Imaginea de Sine

Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Lucrare de licență

Factorii psihosociali și socioculturali implicați în

elaborarea imaginii de sine

Profesor coordonator Prof. Univ. Dr.

Dumitru Cristea

Sofia Mureșan (Poștaru)

Anul III – Grupa 3 – ID

București – 2016

Cuprins

Imaginea de sine

„Cunoaște-te pe tine însuți” este dictonul care este scris în pronaosul Oracolului din Delphi.

A te cunoaște reprezintă o provocare pentru fiecare individ.

În zilele noastre, oamenii doresc să se cunoască pe sine și pe alții, astfel încât să se poată adapta mai bine la cerințele societății în care trăiesc. O persoană percepe o altă persoană pornind de la sine, iar imaginea pe care o persoană și-o face despre altă persoană face parte din procesul percepției de sine.

A răspunde la întrebarea:”Cine sunt eu?” este o necesitate.

La întrebarea de mai sus, răspunsul e dat de imaginea de sine.

Imaginea de sine este dată de modul în care o persoană se descrie pe ea însăși, în care se vede pe ea însăși. Aceasta înseamnă că o persoană se va comporta după cum se percepe.

Imaginea de sine poate fi pozitivă sau negativă.

O persoană care are despre ea însăși o imagine de sine pozitivă are o stare de bine, este în armonie cu ea însăși, cu membrii familiei și cu cei din jur, are performanțe profesionale, își asumă responsabilități în acord cu resursele proprii. Pentru că are energie și entuziasm, obstacolele care apar în viața ei, persoana le percepe ca pe niște provocări ce trebuie depășite pentru atingerea obiectivelor personale. Ea este în stare să-și mobilizeze resursele de care dispune și de care are nevoie pentru a reuși.

O persoană cu imagine de sine negativă nu este în relații bune cu sine, cu membrii familiei și cu cei din jur, îi lipsește motivația, are comportamente de evitare și are rezistențe la schimbare. O astfel de persoană intră într-un cerc vicios din care îi este greu să iasă, adică nu are încredere că poate face anumite lucruri, deci nu le face, după care se critică și se culpabilizează, întărindu-și neîncrederea în sine; resursele de care dispune le anihilează, ajungând să considere că acțiunile care apar sunt peste puterile sale. Astfel de persoane sunt foarte influențabile, devenind vulnerabile la factorii externi și trăind în incertitudine.

Imaginea de sine contribuie la evaluarea realității.

Aceasta este redată într-una din poveștile terapeutice ale lui Nossrat Peseschkian intitulată ”Despre curajul de a risca o încercare”.

”Un rege și-a supus curtea la un test pentru un post important. Oameni puternici și înțelepți s-au adunat în jurul său într-un numar mare. ”Voi sunteți niște oameni ințelepți”, a spus regele. ”Am o problemă și vreau să văd care dintre voi este în stare să o rezolve.” El a condus oamenii la o ușă uriașă, mai mare decât s-a văzut vreodată. Regele a explicat: ”aici vedeți cea mai mare și cea mai grea ușă din regatul meu. Care dintre voi o poate deschide?” Unii dintre curteni pur și simplu au clătinat din cap. Alții, care se numărau printre oamenii ințelepți, au privit ușa mult mai aproape și au admis că nu puteau să facă acest lucru. Când oamenii înțelepți au spus acest lucru, restul curții a fost de acord că această problemă era greu de rezolvat. Doar un singur vizitator a mers către ușă. El a privit-o și a pipăit-o, a încercat în multe feluri să o miște, iar în final a doborât-o cu o lovitură și ușa s-a deschis. A lăsat-o pur și simplu întredeschisă și nimic mai mult nu a fost necesar decât dorința de a realiza acest lucru și curajul de a acționa îndrăzneț. Regele a spus: ”Vei obține o poziție la curte; pentru tine nu contează doar ceea ce vezi și auzi; tu ți-ai pus puterea în acțiune și ai riscat o încercare.”

Persoana care a reușit să deschidă ușa avea o imagine de sine pozitivă, a evaluat situația și a apelat la resursele proprii, considerând această acțiune ca pe o provocare.

T. Malim prezintă în „Psihologie socială” un experiment realizat de Coopersmith pe un grup de băieți cu vârste între 10 și 11 ani. Copiii testați au fost încadrați la finalul cercetării în trei grupuri: copii cu imagine de sine bună, copii cu imagine de sine medie și copii cu imagine de sine scăzută. Concluziile au arătat ca băieții cu imagine de sine bună erau activi, se manifestau și realizau ceea ce doreau, băieții cu imagine de sine scăzută nu aveau obiective și aveau probleme de sănătate, adică deranjamente stomacale, insomnii, cefalee. Cei mai convenționali s-au arătat a fi băieții cu imagine de sine medie. Aceștia erau optimiști ca și cei cu imagine de sine bună, însă erau foarte influențabili și aderau la părerile altora.

Imaginea de sine – definiții

I. Mânzat dă o definiție a imaginii de sine: „Imaginea de sine (Self-ul actual) reprezintă un factor de integrare și coordonare sinergică a personalitații umane, o forță centrală în cadrul acesteia, care își asumă însăși Ființa, cu care se identifică printr-un proces perpetuu și deseori dramatic de confruntare cu alții, dar și cu Sine, printr-un proces de individuare si intermodelare în baza tuturor experiențelor concrete, ideale sau anxioase.” (Mânzat, I., Psihologia Sinelui: Un pelerinaj spre centrul ființei, 2000, pag.230)

După unii autori, imaginea de sine este rezultatul autocunoașterii atât la nivel conștient cât și la nivel inconștient. Se formează în jurul vârstei de opt ani și se dezvoltă și se modifică pe parcursul întregii vieți.

V. Ceaușu spune despre imaginea de sine: ”Prin tot ce întreprinde, individul apără, afirmă sau tinde să creeze celor din jur o anumită imagine de sine, suma reprezentărilor sale cu privire la el însuși.” (V. Ceaușu, Autocunoaștere și creație, 1983, pag.11) Autorul consideră că între imaginea de sine a unei persoane și profilul real al acesteia există un decalaj.

Mielu Zlate consideră imaginea de sine ca fiind ”imaginea despre sine” care se referă la ”totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre propria personalitate”. (Zlate, M., Eul și personalitatea, 1997, pag.53)

O altă definiție a imaginii de sine este dată de M. Golu care spune că aceasta are două componente de bază care interacționează și se întregesc, formând un ”construct mintal”. Cele două componente sunt Eul fizic și Eul spiritual, psihic și psihosocial.

Imaginea de sine este reflectată în fiecare acțiune întreprinsă de o persoană. Aceasta poate să se modifice, are un caracter dinamic.

Personalitatea și Eul – definiții

Imaginea de sine este o dimensiune importantă a personalității.

Cuvântul ”personalitate” își are originea în latina clasică. Rădăcina este ”persona” care înseamna masca actorului în teatrul antic. Mai târziu, ”persona” a ajuns să reprezinte rolul jucat de un actor, la propriu, prin aceasta înțelegându-se, la figurat, și funcția socială a unui om, calitățile interne și personale.

Personalitatea în viziunea lui Pierre Janet este ”un ansamblu de operații, de acte mici și mari, care servesc individului pentru a construi, menține și perfecționa unitatea sa și distincția sa față de restul lumii.” (Neculau,A, Psihologie socială, 1996, pag.155)

Altă definiție a personalității este dată de M. Golu conform căruia personalitatea este o ”unitate bio-psiho-socio-istorică și culturală” care asigură adaptarea originală a individului la condițiile mediului natural și social.

V. Pavelcu spune că personalitatea este o totalitate de trăsături temperamentale și de însușiri dobândite. Trăsăturile temperamentale sunt cele dobândite la naștere. Însușirile dobândite se referă la trăsăturile dinamice și de caracter, aptitudini, interese și deprinderi formate și dezvoltate continuu datorită experiențelor personale.

În viziunea lui G. Allport, personalitatea este organizarea dinamică a sistemelor psihofizice ale unui individ care determină gândirea și comportamentul lui.

În cartea ”Eul și personalitatea”, M. Zlate tratează personalitatea din patru perspective. Din perspectiva atomistă, personalitatea are trei elemente componente: temperament, aptitudini și caracter. Din perspectiva structurală, trăsăturile și modul lor de organizare sunt cele care definesc personalitatea. Perspectiva sistemică interpretează personalitatea ca fiind ”un sistem, un ansamblu de elemente aflat într-o interacțiune ordonată și deci nonîntâmplătoare”.(Zlate,M., Eul și personalitatea, 1997, pag.17) Cea de-a patra perspectivă este cea psihosocială. Aceasta surprinde personalitatea din punct de vedere situațional, al relațiilor și grupal.

O altă definiție este dată de I. Dafinoiu, care spune că personalitatea este o construcție teoretică, fiind elaborată pentru înțelegerea și explicarea modului de a fi și a funcționa al organismului psihofiziologic, adică al unei persoane.

Partea centrală a personalității o constituie Eul.

Eul ”reprezintă structura centrală a personalității – și implicit a persoanei – care asigură integrarea dinamica și continuă a informațiilor despre sine, despre ceilalți și despre lume, generând astfel sentimentul identității, continuității și unității propriei existențe.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.152)

S. Freud, în cea de-a doua topică, spune despre Eu că este o structură specială care acționează ca intermediar între sine și lumea exterioară. Rolul lui este de a lua cunoștință de stimuli, de a evita stimulii puternici, de a se adapta la cei moderați. Un alt rol este de autoconservare în ceea ce privește mișcările voluntare. În relația cu sinele, eul are rolul de a controla nevoile instinctuale.

Eul este ”un complex de reprezentări”, spune C.G. Jung. Acesta este diferit de sine, deoarece ”Eul este doar subiect al conștientului meu, pe când sinele este subiectul întregului meu psihic, inclusiv al Eului inconștient; în acest sens, sinele ar fi o entitate (ideală) care include Eul.” (C.G.Jung, Descrierea tipurilor psihologice, 1994, pag.141)

G. Allport spune despre Eu că este un nucleu al ființei.

Conform celor spuse de U. Neisser, Eul este o schemă cognitivă. În cadrul schemei se procesează percepțiile despre sine, despre ceilalți și despre lume.

H. Ey spune despre eu că este forma supremă a ființei conștiente. Eul se formează continuu în mediul în care trăiește. În structura lui sunt unite temporalitatea, valorile și experiențele lui.

O altă definiție e dată de P. Popescu-Neveanu, care afirmă că eul este conștiința de sine și că aceasta cuprinde cunoștințele și imaginea de sine, atitudinile conștiente sau inconștiente.

M. Zlate prezintă în lucrarea ”Eul și personalitatea” mai multe clasificări ale Eului. Astfel, conform lui Bergson, este vorba de un eu profund, fundamental și de un eu social, secundar. O altă clasificare este: Eu ca obiect al cunoașterii și Eu ca subiect al cunoașterii. Aceasta aparține lui William James.

A. Maslow vorbește despre Eul autoactualizat. Este vorba de o fază în care omul experimentează împlinirea, succesul, perfecțiunea.

Imaginea de sine și Eul

Imaginea de sine și conștiința de sine sunt principalele forme subiective de manifestare ale eului. Între cele două este o relație de condiționare și implicare reciprocă.

Eul îndeplinește mai multe funcții în cadrul personalității.

În urma autopercepției și a percepțiilor sociale, Eul sintetizează informațiile într-un ansamblu de reprezentări, credințe și idei despre sine și despre lume. Aceasta duce la constituirea imaginii de sine și a imaginii de altul.

Continuitatea și unitatea imaginii de sine, care e strâns legată de continuitatea și unitatea experienței personale, este asigurată de eul care integrează fluxul informațional curent. Rezultatul acestui proces este istoria personală a unui individ.

Alte funcții la fel de importante ale Eului sunt: realizarea diferenței eu-ceilalți, respectiv eu-lume, mijlocirea percepției și înțelegerea altuia, polarizarea câmpului existenței sociale (cine sunt, ce vreau), medierea și reglarea sistemului atitudinal și acțional al subiectului, îndeplinirea funcției motivaționale și proiectiv-teleologice (prin intermediul eului ideal).

În literatura de specialitate s-au făcut diferențieri ale mai multor tipuri de Euri, după ce s-a pus întrebarea dacă la un individ există unul sau mai multe Euri.

O primă clasificare se face între Eul somatic, care reflectă propriul corp, și Eul psihologic, care se referă la structurile psihice ale individului.

O altă clasificare este în funcție de conținut, de formele de manifestare și de rolurile pe care le îndeplinește Eul în relație cu sine și cu ceilalți. Apar trei forme: Eul intim, Eul social și Eul public. Eul intim ”reprezintă zona cea mai profundă și mai specifică a structurilor subiective ale persoanei, cuprinzând un sistem de valori, sentimente, atitudini, credințe, fapte și informații care au cea mai mare semnificație pentru istoria individuală”. (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.153) În centrul acestei structuri se găsește imaginea de sine. În Eul social sunt cuprinse reprezentările, valorile, normele, atitudinile și ideile pe care le admite o persoană care face parte dintr-un grup social, inclusiv famila, grupul de prieteni. Eul public este zona în care se manifestă relațiile oficiale sau formale ale unei persoane.

În funcție de sistemul de imagini generat despre obiectul de referință, se identifică Eul subiectiv sau real, care arată imaginea despre sine, Eul reflectat, care este imaginea despre un individ reflectată în părerea celor din jur, Eul autentic, care este cel real al unei persoane, Eul ideal, care reprezintă modelul ideal, perfect către care tinde o persoană și Eul anxios, adică acela pe care nu-l dorim. Mai există încă o fațetă, Eul obligatoriu, care constă în imaginea a ceea ce este necesar să fie o persoană pentru a corespunde într-un anumit context sociocultural.

O altă clasificare este făcută datorită dinamicii Eului. La începutul vieții și în primii ani ai copilului, se vorbește despre Eul în formare, iar perioadei senectuții este specific Eul bătrân.

Mai este o clasificare care consideră Eul ca fiind element sau întreg. Astfel, se identifică Eul total și Eul elementar, Eul vigilent, treaz și Eul oniric.

O altă clasificare este făcută prin combinarea mai multor criterii, rezultând Eul material, Eul spiritual și Eul social.

În 1924, Freud propune un model nou pentru a descrie funcționarea psihică. Astfel, apare cea de-a doua topică care distinge cele trei instanțe: Sinele, Eul și Supraeul. Eul are rolul de a armoniza pulsiunile Sinelui cu cerințele Supraeului.

Jung consideră Eul ca fiind în centrul inconștientului. Rolul lui este de a unifica toate componentele psihismului.

Sinele este considerat ca fiind în centrul Eului, este ”forma de conștiință a Eului, punctul de referință și sediul activității noastre reflexiv-evaluative, prin care devenim centrul universului nostru social.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.155)

Analiza Sinelui se face pe cele trei dimensiuni: perceperea și cunoașterea de sine, imaginea de sine și aprecierea de sine.

Un prim aspect al imaginii de sine este dat de imaginea despre propriul corp, adică ceea ce se conștientizează în legătură cu trăsăturile fizice și psihice. Fiecare persoană are o identitate socială, care este arătată prin nume, vârstă, domiciliu și are o familie, o profesie, un statut. Orice individ are anumite valori care-i sunt specifice. În conținutul imaginii de sine sunt prezente reprezentările pe care o persoană le are despre poziția ei în societate și despre rolurile pe care le joacă în anumite situații. Imaginea de sine arată sentimentele pe care o persoană le are față de ea însăși, față de alții și față de situații și evenimente. Istoria personală a unui individ are un rol deosebit în imaginea de sine, întrucât consideră evenimentele din experiența personală ca fiind unice, ceea ce duce la existența sentimentului continuității și unității propriei existențe. Orice individ are scopuri, interese, idealuri, proiecte de viitor și strategiile prin care să le pună în practică. De asemenea, fiecare persoană este implicată într-un sistem de relații interpersonale. Toate cele de mai sus formează conținutul imaginii de sine.

Imaginea de sine este un proces relațional, având la baza formării sale factori psihologici, sociali și culturali.

Ca proces relațional, imaginea de sine are mai multe funcții. Datorită procesului de cunoaștere de sine și de ceilalți, imaginea de sine are rol în cunoașterea interpersonală. Relațiile interpersonale sunt condiționate și înlesnite de prezența celor patru fațete ale Eului: Eul subiectiv, Eul autentic, Eul reflectat și Eul ideal. O altă funcție este de autoreglare în ceea ce privește atitudinile și comportamentul astfel încât acestea să fie în conformitate cu valorile și idealurile conștient asumate. Pentru că fiecare individ are proiecte de viitor, imaginea de sine contribuie la stabilirea acestora, precum și a strategiilor și a resurselor necesare pentru a le pune în practică.

Eficacitatea de sine și stima de sine

O componentă importantă a imaginii de sine este eficacitatea de sine. Aceasta arată modul în care un individ își evaluează abilitățile și aptitudinile de rezolvare a unor situații.

”În vreme ce autopercepția reflectă un fragment, o trăsătură distinctă, desprinsă dintr-un context, imaginea despre sine oglindește un întreg….imaginea despre sine constituie rezultanta tuturor fenomenelor de compensare declanșante de autopercepție.” (V. Ceaușu, Autocunoaștere și creație, 1983, pag.150)

Autoevaluarea sau autoaprecierea rezultă în urma intersecției celor trei fațete sau ipostaze ale Eului: Eul real, Eul obligatoriu și Eul ideal. În cazul în care cerințele Eului ideal sunt mari, o persoană va avea o autoapreciere scăzută. Dacă diferențele dintre cerințele Eului obligatoriu și cele ale Eului real sunt mari, vor genera într-un individ neimplicare și angoasă.

O persoană care are o autoapreciere înaltă va avea șanse de a obține performanțe, deoarece va avea motivații, precum și resurse pentru a le împlini. Aceasta va duce la creșterea eficacității de sine.

O persoană cu o autoapreciere scăzută ar putea avea eșecuri, ceea ce ar conduce la scăderea eficacității de sine. În urma unor eșecuri repetate, o atfel de persoană va avea o depreciere de sine accentuată.

Imaginea de sine are o componentă afectivă și anume stima de sine. Stima de sine reflectă evaluarea sentimentelor și aprecierea propriei persoane de către acea persoană.

”Cuvântul respect, stimă înseamnă, de fapt, o recunoaștere a valorii.” (M. Maltz, Psihocibernetica, 1999, pag.55)

Stima de sine reprezintă acea parte a concepției despre sine prin care o persoană se autoevaluează, este judecata pe care o persoană o face despre valoarea sa personală.

O persoană cu o stimă de sine ridicată găsește întotdeauna resurse pentru rezolvarea problemelor apărute în diferite situații, își asumă responsabilități și este centrată pe aspectele pozitive. O astfel de persoană este creativă și echilibrată și este mai mulțumită de viața ei. Nivelul anxietății este mai scăzut.

O persoană cu o stimă de sine scăzută este centrată pe aspectele și emoțiile negative, are probleme în relațiile cu alții, evită provocările întrucât consideră că nu face față. De asemenea, o astfel de persoană este influențabilă, are tendințe depresive, este anxioasă, pesimistă, uneori chiar agresivă. Este o persoană nemulțumită de viața ei, se simte lipsită de valoare și consideră manifestarea emoțiilor ca fiind o dovadă de slăbiciune.

Etapele de dezvoltare ale eului și a imaginii de sine

După cum am arătat mai sus, între Eu și imaginea de sine există o legătură strânsă. Pe de o parte, imaginea de sine ”derivă din reflectarea subiectivă, conștientă și sintetică a eului aflat in situație” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.158), iar pe de altă parte, imaginea de sine care se formează influențează Eul, datorită faptului că este o componentă a acestuia și a personalității.

Între Eu și imaginea de sine există diferențe în ceea ce privește conținutul și nivelul de dezvoltare, întrucât conștiința, care ține de Eu, și conștiința de sine, care are legătură cu imaginea de sine, sunt diferite pe orice treaptă de dezvoltare a unei persoane. Cu toate că procesele de formare și dezvoltare ale Eului și imaginii de sine sunt diferite, există o strânsă legătură între ele, fiind într-o continuă interacțiune și interdependență. Eul și imaginea de sine sunt condiționate de apariția și evoluția conștiinței de sine.

Mai mulți cercetători au elaborat diverse teorii privind stadiile de dezvoltare umană.

Freud a formulat teoria privind dezvoltarea umană din perspectiva pulsiunilor inconștiente, stadiile fiind oral, anal, falic și genital.

Erikson a emis teoria psihosocială conform căreia personalitatea este influențată de societate. În fiecare din cele opt stadii pe care le-a descris, el observă apariția și rezolvarea unei crize. Aceste crize apar din cauza interacțiunii dintre factori care sunt înnăscuți și factorii experiențiali din stadiul respectiv. Cele opt stadii sunt reflactate de următoarele relații bipolare de caracteristici: încredere versus neîncredere, autonomie versus îndoială, inițiativă versus vinovăție, hărnicie versus inferioritate, identitate versus confuzie de identitate, maturizare sexuală versus izolare, atitudini altruiste versus egoism, sentimentul realizării versus disperare.

W. James spune despre evoluția Eului că are trei etape. Astfel, în prima etapă are loc conștientizarea propriului corp, adică eul corporal. Într-o altă etapă, apare eul material, în care apar ipostazele materiale ale vieții. O altă etapă o constituie eul spiritual care se referă la capacitatea de autoreflecție.

G. Allport descrie șase etape ale dezvoltării Eului. Etapele prezentate de el descriu evoluția eului corporal, a identității de sine, a respectului de sine, eul ca factor rațional, extensia eului și imaginea eului.

În copilăria mică, între zero și patru ani, se dezvoltă primul aspect al identității proprii și anume simțul eului corporal.

”Simțul eului corporal se dezvoltă nu numai din senzații organice recurente, ci și din frustrații care apar acolo afară. Un copil care nu poate mânca atunci când dorește, care se lovește la cap, învață curând limitele trupului său atât de solid.” (G. Allport, Structura și dezvoltarea personalității, 1991, pag.122)

U. Șchiopu evidențiază că în copilăria mică apare fenomenul de ”recunoaștere de sine” a copiilor mici în oglindă. În actul de identificare în oglindă, sunt două procese cognitive care au loc. Unul dintre procese are loc atunci când copilul recunoaște că în oglindă își vede propria persoană, de fapt, imaginea ei. Al doilea proces se referă la faptul că în oglindă este doar o imagine, nu o persoană în carne și oase.

”Imaginea speculară (în oglindă) se manifestă încă la sfârșitul primului an printr-o privire atentă manifestată prin gest-control sau supraveghere a imaginii, apoi prin explozie de energie ce poate fi considerată comprehensiune.” (U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor , 1981, pag.95)

Cele trei fațete ale eului descrise mai sus sunt prea puțin coezive în această etapă de viață.

Un rol important în consolidarea identității de sine în etapa copilăriei mici, îl deține numele, care este strâns legat de respectul de sine.

În jurul vârstei de doi ani, apare nevoia de autonomie a copilului. Uneori dorința lui de a explora duce la frustrare atunci când este oprit din această activitate. Copilul o simte ca pe o înfrângere, ca pe o umilire. Aceasta arată că el este conștient de sine.

Tot la această vârstă, apare negativismul. Copilul se opune și spune Nu la aproape toate recomandările adulților, deoarece el le consideră ca fiind potențiale amenințări la integritatea lui.

Comportamentul celorlalți oameni față de copil duce la constituirea simțului primar al eului, acesta fiind format din cuvintele, atitudinile, gesturile pe care oamenii le folosesc în prezența copilului și pe care acesta le percepe și le imită. Oamenii din preajma lui au diferite roluri: părinte, frate, prieten, coleg sau străin. Copilul începe să se vadă pe sine în funcție de imaginea pe care ceilalți și-au făcut-o despre el.

În această etapă de viață, se dezvoltă trei forme ale conștiinței de sine: simțul eului corporal, simțul identității de sine care este continuu, respectul față de sine.

O a doua etapă este între patru și șase ani și este a doua copilărie sau etapa preșcolară.

Procesele din perioada primei copilării continuă să evolueze. Dezvoltarea Eului continuă, nu este completă. Își poate pierde ușor identitatea de sine când se supără. Copilul are o imaginație bogată și realitatea și fantezia se contopesc. Pe lângă cele trei forme ale conștiinței din perioada anterioară, mai apar încă două: extensia eului și imaginea eului.

Extensia eului se referă la faptul că apare spiritul de competiție și simțul proprietății.

În procesul identificării apare dezvoltarea emoțională. Copilul trece prin stări afective în care plânge, râde, are explozii de afecțiune, de furie. Identificarea se face cu modelele parentale. Astfel, la început copilul percepe asemănarea la înfățișare cu părinții, apoi apar caracteristici psihice. Urmează adoptarea de gesturi și conduite ale celor pe care-i admiră și însușirea acestora. Identificarea este importantă în dezvoltarea personalității.

În această etapă de viață, apar elemente cognitive în procesul identificării. Acestea se referă la caracteristicile corporale, la cunoașterea și recunoașterea acestora.

Apare, deci, imaginea impusă de ceilalți, dată de cunoașterea caracteristicilor psihice, și imaginea de sine dată de cunoașterea caracteristicilor corporale proprii.

Imaginea de sine este puțin dezvoltată. Copilul înțelege ce doresc părinții de la el și compară acest lucru cu propriul comportament. Se pun acum bazele cunoașterii de sine, ale scopurilor și intențiilor care vor avea o importanță deosebită în dezvoltarea personalității sale.

A treia etapă este între șase și doisprezece ani, numită și a treia copilărie sau perioada școlară. Această perioadă este descrisă ca fiind un fel de sfârșit al copilăriei și ca început al adolescenței. Se dezvoltă intens simțul identității, imaginea de sine, se intensifică extensia eului.

Concepția despre sine se formează în momentul în care copilul începe școala. Integrarea socială este deosebit de importantă pentru el.

În această etapă, copilul află că ceea ce se dorește de la el de ceilalți din afara familiei este foarte diferit de ceea ce se așteaptă de la el de către cei din familie. Apar reguli noi, stabilite de către grupul din care face parte. Uneori, el realizează că există un conflict între cerințele părinților și ale prietenilor. În grupul de colegi apare lecția numită ”testarea realității”.

Apare eul ca factor rațional. În această perioadă de viață, copilul află și înțelege că are o capacitate de a raționa. ”Mai întâi el gândea, dar acum gândește despre gândire.” (G. Allport, Structura și dezvoltarea personalității, 1991, pag.132)

Următoarea perioadă este între doisprezece ani și optsprezece ani, numită perioada pubertății și adolescența.

Această etapă de viață este o etapă de tranziție spre ”maturizare și integrare în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale.” (U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor , 1981, pag.172)

În această perioadă, învățarea și instruirea sunt de bază. Se pun bazele viitorului profesional al adolescentului.

Principala problemă a acestei perioade este dezvoltarea identității de sine. Percepția de sine se intensifică, iar imaginea corporală suferă modificări datorită transformărilor siluetei, fizionomiei și ținutei. Identificarea nu se poate structura fără imaginea corporală. Adolescentul trece printr-o perioadă narcisică. Imaginea lui de sine este formată din experiența sa constituită prin ochii celorlalți. Percepția de sine suferă în această perioadă modificări, iar procesul de autoidentificare este deschis. Tot acum are loc separarea dintre planul real al lumii și planul subiectiv al conștiinței și al reprezentării lumii.

Referitor la această etapă de viață, Erikson remarca faptul că adolescentul testează o multitudine de roluri. El spune că are loc conștientizarea eului versus confuzia rolurilor.

Erikson numește acest stadiu identitate versus confuzie de identitate. În cazul în care, tânărului i se impune o identitate sau nu e lăsat să testeze anumite măști sau roluri dorite, apare confuzia identitară, care duce la o imagine de sine deformată.

În această perioadă apare încă o formă a conștiinței, și anume efortul personal central. Este vorba de planurile de viitor pe care adolescentul le face. Abia în acel moment, simțul eului va fi complet.

O altă etapă este cea în care se definește eul pragmatic, este etapa tinereții și se întinde până în jurul vârstei de treizeci si cinci de ani.

În această etapă se formează fenomenul de individualizare care este în strânsă legătură cu structurarea conștiinței de sine și are ca rezultat realizarea identității proprii.

Acum apar conflicte legate de alegerea profesiei și a rolurilor necesare pentru aceasta, conflicte de statut și de rol.

Tot în această perioadă, se realizează dobândirea identității fizice, a identității sociale și a identității spirituale.

A șasea etapă este etapa perioadei adulte. În această etapă, adultul este solicitat de angajamentele sociale, personalitatea este solicitată de trăiri afective intense, dorințe și aspirații puternice. Există și în această perioadă conflicte de rol și de statut, rolurile cele mai pregnante fiind cel profesional și parental.

U. Șchiopu evidențiază faptul că ”existența de preocupări sociale, culturale, extraprofesionale și extrafamiliale, cercul de prieteni și de loisiruri creează în perioadele adulte resurse importante de echilibrare și de exprimare a personalității.” (U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor , 1981, pag.276)

O altă descriere a eului din punct de vedere calitativ, este făcută de L’Ecyuer, care distinge cinci zone în structura eului: eul material, eul personal, eul adaptativ, eul social, eul non-eu.

Eul material are ca substructuri eul somatic, care este reprezentat de trăsături, aspect fizic, condiție fizică și eul posesiv, reprezentat de posesie materială și de persoane.

Eul personal are ca substructuri imaginea eului, care conține aspirații, participare la activități, sentimente și emoții, capacități și aptitudini, gusturi și preferințe, calități și defecte, și identitatea eului, reflectat de definiri simple, statut și rol, identitate abstractă.

Eul adaptativ este format din valoarea de sine, reflectată de competență, valoare personală, și activitatea sinelui, reprezentată de autonomie, ambivalență, dependență, actualizare, stil de viață.

Eul social cuprinde preocupări și activități sociale, caracterizate de receptivitate, dominare, altruism, și sexualitate, care are ca și categorii referința simplă și experiența erotică.

Eul non-eu are ca și substructuri referințe despre alții și opinia celorlați despre sine.

Aceste dimensiuni ale eului sunt diferite ca structură și pondere în funcție de vârstă, de gradul de maturitate al unei persoane.

Eul are șase etape de dezvoltare. Între zero și doi ani are loc apariția eului, validarea lui urmând să fie între doi și cinci ani. Eul se dezvoltă în perioada cuprinsă între cinci și unsprezece ani, se va transforma între unsprezece și optsprezece ani, se maturizează pâna aproximativ la șaizeci și cinci de ani, după care urmează etapa eului bătrân.

Modelul propus de L’Ecyuer subliniază dinamica eului și descrie un parametru care arată complexitatea acestuia. Prin analiza reacțiilor atitudinale și verbale ale persoanelor aflate în anumite situații, permite realizarea unui profil practic al eului și a imaginii de sine. De asemenea, acest model favorizează înțelegerea formelor de manifestare a personalității în situațiile sociale în care se află o persoană.

Eul și imaginea de sine sunt ”structuri complementare, dinamice, interdependente, dar și cu elemente contradictorii.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.160)

Concepte conexe sinelui și a imaginii de sine

Autocontrolul sau controlul de sine mai poate fi numit și vointă sau autodisciplină. Este vorba despre capacitatea unui individ de a-și ajusta propriul mod de funcționare din punct de vedere cognitiv, comportamental, emoțional. Aceasta abilitate se dobândește prin educație, însă există și un fond genetic. În primii ani de viață, reglarea devine autoreglare, iar cea importantă perioadă în care se fac achiziții însemnate este între trei și șapte ani.

Gradul de emotivitate, temperamentul, nivelul de autocunoaștere, experiența personală și stăpânirea de sine în anumite situații limită sunt cei mai importanți factori care influențează autocontrolul.

Persoanele cu capacitate mare de autocontrol sunt oameni puternici, sunt calmi în situații dificile, au planuri de viitor și își conduc viața astfel încât să-și realizeze acele planuri.

Persoanele cu capacitate mică de autocontrol sunt predispuși să dezvolte anxietate și depresie, dependență de substanțe, tulburări alimentare, au dificultăți de adaptare și performanțe slabe.

Monitorizarea de sine este complementară autocontrolului. În anumite situații, este nevoie de o atenție deosebită pe care un individ o acordă persoanelor implicate și împrejurărilor pentru a face față acelui eveniment. De asemenea, pentru a se adapta acelei situații, este nevoie de motivație și voință, de flexibilitate și pragmatism și o prezentare de sine adecvată evenimentului. Deci, atenția, motivația, flexibilitatea, adaptabilitatea sunt factorii principali care definesc monitorizarea de sine.

O preocupare exagerată la adaptare duce la cameleonism. O persoană care prezintă o înaltă monitorizare de sine, urmărește insistent beneficiile din orice situație, acordă o atenție deosebită la modul cum se poartă, cum se imbracă, cum relaționează, nemaifiind autentic.

O persoană care prezintă o centrare exagerată pe sine, care-și susține cu fermitate opiniile, atitudinile, sentimentele, este o persoană care are o monitorizare de sine scăzută. Aceasta poate să aibă tendințe dogmatice, egocentrism, insensibilitate.

”Prezentarea de sine constituie un factor esențial care condiționează calitatea, eficiența și dinamica sistemului relațional al unei persoane.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.161)

Prezentarea de sine reflectă modul prin care o persoană își exteriorizează emoțiile și se arată celorlalți. În funcție de modul în care ceilalți o percep și interpretează comportamentul ei, vor reacționa. Deci, o prezentare acceptabilă duce la împlinirea obiectivelor pe care o persoană și le propune. Rolul cel mai important revine comunicării, deoarece prin aceasta se realizează prezentarea unei persoane, pe care ceilalți o recepționează, și invers, prin comunicarea pe care o realizează ceilalți, produc o reacție într-o persoană, aceasta adoptând o imagine conformă cu cerințele celorlalți și a situației.

”Principiul de bază al procesului prezentării de sine este acela că, indiferent de statut social, economic sau intelectual, orice persoană dorește să inducă celor din jur imaginea și impresia dorită de ea, benefică în contextul dat.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.162)

Se poate spune despre prezentarea de sine că este un proces de influență interpersonală, astfel încât o persoană să poată controla comportamentul celorlalți.

Pentru ca acest proces să se realizeze sunt importante mai multe aspecte. În primul rând, este necesară cunoașterea de sine, precum și a personalității celuilalt cu care intră o persoană în contact, adică o bună capacitate de cunoaștere interpersonală. Este importantă cunoașterea și aprecierea corectă a rolurilor, statutelor sociale și profesionale ale persoanelor implicate în această relaționare. De asemenea, un rol important îl are contextul, conjunctura, precum și mediul în care se desfășoară acest proces. Un alt aspect important îl constituie formularea clară și corectă a scopurilor urmărite, a termenelor de realizare, precum și a convergenței sau divergenței scopurilor dintre cele două părți implicate în acest proces. Alt aspect de bază este alegerea metodelor cele mai potrivite pentru prezentarea de sine în funcție de scopul urmărit, de personalitatea și statutul celuilalt, de mediul și situația în care are loc acest proces.

La baza prezentării de sine sunt procese cognitive, procese de percepție, de evaluare, procese de interpretare, care se desfășoară în cadrul relației dintre participanți la proces, cât și în ceea ce-l privește pe fiecare participant. De asemenea, au loc procese ”de negociere a realității sociale, de motivare teleologică a acțiunilor întreprinse și fondul anumitor stări emoționale.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.163)

Pentru a obține rezultatele dorite, o persoană are nevoie de o prezentare de sine pozitivă. În acest scop, există mai multe tehnici care se pot folosi.

În primul rând, este importantă autovalorizarea sau autoprezentarea pozitivă, care se realizează prin limbaj care poate fi verbal, nonverbal sau paraverbal. De asemenea, o autoprezentare pozitivă se poate observa din atitudinile și comportamentele unei persoane, dacă exprimă respect, politețe, modestie, sociabilitate.

Un mod indirect de valorizare constă în exprimarea indirectă a unor calități. Aceasta se poate realiza prin invocarea unei relații cu o persoană de succes sau a participării la un eveniment sau situație deosebită, care induce o impresie pozitivă. Este știut faptul că eșecul îndepărtează, iar succesul încântă și atrage.

Rezultatele pe care o persoană le obține în viața de zi cu zi, precum și în activitatea pe care o desfășoară este cea mai bună carte de vizită a ei. Cu alte cuvinte, performanțele în plan social, interpersonal și profesional reprezintă confirmarea unei prezentări de sine reușite.

O prezentare de sine pozitivă se poate obține prin tehnici care țin de inducerea simpatiei. Aceasta se poate realiza prin flatare, lingușire sau sublinierea unor indicii de valoare a celuilalt în fața altor persoane.

O prezentare de sine pozitivă a unei persoane are efect în cazul în care persoana este respectată, apreciată de către ceilalți și dacă este percepută ca fiind sinceră.

”Orice formă de oportunism sau nesinceritate în relațiile interpersonale poate afecta drastic imaginea despre noi pe care o inducem celor cu care venim în contact.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.165)

Există situații când o persoană prezintă o imagine, iar cei din jur percep o imagine diferită.

O prezentare de sine nereușită are loc atunci când o persoană alege un rol nepotrivit pentru o situație în care este implicată. De asemenea, cînd se apreciază eronat personalitățile celor din jur, o persoană care alege un rol nepotrivit va avea un eșec în ceea ce privește imaginea pe care o prezintă.

Ca și concluzie, prezentarea de sine a unei persoane este influențată de structura și dinamica eului, de imaginea de sine, de factori legați de autocunoaștere, de experiențele avute, de evaluări corecte ale situațiilor, mediului, precum și a persoanelor din jur, precum și de onestitatea și sinceritatea persoanei în cauză.

Mecanisme de apărare a eului

Eul este o structură de bază a personalității care are ca rol asigurarea echilibrului și funcționalității personalității. Astfel încât, orice perturbare, disfuncție care apare la nivelul personalității, va influența eul și, implicit, sinele și imaginea de sine.

Eul are ca funcție internă controlul vieții instictuale, astfel încât să asigure conservarea organismului.

”Eul dispune de un set de mijloace defensive numite în psihanaliză mecanisme de apărare ale Eului.” (V.Dem. Zamfirescu, 2012, pag.273)

În psihanaliză, apar doi termeni: apărare și rezistență. Apărarea se consideră a fi o rezistență.

Apărarea este acțiunea prin care ”influențele interne sau externe care amenință integritatea și stabilitatea echilibrului bio-psiho-social al individului sunt supuse unui proces intern de modificare, îngrădire sau reprimare.” (V.Dem. Zamfirescu, 2012, pag.280)

Mecanismele de apărare ale eului au ca rol asigurarea autoreglării în ceea ce privește adaptabilitatea unei persoane în situații deosebite.

”În sens general, prin mecanisme de apărare a eului se înțelege un ansamblu de operații și procese psihice și psihosociale care se opun ruperii echilibrului personalității, dezagregării individualității biopsihice și dezorganizării conduitei adaptative a individului.” (D. Cristea, Tratat de psihologie socială, 2014, pag.167)

Apărarea apare ca urmare a unui conflict. O persoană care manifestă un mecanism de apărare, în general, nu este conștientă de semnificația comportamentului adoptat, precum nu este conștientă de cauza care a generat acest comportament de apărare.

În ”101 apărări”, autorul spune despre apărare că este o operație mentală care îndepărtează din conștiință emoții sau sentimente neplăcute.

Atât persoanele cu tulburări cât și persoanele sănătoase pot manifesta mecanisme de apărare. Aceasta arată că aceste mecanisme nu sunt patologice.

Anna Freud a redat o listă cu treisprezece cele mai importante mecanisme de apărare ale eului în lucrarea ”Eul și mecanismele de apărare”, scrisă în 1936. Acestea sunt refularea, regresia, formațiunea reacțională, izolarea, anularea, proiecția, introiecția, întoarcerea împotriva propriei persoane, transformarea în contrar, sublimarea, identificarea cu agresorul, participarea altruistă și intelectualizarea.

În 1950, J.B. Coleman a refăcut lista și a definit mecanismele de apărare cuprinse în listă. Acestea sunt: refularea, regresia, refuzul realității, raționalizarea, represiunea, repararea răului, fantezia, formațiunea reacțională, identificarea, insularizarea emoțională, introiecția, izolarea, proiecția, deplasarea, compensația.

Refularea reprezintă procesul prin care reprezentări și idei legate de pulsiuni sunt menținute în inconștient, pentru a nu afecta echilibrul funcționării psihice a unei persoane. Realizarea acestora ar putea produce plăcere, dar ar deveni sursă de neplăcere datorită existenței factorilor de cenzură ai supraeului.

Regresia este acel proces prin care eul se retrage la un nivel timpuriu de dezvoltare. Aceasta înseamnă că persoana respectivă va utiliza apărări specifice acelui nivel.

Refuzul realității constă în refuzul eului de a o accepta, de a o percepe, protejându-l astfel de o situație neplăcută.

Raționalizarea

Bibliografie

Allport, G., 1991, Structura și dezvoltarea personalității, București, Ed. Didactică si Pedagogică;

Blackman, J. S., 2009, 101 Apărări. Cum se autoprotejează mintea, București, Ed. Trei;

Ceaușu, V., 1983, Autocunoaștere și creație, București, Ed. Militară;

Cristea, D., 2014, Tratat de psihologie socială, București, Ed. Din Condei;

Dafinoiu, I., 2007, Personalitatea. Metode calitative de abordare, Iași, Ed. Polirom;

Ey, H., 1998, Conștiința, București, Ed. Științifică;

Freud, S., 1990, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, București, Ed. Didactică și pedagogică;

Golu, M., 2005, Dinamica personalității, București, Ed. Paideia;

Golu, M., 2007, Fundamentele psihologiei, București, Ed. Fundației România De Mâine;

Jung, C.G., 1994, Puterea sufletului. Descrierea tipurilor psihologice, București, Ed. Anima;

Malim, T., 2003, Psihologie socială, București, Ed. Tehnică;

Maltz, M., 2002, Magia imaginii personale, București, Ed. Curtea Veche;

Maltz, M., 1999, Psihocibernetica. Imaginea de sine – cheia spre o viață mai bună, București, Ed. Curtea Veche;

Maslow, A.H., 2007, Motivație și personalitatea, București, Ed. Trei;

Mânzat, I., 2000, Psihologia sinelui: un pelerinaj spre centrul ființei, București, Ed. Eminescu;

Modrea, M., 2006, Imaginea de sine și personalitate în adolescență: studii teoretice și experimentale, Focșani, Ed. Aliter;

Neculau, A., 2003, Manual de psihologie socială, Iași, Ed. Polirom;

Neculau, A., 1996, Psihologie socială: aspecte contemporane, Iași, Ed. Polirom;

Pavelcu, V., 1970, Invitație la cunoașterea de sine, București, Ed. Științifică;

Pavelcu, V., 1974, Culmi si abisuri ale personalității, București, Ed. Enciclopedică Română;

Peseschkian, N., 2005, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, București, Ed. Trei;

Șchiopu, U., Verza, E., 1981, Psihologia vârstelor, București, Ed. Didactică și Pedagogică;

Zamfirescu, V. D., 2012, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, București, Ed. Trei;

Zlate, M., 1997, Eul si personalitatea, București, Ed. Trei;

Bibliografie online

Ziua de psihologie – http://ziuadepsiho.blogspot.ro/2013/08/stadiile-dezvoltarii-inteligentei-jean.html

https://www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine.php

http://www.result.ro/noutati/exista-vreo-diferenta-intre-stima-de-sine-si-imaginea-de-sine-care-sunt-acestea/

http://www.e-scoala.ro/psihologie/formarea_imaginii_de_sine_rolul_ei.html

http://www.clinicaoananicolau.ro/trei-concepte-despre-sine/

https://echilibrultau.ro/imaginea-de-sine/

http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/imaginea-de-sine-pozitiva-determina-un-nivel-inalt-al-stimei-de-sine-t3993.html

https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=19&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwj76JGE_LbLAhWEkCwKHcQ4DHY4ChAWCGIwCA&url=http%3A%2F%2Fedituraedu.ro%2Fdidactice%2Fclasa%2520a%2520IV-a%2FConsiliere%2520si%2520orientare%2FImaginea%2520de%2520sine.doc&usg=AFQjCNGIukKjhwzfz9Mg_r7Hxkx0PapTsw&bvm=bv.116573086,d.bGs

http://www.la-psiholog.ro/cabinet-psihologie-ioanes-diana/imaginea-de-sine-pozitiv-determin-un-nivel-nalt-al-stimei-de-sine

https://www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine.php

http://www.psihologiaonline.ro/conferinte/338.html?task=view

http://conduitapsihosociala.blogspot.ro/2012/01/continut-i-imaginea-de-sine-si_5366.html