Imaginea de Sine la Copilul Prescolar

Imaginea de sine la copilul preșcolar

Cuprins

Rezumat

Introducere

Capitolul I. Ce este și cum se formează imaginea de sine la copil

Concepția de sine și identitatea

Ce este imaginea de sine

Importanța imaginii de sine

Imaginea de sine pozitiva/negative

Respectul de sine și încrederea în sine

Iubirea de sine

Capitolul II. Interacțiunile sociale și rolul adultului in formarea imaginii de sine

2.1. Rolul părinților în dezvoltarea copilului

2.2. Rolul educatorilor din creșe și gradinițe, în formarea imaginii de sine

Capitolul III. Practici aplicative

3.1. Stima de sine – vector al schimbărilor adaptative

3.2. Instalarea neîncrederii in propria persoană

Parte aplicativă

Metoda anchetei pe bază de interviu

Concluziile cercetării

Concluziile generale

Bibliografie

2

A B S T R A C T

This paperwork represents the synthesis of some analyses well-known in the literature on developing the self-image of the pre-school children, the results of a personal research by the help of which I have tried to examine the self-image of the pre-school children, as well as the importance of the parents’ and of the educators’ role in the positive level of children.

As many authors have already specified, the personal evolution skills of the pre-school children represent a many-sided action and the self-identification is more precise when the children identify their own image in the mirror.

The paperwork is organized in three chapters, in which the first chapter deals with the self-conception and identity, the positive and negative self-image, its importance, the self-respect, as well as self – love. The ego sustains the analysis of the personal information about himself and about the other people in a whole which leads to the creation of a self – image and of another person. Thus, the self – identity is created and even more, the knowledge about the personal existence is amplified.

In the second part of the paperwork I have offered information about the social interactions and the role of the adult no matter if it’s the parent or the educators from both nursery and kindergarten in the formation of the self-image of the children. The decisions and the opinions of the tutor to help the child with the self-respect and with a positive self-images as an approval of it in strengthening the personality of the child have to be appreciated. The quicker the parent observes more frequently the good sides of the child, the quicker are the improvement and the consolidation of the way he wishes to develop them.

In the last chapter I have centered my work on the trust on itself and on the self-respect as a vector of the adaptive changes.

3

The external agents consist of experience that changes the self-respect and take place at the exterior. There are two elements that can fundament productively the self-respect:

– adult should encourage and identify the benefits in different fields, not only in school.

– adult should manage to make the child understand that the access to education is the only way to be successful.

The psychology demonstrates that if we trust in ourselves, our attributions are half solved. In order to do that, we must be more confident in ourselves, thus a maximum efficiency.

Within the research part, I have presented the objectives, the purpose, the methodology I used, as well as the results of my personal research on a lot of 23 children, in which I have showed to the image and the self-respect of the pre-school children.

By the help of the drawings, the child exposes his interior world on an emotional plan, but also he shows to the degree of the psychic and rational development.

4

Introducere:

“Fiecare om este unic prin particularitațile sale date de combinația dintre ereditate si experiențele de viața traite și transformate în învațari in mediul său de apartenență. Unicitatea este astfel data atât de materializarea sa corporală, cât și de construcția inferioară a personalității si spiritualității sale. ” (Vrasmaș, E. 2014, pag. 241).

Încă din perioada fragedă a vieții, copilul își observă trupul și se obișnuiește cu acesta.

Mediul înconjurator este ca o sursă continuă de resurse pentru copilul preșcolar, atât pentru dezvoltarea sa psihică dar și pentru cea materială.

Cu alte cuvinte, pas cu pas, copilul incepe să se înțeleagă pe el însuși.

Aptitudinea evoluției personale la copiii mici este o acțiune multilaterală, pornind de la vârsta de 5 luni, moment în care incearcă sentimente de mânie. De la vârsta de 9 luni pâna la 12 luni, copiii arată grijă față de ceea fac cei din jurul lor, astfel încât demonstrând că vor să se detașeze de ei. La 18-20 de luni, identificarea particulară se face mai precisă, in clipa în care copiii își identifică imaginea în oglindă, în general acest lucru are loc la 2 ani.

În următorii 2 ani, aceștia încep să perceapă termenul de sine, cu ajutorul diferențelor dintre propria persoană si alți indivizi.

Imaginea de sine, simbolizează pentru oricine o oglindă interioară care îl ajută să se recunoască. Imaginea din oglindă este legată de fapte, păreri, interacțiunile noastre inițiate încă din copilărie.

Stima de sine se formează in funcție de conexiunile pe care fiecare copil și le stabilește cu cei din jurul său, iar aceste legaturi il ajută pe copil să treacă mai ușor peste obstacolele intalnite.

Progresul stimei de sine, este introdus in educația copilului. Această dezvoltare are nevoie să fie permanent hrănită cu comportamente moralizatoare.

5

Motivația alegerii temei. Tema lucrării mele este intitulată: “Dezvoltarea imaginii de sine la copilul preșcolar” și este rezultatul unei interesului meu și al unei provocări.

Motivul pentru care am ales această temă provine din dorința de informație referitoare la imaginea de sine a copiilor preșcolari și factorii care o influențează.

Curiozitatea intelectuală a luat naștere și a evoluat de-a lungul cursurilor din Universitatea București, Facultatea de Psihologie și Stiințele Educației.

Conceptele obținute în domeniul acestui nivel de studii, m-au determinat să mă apropii de noțiunile imaginii de sine, a stimei, respectului, iubirii de sine, a rolului părinților și a educatorilor din creșe și grădinițe și a instalării neîncrederii în sine.

După părerea mea, conceptului de sine este totalitatea informațiilor și părerilor pe care persoanele le au despre însușirile ce le definesc.

Sinele este alcătuit din totalitatea înfățișărilor si evaluarea unei persoane despre ea însăși, fiind alcătuit din imaginea de sine si comportamentul pe care il avem fața de propriile valori.

Stima de sine se formează in funcție de conexiunile pe care fiecare copil și le stabilește cu cei din jurul său, iar aceste legaturi il ajută pe copil să treacă mai ușor peste obstacolele intalnite. Este foarte important ca un individ sa se iubească pe sine, pentru că atunci când există iubire de sine, se fundamentează și individualitatea, în așa fel încât preșcolarul realizează diferențe substanțiale între sine și ceilalți. Iubindu-se pe sine v-a pune preț pe propria persoană și v-a avea încredere mai multă. Mama și educatoarea trebuie să fie pline de pozitivism. Acestea trebuie să aibă multă răbdare, pentru a răspunde cu calm tuturor întrebărilor copiilor. În acest caz, ele trebuie să aprecieze creativitatea copiilor, să le stimuleze activitățile și să le hrănească motivația.

Ipoteza 1: Imaginea de sine a copiilor preșcolari depinde în mare măsură de instruire din partea personalului didactic . Profesorii care sprijină pozitiv imaginea de sine a copiilor preșcolari în activitatea didactică formează copii cu o stima de sine mai ridicată. Acest lucru s-a confirmat și în partea de cercetare.

Rezultă că ipoteza este validă.

6

Partea teoretică

Capitolul 1

Concepția de sine și identitatea

“Sinele este un subiect al actului constientizării. El conține principiul, pulsiunea plăcerii, libidoul și se află în straturile subconștiente ale psihismului. Conține însă și pulsiunea agresivității. Superego-ul este regula impusă de social, care va fi internalizată pe tărâmul eului”. (Muntean, A. 2009, pag. 228).

Eul, susține analiza informațiilor personale despre sine și despre ceilalți oameni intr-un întreg de noțiuni ce duc la creearea atât a imaginii de sine, cât și a celei despre altă persoană, astfel se formează identitatea de sine și mai mult decât atât , se amplifică cunoașterea existenței personale.

După părerea mea, conceptului de sine este totalitatea informațiilor și părerilor pe care persoanele le au despre însușirile ce le definesc.

Sinele este alcătuit din totalitatea înfățișărilor si evaluarea unei persoane despre ea însăși,

fiind alcătuit din imaginea de sine si comportamentul pe care il avem fața de propriile valori.

Acesta are posibilitatea de a examina propria conduită. Sinele se exteriorizează prin gesturi afective față de atitudinile comportamentale și principiile noastre.

Eul ilustrează imaginea pe care noi o găsim pentru personalitatea noatră. In concluzie, realizăm că imaginea de sine poate fi pozitivă sau negativă.

“Sinele reprezintă un set de reguli personale ce ghidează acțiunile noastre sociale și personale și ne asigură continuitatea în timp, în ciuda transformărilor pe care le suferim și care sunt inerente.

7

Oamenii se comport ca și cans ar avea internalizat un sistem de reguli de comportament proprii, care ar constitui marca lor.

Acesta alcătuiește sistemul sinelui.” (Muntean, A. 2009, pag. 227).

Prin autocunoaștere ințelegem o multitudine de acțiuni de divulgare a individualitații fiecăruia.

Autocunoașterea empirică este dovedită prin preconcepții, se referă mai mult la capacitățile învățării si accederi la cunoștințele persoanei. Obiectivitatea autocunoașterii se raportează in funcție de aceste caracteristici, dar și de atribuțiile sociale pe care le posedă.

Informațiile științifice psihologice, caută să anuleze subiectivismul empiric, dând voie ca la stadiu singular, individul să-si cunoască însușirile si comportamentul, astfel cunoscându-se

pe sine, propriile reacții către el si ceilalți.

Lauda de sine prin autocunoaștere aproximativ realistică, conduce la conexiuni si relații între persoane, cinstite și bazate pe sinceritate.

Mulți autori considera ca identitatea de sine apare in momentul în care, copilul se identifică în oglindă.

Un moment considerabil al identității, este cel în care se referă la sine folosind cuvantul „eu”.

Identificarea în oglindă în primul an din viața copilului, se conturează mai mult prin identificarea persoanei din jur, adultului din preajma copilului, decat propria imagine de sine. Până la vârsta de 8 luni, copilul zâmbește în oglindă și se comportă de parca are un alt copil in fața acestuia. În urmatorul an din viața, el realizează imaginea reală a unei persoane și face diferența dintre aceasta si acea imagine din oglindă. Aproape la vârsta de 2 ani, copilul înțelege că în oglindă este vorba de propria sa imagine. Practic de la această vârstă înainte se structurează personalitatea lui, începând cu copierea comportamentelor părinților.

Multitudinea factorilor care alcătuiesc sinele, are loc datorită mulțimii componentelor diferite și a deosebitelor conexiuni dintre ele.

8

Atunci când se face cunoscută conștiința de sine, se deosebește mult mai real viziunea despre sine și ceilalți.

Conceptul de sine, simbolizează faptul că în funcție de circumstanțe, ne folosim de imaginea aspectului de sine considerate potrivite. Persoanele care au o stimă de sine slabă, sunt mai slabe in fața conjuncturilor dezagreabile ale vieții.

Conștiința de sine rezidă intr-un număr de cugetari, de mărturisiri, în ceea ce privește propria individualitate.

Evoluția conștiinței de sine, este definită de mai multe condiții.

“Realizarea eului este esențialmente dirijată spre viața social. Copilul a fost un artist în artele plastic și dramatice, el trebuie să devină acum un artist centelor diferite și a deosebitelor conexiuni dintre ele.

8

Atunci când se face cunoscută conștiința de sine, se deosebește mult mai real viziunea despre sine și ceilalți.

Conceptul de sine, simbolizează faptul că în funcție de circumstanțe, ne folosim de imaginea aspectului de sine considerate potrivite. Persoanele care au o stimă de sine slabă, sunt mai slabe in fața conjuncturilor dezagreabile ale vieții.

Conștiința de sine rezidă intr-un număr de cugetari, de mărturisiri, în ceea ce privește propria individualitate.

Evoluția conștiinței de sine, este definită de mai multe condiții.

“Realizarea eului este esențialmente dirijată spre viața social. Copilul a fost un artist în artele plastic și dramatice, el trebuie să devină acum un artist creative în sfera socială.” (Lievegoed, B. pag. 126)

9

1.2. Ce este imaginea de sine

In opinia mea, imaginea de sine, reprezintă maniera in care înțelegem însușirile cognitive, sociale, emoționale, spirituale si fizice proprii.

Imaginea de sine se formează treptat și se mulează continuu pe parcursul întregii vieți.

Aceasta ne influențează conduita, motiv pentru care este apreciabil să evoluăm certitudini realiste despre înșine.

Ea simbolizează pentru oricine o oglindă interioară care îl ajută să se recunoască. Imaginea din oglindă este legată de fapte, păreri, interacțiunile noastre inițiate încă din copilărie.

Crearea concepției de sine, dar și a imaginii de sine, raportul dintre valorile maxime și minime ale acestora implică o acțiune de autocunoaștere a unor origini psihosociale benefice in formarea întreținerii conceptului și imaginii de sine.

Oamenii au înclinația sa-ți creeze opinii despre felul în care sunt priviți de ceilalți. Acțiunea de atașare din copilărie, poate marca evoluția planurilor de relații.

La fasonarea sinelui asistă ți examinarea clară a unui individ cu alți oameni, drept consecința dă unei persoane documentare despre calitățile ei sociale și precizează metoda de specializare.

Comparațiile cu altcineva, pot ilustra ori invitație, ori o sursă de accentuare a sinelui cu obiectivul de a indica gradul după zicala: “Prostul nu e prost destul, până nu e și fudul”.

Imaginea de sine ia naștere la răscrucea dintre ceea ce cred alții despre noi, părerea noastra despre alții și idea despre propriul suflet.

Prin urmare, în cantitate amplă, sinele este internalizarea viziunii celorlalți despre noi. Astfel riscăm să revenim la relațiile timpurii cu cel care vede de copil, fie mama, fie alt îngrijitor fără a-i împartăși o imagine importantă, demnă ce i se cuvine toată aprecierea.

Imaginea de sine are ca principiu de baza convingeri și cunoștințe care îți expune raționamentul după parerea despre propria persoană. Majoritatea acestor raționamente sunt acțiuni obiective controlabile. Insă există și raționamente ale altora, pe care le poti

proba și controla insuficient, insa au importanță majoră pentru tine.

10

Oricare informație aduce o contribuție diferită în dezvoltarea noastră personală. In multe dintre cazuri, părerile subiective se intamplă să nu fie valide, cu toate acestea noi să le considerăm adevărate, deoarece astfel le dăm insemnătate si prestigiu. Pentru noi, aceste lucruri sunt prețioase fiindcă ne caracterizează identitatea. Procedăm conform acestor fapte, iar ele individualizează, ne definesc prin modurile proprii în care cunoaștem lumea si lumea ne observă pe noi.

Acest protocol de evoluție si creștere este promovat de toți copiii.

“Imaginea de sine (IS) se dezvoltă apoi în conceptul sinelui (CS), din care se construiește

IS-CS-InS-SS”. (Vrasmaș, E. 2014, p. 245).

Imaginea de sine este alcatuită din anumite descrieri personale, de exemplu greutate, sex, culoare. Informații despre însușirile noastre si despre viața noastră social.

Imaginea de sine are un rol important în evoluția omului. Practic, ea ajută la îndepărtarea factorilor externi dăunatori.

Imaginea de sine ia naștere din experiențe personale sau modul cum cuntem tratați de cei din jur.

Motivul pentru care părerile celor din jur sunt importante pentru noi este că imaginea de sine are legatură puternică, cu stima de sine.

Stima de sine este sentimentul de autoprețuire și autoevaluare în propria putere.

“Stima de sine este purtătoare de speranță. Este cel mai frumos cadou care se poate transmite de la o generație la alta.” (Duclos, 2004, p. 14).

Stima de sine se formează in funcție de conexiunile pe care fiecare copil și le stabilește cu cei din jurul său, iar aceste legaturi il ajută pe copil să treacă mai ușor peste obstacolele intalnite.

Progresul stimei de sine, este introdus in educația copilului. Această dezvoltare are nevoie să fie permanent hrănită cu comportamente moralizatoare.

Inițial cei care alimentează viața copilului cu activităti pedagogice sunt părinții. După care situația se schimbă, activitățile copilului modificându-se în funcție de gesturile, părerile, încrederea in cei din jur, in educatoare si colegi.

11

Imaginea personală stă la baza personalității fiecăruia dintre noi. Experiențele noastre solidifică imaginea de sine.

Trebuie să aflăm taina coabitării cu noi înșine, iar o imagine de sine pozitivă este secretul.

Omul se distinge, se autoexaminează, ca expunere corporală constituindu-și o imagine de sine reală despre Eul fizic. Cel de-al doilea element important este Eul spiritual, cel imaterial.

Cele două componente se pot afla într-o relație de uniformitate sau nu, însă au aceeași însemnătate pentru individ.

Alcătuirea imaginii de sine, formează o orientare a evoluției propriei personalități.

Individul atinge o anumită imagine de sine nu numai prin autovalorizare, ci si prin relația pe care el o construește cu cei din jur. Datorită părerilor celorlalți, omul inițiază relatarea

asupra propriei persoane cât mai obiectiv.

Sinele fizic, care a început în primul an de viață, se întărește în intervalul de timp în care copilul este la vîrsta preșcolară. Astfel copilul se dezvolta din doua puncte de vedere, material și prin interacțiunea cu cei din jurul său.

Înfruntarea cu lumea material se realizează prin procese cum ar fi jocul, acțiuni care necesită concurs, astfel stabilindu-și imaginea de sine.

Imaginea de sine se formează prin învățare. Ceea ce modifică evoluția imaginii de sine, cand copiii au vârste fragede, sunt, speranțele părinților de la copii, încrederea părinților

în copii pentru forțele lor proprii, datorită faptului ca parinții sunt modele de viața pentru copiii lor și sunt primii oameni care le influențează creșterea, contează foarte mult ca aceștia să aibe o stimă de sine pozitivă. Alte aspecte care influențează formarea imaginii de sine, sunt caracterul copilului, forma de conviețuire a familiei, cateodată chiar sexul copilului. Printre trăsaturile fizice care influențează stima de sine a copilului sunt, estetica copilului, un copil chipeș atrage mai mult atenția, deosebirile din colectiv, religie, discriminarea unor minorități de orice fel, sau producerea unui handicap asupra copilului.

“Stima de sine este partea autoevaluatoare a concepției despre sine, judecata pe care o emit copiii cu privire la valoarea lor general.

12

Stima de sine se bazează pe capacitatea lor cognitivă tot mai bună a copiilor de a se descrie și define pe ei înșiși”. (Papalia, E. 2010, pag. 253).

Există mai multe dimensiuni ale stimei de sine și anume:

-Sinele social, este cel care simbolizează relația copilului cu celelalte persoane din jur, familia, prietenii și cel care se identifică în contactul interuman.

-Sinele emoțional, este cel care domină emoțiile, structurează activitățile, programează obiectivele eficace.

-Sinele fizic, este cel care programează nivelul de satisfacție al copilului față de propriul corp.

-Sinele școlar, este cel care înfățișează opinia pe care copilul o are despre capacitățile lui și despre randamentul său din grădiniță.

-Sinele proiectiv, este cel care proiectează înfățișarea copilului către viitor, Acesta depinde de încrederea pe care o are, de obiectivele și dorințele lui.

13

Importanța imaginii de sine

Valoarea personală este importantă pentru dispoziția fiecăruia de bine. Părinții trebuie să fie foarte atenți la cum se adresează copiilor, deoarece aceștia au o foarte mare influența asupra lor. Pentru a stimula dezvoltarea unei stime de sine positive, părintele trebuie să-și laude copilul, să aibă încredere in el, să fie optimist in prezența acestuia, să-l orienteze către o judecată pozitivă, să-i demonstreze iubire, să-l încurajeze etc. Astfel copilul va crește frumos și reușește să învingă greutățile mult mai ușor.

14

1.4. Imaginea de sine pozitivă, medie, sau negative

Întamplările din copilărie, sunt foarte importante în dezvoltarea și evoluția imaginii de sine a unei persoane. Așadar reacțiile păarinților sau a celor din jur, succesele sau insuccesele copilului, caracterizează imaginea pe care o avem despre propria persoană.

Calificările negative asupra copilului, il vor determina pe acesta să nu mai aibă încredere în propria persoană, constituind neîncrederea in propria persoană, în comparație cu acel copil căruia cunoscuții îi asigură încredere și calificări pozitive, iar el simțindu-se competent în propriile forte.

Angajamentul între mamă și copil poate transforma imaginea de sine într-una pozitivă care poate exista și la vârsta adulta a copilului de azi. Pentru ca imaginea de sine sa fie una pozitivă, relația lor trebuie să fie întemeiată pe afecțiune, siguranță, în timp ce o lipsire a caldurii sufletești a mamei și crescând într-un mediu violent, mama stârnește o imagine de sine negativă.

Părinții care clădesc o imagine de sine pozitivă sunt confienți, optimiști, își încurarează copiii, sunt cinstiți fața de ei înșiși și față de copii, își cunosc copiii.

Pe când părinții care stârnesc scăderea stimei de sine a copiilor sunt critici, aleg pedeapsa fizică, nu știu multe lucruri despre propii copii, îi consideră o povară,

O noțiune adecvata despre sine depinde în mare parte de relațiile sociale ale copilului. Acesta trebuie să fie mulțumit cu sine pentru a se autovaloriza.

Este normal ca adultul responsabil de copil, sa-l ajute să își constituie o imagine cinstita despre propria lui valoare și adevărata lui însemnătate.

15

Totodată este esential ca încă de la varste fragede, cand gradul de emotivitate este foarte ridicat, copilul să adopte o imagine pozitivă despre sine. Aceasta nu semnifică spațierea de aprecierea corectă a potențialul copilului, ci mai degrabă modul de tratare cu îndrăzneală a multitudinilor dificultăților în înglobarea socială.

Prin urmare este mai productiv să fim, eficienți decât exagerat de corecți deoarece la vârstele fragede eul in creștere are nevoie de un mediu protectiv, încredere, încurajare si securitate.

“Copiii care posedă o imagine de sine sănătoasă sunt mai puțin anxioși, mai curajoși, mai afectivi în relațiile lor de grup și mai corecți în autoapreciere.” (Vrăsmaș, E. 2014, p. 249).

Standardul imaginii de sine din copilarie trebuie să fie ridicat, deoarece de el depinde calitatea satisfacerii vieții de om matur. Insă nu este o regulă ca stima de sine dobandită în

copilarie să stagneze la același nivel toată viața, aceasta se poate modifica pe parcursul anilor. Nu trebuie confundat aspectul de stimă de sine scazută cu faptul că te simți rău. O persoană cu stima de sine ridicată, indiferent cat de rău s-ar simți, va face tot posibilul să rezolve problemele.

De cele mai multe ori cel cu stima de sine scazută nu-și va confirma punctele slabe, din motivul de nu fi exclusă.

Semne ca o persoană are stima de sine scazută ar putea fi faptul ca pune răul înaintea binelui întotdeauna, se teme ca va fi abandonată sau respinsă de cei din jur, este ezitantă, nu este mulțumită cu ea însăși, poate ajunge chiar la încercări de sinucidere.

Repere ca o persoană are stima de sine medie, ar putea fi ca aceasta este indecisă, geloasă, violent.

Indicatori ca o persoana are stima de sine ridicată sunt optimismul acesteia, adaptabilitate și dinamism, pasiune, confiență, interes, grijă, apreciere.

Proveniența stimei de sine, are loc la vârstele timpurii.

16

Relațiile copiilor cu oamenii maturi din viața lor, au o foarte mare importanță pentru aceștia deoarece le formează și modifică propria imagine de sine. Dacă un copil trăiește într-un mediu agresiv, iar rudele acestuia sunt nervoase si violente in majoritatea timpului, din cauza acelor experiențe de la vârste fragede, acel copil riscă să se transforme intr-un adult cu aceleași însușiri și cu o stimă de sine scazută.

În schimb daca acel copil crește cu niște experiențe de bunăvoința, gingășie, afecțiune, docilitate, el va avea un nivel ridicat al stimei de sine.

Conform lui Tony Humphreys, „puțini dintre noi avem parte de o proporție mare de experiențe pozitive și, în consecință, există foarte puțini oameni cu stimă de sine ridicată. Mulți au stimă de sine medie și un număr considerabil au stimă de sine scăzută pînă la extrem de scăzută sau chiar nici un fel de percepție de sine. În prezent se estimează că 85-90% din oameni au nevoie de o formă sau alta de consiliere, psihoterapie, psihanaliză sau terapie de familie pentru corectarea comportamentelor interioare și exterioare care-i inhibă.” (Stima de sine, 2009).

Pentru a deveni un adult responsabil, trebuie să-ti faci propria opinie despre tine însuți și să-ți menți o imagine de sine pozitivă.

Înca de la naștere, omul este unic în lume. Are o forță imensă. Valoarea personală poate fi influențată de experiențele negative sau cele pozitive încă din primii ani de viață.

Conduita preșcolarului, depinde de interziceri ale părinților, reguli impuse de tutori, ceea ce conduce la un comportament rafinat în societate. Însă, eu sunt de parere ca pe de altă parte, copilul are nevoie și de libertate, astfel îmbinând cele doua comportări ale lui, să ajungă sa-și construiască o opinie exacta despre el și o imagine de sine adevărată.

17

1.5. Respectul de sine

“Copiii nu pot fi învățați să fie respectuoși. Pot fi învățați să fie politicoși și să pară politicoși, dar asta nu e totuna cu a simți adevăratul respect – politețea și respectful nu trebuie confundate.” (Nolte Law, D. 2001, p. 160).

Respectul de sine ia naștere de la imaginea de sine.

Opinia mea, este ca respectul de sine ia naștere atunci când copilul își identifică propria

persoană și mai mult decât atât, atunci când el realizează ce influență are asupra mediului în care trăiește.

Pentru a dezvolta și mai târziu modifica, conceptul de sine, avem nevoie de informații specifice despre sine, precum, înfățișare, modul de a rezolva anumite răspunderi, modul în care te integrezi într-un grup, încrederea de care dai dovadă, relațiile pe care ți le creezi cu ceilalți.

Elementele care te ajută la creșterea respectului de sine pot fi:

-o imagine bună despre sine

-încredere în sine

-învățarea copiilor, cu sarcini și obiceiul de a lua hotărâri

-susținerea copilului predispus să lucreze ceva nou din propria inițiativă

Mama și educatoarea trebuie să fie pline de pozitivism. Acestea trebuie să aibă multă răbdare, pentru a răspunde cu calm tuturor întrebărilor copiilor. În acest caz, ele trebuie să aprecieze creativitatea copiilor, să le stimuleze activitățile și să le hrănească motivația.

Un copil care are respect de sine se comportă diferit, față de unul care nu are respect de sine, deoarece:

-simte că este capabil

-are o satisfacție interioară și este valorizat

18

-simte că este iubit și astfel învață să iubească

-are propria personalitate și opinii în conexiunile cu cei din jur

-este sociabil și se integrează ușor

-își recunoaște greșelile

Încă din primii ani de viață, tutorele, educatorul și alte persoane prezente în viața copilului, trebuie să se implice cât mai mult în creșterea imaginii de sine și în încrederea în sinea copilului, astfel formându-i această caracteristică pe toată durata vieții.

Componentele principale pentru ca un copil să aibă o imagine de sine pozitivă, pot fi: mulțumirea acestuia fața de trăsăturile fizice, contactul cu cei din jur și ceea ce deține, faptele pe care le face.

În primul rând, pentru a reuși să te cunoști pe sine, trebuie să te accepți așa cum ești. Părintele și mai târziu educatorul trebuie să-l învețe sa-și accepte greșelile și să-l facă să învețe din acestea. Este important ca el să nu fie etichetat la prima greșeală efectuată. Esențial nu este rezultatul final al copilului, ci efortul si progresul său.

Este benefic pentru copil să aiba încredere în posibilitățile lui. Copiii nu trenuie comparați între ei, nici în familie, cu frații sau surorile lor, însă nici la nivel de clasă, între colegi, astfel creem relații pozitive, nu relații de concurența.

Atât educatorii, cât și părinții trebuie să pornească de la ideea că fiecare copil are ceva bun în el, indiferent de modul de dezvoltare al acestuia.

Rolul educatorilor este să caute unicitate în fiecare copil, să identifice activitatea de care este interesat fiecare copil și să întarească cu mult pozitivism.

Aceștia trebuie să-i ajute pe copii să înțeleagă că activitățile lor sunt utile. Dacă văd că persoanele mature din viața lor sunt interesate de ideile lor, privind încredere în propria persoană.

19

Comportamentul adulților influențează comportamentul copiilor. Adresarea adultului trebuie să fie temperată și limpede, atât când vine vorba despre comunicarea unor sarcini, cât și de justificările consecințelor.

„Dacă un copil va fi încurajat și progresele încurajate, comparate cu propria sa devenire, el va progresa prin încrederea pe care o va avea în sine. Întărind negativ rezultatele sale, pedepsindu-l, certându-l mereu, el se va îndepărta de activitatea respectivă, va crede tot mai mult ca nu poate, își va pierde încrederea și siguranța în acțiunile lui, își va limita sfera experiențelor reușite”. (Vrasmaș, E. 1999, p.171).

Pentru a se simți important, copilul, are nevoie de sarcini la care să contribuie. Aceste sarcini, ajută la dezvoltarea lui și la evitarea eșecurilor de-a lungul vieții.

Un alt principiu care crește respectul de sine al copilului, este faptul că poate alege singur, poate lua decizii fără să fie constrâns. Astfel, își dezvoltă capacitatea de a selecționa, de a opta pentru ceea ce își dorește și învață să-și asume responsabilități pentru votul său.

Elementele care influențează dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă pot fi, pretențiile tuturor vis-à-vis de proprii copii; dacă părinții au o stimă de sine pozitivă sau nu; interesul copiilor și deschiderea la nou; sexul copilului; religie; rasă; tipul de contact pe care il au cu cei din jur.

Copilul, de mic trebuie format astfel încât să își constituie o imagine de sine bună, pentru a avea un comportament adecvat la maturitate.

Absența încrederii în propria persoană, duce la precaritate și la o atitudine nesatisfăcătoare.

“Pentru a trece la acțiune, copiii nostri au nevoie să creadă în ei înșiși și în viziunea pe care o au asupra lucrurilor. Dacă n-au încredere în propriile lor decizii sau dacă nu cred în ei înșiși le va fi foarte dificil să se afirme. O modalitate de a-i ajuta să capete această încredere este să avem noi încredere în ei.„ (Nolte Law, D. anul 2001)

20

Iubirea de sine a preșcolarilor

Este foarte important ca un individ sa se iubească pe sine, pentru că atunci când există iubire de sine, se fundamentează și individualitatea, în așa fel încât preșcolarul realizează diferențe substanțiale între sine și ceilalți. Iubindu-se pe sine v-a pune preț pe propria persoană și v-a avea încredere mai multă.

Din punctul meu de vedere sunt zece lucruri care ne fac să ne iubim propria persoană și anume:

A). Să oprim observațiile negative în privința propriei persoane. Trebuie să acceptăm ideea că nu suntem perfecți și că o mică scăpare de-a noastră nu este un capăt de țară. Pe de altă parte o soluție potrivită ar fi să ținem minte faptul că suntem extraordinari și să încercăm să fim mândri de noi, fără alte obiecții.

Fiecare copil are nevoie la un moment dat să își amintească și să i se amintească propria valoare, cât de important este și cât de util este.

Este absolut normal ca uneori să avem sentimente de nesiguranță, să nu ne credem a fi în stare să rezolvăm o problemă, însă soluția nu este să ne plângem, ci să încercăm să realizăm că nu suntem perfecți și că dacă avem încredere și ne apreciem pe noi înșine, vom trece peste orice dificultate. Unicitatea fiecărui copil stă tocmai în modul diferit de a percepe orice situație.

B). Să nu mai fim timorați. Acel copil care trăiește cu teamă, necesită ca familia să-i fie aproape tot timpul.

Dacă cei mici au idei de frică și își fac griji pentru orice practică a lor, vor crește cu această teamă și vor deveni adulți cu sentimente de alungare dintr-un grup și din societate.

C). Să fim perseverenți. Dacă avem răbdare și insistăm în a gasi soluții la probleme, ne vom realiza nevoile. Există situații în care nu reușim din prima să realizăm ceva, însă dacă insistăm și ne concentrăm asupra problemei, este imposibil să nu reușim. Copiii trebuie să învețe să aibă răbdare și să fie perseverenți.

21

D). Să ne acceptăm incorectitudinile. Cei mici trebuie să fie conștienți că niciodată nu ne va ieși ceva din prima. Pentru a ajunge să fim foarte buni într-un domeniu trebuie să exersăm, pentru a ajunge sa învățăm orice, trebuie să insistăm pentru a ieși perfect. Probabilitatea de a înfăptui o sarcină nouă, fară greșeală este foarte mică.

E). Să fim pozitivi. Un mod plăcut pentru a fi mai înșelegător si blânzi cu noi înșine este recreerea. Atunci când ne oferim suficient timp nouă și vom avea o gândire cruțătoare și productivă, subconștientul nostru știe că vrem să ne destindem.

F). Să ne analizăm propriile practici. Să ne relaxăm și să încercăm pe cât posibil să avem o minte calmă și temperament temperat.

G). Să avem încredere. Preșcolarului trebuie să i se ofere încredere pentru ca el la rândul său să privească lucrurile cu încredere. Membri familiei împărtășește anumite stări, este important ca acestea să fie pozitive și să aibă în locuință o atmosferă de siguranță.

H). Să admitem ceea ce suntem. Trebuie să îi învățăm pe copii să se accepte așa cum sunt, fără a dori ceea ce au alții sau ceea ce sunt alții. Pentru a-i ajuta să se accepte asa cum sunt, trebuie să-i acceptăm noi pe ei cu bune și rele, să le oferim protecție, respect, să le statornicim sentimente, emoții.

Este foarte important să nu existe blocaje între relația dintre părinte și copil, deoarece relațiile tensionate conduc la momente suferință a ambelor părți.

I). Să mă ajut singur. Când rezolv unele probleme de unul singur am o satisfacție mult mai mare. Copilul are nevoie să știe că suntem permanent alături de el pentru a-l ajuta, însă este important pentru el să învețe să-și rezolve singur dificultățile, astfel reușind să se descurce singur și mai târziu.

J). Să-mi accept și să-mi îndrăgesc chiar și minusurile. Nu este suficient să ne acceptăm imperfecțiunile, trebuie să învățăm să trăim cu ele și dacă putem să ne folosim de acestea în anumite situații. Toate secțiunile din viața noastră, formează un întreg, ne formează pe noi așa cum suntem, cu bune și cu rele.

22

K). Să ai grijă de trupul tău. Este important ca un copil să învețe să aibă grijă de el însuși, de corpul nu doar de sufletul lui. Printr-o alimentație adecvată, prin îngrijire, exerciții fizice și multă iubire se va îngriji mult mai corect.

L). Activități în oglindă. Lucrurile pe care le executăm se schimbă, însă valoarea pe care o avem rămâne aceeași. Să învățăm copiii ca de fiecare dată când fac un lucru bun să se ducă la oglindă, să se privească și să-și mulțumească personal pentru acea sarcină dusă la bun sfârșit. În așa fel, îți accepți meritele.

Un alt motiv pentru care este bun acest exercițiu în fața oglinzii este faptul că ne ajută să ne eliberăm sufletește. Copiii se pot elibera de unele certuri cu părinții, de unele pedepse date de ducatoare etc. Trebuie să învățăm preșcolarii să se iubească propria persoană pentru a învăța să-i iubească și pe alții. Privindu-ne propria reflecție în oglindă ne dăm seama de adevărata noastra persoană, de ceea ce suntem noi cu adevărat, fără să ne mințim singuri.

M). Iubește-ți propria persoana în acest moment. Ajută-ți copilul să știe toate aceste lucruri și să-și valorifice propria persoană, pentru a fi satisfăcut și a se iubii, chiar acum.

Nimeni nu poate schimba un alt individ, însă adultul responsabil pentru copil îi poate insufla acest lucru, să se iubească pe sine așa cum este.

Este adevărat ca fiecare om trebuie să-și formeze proriile experiențe, însă părintele îl poate învăța pe cel mic să se iubească pe sine și să nu fie afectat de obiceiurile negative ale celorlalți.

“Principala lecție pe care trebuie să o învățăm pe această planetă este iubirea necondiționată, iar aceasta începe cu iubirea de sine și cu acceptarea de sine.

Singura modalitate de a-ți trăi viața cu adevărat este să îți trăiești viața așa cum dorești tu și să mergi pe propria ta cale.” (Lowise, L.H. 2009).

23

Capitolul 2

2.1. Rolul părinților în formarea imaginii de sine

“Comportamentul copilului oglindește în cea mai mare măsură atitudinile și ideile pe care părinții le au despre rolul lor ca părinți. Între părinte și copil, de la naștere, deja se instalează și funcționează o spiral a interacțiunii”. (Muntean, A. 2009, pag. 416).

Părintele este cel care are grijă de un copil. Este probabil ca, cel mic să aibă mai mulți părinți, însă doar doi sunt cei biologici, mama și tatăl biologic.

Părinții biologici sunt cei care au procreat si au dat naștere copilului. În mod normal părinții biologici sunt cei care au grijă de copil, însă unii părinți sunt adoptivi.

Părinții adoptive sunt cei care au grijă de copii, dar nu sunt înrudiți cu ei.

Părinții au un rol foarte important în creșterea copilului. Ei trebuie să procedeze și să gestioneze situația astfel încât să aducă un plus de pozitivism dezvoltării imaginii de sine a copiilor. Rolul lor este de a întâmpina cu dragoste fiecare practică a copiilor.

„Dacă în primii ani familia este direct implicată în elementele de încredere în propriile forțe pe care le manifestă copilul, în creșă și în grădiniță, tot mai mult, educatoarea și ceilalți agenți educaționali influențează imaginea copilului despre sine și despre forțele sale.” (Vrăsmaș, E. 2014, p. 259).

Felul în care se comportă părinții ajută într-o mare măsură formarea copiilor, deoarece prin acest comportament părinții își exprimă punctul de vedere bun sau rău despre capacitățile acestora.

Totodată, părinții abrobă sau nu ceea ce le-ar face plăcere să intâlnească în proprii copii, insușiri regăsite în personalitatea lor, de care aceștia să fie mandri.

24

În cazul în care adulții își ocupă timpul cu alte activități și nu le alocă timp suficient copiilor, aceștia nu vor fi motivați și se pierde stimularea acelor competențe pe care părinții ar vrea sa le observe.

Trebuie să se țină cont de detalii, deoarece ele fac parte din schimbarea prin care trece copilul când crește.

Mama este cea care îi face cunoștință copilului cu prima practică a relației sociale, împreună cu aceasta descoperă lumea. Ea îi monitorizează fiecare lucru pe care îl execută, acest fapt având o importanță extrem de mare pentru cel mic.

Odată ce face cunoștintă cu lumea exterioară, copilul, are nevoie ca persoanele din împrejurul său să aibe un comportament similar cu cel al mamei.

Deasemenea practicile inițiale au o foarte mare legătură cu atitudinea mamei față de copil, deoarece îi influențează acestuia comportamentul cu semenii săi.

Ne putem da seama ușor ce fel de relație socială are cel mic, în funcție de felul în care se comportă și discută.

Copiii prezintă interes față de ceilalți. Rolul mamei în primii întâii ani din viață este esențial, dearece aceasta îi motivează copilului atracția și curiozitatea față de indivizii din jur.

Se poate aprecia că opiniile și deciziile tutorelui, de a ajuta copilul să aibă încredere în sine și o imagine pozitivă de sine, ca o aprobare a acestuia în întărirea personalității copilului. Cu cât părintele observă mai frecvent laturile bune ale copilului, cu atât acesta valorifică și întărește insușirile pe care dorește să le evolueze.

De multe ori, părinții le dezvoltă copiilor calități, care dacă nu ar fi pus atat accent pe ele nu ar fi știut că le au.

Este normal ca în oricare familie să existe capacități și importanțe diferite, însă forța părinților de a modifica ceea ce copilul valorizează va influența etic evoluția copilului.

25

“Suntem primii custozi ai încrederii copiilor noștri. Ei au nevoie să știe că vom fi lângă ei indiferent ce s-ar întâmpla – asta înseamnă să te simți în siguranță. Când știu că pot conta pe noi pentru a răspunde nevoilor, pentru a înțelege sentimentele și pentru a-i respecta, copiii învață să aibă încredere în noi.” (Nolte Law, D. 2001).

Prin urmare rolul părintelui este essential în dezvoltarea și educația copilului, cu ajutorul lui acesta realizează ceea ce este bun sau rău.

Exisă situații în care părinții nu sunt foarte clari în a își transmite sentimentele sau informațiile, însă copilul simte ce anume abrobă sau nu aceștia.

Pe parcursul timpului, copiii ajung să posede propriile decizii. Acest lucru poate influența pozitiv sau negativ parinții, îi poate dezamagii sau dimpotrivă, îi poate face mândri, chiar daca părinții uneori nu le înțeleg deciziile.

Copiii au nevoie de prezența părinților permanent, chiar daca există momente în care eșueză responsabilităților.

În timp, ei își progresează încrederea în sine. Părinților li se cuvine sa-i formeze pe copii, prin experiențe și cuvinte, astfel încât aceștia, mai târziu să-și valorifice talentul.

Trebuie să li se asigure un mediu corespunzător în care aceștia să aibe timp si loc de desfășurare a activităților, de învățare, chiar și de greșeli uneori, stând în permanență dispuși să le accepte greșelile și să îi îndrume.

Este de dorit ca toți copiii să aibe încredere în ei înșiși dar și în alții. Să aibe o atitudine pozitivă cu ceilalți, însă să-și dea seama când cei din jur sunt incorecți cu aceștia.

În acest sens, părinții pot stimula sentimentele de protecție, care îi va influența și la maturitate.

Încrederea în propria persoană, îi va face să aleagă corespunzător și potrivit variantele profesionale și să creadă în propria persoană.

Încrederea în alte persoane, le oferă posibilitatea de a își face relații sociale, familie, prieteni.

26

„Fără siguranța de sine și fără să creadă în ei, copiii nostri nu vor sti nici să se bucure de viață când lucrurile vor merge bine, nici să înfrunte greutățile. Dacă au însă încredere în ei, în competența lor fundamentală, în bunăvoința și în calitățile lor de ansamblu – vor realiza practic tot ce și-au pus în gînd.” (Nolte Law, D. 2001)

Contribuția părinților este fundamentala, ei pot să ofere sau nu valoare. Nu este o sarcină foarte grea, însă necesită multă atenție în viața de familie. De multe ori copiii selectează momente și mesaje pe care tutorele nu este conștient că le memorează în acel moment.

Maniera prin care părinții se exteriorizează, îi invață pe copii ce înseamnă respectul și mai mult decât atât, cum anume să respecte un individ.

Sunt momente în care părinții nu au o atitudine corectă cu proprii copii, dar dacă aceștia își recunosc greșeala și încearcă să fie mai atenți altădată, copiii vor învăța ce înseamnă

respectul și că acesta are o durată mai lungă.

“Cele mai importante influențe exercitate de mediul familial asupra dezvoltării copiilor vin din atmosfera căminului.” (Papalia, E. D. 2010, pag. 325).

Părinții sunt nucleul a tot ce înseamnă prețuirea propriei persoane a copilului, iar aproape tot procesul de dezvoltare are loc in copilărie.

Părintele poate descoperi calități importante în propriul copil, însă aceștia trebuie să facă ceva pași și anume să îi dăruiască iubire, să îi impună limite, să îi ofere atenția necesară, să îi ofere numeroase opțiuni, să-l încurajeze, să se bucure de activitățile eficiente.

Există familii care consideră că școala este cea care răspunde de educația copiilor și cadrele didactice răspund de succesul sau insuccesul școlar al unui copil.

Din punctul meu de vedere familia este prima școală a copilului, iar părinții sunt primii învățători ai acestora. Aceștia nu numai că garantează hrana, cheltuielile, căminul, dar și face în așa fel încât acel mediu în care locuiesc să fie unul cât mai cald si armonios.

Pot afirma ca părintele poate fi cu ușurință un exemplu pozitiv pentru copil.

27

În relatia copil-părinte trebuie să existe anumiți factori care o fac funcționabilă: respect, bunavoință. cunoaștere, nonviolența, sinceritatea etc.

Părinții trebuie să cunoască foarte bine nevoile copiilor, să le acorde timpul necesar ca aceștia să se deschidă lor, să le acorde libertatea de care au nevoie, dar totodată să fie dominatori și să-i verifice permanent, să aibe încredere in ei.

Copiii trebuie să realizeze că sunt liberi să greșească pentru ca din greșeli vor învăța, să-și exprime propriile opinii fără să fie criticați, să-și dezvolte propriul potențial.

Modul în care părinții reacționează la greșelile lor, îi va afecta și tind ca și ei să facă aceleași greseli la maturitate. Fiind conștienți că pot greși si ca uneori au și sentimente negative, copiii își dezvoltă conștiința de sine.

Învățând să înțeleagă limitele impuse de părinți, copiii capătă însușiri precum:

-îndrăzneală

-iertare

-creativitate

-milă

-colaborare

-autoevaluare

-libertate etc

„Toți părinții iși iubesc copiii, forma de exprimare este diferită și mai mult sau mai putin ascunsă de forme specifice și personale. ln mod firesc, pentru fiecare părinte copilul său este un ,bulgăre de aur. El îl vede frumos, bun, demn de încredere. Unii recunosc deschis, altii se feresc să o arate, sau chiar se ascund cu ostilitate sau indiferență. Desigur sunt multe nuante, dar in general valoarea copiilor este cel mai mult recunoscută și apărată in familie.” (Vrasmaș, E. 1999, p. 205).

28

Copiii trebuie sa aibe permanent un mentor astfel încât sa-și poată dezvolta abilitățile.

În concluzie, implicarea părinților în viața copiilor poate anula unele dificultăți, poate ajuta copilul să treacă mai repede peste obstacole și îl poate face să se integreze mult mai ușor oricărui grup.

Aș putea spune că familia este rădăcina educației. În primii trei ani din viață, se formează capacitatea de învățare, așadar este foarte important modul în care părinții au grijă de acest aspect, prin citirea unor povești sau cântecele. Părinții trebuie să fie mereu deschiși și sinceri, dispuși să le răspundă la întrebari legate despre diverse curiozități ale copilului. Trebuie să fie creativi pentru a face comentarii inteligente la ceea ce comunică și cred că trebuie să fie și evaluativi, mă refer la faptul că la finalul discuției părinții să pună diferite întrebari prin care să se asigure dacă, copiii au înțeles sau nu, sau întrebări prin care să le dezvolte imaginația.

Toți oamenii din jurul copilului au roluri importante în creșterea și dezvoltarea lui, însă cea mai importantă legătură este cea a mamei cu copilul.

“Familia este nu numai locul în care copilul se naște și trăiește prima periodă din viață, dar și principalul agent al socializării. Ea este intermediarul dintre societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalității.” (Mihăilescu, I. 2004, p. 33).

Ceea ce părinții pot efectua pentru ca copiii lor să se integreze mai ușor în societate este:

-Să îi învețe să se comporte frumos cu ceilalți

-Să le complimenteze faptele bune, iar din cele rele să nu facă o exagerare

-Să nu îi compare cu alți copii

-Să îi instruiască să-și recunoască greșelile etc

În familie trebuie să existe o serie de factori care trebuie să fie prezenți permanent, precum fidelitate față de familie, respect pentru sine și cei din jur și o permanentă conexiune la educație.

29

Ceea ce participă la o ambianță cât mai plăcută în familie este o evaluare a familiei, cât de mult cred părinții în copii și îi protejează, îi iubește și îi ajută.

Un alt emelement care ajută la atmosfera din familie, este cât de multa libertate de exprimare au copiii.

Bineînțeles, condiția financiară are rolul ei foarte important în viața de familie.

La vârsta copilăriei mijlocii, rolul părinților este treptat, puțin, înlocuit cu cel al copilului, deoarece cel mic se poate controla singur. Acum părintele supraveghează și protejează în mod comun, iar cel mic se dirijează din propria inițiativă.

Copiii simt nevoia să se simtă utili, importanți și le place atunci când părinții îi consideră maturi, astfel ei ascultă de aceștia și le apreciază autoritatea.

Această abordare a autorității părinților diferă de la persoană la persoană.

În majoritatea cazurilor, modul în care parinții reușesc să se înțeleagă cu copiii lor, contează mai mult decât rezultatul problemei. Ba chiar, în unele cazuri realizează importanța principiilor și a disciplinei.

Familia care pune accent pe legătura strânsă între membri familiei, riscă foarte mult ca cel mic să aibe o stimă de sine ridicată, tocmai din motivul că este permanent alaturi de ei, pe când copiii care au o creștere individuală, riscă să aibe stima de sine scăzută, tocmai din prea multă libertate și dragoste neîmpărtășită.

Un alt factor care influențeză fericirea și imaginea de sine a copilului este ca familia în care crește să fie compusă din ambii părinți, să nu existe doar un părinte, ori părinte vitreg, sau familii divorțate, ori familii de lesbiene sau homosexuali, sau situații în care copilul s-a născut înafara căsătoriei.

30

Copiii care au parte de o familie normală, cu doi părinți biologici, fericiți împreună, au șanse mult mai mari să aibă un nivel inalt în viață și la rândul lor să aibă familie fericită și de-o calitate bună. Înteracțiunea dintre părinte și copil modifică modul de dezvoltare a copilului.

Atunci când părinții divorțează, copilul se confruntă cu situații stresante, de multe ori nu sesizează ce se întâmplă și de ce părinții au rupt relația, iar asta împiedică, ca acel copil să aibe un nivel înalt în viață.

O dificultate emoțională poate apărea chiar înainte de divorț, atunci când copilul este supus presiunii din casă.

“Adaptarea copilului la divorț poate depinde partial de vârsta, maturitatea, genul, temperamental, și adaptarea sa psihosocială înaintea divorțului.

Copiii mici tind să simta mai multă anxietate, din cauza divorțului, să aibă pretenții mai puțin realiste despre cauzele lui, și este mai probabil să dea vin ape ei înșiși, dar pot să se adapteze mai rapid decât copiii mai mari care înțeleg mai bine ce se petrece.” (Papalia, E. D. 2010, pag. 328).

Copiii preșcolari sunt mai puțin emotive la constrângerile familiei asupra sa, însă se tem de a nu fi părăsiți.

Părinții pot contribui la încrederea de sine a copiilor prin, a fi deschiși cu ei, astfel evită ca aceștia să devină temători. Ajutându-l cu acest lucru, cei mici se vor simți bine în propria piele, capabili.

În alt rol al părinților este de a-i stimula pe copii, de a-i încuraja, pentru a nu se simți slabi.

Părintele poate ajuta copilul să aibă încredere în sine, chiar de la naștere, însă pe parcursul vieții metodele se schimbă, însă scopul rămâne permanent același.

La vârsta preșcolară, părintele trebuie să uite situațiile neplăcute și să pună accent pe cele plăcute, în care cel mic se simte util și are un comportament adecvat.

31

În caz că cel mic este lăsat în grija altor membri din familie au cercul de prieteni, trebuie să aibă în vedere ca adultul responsabil să aiba comportament similar mamei, astfel copilul simțindu-se protejat ca și când ar fi în grija propriei mame.

O altă modalitate prin care părintele pune accent pe imaginea de sine a copilului este atunci când ține cont de decizia lui și îi permite să selecționeze ceea ce-și dorește.

În același timp copilul trebuie să se simta inclus în practice împreună cu adultul. De exemplu pot face curat împreună, sau mâncare.

Pentru a-și dezvolta imaginea de sine, copilul trebuie să aibe parte de șanse care sa-i crească încrederea în sine, aceasta dezvoltându-se chiar și prin sport, prin succesul de a face diferite exerciții sportive, sau talent artistic, ori dans.

Prin laudă din partea părinților, cel mic se va simți mândru de propria persoană și mai motivate în a rezolva sarcini.

Răsplata este o bună metodă prin care cel mic poate fi recompensat pentru efortul depus și poate avea un efect benefic asupra copilului deoarece îl poate stimula.

Părintele poate stimula copilul să aibă încredere în sine și să aibă încredere în forțele proprii, să se bazeze pe sine.

Îi pot consilia să-și evolueze sarcinile, să le ofere încredere, părinții să acționeze doar în cazul în care nu se descurcă și doar cu un sfat, să-i lase pe ei să acționeze din propria inițiativă și mentalitate.

Modalități prin care părinții le-ar putea stimula individualitatea și i-ar putea ajuta să aleagă propriile decizii, la vârsta de 3-5 ani, pot fi următoarele:

-stimularea alegerii propriei ținute,

– stimularea alegerii proprii asupra prietenilor,

– stimularea alegerii proprii asupra locului de joacă,

32

– stimularea alegerii proprii asupra lungimii părului,

– stimularea alegerii proprii asupra cărților de colorat,

-stimularea îngrijirii personale, singur.

Rolul părintelui este esential deoarece, copilul are nevoie de un model, de un exemplu demn de urmat, iar parintele poate îndeplini cu ușurință această funcție.

33

2.2. Rolul educatorilor în formarea imaginii de sine

“Fiecare persoană își asumă mai multe roluri corespunzătoare status-urilor pe care le ocupă, de aceea personalitatea se exprimă într-o pluralitate de roluri constituind pentru fiecare individ un sistem mai mult sau mai puțin integrat și armonic.” (Bogatu, N. 2002.)

Odată intrat în gradiniță, copilul vede în educatorul său un adult responsabil de acesta, în lipsa părinților.

Rolul educatolui este de a oferi noi informații și în final de a-i aduce pe copii în stadiul în care pot lua singuri decizii, învățând să-și asume responsabilități.

Educatorul este responsabil pentru toate activitățile copilului, el influențează atitudinea copilului. Educatorul trebuie sa fie un exemplu pentru copii. După familie, el este primul individ cu care copilul are legatura directă și cu care își desfășioară o mare parte a timpului.

Un aspect foarte important este ca educatoarea să rămână o foarte mare parte de timp tot acea persoană pentru ca cei mici să nu aibă de pătimit.

În opinia mea competențele unui educator sunt chiar acelea pe care ar vrea să le regăsească la copii și anume:

-sprijin

-pasiune pentru cunoaștere

-meditativ

-dedicat

-comunicativ

-cinstit

-veseli

34

Ellen Key susține că “Copilul intră în viață cu moștenirea caracteristică celor care l-au precedat, iar această moștenire este modificată prin adaptarea la mediu. Dar el mai prezintă și variații individuale ale timpului primitive.

Pentru ca aceste particularități să nu dispară sub influența adaptării, trebuie ca manifestarea lor să fie provocată în toate felurile și influențată de către educator, dar numai în măsura în care e ava putea da evoluției coeziune și energie.” (1988, pag. 51).

Copilul muncește pentru a obține respectul și atenția educatoarei. Asta nu înseamnă că cel mic renunță la ceea ce îl reprezintă pe el ca, copil, ci pur și simplu el își exercită anumite responsabilități sau își dezvoltă abilități de independență sau luarea propriilor decizii.

“A educa înseamnă în același timp a comunica o învățătură, a forma sensibilitatea și judecata, a trezi imaginația creatoare.” (Ionescu, M. 2000, pag. 49).

Educatoarea trebuie să fie conștientă de faptul că rolul ei este și de a înțelege ca fiecare copil are stilul și ritmul său de învățare.

Ea trebuie să stimuleze copiii să le ofere libertate de gândire, de exprimare.

Atribuția educatoarei este de a arăta greșeala copilului și de a pune accent pe ceea ce este corect, de a-i scoate parțile pozitive la vedere și nu a se axa pe greșeli.

Aceasta mai trebuie să înțeleagă ideea că fiecare copil este unic și de aceea ei nu trebuie să fie comparați unii cu alții, eventual ea poate realiza o ierarhizare pe grupe.

Copilul este mult prea mic pentru a face față unei păreri necorespunzătoare despre el însuși. Copilul trebuie încurajat prin cuvinte.

Îndrumări pe care educatorul ar trebui să le aplice:

-Să cerceteze unicitatea copiilor, fiecare copil este priceput la ceva anume, iar educatorul trebuie să știe cum sa-l facă pe copil să-și dezvolte acea latură talentată a sa.

35

-Să asiste cât mai mult la îndeletnicirile copilului, acesta pe parcurs să ajungă să facă acțiuni independente .

-Să aibă încredere în copii, și să-i monitorizeze fără ca aceștia să intervină cu propriile reguli și opinii asupra activităților lor.

-Să prevină interpretarea copiilor în funcție de însuțirile trupești ale acestora.

-Să aibă încredere în copil, însă să-i ajute să-și recunoască limitele și în timp să-i sprijine în întrecerea lor.

-Să cunoască și să stăpânească convingerile și sentimentele.

-Să stimuleze creativitatea copiilor și să exprimarea către acesta să fie limpede și domoale.

– Să le ofere copiilor răspunderi suficient de numeroase pentru a le ocupa timpul, însă potrivite pentru vîrsta lor.

Este de preferat ca adultul din viața copilului, fie ca este vorba despre familie, fie că ne referim la educatoare, să aibe un comportament recomandabil.

De aceea intervin anumite sarcini care le va crește imaginea de sine copiilor, precum:

-copilul trebuie lăudat cât mai mult pentru acțiunile corecte pe care le execută

-rezultatul activităților trebuie pus la vedere pentru a se mândri de propria muncă.

-este recomandat să se utilizeze oglinzi pentru ca cei mici să își observe cu ușurință postura

-o altă metodă prin care copilul se recunoaște mai ușor este de a se folosi lupa, în cazul degetelor, a unghiilor etc

-este de preferat ca educatoarea să i se adreseze copilului pe numele mic, astfel încât și aceasta cât și copilul să se obișnuiască.

“Când intră la grădiniță, copiii dețin experiențe diferite de comunicare, fie cu alți copii, fie cu adulții, în funcție de mediile sociale din care fac parte”. (Golu, F. 2009, pag. 116).

36

Aptitudinea preșcolarului de a vorbi modifică atât relațiile lui cu cei din jur, cât și capacitatea sa intelectuală fiindcă, cuvintele sunt felul prin care copilul memorează.

Preșcolarul mare are un limbaj format din aproximativ 2000 de cuvinte, ba chiar începe să formeze propoziții la toate timpurile, incercând să comunice cu cei de vârsta lui sau adulții.

Pentru copil, educatorul său este un exemplu, un model demn de urmat în viață. Acest lucru înseamna faptul că profesorul are nenumărate calități care îl determina pe coil să se integreze prin diferite moduri în societate și a se realiza. Educatorul trebuie să urmărească ceea ce îi reprezintă pe fiecare dintre copii și să reușească să se adapteze nevoilor tuturor.

Faptul că reușește de-a lungul timpului să călăuzească, copiii este cea mai adevărată dovadă a faptelor educative, didactice, izbutite.

Educatorul îl impulsionează pe el mic, îi oferă ajutor, îi învață și împreună i-au decizii. Acesta construiește persoana calificată de maine, îl formează pe copil pentru a fi în stare să ia decizii bune, oferindu-i o cultură.

Grădinița este locul perfect pentru ca un copil să se adapteze într-un grup de prichindei de vârsta lui.

În majoritatea cazurilor, copiii nu au idee cum să se comporte cu ceilalți, ci doar cu adultul care până atunci i.a oferit afecțiune și la pus permanent pe locul întâi.

În momentul în care acesta intră în mediul din grădiniță, el învață ușor, ușor să îi considere și pe ceilalți la fel de importanți ca el, să diminueze egoismul.

De obicei, acasă, copilul este înconjurat de oameni maturi, părinți, bunici, însă la gradiniță, el este împrejmuit de alți copii de aceeași vârtă cu el și au aceeași considerație într-un context.

Obligația educatorilor este de a înlătura dificultățile și să le ofere informații împreună cu libertatea necesară pentru a își forma personalitatea și cu timpul să-și rezolve singuri îndatoririle.

37

Educația care ajută la contruirea personalității copilului nu este formată doar din secțiunea de teorie, ci și practică.

Adultul din viața copilului trebuie să-i pregătească pe acesta să realizeze că viața social este cea miai importantă. Nu poți trai într-o societate fără să ai relații cu ceilalți.

Dacă mamele trebuiau sa motiveze interesul celor mici în primii ai de viață față de lumea exterioară, educatoarele trebuie să-I facă pe micuți să se integreze în societate.

Grădinița este o continuare a familiei. În perioada grădiniței, copiii au deja formată personalitatea și unicitatea, iar ceea ce vor învăța în grădiniță nu le vor schimba mentalitatea ci o vor îmbunătății.

Atunci când educatoarea își dă tot interesul pentru a le dezvolta creativitatea preșcolarilor, într-un mediu potrivit nevoilor copiilor, aceasta devine pozitivă și ajutătoare.

Prin diferite jocuri, adultul responsabil în grădiniță, poate stimula integrarea, comunicarea, dezvoltarea copilului, astfel intensifică independența lui.

Atitudinea învățătorului, experiența, pasiunea cu care se ocupă de formarea copilului, naturalețea lui, toate acestea fac parte din ănsușirile unui bun educator.

Rolul educatorului depinde de anumite calități și fapte pe ca acesta trebuie să le aibă, precum:

-Să aibă sentimente de iubire pentru copii, însă să fie corecți cu ei

-Să dețină informațiile necesare pentru ca fiecare copil să se deschidă în fața lui prin modalități diferite

-Să ofere încredere și îndrăzneală copiilor

-Să îi învețe să fie cinstiți, pozitivi

-Să aibe priceperea de a decide

-Trebuie să știe cum să reacționeze în fața unor probleme neprevăzute

38

-Să fie politicoși și onorabili

Un alt rol al educatorului este de a oferi preșcolarului nu numai învățături abundente, ci și de a-l ajuta să găsească o conexiune între informațiile prospere din distincte domenii educaționale.

La clasă educatorul are grijă ca cei mici să respecte o serie de reguli și anume:

-Să nu existe agresivitate între copii, să se vorbească frumos, să aibe grijă ca cei mici să nu considere că banii contează cel mai mult în viață și nu doar cu ajutorul lor te realizezi, să existe respect între colegi și educator, ținuta să fie adecvată în cazul educatorului, să nu existe furturi între colegi.

De la 3 ani, copilul întâlnește o serie de factori care îi modifică existența din punct de vedere educational.

Majoritatea aceștiori factori îi întâlnește în grădiniță. Faptul ca are contact cu alți copii și educatoarea, îi lărgește acestuia orizontul și se dezvoltă mai amplu.

“Pe parcursul vârstei copilăriei mijlocii se poate observa o creștere a capacității de a transpune rapid și coerent în joc, elemente ale realității: roluri, conduite, atitudini…de a prelucra și a reflecta cu o mare profunzime și în contexte ludice diverse, jocuri cu subiect și roluri, aspecte mai ample ale mediului înconjurător.” (L.Trif, 2008, pag. 164).

Copiii au influențe unii asupra altora, astfel se schimbă unele experiențe emoționale. Atitudinea o memorează în special de la cei maturi, fie părinți sau adultul responsabil în grădiniță.

Jean Piaget a considerat că acesta este un fel de respect a copilului pentru adult și că “pe el se construiește o morală a ascușltării.” (Piaget. J, 1985, pag. 93).

Familia are rolul de a îi prezenta copilului valori mai mult sau mai puțin adevărate, în schimb grădinița este cea care îmbogățește informațiile sau le modifică.

39

În grădiniță, se bucură de ocupațiile pe care le are împreună cu ceilalți copii și își sporește capacitățile de comunicare și le diminuează pe cele de intimidate, astfel își ridică nivelul stimei de sine.

Tot în grădiniță, copilul se dezvoltă prin reușita unor performanțe de sine, de identitate, de conducere.

În timp ce copiii se rup de autoritatea părinților, grădinița le dă șansa de a gândi liber și de a se exprima liber.

Pe cât își petrec mai mult timp cu cei de vârsta lor, copiii au șansa să se autoevalueze mult mai bine și să își fundamenteze identitatea.

“Grupul celor de aceeași vârstă îi ajută să învețe cum să se descurce în societate – cum să-și adapteze nevoile și dorințele la la cele ale altora, când să cedeze și când să rămână pe poziție. Grupul celor de aceeași vârstă oferă siguranță emotională,. Pentru copii este liniștitor să afle că nu sunt singurii care nutresc gânduri ce l-ar putea supăra pe un adult.

Grupurile de același sex, îi pot ajuta pe copii să învețe comportamente adecvate genului și să încorporeze rolurile de gen în concepția lor despre sine.” (Papalia, E. D. 2010, pag. 335).

40

Capitolul 3

3.1. Stima de sine – vector al schimbărilor adaptative

“Stima de sine este partea autoevaluatoare a concepției despre sine, judecata pe care o emit copiii cu privire la valoarea lor general. Stima de sine se bazează pe capacitatea cognitivă tot mai bună a copiilor de a descrie și define pe ei înșiși.” (Papalia, E. D. 2010, pag. 253).

Stima de sine i-a naștere din progresul și transformarea agenților interni și externi.

Agenții externi se constituie din experiențele care schimbă stima de sine si sunt petrecute în exterior.

Greutățile pe care o persoană le întâmpină în viața sa școlară și mai târziu în cea profesională, apar din cauza faptului că există o slabă motivație și stimulare a motivației în atribuții. Întotdeauna acea motivație este strâns legată de ce fel de imagine de sine are acea persoană. Ceea ce modifică imaginea de sine sunt pozitivismul și prețuirea imaginii de sine.

Contează foarte mult cum este tratat un copil și cît de mult pun preț cei din jur pe imaginea de sine a acestuia, deoarece atunci se fundamentează acea opinie proprie despre sine la care adulții au o funcție esențială.

Această evaluare constituie stima de sine a copilului.

Stima de sine oferă copilului un echilibru mental. În momentul în care copilul are un nivel crescut și un echilibru, el va avea rezultate mai bune în ocupația sa și va trece mai simplu peste impedimente, ba chiar va menține mai simplu relații de orice natură.

Pe cand acel copil care are stima de sine scăzută, va fi tot timul frustrat și nu face față sarcinilor, vorbind despre sine la modul neutru, “fantoma”, sau refuzâns sa vorbească despre sine, simțindu-se nefolositor, nu sunt în stare sa-și formeze o opinie proprie despre ei, nu fac alegeri singuri, se simt izgoniți, se consider incapabili, nu sunt motivați și nu suportă observațiile.

41

În schimb copiii cu o stimă de sine ridicată, vorbesc despre proria persoană pozitiv, coerenți, nu reacționează urât la eșec, nu se simt alungați.

În toate activitățile copiii caută să se simtă iubiți, respectați și să se simtă capabili, înzestrați,

Aceste două elemente trebuie să fie mulțumite tot timpul.

Pentru ca aceste elemente să fie prezente permanent, copilul trebuie să aibă parte de dragoste si să aibe acces la învățământ, de la părinți, bunici, prieteni etc.

O întrebare foarte bună este “la ce vârstă apare stima de sine”, științific, stima de sine apare odată cu apariția conștiinței de sine, la vârsta de opt ani, copiii au o idee și o reprezentare grafică despre sine. Dar componentele de la baza stimei de sine apar la atunci când ei observă că sunt integrați în societate, adică la vârsta de 4 ani.

Numeroase cercetări au demonstrat că indivizii cu stima de sine scăzută, nu percep și nu ascultă părerile altora, pe când cei cu o stimă de sine ridicată, au o opinie pozitivă despre ei înșiși.

Cei cu o stimă de sine ridicată, pot considera ca sunt proprii lor modele de viață și au un rol important in societate.

Imaginea de sine este influențată de țelurile fiecărei persoane în viață.

Gradul stimei de sine influențează ocupația celui mic, o stima de sine ridicată aduce succese, iar o stima de sine scazută intensifică numărul de insuccese.

“Stima de sine este profund legată de raportul dintre sinele autoperceput – conceptual de sine – și sinele ideal (sau dorit), adica modul în care am vrea să arate, sub multiple aspecte, persoana noastră.” (Iluț, P. 2001, pag. 25.)

Sunt două elemente care fundamentează productiv stima de sine:

-ca adultul să încurajeze și să identifice câștigul în diferite domenii, nu doar cel școlar,

– ca adultul să reușească a-l face pe copil să înțeleagă că accesul la învățământ este singura cale de a avea succes.

42

3.2. Instalarea neîncrederii în propria persoană

Psihologia ne demonstrează că dacă avem incredere in noi înșine, atribuțiile noastre sunt pe jumatate rezolvate. Pentru aceasta trebuie să fim mai siguri pe noi, astfel vom avea maximă eficiența.

Practicile pe care copilul le dezvoltă de-a lungul vieții, îl ajută să-și definească propria personalitate și imagine de sine. Ceea ce acestuia i se întâmplă la vârstă fragedă, poate avea repercursiuni și pot influiența imaginea de sine pe care o are copilul despre el.

Comportamentul celor din jur, a parinților, rudelor, prietenilor, participa la construirea imaginii de sine a copilului.

Copiii care au o părere pozitivă despre ei, se bazează mai mult pe sine, fară a se fudulii. Au legaturi cu ei din jur, mult mai prietenoase, chiar permanente și ca oameni mature au șanse mai mari de-a avea copii cu o imagine de sine mai ridicată.

Conduțiile pe care parinții le pun asupra copiilor lor, oglindește cee ce este important pentru părinți. Datorită acestora, așteptările părinților prind formă, iar copiii se ajută de acest lucru pentru a deosebi binele de rău.

Pentru ai ajuta pe copii să accepte asteptările părinților, acestea trebuie să fie cât mai realiste si parinții impreuna cu copiii să creeze un mediu cât mai familial. Doar intr-un mediu propice, copiii pot să-și însușească sinele bun, pozitiv și mai mult decât atât sunt siguri că sunt indrăgiti si apreciați pentru cee ace sunt ei, pentru unicitatea lor.

Conștienți de acest lucru, ei obțin cel mai rezistent început realizabil pentru a se transforma în

43

oameni maturi cu o opinie sanatoasă despre sine și cu o încredere în sine uriașă.

Pentru a avea încredere în sine, copilul trebuie să aibă parte de următoarele nevoi:

-nevoia de iubire și protecție,

-nevoia de practici și motivație din partea părinților,

-nevoia de a i se confirma abilitățile,

-nevoia de sarcini.

Nevoia de dragoste, este esențială deoarece, iubirea este strâns corelată cu copilul. Pentru a avea încredere în el, celui mic este nevoie să i se garanteze protecție și iubire de la cei din jur. Apoi, el își însușește propria valoare și astfel se deosebește de ceilalți copii, oferindu-și respect de sine.

Nevoia de practici și motivație din partea părinților are o contribuție esențială în dezvoltarea psihică a celui mic.

La vârsta preșcolară, un mod extraordinar prin care copilul își poate dezvolta intelectul este jocul. Un joc potrivit care îi progresează limbajul și-l ajută să-si stabilească contacte îl ajută foarte mult.

Nevoia de a i-se confirma abilitățile. Pentru a-i menține permanent interesul catre nou, copilului trebuie să i-se aprecieze capacitățile.

“Încurajările și cererile rezonabile ale adulților, în accord cu capacitățile copilului, sunt importante.

Nivelul optim de dificultate a sarcinii este atunci când trăirea succesului de către copil este posibilă, cu un efort rezonabil.

Capacitatea și efortul nu sunt la fel tot timpul, pentru toți copiii. Ele depend atât de starea de moment, cât și de etapa dezvoltării copilului.” (Muntean, A. 2009, pag. 92).

Nevoia de sarcini, îi oferă copilului posibilitatea de a se dezvolta independent.

44

Însă răspunderile trebuie să fie tot timpul sub supravegherea părinților.

Pe cât înaintează în vârstă, sarcinile copilului sunt din ce în ce mai complexe și mai importante. Mediul din grădiniță ajută la acest lucru.

Dcă unui copil i se recunosc meritele, acesta va fi mai motivat, va avea rezultate mai bune și va fi mult mai abil.

Dacă celui mic i se îndeplinesc aceste satisfacții, acesta va avea o stimă de sine mai pozitivă, autoapreciere si apreciere față de cei din jur, atenție pentru lucrurile concrete și fată de lume.

Evoluția copilului se modifică în funcție de cum il stimulează părinții, de cum îi motivează.

Unele persoane cer educație diferită la copiii supradotați, în comparație cu cei normali, iar altele consideră acest lucru o deosebire incorectă, însă ceea ce rămâne la egalitate este nevoia copiilor de orice fel de educație.

Neîncrederea copilului provine de la faptul că nu i se acordă atenție deosebită în următoarele patru aspecte:

-stima de sine

-aprecierea celorlalți

-vigilență asupra lucrurilor personale

-protecția naturii.

Dacă cel mic are răbdare și acordă atenție acestor aspecte, va fi capabil să lucreze singur și de a avea autocontrol.

Are o însemnătate deosebită faptul că părinții răspund cu răbdare și încurajare nevoilor preșcolarilor, pentru ca aceștia să crească sănătos și frumos.

Modul în care se comportă adulții care au autoritate asupra copiilor, contează enorm deoarece ei sunt întâii oameni cu care copii au contant și practici.

45

Experiențele sunt prețioase fiindca afectează dispoziția organismului.

Încrederea în sine, la copilul preșcolar, apare atunci când are impresia că este plăcut, apreciat și admis într-un grup, fie de prieteni sau familie.

Încrederea în propria persoană este extrem de importantă, fiindcă de ea depinde succesul sau insuccesul copilului, pe când, în cele mai multe dintre cazuri, nerespectul, sau disprețuirea duce la insuccesul celui mic.

O altă importanță a încrederii în sine este legarea prieteniilor. Copilul care este confient în sine, este stăpânitor pe sine, are pretenții și interese private, comunică mai bine cu ceilalți și-și formează mai repede relații.

Conform lui Pereira Hilary, “în această etapă de dezvoltare a copilului dorința de a face parte dintr-un grup însoțește adesea nevoia de o identitate comună și de sentimental apartenenței, de aceea este important pentru respectful său de sine sa-i luați în serios sentimentele.” (Pereira, H. 2012, pag. 26).

Încrederea în sine se capătă pe parcursul vieții, nu este înăscută.

Copilul care suferă de o pierdere a încrederii de sine, din diferite motive, precum probleme familiale, sau probleme din grădiniță, riscă un eșec în viață dacă aceste probleme nu sunt tratate la timp.

Pierderea încrederii în sine mai poate avea loc și de la diverse motive, cărora părinții sau educatoarea nu le acordă prea mare interes, însă copilul este afectat mai mult decât lasă să se observe.

Un exemplu ar putea fi o vorba rea intenționată din partea adultului responsabil sau a altui coleg, sau o ceartă, ori o sancțiune puțin mai aspră decât este cazul, o jignire, sau situație în care cel mic se înjosește.

În acest caz, adultul responsabil de copil trebuie să îi fie alături, să îi reamintească succesele anterioare, sa-i reamintească abilitățile, să aibă răbdare cu acesta, să îl interiorizeze în diverse

46

acțiuni, sa-i sărbătorească succesele, să-i pună premiile într-un loc unde pot fi văzute permanent, sa-i spună că este mândru de acesta, să îi ofere timp și să nu existe o confruntare paralelă cu alți copii.

“Încrederea de sine și rolul pe care îl joacă în legarea și păstrarea prieteniilor nu pot fi evaluate în cazul propriilor copii, de aceea noi, părinții, avem nevoie să-i vedem mereu exuberanți pentru a nu ne face griji în legătură cu capacitatea lor de a se descurca în diverse situații cu care îi confruntă viața.” (Pereira, H. 2012, pag. 177).

47

Partea aplicativă

CERCETARE PRIVIND IMAGINEA ȘI STIMA DE SINE A COPIILOR PREȘCOLARI

Vorbe în desen

Indiferent de ustensila folosită pentru a desena, copilul destăinuie anumite însușiri propri.

Inițial el folosește desenul pentru a-si expune propriul univers afectiv, indiferent de conturul sau culoarea folosită. Micuțul își poate exprima sentimentele de veselie, sau tristețe în funcție de starea lui din acel moment, astfel el stabilește lucruri importante despre sine. Prin desen ne deschide calea a ceea ce dorește. Prin intermediul desenului, copilul își expune lumea interioară pe plan emoțional, dar și ca grad de dezvoltare psihic și rațional. A desena în mod spontan, presupune un grad al limbajului foarte bine mascat. Abslut toate desenele sunt demostrări ale inconștientului. Dincolo de ceea ce copilul desenează, am observat că desenul are o adevărată legendă prețioasă, cea a dezvoltării lui psihice. Așadar desenul ne poate indică felul în care copilul gândește și despre cum se simte el în mediul înconjurător.

Figură luată din Bonchiș, E. (2003), Psihologia desenului copilului, Editura Universității din Oradea, pag. 171.

48

Cercetarea a fost realizată la grădinița nr. 1 Videle, la grupa mijlocie, copiii având 4-5 ani.

Dintre preșcolarii investigați au fost 12 fete și 11 băieți. Vârsta medie a lor fiind 5 ani.

Am folosit metoda interviului focus grup și am format 5 echipe formate din 4 copii și o chipă formată din 3 copii, după care am discutat în privat cu fiecare dintre copii pentru a afla motivele opțiunilor lor.

Scopul cercetării a fost de a-mi da seama ce fel de imagine de sine au copii preșcolari și câtă atenție oferă educatoarea acestui lucru.

Am observat în partea teoretică a lucrării, literatura de specialitate a subliniat în repetate serii importanța relației sentimentale dintre copil și părinte, cît și între copil și educator. O nevoie esențială este te autoevaluezi, să ai o valoare proprie, iubire și respect de sine.

Obiectivele urmărite au fost:

– Recunoșterea unor instrumente psihologice autentice prin care să evaluăm imaginea de sine

– Evaluarea răspunsurilor, în funcție de analiza rezultatelor obținute la întrebarile:

1- “Dacă ai fi un animal, ce animal ti-ai dori să fi, ce te caracterizează?,”

2- ”Spune-mi ce ai desena aici?”,

3- “De ce ai ales acest animal?” , în legătură cu imaginea de sine a fiecărui copil.

-În funcție de ceea ce au răspuns fiecare, îndrăznesc în funcție de specialist în educație să am discuții finale libere despre imbunătățirea imaginii de sine la preșcolari. I-am stimulat sa-mi ofere detalii despre desenele alese și i-am lăsat să-și elibereze imaginația după bunul plac. Apoi am notat pe foaie data și numele fiecărui copil pentru a ști cine și ce anume a desenat.

49

50

51

Tabel discuție liberă cu copiii

53

54

Discuție liberă cu educatoarea

La finalul conversațiilor cu copii, mi-am alocat o altă zi în care am discutat doar cu educatoarea acestora despre ceea ce au desenat fiecare, despre modul în care se văd ei pe sine și despre ceea ce înseamnă fiecare desen.

Am făcut un tabel cu anumite însușiri ale copiilor, în care doamna educatoare a completat în căsuța în care dumneaei considera că se încadrează fiecare copil. Tabelul este următorul:

Am avut 3 copii care mi-au atras atenția în mod deosebit și am intenționat să vorbesc cu doamna educatoare în mod atent despre ei.

55

Este vorba despre R.P. care a desenat un armodrillo, animal sălbatic cu carapacea tare pentru a se apăra, iar copilul mi-a explicat că se joacă jocuri pe calculator cu un armodrillo care tăia capete cu o catană. Mi s-a părut groaznic răspunsul său și un factor care mi-a dat de înțeles această opinie a lui a fost faptul că am observat că este discriminat, fiind de etnie roma și agresat de multe ori de colegii săi. În activitatea din grădiniță acest copil colora înafara spațiului dat, mai mult decât ceilalți.

Educatoarea este de părere că din cauza faptului că este rom, copiii se comportă astfel cu el și că oricât încearcă să le schimbe părerea celorlalți colegi nu reușește din cauza educației de acasă de către părinți.

Un alt caz, care m-a frapat, este cel a lui S.M. care a desenat un vultur. Am constatat că este foarte agresiv, iar educatoarea mi-a explicat că părinții il încurajează în atitudinea sa. O soluție la această problemă, am considerat că ar trebui să îi sugerez să vorbească personal cu părinții celui mic, deoarece acest comportament nu numai că nu este adecvat, dar din prina lui v-a avea de suferit mai târziu, nu v-a știi cum să rezolve o problemă decât cu pumnul, rămânând în timp fără prieteni.

Al treilea caz fiind cel a lui C.I, desenul său este un leu, animal feroce, sălbatic, puternic, însă remarca mea și a educatoarei a fost contrarie spuselor lui, deoarece noi considerăm că este un copil foarte timid, care nu iese niciodată din zona lui de confort fiind sfios. Explicația desenului său poate fi dorința acestuia de a fi mai încrezător în sine, lucru pe care l-am discutat și cu cel mic și cu educatoarea să-l încurajeze pentru a-i ridica stima de sine, să-l nu-l mai critice din orice lucru pe care la făcut și nu i-a ieșit.

Ca specialist în educație la finalul discuțiilor, atât cu copiii, cât și cu educatoarea mi-am permis să le sugerez câteva idei.

De exemplu în cazul copiilor prea timizi, respectiv fetița care s-a desenat ca fiind un șoricel, am intervenit încercând să o integrez în grupul de copii, pentru a căpăta mai multâ încredere în sine, iar cu educatoarea am discutat pentru a-mi da seama dacaă știe situația și ce părere are

56

aceasta și i-am sugerat să incerce să vorbească și cu părinții copilului pentru a îi sfătui cum o poate susține din punctul acesta de vedere, pe micuță.

În cazurile copiilor mai agresivi, am comunicat cu aceștia pentru a-mi da seama motivul violenței lor și am remarcat că unele motive au luat naștere în familie, părinții fiind de acord chiar încurajând comportamentul micuților, alte motive fiind din simplul fapt că este singurul mod în care știu să se facă înțeleși. Pe baza acestor remarci am vorbit cu doamna educatoare, pentru a-mi demonstra dacă este conștientă de aceste probleme care vor afecta mai târziu stima de sine a micuților și căreia din nou mi-am permis să-i sugerez că este momentul să poarte o discuție mai serioasă cu părinții acestor copii.

Confruntând desenele copiilor cu tabelul bifat de educatoare, am realizat că aceasta își cunoaște foarte bine copiii, însă, din păcate se axează mai mult pe stima de sine a lor, din acest moment și nu pe cât de mult îi va afecta, pe micuți, o stimă de sine negativă mai târziu. Drept pentru care m-am văzut nevoită să îi explic beneficiile și importanța unei imagini de sine pozitivă și cât de mult îl ajută pe un copil de vârstă preșcolară o imagine de sine bună despre sine.

57

Metoda anchetei pe bază de interviu

Metoda folosită este metoda anchetei pe bază de interviu. În limba română, termenul de “interviu”, este un cuvânt nou provenit din limba engleză (interview – întâlnire, întrevedere), utilizat în științele socio-umane.

Interviul este o discuție față în față, în care o persoană îi oferă informații celeilalte. Constă în comunicarea verbal și implică întrebări și răspunsuri ca și chestionarul. Însă, față de chestionar, la interviu întrebările și răspunsurile sunt obținute verbal.

Convorbirea este factorul esential în tehnica interviului, iar întâlnirea este doar o situație de transmitere a informațiilor.

În general interviul este utilizat atunci când se studiază comportamente dificil de observat, din cauza locului de desfășurare, ori datorită cercetării credințelor, gesturilor, deoarece nu există documente scrise în legătură cu acel lucru.

Un scop al interviului poate fi formularea unei ipoteze validă.

Un alt obiectiv al interviului este că alcătuiește elementul principal de adunare a informațiilor asupra testării ipotezelor. Astfel, fiecare întrebare constituie câte un item în structura instrumentului de măsurare.

Faptul că aduni informații suplimentare este un avantaj al acestei metode. Un alt avantaj poate fi:

-adaptabilitatea și posibilitatea numeroaselor opțiuni de a dobândi răspunsuri la fiecare dintre întrebări;

-observarea conduitei nonverbale, ceea ce poate mări cantitatea informațiilor;

-adunarea unor replici spontane;

-menționarea datei și locul interviului;

58

Dezavantajele pot fi:

-timpul alocat pentru recunoașterea persoanelor;

-faptul că nu există documente în vederea exprimării exacte;

-dificultăți cu vedere la accesul copiilor.

Cu ajutorul acestei metode, am obținut date referitoare la problema inițială și anume ce fel de imagine de sine au copii preșcolari și câtă atenție oferă educatoarea acestui lucru.

59

Concluziile cercetării

În concluzie din discuțiile individuale pe care le-am întreținut cu copiii și cu doamna educatoare, din analiza și interpretarea rezultatelor, am constatat că majoritatea copiilor au o imagine de sine pozitivă, însă există și excepții, în care anumiți copii sunt foare timizi și interiorizați, sau 2 cazuri în care copii sunt mai agresivi decât este în mod normal,la care educatoarea împreună cu părinții vor contribui pentru îmbunătățirea acestora.

Cu excepția unui singur copil foarte timid și interiorizat, din cauza faptului că este de etnie roma, am constatat că preșcolarii au o imagine de sine ridicată, iar acest lucru se datorează doamnei educatoare din grădiniță, care oferă noi informații, și îi motivează pe copii oferindu-le libertate de gândire și exprimare pentru a-și forma personalitatea.

60

Concluziile generale

-Conceptul de sine este totalitatea informațiilor și opiniilor pe care persoanele le au despre însușirile ce le definesc. Sinele este alcătuit din totalitatea înfățisărilor și evaluarea unei persoane despre ea însăși, fiind alcătuit din imaginea de sine și comportamentul pe care îl avem față de propriile valori.

-Imaginea de sine ne influențează conduita, motiv pentru care este apreciabil să evoluăm certitudini realiste despre noi înșine. Ea simbolizează pentru fiecare o oglindă interioară care îl ajută să se recunoască. Imaginea din oglindă este legată de fapte, păreri, interacțiunile noastre inițiate încă din copilărie.

-Motivul pentru care părerile celor din jur sunt importante pentru noi este că imaginea de sine are legătură puternică, cu stima de sine. Stima de sine este sentimentul de autoprețuire și autoevaluare în propria putere.

-Progresul stimei de sine este introdus în educația copilului. Această dezvoltare are nevoie să fie permanent hrănită cu comportamente moralizatoare. Inițial, cei care alimentează viața copilului cu activități pedagogice sunt părinții. După care situația se schimbă, activitățile copilului modificându-se în funcție de gesturile, opiniile, încrederea în cei din jur, în educatoare și în colegi.

– O noțiune adecvată despre sine depinde în mare măsutră de relațiile sociale ale copilului. Acesta tebuie să fie mulțumit cu sine pentru a se autovaloriza. Este normal ca adultul responsabil de copil, sa-l ajute să își constituie o imagine cinstita despre propria lui valoare și adevărata lui însemnătate. Totodată este esential ca încă de la varste fragede, cand gradul de emotivitate este foarte ridicat, copilul să adopte o imagine pozitivă despre sine.

61

Aceasta nu semnifică spațierea de aprecierea corectă a potențialul copilului, ci mai degrabă modul de tratare cu îndrăzneală a multitudinilor dificultăților în înglobarea socială.

Prin urmare este mai productiv să fim, eficienți decât exagerat de corecți deoarece la vârstele fragede eul in creștere are nevoie de un mediu protectiv, încredere, încurajare si securitate.

– Calificările negative asupra copilului, il vor determina pe acesta să nu mai aibă încredere în propria persoană, constituind neîncrederea in propria persoană, în comparație cu acel copil căruia cunoscuții îi asigură încredere și calificări pozitive, iar el simțindu-se competent în propriile forte.

-Elementele care influențează dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă pot fi, pretențiile tuturor vis-à-vis de proprii copii; dacă părinții au o stimă de sine pozitivă sau nu; interesul copiilor și deschiderea la nou; sexul copilului; religie; rasă; tipul de contact pe care il au cu cei din jur.

Copilul, de mic trebuie format astfel încât să își constituie o imagine de sine bună, pentru a avea un comportament adecvat la maturitate. Absența încrederii în propria persoană, duce la precaritate și la o atitudine nesatisfăcătoare

-Un alt principiu care crește respectul de sine al copilului, este faptul că poate alege singur, poate lua decizii fără să fie constrâns. Astfel, își dezvoltă capacitatea de a selecționa, de a opta pentru ceea ce își dorește și învață să-și asume responsabilități pentru votul său.

– Este foarte important ca un individ sa se iubească pe sine, pentru că atunci când există iubire de sine, se fundamentează și individualitatea, în așa fel încât preșcolarul realizează diferențe substanțiale între sine și ceilalți. Iubindu-se pe sine v-a pune preț pe propria persoană și v-a avea încredere mai multă.

– Părinții au un rol foarte important în creșterea copilului. Ei trebuie să procedeze și să gestioneze situația astfel încât să aducă un plus de pozitivism dezvoltării imaginii de sine a copiilor. Rolul lor este de a întâmpina cu dragoste fiecare practică a copiilor.

62

– Felul în care se comportă părinții ajută într-o mare măsură formarea copiilor, deoarece prin acest comportament părinții își exprimă punctul de vedere bun sau rău despre capacitățile acestora.

– Este de dorit ca toți copiii să aibe încredere în ei înșiși dar și în alții. Să aibe o atitudine pozitivă cu ceilalți, însă să-și dea seama când cei din jur sunt incorecți cu aceștia.

În acest sens, părinții pot stimula sentimentele de protecție, care îi va influența și la maturitate.

Încrederea în propria persoană, îi va face să aleagă corespunzător și potrivit variantele profesionale și să creadă în propria persoană.

– Educatorul este responsabil pentru toate activitățile copilului, el influențează atitudinea copilului. Educatorul trebuie sa fie un exemplu pentru copii. După familie, el este primul individ cu care copilul are legatura directă și cu care își desfășioară o mare parte a timpului.

Un aspect foarte important este ca educatoarea să rămână o foarte mare parte de timp tot acea persoană pentru ca cei mici să nu aibă de pătimit.

– Copilul muncește pentru a obține respectul și atenția educatoarei. Asta nu înseamnă că cel mic renunță la ceea ce îl reprezintă pe el ca, copil, ci pur și simplu el își exercită anumite responsabilități sau își dezvoltă abilități de independență sau luarea propriilor decizii.

– Educatoarea trebuie să fie conștientă de faptul că rolul ei este și de a înțelege ca fiecare copil are stilul și ritmul său de învățare. Ea trebuie să stimuleze copiii să le ofere libertate de gândire, de exprimare. Atribuția educatoarei este de a arăta greșeala copilului și de a pune accent pe ceea ce este corect, de a-i scoate parțile pozitive la vedere și nu a se axa pe greșeli.

– Stima de sine oferă copilului un echilibru mental. În momentul în care copilul are un nivel crescut și un echilibru, el va avea rezultate mai bune în ocupația sa și va trece mai simplu peste impedimente, ba chiar va menține mai simplu relații de orice natură.

Pe cand acel copil care are stima de sine scăzută, va fi tot timul frustrat și nu face față sarcinilor,

63

vorbind despre sine la modul neutru, “fantoma”, sau refuzâns sa vorbească despre sine, simțindu-se nefolositor, nu sunt în stare sa-și formeze o opinie proprie despre ei, nu fac alegeri singuri, se simt izgoniți, se consider incapabili, nu sunt motivați și nu suportă observațiile.

În schimb copiii cu o stimă de sine ridicată, vorbesc despre proria persoană pozitiv, coerenți, nu reacționează urât la eșec, nu se simt alungați.

În toate activitățile copiii caută să se simtă iubiți, respectați și să se simtă capabili, înzestrați

-Copiii care au o părere pozitivă despre ei, se bazează mai mult pe sine, fară a se fudulii. Au legaturi cu ei din jur, mult mai prietenoase, chiar permanente și ca oameni mature au șanse mai mari de-a avea copii cu o imagine de sine mai ridicată.

– Scopul cercetării a fost de a-mi da seama ce fel de imagine de sine au copii preșcolari și câtă atenție oferă educatoarea acestui lucru.

Am observat în partea teoretică a lucrării, literatura de specialitate a subliniat în repetate serii importanța relației sentimentale dintre copil și părinte, cît și între copil și educator.

O nevoie esențială este te autoevaluezi, să ai o valoare proprie, iubire și respect de sine.

Am constatat că stima de sine a copiilor preșcolari se datorează în primul rând părinților și educatorilor din creșe și grădinițe. Dacă preșcolarii au o imagine de sine pozitivă, atunci randamentul din grădiniță a micuților este mai bun.

64

Bibliografie

Figură luată din Bonchiș, E. (2003), Psihologia desenului copilului, Editura Universității din Oradea, pag. 171

Muntean, A. (2009), Psihologia Dezvoltării Umane, Editura Polirom.

Papalia, E. Diane. Olds, Wendkos, S. Feldman, Duskin, R. (2010), Dezvoltarea Umană, Editura Trei.

Pereira, H. (2009), Prieteni buni, Editura Curtea veche publishing, București.

Lowise, L. H. (2009), Puterea este în interiorul tău, Editura Adevăr divin, Brașov.

Bogatu, N. (2002), Conduită de rol, sine și personalitate, Editura Granada, București.

Glăveanu, I. C., Glăveanu, V. P. (2004), Să cunoaștem și să educăm copiii cu ajutorul desenului, Editura Studențească, București.

Golu, C., Ioniță, C. (2009), Aplicații practice ale psihologiei copilului. Dezvoltarea personal ca program de educație alternativă, Editura Sper, București.

Golu, F. (2009), Pregătirea psihologică a copilului pentru școală, Editura Polirom.

Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, Editura Trei.

Chelcea, A. (2002), Cunoașterea de sine și a celorlalți, Editura Știință și tehnică, București

Chelcea, A. (2002), Psihoteste

Nolte, D. L., Harris, R. (2007), Copiii învață ceea ce trăiesc, Editura Humanitas, București.

Nolte, D. L. (2001), Cum se formează copiii noștri, Editura Humanitas, București.

Vrăsmaș, E. (1995), Educația timpurie a copiilor în vârstă de 0-7 ani.

Vrăsmaș, E. (1999), Educația copilului preșcolar, Editura Prohumanitate, București.

65

Vrăsmaș, E. (2014), Educația timpurie, Editura Arlequin, București.

Goldberg, S. (2009), 50 de activități interactive pentru dezvoltarea copilului, Editura Polirom.

Piaget, J. (2012), Reprezentarea lumii la copil,

Lieverged, B. (2011), Fazele de dezvoltare a copilului, Editura Univers enciclopedic gold triade, București.

Shapiro, L. E. (2011), Limbajul secret al copiilor, Editura Trei.

Șchiopu, U. (1963), Psihologia copilului, Editura didactică și pedagogică, București.

Harwood, R., Miller, S. A. Vasta, R. (2010), Psihologia copilului, Editura Polirom, București.

Chelcea, S. (1998) Dicționar de psihosociologie, Editura Institutului Național de Informație, București.

Minulescu, M. (2003), Psihologia copilului mic, Editura Psyche, București

Albu, C., Albu, A., Vișan, A. (2008), Universul de mișcare al copilului mic, Editura Polirom,București

Mihăilescu, I. (2004), Rolul familiei in dezvoltare, Editura Cartea universitară, București.

Crețu, T. (2009), Psihologia vârstelor, Editura Psihologia copilului&pareting

Vartan, V. N. (1999), Imaginea de sine, Editura Polirom,

Humpheys, T. (2008), Stima de sine, Editura Elena Francisc Publishing

Bonchiș, E. (2003), Psihologia desenului copilului, Editura Universității din Oradea, pag. 171

Wallon, P., Cambier, A., Engefhart, D. (2008), Psihologia desenului la copil, Editura Trei.

66

Bibliografie

Figură luată din Bonchiș, E. (2003), Psihologia desenului copilului, Editura Universității din Oradea, pag. 171

Muntean, A. (2009), Psihologia Dezvoltării Umane, Editura Polirom.

Papalia, E. Diane. Olds, Wendkos, S. Feldman, Duskin, R. (2010), Dezvoltarea Umană, Editura Trei.

Pereira, H. (2009), Prieteni buni, Editura Curtea veche publishing, București.

Lowise, L. H. (2009), Puterea este în interiorul tău, Editura Adevăr divin, Brașov.

Bogatu, N. (2002), Conduită de rol, sine și personalitate, Editura Granada, București.

Glăveanu, I. C., Glăveanu, V. P. (2004), Să cunoaștem și să educăm copiii cu ajutorul desenului, Editura Studențească, București.

Golu, C., Ioniță, C. (2009), Aplicații practice ale psihologiei copilului. Dezvoltarea personal ca program de educație alternativă, Editura Sper, București.

Golu, F. (2009), Pregătirea psihologică a copilului pentru școală, Editura Polirom.

Zlate, M. (1999), Eul și personalitatea, Editura Trei.

Chelcea, A. (2002), Cunoașterea de sine și a celorlalți, Editura Știință și tehnică, București

Chelcea, A. (2002), Psihoteste

Nolte, D. L., Harris, R. (2007), Copiii învață ceea ce trăiesc, Editura Humanitas, București.

Nolte, D. L. (2001), Cum se formează copiii noștri, Editura Humanitas, București.

Vrăsmaș, E. (1995), Educația timpurie a copiilor în vârstă de 0-7 ani.

Vrăsmaș, E. (1999), Educația copilului preșcolar, Editura Prohumanitate, București.

65

Vrăsmaș, E. (2014), Educația timpurie, Editura Arlequin, București.

Goldberg, S. (2009), 50 de activități interactive pentru dezvoltarea copilului, Editura Polirom.

Piaget, J. (2012), Reprezentarea lumii la copil,

Lieverged, B. (2011), Fazele de dezvoltare a copilului, Editura Univers enciclopedic gold triade, București.

Shapiro, L. E. (2011), Limbajul secret al copiilor, Editura Trei.

Șchiopu, U. (1963), Psihologia copilului, Editura didactică și pedagogică, București.

Harwood, R., Miller, S. A. Vasta, R. (2010), Psihologia copilului, Editura Polirom, București.

Chelcea, S. (1998) Dicționar de psihosociologie, Editura Institutului Național de Informație, București.

Minulescu, M. (2003), Psihologia copilului mic, Editura Psyche, București

Albu, C., Albu, A., Vișan, A. (2008), Universul de mișcare al copilului mic, Editura Polirom,București

Mihăilescu, I. (2004), Rolul familiei in dezvoltare, Editura Cartea universitară, București.

Crețu, T. (2009), Psihologia vârstelor, Editura Psihologia copilului&pareting

Vartan, V. N. (1999), Imaginea de sine, Editura Polirom,

Humpheys, T. (2008), Stima de sine, Editura Elena Francisc Publishing

Bonchiș, E. (2003), Psihologia desenului copilului, Editura Universității din Oradea, pag. 171

Wallon, P., Cambier, A., Engefhart, D. (2008), Psihologia desenului la copil, Editura Trei.

66