Imaginea Artistului Si Semnificatiile Artei In Proza Universala

=== 1f4a5e061cfadc027d05e5b55bb8a9eac4f36b81_82321_1 ===

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

La baza artei se află creativitatea, care este un fenomen complex a cărui manifestare se realizează printr-un set de procese care au loc în cadrul individului. Comportamentul creativ ține cont și este influențat de abilități, de aptitudini, de factori specifici (personalității și stiluri). Aceste strategii cognitive care sunt produse sau efecte ale activității creative au rolul definirii finale a succesului sau a insuccesului (eșecului) efortului creativ. Produsul procesului de creativitate este creația artistică.

Artistul este un reprezentant al propriei arte, care evoluează în timp. În perioada îndelungată a istoriei, au existat mai multe personalități care, chiar dacă în timpul existenței lor au fost ignorate, odată cu trecerea timpului au devenit adevărate repere în domeniile în care au evoluat și activat.

Ȋntreaga evoluție a umanității a depins de valoarea artistului și de muncă acestuia care a ridicat produsul său la valoare de artă. Statutul artistului a fost reconfigurat, de la o etapă la alta, ajungând sa fie, pe rând, un element iubit, temut și respectat de societate, sau dimpotrivă, obiect al indiferenței, fricii sau repulsiei. Făcând abstracție de modul în care acesta este privit, este cert că rolul său în dezvoltarea societății în care a trăiește este unul fundamental și constant.

Evoluția culturii și a percepției publicului asupra artei este diferită de la generație la generație, influențate fiind atât de tehnologie, cât și de nivelul de trai. Arta nu poate lipsi din cultura unui popor, putând fi doar ignorată de anumiți reprezentanți ai acestuia. Adevărată valoare artistică dăinuie mult timp, fiind recunoscută și peste ani.

Prezenta lucrare încearcă să analizeze și să înțeleagă modul în care se delimitează viața persoanală de cea profesională a un artist în contextul general, încercând să prezinte diferite aspecte din viața acestuia, raportate la modul în care el percepe creația artistică și rolul pe care acesta și-l atribuie în realizarea artistică. De fapt, se realizează un portret definitoriu al artistului în urma modului său de relaționare.

În urma multiplelor studii referitoare la viața și opera unor scriitori importanți, am descoperit în evoluțiile acestora, chiar luate individual, numeroase similitudini. Pentru a certifica această constatare am luat ca model de studiu trei opere literare reprezentative: Portretul lui Dorian Grey, de Oscar Wilde; Portret al artistului în tinerețe, de James Joyce; Moartea la Veneția, de Thomas Mann.

Similitudinile dintre autorii acestor opere sunt multiple și reprezentative deși, fiecare dintre ei aparțin unor trenduri literare și domenii artistice diferite.

„…a ne strădui încet și umil și statornic să exprimăm, să stoarcem iară, din pamîntul brut sau din ce naște el, din sunet și din formă și culoare care-s porțile închisorii sufletului nostru, un chip al frumuseții pe care am ajuns s-o înțelegem- asta e arta”. (James Joyce în Portret al artistului în tinerețe).

CΑPIΤОLUL 1

ROLUL ARTEI ȘI IMPORTANȚA ESTETISMULUI b#%l!^+a?

1.1. Istoricul artei și rolul ei în literatură

Literatura creează modele care trebuie să fie nu doar actualizate, ci chiar cu un pas mai în față decât concretul palpabil, decât realitatea cotidiană, pentru a hrăni mintea și spiritul uman. Arta este cea care oferă perspective, incită, provoacă și oferă răspunsuri sau dimpotrivă, conduce spre meditație și reflecție, așa că se ancorează cu necesitate în realitatea momentului, evoluând odată cu civilizațiile pentru a corespunde cerințelor, necesităților permanent superioare, asigurând totodată și imboldul spre un nou pas, fiind la rându-i un factor de progres.

Prin literatură se creionează caracterul, direcția și sensul vieții prin cunoștințele acumulate de cititori, care vor naviga mai ușor prin viață. Din acest motiv, rolul scriitorului este important și trebuie ca pe lângă satisfacerea pasiunilor literare să ofere informații vitale legate de societate, cultură, religie, viață în general.

Mijloacele de comunicare includ tot felul de limbaje și sisteme simbolice ce pot fi folosite pentru a comunica. În majoritatea societăților naționale „moderne” există o limbă scrisă publică, care facilitează comunicarea și în același timp interacțiunea interlocutorilor, fapt care nu ar fi fost posibil între două persoane care vorbesc limbi diferite.

Comunicarea literară este o comunicare realizată între doi comunicatori, unul fiind activ iar celălalt pasiv. Scriitorul este cel care transmite în mod activ mesajele, pe care cititorul le asimilează și le organizează pentru a înțelege mesajele complexe. În cazul acesta nu există un feedback care să fie transmis emițătorului și doar o părere, sau un feedback personal care se manifestă prin sentimente, față de ceea ce s-a transmis pe calea scrisului. Acest feedback este unul personal, al cititorului, care va agrea sau nu ceea ce i s-a transmis, iar în funcție de propriile păreri și sentimente va continua să frecventeze pe autorul respectiv. Se vorbește de eficiența comunicării în urma abordării umaniste prin procesul simțirii, chiar și a intuiției, numită empatie.

„Empatia nu este subordonată caracteristicilor pozitive sau negative specifice relațiilor cu ceilalți, ea precede, le depăsește, le conține” .

Cultura împreună cu comunicarea definesc existența umană și reprezintă un simbol al omului, al credinței acestuia.

Arta s-a născut și a existat prin artiștii săi. Arta reprezintă inspirație iar exponentul acesteia este geniul înșuși. Prin geniu se înțelege "cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor dispunând de o extraordinară capacitate creatoare, capabilă de produse deosebit de originale creând epoca în domeniul său de activitate". Artistul, prin creația lui, distinge mai multe particularităați precum: capacitatea de creație, rodul creației care este unul original care direcționează, uneori chiar revoluționează anumite direcții și teorii în cadrul domeniului în care activează și-și desfăsoară prestația.

Prin creativitate artistică se obține produsul creat care ține direct de creator. Acest produs al creației este expresia clară și definită a trăirilor, a trebuințelor și mai ales a motivațiilor interne ale artistului. Creația unui artist reprezintă imaginea publică a acestuia în viziunea publicului.

Creativitatea este specifică fiecărui domeniu care la rândul său se împarte în diverse subdomenii. Vorbind despre creația artistică, în cadrul acesteia putem include creativitatea muzicală, creativitatea plastică, creativitatea coregrafică și pe cea literară, care este subiectul acestei lucrări. La baza fiecărei creații se află gândirea care este bazată pe intuiție și inspirație. Acestea au ca inspirație o sursă care este uneori generată de experiența dobândită.

1.1.2. Artistul și curentul literar

Artistul este imaginea publică a artei de care aparține. Creația acestuia este oglinda lui, un portret al propriei existențe. Dicționarul de termeni literari, definește portretul ca fiind “un procedeu frecvent mai ales la genul epic și constă în relevarea trăsăturilor specifice ale unui personaj, în scopul individualizării și al obiectivării lui”. Termenul este împrumutat din franțuzescul portrait și a fost folosit, în primă instanță, în domeniul artelor plastice pentru a desemna pictura/schița/desenul figurii unei persoane. Din acest motiv, de-a lungul istoriei artei literare, portretul a fost un subiect des întâlnit și dezvoltat în romane și discutat în lucrările de specialitate. Adevărata dimensiune este faptul că aceasta scoate în evidență o funcție importantă a literaturii, cea care accentuează latura umanului.

Romanul unui personaj este de fapt modul în care autorul percepe lumea. Portretul unui personaj și persoana autorului nu sunt mereu identice, deși deseori, elementele inspirate din realitate au o pondere importantă în operă. Printr-un intermediul unui portret se oglindesc trăsăturile intelectuale, afective, morale, fizice, precum și anumite valențe etice, sociale sau religioase pe care scriitorul dorește să le exprime. Din această cauză este important ca, pentru a înțelege în mod integral un portret, să înțelegem structura estetică a operei literare din care face parte.

Silviu Angelescu vorbește despre o clauză de fidelitate existentă între obiect și portret: practic, acestea se aseamănă, sunt similare.

În literatura antichității clasice, operele cu tentă narativă ale lui Homer nu oferă mult spațiu pentru descrierea unui personaj. Ȋn Evul Mediu, literatura este preponderent influențată de biserică, care este o instituție feudală puternică și mijloc important de educație. Latura militară a acestei perioade (războaiele) a dus la apariția romanului cavaleresc, în care figura cavalerului este puțin prezentată, redusă la câteva trăsături generale.

Renașterea aduce mai multe lucruri noi. Aceasta reprezintă perioada în care este subminată autoritatea dimensiunii teologice. Religia nu mai este suficientă pentru om, ducând spre unele întrebări și îndoieli ce perturbă echilibrul religios. Până atunci, omul a fost văzut ca o persoană completă, având un țel clar stabilit în viață. În cadrul perioadei renascentiste, omul este privit prin prisma unui domeniu deschis, mereu în progres și mai ales maleabil.

Clasicismul impune un ideal moral, definind condiția umana între rațional și sensibil, între moral și vital. Intenția acelei perioade era de a găsi un punct comun între cele două, în așa fel încât societatea și individul să fie ambele salvate. Din cauza acestui context, automat se atrage după sine cenzura imaginației și reprimări spirituale pentru a respecta normele sociale. Personajele literare au devenit moraliste, controlându-și instinctele și în același timp, modelându-și caracterul după reguli impuse și acceptate, puse în practică de către comunitate.

Romantismul a apărut ca un curent care se opune clasicismului. Acest curent literar se opune rigurozității etice specifice clasicismului și acceptă durerea, nedreptatea, mizeria ca forme ale răului ce există în lume. În cadrul acestui curent literar, se poate susține cu certitudine că portretul este un element fundamental pentru lucrările realizate cu această orientare, învingând monotonia, cu acceptul urâtului și grotescului ca parte constituentă. Romanticii folosesc perspectiva subiectivă în literatură, iar accentul se pune pe existența omului, pe sufletul acestuia iar pasiunea primează rațiunii.

Realismul adoptă un punct de vedere obiectiv: prezentând viața cotidiană, realitatea umană verosimilă, fără artificii și înflorituri. Cuvântul cheie pentru acest curent literar este adevărul. Portretul personajelor din operele realiste este îmbogățit prin faptul că este plasat în universuri prezentate amănunțit, unde obiectele furnizează informații despre structura etică și fizică a personajelor.

Literatura de avangardă oferă libertate deplină artei, văzută ca fiind un domeniu fără restricții de orice fel. Deseori, se poate observa o tendință în parodierea conștientă a temelor din epocile precedente. Aceste caracteristici pot fi întâlnite și în portretele celor trei tipuri de artiști, realizate în operele studiate. Caracteristicile acestor personaje sunt prezentate în funcție de drumul pe care aceștia îl parcurg, în dorința de a-și împlini menirea de artist.

1.1.3. Dimensiunea estetică, dandysmul

Estetismul, sau „Mișcarea estetică” a fost un fenomen european ce a avut loc în ultima jumătate a secolului XIX, avându-și originea pe meleagurile franceze. Acestă mișcare estetică a apărut ca o reacție împotriva dominanței gândirii științifice și a încercat să deconstruiască concepția conform căreia orice produs artistic ce nu are valență didactică sau morală nu are valoare. Această reacție a fost una concentrată asupra filozofiei social utilitaristă, a urâțeniei erei industriale. Bazele filozofice au fost puse de către Kant ce a susținut aceste standarde estetice separate de moralitate, plăcere și utilitate.

Scriitorii francezi au evidențiat că „o operă de artă este produsul uman suprem, de sine stătător, care nu trebuie să își găsească un rost moral, politic, social, etc. Estetismul este centrat pe doctrina conform căreia arta există doar pentru propria ei frumusețe”.

Scopul final al unei opere de artă este de a releva frumusețea. În cadrul mișcării estetice s-a configurat sintagma ce a persistat de-a lungul timpului: „art for art's sake” , definind această mișcare.

Principalele reguli ale estetismului astfel configurat sunt: arta este autonomă față de alte discipline ( politică, sociologie, economie) și nu trebuie învinuită pentru imoralitățile pe care le poate ilustra, acestea fiind numai inspirate din realitate, de către un artist ce nu poartă nici măcar o vină minusculă. În cadrul estetismului, prezența scriitorului trebuie să rămână neobservată în cadrul lucrării pe care o creează. Scriitorul nu este văzut drept un creator veritabil, ci doar ca un „interpret de gradul întâi al unei realități de gradul al doilea” . Ȋn cadrul textului, acesta este numit critic, caracterizând astfel o persoana care poate transfera o impresie – impresia pe care lucrurile frumoase i-au provocat-o – în produs artistic. Un loc important este deținut de arta autobiografiilor, considerat cel mai deosebit, manierat și nepretențios mod de creație artistică. Oscar Wilde, James Whistler și Stephane Mallarmé au ridicat la cel mai înalt rang idealul mișcării prin care se cultiva sensibilitatea rafinată.

Dandysmul a apărut la începutul secolului al XIX-lea ca reacție împotriva raționalității burgheze, ca o atitudine și o practică pentru eleganță, inițiată de englezul George Brummell. Scriitorii post-romanitici francezi Balzac, Barbey d’Aurevilly și mai ales Baudelaire au ridicat acest concept la rangul de adevărată doctrină filozofică și artistică. Dandysmul a apărut datorită tinerilor care proveneau din familii modeste, care nu erau aristocrați, dar „aderau măcar parțial, la valorile de castă ale nobilimii și vor să fie acceptați în cercurile ei închise” .

Charles Baudelaire a numit dandysmul „ultima zvâcnire de eroism în vremuri de decadență”. El a conferit dimensiuni ezoterice specifice spiritualității și stoicismului, care se manifesta ca o morală a efortului. Se poate constata în urma operelor literare că există un dandysm exterior și unul interior. Dandysmul se referă strict la partea vestimentară, făcând referire la persoanele „dandy” care se îmbrăcau extravagant, foarte colorat și erau peste măsură de atenți la detalii.

Unul dintre scriitorii prezentați în aceastî lucrare, Oscar Wilde însuși, este ținut minte ca purtând întotdeauna o floare mare în buzunarul sacoului. Dandysmul interior presupune un stil de viață aparte care este caracterizat de: ironie, decadentism, adică de un individualism accentuat, în timp ce dandysmul exterior ține strict de modă și de îmbrăcăminte, de rafinament.

Așa cum un dandy trăiește majoritatea timpului în fața oglinzii pentru a se forma, la fel și dandynismul este o întrupare a cultului de sine.

Prin dandysm, artistul devine un simplu spectator ce-și construiește o imagine armonioasă folosindu-se de acest curent. Subiectivismul se realizează prin constiința acelui “eu” care este o imagine a creativității ce se reflectă în oglindă. Prin cultul eu-lui interior are loc, de fapt, o confruntare între propria imagine, privire intimă și imaginea care se vede, cea exterioară, care deține unele nuanțe combinate de egotism, prefăcătorie și adevăr.

Barbey d'Aurevilly descrie dandysmul ca fiind un "mod de a fi în întregime alcătuit din nuanțe" , fenomen stilistic și social, aparținând doctrinei estetice originale, având un important impact mediatic, fiind la originea creațiilor literare de referință ținând cont de aspectele artistice, filozofice și psihologice. .

Imaginea dandysmului este concepută drept însumarea unicităților care se află sub influențe diferite, atât culturale, cât și mentale. Conform percepției profane, dandysmul este fenomenul social care este repetabil în relațiile cu mediul uman pe care-l reflectă.

În următoarele capitole vom prezenta modul în care dandysmul și estetismul se reflectă în cadrul operelor semnificative ale celor trei scriitori reprezentativi, artiști ai vremurilor, rămași în constiința a literaturii universale.

1.2. Importanța estetismului

1.2.1. Istoria literară a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea

Secolul al XIX-lea este unul zbuciumat din toate punctele de vedere, mult diferit față de secolul al XVIII-lea. Însuși Hegel recunoștea că ideea care stătea la baza existenței era devenirea, familiile regale erau preocupate și obsedate de istoria propriilor rădăcini, de genealogie, iar națiunea se definește, ca o ființă, prin propria istorie.

În domeniul literar, creația a avut la bază imaginația și spontaneitatea, ca o formă a descoperirii de sine. În secolul al XIX-lea, natura are atribute materne pentru romantici, ducând spre un naturalism consecvent care se combină cu euforia progresului, care este un sentiment ce predomină, ajungându-se în acest fel la cultul sentimentului.

Literatura se baza pe romantismul care determina apariția lacrimilor, pentru că omul este o ființă sensibilă. Pe lângă sentimente, se fac simțite eurocentrismul și expansiunea individuală, caracterizând astfel o epocă echilibrată și fericită pe planul existențial și evolutiv al lumii, în care religia deține propriul său rol important.

Portretul unui artist este definit în general de modul în care el relaționează la nivel social, estetic, etic și/sau religios. Aceste aspecte vor fi prezentate în mod amănunțit în următorul subcapitol, pentru fiecare personaj din cele trei opere literare alese, unde se vor regăsi asemănări și deosebiri considerabile. Portretul personajelor din operele realiste este îmbogățit prin faptul că este plasat în universuri prezentate amănunțit, unde obiectele furnizează informații despre structura etică/ fizică a personajelor.

Literatura de avangardă oferă libertate deplină artei, fiind văzută ca un domeniu fără restricții de orice fel. Deseori, se poate observa o tendință în parodierea conștientă a temelor din epocile precedente.

„Orice portret bine conturat trebuie să conțină șapte componente de natură fizică, ce sunt complementare structurii morale:

1. corpul (siluetă, proporții, talie, brațe, umeri)

2.figura (forma capului, conturul feței, părul, ochii, buzele)

3.semnele particulare ( tatuaje,cicatrici)

4.vestimentația

5. podoabele și insignele

6. trăsăturile dinamice ( mimică, privire, postură)

7. efectul de ansamblu (atitudinea personajului)” .

Deseori, trăsăturile fizice sunt proiectate și la nivel moral. Vorbim despre cazul analizei fizionomonice unde, având ca punct de plecare chipul și particularitățile sale fizice, concrete, se pot recunoaște caracteristici etice. Practic, sentimentele și gândurile unui personaj îi modelează fizionomia și trăsăturile, făcându-l mult mai ușor de descifrat.

Aceste caracteristici pot fi întâlnite și în portretele celor trei artiști, realizate în operele studiate. În acest caz ne referim la pictor ( Basil Hallward) și scriitori ( Gustav von Aschenbach și Stephen Dedalus). Caracteristicile acestor personaje sunt prezentate în funcție de drumul pe care aceștia îl parcurg, în dorința de a-și împlini menirea de artist.

Deși artistul a fost dintotdeauna o figura aparte ce s-a evidențiat de masa oamenilor contemporani lui, fiind un ins puternic individualizat, am observat că între artiști și evoluția lor artistică există numeroase similarități. Următoarele capitole ale lucrării aduc în discuție raportul dintre artă și principalele pietre de hotar din viața autorilor operelor literare selectate, arătând modul în care fiecare dintre acestea relaționează cu cealaltă. Ne referim aici la felul în care procesul artistic este influențat de către dimensiunea religioasă, de către constrângerile sociale sau de către perspectivele estetice adoptate.

Indiferent de relațiile existente între aceste domenii, am observat că fiecare artist, scriitor sau pictor trece prin anumite schimbări sau posedă anumite caracteristici speciale. Această latură este una comună, ea putând fi regăsită în procesul de dezvoltare al oricărui artist. Ne vom axa pe analiza comparativă a acestor elemente, ajutându-ne de textul operelor Moartea la Veneția, Portretul lui Dorian Gray, Portret al artistului în tinerețe.

Am ales această abordare deoarece, în conținutul cărților, am întâlnit numeroase elemente reale, din viața autorilor, transferate protagoniștilor. Așadar, cunoașterea vieții scriitorilor ajută la o mai bună înțelegere a textului. În continuare sunt prezentate acele elemente care sunt relevante pentru lucrarea de față, iar prezentarea autorilor se face în ordine cronologică.

Toate cele trei opere în discuție ne prezintă artiști incapabili să dezvolte sentimente de dragoste față de ființe umane. Cei trei artiști despre care vom discuta, Gustav von Aschenbach, Basil Hallward și Stephen Dedalus, se îndrăgostesc, însă nu de o persoană, ci de latura simbolică a acesteia, de însemnătatea estetică pe care aceasta o deține. Atât Sibyl Vane cât și celelalte personaje ale operelor prezentate sunt reprezentanții unei perfecțiuni pe care artiștii o caută.

CΑPIΤОLUL 2

ARTISTUL – FIINȚĂ UMANĂ b#%l!^+a?

2.1. Artistul în cadrul operei

Artistul este înfluențat în realizările sale, de viața pe care o trăiește, de etapele prin care trece, ceea ce denotă pe lângă propria lui valoare existențială, o puternică modalitate de adaptare la societate și la tot ceea ce implică aceasta.

Etapa etică se referă la regulile pe care o persoană le respectă, acestea fiind impuse de către societate. Părțile etice și estetice nu sunt întotdeauna compatibile, estetica trebuind subordonată eticii. Uneori, respectând norma cerută, individul reacționează împotriva instinctelor sale și se gândește la consecințele acțiunilor lui asupra celor din jur. Deoarece etapa etică neglijează dimensiunea spirituală, omul pornește în căutarea etapei religioase. Aceasta este superioară celorlalte două, fiind țelul major al unui om. Nimeni nu trăiește o viață religioasă sută la sută, îndeplinirea ei fiind perturbată de influența persoanelor nereligioase înconjurătoare. Relația cu Dumnezeu este una strict personală, intimă. Religia ca și fenomen generalizat, la scară largă, distrage oamenii de la apropierea cu Creatorul. Etapa religioasă este o căutare a sinelui pe care orice creștin adevărat trebuie să o parcurgă.

O importantă sursă de inspirație pentru scriitori este eseul Echilibrul între estetic și etic în formarea personalității al lui Sören Kierkegaard. Ȋn funcție de modul în care o persoană adoptă dimensiunea etică și/ sau estetică, adică în funcție de modul în care ia o decizie, omul poate să se regăsească pe sine sau să se rătăcească. Dacă omul trăiește numai estetic și neglijează partea etică, atunci el nu devine conștient de sine. Ȋntr-un mod foarte elegant, Sören Kierkegaard spunea : „Esteticul e ceea ce-l face pe om să fie în mod nemijlocit așa cum e, iar eticul e acel ceva care-l face să devină ceea ce devine”.

Soren Kierkegaard consideră că, pentru a deveni o ființă umană complexă, fiecare individ trebuie să parcurgă trei etape::

1. etapa estetică ( condusă de pasiuni)

2. etapa etică ( respectând normele societății)

3. etapa religioasă ( având credință totală în Dumnezeu)

Atunci când, între cele trei etape există o disconcordanță, adică părțile fizice/mentale/

spirituale nu sunt stimulate suficient, apar trei efecte dăunătoare omului: plictiseala, anxietatea și disperarea. Acestea intervin deoarece, uneori, omul este constrâns să aleagă o opțiune în detrimentul alteia. Cea mai gravă dintre ele este disperarea, văzută de Kierkegaard ca fiind tensiunea dintre finit și infinit: oamenilor le este frică de moarte, dar și să trăiască infinit (toți avem un suflet, un sine nemuritor). Plictiseala sau anxietatea pot fi combătute în diferite moduri( muzică, conversație, cărți) însă, unicul mod de a scăpa de disperare este prin credință totală în forța Divină, deoarece credința nu îi permite acesteia să se manifeste.

Etapa estetică se folosește de experiențe senzoriale pentru a învinge plictiseala. Ȋn acest caz religia, prin perspectivă estetică, devine literatură, poezie. Estetul este preocupat numai cu plăcerile personale, etapa aceasta fiind considerată imatură, superficială. El nu poate face nimic numai pentru binele celorlalți, nu este deloc empatic. Se pune problema anticipării ca și valență mai plăcută decât evenimentele reale, în sine. Cu timpul, etapa estetică nu mai este suficientă omului, el căutând sprijin în cea etică.

În cadrul acestor opere, partea estetică un rol fundamental. Gustav este hipnotizat de frumusetea lui Tadzio, acesta reprezentând pentru el idealul estetic. Ȋn Portretul lui Dorian Gray partea estetică ia proporțiile unui păcat, datorită ei declanșându-se narcisismul lui Dorian și pactul acestuia cu Diavolul, punând în mișcare întreaga acțiune a romanului. Conștiința frumuseții este extraordinar de vie, frumusețea adevărată fiind cea mai importantă caracteristică a omului, mai presus de inteligență și sentimente. Ea este chiar umbrită de inteligență: „frumusețea adevărată ia sfârșit acolo unde începe expresivitatea intelectuală”. Stephen Dedalus are o adevărată revelație asupra dimensiunii estetice, atunci când zărește o tânăra Emma pe plajă, cu vântul trecându-i prin păr. Acesta realizează că nu există suficientă apreciere pentru frumusețe, ea fiind absolută.

Etapa etică se referă la regulile pe care o persoană le respectă, acestea fiind impuse de către societate. Părțile etice și estetice nu sunt întotdeauna compatibile, estetica trebuind subordonată eticii. Uneori, respectând norma cerută, individul reacționează împotriva instinctelor sale și se gândește la consecințele acțiunilor lui asupra celor din jur. Considerăm că, în această etapă pot interveni acele refulări tipic freudiene, de care am discutat în capitolul anterior.

Deoarece etapa etică neglijează dimensiunea spirituală, omul pornește în căutarea etapei religioase. Aceasta este superioară celorlalte două, fiind țelul major al unui om. Nimeni nu trăiește o viață religioasă sută la sută, îndeplinirea ei fiind perturbată de influența persoanelor nereligioase înconjurătoare. Relația cu Dumnezeu este una strict personală, intimă. Religia ca și fenomen generalizat, la scară largă, distrage oamenii de la apropierea cu Creatorul. Etapa religioasă este o căutare a sinelui pe care orice creștin adevărat trebuie să o parcurgă.

Motivul pentru care am acordat o așa mare importanță studiului lui Kierkegaard este faptul că, artiștii noștri trec prin una sau mau multe din aceste etape, comportându-se ca atare. Ȋn încercarea de a caracteriza felul de a fi al acestor artiști vom încerca să aplicăm partea teoretică a ceea ce am prezentat anterior.

Inspirația și gândirea artistică sunt în permanentă corelație cu anturajul din mediul artei, pe frecventează în timpul carierei, artistul. Astfel se poate concluziona că maestrul artistului are doar o influență secundară pentru cariera discipolului ca impact inspirațional al acestuia. Mulți artisti sunt mereu comparați cu alții, atât ca realizări cât și ca stiluri sau concepte. Din acest motiv, majoritatea artistilor nu se opresc asupra unui singur model în viața lor, chiar dacă uneori este greu, o desprindere de stilul maestrului, iar cei care reusesc, se înalță pe plan profesional, artistic.

Întrebarea care se pune este dacă și unde mai rămâne loc pentru imaginație, pentru emoție. Instictul uman profund nu este de a acumula conștient informații, ci de a reacționa. În acest caz, simpla reacție generează într-un individ un întreg parcurs de emoții, reacțiile nefiind unele cognitive, ci reflexe psihogene. Omul, indiferent de capacitatea sa intelectuală și de statutul social, se află mereu în căutarea emoțiilor, a sentimentelor. Omul este o ființă socială care are nevoie de de alți oameni la care să se raporteze și implicit, să li se recunoască valoarea artistică.

2.2. Artistul și rolul său în realizarea operelor artistice

Ȋn Portretul lui Dorian Grey, artistul este creator de lucruri frumoase, așa cum dictează doctrina mișcării estetice dezvoltată în secolul al XIX-lea. Ȋn prefața romanului, Oscar Wilde susține că arta este independentă față de alte domenii, precum politică, etică sau religie, țelul ei fiind de a-l ascunde pe artist și de a se releva pe ea însăși: : art for art's sake. Ȋntre artist și opera sa este pus semnul egalității, Basil fiind atât de conectat cu tabloul său, încât realitatea tabloului devine mai verosimilă decât cea imediată: „orice portret pictat cu adevărată simțire este un portret al artistului, nu al celui care îi pozează (…) pictorul este acela care, prin pânza zugrăvită, se dezvăluie pe sine însuși”.

Această idee este susținută și în Moartea la Veneția, unde Gustav spunea că, pentru a crea o operă cu influență mare asupra cititorului este neapărat ca autorul să se identifice cu lucrarea sa, „poate chiar ca cele două destine să se și confunde”. Protagonistul considera că arta adevărată poate fi creată doar în asociere cu pasiuni corupte, putând să tragem concluzia că acesta este într-o stare de reprimare, în sens freudian, la începutul călătoriei sale.

Pentru Stephen Dedalus, amprenta autorului asupra lucrării trebuie imprimată discret, într-un mod impersonal, acesta fiind asemănat cu însuși Creatorul, atotputernic dar invizibil. Și în Portret al artistului la tinerețe observăm tendința de a asocia păcatul cu o putere mare de creație. Stephen începe să scrie atunci când își simte sufletul eliberat de regulile creștine și le încalcă, scriind versuri pentru Eileen: „sufletul lui începuse a trăi cînd păcătuise prima dată”. Arta este un fapt intrinsec, ce răzbate orice altă dimensiune: religioasă, etică, estetică.

2.3. Elementele artistice reflectate în personajele operelor lui Oscar Wilde, James Joyce și Thomas Mann

Ce puncte comune pot avea un pictor și un scriitor? Ce unește un exponent al curentului estetic al lumii irlandeze cu un scriitor răpus de holeră, în Veneția? Simplu: fiecare dintre protagoniștii cărților, repectiv Basil Hallward, Stephen Dedalus și Gustav von Aschenbach, respectă, în evoluția lor ca și artiști, cinci mari puncte comune care se pot observa în evoluția narativă a operelor:

„1. Simțul creator apare ca fiind un dat instrinsec și fundamental al artistului, fiind prezent sacrificiul de sine, în detrimentul artei și al produsului artistic;

2. Iubirea și atașamentul fața de orice ființă umană sunt imposibile, artistul fiind caracterizat de o răceală specifică intelectualului.

3. Artistul este un alienat, trăind mereu într-o lume plăsmuită de mintea și simțurile lui, căutând singurătatea.

4. Artistul este atras, vrăjit de tot ce ține de partea estetică, de frumos și de simetrie.

5. Toți protagoniștii trec printr-o etapă hedonistă, aceasta având rolul de a le elibera spiritul creator, dar și de a le semnala anumite întrebări referitoare la dimensiunile etice și religioase ale ființei umane.”

Moartea, viața și creația artistică par a fi complementare, combinația acestora având ca rezultat produsul artistic. Ȋn cadrul celor trei opere studiate am observat că moartea anumitor personaje are însemnătate diferită.

Se poate exemplifica; în Portretul lui Dorian Gray, avem de-a face cu trei asemenea evenimente. Ȋn primul rând, sinuciderea tinerei Sibyl Vane apare ca o consecința a acțiunilor lui Gray, ca o pedeapsă pentru faptele sale nesăbuite. Totuși, pentru că ea nu a fost privită ca o persoană, ci ca un exponent al artei teatrale, moartea ei nu este văzută ca reală. “Fata asta n-a trăit niciodată cu adevărat și, prin urmare, nici nu a putut cu adevărat să moară”. Dorian nu este afectat de moartea logodnicei sale, nu simte durere față de tragicul eveniment. Ceea ce îl afectează este schimbarea pe care o suferă portretul său, grimasa de cruzime imprimată picturii, dând dovadă de o răutate și de un narcisism extraordinar. Dorian se simte chiar măgulit că o ființă umană și-a luat viața pentru el, ca a avut un efect atât de puternic asupra cuiva. Basil este singurul suflet milos, care se gândește cu tristețe la tragicul eveniment.

Moartea lui Basil, pe de altă parte, are o valoare simbolică. Ucis de Dorian chiar după ce vede portretul atât de schimbat de evenimentele anilor trecuți, el se sacrifică pentru artă și pentru credința ce o nutrește în aceasta. Pictura, expresia sufletească a lui Dorian, nu îi mai oglindea idealurile. Singura scăpare din aceste blestem este, pentru Basil, rugăciunea și puterea salvatoare a lui Dumnezeu. Gray se simte răzbunat atunci când îl înjunghie pe Hallward însă, în scurt timp, începe să se simtă vinovat și să îl vadă pe Basil în fețele tuturor celor din jur. Devine paranoic, revede întreaga scena și își aduce aminte toate detaliile macabre.

Ȋn încercarea de a distruge portretul, înjunghiindu-l cu același pumnal cu care îl omorâse și pe Basil, Dorian comite, de fapt, un act suicidal. El și tabloul erau uniți, una și aceeași persoană, nu puteau trăi separat, la fel cum nici viața nu poate fi izolată de artă, deoarece viața este o artă, este cea mai de preț dintre arte.

Moartea lui Gustav von Aschenbach reprezintă un triumf al esteticului. Ȋn decursul firului narativ al nuvelei ne sunt date numeroase indicii referitoare la trecerea sa în neființă. Ȋn primul rând, orașul Veneției trist, mohorât și ploios, abundă în cupole și clopotnițe. Canalele de apă, ce emanau mirosuri pestilențiale, găzduiau numeroase gondole. Acest mijloc de transport este unul sumbru, fiind asemănat în mod direct cu un sicriu: “fotoliul acesta lăcuit, negru ca sicriul și îmbrăcat în postav negru e mai mlădios, mai plin de voluptate și mai moleșitor decât orice scaun din lume”. Așezat în scaunul gondolei, Gustav este cuprins de o o oboseală care, pe parcursul întregii șederi în Veneția, va deveni din ce în ce mai accentuată. Coborând din gondolă, Aschenbach “zvîrli câteva monede în pălăria pe care luntrașii” i-au întins-o. Acest gest gravitaționează, din nou, în jurul lui Thanatos. Ȋl putem asemăna cu obolul dăruit lui Charon, pentru a putea trece în lumea spiritelor. Odată ce și-a plătit drumul pe Râul Styx și intrarea în lumea spiritelor, Aschenbach este legat de Veneția și nu este cert că mai poate părăsi orașul.

Ȋn ceea ce privește partea etică și constrângerile sociale, am observat că, în genere, artiștii sunt atrași de extreme și pendulează între faimă și detașare totală, vor să fie apreciați de societate, însă nu se recunosc drept părți componente ale acesteia. Ȋși face prezența o stare de alienare, artiștii căutând singurătatea și preferând să trăiască într-o lume fictivă, plăsmuită de însăși imaginația lor. Lordul Henry Wotton, discutând cu Basil, spunea: “Ciudate ființe mai sunteți și voi, pictorii. Ați fi în stare de orice ca să câștigați faimă. Și de îndată ce o obțineți, parcă nu știți cum să vă lepădați de ea”. Chiar pictorul însuși recunoaște că evenimentele publice la care trebuie să participe, constrâns de regulile societății, au drept singur rost de a reaminti asistenței că artiștii nu sunt sălbatici. Chiar și atunci când participă la felurite întâlniri mondene, el ajunge târziu și evită pe cât se poate discuțiile, păstrând tot ceremonialul la un nivel superficial.

Este pusă în discuție problematica bunătății, ce înseamnă sa fii bun, răspunsul la această întrebare nefiind dat prin intermediul lordului Henry. A fi bun înseamnă să îți înțelegi dorințele și necesitățile propriei persoane și să trăiești în concordanță cu acestea. Partea imorală începe atunci când accepți constrângerile impuse de societate, dar care sunt contradictorii cu dorințele tale. Dacă ar fi să ne reamintim de cele trei etape ale lui Kierkegaard, menționate în capitolele precedente, conceptul de imoralitate pezentat în Portretul lui Dorian Gray reprezintă consecința respectării etapei etice, așa cum este ea descrisă de filosoful danez. Moralitatea lui Wilde și cea a lui Kierkegaard sunt opuse ca și înțeles, pentru primul individualismul reprezentând cel mai înalt țel al unui om, așadar, viețuirea într-un estetism pur.

Cel care aduce constrângerea etică în viața lui Dorian Gray este Basil Hallward. El se simte responsabil pentru destinul tânărului, așa că îi dă, deseori, sfaturi înțelepte. Tot el este cel care îi aduce aminte lui Gray că există consecințe pentru comportamentul său nesăbuit și că există moduri dureroase de a plăti pentru greșeli, prin remușcare, prin conștiință și prin degradare spirituală.

Gustav von Aschenbach, pe de altă parte, trăiește după cele mai riguroase legi etice, făcând în așa fel să nu supere pe nimeni, să gasească o cale de mijloc pentru a lega caracterul său sangvinic moștenit pe filieră maternă, cu dorința de ordine primită din partea tatălui. Printre însușirile pe care el le prețuia deosebit se afla demnitatea, caracteristică pe care el o vedea ca fiind de nelipsit oricărui artist de seamă. Deși respectă frumosul în artă și recunoaște că el este extrem de pronunțat în operele sale, prin inserarea nobleței, purității, simplității și a simetriei, Aschenbach nu se lasă cuprins în totalitate de simțul estetic. Deși respectă dogmele morale cu strictețe, recunoaște că o exacerbare a acestora reprezintă o “bagatelizare morală a lumii și a sufletului”. Gustav este o făptură duală, iar fiecare formă cu înfățișare dublă “este și morală și imorală în același timp”, ușurând manifestarea răului. Partea morală a lui Gustav este reprezentată de Germania, de München și de rutina lui zilnică, iar partea imorală este strâns legată de Veneția și de abandonul valorilor estetice.

Pentru Stephen Dedalus regulile etice sunt strâns legate de cele religioase. Urmând sfatul tatălui său de a fi demn și de a nu pârî niciodată, tânărul începe să se îndoiască de corectitudinea rânduielilor morale, atunci când este tratat nedrept și crud, deși el fusese corect.

Din perspectiva lui Oscar Wilde păcatul și capacitatea intelectuală sunt două fațete ale aceleiași monede, cele mai importante păcate fiind săvârșite în mintea omului inteligent. Geneza păcatului are loc în mintea individului și este în strânsă legătură cu partea rațională. De asemenea, putem deduce că modul în care este perceput un eveniment sau un fapt diferă de la o persoană la alta și că, ceea ce din punctul de vedere al unui individ reprezintă un păcat capital, pentru altul nu are nici o însemnătate. Influența este gradată strict de perspectivă și de ochiul prin care aceasta este filtrată. Partea religioasă limitează puterea de a experimenta senzații, fiind opus în doctrină cu hedonismul adoptat de Gray. Prin urmare, ea este eliminată din viața spirituală a tânărului, deși acesta colecționa obiecte bisericești, fiind fermecat de frumusețea lor, de atenția la detalii. El credea în puterea misticismului și în teoria evoluționistă a lui Darwin.

Ȋntreaga dimensiune religioasă este privită cu ironie, așa cum putem observa și din modul în care este analizată Victoria, soția lordului Henry. Aceasta este întotdeauna infidelă partenerului ei de viață, având numeroase pasiuni neîmpărtășite. În contrast cu viața ei amoroasă agitată, stă cea religioasă, în care Victoria se afundă obsesiv, mergând regulat la biserică. Din nou, spiritul religios excesiv reprezintă o mască ce ascunde păcatul.

Singurul moment în care Dorian ia în serios existența lui Dumnezeu și își dorește pocăința, este atunci când observă, pentru prima dată, ca expresia de pe chipul portretului s-a schimbat. Acest lucru se întâmplă dupa ce Sibyl Vane se sinucide, Gray promițându-și că pictura îl va ghida în viață și în alegerile care, de la acel moment, urmau să fie unele morale.

După ce îl ucide pe Basil, Dorian se simte extrem de vinovat și încearcă să se purifice, să îi fie iertate păcatele. Această purificare nu este realizată, însă, prin credință în Dumnezeu, ci prin credință în artă. Adevărata confesiune a lui Gray este Arta: “M-am gândi să-i strig prorocului că Arta are suflet, dar omul, nu. Tare mi-e teamă totuși că nu m-ar fi înțeles”. Arta este singura care înțelege ce este sufletul și ea îi poate reda libertatea acestuia.

Ȋn Portretul lui Dorian Gray pactul cu Diavolul este unul de factură modernă, nu avem dialog, nu avem acte legale semnate cu sânge, nu avem un Mephisto viclean. Avem, în schimb, de-a face cu un monolog. Dorian realizează, uitându-se la portretul realizat de Basil, că tinerețea este trecătoare și că frumusețea se diminuează odată cu ea. Cuprins de o tristețe covârșitoare, el caută o soluție de a evita bătrânețea și efectelei ei nefaste. Ȋși dorește, în schimb, să existe posibilitatea de a schimba locurile și caracteristile cu portretul: el să râmână veșnic tânăr, iar imaginea pictată să îmbătrânească și să primească toate cicatricile timpului și experienței. Plata pentru acest fapt, cel mai dorit lucru după care tânărul Dorian tânjește, este sufletul: “Pentru asta (…) aș da orice! (…) Până și sufletul mi l-aș da!” . Foarte interesant este modul în care Basil reacționează atunci când aude dorința tânărului Gray. Acesta nu poate accepta gândul unui posibil pact și îl dojenește pe adolescent. Dorian este, pentru Basil, mai presus de material, mai presus de orice alt aspect al vieții, deoarece Gray reprezintă idealul artistic, așa cum și l-a imaginat pictorul: “Eu rămân cu adevăratul Dorian Gray!” După moartea lui Sibyl Vane, Dorian observă că portretul este schimbat și că afișează un zâmbet plin de cruzime. Ȋnțelege că pactul pe care și-l dorea a fost înfăptuit, ascunde portretul într-o cameră unde nu putea fi văzut de nimeni și își promite că acesta va fi exponentul conștiinței sale, de care va ține mereu cont.

Gustav von Aschenbach este un om cu credință în Dumnezeu, cu care simte o legătură strânsă. Eroul său cel mai de preț, cu care se identifică și căruia îi aseamănă procesul artistic este Sfântul Sebastian. Acesta era întruchiparea stăpânirii de sine într-o lume a chinurilor, plină de tentații, care știe “să ascundă ochilor lumii (…) răul care îl macină și decăderea sa biologică”. El considera că, pentru a ne explica imaterialul, Dumnezeu a folosit frumusețea și tinerețea. Pornind de la aceste două, amintindu-ne de caracteristicile lor pozitive ne va da, la anii bătrâneții o putere uimitoare de contemplare. Rațiunea, intelectul este calea prin care Dumnezeu a hotărât să ne dezvăluie tainele sale, nefolosind simțurile deoarece, în caz contrar, ”ne-am topi, arși de dragoste”. Nu am fi capabil să facem față unui flux atât de mare de trăiri sufletești.

Ȋn romanul Portret al artistului în tinerețe, dimensiunea religioasă este dezbătută pe larg și are o influență puternică în dezvoltarea tânărului Stephan Dedalus. Ȋncă din copilărie, acesta este familarizat cu practicile religioase, fiind instruit în școli iezuite de elită. Totuși, fire curioasă, tânărul problematizează pe teme religioase. Este numele lui Dumnezeu același în toate limbile, sau în afara englezei își pierde din însemnătate? Sunt păcatele preoților iertate mai ușor, pentru că ei sunt mai înalți în ierarhie? Acestor întrebări ale lui Stephen se adaugă cele discutate în familie. Mama lui Dedalus, femeie credincioasă, atribuia o mare putere Bisericii și considera că aceasta trebuie să fie implicată și în politică, deoarece este dreptul ei să îndrume oamenii. Tatăl copilului era de o părere contrară. Cele două perspective sădesc sămânța îndoielii în inima lui Stephen, făcându-l să se îndoiască de utilitatea religiei.

Ȋn primul stadiu, cel etic, tânărul scriitor este un copil model, “care nu fumează și nu merge a serbări și nu flirtează și nu drăcuie pe nimeni”. Apoi, odată cu problemele financiare ale familiei, Stephen trebuie să se mute în Dublin. Aici el trece prin numeroase tentații, pe care, în final, le îmbrățișează. Spiritul său creator este constrâns de latura religioasă, așa că alege să o ignore pe aceasta, să o ironizeze. Factorul decisiv este o discuție cu domnul Tate, profesorul de engleză, cel care îl acuză de erezie în domeniul compunerilor literare.

Gusturile lui Stephen în domeniul literar nu sunt compatibile cu cele impuse de biserică. El consideră că Byron este cel mai important poet, însă este aspru criticat de colegii săi. Este discutată problema imoralității în artă, iar Stephen, asemenea ideii lui Oscar Wilde, consideră că literatura nu este morală sau imorală și că nu este important factorul biografic al unui scriitor, că acesta nu ar trebui să influențeze opera de artă.

Stephen prin propria-i confesiune, decide ca sufletul lui să fie eliberat de orice constrângere, religioasă sau socială, pentru a putea compune cu adevărat. “Rugăciunea lui nu se adresa nici lui Dumnezeu nici vreunui sfânt, începe cu un fior și se termină cu un șir de cuvinte neroade (..)”. Trece printr-o etapă a hedonismului, perioadă când simțurile primează. Aceasta are rolul de a-și elibera spiritul creator.Trăiește prima experiență sexuală, se lasă dominat de lăcomie. Din dorința carnală au derivat și alte păcate, precum mândria, disprețul, lăcomia și invidia.

Odată cu învățăturile Sfântului Francisc Xavier, Stephen se reîntoarce la dogmele bisericești. Nu din credință, ci din dorința de a-și pedepsi, înfrâna felul rece de a fi și alienarea. Studiind moartea, judecata, infernul și cerul, Dedalus trăiește fiecare dintre aceste stări. Ȋntr-un mod ironic, Infernul este prezentat ca fiind o senzație a chinurilor pentru simțuri. Instinctele vor fi pedepsite simultan, ochii cu întuneric, nasul cu mirosuri neplăcute, iar demonii nu vor fi decât exponenți ai propriei conștiințe.

Păcatul, ca și structură duală, va fi pedepsit dublu: fizic și etic. Dintre acestea, cel mai dificil va fi de suportat pentru om sancțiunea morală. Ȋn acest caz, vorbim de durerea pierderii, de a nu ne fi permis să ne alăturăm lui Dumnezeu, și de cea a conștiinței, când remușcarea va fi de nesuportat. Stephen își reprimă partea instinctuală a ființei, acest fapt ducând la o mare lipsă de inspirație.

Dedalus cochetează și cu gândul preoției însă nu datorită unei chemări speciale spre hirotonisire, ci influențat de propriile sale visări orgolioase. Totuși, viața rece a monahiei nu i se pare potrivită lui Stephen, dimpotrivă. “Destinul lui era de a se feri de ordinele sociale sau religioase. El era sortit să învețe propria înțelepciune”. Cu alte cuvinte, instinctul creației s-a dovedit mult mai puternic decât educația, constrângerile sociale și religioase. Menirea lui Stephen este de a deveni poet.

CΑPIΤОLUL 3

OSCAR WILDE – "PORTRETUL LUI DORIAN GRAY"B#%L!^+a?

„Romanul meu e otrăvitor, dacă vreți, dar nu puteți nega că este perfect, iar perfecțiunea este ceea ce căutăm noi, artiștii.“ (Oscar WILDE)

Figura 3.1 – Oscar Wilde Portretul lui Dorian Gray

3.1. Oscar Wilde

Oscar Wilde (pe numele său complet Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde) s-a născut în 16 octombrie 1854 și a trăit până la 30 noiembrie 1900. El a fost un artist de succes, scriitor de origine irlandeză, ce a fost crescut într-o familie de intelectuali: Tatăl său, Sir William Wilde era un oftalmolog renumit care, în timpul liber, era preocupat și de scris, ca un veritabil scriitor. Mama sa, Jane Francesca Elgee, a fost o poetă cunoscută, folosind pseudonimul Speranza. Având avantajul de a crește într-un asemenea mediu, Wilde a primit o educație aleasă, studiind la Colegiul Trinity din Dublin și apoi continuând la Universitatea din Oxford, pe care o absolvă, în anul 1878. Ȋn perioada studenției Wilde, se dedică dandysmului, stil care se regăsește și în Portretul lui Dorian Gray, prin exponenții reprezentați de Lordul Henry și Dorian.

După absolvirea facultății, Oscar Wilde exprimă punctele de vedere ale mișcării estetice, esența acestora putând fi regăsită în prefața Portretului lui Dorian Gray. Este promovată „autonomia artei”: aceasta își este suficientă ei însăși, nedepinzând de nimic, și nu este folosită în nici un alt domeniu, precum politică sau etică iar „orice artă este cu totul lipsită de utilitate practică”.

Pe plan familial, Oscar Wilde s-a căsătorit și a avut doi copii. El însă a avut curajul să-și recunoască atât latura homosexuală, cât și relația cu lordul Douglas (numit și Bosie). Timp de șase ani, cât a durat, relația celor doi a fost una puternică care s-a supus rigorilor legii. În Anglia, aceste relații erau ilegale, iar Oscar Wilde a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru imoralitate.

La trei ani de la eliberarea din închisoare, părăsit de familie și ruinat, acesta moare de meningită, în anul 1890, lăsând un gol în urma lui atât pentru literatura engleză cât și pentru cea universală.

Portretul lui Dorian Gray a fost publicat prima dată în 20 iunie 1890 în cadrul revistei Lippincott's Monthly Magazine. Editorii publicației, de teama că anumite părți ale poveștii, sunt mult prea indecente pentru cititorii vremii, au cenzurat mai mult de 500 de cuvinte, fără permisiunea autorului. Și în acest context, opera lui Wilde, nu a fost privită bine de către cititori, fiind considerată indecentă și imorală. Acest motiv l-a făcut pe Oscar Wilde să își apere cu ardoare romanul, în presa vremii.

Ȋn anul 1891 este publicată o altă versiune, mai blândă, a romanului, în care Wilde adaugă o prefață, unde își exprimă crezul artistic, insistând și sintetizând pe faptul că “Nu există ceva ce s-ar putea numi carte morală sau imorală. Cărțile sunt bine sau prost scrise. Atâta tot”. În cadrul acestei versiuni au mai fost adăugate încă șapte capitole, în încercarea de a adăuga substanță poveștii. Capitolele nou adăugate sunt: 3, 5, 13, 15, 18, 19, 20. Numeroase pasaje legate de atracția sexuală dintre Basil și Dorian Gray au fost șterse în această a doua variantă a lucrării. De asemenea au fost extrase și fragmentele în care Sybil Vane și Hetty Merton erau prezentate ca fiind amantele lui Gray.

Varianta finală a romanului cuprinde în total 20 de capitole și o Prefață. Prin intermediul Prefaței romanului său, Oscar Wilde ne prezintă principalele reguli ale doctrinei estetice.

"Portretul lui Dorian Gray"

În prefața romanului găsim principalele reguli ale estetismului: arta este autonomă față de alte discipline (politică, sociologie) și nu trebuie învinuită pentru imoralitățile pe care le poate ilustra, acestea fiind numai inspirate din realitate, de către un artist ce nu poartă vină. Prezența scriitorului trebuie să rămână neobservată în cadrul lucrării pe care o creează. Totuși, acesta nu este văzut ca fiind un creator veritabil, ci ca un “interpret de gradul întâi al unei realități de gradul al doilea” .

Deși împrumută anumite caracteristici ale prozei victoriene, Oscar Wilde ironizează acest gen de scriere. Portretul lui Dorian Gray interpretează teme existente de mult în sfera literaturii: pactul cu diavolul, personalitatea dublă, obsesia tinereții eterne, teme inspirate din opere bine-cunoscute ( Faust a lui Goethe, Straniul caz al Doctorului Jekyll și al Domnului Hyde – de Robert Louis Stevenson). El este conștient că nu inovează din acest punct de vedere și își asumă meritul numai pentru crearea unui mediu cultural propice, al contextului: societatea englezească a secolului XIX, ce discută raportul dintre artă și viață.

Romanul prezintă, prin intermediul a douăzeci de capitole bine definite, evoluția tânărului protagonist Dorian Gray, de la un individ deosebit de frumos și de pur, așa cum este prezentat în prima parte a narațiunii, la un Dorian instruit în arta răului, de un aspect fizic mai mult decât neplăcut. Cunoscutul pictor Basil Hallaward îl întâlnește pe Gray în casa mătușii sale, Lady Brandon, și, atras de frumusețea sa ieșită din comun, colaborează împreună în realizarea mai multor tablouri. Romanul se deschide cu imaginea portretului realizat de Basil, acesta admirându-și opera în compania Lordului Henry Wotton. Artistul este dezamăgit că portretul pare a-i exprima prea mult sentimentele pe care le nutrește pentru Gray.

Ȋn această atmosferă protagonistul, romanului face cunoștință cu Henry, legând o prietenie ce se va dezvolta pe întinderea întregului roman. Basil este îngrijorat asupra influenței pe care Henry ar putea avea-o asupra maleabilului tânăr, prudența lui fiind justificată: lordul îi ține un discurs lui Gray despre efemeritatea frumuseții, despre valența trecătoare a tinereții și inevitabila moarte. Cel de-al doilea este afectat într-o așa de mare măsură, încât își blesteamă portretul, care va fi mereu acolo să îi arate frumusețea trecută. Are loc pactul cu Diavolul, un pact oarecum intuit, deoarece prezența malefică este invizibilă. Practic, prin intermediul unui monolog, Gray își oferă sufletul în schimbul tinereții și frumuseții veșnice. Din acest moment, efectele îmbătrânirii și ale schimbărilor de caracter, moralitate vor fi suportate de către pictură, lăsându-l pe tânăr neschimbat.

Legătura dintre Henry și tânărul Gray devine din ce în ce mai strânsă, acesta fiind inițiat în practicile hedonismului și ducând o viață închinată plăcerilor de orice natură. Ȋn goana după aceste desfătări, Gray cunoaște o tânără actriță, de care se îndrăgostește și o venerează: Sybil Vane. Relația lor este de scurtă durată și atunci când ea renunță la actorie deoarece o consideră falsă, inferioară sentimentelor îndreptate către “Făt-Frumosul” ei, Gray o părăsește, rupând logodna. Deducem de aici că Gray nu este îndrăgostit de persoană, de fată, ci de talentul ei teatral: “te-am iubit (…) fiindcă însuflețeai visele marilor poeți, dădeai formă și substanță plăsmuirilor artei. (..) fără arta actoricească nu însemni nimic”. Ȋn lipsa acestuia, relația lor nu are sens. Dezamăgită, Sybil se sinucide. La aflarea veștilor proaste, comportamentul lui Dorian este mai mult decât ciudat: consideră moartea fostei lui logodnice drept un triumf artistic și trece cu ușurință peste îngrozitorul eveniment. Acum este momentul când ne este prezentată prima dintre multele schimbări ale tabloului: “chipul de pe pânză i se părea puțin schimbat. Parcă avea altă expresie. Ai fi putut spune că în jurul gurii exista o trăsătură care trăda cruzime”. Portretul este ascuns într-o cameră tăinuită, unde nimeni nu îi putea observa strania metamorfoză.

Acțiunea trece peste puntea timpului. Aproape două decenii mai târziu Dorian ne este prezentat ca exponent al unei vieți hedoniste. Timp de 18 ani, el trăiește conform regulilor prezentate într-o carte franțuzească, al cărei nume nu ne este dat.

Tot ce știm este ca aceasta i-a fost dăruită de către Lordul Henry Wotton și că, treptat, îl ghidează pe Grey să se afunde într-o viață a păcatului. Statutul lui în societate este fost grav afectat, având în vedere că nu ține cont de regulile societătii sau de standarde morale, frumusețea rămânând singurul motiv pentru care prietenii lui îl mai acceptă.

Odată cu trecerea timpului, fiecare experiență defectuoasă își lasă amprenta asupra portretului. Dorian atinge cel mai jos nivel al moralității atunci când îl ucide pe Basil, după ce îi oferă șansa de a vedea portretul. Pictorul vede în existența portretului o pedeapsă divină, pentru iubirea nepotrivită ce i-a purtat-o lui Dorian Gray, cel din urmă răspunzând pentru narcisismul de care a dat dovadă în întreaga lui viață: “Te-am adorat prea mult. Acum îmi primesc osânda. Și tu te-ai adorat prea mult pe tine însuți. Amândoi ne primim osânda”.

Ȋn finalul romanului, Gray își dorește un nou început, o conștiință nouă. Decide să distrugă portretul, așa cum îi distrusese și creatorul, și să inaugureze o nouă viață. Folosește același cuțit cu care îl omorâse pe Basil și încearcă să înjunghie tabloul. Un strigăt alarmează servitorii care, intrând în camera tăinuită observă tabloul, așa cum era inițial, și “un mort, îmbrăcat în haine de seară, cu un cuțit împlântat în inimă” – Dorian Gray.

În adevăratul sens al artei, pictorul Basil reusește, prin propria lui artă, să reliefeze valoarea omului și să treacă dincolo de morală, în zona psihologiei umane, influențând, voit sau nu, destinul propriului său public.

Personajul pe care ne vom axa, în următorul subcapitol al lucrării, este, desigur, artistul Basil Hallaward. Vom încerca să descoperim modul în care acest reprezentant al picturii vede lumea înconjurătoare și în ce lumină încadrează creația și produsul artistic.

Pictorul – Basil Hallward

Basil Hallward este pictorul vestitului tablou din cadrul romanului, fiind de asemenea un exponent al doctrinelor mișcării estetice. Trăiește viața într-un mod artistic, căutând frumusețea în toate obiectele și persoanele din jur. Este foarte dedicat muncii sale, considerând că “orice portret pictat cu adevărată simțire este un portret al artisului, nu al celui care îi pozează”. Practic, trăiește viața prin și pentru picturile sale. La fel ca și ceilalți artiști discutați de noi, Basil are tendința de a se retrage în lumea plăsmuită de el și de a evita, pe cât de mult se poate, contactele sociale: “noi, bieții artiști, trebuie să ne arătăm din când în când în societate, doar pentru a reaminti publicului că nu suntem niște sălbatici”.

Relația lui cu Dorian Gray este una foarte puternică, la începutul romanului, ca apoi ea să se degradeze odată cu personalitatea acestuia. Pentru pictor, frumusețea tânărului reprezintă un punct de plecare pentru o nouă doctrina, în jurul căruia gravitează întreaga viață a artistului. Uneori, acest atașament ce devine aproape obsesie pentru tânarul Grey a fost interpretat ca fiind unul de natură homoerotică. Noi considerăm că, deși sunt pasaje în care este insinuat și acest lucru, Basil este de fapt, îndrăgostit de Dorian ca și absolut al frumuseții, absolut estetic pentru căutarea căruia și-a dedicat întreaga viață: acum el a ajuns să fie toată arta mea.

Ȋn ceea ce privește caracterul, Basil este prezentat ca fiind o persoană optimistă, cu simț moral dezvoltat și oarecum retras, rușinos. El contrastează puternic cu personajul Lordului Henry Wotton, cei doi fiind poli între care pendulează Dorian, de-a lungul vieții sale. Chiar de la începutul romanului, pictorul se teme de influența pe care ar putea-o avea Lordul asupra inocenței lui Gray, nu vrea să le facă cunoștință celor doi și, cand acest fapt nu mai poate fi evitat, el încearcă să îl protejeze pe cel din urmă: “Nu-l face să-și piardă puritatea. Nu încerca să-l influențezi. Influența ta ar avea urmări negative”.

Basil crede în bunătatea firii umane și este singurul care, întinderea întregii acțiuni încearcă să îl salveze pe Dorian, să îl readucă între limitele bunului simț. Practic, el reprezintă centrul moral al întregii cărți. Deși apare în puține momente ale acțiuni, acestea au caracter definitoriu pentru întregul roman și pentru evoluția lui Gray.

Implicarea lui emoțională rămâne constantă, deși relația dintre pictor și muza sa se răcește. El este constant prezent să îi readucă aminte lui Dorian valorile etice pozitive ale societății și să îi semnaleze elementele decăderii. Este primul care, la moartea lui Sibyl Vane, observă că Grey s-a schimbat și prevede soarta lui ce nu putea să fie decât decăzută: “Vorbești de parcă n-ai avea inimă, de parcă n-ai ști ce înseamnă mila.”

Ȋntr-un final, această dorință de a-l proteja îi este fatală. Ȋn noaptea în care Basil încearcă, pentru ultima dată, să îl reabiliteze pe Dorian, acesta este ucis. Moartea pictorului, singurul căruia i-a fost permis să vadă adevărata latură morală a lui Grey, prin intermediul tabloului, este una simbolică. Basil este ucis de către propria sa creație, își dă viața pentru artă, se sacrifică în spiritul acesteia.

Dacă ar fi să analizăm existența lui Basil în funcție de etapele propuse de Kierkegaard, observăm un fapt curios: el pendulează între etapa estetică și cea etică. El reușește să găsească echilibrul dintre cele două, respectându-le dogmele. Singura dată când rupe această simbioză este atunci când îl pictează pe Grey, deoarece se implică prea mult, dezvăluie prea mult din propriul sine.

Artistul este conștient că această încălcare a codului etic va fi pedepsită: “motivul pentru care nu voi expune acest portret este teama că, în el, am dezvăluit taina propriului meu suflet. Partea religioasă nu este deosebit de importantă pentru pictor, putând spune că etapa religioasă nu este împlinită, nu este prezentă.

Oscar Wilde și Basil Hallward

Pentru Basil, procesul de creație reprezintă un transfer de energie vitală, artistul lăsându-și o parte din ființă în fiecare operă realizată. El nu dorește să vândă portretul pe care l-a realizat și nici nu îl vrea expus publicului pentru că s-ar simți el, ca persoană, expus și studiat de ochi critici. Prin intermediul fiecărui tablou putem descoperi o bucată din structura sufletească a persoanei care l-a creat.

Nu am putea înțelege conținutul întregii opere dacă nu am privi lucrarea din perspectiva estetismului, deoarece, așa cum am menționat anterior, Portretul lui Dorian Gray a fost construit în acest spirit. Regulile acestei mișcări sunt ușor de regăsit în întreaga substanță a carții, ele fiind inserate prin intermediul lordului Henry și a replicilor pe care acesta le folosește când relaționează cu celelelate personaje. Nu rareori, Henry și Dorian sunt numiți dandy, respectând excentricitatea acestora, din punct de vedere al hainelor, al atenției pentru detalii. De asemenea, Dorian Gray apreciază foarte mult o carte ce îi dădea impresia că este “povestea vieții lui, scrisă înainte ca el să fi apucat a o trăi”.

Această lucrare prezintă viața unui tânăr parizian, ce duce un stil hedonist de viață și iubește beletristica simbolistă, stil pe care și Dorian, îndrumat de lordul Henry, îl adoptă. Nu îșî refuză nici-o plăcere, pentru el viața fiind cea mai importantă și mai măreață dintre arte. Dandysmul îi călăuzește alegerile, ținând cont că cea mai importantă latură este cea a experienței în sine, nu a consecințelor acesteia, încercând să aducă simțurile la un stadiu spiritual.

Ȋn opera lui Oscar Wilde frumusețea este un concept cheie, de o importanță covârșitoare, care poate fi influențat negativ doar prin asocierea ei cu intelectul: “frumusețea adevărată ia sfârșit acolo unde începe expresivitatea intelectuală”. Deși cele două elemente apar ca fiind incompatibile, ele sunt asemănătoare, ambele cer sacrificiu de sine, ambele își pun posesorii într-o poziție de damnat, încă de la începutul existenței.

Acest fapt ne este sugerat încă de la începutul romanului, de către Basil, ale cărui cuvinte stau drept profeție: “(…) arta mea, frumusețea lui Dorian Gray- cu toții vom suferi de pe urma darurilor ce ne-au fost hărăzite de zei”.

Frumusețea lui Dorian Gray și firea artistică a lui Basil le-a imprimat direcția întregii vieți, sfârșitul celor doi fiind unul tragic. Pictorul și sursa lui de inspirație sunt mai mult decât complementari, sunt dependenți unul de celălalt.

Nu putem să nu remarcăm atitudinea ironică asupra scriitorilor, ce poate fi întâlnită în paginile lui Dorian Gray. Aceștia sunt văzuți ca niște persoane ipocrite, gata oricând să își romanțeze viața pentru un plus de faimă și un procent mai mare al vânzărilor: “Poeții (…) știu cât de mult ajută pasiunea la publicarea unei lucrări (…) o inimă zdrobită se trage în ediții nenumărate”.

Practic, este condamnată vânzarea gratuită a integrității unui artist, în schimbul unor foloase financiare. Ȋn termenii moderni, am putea spune că este criticată opera de duzină, comercială, al cărei singur scop este să se vândă în cantități cât mai mari. De asemenea, Basil nu acceptă inserarea elementelor autobiografice în lucrări, spunând că “artistul trebuie să creeze lucruri frumoase, dar să nu pună în ele nimic din propria lui viață”.

Omul de geniu este și el ironizat, mintea lui fiind prezentată ca un anticariat plin până la refuz de obiecte inutile și plictisitoare, deși este recunoscut că geniul are o durată mai lungă de viață decât frumusețea în sine.

Inspirația este, pentru Basil, ceva după care sufletul lui fusese într-o căutare veșică și care i-a dat puteri deosebite, lăsându-l să filtreze realitatea și să o reproducă. Produsul artistic însă, nu este o simplă imitație, ci o redare simbolică a lumii înconjurătoare, mult mai desăvârșit decât imaginea inițială, apropiat și, uneori reprezentând, perfecțiunea. Deoarece Basil vede în persoana lui Dorian Gray un absolut al esteticului, fiind și sursa lui principală de inspirație, putem face o analogie între acest tânăr de o frumusețe deosebită și dorința de a ține în frâu puterea de creație.

Pe parcusul întregului fir narativ, Basil încearcă să îl atragă pe Dorian de partea sa, să îl controleze, să îl domine, același lucru încercând să facă și cu inspirația: “Se va strădui să-l domine (..) va transforma acest minunat spirit într-un bun al său”. Basil pune în artă tot ce are mai bun, golindu-i ființa de orice farmec, acesta fiind canalizat în mod strict numai spre pictură. Pentru viața reală îi mai rămâne doar reperul etic și prejudecățile derivate din el.

Artișii buni, măreți nu sunt persoane femecătoare, nici chiar interesante din punctul de vedere al personalității, deoarece tot ce au ei mai îcântător este transpus în opera artistică. Artișii, cu precădere poeții, care se remarcă prin originalitate în viața mondenă sunt de rang inferior, deoarece ei aleg să își consume inspirația prin trăiri exterioare, în loc să își facă curaj și să îl manfieste prin artă.

CΑPIΤОLUL 4

JAMES JOYCE – "PORTRET AL ARTISTULUI ÎN TINEREȚE"

b#%l!^+a?

„Acțiunile sunt cea mai bună traducere a gândurilor. Mâine voi fi ceea ce am ales astăzi să fiu..“ (James JOYCE)

Figura 4.1 – Joyce James Portret al artistului în tinerețe

Joyce James

James Augustine Aloysius Joyce s-a născut în februarie 1882 și a trăit până în ianuarie 1941. Acesta s-a născut într-o familie numeroasă, de condiție modestă, într-o suburbie din Dublin. Copilăria lui Joyce a fost profund marcată de schimbările politice ce au avut loc în Irlanda, acesta fiind foarte dezamăgit de tacticile folosite în politică.Ca urmare a acestor manevre politice care l-au dezgustat, el a păstrat toată viața o atitudine critică față de țara sa.

Joyce a fost primul copil al lui John Stanislaus Joyce și al lui Mary Jane Murray. Tatăl său, John era un alcoolic care a făcut ca mama lui să se refugieze cu strictețe în dogmele catolice. Deși nu aveau o situație financiară deosebit de bună, James a fost educat în cele mai bune colegii iezuite: Clongowes Wood și Belvedere. Fiind un elev deosebit, s-a remarcat în studiul limbilor străine și realizarea de compuneri literare. Totuși, el a manifestat și un oarecare nonconformism, mai ales în ceea ce privește literatura, alegând să citească opere literare ce nu erau privite cu ochi buni de către iezuiți. A fost foarte atras de arta dramatică, fiind fascinat de lucrările lui Ibsen. Pentru a-i citi dramaturgia în original, Joyce ia cursuri de limbi scandinave, ajungând să ia legătura directă și chiar să discute cu idolul său. În urma acestor evenimente, își formează stilul literar pentru viitor.

Ȋn ceea ce privește temperamentul său, James Joyce a fost înzestrat cu umor, dorința de a progresa, curiozitate, imaginație și inteligență, fiind preocupat de ceea ce era frumos, de etică. A fost profund interesat de poezie, de muzică și de metoda psihanalitică. Combinând aceste aptitudini, Joyce a reorientat domeniul lingvistic, fiind numit “regele verbului” în enciclopedia Scriitori celebri, unde i s-au apreciat meritele pentru îmbogățirea oralității în limbă: “Prin introducerea oralității în limbă, a devenit părintele nostru, al tuturor”.

Ȋn viața de zi cu zi, Joyce a lucrat ca profesor de limba engleză, publicând numeroase articole și cărți. Cu toate aceste creații, el a fost tot timpul constrâns de probleme financiare. Spre sfârșitul vieții începe să sufere din cauza unor deficiențe de vedere, similar cu destinele lui Homer și Milton, scriitorii lui preferați. James Joyce moare în anul 1941, datorită unei hemoragii interne provocate de un ulcer perforat.

Toată proza lui Joyce are un caracter autobiografic accentuat, el vorbind despre societatea irlandeză și despre Dublinul unde și-a petrecut copilăria. Aceste idei și concepte pot fi observate cel mai concludent în Portret al artistului la tinerețe, unde Stephen Dedalus, alter-egoul scriitorului descoperă creația, inspirația, plăcerea de a scrie, cu condiția de a se distanța de dimensiunea religioasă.

Portret al artistului la tinerețe a fost publicat pentru prima dată în anul 1915, în revista The Egoist, ca apoi, în 1916 să apară în cadrul unui volum. Ideile înfățișate în roman au fost prezente în preocupările lui James Joyce încă din 1900, așa cum se poate observa din studiul Carnetului din Paris sau al Carnetului din Pola..

Ȋn acest interval de timp, Joyce, inițial student la Medicină, apoi profesor de limba engleză, îi studiază cu mare interes pe Toma de Aquino și pe Aristotel. Notițele și concluziile luate în perioada respectivă, vor fi folosite în romanul Stephen Hero, al cărui titlu final este Portret al artistului la tinerețe.

Acesta are două tendințe importante: de roman autobiografic și de bildungsroman. Prima direcție, cea autobiografică este ușor de observat încă din primele pagini ale lucrării. Joyce, ca și Stephen, a fost crescut într-o familie numeroasă, într-o zonă defavorizată a Dublinului, de către un tată dependent de alcool și o mamă foarte credincioasă, tolerantă, pentru care religia catolică reprezenta o eliberare din problemele cotidiene. La fel ca și Joyce, Stephen studiază în cele mai bune școli iezuite, se luptă cu incertitudinile pe care le are asupra politicii și a religiei, pentru ca, în final, să își descopere vocația de artist.

“Portret al artistului în tinerețe”

Privit ca bildungsroman, Portretul descrie evoluția tânărului Stephen Dedalus, din copilărie pâna la vârsta colegiului. El este trimis la studiu înca de mic, fiind instruit în spiritul credinței iezuite la colegiul Clongowes Wood. Religia reprezintă un punct foarte influent pentru evoluția protagonistului nostru, fiind întotdeauna un obstacol greu de depășit în încercarea lui de a se dedica literaturii, artei de a scrie. Tatăl lui Stephen, Simon, nu este priceput în problemele financiare, astfel încât, atunci când familia sa trebuie să se mute în Dublin, el este transferat la școala Belvedere. Dublinul îi deschide noi perspective lui Dedalus,dându-i acestuia ocazia să treacă printr-o scurtă perioadă de răzvrătire, de hedonism:descoperă lăcomia culinară și, pentru prima dată, gustă plăcerea sexuală, alături de o prostituată dublineză. Această perioadă din viața îi generează lui Stephen un val puternic de vină și rușine, pentru care încearcă să se revanșeze cu abstinență și pietate. Cochetează chiar și cu ideea preoției, găsind, totuși, menirea asta ca fiind prea rigidă pentru el, incompatibilă cu firea sa iubitoare de frumos.

Natura sa caldă, ce tânjește spre estetic, este definitiv marcată de imaginea unei fete pe care o vede în timpul unei plimbări pe plajă. Putem să o considerăm o revelație, deoarece în momentul acesta Stephen realizează că dragostea și setea de frumos nu reprezintă un motiv de rușine. El își promite solemn că își va trăi viața fără a mai fi constrâns de regulile impuse de familie, religie sau societate și că se va dedica cu trup și suflet artei de a scrie: “Are să creeze mîndru din libertatea și puterea sufletului său (…) ceva viu, nou, planînd în înălțime și frumos, impalpabil, nepieritor”.

Ajuns la colegiu, Stephen poartă un număr mare de discuții cu un prieten apropiat, Cranly. Aceste dialoguri reprezintă mediul prin care Dedalus își exprimă credințele estetice: inspirația ca și epifanie, cele trei elemente pe care orice materie frumoasă trebuie să le conțină ( unitate, armonie și luminozitate) și impersonalitatea în artă. Ȋn ultima parte a romanului ne este comunicată dorința lui Stephen de a se detașa de orice tip de constrângere. Pentru a realiza aceasta, el se decide să părăsească Irlanda.

Romanul este puternic marcat de elementele politice, la fel ca și însăși viața lui Joyce, care tot timpul a pendulat între neîncredere, mândrie, nostalgie sau critică față de Irlanda, ca entitate politică. Cel mai puternic om politic menționat destul de frecvent în text este Charles Stewart Parnell, conducătorul Partidului Național Irlandez din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Acesta promisese Irlandei independența față de Anglia însă, după ce este dezvăluită relația sa cu o femeie căsătorită, el nu mai este susținut de biserica Catolica și își pierde influența. Moartea lui Parnell are un impact puternic în mintea tânărului Dedalus.

Este necesar să menționăm și alte personaje care au adus o contribuție relevantă la dezvoltarea romanului: Simon și Mary Dedalus, părinții lui Stephen, Domnul John Casey, Dante, unchiul Charles sau părintele Dolan. Foarte interesant este personajul lui Emma Clery, fata din care Stephen si-a construit idealul de feminitate. El este atras de către această tânără ani întregi, iubirea aceasta dându-i curaj să își exprime sentimentele prin intermediul unor scrisori sau poeme. Putem să consideram ca Emma este o muză ce descătușează și întreține puterea creatoare a lui Dedalus.

La nivelul tehnicii formale, este important să consemnăm câteva trăsături specifice pentru scrierile lui Joyce. Ȋn primul rând, sunt foarte frecvente portretele captivante, deși ele sunt creionate cu ajutorul a puține trăsături expresive. Apoi, monologul interior este mult mai des utilizat decât tehnicile de narație, făcându-ne să concentrăm mai mult asupra sugestiei și analizei. De asemenea, muzicalitatea reprezintă un concept important pentru roman, sporită prin repetiții, asonanțe, inversiuni, laitmotive.

Scriitorul – Stephen Dedalus

Stephen Dedalus, protagonistul romanului Portret al artistului în tinerețe, dezvoltă, de mic copil, însușiri specifice unui scriitor. Ȋn primul rând, acesta are tendința de a se cufunda în introspecție și în studiu, preferându-le în detrimentul vieții reale. Apoi, cuvântul are o putere extraordinară asupra copiluluil. El se manifestă nu numai psihic și intelectual, dar își extinde influența și in domeniul fizic. Spre exemplu, gândindu-se la culoarea albă, Stephen “simți o răceală și apoi o fierbințeală”. Empatia reprezintă o altă caracteristică fundamentală a unui artist, fiind mai puternică decât grija de sine.

Călătorind cu tatăl său, Stephen descoperă cuvântul Foetus scrijelit pe o bancă. Acesta are o putere imensă, fiind cultivat și accentuat de imaginația tânărului scriitor. O întreagă lume ia naștere. Acesta este momentul reveriei, momentul în care Stephen își acceptă menirea de scriitor. Este atât de acaparat de acestea, încât nimic din lumea reală nu îl mai atrage, devine indiferent la experiențele umane și se retrage în lumea fictivă a minții sale.

Când Stephen este biciuit pe nedrept, deoarece nu purtase ochelari la oră, experimentează o milă aparte față de mâinile sale, “de parcă n-ar fi fost ale lui ci ale altuia de care îi era milă”. Aceste cuvinte ascund un adevăr creștinesc, acela că omul este dator să își iubească și să își ajute semenii ca pe sine. Sensibilitatea artistului depășește această barieră, el simțind o empatie puternică pentru cei din jur.

Ȋnclinarea spre literatură îl transformă pe Stephen într-un neadaptat. Nu îi plăceau activitățile pe care le făceau ceialți copii, nu se regăsea în ele. Ȋn schimb, prefera să își imagineze câte un nou sfârșit pentru Contele de Monte Cristo, pe care să îl trăiască atunci când dorea să evadeze din prezent. De fiecare dată când își dorea un moment de liniște, se vedea lângă Mercedes și se deconecta complet de lumea reală.

Pentru Stephen era foarte importantă muzicalitatea și forma cuvintelor. Din punctul lui de vedere, proza era net superioară poeziei, deoarece avea atuul narațiunii. Aceasta, fiind bogată, putea oglindi o întreagă lume. Simțind chemarea scrisului, Stephen se hotărăște să se dedice unei cariere în acest domeniu și să onoreze meșterul al cărui nume îl poartă. “Un extaz de zbor îi aprindea strălucire în ochi și-i iuțea răsuflarea și vibrânde și iuți și strălucitoare îi erau mădularele bătute de vânt”. Revelatorie a fost clipa în care Stephen a descoperit frumusețea pură. Acest ideal estetic este cel care îi alimentează în continuare dorința de a scrie.

Pentru Stephen Dedalus, legăturile homoerotice erau considerate păcătoșenii. Un asemenea caz ne este prezentat în perioada în care tânărul studia la Clongowes, colegiul iezuit. Cinci băieți au fost exmatriculați, după ce au fost trezite niște suspiciuni asupra comportamentului lor. Doi dintre aceștia, prieteni cu Stephen, Simon Moonan și Boyle – colțuri, numit și Domnișoara Boyle, sunt descriși într-un mod ce ne dezvăluie tendința lor homosexuală. Atenți la aspect, se îmbrăcau extravagant, se purtau efeminat. Doyle era cunoscut pentru că ”toată ziua își curăța și pilea unghiile”. Comportamentul tinerilor este condamnat de către biserică, însă Stephen este prea inocent pentru a-și da seama de gravitatea acestuia sau pentru a-l condamna.

Stephen se îndrăgostește de tânăra Eileen, în care regăsește un punct estetic superior. Acesta este profund impresionat de inocența fetei, pe care o aseamănă cu Fecioara Maria, Turn de Ivoriu, Zidire de Aur, deoarece avea mâini albe și lungi și păr blond. Eileen este o prezență constantă în viața lui Stephen, deși fizic vorbind, apariția ei este una scurtă. Privind-o, Stephen are impresia că ei doi sunt destinați unul altuia și că, în vis sau într-o viață anterioară, ei doi s-au mai cunoscut. Sentimentele trezite de Eileen îl fac de Dedalus să se exprime cu ajutorul cuvintelor și să îi scrie câteva versuri, ea este imboldul pentru cariera acestuia de scriitor. Ȋn scurt timp, el se remarcă și la școală prin abilitățile pe care le posedă în scrierea compunerilor literare.

Spre sfârșitul romanului, Stephen teoretizează credințele sale referitoare la scrierea unei opere literare. Pentru început, el “definește arta ca fiind rînduirea de către om a materiei sensibile sau inteligibil într-un scop estetic”. Pentru a avea caracteristica de frumos, un fragment literar trebuie să împlinească trei clauze: “unitatea ( sau integritatea), armonia și luminozitatea”. Cea de-a treia mai este numită iradiere sau epifanie și reprezintă acea însușire care dă unicitate unei opere artistice. De asemenea, Stephen consideră că este important ca artistul să fie impersonal, adică să fie “ca Dumnezeu în creațiune, invizibil și atotputernic, să-l simți pretutindeni, dar să nu-l vezi”.

Joyce James și Stephen Dedalus

Pe lângă profesia comună a celor, cea de scriitor, între personaj și creatorul său există mai multe similitudini. Stephen Dedalus este cu ceritudine un alter-ego al scriitorului, care descoperă plăcerea de a scrie datorită inspirației, adică creația în sine, ca o condiția de a se distanța de dimensiunea religioasă.

Întreaga proză a lui Joyce are un caracter autobiografic accentuat, în care atât societatea irlandeză cât și Dublinul copilăriei lui sunt prezente cu misterele și frămîntările care dirijează într-un fel anume, destinul autorului și al personajelor acestuia. Ideile înfățișate în romanul Portret al artistului în tinerețe au fost prezente în preocupările lui James Joyce încă de la începutul carierei.

Caracterul autobiografic se reflectă chiar din descrierea perioadelor de studiu, primul pas spre cultivarea stilului profesional. La fel ca și Joyce, Stephen studiază în cele mai bune școli iezuite, se luptă cu incertitudinile pe care le are asupra politicii și a religiei, pentru ca, în final, să își descopere vocația de artist.

Stephen Dedalus este unicul personaj din romanul lui Stephen Joyce, al cărui portret este realizat complet pe parcursul romanului, pentru a fi descris asemenea lui. Celelalte personaje există pentru cititor doar în măsura în care acestea sunt importante pentru Dedalus. Joyce realizează un autoportret deosebit de complex, unde redă cu amploare cele mai intime gânduri, amintiri și senzații ale personajului, care se suprapun cu realitatea propriei vieți. 

Se poate remarca pe parcursul romanului, că Stephen Dedalus este caracterizat prin numeroase elemente de analiză psihologică, caracteristice sinelui. Stephen este caracterizat atât în mod direct, relatări și precizări făcute de către autor și prin autocaracterizare, cât și în mod indirect, mod în care cititorul deduce trăsăturile acestuia din gândurile, faptele și sentimentele sale, exact ca în expresia celebră a lui Joyce: “Mă feresc de acele vorbe mari care ne fac atât de nefericiți”.

CΑPIΤОLUL 5

THOMAS MANN – "MOARTEA LA VENEȚIA"
b#%l!^+a?

„Despărțirea e ca vântul: stinge focurile mici și le întețește pe cele mari. Timpul liniștește și lămurește. Nicio stare sufletească nu poate rămâne neschimbată de-a lungul timpului. Romanul meu e otrăvitor, dacă vreți, dar nu puteți nega că este perfect, iar perfecțiunea este ceea ce căutăm noi, artiștii.“ (Thomas MANN)

Figura 5.1 – Thomas Mann Moartea la Veneția

Thomas Mann

Thomas Mann s-a născut în iunie 1875 și a trăit până în august 1955, având venerabila vârstă de 80 de ani. Thomas s-a născut într-o famile înstărită, tatăl său, Thomas Heinrich Mann având funcția de senator.

Literatura a fost transmisă odată cu informația genetică în familia Mann, deoarece fratele său mai mare, Heinrich Mann, a avut înclinații spre literatură, fiind un cunoscut romancier și dramaturg. De asemenea, patru din cei șase copii ai prozatorului au devenit, la rândul lor, scriitori.

Ȋntreaga operă a lui Thomas Mann adună un volum uriaș și unanim recunoscut de muncă și perseverență. Acesta debutează în anul 1898 cu volumul de nuvele Micul Domn Friedman. Scriitorul continuă să creeze, fără pauze, pâna la încetarea sa din viață.

Ȋn anul 1901 publică romanul Casa Buddenbrook, acesta având parte de un succes remarcabil și impresionant. Ȋn mare parte datorită acestui roman, Thomas Mann este răsplătit, primind în anul 1929, Premiul Nobel pentru literatură.

Ion Ianoși , care a realizat prefața romanului Doctor Faustus, împarte creația lui Thomas Mann în patru mari etape: epoca antebelică ( Casa Buddenbrook, Moartea la Veneția și Alteță Regală), Primul Război și anii care l-au urmat ( Muntele vrăjit), cei zece ani de dictatura hitleristă (Lotte la Weimar) și al Doilea Război Mondial și perioada postbelică ( Doctor Faustus).

Nuvela Moarte la Veneția iese din sfera autobiograficului, Thomas Mann inspirându-se din viețile altor persoane, precum Goethe, Stefan George sau Gustav Mahler. El recunoaște că, pentru a scrie nuvela, s-a inspirat din Afinitățile elective ale lui Goethe, realizând astfel un echilibru perfect între “senzualitate și morală”.

Doctor Faustus reprezintă romanul său de maturitate, care sintetizează toate credințele filozofice, etice, sociale și estetice din perioada celui de-al doilea război mondial. Atmosfera acestuia este recreată foarte realist în paginile romanului, prin divagațiile lui Serenus Zeitblom. Doctor Faustus a fost scris între 23 mai 1943 și 29 ianuarie 1946, procesul de creație și de cercetare durând enorm de mult prin prisma celor trei ani și opt luni.

Numeroase elemente din viața prozatorului au fost inserate în operele sale, acestea putând fi regăsite și în Doctor Faustus. Thomas Mann arată, pas cu pas, deciziile pe care le-a luat cu privire la roman și contextul în care acesta a fost scris, în Cum am scris Doctor Faustus. Un flux atât de semnificativ de informații face ca granița dintre autobiografic, realitate și ficțiune sa devină extrem de subțire.

Legătura dintre Doctor Faustus și Moartea la Veneția este reprezentată de tema existenței artistice în raport cu viața obișnuită. În cadrul acestor opere literare, Thomas Mann încearcă să contureze portretul specific artistului și să reflecteze asupra firii sale egotiste. Acest egocentrism este motivul care îl împiedică pe creator să se bucure de o viață obișnuită, creația devenind, astfel, un exponent al suferinței.

Nuvela Moartea la Veneția a fost publicată în anul 1912 și tratează, ca multe ale opere ale aceluiași autor, tema incompatibilității între viață și artă combinată cu creație artistică. Din perspectiva lui Thomas Mann, artistul nu poate trăi decât în dimensiunea simbolică, unde artificiul sclipirii are un impact puternic.

Pentru a explica mai bine acest concept, Mann folosește metafora prințului. Prințul și artistul sunt similari la nivel reprezentativ, ambii având datoria de a respecta o anumită etichetă: de conduită (prințul), formală (artistul). De asemenea, arta este prezentată ca fiind mijlocul fundamental de exprimare al artistului: “Artistul (…) nu e capabil să se arate așa cum este, fără nici o pregătire. Ȋi trebuie reflecția în pasiune, idealizarea în zugravirea propriei sale persoane, într-un cuvânt, arta”.

Pentru a înțelege în totalitate perspectiva lui Thomas Mann asupra geniului și asupra esteticii muzicii, a artei literare este important să cunoaștem studiul lui Kierkegaard numit Stadiile nemijlocite sau erotismul muzical. Ȋn capitolul al nouălea al Cum am scris Doctor Faustus, Romanul unui roman, Thomas Mann povestește despre cât de impresionat a fost să descopere lucrarea filosofului danez despre senzualitatea muzicii, geniu și dimensiunea diabolică a acestuia, la 7 noiembrie 1944. Mann nu s-a inspirat din lucrările lui Kierkegaard, ci a descoperit că amândoi au analizat aceleași ideei, în perioade de timp apropiate. Apoi, o parte dintre acestea au fost inserate cu precădere în dialogul dintre Adrian Leverkühn și Mephisto, dar se pot regăsi și în muzicalitatea scriitorului, protagonist al nuvelei “Moarte la Veneția” .

Kierkegaard tratează problematica muzicii din punct de vedere estetic, aplicându-și teoria pe opera Don Juan a lui Mozart. Ȋn primul rând, este discutată geneza unei idei. Este foarte important ca aceasta să fie cât mai abstractă, deoarece, astfel, ea devine mai originală, prin simplul fapt ca este mult mai dificil să fie repetată. Apoi, pentru ca ea să ajungă într-un stadiu concret, intervine influența istoriei. Dintre mediile care pot fi folosite, limbajul este cel mai concret, iar cel al arhitecturii este cel mai abstract.

Făcând o conexiune între aceste concepte, Kierkegaard introduce conceptul de genialitate senzuală , aceasta reprezentând cea mai abstrată idee care poate fi imaginată. Mediul ei este strict cel muzical, deoarece nici pictura, nici literatura cu o pot exprima în întregime. Senzualitatea a fost creată prin domeniul creștinismului, prezentată ca un fapt ce trebuie negat, văzut din perspectva spiritului. Erotismul senzual, ca și principiu, este lipsit de latura spirituală. Dacă acest concept este aplicat strinct unui individ avem de-a face cu genialitatea senzual-erotică. Pentru a fi nemijlocită, adică pentru a nu fi constrânsă de nici o regulă, muzica reprezintă singurul mediu propice. Dacă ne-am folosi de limbaj, spre exemplu, această idee abstractă ar trebui să se supună regulilor estetice, nemaifiind nemijlocită.

Un alt concept adus de creștinism dar negat totodată este cel al muzicii, ea reprezentând demonicul și găsindu-și obiectul absolut în genialitatea erotic-senzuală. Ca și limbaj, muzica este desăvârșită atunci când nu include fenomene instinctuale și reprezintă cel mai sensibil mediu de exprimare deoarece se adresează celui mai spiritualizat simț- auzul.

“Moartea la Veneția”

Nuvela Moartea la Veneția a fost publicată în anul 1912 și tratează, ca multe alte opere ale aceluiași autor, tema incompatibilității între viață și artă, creație artistică. Din perspectiva lui Thomas Mann, artistul nu poate trăi decât în dimensiunea simbolică, puternic condusă de artificii.

Gustav von Aschenbach este un scriitor german trecut de prima tinerețe, având 50 de ani, un exponent al moralității și rutinii. Cunoscut în societatea mondenă pentru scrierea unei epopei în proză despre viața lui Frederic al Prusiei, acesta excelează doar pentru că își impune un ritual rațional puternic. Născut dintr-un tată magistrat, cu o linie de străbuni imaculată ( ofițeri, judecători, funcționari) și o mamă cu natură artistică, Gustav a trebuit, întreaga lui viață, să își controleze impulsurile materne, ale “sângelui pătimaș” în încercarea de a atinge prefecțiunea.

Călătoria la Veneția este primul moft pe care Gustav și-l permite, după ani de zile, și care este realizat din dorința de a-și revitaliza inspirația artistică. Ștefan Borbely observă că acest instinct al călătoriei este dictat de partea refulată a ființei sale, deoarece sângele pătimaș matern reapare în tematica voiajului: “Era nevoie de ceva cu totul nou, (…) de puțin sânge proaspăt, ca să-i dea puterea (..) să lucreze cu spor”. Acest element ne sugerează că, întreaga deplasare, se află sub semnul decăderii.

Ajuns în Veneția, Gustav se îndrăgostește de un tânar polonez, Tadzio, care îi stârnește un interes deosebit, deși nu s-au cunoscut niciodată în mod direct. Ȋntâlnirea cu Tadzio îl lasă pe Gustav “obosit și totuși mișcat și tulburat”, făcându-l să se gândească la faptul că “ideile și descoperirile sale se asemănau cu anumite năluciri din vis”.

Ȋn această situație este necesar să se menționeze partea ludică a activității fantasmatice, în sens freudian: scriitorul, asemeni copilului, își crează o lume fictivă, a fanteziei, pe care o deosebește de realitate și în care se implică foarte mult din punct de vedere afectiv. Aceste fantasme sunt puternic legate de vis, iar Freud face diferența între “visul nocturn (fantasma) și visul diurn”.

Ȋn prima situație, toate dorințele reprimate ale unui om devin active noaptea, inconștientul refulând toate elementele ce nu sunt în acord cu reperele conștinței morale pe care individul le adoptă în stare lucidă. Cea de-a doua variantă este o definiție scurtă și la obiect a produsului artistic.

La Gustav, se poate observa, că ideile și descoperirile beletristice legate de munca lui sunt puse sub semnul egalității alături de năucirile din vis; visul nocturn se contopește cu reveria diurnă. Practic, frustrările și evenimentele traumatizante din viața lui pătrund în scrieri, alimentând procesul artistic cu inspirație. La rândul lui, produsul artistic dobândește un puternic efect cathartic. Chiar Freud găsește, în general, frustrarea ca fiind elementul cel mai important în geneza inspirației artistice: “Putem spune că oamenii fericiți nu se dedau niciodată acestei activități (fantasma) . Dorințele nesatisfăcute sunt izvoarele din care se alimentează fantasmele, iar fiecare fantasmă reprezintă împlinirea unei dorințe, o corectare a realității nesatisfăcătoare”.Se poate constata că procesul artistic și nemulțumirile reprezintă un sistem echilibrat, interdependent.

Aschenbach își petrece restul zilelor de vacanță privindu-l pe Tadzio pe plajă, sau chiar urmărindu-l pe străzile Veneției, atunci când acesta ieșea la plimbare împreună cu familia. Chiar și atunci când viața îi este amenințată de epidemia de holeră, el preferă să rămână alaturi de tânărul său iubit. Foarte interesant este faptul că, nici măcar un moment, Gustav nu este îngrijorat că boala l-ar putea omorî pe băiat. Asta ne demonstrează că scriitorul nu iubește copilul, ci modul în care această stare sentimentală îl face să se simtă – el “iubește iubirea”, așa cum se exprimă, într-un mod foarte plastic, Eugen Schileru. Ȋn finalul nuvelei, Gustav von Aschenbach moare, pe plajă, ca victimă a holerei.

Nuvela nu oferă un număr variat de personaje. Cu excepția lui Gustav și a lui Tadzio, frumosul tânăr de 14 ani, obiect al pasiunii lui Aschenbach, mai trebuie menționat Jashu. Acesta este copilul în compania căruia Tadzio se află cel mai des. Atât pe plan fizic, cât și pe plan psihic, Jashu se află în relație contrastantă cu micul polonez, mai mult, pare a-l idolatriza pe Tadzio, având și o atitudine de subordonare.

Scriitorul Gustav von Aschenbach

Gustav von Aschenbach, eroul nuvelei Moartea la Veneția, a fost construit de către Thomas Mann folosind puncte inspirate din realitate, din personalitatea și caracteristicile fizice ale lui Goethe, Stefan George sau Gustav Mahler. Protagonistul lucrării este un bărbat de 50 de ani, a cărui înfățișare ce trădează o viață grea și plină de obstacole, se datorează în mare parte “preocupărilor sale în domeniul artei: mic de stat, brun și se purta ras. Avea un cap puțin prea mare în raport cu trupul bine făcut. Fruntea înaltă, brăzdată și cu urme de cicatrice era încadrată de un păr dat pe spate, puțin rărit în creștet și încărunțit pe la tâmple”. Acesta purta ochelari ce se sprijineau pe un nas potrivit, având buze groase și moi, obraji trași și o gropiță în bărbie.

Aschenbach este un personaj bine cunoscut în rândurile societății mondene și culturale din orașul în care locuiește, fiind renumit pentru lucrări precum Spirit și Artă, romanul Maia sau pentru epopeea în proză dedicată lui Frederic al Prusiei.

Din partea tatălui, un funcționar al magistraturii, Aschenbach este descendentul unor judecători, ofițeri sau funcționari administrativi, oameni care au dus o viață severă, austeră, riguroasă, având înclinații puternice spre latura umană rațională. Din partea mamei, fiica unui dirijor de orchestră din Boemia, Gustav moștenește partea artistică și spirituală. Datorită acestui amestec de viță nobilă, protagonistul nuvelei pendulează între o existență disciplinată și una instinctuală, alegând-o pe prima în detrimentul celei de-a doua: “Din îngemănarea unei conștiinciozități treze și aspre cu unele impulsuri întunecate și aprinse, ieșise un artist, ieșise artistul acesta cu totul deosebit”.

Dacă ar fi să discutăm natura duală a lui Aschenbach folosind cele trei etape de dezvoltare sugerate de Kierkegaard, eroul nostru se află, în primă fază, blocat în etapa etică, încercând să o reprime pe cea estetică. Dimensiunea religioasă este, și în cazul acestei opere, ignorată. Totodată, este important de remarcat că, deși se pune accentul numai pe două dintre cele două stadii ale existenței, dimensiunea supremă nu mai este considerată a fi cea religioasă, ci partea estetică.

Ȋncercând să evite tot ce iese din limitele obișnuitului, atât în viața de zi cu zi cât și în literatură, Aschenbach își neagă originea, subordonează instinctul conștiinței educate de normele societății. În acest mod, intervine plictiseala de care vorbea Kierkegaard, Gustav întâmpinând dificultăți în scrierea unor noi opere: “Se gîndi la lucrarea lui, se gîndi la pasajul unde se împotmolise astăzi, la fel ca și ieri.” Pentru a scăpa de acest blocaj, este inițiată călătoria în Veneția

Acest voiaj neașteptat poate fi privit ca o explozie a dimensiunii dionisiace a scriitorului, având și o conotație psihanalitică. Ȋntreaga operă poate fi pusă sub semnul apolinicului și dionisiacului: acești termeni sunt, de fapt, două categorii estetice prezentate de Nietzsche în Nașterea tragediei din spiritul muzicii. Derivând de la numele celor doi zei greci, Apollo și Dionysos, primul reprezentând protectorul artelor plastice și al poeziei, iar cel de-al doilea beția, delirul și dansul orgiastic, sunt impuse două stadii ale creației- cea a visului și cea a beției.

Deși par a fi elemente opuse, cele două sunt impulsuri strâns legate în procesul de creație, nici una dintre ele neputând exista în lipsa celeilalte. Apolinicul reprezintă contemplația, optimismul și armonia, iar dionosiacul latura ce catalizează instinctele și excesele, fiind elementul dinamic principal. Ȋn funcție de impulsul pe care îl îmbrățișează, putem vorbi de artiști onirici sau de artiști ai beției. Din acest punct de vedere, Gustav von Aschenbach pornește de la vis și evoluează spre o beție instinctuală.

Dimensiunea psihanalitică privește voiajul drept o coborâre în inconștient, fapt sugerat și simbolizat de mediul acvatic al Veneției, de mlaștină, de mâl și de noroi, de mirosul neplăcut emanat de acestea.

Ajuns în Veneția, Aschenbach se cazează la un hotel din Lido. În acel loc, el întâlnește un grup de tineri adolescenți, printre care și un tânăr de aproximativ paisprezece ani, blond, palid, cu trăsături grațioase, în care Gustav vede un absolut al frumuseții:” Aschenbach era convins că nu mai întâlnise niciodată, nici în viață și nici în plastică, ceva de o asemenea perfecțiune”.

Din momentul acela, scriitorul trece printr-o metamorfoză completă, lăsând treptat emoțiile să îl copleșească. Cu cât instinctul îi înlocuiește rigurozitatea cu care este obișnuit, oboseala devine din ce în ce mai acută. Momentul în care sangvinul începe să preia controlul este reprezentat de episodul în care Gustav realizează că visul și realitatea sunt puse sub semnul egalității, că între ele nu mai există nici o diferență: “ideile și descoperirile sale se asemănau cu anumite năluciri de vis”. Se poate constata că practic, visul nocturn, sau fantasma, și visul diurn se unesc- scriitorul nu mai poate face diferența între lumea reală și cea fictivă, pe care el o creionează și în care se implică foarte mult, din punct de vedere afectiv. Imaginația și realitatea se contopesc, formând un singur întreg, care conduce spre debusolare.

Puternica obsesie pentru Tadzio îl face pe Aschenbach să ignore realitatea și boala care aduce numeroase victime în Veneția. Mai mult, acesta este cuprins de o veritabilă demență. Ȋși pierde identitatea, fiind înglobat în întregime într-o lume fictivă a plăcerilor. Această neutralizare a sinelui este foarte sugestiv exprimată în două episoade ale nuvelei: în timpul visului orgiatic pe care Aschenbach îl are și în timpul cosmetizării pentru care optează. Visul ne arată schimbarea lui Gustav din punct de vedere spiritual, aceasta fiind oglindită și din punct de vedere fizic, printr-o metamorfoză a trăsăturilor. Interiorul este, în sfârșit, echivalent exteriorului, deoarece “la urma urmei, nu avem decât vîrsta pe care o simt mintea și inima noastră”.

La câteva zile, Gustav von Aschenbach moare pe plajă, răpus de holeră, într-o ultimă încercare de a-l privi pe iubitul său Tadzio. Moartea sa trebuie privită ca un triumf al esteticului, Gustav, cel de la începutul nuvelei, fiind cu totul diferit de Aschenbach cel inițiat în plăcerile dionisiace, de la finalul operei: “Mare i-a fost scârba, mare și teama, cinstită dorința de a-și apăra până la capăt ființa împotriva celui străin, împotriva dușmanului ce caută să înjosească spiritul liniștit și demn. Dar de rezistat nu poate rezista până la capăt (…) dorința nebună de a se lăsa în patru labe și de a se confunda cu masa rinocerilor îl copleșește”.

Thomas Mann și Gustav von Aschenbach

Ȋn cadrul nuvelei “Moarte la Veneția” se întâlnesc numeroase elemente inspirate din realitatea și autobiografia autorului acesteia. Thomas Mann însuși a locuit pe o insulă apropiată Veneției timp de un an, în 1905, perioadă de timp care s-a suprapus cu perioada epidemiei de holera. Apoi, îu anul 1911, la fel ca și Gustav von Aschenbach, Thomas Mann a mai vizitat o dată Veneția, din dorința de a evada din cotidian.

Asemănător cu personajul său, Thomas Mann, deși a fost căsătorit și a avut șase copii, gurile rele ale vremii au susținut că a avut tendințe homosexuale, asemeni protagonistului nuvelei. Totodată, Mann recunoaște că, în procesul de scriere al nuvelei discutate, s-a lăsat profund influențat de către Afinitățile elective ale lui Goethe, carte pe care a citit-o de cinci ori. Deși există numeroase părți reale în această narațiune nu este greu de remarcat diferența între Thomas Mann, ca și scriitor și exponenții fictivi ai doctrinelor sale estetice, deoarece ironia intervine pentru a sublinia diferențele existente.

Scriitorii pe care Thomas Mann îi creionează viețuiesc numai în dimensiunea esteticului, devenind, uneori, supărător faptul că ei se închid total lumii umane. Ȋn această categorie se încadrează și Gustav von Aschenbach, personajul principal al nuvelei discutate. Pentru el arta este un compus intrinsec,ea neavând nicio utilitate în alte sfere umane de activitate.

Gustav moștenește, de la mama lui o anumită oboseală – o înclinare spre instincte cu care Aschenbach lupta zilnic și pe care încerca din toate puterile să o ascundă: “oboseala mereu crescândă, de care nimeni nu trebuia să afle și care nu trebuia să se vădească nici în paginile lucrării sale”.

Gustav von Aschenbach, protagonistul nuvelei Moartea la Veneția, este un scriitor ce își dedică cea mai mare parte din timp procesului de scriere, fiind deseori epuizat de eforturile pe care le depune în cadrul procesului de creație. Pentru el, inspirația reprezintă un zbucium continuu al sufletului, ce necesită disciplină și implicare permanentă. Scrisul devine o datorie, dar și un mijloc de a se elibera de realitatea lumii externe. Momentul plecării la Veneția îl găsește pe Gustav în impas, facultatea creatoare îi este diminuată, iar el nu poate progresa. Călătoria intervine ca o detașare de toată munca și de rutina pe care Gustav o trăia în fiecare zi. Ȋn încercarea de a găsi perfecțiune în domeniul literaturii, Aschenbach își reprimă senzațiile și tot ce ține de trăirile instinctuale, opera lui devenind astfel lipsită de orice atractivitate. Ȋși pierde naturalețea și pasiunea, nemaifiind atrăgătoare nici pentru scriitor, nici pentru cititorii săi.

Interesant de remarcat este faptul că orașul Veneției și schimbarea direcției în scrierile lui Gustav sunt asociate cu sintagma sânge proaspăt, aceeași alăturare de cuvinte fiind folosită și pentru a descrie contribuția mamei sale în cadrul familiei. Tatăl lui Gustav provenea dintr-un lung neam de oameni disciplinați, reprezentând partea rațională a unui individ. Din linie maternă, moștenise sînge nou, viu și pătimaș, aceasta fiind componenta artistică a lui Gustav. Nu e de mirare că artistul avea o natură duală și că lupta zilnic să contracareze partea instinctuală. El încerca să găsească calea de mijloc între excentric și banal, în așa fel încât să atragă o gamă cât mai largă de cititori.

Din punctul de vedere al lui Aschenbach o operă literară este importantă numai atunci când are puterea de a-i influența pe cei care o citesc, în condițiille în care este imperios necesar să existe o legătură între cititor si opera studiată, să fie legată e relație de empatie. Pe drumul către Veneția, Gustav întâlnește un dandy în adevăratul sens al cuvântului: un bătrân îmbrăcat excentric, machiat, accesorizat cu numeroase inele și lanțuri. La început, Aschenbach dezaprobă comportamentul deplasat al bătrânului și lipsa de demnitate cu care încearcă să se adapteze unui mediu mult mai tânăr decât cel din care face el parte, în mod normal. Dezgustul artistului pare justificat în condițiile în care acesta se află într-o stare de reprimare a senzațiilor de orice fel și respinge stilul libertin al hedoniștilor. Totuși, spre sfârșitul nuvelei Gustav se transformă într-un dandy, la rândul lui, semn că tranziția de la rațiune la senzație a fost completată. Interiorul revigorat al artistului este asortat acum exteriorului, machiat și excentric, acesta trezindu-se “preschimbat într-un tânăr în floarea vârstei.”

Pentru Aschenbach, punctul de geneză al poeziei și al literaturii, în general, este cel al singurătății. Cu cât un artist se simte mai singurt, cu atât lucrările sale vor fi mai originale și mai frumoase. Trebuie să fie totuși, atent, căci el poate trece foarte ușor într-o dimensiune a falsului și absurdului, dacă își lasă gândurile să devine prea neobișnuite, datorită singurătății. Aceste gânduri îl răzbat și pe Thomas Mann.

Dramatismul scriitorului se reflectă în finalul tragic al eroului său, iar moartea lui Gustav von Aschenbach reprezintă un triumf al esteticului. Ȋn decursul firului narativ al nuvelei apar numeroase indicii referitoare la trecerea sa în neființă. La această tristețe, suferință a personajului participă activ mediul înconjurător, de la orașul trist, vremea ploioasă și pînă la clopotele care se aud și se văd în depărtare provoacă o senzație de melancolii și de reflecție aupra existenței ființei umane.

Religia apare atât în viața autorului cât și a personajului acestuia. Credința și principiile religioase apar în mai multe scrieri ale lui Thomas Mann.

Dedalus cochetează și cu gândul preoției însă nu datorită unei chemări speciale spre hirotonisire, ci influențat de propriile sale visări orgolioase. Totuși, viața rece a monahiei nu i se pare potrivită lui Stephen, dimpotrivă. Destinul lui era de a se feri de ordinele sociale sau religioase. El era sortit să învețe propria înțelepciune. Cu alte cuvinte, instinctul creației s-a dovedit mult mai puternic decât educația, constrângerile sociale și religioase. Menirea lui Stephen este de a deveni poet.

Ȋn Doctor Faustus avem prezentate două tipuri de confesiune: cea luterană, prin intermediul lui Leverkühn și cea catolică, cu ajutorul lui Serenus Zeitblom. Adrian a fost crescut într-o familie înstărită de luterani. Mama sa, puternic credincioasă, l-a învățat pe fiul să doctrinele religioase. Din partea tatălui, însă, Adrian moștenește o tendință spre misticism și științe oculte, reprezentată prin acea migrenă îngrozitoare de care sufereau amândoi. Deși dialogul cu Mephisto și pactul faustic apar în roman abia în cel de-al douăzeci și cincilea capitol, elemente care ne pregătesc la acest eveniment sunt inserate încă de la începutul firului epic. Spre exemplu, fluturele Hetaera esmeralda, fluturele preferat de Adrian în copilărie, prefigurează întâlnirea cu femeia de moravuri ușoare ce îl va infecta pe muzician cu sifilis, petcetluind pactul. De asemenea, râsul lui Leverkühn, rece și tranșant, specific intelectualilor, este unul de factură demonică, rămas constant pe durata întregii vieți.

Adrian cochetează, în anii tinereții sale cu teologia, studiind câteva semestre la Halle. El nu se dedică vieții religioase din dorința de a se apropia de Dumnezeu, ci pentru a se pedepsi pentru răceala sa, pentru a-și pedepsi atitudinea mândră. Mânat de intenții greșite, această perioadă de studiu facilitează apropierea de forța demonică, în loc să o îndepărteze.

CΑPIΤОLUL 6

ANALIZA ASUPRA SCRIITORILOR OSCAR WILDE, JAMES JOYCE ȘI THOMAS MANN b#%l!^+a?

În cadrul acestui capitol vom descoperii asemănările dintre cei trei scriitori și operele literare ale acestora. Deși par diferiți, toți cei trei scriitori au multe puncte comune. Curentul dandysm a fost cel care le-a influențat stilul vestimentar, caracterul și personajele propriilor opere. Călătoria a fost de asemenea un punct comun al personajelor. Operele fiind portrete autobiografice, fiecare dintre eroii cărților prezentate au avut iubiri efemere, au avut relații cu femei dar au preferat homosexualitatea. Firul narativ al acțiunii este dramatic, interiorizat și caracterizat prin prisma relațiilor cu cei cu care personajele intră în contact. Toate au final tragic, iar cititorul poate constata că viața nu este chiar așa cum pare uneori și trebuie trăită în sensul propriilor principii, iar natura, participă afectiv la stările personajelor.

În primul rând dandysmul este stilul specific celor trei autori care sunt recunoscuți ca mari personalități ai literaturii universale.

“Atât snobul cât și dandy-ul au nevoie, de la începutul pînă la sfîrșitul traseului lor, de câte o oglindă. Dar în timp ce snobul caută în ea imaginea celor cărora vrea să le semene, să fie cu alte cuvinte,, reflex, dandy-ul se descoperă acolo doar pe sine. – Amândoi acordă cea mai mare atenție lui a părea, dar în timp ce dandy-ul vrea să pară altfel, snobul vrea să pară printre. Astfel, dandy-ul este o apariție uimitoare și inedită”

Dandysmul s-a manifestat diferit la reprezentanții literaturii universale. Baudelaire a fost un dandy al boemei pariziene care a fost un adolescent veșnic nesupus și revoltat, trecând prin numeroase aventuri amoroase până-și găsește iubirea adevărată. Charles Baudelaire numea dandysmul ca fiind ultima zvâcnire de eroism în vremuri de decadență.

Descrierea acestui stil referitor la Oscar Wilde este oferit de Adriana Babeți în cadrul cărții ei, legată de istoria dandysmului. “Irlandezul izgonit din patria lui Shakespeare, în a cărui limbă scrie, e primit ca un prinț la Paris. Îl cunoaște pe Marcel Schwob, Robert de Montesquiou, Jean Lorrain, Pierre Louÿs, Leon Daudet, Jules Renard, Andre Gilde (care, dacă ar fi să luăm de bune ce scrie Jules Renard în jurnalul său, chiar se îndrăgostește de Wilde), Verlaine, Mallarme (sfâșiat între autorul lui Dorian Grey și Whistler). Iar într-una dintre seri e invitat la cină acasă la Proust, în apartamentul din bulevardul Malesherbes. Robert de Montesquiou povestește că, la vederea salonului, dezinvolt, cu un amestec de insolență și gust rafinat, Oscar Wilde s-ar fi răsucit pe tocuri și le-ar fi aruncat în față celor din familia Proust: “Ce urât e la voi!””

James Joyce și Thomas Mann fac parte din rândul persoanelor la care “surprizele s-ar ține lanț. Am vedea cum valul decadentismului ajunge pretutindeni, modelat de specificul local, și că dandy-i scriitori, artiști, ofițeri sau pur și simplu oameni de lume împânzesc cafenele, saloane, cluburi, după model englezesc și francez”

“Ca o doctrină a diferenței, dandysmul își afirmă orgolios dorința de a-și delimita subiecții, de a-i face mereu să fie altfel. Principiile sale – în acest sens – pot fi numite cu o brutală directețe: unicitate, individualitate, narcism, orgoliu, vanitate, singularitate, singurătate, contestare. Simpla parcurgere a termenilor ne sugerează în primul rând un program etic. Așa și este. Doar că, prin extensie, aceste principii morale își pot cu ușurință anticipa consecințele în plan estetic. Să particularizăm.

Un dandy autentic vrea să uimească fără încetare, să deconcerteze, să contrarieze, fără a se lăsa vreodată uimit, surprins de cineva sau de ceva.”

În acest sens putem vorbi de faptul că fiecare personaj este iubit de câte o femeie, frumoasă și sentimentală, căreia la început îi răspunde conform dorinței acesteia, ca apoi, orientarea sexuală să fie total opusă. „Femeile sunt creaturi menite să fie iubite nu înțelese…”(Oscar Wilde)

O legătură atât de puternică între artist și o persoană, simbol al frumuseții absolute, precum cea dintre Basil și Dorian, poate fi întâlnită și între Tadzio și Gustav von Aschenbach, protagoniștii nuvelei Moartea la Veneția. Dorian devine inspirația supremă pentru Basil, revoluționând modul în care acesta privește lumea și prin care o reprezintă în artă, din punct de vedere stilistic. La fel, Tadzio este cel care îl face pe Gustav să treacă în etapa estetică a vieții, parte reprimată până să îl întâlnească pe micul băiat blond.

În urma analizei de până acum ne putem da seama cu certitudine că stilul dandy a fost cel care i-a inspirat pe autori. Adriana Babeți subliniază clar și concis acest aspect prin cuvintele jurnalistei franceze Marylene Delbourg-Delphis: “Dacă femeile sunt excluse (cu cele cîteva relative excepții) din procesul seducției, atunci se poate deduce că întreg arsenalul dandy-ului cuceritor se îndreaptă spre bărbați și, cu precădere, spre bărbații tineri. E adevărat că majoritatea dandy-lor sunt homosexuali. S-a spus chiar tranșant: – Nu orice homosexual este dandy, dar majoritatea dandy-lor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea sunt homosexuali notorii -. “ Legat de această orientare sexuală, subiectul a fost și este în continuare unul discutabil, care a fost tabu, sau chiar interzis în anumite perioade din istoria lumii și a țărilor, fiind încă, ceva nelalocul ei în unele culturi, chiar și printre țările civilizate.

Chiar dacă plăcerile iubirii, indiferent de conotația acesteia, apar atât în viața artistului, a creatorului cât și a personajului său, destinul își urmează cursul său dramatic.

Artistului îi este imposibil să iubească cu adevărat ființe umane. Opoziția dintre creația artistică și trăirea vieții, mereu prezentă, nu îi dă ocazia să stabilească relații de atașament sincer. Chiar dacă, uneori, acesta nutrește oarecare sentimente față de o persoană, el este atras de aptitudinile artistice ale acesteia sau de posibilele caracteristici estetice pe care le-ar putea reprezenta. Din punctul de vedere al unui artist atracția către frumos, către simetrie este imposibil de refuzat.

Personalitate melancolică, artistul are tendința de a trăi într-o lume fictivă, plăsmuită de propria-i minte. Predispus introspecției, el evită compania persoanelor din jur, dar și orice constrângeri de natură socială, religioasă sau morală. Pendulând între extreme, un artist va trece de la stări existențiale liniștite, dominate de caracteristica etică și religioasă, la etape hedoniste. Rolul acestei etape este de a elibera spiritul creator de orice limite impuse și de a se regăsi pe sine.

Călătoria este un mod intim de a simți, de a percepe, de a trăii, o interiorizare a ideii de ordine privită ca ordine a trăirii, a simțirii sau ca ordine personală. De asemenea, poate fi percepută ca o materializare a dorinței de cunoaștere, a interesului, dar și a aspirației omului de a evada din spațiul autohton. În literatura universală motivul călătoriei este unul recurent, el își face simțită prezența încă din cele mai vechi scrieri în arii geografice distincte, deoarece călătoria deținea un rol însemnat în viața oamenilor, trecuse de ceva timp de pragul descoperirii ei ca traseu.

Frumusețea călătoriei constă în descoperirea de noi orizonturi, a unui nou cod de viață, a unui ideal, a unei identități, cu alte cuvinte acesteia i se oferă un caracter inițiatic. Această temă reprezintă una dintre cele mai aventuroase experiențe ale ființei umane, o modalitate de a veni în contact cu natura, cu necunoscutul, un adevărat circuit al conștiinței umane.

Aventura și călătoria constituie modul de viață al unor personaje, este de admirat capacitatea acestora de a se autodepășii în situații limită, de a evolua, de a găsi o măsură între propria răzvrătire împotriva unui destin inteligibil și totodată, cu aceleași mijloace acceptarea aceluiași destin.

O clasificare a călătoriei în beletristică arăta astfel: călătoria exterioară, călătoria fantastică, călătoria interioară și călătoria în lumea de jos.

Călătoria exterioară se desfășoară atât într-un spațiu cunoscut dar și necunoscut, real și bine determinat. Această călătorie oferă posibilitatea împlinirii parțiale sau absolută a dragostei prin parcurgerea unor trepte inițiatice.

Călătoria fantastică se face simțită prin gândurile, ideile care apar în mentalul personajelor, acele năzuințe care uneori sunt puse în practică, iar alteori rămân doar simple vise. În acest context se poate consemna iubirea, dorința care piere în fața situațiilor tragice.

Călătoria interioară este reprezentată de caracterul inițiatic și religios care în final, duce spre purificare, asemănătoare atât acestor opere cât și în Metamorfoze, iar la Satyricon, se îndreaptă spre o cunoaștere absolută, călătoria devenind astfel o modalitate de căutare a unui cod de viață.

Călătoria devine un ideal care pentru a fi atins cere parcurgerea unor etape. Autorii celor doua romane și a nuvelei, fac apel la simțurile umane, ne implementează ideea de a fii noi înșine proprii călători ai vieții noastre, ei fiind doar mijlocitorii. Acest tip de călătorie se desfășoară în interiorul nostru, spre noi înșine.

Călătoria în lumea de jos este o călătorie în sens invers, un prag simbolic,d epășește limitele umane, iar lucrul acesta de o însemnătate majoră așa cum este reliefat atât în Odiseea lui Homer cât și în Eneida lui Vergiliu.

Tema menționată a fost valorificată încă din Antichitate și până în epoca modernă, ilustrând o serie de viziuni diferite asupra lumii de dincolo, ni se dezvăluie o altă lume, guvernată de legi implacabile, unde nici viața, nici dragostea, nici fertilitatea nu pot aduce schimbări. Această dezumanizare este întâlnită mai întâi în Epopeea lui Ghilgameș, „capodopera literară a orientului asiatic, datorită surprinderii geniale a principalelor coordonate etern umane”. Lupta eroului pentru certitudine capătă sens universal, ca și alți eroi antici, „Ghilgameș reprezintă acel tip de umanitate care vrea să apeleze treptat dualismul absolut care există între om și lumea străină lui ”.

Coborârea în Infern a eroilor are un rol foarte important în evoluția lor ca ființe umane, două dominante le regăsim aici, și anume difuziunea prezenței până la rătăcire și umbra, ca opulențe ale imaginarului, iar toate acestea reprezentând în final treptele inițierii și ale ascensiunii spirituale menite sa-i determine pe eroi să conștientizeze actul creator. La capătul acestui tunel al devenirii, eroii au posibilitatea de a contempla dar și de a supraveghea soarta descendenților.

Acest tip de călătorie presupune îndeplinirea unui ritual strict, care nu poate suferi modificări, infernul fiind înfățișat ca loc al pedepsei divine, ca loc de retragere subteran, sau ca loc al ispășirii și purificării.

Moartea, viața și creația artistică par a fi complementare, combinația acestora având ca rezultat produsul artistic. Ȋn cadrul celor tei opere studiate am observat că moartea anumitor personaje are însemnătate diferită. Spre exemplu, în Portretul lui Dorian Gray, avem de-a face cu trei asemenea evenimente. Ȋn primul rând, sinuciderea tinerei Sibyl Vane, apare ca o consecința a acțiunilor lui Gray, ca o pedeapsă pentru faptele sale nesăbuite. Ea nu a fost privită ca o persoană, ci ca un exponent fictiv al artei teatrale, moartea ei nu este văzută ca o realitate și doar ca un fel de încununare a artei. Dorian nu este afectat de moartea logodnicei sale, nu simte durere față de tragicul eveniment.

Ceea ce îl afectează este schimbarea pe care o suferă portretul său, grimasa de cruzime imprimată picturii, dând dovadă de o răutate și de un narcisism extraordinar. Dorian se simte chiar măgulit, aproape ca un zeu pentru ca i s-a adus o ofrandă, ființă umană și-a luat viața pentru el, fiind măgulit că este o persoană cu efect puternic asupra altcuiva. Basil este singurul suflet milos, care se gândește cu tristețe la tragicul eveniment. Moartea lui Basil, pe de altă parte, are o valoare simbolică. Ucis de Dorian, chiar după ce vede portretul atât de schimbat de evenimentele anilor trecuți, el se sacrifică pentru artă și pentru credința ce o nutrește pentru aceasta. Pictura, expresia sufletească a lui Dorian, nu îi mai oglindea idealurile. Singura scăpare din aceste blestem, este, pentru Basil, rugăciunea și puterea salvatoare a lui Dumnezeu. Gray se simte răzbunat, atunci când îl înjunghie pe Hallward însă, în scurt timp, începe să se simtă vinovat și să îl vadă pe Basil în fețele tuturor celor din jur. Devine paranoic, revede întreaga scena și își aduce aminte toate detaliile macabre.

Moartea lui Gustav von Aschenbach reprezintă un triumf al esteticului. Ȋn decursul firului narativ al nuvelei ne sunt date numeroase indicii referitoare la trecerea sa în neființă. Ȋn primul rând, orașul Veneției trist, mohorât și ploios abundă în cupole și clopotnițe.

În urma analizei celor două categorii de artiști reprezentativi în domeniul artei, cel de pictor (Basil Hallward) și cel de scriitor (Stephan Dedalus și Gustav von Aschenbach) s-au putut observa mai multe punctele comune ale acestora și se poate realiza un scurt profil general al artistului.

Simțul creator apare ca un fapt intrinsec și fundamental al artistului. Este o constantă cu care acesta se naște și moare, care nu poate fi reprimat și care devine, odată cu trecerea anilor, principalul punct de referință în destinul creatorului. Produsul artistic este cel mai de preț bun al unui artist, pentru care, deseori, se sacrifică.

Dacă spiritul creator, revelația sau inspirația, sunt respinse în mod intenționat de către artist, destinul intervine. Factori externi și interni, coincidențe și amintiri conlucrează pentru ca, în final, aptitudinile refulate să își reia dreptul natural. Inspirația poate fi intuitivă, bazată pe conștiință sau reflexivă, care are la bază efortul de a construi după anumite tipare și idei.

Fiecare scriitor în cadrul operelor prezentate a realizat un adevărat autoportret al său, dar nu unul pictat ci unul scris, în care propriile trăsături, caracterrul și percepția proprie asupra vieții au fost stilizate într-un fel aparte, propriu fiecărui personaj reprezentativ. Scriitorul ezită să se prezinte pe sine în cadrul colegial sau în percepția publicului, de aceea el refulează prin operele lui, prin creația artistică din cadrul propriei arte care se încadrează perfect în valorile universale.

Analizând operele lui Oscar Wilde, James Joyce și Thomas Mann, se poate remarca un algoritm ce ar funcționa în cazul majorității artiștilor, dar este imposibil de realizat unul funcțional în totalitate. Firi aparte, sensibile, ale căror suflete filtrează realitatea între-un mod atât de deosebit, artiștii reprezintă una dintre marile dileme ale societății umane.

Urâți și iubiți deopotrivă, artiștii sunt cei care aduc progresul, care alină sufletele și care oferă bucurie vieții. “A ne strădui încet și umil și statornic, să exprimăm, să stoarcem iară, din pământ brut sau din ce naște el, din sunet și formă și culoare, un chip al frumuseții pe care am ajuns să o înțelegem”- aceasta este menirea artistului, conform prezentării lui James Joyce în Portret al artistului în tinerețe.

CОΝCLUΖII

Evoluția în literatură este vitală și practic iminentă. Un teoretic eșec al ralierii sferei literarului la progresul cunoscut de științe și în consecință, de societatea umană ar însemna dispariția literaturii care nu ar mai prezenta interes în noul context, nemairăspunzând noilor nevoi intelectuale și emoționale. Literatura crează modele care trebuie să fie nu doar actualizate ci chiar cu un pas mai în față decât concretul palpabil, decât realitatea cotidiană, pentru a hrăni mintea și spiritual uman. Arta este cea care oferă perspective, incită, provoacă și oferă răspunsuri sau dimpotrivă, deschide căi spre reflectare, așa că se ancorează cu necesitate în realitatea momentului, evoluând odată cu civilizațiile pentru a corespunde cerințelor, necesităților permanent superioare, asigurând totodată și imboldul spre un nou pas, fiind la rându-i un factor de progres.

Prin literatură se creionează caracterul, direcția și sensul vieții prin cunoștințele acumulate de cititori, care vor naviga mai ușor prin viață. Din acest motiv, rolul scriitorului este important și trebuie ca pe lângă satisfacerea pasiunilor literare să ofere informații vitale legate de societate, cultură, religie, viață în general.

Literatura universală de-a lungul istoriei a adus în prim plan o mulțime de artiști. Valoarea acestora a fost susținută de operele pe care le-au creat, care au rămas întipărite în mintea și sufeltul publicului cititor. Uneori contează vârsta la care cititorul începe să-și dedice timpul operelor unui autor. Dacă cititorul operelor celor trei artiști ar avea o vârstă prea fragedă, nu ar înțelege subtilitatea lucrărilor, estetica și dimensiunea capodoperelor prezentate.

„Cultura este de neconceput în afara momentului său comunicațional, deoarece însăși constituirea sa presupune că necesită acel schimb perpetuu între creatori și receptori, între valorile create și socializarea lor largă.” (Mișcol, 2000, p. 72) Cultura este importantă pentru orice națiune, fără aceasta, ea nu ar exista și nu s-ar putea dezvolta.

„Comunicarea umană în variatele sale forme și sisteme de semne a permis adiționarea valorilor culturale de-a lungul istoriei omenirii, prin conservarea și transmiterea lor de la o generație la alta, proces care conferă culturii caracterul său cumulativ” .

O persoană este cu atât mai informată, cu cât deține un orizont al culturii generale mai mare. În acest fel are acces la mai multe coduri ale comunicării, culturii în care trăiește și se dezvoltă continuu.

„Plasat într-un anumit mediu socio-cultural, individul receptează mesaje de la acesta, mesaje pe care le asimilează și le integrează selectiv memoriei și sensibilității sale, constituindu-și astfel cultura sa individuală.”

Universul culturii este divers. Dar o sistematizare a acestui univers poate fi realizată pe baza unor sisteme precum: sisteme teoretice, sisteme normative, sisteme simbolice, sisteme instituționale. Prin sistemul teoretic se înțeleg filozofia și științele, fiind cele în care funcția cognitivă este predominantă. Sistemul simbolic poate fi reprezentat de: artă, religie, mitologie, limbă și limbaj, având predominantă funcția simbolică a comunicării. Sistemul normativ, include pe lângă tradiții și obiceiuri și normele, valorile, drepturile și morala, care sunt toate funcții care reglementează raportul interuman. Instituțiile culturale, de învățământ, de cercetare care dețin funcțiile acționale și practice sunt specifice sistemelor instituționale (Georgiu, 2008, p.28)

Cultura se definește ca un tot unitar, un ansamblu complex al unor instituții și a mijloacelor de comunicare ale acestora, lângă care, este organizată viața culturală conform unor valori specifice în timp și spațiu.

Cultura există, se continuă și trebuie păstrată fără a se interveni în mod brutal asupra ei, încercându-se să se schimbe anumite direcții prin modificarea tradițiilor, obiceiurilor păstrate din cele mai vechi timpuri. Important este ca această cultură să comunice în mod potrivit, ceea ce este nevoie, atunci când este nevoie.

Romanul unui personaj este de fapt, exponent al modului în care autorul percepe lumea. Nu putem pune semnul egalității între portret/ personaj și persoana autorului deși, deseori elementele inspirate din realitate au o pondere importantă în operă. Portretul oglindește, prin intermendiul trăsăturilor intelectuale, afective, morale, fizice, anumite valențe etice, sociale sau religioase pe care scriitorul dorește să le exprime. Din această cauză este important ca, pentru a înțelege în mod integral un portret să respectăm și să înțelegem structura estetică a operei literare din care face parte.

Oscar Wilde consideră că literatura nu este morală sau imorală și că nu este important factorul biografic al unui scriitor, că acesta nu ar trebui să influențeze opera de artă.

Mesajul transmis este prioritar. Mesajele sunt receptate în mod continuu, din generație în generație, fiind adevărate punți de trecere culturală.

“Portretul său fastuos constituie un fel de infrastructură ce ordonează toate celelalte secvențe ale narațiunii, iluminându-le convergența spre aceeași viziune estetică asupra lumii. Iradierile acestei măști provoacă în universul matei stranii amurguri, elementele cosmosului se desfac în grele somptuozități și se pleacă într-un somn translucid, cu moi licăriri nocturne. “

Indiferent de modalitățile artistice cultivate, de stilul sau preferința tematică trebuie reținut faptul că scriitorii se ambiționează să instaureze în operele lor un univers alcătuit din elemente și principii identice cu cele ale realității, să redea cu precizie și obiectivitate un univers coerent. Din prisma coerenței, marii romancieri se întorc la elementele constitutive ale scriiturii „tradiționale”, adică la o intrigă consistentă derulată mai totdeauna linear, la un univers logic și la personaje veridice. Din multe puncte de vedere, romanele constituie o reluare a moștenirii trecutului, a tradițiilor populare și realiste, o reîntoarcere la izvoarele trecutului, ca o expresie potrivită epocii existenței sale.

ВIВLIОGRΑFIΕ

Bibliografie primară

Joyce, James, Portret al artistului în tinerețe, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1969

Mann, Thomas, Moartea la Veneția. Nuvele, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1965

Wilde, Oscar, Portretul lui Dorian Gray, Editura Humanitas, București, 2014

Bibliografie critică

***, Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, București, 1975

Abrams, M. H., A Glossary of Literary Terms. Seventh Edition, Thomson Learning, Cornell University, 1999

Angelescu, Silviu, Portretul Literar, Editura Univers, București, 1985

Babeți, Adriana, Dandysmul.O istorie, Editura Polirom, Iași, 2004

Balotă, Nicolae, De la Homer la Joyce. Eseuri, Editura Ideea Europeană, București, 2007

Barbey, d’Aurevilly, Dandysmul, trad. Adriana Babeți, Editura Polirom, Colecția „Plural”, Iași, 1995

Baudelaire, Charles, Pictorul vieții moderne și alte curiozități, Editura Meridiane, București, 1992

Borbély, Ștefan, Despre Thomas Mann și alte eseuri, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2005

Chioaru, Dumitru, Portretul artistului în tinerețe, Revista Euphorion, anul XXV, numărul 1-2, ianuarie/februarie 2014

Chiru, Irena, Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003

Dumitrașcu, Emil, Literatură universală și comparată, vol.1, Editura Pentru Literatura Universală, București, 1985

Francastel, Galienne și Pierre, Portretul. 50 de secole de umanism în pictură, Editura Meridiane, București, 1973

Freud, Sigmund, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, București, 1994

Furet, François, Omul romantic, Editura Polirom, Iași, 2000

Grigorescu, Dan, Alexandrescu, Sorin, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Editura Enciclopedică, 1971

Ianoși, Ion, Thomas Mann, Editura Pentru Literatura Universală, București, 1965

Ianoși, Ion, Prefață la Mann, Thomas, Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten, Editura Muzicală, București, 1970

Kierkegaard, Sören, Echilibrul între estetic și etic în formarea personalității, în Opere: Sau-Sau, Editura Humanitas, București, 2006

Kierkegaard, Sören, Étapes sur le chemin de la vie, Editura Gallimard, Paris, 1975

Kierkegaard, Sören, Stadiile erotice nemijlocite sau erotismul muzical, în Opere: Sau-Sau, Editura Humanitas, București, 2006

Mann, Thomas,Cum am scris Doctor Faustus, Romanul unui roman, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor Din Republica Socialistă România, București, 1970

Mann, Thomas, Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten, Editura Muzicală, București, 1970

Mihăieș, Mircea, Narcis & Co. Oscar Wilde între oglinzi carnivore, în d'Aurevily, Barbey, Dandysmul, Editura Polirom, Iași, 2013

Mișcol, Oltea, Cultură și comunicare, Editura Publică, București, 2000

Schileru, Eugen, în Prefață la Mann, Thomas, Moartea la Veneția. Nuvele, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1965

Umberto, Eco, Poeticile lui Joyce, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

Zisulescu, Ștefan, Aptitudini și talente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971

Bibliografie electronică

http://dexonline.ro

https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/dandysm/

https://sites.google.com/site/oscarwilde5400/contact-me/oscar-wilde

http://www.biography.com/people/james-joyce

http://www.gettyimages.com/photos/thomas-mann