprijin și înțelegere, infirmul nu se va mai considera ca atare.

Recuperarea medicală, readaptarea psihică, ca și readaptarea școlară reprezintă mijloacele principale folosite în scopul realizării procesului de reabilitare. O caracteristică majoră a modului în care intră în acțiune aceste componente în timpul reabilitării este concomitența lor, avantajul reabilitării față de medicina convențională constând tocmai în această posibilitate.

Reeducarea medicală nu este posibilă decât în serviciile de ortopedie sau în centrele de reabilitare a deficienților motori, dotate cu toate compartimentele de investigație și terapeutică necesare. Durata ei depinde de gravitatea cazului, dar în principiu cele mai bune rezultate se obțin atunci când se organizează un plan terapeutic constând din alternarea perioadelor de spitalizare cu cele de reeducare în condițiile vieții normale și sociale ale fiecărui bolnav. În special pentru copii, separarea de mediul familial pe o durată mai lungă este deosebit de dăunătoare.

Ideea de centru de reabilitare-spital a fost revizuită, în ultimul timp apărând secții de reabilitare în aproape toate spitalele din municipii, acest lucru făcând posibilă recuperarea elevilor în paralel cu activitatea școlară, mai ales în cazul afecțiunilor mai ușoare, și evitarea rămânerilor grave în urmă la învățătură sau instalarea unor depresii, probleme psihice. Readaptarea psihică sau menținerea unei stări psihice normale reprezintă condiția esențială care face posibilă aplicarea programului de recuperare medicală. Realizarea unei capacități morfo-funcționale maxime în raport cu gravitatea deficienței nu este posibilă fără îndeplinirea acestei cerințe esențiale. Invaliditatea temporară sau definitivă, mijloacele clasice de tratament, spitalizarea prelungită, contactul cu oamenii sănătoși etc. stresează psihicul bolnavului și pot atrage grave probleme de personalitate: dezasocieri, pasivitate, negativism, care se pot complica cu tulburări de coordonare motrică și senzitivă ce îngreunează procesul de reabilitare. Psihologul (psiho-patologul) este cel care intervine primul în asistența de reabilitare, stabilește diagnosticele și dă primele indicații terapeutice. Evoluția psihică a deficientului pe tot parcursul procesului de reabilitare sau după acesta trebuie obligatoriu urmărită și la nevoie dirijată. Orice traumă psihică, chiar minoră asupra deficienților motorii are o rezonanță majoră și poate produce diminuări importante ale stadiului de reabilitare atins. Deficientul motor trebuie să practice consecvent, tot restul vieții, antrenamentul specific somatic și psihic.

Învățătoril, profesorul de educație fizică trebuie în primul rând să cunoască problemele pe care le are elevul, pentru a evita unele greșeli de atitudine, de program aplicat acestuia, dar și de a acorda eventual sprijin. La copii educarea și reeducarea se realizează în paralel cu reeducarea medicală și readaptarea psihică. Acestea nu trebuie să tulbure procesul de învățământ. Cadrele didactice care se ocupau până nu de mult de pregătirea acestora în centre speciale erau pregătite în acest sens. Faptul că în prezent se tinde spre includerea acestora în școala normală presupune ca cei care îi preiau să aibă o preocupare specială, să colaboreze cu unitățile medicale și cu familia elevului cu astfel de probleme. De cele mai multe ori copilul participă în paralel la ședințe dificile de kinetoterapie, la intervenții chirurgicale repetate, sarcina școlii find de a-l ajuta să păstreze un ritm de lucru cât mai apropiat de cel al colegilor, dar și de a-l susține moral, de a-i progăti pe ceilalți spre a se comporta normal pentru a nu i se aduce stresuri suplimentare.

Procesul reabilitării se bazează în primul rând pe plasticitatea sistemului nervos central, integritatea somatică și funcțională a acestuia fiind o componentă esențială. Stimularea psihică reprezintă un corolar firesc al ameliorării capacității generale de mișcare și a funcției segmentelor interesate. Kinetoterapia, aplicată de personal specializat reprezintă un valoros mijloc de prevenire și de tratament psihic, favorizând procesul de reabilitare. Dar șocul psihic realizat de compararea cu indivizii normali reprezintă factori agravanți ai situației psihice a deficientului. Este important ca acesta să fie tratat ca o persoană normală, cu o anumită afecțiune. Profesorul de educație fizică are pregătire necesară și, chiar dacă elevul are scutire medicală, poate realiza sarcini care să-l facă pe acesta părtaș la activitatea practică.

Jocuri: “Lupta cu muștele”, din poziția șezând, mișcări însoțite de exerciții de respirație forțată cu buzele strânse. “Spălatul rufelor” (imitarea mișcărilor: frecat, stors, întins) cu ajutorul corzilor. “Pisica și coarda”: copiii au corzile legate de mijloc, cu capetele atârnând în urmă. Prin urmărire, cei din spate încearcă să prindă cu gura corzile celor din față. “Cursa cu obstacole”, întrecere care constă în trecerea pe sub corzi întinse, așezate al 20-30 cm înălțime. “Culesul cartofilor”, adunarea corzilor împrăștiate, în coșulețe. “Călărie”, “Umflarea balonului” imaginar, “Fluierul”; Rostogolirea mingii medicinale, trecerea de la un partener la altul pe deasupra capului, imitarea cucului și ghicirea imitatorului.

Exerciții de gimnastică respiratorii, timp de 10-15 minute. Acestea sunt binevenite pentru toți copiii clasei, ei nu trebuie să știe că sunt făcute cu un scop. Fac parte din toate terapiile de recuperare. La școală ele se pot realiza din poziția șezând: arcuiri ale brațelor lateral, cu îndoirea și arcuirea treunchiului (3×4); ridicarea și coborârea umerilor, proiecția lor înainte și înapoi, circumducții cu onspirație și expirație (2×2). Nu se adresează celor cu proteze. Astfel de exerciții se pot realiza și de către învățător, cu sprijinul unor cadre de specialitate, pentru oricare dintre afecțiunile morfo-funcționale, dar nu trebuie să se substituie acestora.

Părerile referitoare ls modul de tratare a copilului cu handicap psiho-motric sunt încă împărțite. Sunt specialiști care pledează pentru păstrarea în continuare a centrelor speciale, observând că aceștia au nevoie de un program specializat în funcție de natura handicapului, existând posibilitatea reintegrării ulterioare în mediul școlar. Acest lucru și pentru că prezența a doi-trei copii cu handicapuri diferite într-o clasă obișnuită se va solda cu neglijarea lor de către cadrele didactice, deoarece acestea nu dispun de timpul necesar tratării lor diferențiate și nici nu au pregătire în acest sens (E.Verza). Copiii cu handicap care sunt în învățământul obișnuit pot deveni obiectul unei atitudini negative din partea colegilor normali, ceea ce lr poate accentua problemele de inadaptare psihică. Elevii cu deficiențe motorii pot fi considerați deja beneficiari ai normalizării deoarece aceștia participă la programe paralele de terapie cu profesioniști. Includerea copiilor cu acest tip de handicap este chiar recomandată, deoarece are darul de a stimula performanțele școlare ale tuturor, ca urmare a cerințelor comune ce există, facilitează înțelegerea acestora de către copiii normali, ceea ce va avea ca efect protejarea acestora în cadrul grupurilor sociale obișnuite. Este neceasr însă ca școlile să fie dotate cu rampe pentru accesul elevilor cu scaune, cărucioare fără de care nu se pot depalasa, scările să aibă mecanisme speciale pentru urcare, sau, în lipsa acestora, clasele care primesc astfel de elevi să fie amplasate la parter, toaletele să aibă cabine speciale. În țările avansate în acest domeniu acest lucru deja funcționează. Este necesară de asemenea existența în școală a unor cadre medicale pregătite pentru a desfășura activități individuale cu acei copii cu nevoi speciale avansate.

Prin OMEC nr. 4653/2001 s-a aprobat “Metodologia de organizare și funcționare a serviciilor educaționale pentru copiii- elevii deficienți integrați în școala publică, prin cadre didactice itinerante și de sprijin”, precum și planurile cadru de învățământ destinate elevilor deficienți integrați, dar acestea nu există încă. Dacă s-ar aplica aceste prevederi, cadrul didactic ar avea un partener specializat pentru disciplinele la care acești elevi ar avea probleme de înțelegere. Profesorul de sprijin ar lucra cu elevii nedeplasabili, cu cei având dificultăți de învățare-dezvoltare ori cu cei care prezintă deficiențe grave severe profunde sau asociate, care ar fi integrați în învățământul de masă la cererea părinților. Pe lângă acestea, curriculum-ul actual este destul de rigid, este necesară o mai mare flexibilitate, individualizare, parcurgerea acelorași conținuturi nefiind posibilă pentru copii cu absențe motivate pe o perioadă de timp comparabilă cu a celor care frecventează școala continuu. Aceste neajunsuri se prevede a fi eliminate până în 2008, prevăzându-se ca “toți profesorii să își asume răspunderea pentru toți elevii, indiferent care sunt nevoile lor individuale”. Considerăm că acest lucru trebuie bine pregătit, astfel încât învățătorii să dobândească deprinderi profesionale, astfel încât să facă față acestei probleme. Sunt probleme legate de percepția celorlalți elevi, a părinților acestora. Din observații anterioare se pare că elevii normali acceptă mai ușor pe colegii cu handicap fizic decât pe cei cu alte tipuri de handicap, îi văd pe aceștia apți de performanțe, dar îi învinovățesc deseori de diminuarea performanțelor colectivului, fiind cei care “trag în jos clasa”. Deși există o atitudine binevoitoare față de aceștia, gradul de comunicare și interacțiune cu ei este scăzut. De aceea dascălii au încă rețineri în a accepta în clasă astfel de elevi și teama de a nu afecta negativ climatul psihosocial al clasei, mai ales că performanțele cadrului didactic sunt privite prin prisma performanțelor clasei de elevi.

Pentru aceasta, ar trebui să se țină cont de copil în primul rând, numărul de elevi la clasele inclusive să fie mai mic, pentru ca toți copiii să se bucure de atenția și sprijinul cadrului didactic. Orice copil poate întâmpina dificultăți la învățătură, fiecare are nevoie de atenție din partea cadrului didactic, pe care le poate rezolva la clasă, prin utilizarea tuturor resurselor. Elevii trebuie bine cunoscuți, tratați diferențiat, dar participarea lor să fie egală la activitățile didactice, să fie toți în atenția cadrului didactic, pentru a nu apărea frustrări și interpretări. Activitatea în echipă a cadrelor didactice nu este încă o componentă esențială în domeniul educației speciale, aceasta făcându-se încă sporadic, artificial, pierzându-se tocmai normalitatea dorită pentru copii.

În concluzie, considerăm că există premisele includerii în învățământul de masă a copiilor cu cerințe educative speciale, mai ales în cazul problemelor morfo-funcționale;

Colaborarea între cadrele didactice titulare, profesorii itineranți, alți specialiști în educația specială, familii ale copiilor obișnuiți și cu dizabilități, ca și cu comunitatea este imperios necesară;

Este necesar a se lua în considerație orarul, efectivul claselor, pregătirea cadrelor didactice.

Problema reintegrării școlare a copiilor cu dizabilități nu este sarcina exclusivă a Ministerului Sănătății sau a Ministerului Educației Naționale, cu atât mai puțin a cadrelor didactice, ci a societății întregi. Nu trebuie să ne referim numai la copiii a căror performanță școlară este împiedicată de dizabilități. Idealul “Școlii pentru toți” trebuie să cuprindă pe toți cei dezavantajați, indiferent dacă dezavantajul este de natură fizică, psihică sau socială.

Reforma în învățământ trebuie să pornească de la sprijinirea cadrelor didactice în formarea unei atitudini și unei pregătiri potrivite, într-o politică de apreciere corectă a activității acestora după efortul depus și nu după rezultatele de multe ori aparente, false.

5.1 OBIECTIVELE CERCETARII

1.Mi-am propus sa cercetez faptul ca introversiunea reprezinta o trasatura puternica de personalitate la persoanele cu handicap fizic.

2.Mi-am propus sa cercetez nivelul stimei de sine la persoanele cu handicap fizic .

3. Mi-am propus sa demonstrez ca persoanle cu handicap fizic au o acceptare de sine mai scazuta in comparatie cu persoanele fara handicap fizic.

4.Mi-am propus sa demonstrez prin cercetarea realizata ca persoanele cu handicap fizic nu accepta propria imagine fizica.

5.2 IPOTEZE

1.Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic au o stima de sine mai scazuta in comparative cu persoanele normale(Chestionar propriu- stima de sine).

2.Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic sunt mai introvertite in comparatie

persoanele normale (Chestionar 16 PF –Catell-scor ridicat la dimensiunea introversiune-extroversiune).

3.Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic au o acceptare de sine mai scazuta in comparatie cu persoanele fara handicap fizic(C.P.I.).

4.Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic resping propria imagine fizica(Proba C.S.E.) .

5.3 INSTRUMENTE

5.3.1. Scala de evaluare a stimei de sine-Test propriu

5.3.1.1. Conceptul “ stima de sine”

Stima de sine este definita ca o judecata personala de valoare exprimata in atitudinile pe care individul le impartasaste despre sine. Este o componenta afectiva asociata conceptului de sine care consta in modul pozitiv sau negativ in care individul se vede pe sine si se evalueaza.

5.3.1.2. Operationalizarea conceptului ‘‘stima de sine ’’

In realizarea unui test care sa masore constructul de stima de sine s-au luat in considerare urmatoarele dimensiuni:

5.3.1.3. Apelul la expert.

Apelul s-a facut in data de 21 ianuarie2008. In urma acestuia s-a stabilit ca testul propriu este un instrument bun de cercetare(Anexa 1).

5.3.1.4. Pretestarea.

Pretestarea testului propriu a fost realizata in data de 12 februarie 2008, pe un esantion de 30 de subiecti.

După aplicarea testului propriu s-au colectat cotele brute într-un tabel (vezi tabelul 1 anexa 2). Într-un alt tabel s-au transformat cotele brute în cote standard (vezi tabelul 2 anexa 2).

Următorul demers a fost analiza formei distribuției răspunsurilor la fiecare întrebarea cu ajutorul programului statistic SPSS 10 ( vezi anexa 3)

În forma finală testul propriu este format din 20 întrebări (vezi anexa 4) .

5.3.1.5. Testarea

Testarea instrumentului propriu a fost în data de 20 februarie 2008, pe un esantion de 30 de subiecti .

După aplicarea instrumentului s-au colectat cotele brute într-un tabel ( vezi tabel 1 anexa 5 ), iar într-un alt tabel ( vezi tabelul 2 anexa 5 ) s-au transformat cotele brute în cote standard. Am analizat forma distribuției răspunsurilor la fiecare întrebare cu ajutorul programului SPSS 10, constatând astfel că la toate întrebăriile am obținut distribuții normale(vezi anexa 6), ceea ce ne permite realizarea urmatoarelor demersuri statistice.

Ulterior cu ajutorul programului statistic SPSS 10 s-a aplicat un coeficient statistic Alpha Crombach ce măsoară caracteristica de consistență internă a instrumentului statistic, obținându-se o valoare de 0,7237. (vezi anexa 7) . Valoare coeficientului Alpha de 0, 72 este satisfăcătoare pentru a se considera testul propriu fidel.

Pentru a se analiza validitatea de construct a instrumentului cu ajutorul programului statistic SPSS 10, s-a aplicat testul Guttman , astfel în cazul celor 20 întrebări s-a obținut un coeficient având valoarea de 0,7572. ( vezi anexa 8). Coeficientul obținut prin metoda splith-halph este de 0,76 , ceea ce indică faptul că fidelitatea instrumentului propriu este una moderată.

5.3.2. Chestionar 16 P.F.(Testul Cattell 16 Personality Factors)

Chestionarul Cattell 16 P.F. a fost publicat in anul 1950, fiind realizat de psihologul american R.B. Cattell, masoara 16 factori primari ai personalittii, factori identificati de autor in urma unor cercetari si studii experimentale utilizand mai multe mii de itemi. 
Autorul, prin intermediul cercetarii factoriale, a reusit sa dea celor 16 dimensiuni cuprinse (187 de intrebari) un echilibru suficient pentru obtinerea unei analize cvasicomplete a personalitatii. 
Pentru Cattell, analiza factoriala aplicata in psihologia personalitatii are doua obiective: 
· pe de o parte, sa determine unitatile functionale ale factorilor ca aspecte structurale ale personalitatii; 
· pe de alta parte sa estimeze numeric gradul de dotare al unui subiect in fiecare factor, in vederea realizarii unei predictii pentru diferite situatii care tin de psihologia aplicata. 

Utilitatea testului Cattell 16 P.F. 
Testul Cattell 16 P.F. nu masoara aptitudini, ci dimensiuni de personalitate. Prin masurarea a 16 dimensiuni ale personalitatii, el permite obtinerea in timp scurt a unor informatii noi privind personalitatea, fara sa ramana la stadiul unor dimensiuni limitate. 
De asemenea, face posibila reprezentarea sistematica a aspectelor diferentiale reale asa cum le-au relevat cercetarile factoriale. 

Descrierea testului Cattell 16 P.F. 
Inventarul porneste de la cele 12 trasaturi sursa definite prin analiza factoriala, iar itemii sunt selectati pe baza saturatiei in factorii respectivi. 

Formularile itemilor au doua modele:
· Itemi ce includ intrebari legate de propriul comportament al subiectului care raspunde, precum si exprimarea unor opinii sau atitudini generale despre oameni; 
· Itemi prin care subiectul trebuie sa aleaga intre doua posibile ocupatii, activitati recreative, tipuri de oameni sau alternative privind judecati de valoare. 

Factorii masurati cu testul Cattell sunt urmatorii: 

1. Factorul A. Schizotimie – Ciclotimie 
Acest factor este saturat in urmatoarele trasaturi: 
· Dispretuitor, lacom/hraparet, critic / caracter bun, amabil, placut 
· Opozant / sensibil 
· Rece, indiferent / se intereseaza de altii 
· Dur / tandru, amabil 
· Banuitor / increzator 
· Rigid / adaptabil 
· Rece / cald 

2. Factorul B. Inteligenta 
Inteligenta antreneaza in structura personalitatii cateva insusiri de tipul: 
· Lipsa de scrupule / constiinciozitate 
· Lipsa de perseverare / perseverenta 
· Badaranie, necioplire / calitati intelectuale cultivate 

3. Factorul C. Forta eului 
Prin aceasta forta se apreciaza echilibrul intre: 
· lipsa de toleranta la frustrare / maturitatea emotionala 
· instabilitate emotionala / stabilitate emotionala 
· hiperemotivitate, hipersensibilitate / calm, flegmatic 
· Visator / realist in viata 
· oboseala nervoasa / rezistenta nervoasa 
· Iritabil / pasnic, linistit 

4. Factorul E. Supunere/Dominare 
Prin acest factor se pun in contrast insusirile de a fi: 
· supus / afirmativ, sigur de sine 
· dependent / independenta de spirit 
· amabil, dulce / dur, auster 
· natural / de o gravitate afectata 

· conformist / nonconformist 
· usor de tulburat / ferm 
· suficient cu sine / atragand atentia 

5. Factorul F. Expresivitatea 
Prin acest factor se apreciaza raporturile: 
· nonexpresivitate / expresivitate 
· linistit, introspectiv / tumultos 
· deprimat / animat 
· anxios / calm 
· necomunicativ, satisfacut de sine insusi / franc, expresiv 
· languros, lent / viu, alert 

6. Factorul G. Forta supraeului 
Se pun in contrapondere: 
· caracter nematurizat si dependent / caracter afirmat 
· caracter inconstant, schimbator / perseverent, determinat 
· frivol / sentimentul responsabilitatii 
· exigent, nerabdator / matur emotional 
· relaxat, indolent / stabil in modul de a fi 
· mai putin sigur / constiincios 
· opozant / atent la altii 

7. Factorul H. Thectia/Parmia 
Se opun tendintele: 
· timid, retras in sine / sociabilitate gregara 
· prudent, rezervat / indraznet, cutezator 
· interes mediocru pentru sexul opus / interes marcat pentru sexul opus 
· constiincios / frivol, superficial 
· nesentimental / sentimental 

8. Factorul I. Haria/Premisia 
Se opun tendinte de genul : 
· matur emotional / exigent, neobosit 
· spirit independent / dependent, imatur 
· sigur, satisfacut de sine / introspectiv 
· Responsabil / usuratic 

9. Factorul L. Alaxia/Protension 
Acest factor opune inclinarea spre a fi : 
· negelos / gelos 
· plin de el, pozeaza / calm, timid, rusinos 
· increzator / banuitor 
· plin de antren                                   / suparacios, ursuz 

10. Factorul M. Praxermia/Antia 
Se releva opozitia dintre trasaturile: 
· conventional / nonconventional, autentic 
· practic, logic / imaginatie senzitiva 
· constiincios / putin sigur 
· usor interesat si expresiv / aspect exterior calm 
· sange rece in caz de pericol / emotii isterice ocazionale 

11. Factorul N. Naivitate/Clarviziune 
Elementele opuse sunt: 
· greoi, neindemanatic                                   / politicos, slefuit 
· interesat de altii / rece indiferent 
· usor satisfacut / dificil 

12. Factorul O. Incredere calma/Neincredere, ingrijorare 
Acest factor se concretizeaza prin opozitia trasaturilor: 
· placid, insensibil / agitat, anxios 
· calm, increzator / neincrezator, susceptibil 

13. Factorul Q1. Conservatorism/Radicalism 

14. Factorul Q2. Dependenta/Independenta 
15. Factorul Q3. Integrare 

16. Factorul Q4. Tensiunea ergica 

5.3.3. C.P.I(California Psychological Inventory)

California Psychological Inventory a fost numit în repetate rânduri ca fiind cel mai bun inventar de personalitate. Acest instrument este cel mai validat sistem de investigare a personalității din istoria psihologiei.

C.P.I .a fost proiectat și experimentat de H. G. Gough, fiind cunoscut ca un chestionar de evaluare obiectivă a personalității, cu largă penetrare interculturală. El se diferențiază de aceste teste prin faptul că uzează de concepte populare (chiar denumirile scalelor sunt noțiuni uzuale), punând accent pe părțile pozitive ale personalității, pe potențialitatea individului.

Conceptele populare  de care uzează Gough constituie termeni uzuali, de care oamenii se folosesc pentru a înțelege, clasifica și prezice comportamentul lor și al celor din jur. Avantajul acestor concepte este că sunt universale, relevante pentru viața de zi cu zi și rezistă  în timp.

Autorul a elaborat C.P.I., surprinzând comportamentul individului pe 3 dimesiuni:

Orientarea spre alte persoane si experiența interpersonală;

Orientarea spre reguli și valori convenționale;

Orientarea spre sentimentele proprii;

Primele două orientări se exprimă într-un comportament obișnuit, observabil în viața cotidiană. A treia se referă la propriile sentimente de realizare și nivelul de satisfacție sau mulțumire resimțit de persoana evaluată față de sine. Fiecare dintre aceste orientări este evaluată  pe o scală separată.

Tocmai pentru a ajunge la o prezicere cât mai acurată a comportamentelor indivizilor, autorul s-a aflat într-o permanentă muncă de rafinare și îmbunătățire a instrumentului de la prima sa apariție-1951; Gough a permis de asemenea comunității științifice să își aducă aportul în perfecționarea acestui chestionar. C.P.I.-ul se află, astfel, de o jumătate de secol, într-o permanentă remodelare.

Un scurt istoric al chestionarului relevă următoarele:

în 1951, C.P.I. conținea 548 de itemi, scorând doar pe 15 dintre scalele actuale; unele dintre scalele acestei versiuni au fost eliminate, întrucât erau scale clinice, nepotrivite cu dorința lui Gough de a uza de concepte populare în evaluarea personalității;

in 1957 a fost publicat C.P.I .480, numele fiind dat de numărul de itemi utilizați; această versiune conține 18 din cele 20 de scale fundamentale pe care le conține la ora actuală; în varianta 480, acoperirea scalelor nu e foarte mare, multe dintre ele fiind dezvoltate separat și integrate apoi chestionarului;

în 1987 a apărut ediția revizuită a C.P.I. 480, și anume C.P.I. 462-această versiune conține toate cele 20 de scale pe care instrumentul le conține și acum; în plus, cuprinde și o serie de scale suplimentare, validate de autor-la o parte din acestea s-a renunțat mai târziu; noutatea pe care o aduce  C.P.I.-462 constă în introducerea modelului cuboid și a celor trei scale vectoriale, ce contribuie la trasarea sa;

în 1996, Gough publică o versiune și mai compactă a instrumentului, și anume C.P.I. 434; ceea ce este relevant la această versiune nu ține de micșorarea numărului de itemi (de la 462 la 434), ci de calitatea acestora, apărând modificări fine la nivelul itemilor deja existenți, precum și introducerea altora noi;

în 2002, este publicată versiunea cea mai scurtă a inventarului, C.P.I. 260, care vine în întâmpinarea principalului neajuns al chestionarului: lungimea sa, care implică un timp prea mare de completare; C.P.I .260 este nu numai o versiune scurtă a C.P.I. 434, dar este și o versiune dedicată mediului organizațional; în ciuda scăderii numărului de itemi, C.P.I .260 a păstrat validitatea și semnificația scalelor inventarului;

Ca principii ce au ghidat aceste modificări în structura chestionarului, demn de remarcat este că:

scalele incluse în C.P.I .trebuie să prezică acurat ceea ce indivizii vor face sau vor spune în situații concrete, precum și să identifice oamenii care vor fi descriși în feluri diferențiatoare de către persoanele care îi cunosc foarte bine (exemplu: o scală care măsoară sociabilitatea îi identifică pe acei indivizi umani care sunt descriși de cei din jur ca sociabili, cu un temperament participativ, care caută și se simt bine în situații sociale, și care, în plus, se comportă într-un mod ce poate fi clasificat ca și sociabil);

în elaborarea itemilor C.P.I.-ului, s-a dorit includerea doar a acelora care sunt cel mai ușor de citit, ce conțin cuvinte utilizate frecvent, ușor de înțeles, întâlnite în exprimarea cotidiană, astfel încât respondentul să poată include cât mai bine în răspunsul său o reacție personală bine stabilită;

Date de administrare

Din punct de vedere constructiv, C.P.I. se bazează pe un set de 20 de scale standard, fundamentate pe concepte populare.La acestea se adaugă un număr de alte scale speciale, rezultatul unor cercetări efectuate de diferiți autori și care până în prezent sporesc numărul scalelor C.P.I .până la 36.Totalitatea acestora  poate fi divizată în trei mari categorii:

scalele primare – generate pentru a evalua concepte uzuale, cu acoperire în limbajul oamenilor obișnuiți, a celor neinițiați în psihologie;

scalele vectoriale, secundare – contribuie la desfășurarea modelului cuboid, model ce relevă patru tipuri de personalitate (informațiile obținute prin observarea subiecților au avut o mare importanță pentru dezvoltarea portretelor psihologice pentru fiecare din cele patru tipuri de personalitate);

scalele speciale – scale suplimentare ce pot sau nu să apară în profilul interpretativ;

C.P.I. este un chestionar cu autoadministrare în care, după caz, cei 462, 434 sau 260 de itemi sunt cuprinși într-o broșură. Răspunsurile se dau pe o foaie de răspuns proiectată astfel încât să permită cotarea manuală sau pe un tip de foaie de răspuns care admite corectarea automată prin scanare.

Timpul acordat completării broșurii este de aproximativ 45-60 de minute pentru C.P.I.-462 și C.P.I.-434 și 25-35 de minute pentru C.P.I.-260. Completarea C.P.I. variază în funcție de elementul motivațional și de viteza de citire a subiectului.

C.P.I. se poate administra persoanelor cu vârsta cuprinsă între 12 și 70 de ani (Gough, 1996). Totuși, rezultatele cele mai propice interpretărilor sunt obținute de la adolescenți și adulți până la 50 de ani.

5.3.4. C.S.E

Proba propusa reprezinta un test de descriptie, analiza si elaborare proiectiva , prin excelenta comprehensiv. ‘Cufundandu-se ‘ in sine , subiectul se autodescopera ; exteriorizandu-se , isi proiecteaza , uneori chiar fara sa vrea , nu doar tendintele, motivatiile si trasaturile dominante, dar si pe cele ascunse, nu doar pe cele recunoscute, constientizate, ci si pe cele mai putin constientizate ; analizandu-se si descriindu-se, progreseaza in cunoasterea de sine.Prin toate acestea se formeaza premisele autoformarii, autoeducatiei, prin intermediul carora personalitatea este ridicata la cote valorice superioare.

C.S.E. dispune de valente diferite : ea poate fi considerata ca o proba de cunoastere psihologica ( de persoana care studiaza , cerceteaza o alta persoana), ca proba de autocunoastere ( de subiectul in cauza care se autodezvaluie) ; ca proba de ecucare a capacitatii de intercunoastere ( in acest caz putandu-se proceda astfel : se citeste o compunere a unui elev in fata celorlalti membri ai grupului carora li se cere apoi sa ‘ghiceasca ‘’ cui apartine ; procedandu-se de mai multe ori in acest fel se poate educa, forma cvapacitatea de intercunoastere).

Proba C.S.E. , in cele trei ipostaze ale ei, isi releva o multipla utilitate : cognitiva( declanseaza autocunoasterea, sporeste cantitatea si calitatea cunostintelor despre sine di altii , verifica veridicitatea si autenticitatea autocunoasterii si intercunoasterii) ; predictiva( pe baza informatiilor recoltate , atat cel in cauza , cat si cel care beneficiaza de datele aflate , pot anticipa sau prefigura evolutia comportamentului , calitatilor si defectelor ccelui care se autodezvaluie) ; formativa( ofera posibilitatea exersarii si educarii capacitatii de autocunoastere , cunoastere si intercunoastere psihologica).

La fel ca orice test proiectiv, proba propusa de mine ridica unele probleme privind fidelitatea si validitatea ei.De obicei, fidelitatea se obtine printr-o noua retestare, numai ca, in aceste cazuri , coeficientii de fidelitate sunt extrem de scazuti. Aplicarea repetata a TAT-ului de coeficienti de fidelitate de 0’77, a Rosenzweig-ului intre 0,65-0,73.Din acest punct vedere Andrei Cosmovici afirma ca ’’ proba de fidelitate prin retestare este considerata fara sens in cadrul testelor proiective, intrucat atitudinea subiectilor se schimba de obicei : fie este mai degajat datorita acomodarii cu situatia dupa o proma tratare , fie, deopotriva, aplicarea repetata a aceluiasi test ii trezeste banuieli si apare o crestere de tensiune, o sporire a vigilentei.

Privind validitatea, aceasta poate fi obtinuta relativ usor si apreciata mai clar . H. Thomae dand spre apreciere aceeasi biografie mai multor persoane a obtinut o mare concordanta intre evaluatori( de 83,5%).

In esenta, proba consta intr-o compunere pe care subiectii trebuie sa o faca despre ei insisi.Instructajul verbal adresat subiectilor este urmatorul :’’Va rog sa elaborati o compunere cu titlul- Cine sunt eu ?’’.Imaginati-va ca fiecare dinre voi si-a formulat o asemenea intrebare si trebuie sa raspunde in scris la ea.Relatati cat mai multe lucruri despre voi, asa cum va stiti, asa cum si cat va cunoasteti pana acum .Lucrarile sunt anonime , nu le semanti. Daca totusi cineva doreste sa se semneze este liber sa o faca.Puteti sa elaborati lucrarile acasa, cand doriti voi, cu rugamintea sa mi le predati dupa ce ati terminat.Daca cineva nu poate sau nu vrea sa scrie despre el este liber sa n-o faca.Inainte de a incepe lucrarile am sa va rog sa notati care este prima voastra reactie fat de intrebarea de mai sus, cum o considerati , ce stari traiti in legatura cu ea. ’’

5.4. Eșantionul cercetării

Cercetarea s-a realizat pe un lot de 30 de subiecți ( 15 cu handicap fizic si 15 fara handicap ) eșantionați aleatoriu, cu vârste cuprinse între 18 și 40 ani.(vezi anexa 9).

5.5. Codul deontologic

Aspecte etice ale cercetării

STANDARDE CU PRIVIRE LA RELAȚIILE UMANE

Respect și preocupare

Art. V.1. În relațiile lor profesionale, psihologii vor manifesta preocupare față de clienți, studenți, participanți la cercetare, supervizați sau angajați, căutând să nu producă acestora daune sau suferință, iar dacă acestea sunt inevitabile le vor minimiza pe cât posibil.

Evitarea hărțuirii

Art. V.2. Psihologii nu se vor angaja sub nici un motiv într-o formă sau alta de hărțuire fie că aceasta este sexuală, emoțională, verbală sau nonverbală.

Evitarea abuzului

Art. V.3. Psihologii nu se vor angaja în comportamente de defăimare sau de abuz (fizic, sexual, emoțional, verbal sau spiritual) față de persoanele cu care vin în contact în timpul activității lor profesionale.

Evitarea relației multiple

Art. V.4. Psihologii vor evita pe cât posibil relațiile multiple, adică relațiile în care psihologii îndeplinesc simultan mai multe roluri într-un context profesional.

Consimțământul în caz de relații cu terți

Art. V.5. Psihologii vor clarifica natura relațiilor multiple pentru toate părțile implicate înainte de obținerea consimțământului, fie că oferă servicii psihologice ori conduc cercetări cu indivizi, familii, grupuri ori comunități la cererea sau pentru a fi utilizate de către terți. A treia parte poate fi școala, instanța judecătorească, diverse agenții guvernamentale, companii de asigurări, poliția ori anumite instituții de finanțare, etc.

Nonexploatarea

Art. V.6. Psihologii nu vor exploata și nu vor profita, sub nici o formă, de persoanele față de care, prin profesie sau poziție, manifestă un ascendent de autoritate (clienți, studenți, participanți la cercetare, supervizați, angajați). Orice formă de exploatare sau abuz de autoritate fiind strict interzisă.

Participarea activă la decizii

Art. V.7. Psihologii vor avea grijă, să permite participarea activă și deplină a celorlalți la deciziile care îi afectează direct, respectând dorințele justificate și valorificând opiniile acestora, ori de câte ori este posibil.

Neintrarea în rol

Art. V.8. Psihologii se vor abține de la intrarea într-un rol profesional atunci când din motive de ordin personal, științific, legal, profesional, financiar: (1) poate fi afectată obiectivitatea, competența sau eficiența activității lor profesionale (2) față de clienți/subiecți există riscul exploatării sau producerii unor daune.

Urgentarea consimțământului

Art. V.9. Înainte de începerea oricărui tip de serviciu psihologic (evaluare, terapie, consiliere, etc.) psihologii vor obține consimțământul informat din partea tuturor persoanelor independente sau parțial dependent implicate, excepție făcând circumstanțele în care există nevoi urgente (de ex. tentative sau acțiuni suicidare). În astfel de circumstanțe, psihologii vor continua să acționeze, cu asentimentul persoanei, dar vor căuta să obțină cât se poate de repede consimțământul informat.

Asigurarea consimțământului

Art. V.10. Psihologii se vor asigura că în procesul de obținere a consimțământului informat următoarele puncte au fost înțelese: scopul și natura activității; responsabilitățile mutuale; beneficiile și riscurile; alternativele; circumstanțele unei încetări a acțiunii; opțiunea de a refuza sau de a se retrage în orice moment, fără a suferi vreun prejudiciu; perioada de timp în care e valabil consimțământul; modul în care se poate retrage consimțământul dacă se dorește acest lucru.

Delegarea de consimțământ

Art. V.11. În cazul în care, persoana care urmează să beneficieze de un serviciu psihologic este în imposibilitatea de a-și da consimțământul, se acceptă obținerea acestuia de la o persoană apropiată acesteia care poate să-i apere interesele în mod legal sau de la o persoană autorizată care, conform legii, este în măsură să o reprezinte.

Continuitatea serviciului

Art. V.12. Dacă din motive de boală sau datorită unor evenimente survenite în viața psihologului acesta nu mai poate continua oferirea serviciului în bune condiții, va depune toate eforturile pentru a se asigura de continuitatea serviciului oferit, îndrumând clientul spre un coleg de profesie cu competența necesară și pe cât posibil cu consimțământul clientului.

Dreptul la opoziție

Art. V.13. Cu excepția cazurilor de forță majoră, de urgență (perturbări ale funcționării psihice, în termenii pericolului iminent, care necesită intervenție imediată), psihologul acționează respectând dreptul clientului de a refuza sau a opri prestarea unui serviciu psihologic.

Capitolul 6

PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

6.1. Testarea ipotezei 1

Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic au o stima de sine mai scazuta in comparatie cu persoanele normale(Chestionar propriu- stima de sine).

6.2. Testarea ipotezei 2

Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic sunt mai introvertite in comparatie cu

persoanele normale (Chestionar 16 PF –Catell-scor ridicat la dimensiunea introversiune-extroversiune).

6.3. Testarea ipotezei 3

Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic au o acceptare de sine mai scazuta in comparatie cu persoanele fara handicap fizic(C.P.I.).

6.4. Testarea ipotezei 4

Se prezuma ca persoanele cu handicap fizic resping propria imagine fizica(Proba C.S.E.) .

’’Autoportretele’’persoanelor cu handicap fizic sunt extrem de variate intre ele, oferind posibilitati mai mari sau mai mici de interpretare psihologica.

Caracterizarile exprima nevoia de afisare, de consolidare a identiatii ca premisa ce asigura unicitatea persoanei, nevoia de aparteneta si de identificare cu un grup ( ma numesc M.T. , sunt presedinta asociatiei ’’Adapto’’, sunt consultant pe probleme de educatie speciala sau ma numesc S. D. , sunt membru fondator al unui proiect FARRE ).

Privind infatisarea fizica, nici una din caracterizari nu ofera informatii despre aspectul exterior ; Eul fizic fiind contractat, respins, deficientele reprezentand punctele ’’ febrile ’’, ’’nevralgice’’ ale existentei acestor persoane cu handicap fizic.Dezordinile psihomotorii se explica , in multe cazuri prin exces sau deficit de inhibitie ca urmare a unei incarcaturi afective, , dezechilibrul emotiv fiind greu de delimitat in dezordinea motrica.

Prin situatia lor de exceptie, cea a persoanelor cu handicap fizic , personalitatea lor este fragila , cu pronuntate note de frustratie si anxietate, cu conflicte si tensiuni interioare, cu susceptibilitati si sensibilizari excesive care fac si mai dificila adaptarea si relationarea cu cei din jur si integrarea in viata social-profesionala.

’’Caracterizarile’’ exprima dificultati in adaptarea sociala si profesionala, cu efecte negative pentru individ si societate, ceea ce ii determina pe acestia sa nu isi accepte propria imagine fizica

Capitolul 7

CONCLUZII FINALE

Studiul de fata a luat nastere din dorinta de a sonda in profunzime aspecte ale sinelui mai precis legate de imaginea de sine si stima de sine la persoanele normale si persoanele cu handicap fizic. Dupa cum s-a presupus in ipotezele de cercetare exista o diferenta in ceea ce priveste evaluarea sinelui la persoanele cu handicap fizic si cele normale. Rezultatele cercetarii prezente pun in evidenta faptul ca persoanele cu handicap fizic au o imagine de sine mult mai fragila, se evalueaza pe sine la un nivel scazut fata de persoanele normale si sunt caracterizati ca fiind mai introvertiti si mai putin optimisti fata de persoanele normale.

O alta caracteristica pusa in lumina prin acest studiu este data de gradul de acceptare a sinelui. Si in aceasta privinta exista o diferenta intre persoanele normale si cele cu handicap. Aceste rezultate vin sa intareasca alte cercetari realizate pe grupuri de persoane cu handicap fizic, cercetari conform carora sinele si felul in care ne evaluam si ne privim tinde sa fie diferit la indivizii normali si la cei cu dizabilitati fizice.

Incercarea de a atribui o cauza acestei diferente este limitata datorita diversitatii si complexitatii factorilor cu rol important in formarea personalitatii umane. Cu toate astea se pot desprinde cateva variabile de o importanta majora in explicarea formarii personalitatii umane. In primul rand multe teorii din psihologie considera experientele umane ca avand un rol important in formarea personalitattii umane. Este foarte probabil ca datorita stigmatizarilor care planeaza asupra persoanelor cu handicap fizic imaginea si stima de sine la aceste persoane sa fie mult mai negative in comparatie cu persoanele normale. Prin urmare persoanele cu handicap care intalnesc un mediu ostil si care primesc un feed-back negativ pot avea de asemenea o apreciere mult mai scazuta a stimei de sine.

Pentru a putea elimina astfel de prejudecati este nevoie de eforturi de amploare asa incat persoanele cu handicap sa poata sa isi atinga potentialul lor maxim. Chiar daca nu se vorbeste foarte mult despre prejudecatile pe care oamenii le au cu privire la persoanele cu handicap, ele exista si efectele lor se observa in viata acestor persoane. Rata crescuta a somajului, lipsa integrarii intr-o institutie de invatamant, lipsa posibilitati de afirmare, toate acestea sunt doar cateva din efectele prejudecatilor societatii noastre. Nu toate persoanele cu dizabilitati prezinta aceasta caracteristica de personalitate.

Universul interior al fiecarui individ este unic iar fiecare persoana are posibilitatea de a evolua si de a-si depasi conditia. Fiecare om isi poate lua in stapanire propria fiinta si poate privi spre completa libertate a mintii. Aceasta este o caracteristica a fiintelor umane insa energia, motivatia si viziunea este ceea ce ne pe foarte multi dintre noi.

Asadar efortul de a sprijinii persoanele cu handicap pentru a-si lua in stapanire propria fiinta trebuie sa vina atat din partea individului cat si din partea societatii.

Lucrarea de fata a reusit sa surprinda aceasta realitate care poate servi drept punct de plecare pentru programe de interventie valoroase. Deasemenea, aceasta diferente pot fi inlaturate printr-un efort atat individual cat si al intregii societatii. Implicatiile unei stime de sine scazute si o imagine de sine negativa sunt subliniate de foarte multe cercetari. Un studiu recent realizat de Nelson(2000) pune in evidenta faptul ca 44% din persoanele cu handicap fizic din America nu ocupa un loc de munca. Acest procent este cu foarte mult depasit in tara noastra. Pentru a putea indeparta aceste prejudecati este nevoie de un contact social sporit cu persoanele cu handicap(Brian, 1996).

Anexa 1

Scala de evaluare a stimei de sine

Dacă v-ați decis să aruncați o privire în culisele propriului eu și să vă analizați stima de sine, răspundeți cât mai spontan și sincer la următoarele 35 de întrebări /afirmații. Citiți cu atenție fiecare afirmație și, bifați răspunsul corespunzator in masura in care acesta corespunde conduitei voastre obișnuite si modului dumneavoastra de a fi si de a va exprima.

1.Sunt multumit/a de felul in care arat.

2.Cred ca cei din jur ma plac pentru ceea ce sunt , nu pentru aspectul meu exterior.

3.Consider ca pot atinge o performanta la fel de buna sau chiar mai buna decat colegii mei in activitatile zilnice.

4. Consider ca succesul este o caracteristic doar oamenilor cu bani.

5.Consider ca nu sunt apreciat indeajuns de cei care imi cunosc activitatile.

6.Sunt sigur ca daca as avea oportunitatea as putea sa ma afirm la fel de bine ca si colegii mei.

7.Sunt de parere ca nu sunt bun/a de nimic.

8. Nu voi fi multumit de mine decât dacă voi face lucruri mari în viata.

9. Parintii ma iubesc doar daca fac lucruri dorite de ei.

10.Simt ca nu sunt vrednic de dragostea parintilor mei.

11.Am incredere in fortele proprii.

12.Imi sustin cu tarie punctul de vedere.

13.Am nevoie de aprobarea celor din jur atunci cand imi sustin ideile.

14.Ma tem sa nu pierd respectul celor din jur atunci cand gresesc.

15.Performantele slabe ma descurajeaza repede.

16.In general evaluarile pe care mi le fac reflacta realitatea.

17.Obstacolele pe care le intalnesc nu ma impiedica sa imi ating obiectivele personale.

18.Cred ca majoritatea oamenilor au intentii bune.

19.Consider ca doar oamenii care au bani pot atinge fericirea.

20.Ma simt iubit de cei din jur.

21.Consider ca nu pot contribui in niciun fel la bunastarea comunitatii din care fac parte.

22.Oamenii pe care ii intalnesc sunt mult mai destepti decat mine.

23.Sunt de parere ca oamenii ii respecta doar pe cei care au bani si un statut social inalt.

24.Doar oamenii cu prestigiu au puterea sa schimbe lucrurile.

25. Nu pot sa te simiti sigur decat atunci cand ai o anumita putere finanaciara.

26.Prietenii ma apreciaza indiferent daca gresesc sau nu.

27.Adopt opiniile grupului din care fac parte chiar daca nu sunt intrutotul de acord cu ele.

28.Imi vine greu sa imi fac prieteni cu care sa vorbesc lucruri intime.

29. Atunci cand am rezultate proaste ma descurajez repede.

30. Ideiile mele nu sunt la fel de bune ca cele ale colegilor mei.

31.Simt ca sunt util in echipa din care fac parte.

32.Consider ca efortul meu este important pentru atingerea obiectivelor grupului.

33.Atunci cand sunt criticat mi-e greu sa imi refac moralul.

34.Sunt stanjenit atunci cand primesc complimente.

35.Ofer ajutorul daor atunci cand mi se cere.

Anexa 3 – Pretestare.

Întrebarea 1.

1.Sunt multumit/a de felul in care arat.

2.Cred ca cei din jur ma plac pentru ceea ce sunt , nu pentru aspectul meu exterior

3.Consider ca pot atinge o performanta la fel de buna sau chiar mai buna decat colegii mei in activitati lzilnice.

4 Consider ca succesul este o caracteristica doar oamenilor cu bani.

5.Consider ca nu sunt apreciat indeajuns de cei care imi cunosc activitatile

6.Sunt sigur ca daca as avea oportunitatea as putea sa ma afirm la fel de bine ca si colegii mei.

7.Sunt de parere ca nu sunt bun/a de nimic

8. Nu voi fi multumit de mine decât dacă voi face lucruri mari în viata

9. Parintii ma iubesc doar daca fac lucruri dorite de ei.

10.Simt ca nu sunt vrednic de dragostea parintilor mei.

11.Am incredere in fortele proprii.

12.Imi sustin cu tarie punctul de vedere.

13.Am nevoie de aprobarea celor din jur atunci cand imi sustin ideile.

14.Ma tem sa nu pierd respectul celor din jur atunci cand gresesc.

15.Performantele slabe ma descurajeaza repede.

16.In general evaluarile pe care mi le fac reflacta realitatea.

17.Obstacolele pe care le intalnesc nu ma impiedica sa imi ating obiectivele personale.

18.Cred ca majoritatea oamenilor au intentii bune.

19.Consider ca doar oamenii care au bani pot atinge fericirea.

20.Ma simt iubit de cei din jur.

21.Consider ca nu pot contribui in niciun fel la bunastarea comunitatii din care fac parte.

22.Oamenii pe care ii intalnesc sunt mult mai destepti decat mine.

23.Sunt de parere ca oamenii ii respecta doar pe cei care au bani si un statut social inalt.

24.Doar oamenii cu prestigiu au puterea sa schimbe lucrurile.

25. Nu pot sa te simti sigur decat atunci cand ai o anumita putere finanaciara.

26.Prietenii ma apreciaza indiferent daca gresesc sau nu.

27.Adopt opiniile grupului din care fac parte chiar daca nu sunt intrutotul de acord cu ele.

28.Imi vine greu sa imi fac prieteni cu care sa vorbesc lucruri intime.

29. Atunci cand am rezultate proaste ma descurajez repede.

30. Ideiile mele nu sunt la fel de bune ca cele ale colegilor mei.

31.Simt ca sunt util in echipa din care fac parte.

32.Consider ca efortul meu este important pentru atingerea obiectivelor grupului.

33.Atunci cand sunt criticat mi-e greu sa imi refac moralul.

34.Sunt stanjenit atunci cand primesc complimente.

35.Ofer ajutorul doar atunci cand mi se cere.

Anexa 4

Scala de evaluare a stimei de sine

Dacă v-ați decis să aruncați o privire în culisele propriului eu și să vă analizați stima de sine, răspundeți cât mai spontan și sincer la următoarele 35 de întrebări /afirmații. Citiți cu atenție fiecare afirmație și, bifați răspunsul corespunzator in masura in care acesta corespunde conduitei voastre obișnuite si modului dumneavoastra de a fi si de a va exprima.

1.Sunt multumit/a de felul in care arat.

2.Consider ca pot atinge o performanta la fel de buna sau chiar mai buna decat colegii mei in activitatile zilnice.

3.Consider ca nu sunt apreciat indeajuns de cei care imi cunosc activitatile.

4.Sunt de parere ca nu sunt bun/a de nimic.

5. Nu voi fi multumit de mine decât dacă voi face lucruri mari în viata.

6.Simt ca nu sunt vrednic de dragostea parintilor mei.

7.Imi sustin cu tarie punctul de vedere.

8.Am nevoie de aprobarea celor din jur atunci cand imi sustin ideile.

9.Performantele slabe ma descurajeaza repede.

10.In general evaluarile pe care mi le fac reflacta realitatea.

11.Cred ca majoritatea oamenilor au intentii bune.

12.Consider ca nu pot contribui in niciun fel la bunastarea comunitatii din care fac parte.

13.Sunt de parere ca oamenii ii respecta doar pe cei care au bani si un statut social inalt.

14.Doar oamenii cu prestigiu au puterea sa schimbe lucrurile.

15.Adopt opiniile grupului din care fac parte chiar daca nu sunt intrutotul de acord cu ele.

16. Atunci cand am rezultate proaste ma descurajez repede.

17. Ideiile mele nu sunt la fel de bune ca cele ale colegilor mei.

18.Consider ca efortul meu este important pentru atingerea obiectivelor grupului.

19.Atunci cand sunt criticat mi-e greu sa imi refac moralul.

20.Sunt stanjenit atunci cand primesc complimente.

Anexa 6- Grafice testare

Întrebarea 1.Sunt multumit/a de felul in care arat.

2.Consider ca pot atinge o performanta la fel de buna sau chiar mai buna decat colegii mei in activitatile zilnice.

3.Consider ca nu sunt apreciat indeajuns de cei care imi cunosc activitatile.

4.Sunt de parere ca nu sunt bun/a de nimic.

5. Nu voi fi multumit de mine decât dacă voi face lucruri mari în viata.

6.Simt ca nu sunt vrednic de dragostea parintilor mei.

7.Imi sustin cu tarie punctul de vedere.

8.Am nevoie de aprobarea celor din jur atunci cand imi sustin ideile.

9.Performantele slabe ma descurajeaza repede.

10.In general evaluarile pe care mi le fac reflacta realitatea.

11.Cred ca majoritatea oamenilor au intentii bune.

. 12.Consider ca nu pot contribui in niciun fel la bunastarea comunitatii din care fac parte.

13.Sunt de parere ca oamenii ii respecta doar pe cei care au bani si un statut social inalt.

14.Doar oamenii cu prestigiu au puterea sa schimbe lucrurile.

15.Adopt opiniile grupului din care fac parte chiar daca nu sunt intrutotul de acord cu ele.

16. Atunci cand am rezultate proaste ma descurajez repede.

17. Ideiile mele nu sunt la fel de bune ca cele ale colegilor mei.

18.Consider ca efortul meu este important pentru atingerea obiectivelor grupului.

19.Atunci cand sunt criticat mi-e greu sa imi refac moralul.

20.Sunt stanjenit atunci cand primesc complimente.

Anexa 7

Alpha crombach

N of Cases = 30,0 N of Items = 20

Alpha = ,7237

Anexa 8

Split halph

Reliability Coefficients

N of Cases = 30,0 N of Items = 15

Correlation between forms = ,6093 Equal-length Spearman-Brown = ,7572

Guttman Split-half = ,7572 Unequal-length Spearman-Brown = ,7579

8 Items in part 1 7 Items in part 2

Alpha for part 1 = ,1253 Alpha for part 2 = ,2890

Anexa 9

Tabel cu lotul de subiecți ce au participat la cercetare

BIBLIOGRAFIE

1.Aebli, H .,” Didactica psihologica “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973

2.Allport, G.W., “Structura si dezvolterea personalitatii” , editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti, 1961

3.Allport, G .W., “The historical background of modern social psychology”, in Lindzey, G., Aronson, E., The Handbook of Social Psychology, vol. I, Addison-Wesley, Reading 1986

4.Barna , A., “Autoeducatia .Probleme teoretice si metodologice, Editura Didactica si Pedadgogica, R.A., Bucuresti, 1995

5.Baron, R., Byrne,D., Jonhson, B , “ Explring Social Psychology, Allyn and Boston, 1998

6.Bogatu, N., “Conduita de rol , sine si personalitate , Editura Granada, Bucuresti, 2002

7.Boncu , S., “Psihologia influentei sociale:, Polirom, Iasi, 2000

8.Chelcea,S., Motescu, M., Tighel, V., “Locul controlului si acceptarea valorilor sociale” , Revista de psihologie , Editura Academiei Romane, t.39, nr. 3, pp. 201-215, 1993

9.Cristea, S., Dictionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera International, Chisinau, , Bucuresti, 2000

10.Dafinoiu, D., Personalitatea.Metode calitative de abordare, Polirom, Iasi, 2002

11.Dragu, A., “Psihologie si pedagogie scolara”, Ovidius University Press, Constanta, 2003

12.DeLandsheere , V., et G., definir les objectifs de l” education , H. Dessain, S.A., Paris, 1989

13.Eysenck,H.J.,Les dimensions de la personalite,Presses Universitairesde France, Paris, 1950

14.Festinger, L., “A theory of social comparison processes “,Human Relations, 7, pp, 117-140 1954

15. Freedman,J.L., Carlsmith, J.M., Sears, D.O., “Social Psyhology,mPrentice Hall, New York, 1974

16.Golu, M.,” Dinamica personalitatii “ , Editura Geneze, , Bucuresti 1993

17.Golu, P., “Psihologie sociala”, Editura didactica si Pedagogoca, Bucuresti, 1974

18.Goffman, E., Viata cotidiana ca spectacol, Comunicare .ro, Bucuresti(in original:The Presentation of Self in Everyday Life, 1959), 2003

19.Hayes, N., Orrel, S., “Introducere in psihologie “ Editura All, Bucuresti, 1997

20.Ilut, P., “Iluzia localismului si localizarea iluziei”, Editura Polirom, Iasi, 2000

21.Ilut, P., “Sinele si cunoastera lui.Teme actuale de psihosociologie , Editura Polirom, Iasi, 2001

22.Ilut, P., “Valori, atitudini si comportamente sociale, Editura Polirom, Iasi, 2004

23.Kimble, C.H., “Social Psychology :Studyng Human Interaction, Brown Publishers, Dubuque, 1990

24.Mamali,C., “Intercunoastere”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974

25.Marica, M., “Introducere in problematica delincventei juvenile , Ovidius University Press Constanta, 2007

26.Martin, N., “Bazele teoretice ale psihodiagnosticului”, Ovidius University Press Constanta, 2007

27.Maslow, A.H., “Motivation and personality “, Harper and Row, New York, 1954

28.Mead, G.H., “Mind, Self and Society, University of Chicago Press, Chicago, 1934

29.Mitrofan, L., “Elemente de psihologie sociala”, Editura Sper, Bucuresti, 2004

30.Muresan, P., “Invatarea sociala. Teorii , forme, procese , mecanisme.” Editura Albatros, Bucuresti, 1980

31.Neculau, A., “A trai printer oameni” Editura Junimea, Iasi, 1989

32.Neculau ,A., “Manual de psihologie sociala “, Editura Junimea, Iasi, 1989

33.Pitariu, H., “psihologia selectiei si formarii profesionale”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983

34.Radu, I., “Psihologie”, Universitatea din Cluj Napoca

35.Saucan , D.S., “Credintele in fenomenele paranormale si locul controlului

36.Schiopu, u., Verza, E., “psihologia varstelor”, Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti, 1981

37.Sintion, F., “Introducere in Psihologia sociala”, Ovidius University Press Constanta, 2007

38.Sintion, F., “Stilul atributiv si comportamentul de conducere “, Psihologia in Romania, Colocviul National de Psihologie , BUcuresyi, pp. 111-113, 1984

. 39.Sintion, F., “Teoriile atribuirii in psihologia sociala .Teoriile fundamentale “, Revista de psihologie , Editura Academiei Romane , t. 30, nr. 4, pp. 319-329

40,Sintion, F., “Teoriile atribuirii in psihologia sociala .Consecinte teoretice si empirice “, Revista de psihologie, Editura Academiei Romane, t. 31, nr. 1, pp. 34-42

41.Zlate, M., “Eul si personalitatea”, Editura Trei, Bucuresti, 1999

42.Zlate,M., “Introducere in psihologie”, Editura Polirom, Iasi, 2000