Imagine Si Imaginar In Arta Celtica Si Dacica

LUCRARE DE LICENȚĂ

IMAGINE ȘI IMAGINAR

ÎN ARTA CELTICĂ ȘI DACICĂ

CUPRINS

1. Introducere

2. Istoria politică și militară a populațiilor celtice si dacice

3. Arta in perioada clasică a geto-dacilor

4. Arta in perioada clasică a celților

5. Imaginar in arta celtică si dacică

6. Surse literare referitoare la celți si daci

7. Concluzii

8. Bibliografie

9.Anexe

Capitolul I

Istoria politică și militară a populațiilor dacice și celtice

Capitolul are ca obiectiv principal prezentarea unor domenii fundamentale dintr-o societate, respectiv istoria politică, dar și cea militară, astfel facem referire la viața politică din cadrul societății dacice și celtice, evoluția ei în timp, dar și instituțiile cele mai importante, aspectul militar este un alt domeniu care influențează semnificativ organizarea politică a acestor civilizații. Pentru societatea celtică informațiile legate de instituțiile centrale vor fi destul de concise si elaborate pentru a face o comparație între organizarea societății celtice și societatea dacilor, privind strict politică militară a războinicilor celți, precizăm detalii despre expansiunea triburilor în nord dar și în sud-estul Europei, contactul dintre aceste societăți fiind inevitabil.

Civilizația celtica apărută în perioada La Tene, in special in zona Boemiei, va începe un proces de expansiune in urma contactelor cu alte civilizații. Gallia este ocupată complet de celți, dar în același timp și Anglia va cunoaște acest fenomen celtic. Britania este o altă zonă invadată, toate aceste migrații nu au fost determinate de atacurile altor popoare, societatea celtică fiind raspunzătoare pentru acest proces, civilizația lor fiind in plină dezvoltare si expansiune. Toate aceste migrații erau organizate de războinicii care își doreau sa cunoască si alte teritorii, ei aveau rolul cel mai important in vedrea atacului unei regiuni sau populații, migrațiile au fost realizate chiar și de triburi, în multe cazuri se uneau și plecau spre cunoașterea altor civilizații si cucerirea lor (D. Berciu, 1970, p.57-58).

Cunoaștem mai multe perioade în care celții și-au organizat aceste raiduri de colonizare în Europa, însă o perioadă importantă este cea cuprinsă între 125 a.Chr – 50 a.Chr. Acum celții încep construcțiile de așezări întărite, cu rol defensiv, dar și strategic împotriva triburilor germanice, dar și contra romanilor. Tot în această perioadă comerțul are o creștere semnificativă, aducând benficii în economie, dar și în demografie, numărul celților crescând destul de mult, ducând la expansiunea lor în regiunile de nord dar și răsărit (Ibidem, 1970, p.59).

O zonă preferată de celți a fost nordul Italiei, acolo unde celții s-au impus, traversarea Alpilor fiind posibilă doar din cauza unei bune organizări a războinicilor, dar și a triburilor care i-au urmat, aceștia eliminând pe etrusci, populația majoritară din această zonă și s-au stabilit în câmpia Padului, dar și în alte regiuni apropiate. Triburile celtice de aici au intrat în conflict chiar și cu Roma, în anul 390 a.Chr celții atacau capitala Imperiului Roman, care nu avea ziduri de apărare, ei reușind să o jefuiască, însă nu să și o cucerească, fiind nevoiți să se retragă deoarece teritoriul din nord unde s-au stabilit prima dată a fost atacat. Acest episod a arătat forța militară de care celții dispuneau, schimbând definitiv opinia pe care lumea romană o avea față de civilizația acestora (Ibidem, 1970, p.62).

Celții stabiliți în nordul Italiei și-au impus propria cultură, cea de tip La Tene, dar cu toate acestea au existat și influențe romane sau etrusce, mormintele fiind cea mai bună dovadă în acest caz. Imediat după contactul cu aceste populații, celții trec și la un nou stil de viață, în practica militară ei nu vor mai lupta cu ajutorul carelor, iar în domeniul politic vor deveni majoritari sedentari și vor construi orașe: Brixia, Bergamum sau Mutina; pentru domeniul economiei celții vor practica agricultura, fiind ocupația de bază, la fel și creșterea animalelor. Chiar dacă construiau orașe și practicau agricultura, spiritul celților rămâne neschimbat – acela de războinic neînfricat. Astfel, războinicii celți nu vor renunța la ideea de cucerirea și jefuirea Romei, semnificativ și cunoscut este evenimentul din anul 225 a. Chr., când va avea loc o bătălie între forțele romane și aproximativ 50.000 de războinici celți, conflictul se încheie în mod tragic pentru celți, romanii obțin o victorie triumfală, reușind să ucidă 40.000 de războinici iar restul fiind luați prizonieri. (Ibidem, 1970, p.63-64).

Europa de sud-est a fost și ea afectată de expedițiile celtice, care au început din anul 310 a.Chr. În fruntea triburilor celtice se afla Molistomos, care a vizat Macedonia ca fiind prima zonă de expansiune, în conflict militar dintre aceste populații celții ies învingători, iar la finalul războiului, ca un semn al victoriei, celții ucid toți prizonierii. Ce este important de precizat este faptul că armata celtică era divizată, fiecare armată fiind formată din pedestrași și călăreți, numărul pedestrașilor fiind mult mai mare, însă o eficiență mai sporită o aveau călăreții, care erau însoțiți fiecare de alți doi oameni cu rol defensiv. Celții invadează și Tessalia având un conflict militar cu grecii, tot acum are loc și jefuirea sanctuarului de la Delphi, unde celții erau conduși de însăși pe marele lor rege Brennus.

Perioada secolului I a. Chr.și I p. Chr. este caracterizată prin schimbări majore în special în zona Panoniei, Slovaciei, Imperiului Roman, referitor la daci, și ei vor începe să își consolideze puterea in Dacia, iar civilizația celtică își va pierde din autoritate (Ibidem, 1970, p.69).

Pentru spațiul carpato– dunărean celții au avut influențe semnificative încă din secolul III a. Chr. însă nu pe tot teritoriul, doar în anumite regiuni, cei de la granița de vest a Daciei au reușit să-și impună cultura, însă cei din interiorul spațiului Daciei au fost ușor asimilați, au existat și zone unde relațiile dintre celți și populațiile autohtone în special daci și sciți au fost de bună anvergură, comerțul fiind punctul comun care i-au unit. Celții și-au exercitat puterea în Transilvania timp de aproximativ două secole, pana în momentul când atacurile lui Burebista i-au vizat, reușind să îi elimine din acest teritoriu. (Ibidem, 1970, p.80). Autohtonii pe întreaga perioadă de contact cu celții au împrumutat elemente specifice culturii: cunoștințe pentru realizarea uneltelor și armelor, confecționarea podoabelor și vaselor de ceramică. Cu ajutorul celților, dacii au cunoscut cultură La Tene din Europa centrală, prin toate aceste elemente asimilate de-a lungul timpului formându-se chiar și alianțe militare daco- celtice (Ibidem, 1970, p.82-83).

Pentru a ne face o imagine cât mai clară asupra acestor aspecte ale societății celtice, avem nevoie în primul rând de dovezi clare, sursele literare fiind cea mai bună dovadă în acest sens. Cu ajutorul lor putem analiza și interpreta aspectele definitorii ale acestor domenii de activitate din cadrul civilizației celtice. Ca surse de analiză precizăm informațiile lăsate de autorii antici, precum Strabon, Caesar sau Diodor din Sicillia sau documentele irlandeze din timpul Sfântului Patrick. O altă sursă importantă o reprezintă poeziile și legendele iralndeze. Însă acestea sunt surse care nu au o mare credibilitate, în aceste poezii fiind consemnate o serie de obicieiuri celtice (Ibidem, 1970, p.153).

Pe baza studierii acestor surse dar și a datelor arheologice, scriitorii care au fost interesați de societatea celtică au ajuns la un acord și au stabilit mai multe etape de evoluție:

comunitățile libere sau obștile- diferența între om de rând și un conducător nu era una clară.

apariția centrelor de putere- această etapă o putem încadra în prima perioadă a fierului și La Tene.

expansiunea celților- care va duce la schimbări majore ale societății

(Ibidem, 1970, p.155).

Documentele irlandeze, surse importante de cunoaștere a domeniilor social politic dar și aspectul militar, ne relatează faptul că unitatea de bază în cadrul societății celtice era o regiune delimitată geografic în care se găsea o civilizație celtică, condusă de un rege ales de către războinici, având un rol militar dar și religios, era considerat ca fiind descendent dintr-un strămoș divin.

Toți cei care locuiau într-o regiune, erau considerați ca făcând parte dintr-un trib, considerau ca toți aveau un strămoș comun iar cu trecerea timpului au trecut de la o viață relativ simplă la o viață sedentară, fiind împărțiți în obști teritoriale. Într-un sens mai restrâns ca organizare socială, diferită de trib și gintă, exista familia, alcătuită din copii, soție și tată care deținea controlul asupra copiilor dar și soției, avea drepturi depline de viață și moarte asupra lor și își impunea propriile reguli (Ibidem, 1970, p.156).

Pentru populația celtică din Irlanda referitor la ierarhia regală se întâlneau 4 regiuni de domnie, acești 4 regi aveau însă unul suprem, el conducea Irlanda, în cinstea lui erau realizare sărbători și jocuri. Tot în cadrul societății celtice din Irlanda aristocrația formată din războinici, druizi sau alți oameni care dețineau pământ și-au mărit puterea, de aici apărând diferențe de clasă socială și economică chiar și în cadrul unui trib. În Irlanda organizarea social-politică era următoarea:

– Autoritatea supremă- regele și preoții

– Nobilimea militară- un rol deosebit în societatea celtică, expansiunile și cuceririle teritoriale le sunt datorate în mare parte

– Mesteșugarii- cei care aveau o funcție în societate: scriitor, medic, agricultor

(Ibidem, 1970, p.169).

În momentul când expansiunile încep să apară în Europa centrală dar și de est, se evidențiază și caracterul de războinici ai societății celtice, pe care îl întâlnim des în desoperirile arheologice. Trăsături politice și militare întâlnim și la celții prezenți în Gallia, unde în urma influențelor aduse de romani și greci, aristocrația a preluat puterea devenind chiar independentă de regalitate, multe dintre triburi își alegeau proprii conducători numiți nobili, care aveau slujitori sau clienți, membrii ai tribului, iar în cazul unui conflict militar, toți nobilii se uneau și formau un sistem bine organizat. O altă categorie importantă, cu rol politic și social era reprezentată de druizi (Ibidem, 1970, p.166).

O diferență între triburile din Irlanda și cele din Gallia o putem consemna ca fiind teritoriul, unul mai vast, însă structura statului rămânea în ambele cazuri una rurală alcătuită din triburi.

Ca o caracteristică asemănătoare cu triburile din Irlanda, și în Gallia constatăm faptul că războinicii aveau rolul principal în stat, mormintele descoperite în urma săpăturilor arheologice arată caracterul ofensiv al societății, obiectele de armament și podoabele erau caracteristici importante. În aceste morminte au mai fost găsite și rămășițe ale unor care de luptă, utilizate de războinicii celți, utilizarea spadelor și sulițelor îi făceau o societate demnă de luat în seamă (Ibidem, 1970, p.169).

În strategia de luptă, era utilizată cavaleria cea mai importantă componentă a armatei celtice. Armamentul defensiv precum arcul, securea său scutul erau mai puțin utilizate, în schimb armamentul ofensiv- spadă, lancea și sulița erau întâlnite la fiecare războinic celt, spada fiind prezentă chiar și în mormânt. Un element defensiv care însă dădea un sentiment de putere dar și de elegantă era coiful, purtat de cei mai importanți războinici, un asemenea exemplar a fost descoperit și pe teritoriul nostru, la Ciumești, unul din cele mai prețioase obiecte de podoabă găsite pe baza căruia s-au făcut o serie de studii importante referitoare la civilizația celtică de pe teritoriul nostru (Ibidem, 1970, p.173).

Caracterul militar la civilizația celtică a fost unul de bază, societatea a fost și va rămâne una războinică chiar dacă unele triburi au fost asimilate. Celții aveau un tezaur ia s-au făcut o serie de studii importante referitoare la civilizația celtică de pe teritoriul nostru (Ibidem, 1970, p.173).

Caracterul militar la civilizația celtică a fost unul de bază, societatea a fost și va rămâne una războinică chiar dacă unele triburi au fost asimilate. Celții aveau un tezaur bogat printre care se numără și vestimentația dar și armele, războinicii celți erau bine pregătiți, purtau accesorii atât vestimentare deosebite cât și bijuterii din aur și cel mai important dețineau un armament ofensiv dar și defensiv bogat. Printre cele mai caracteristice arme de atac se afla sabia, era cel mai des utilizată în lupta de aproape, tactica folosită la celți era aruncarea lăncilor apoi lupta cu sabia. Ca și la alte popoare, celții folosesc mai mult infanteria, se bazau pe forța și pe individualitatea fiecărui războinic, cavaleria era și ea utilizată dar doar atunci când era absolut nevoie, odată cu înaintarea infanteriei, carele de luptă erau și ele mijloace prin care celții își atacau adversarii (H.Hubert, 1983, p.74).

Săbiile din perioadă La Tene au fost realizate diferit de la o perioadă la alta, în prima perioadă săbiile erau mai scurte, asemănătoare pumnalelor, în perioadele care au urmat, ele se modifică, având dimensiuni mai mari, vârful rotunjit, era arma principală care făcea parte din armamentul ofensiv (Ibidem, 1983, p.75).

Pentru armamentul defensiv cele mai cunoscute erau scuturile, fie ele rotunde sau ovale, erau de dimensiuni mari, fiecare războinic deținea un scut care era deseori decorat și purta emblema tribului din care făcea parte, acesta îi conferea un statut important- era un războinic de bază care lupta pentru tribul și onoarea lui. Pe lângă aceste scuturi, celții în luptă mai purtau și căști, la fel și ele decorate dar și armură din zale, însă nu majoritatea le utilizau, războinicul celt prefera lupta directă, fără toate aceste obiecte de apărare, preferau doar sabia, scutul și un pumnal de rezervă (Ibidem, 1983, p.78).

Mercenariatul celtic în sud-estul Europei:

Această mare expediție a celților a avut un impact decisiv și în zona mediteraneană, mai ales în lumea elenistică, acest contact între civilizații a dus la dezvoltarea unui mercenariat continuu. Războinicii celți au făcut parte din armatele elenilor, în Macedonia dar și în Epir, iar odată cu expansiunea și colonizarea unor noi teritorii trupele de mercenari erau într-un număr tot mai mare, toste aceste trupe au fost folosite atât în Italia, Egipt, dar și Asia Mică a fost altă zonă unde trupele de mercenari celți au participat la conflicte armate, ceea e înseamnă că au avut o frecvență și un impact atât pozitiv dar uneori și negativ pentru istoria zonei mediterane (A. Rustoiu, 2008, p.37).

Trupele de mercenari au fost obținute în urma unor triburi care au dorit să cucerească noi teritorii și s-au desprins din corpul principal de armată a celților, aceste armate și-au demonstrat valoarea în campaniile din Asia dar și în Grecia. Trupe au mai fost obținute și pe cale diplomatică, relații de pace între conducătorii triburilor celte și conducătorii din zona mediterană (Ibidem, 2008, p.39).

Pentru a folosi trupe de mercenari, cei care îi angajau trebuia să îi plătească, plata se făcea prin două moduri: primul constă în plata în avans, realizată din bani și produse, era utilizată pentru a motiva războinicii celți, după ce mercenarii își îndeplineau obligațiile, urma modul al doilea mod de plată, ei primind mai mulți bani decât prima dată. Toate aceste trupe de mercenari erau utilizate datorită spiritului și forței pe care o emanau războinicii celți, curajul și voința îi împingeau mereu spre victorie dar și datorită armelor și pregătirii lor fizice, făcând din ei cei mai căutați mercenari. EI au fost folosiți și pentru apărarea de orașe însă nu s-a dovedit un lucru benefic deoarece acești mercenari își trădau in majoritatea cazurilor stăpânii (Ibidem, 2008, p.42).

Precizăm faptul că destinul mercenarilor celți a fost unul diferit, mulți dintre ei au rămas în zonele unde au luptat, au întemeiat familii dar și așezări stabile, iar alții au murit pe întreg teritoriul de sud-est al Europei. Chiar dacă au fost trupe secundare în cadrul unui război, efectele pozitive în această parte a Europei se cunosc, utilizarea banilor, comerțul dar și strategii de luptă, toate aceste influențe se pot întâlni și în nord-vestul Transilvaniei, unde mercenari celți au paricipat la conflicte armate (Ibidem, 2008, p.49).

Diviziunile societății celtice

În cadurl societății celtice statul era cea mai importantă instituție, statul rămâne rudimentar și este condus de rege, care era conducătorul unui grup restrâns de oameni, având puteri destul de limitate. Instituțiile societăților celtice erau politico-domestice, aveau aceleași valori ca și familia și se aflau în stadiul tribal, drepturile se bazau pe intelegere sau arbitraj, iar faptele negative duceau la răzbunare sau datorii, toate acestea ducând la diferențierea societății, se crea astfel o clasă principală conducătoare bogată dar și o clasă mai puțin privilegiată, lua naștere aristocrația care ducea totodată la crearea plebei care dorea mai multe drepturi și libertăți.

Tribul: Unitatea cea mai importantă din cadrul societății celtice, în Irlanda tribul se numește tuath, aici se găsesc persoane care au același strămoș, toți fiind rude. Trăiesc și se hrănesc pe același pământ de generații întregi, de multe ori fiecare trib are câte un nume specific, venind de la strămoșul comun. În Gallia echivalentul lui tuath este pagus, tribul aici are aceleași caracteristici, elementele teritoriale în cadrul unui trib sunt mai importante decât elementele de înrudire (H.Hubert, 1983, p.402).

Clanul: Pentru celți acest cuvânt însemna mai mult decât descendență, clanurile reprezintă un ansamblu de familii în care principalul element comun îl constituie descendența. Toate aceste clanuri formau un trib, existau legături matrimoniale, militare dar și comerciale între aceste clanuri, fiecare aveau propriile reguli. De exemplu în privința educației copiilor, ei aparțineau clanului din care făcea parte mama până la o anumită vârstă, apoi erau pregătiți de către bărbați pentru a-i iniția în viața de războinici, ei nu puteau să se căsătorească cu femei până la vârsta maturității (Ibidem, 1983, p.40).

Întâlnim cazuri când copiii sunt luați de mici și crescuți de rude sau chiar de preoți, pregătiți pentru necesitățile societatii: războinici, meșteșugari sau preoți.

Familia: Reprezintă grupul de oameni care își cunosc cu siguranță strămoșii, familia era formată din mai mulți membrii sau o familie simplă, formată din puțini membrii, grupul se succede pe linie directă. Familiile puteau fi și despărțite, locuind în mai multe case sau o familie simplă, care locuia într-o singură casă (Ibidem, 1983, p.405).

În cadrul familiei exista și instituția căsătoriei despre care aflăm detalii importante de la scriitori antici precum Strabon sau Caesar, detalii contrare în cazul fidelității și demnității celților din cadrul căsătoriei, aceștia afirmând că celții nu își respectau surorile sau mamele, un număr de 8-10 bărbați dețineau o singură femeie, însă căsătoria depindea destul de mult de numărul membrilor unei familii, când numărul bărbaților era mare și femeile erau prezente într-un număr mare dar într-o familie redusă, o singură femeie căsătorită putea fi de ajuns. Uu lucru deosebit cunoscut despre femei este faptul că ele purtau pantaloni, fapt ce indică participarea lor la război alături de familia pe care o aveau, în special femeile din Irlanda (Ibidem, 1983, p.406).

Moștenirea: Prin moștenire celții înțelegeau transmiterea mai departe a bunurilor lor cele mai de calitate dar și pământ și bani. În cazul instituției cele mai importante din cadrul societății, regalitatea, constatăm faptul că regele nu îl are succesor pe fiul său, acesta nu primește tronul decât în cazul în care regele își dorește asta la fel și populația pe care o conduce, fiul regelui era considerat cea mai importantă rudă însă nu la fel era și situația lui civilă, în acest caz, tronul revenea fratelui mai mic al regelui. În cele mai multe cazuri însă, moștenitorul tronului era anunțat dinainte, ideea de testament era cunoscută în societatea celtică după influența creștinismului și era des utilizată, persoana decedată scria un testament în care își arată intențiile de lăsare a moștenirii familiei sau altor rude. Odată cu evoluția societății și contactele pe care celții le-au stabilit cu diferite popoare, cadrul social a evoluat, familia se bază mai mult pe înrudirea naturală, pe plan politic, regii își favorizează copiii, lăsându-le coroana (Ibidem, 1983, p.409).

Apariția Aristocrației: Primele instituții din cadrul societății celtice aveau rolul de a face populația egală în drepturi, însă pe parcursul evoluției, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece se va forma o aristocrație care va domina viața socială și economică. Regele și supușii lui aveau evident mai multe drepturi, erau privilegiați și primeau bunuri dar și pământuri, ceea ce îi făceau superiori, regele împărțea aceste bunuri mai ales în rândul războinicilor și preoților, astfel s-a creat aristocrația funciară, efectul aparației acestei clase privilegiate constă in formarea relațiilor de feudalitate, între senior și vasal. Nobilii dețin acum pământuri, iar populația era nevoită să supraviețuiască, în acest scop se angajau la nobil, pentru a-i lucra pământul, acesta promițându-le protecție și hrană, vasalul trebuia să muncească și să aibă grijă de pământuri și animale, însă cu timpul taxele au crescut, iar vasalul era obligat să plătească nobilului pământul pe care îl lucrează, astfel se ajunge la o categorie de oameni privilegiați, oamenii de rând având drepturi și libertăți puține (Ibidem, 1983, p.413).

Regalitatea-Institutie politică: Regii din Irlanda erau considerați niște persoane sfinte, care pe lângă puterea lor politică deținea și alte puteri de ordin mistic, un rege avea rrolul de a uni toate triburile, de a face pământul roditor, nu avea voie să muncească, dar avea și o responsabilitate imensă în societate. Regele este conducătorul clanurilor dar și al familiilor, care îi sunt supuse, este ales de către nobili și deținea puterea militară, religioasă dar și cea juridică. În Irlanda se dorea drepturi egale, legile să fie respectate de toți și mai ales loialitate față de rege, s-au întâlnit însă cazuri unde regalitatea nu era prezentă, conducerea aparținând marilor familii aristocratice (Ibidem, 1983, p.416).

Druidismul în societatea celtică: Societatea celtică a fost împărțită în mai multe triburi de-a lungul timpului, fiecare trib având conducători, legi și instituții proprii care le-au ajutat să se mențină și să se extindă. Regele era persoana cea mai importantă din stat, însă el nu putea să conducă fără sprijin, iar acesta a apelat în primul rând la o clasă de preoți, numiți druizi, care aveau atât rol politic dar și religios. Cu ajutorul druizilor regele menținea solidaritatea tuturor popoarelor celtice dar mai ales se realiza comunicarea dintre aceste societăți la distanță, originea comună îi făceau să se sprijine și să mențină relații bune atât comerciale dar și militare. Această clasă de preoți aveau rolul de a menține vii tradițiile și originea popoarelor celtice, fie ele din Irlanda, Britannia sau chiar Gallia, unde societatea celtică domina politic și militar zona.

Druizii din Gallia comunicau cu cei din Irlanda sau Britannia, transmiteau o serie de cunoștințe din viața spirituală, despre cultură și artă, soluții politice și militare care au ajutat aceste societăți la păstrarea unei structuri identice în fiecare zonă (Ibidem, 1983, p.395).

Celții ajung să cunoască și noțiunea de imperiu, acest termen este utilizat și de scriitorul Titus Livius care afirmă că celtii dețineau un mare regat în fruntea căruia se află regele Ambicatus, tot Titus Livius ne transmite că Ambicatus își trimite nepoții în două mari expediții, în Germania și Italia însă nu ne transmite și consecințele acestor expediții. Chiar dacă aveau un mare regat nu înseamnă totodată că era un imperiu foarte bine consolidat, în acest regat existau multe triburi și clanuri care doreau supremația, ele nu erau unite pentru același scop și nici nu vor reuși vreodată să fie, în mod clar nu erau interesați să devină un imperiu, știind că în Europa ei deja formau o mare forță militară(Ibidem, 1983, p.419).

Societatea geto-dacica în secolul I a. Chr. – I p. Chr.

În această perioadă civilizația dacică s-a confruntat cu o creștere demografică, acest lucru ducând la dezvoltarea altor structuri din cadrul societății. Dacă numărul populației a crescut, întâlnim și o creștere a așezărilor, a fortificațiilor dar și o evoluție în cadrul vieții sociale și economice, arta și agricultura sunt domeniile în care dacii excelau.

Ca să cunoaștem pe daci și civilizația lor, trebuie să avem în vedere și sursele literare care au menționat aspecte ale vieții economice, sociale dar și spirituale. Opera cu cea mai mare credibilitate referitoare la daci este cea a lui Caesar- De Bello Galico din secolul I a. Chr. pe lângă Caesar întâlnim și alți autori la fel de importanți, de exemplu Frontinus, care scrie despre conflicte militare între daci și romani, Strabon dar și Dio Cassius.

Arhitectura militară: Cunoaștem faptul că dacii stăpâneau o zonă cu un relief variat, preferând așezările înalte pentru o mai bună siguranță. Această metodă a fost utilizată încă din epoca bronzului, așezările erau situate în munți, apărate și sevind drept poziții strategice.

Dacii construiau așezări apărate de ziduri și cu maluri de pământ înconjurate de șanțuri de apă, dintre cetățile mai importante găsim la Coțofenii de Jos o așezare care avea un zid de apărare din cărămizi și piatră. Pentru secolele II-I a. Chr. aceste așezări fortificate și realizate în poziții strategice le întâlnim într-un număr mare aproape pe tot teritoriul locuit de daci. Cele mai multe dintre aceste așezări aveau roluri economice, militare dar și politice și erau locuite in permanență, erau asemănătoare cu asezările celților numite oppida, dacii însă le numeau dava și aveau același rol ca și orașele din lumea mediteraneană (I.H.Crișan, 1986, p.148-149).

În zona Sarmizegetusa descoperirile arheologice au evidențiat faptul că au existat un sistem de cetăți cu rol politic dar și militar, așezarea cea mai importantă fiind amplasată la Grădiștea de Munte, la peste 1200 m altitudine, este considerată ca fiind cea mai spectaculoasă fortificație dacică iar tot sistemul de așezări era construit pentru apărarea ei. Zidurile cetății lor erau de dimensiuni mari, aproximativ 3 m lățime, blocurile de piatră erau precise și egale, tehnica de realizare a fortificațiilor a fost preluată de la civilizația greacă care evidenția un stadiu avansat al cunoștințelor în acest domeniu. Toate aceste cetăți își vor găsi sfârșitul odată cu expansiunea romană, la începutul secolului II p. Chr. (Ibidem, 1986, p.155).

Sursele literare sunt documentele care au cea mai mare credibilitate, susțin evenimentele principale din cadrul societății dacice, un scenariu fiind deplasarea centrului de putere din zona extracarpatică în zona Transilvaniei, consolidându-se centrul de putere al regalității din Munții Orastiei (V.Sârbu, G.Florea, 1997, p.15). Analizând politic societatea dacică, precizăm că la început aceste așezări erau uniuni de triburi, pe parcurs însă acestea încep să devină mult mai importante atât economic dar și în administrație. Toate domeniile se găsesc într-un stadiu de dezvoltare si evoluție, agricultura, arta, economia dar și viața spirituală și militară.

Primul rege al Daciei, care a reușit să unească toate aceste triburi și să le facă să funcționeze și să acționeze unitar, a fost Burebista. După expediția lui la cetățile grecești de pe litoral și supunerea acestora, a încercat atât realizarea comerțului dar a dorit și să le copieze tehnologia, în special cea militară, specialiștii greci ajutând la consolidarea cetății din Munții Orastiei, și realizarea unui sistem de fortificații ale așezărilor din apropiera acesteia. Tot în timpul lui Burebista sistemul economic era bine pus la punct, creșterea demografică era considerabilă iar spațiul care aparținea dacilor era unu destul de vast, sistemul bun de fortificații și apariția unei vieți spirituale și religioase, făceau din regatul dacic unul puternic si stabil (Ibidem, 1997, p.16).

Puterea armată și viața religioasă se găseau într-o strânsă legătură, deoarece în unele cazuri ale cetăților, care îndeplineau un rol major în sistemul de apărare, au fost întâlnite sanctuare, exemplu găsim la Blidaru sau Piatră Rosie. Burebista după ce a devenit rege, pentru a-și consolida poziția a luat drept mare preot pe Deceneu, acesta având rolul de a-l ajuta pe rege în deciziile luate militar și religios. Dacă plasăm locul lui Deceneu în ierarhia statului, îl putem încadra ca fiind unul din cei mai apropiați oameni ai lui Burebista, probabil fiind al doilea om în societate, implicarea lui în stat fiind cea de organizare a sistemului religios (Ibidem, 1997, p.17).

Aristocrația geto-dacică era subordonată regelui, avea ca principal obiectiv războiul, dovadă au stat așezările și mormintele acestora, aveau un rol superior in fața oamenilor de rând și au reprezentat forța militară cu care Burebista și-a extins puterea în Balcani. Pe lângă bogățiile de care aveau parte, în cadrul aristocrației existau și comandanți militari, oamenii de bază ai regelui. Această clasă privilegiată nu era majoritară, pe teritoriul ocupat de daci, clasa predominantă era populația de rând, oamenii care se ocupau de agricultură, metalurgie, construcția așezărilor dar și obiectele de ceramică și arme (Ibidem, 1997, p.18).

Această perioadă a avut rolul de a restructura ierarhiile, ceea ce însemna o polarizare a autorității, se realiza alianța dintre puterea regală dar și cea religioasă. Tot acum, pe plan economic se trece de la o societate a „prinților aurului și argintului” din secolele V-III a. Chr. la „regii aurului” care pe lângă puterea lor militară și politică și-au adăugat și pe cea spirituală, începând cu conducătorul Deceneu. Pentru a putea dovedi acest lucru, istoricii au apelat la informațiile care reies din descoperirile arheologice, se indică faptul că a existat o legătură între funcția politică, militară și religioasă. Teritoriul cel mai important care a adus probe concludente este zona sacră a Sarmizegetusa, dar și fortificațiile din jurul acesteia,

aici sunt întâlnite două influențe: legătura dintre credința și cult dar și legătura aristocratie- războinici (Ibidem, 1997, p.93).

Faptul că în apropiera așezărilor fortificate au fost construite locuri de cult, se demonstrează faptul că religia dacilor a susținut până la o anumită limită războiul.

Pentru că ne referim la perioadă La Tene, avem nevoie de o clasificare a acestei vaste perioade, în special pentru zona locuită de daci, cronologia a fost realizată de C.Daicoviciu și ne este prezentată astfel:

– La Tene I: 450- 350 a. Chr.

– La Tene II: 300- 100 a. Chr.

– La Tene III: 100- 1 a. Chr. – mai este numită și epoca lui Burebista

– La Tene IV: 1- 106 p. Chr. – numită și epoca lui Decebal

Această perioadă aduce o evoluție față de perioadă anterioară, întâlnim progrese în realizarea și utilizarea metalurgiei, fabricarea armelor și uneltelor, utilizarea roții olarului, evoluția comerțului dar și apariția unei noi categorii sociale- aristocrația (A.Bejan, L.Măruia, 2008, p.18). Mulți istorici sunt de acord cu faptul că în zona Dobrogei, Muntenia, Oltenia și Moldova a fost posibilă o dezvoltare mai rapidă a societății decât în interiorul arcului carpatic, deoarece în aceste zone a existat influența altor civilizații, exemplul cel mai concludent fiind societatea greacă.

Epoca regatului geto- dacic: secolul I a. Chr. – I p. Chr.

Această epocă, poate cea mai importantă din istoria geto-dacilor este numită și perioada clasică, încadrată politic între venirea la conducerea triburilor a lui Burebista și căderea structurii politice și militare a Daciei, similară cu cucerirea romană din anul 106 p. Chr. După ascensiunea lui Burebista, deja în societatea dacilor se produc schimbări semnificative, atât în economie, politică dar și pe plan spiritual. În rândul așezărilor, acestea se întâlnesc intr-un număr tot mai mare, fortificate, realizate mai ales din piatră. Fierul devine material de bază în prelucrarea armelor și uneltelor, perfecționarea lor, tot aici încadrăm și ceramica, care începe să fie realizată cu roata olarului.

Comerțul își are atribuțiile lui, schimburile comerciale și cantactele cu alte civilizații sporesc circulația monetară, care este tot mai des prezentă pe teritoriul dacic. Pe plan spiritual, sunt construite locuri de cult și cea mai importantă așezare de care se leagă numele lui Burebista este întemeierea cetății Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei (Ibidem, 2008, p.98).

Domnia lui Burebista: 82- 44 a. Chr.

Mulți istorici au fost și sunt și în prezent în contradicție în legătură cu originea dar și zona de unde Burebista a început politica de omogenizare a triburilor dacice, scriitori precum Strabon sau Caesar ne transmit date despre marele rege. Zonele cele mai des utilizate în istoriografie sunt zona Munteniei dar și zona Transilvaniei, care are o mai mare credibilitate, deoarece era o zonă mai depărtată de sudul Europei (Ibidem, 2008, p.99).

O altă problemă s-a ivit în legătură cu Burebista, cea a perioadei cronologice stabilite pentru începutul domniei și unirea tuturor triburilor, avem mărturii de la diferiți autori antici, însă poate cea mai credibilă cronologie este cea a lui Iordanes, care ne transmite faptul că Burebista a devenit rege al Traciei în anul 82 a. Chr. După ce a preluat puterea, el a fost capabil să omogenizeze triburile și să realizeze o organizare de tip statal, însă modalitatea prin care a reușit lucrul acesta este una complexă (Ibidem, 2008, p.102). Această unire a triburilor se putea face și pe cale spirituală, prin constrângere sau un motiv mai întemeiat, pe cale militară. Istoricii români s-au pus de acord cu faptul că Burebista a fost un bun diplomat și a reușit să atragă de partea sa pe Deceneu, ceea ce însemna că teritoriul Daciei era sub protecția lui. Unirea triburilor mai putea fi realizată pe plan material, aceste triburi având multe lucruri în comun, reflectând unitatea etnică a societății dacice. Acest proces putea fi realizat și pe alte două planuri, in contradicție, o politică pașnică sau pe cale războinică (Ibidem, 2008, p.102).

Pe plan militar avem o mențiune scrisă a lui Strabon care ne transmite că Burebista după ce își consolidează autoritatea, dispunea de o armată de aproximativ 200.000 oameni, ceea ce reprezenta un număr impresionant pentru acea perioadă, această armată a fost folosită de Burebista pentru a-și spori autoritatea și în alte regiuni dar și pentru lupta în cadrul propriului teritoriu, luptându-se politic și militar cu oponenții care nu și-l doreau rege (Ibidem, 2008, p.106).

Structura societății în timpul lui Burebista

Chiar dacă mulți autori antici și moderni au discutat această chestiune, tot Strabon este acela care ne transmite informații precise, el vorbește despre o autoritate pe care Burebista si-a instalat-o, regele nu mai deținea acum doar puterea militară, avea și sarcini administrative, cuvântul lui, cel mai important, impus în multe cazuri prin conflicte armate. Privind strict ierarhia societății, vom observa că se va trece de la o democrație militară la o monarhie, care avea mai multe atribuții în cadrul statului, după instituția monarhică, inferioară ca instituție se afla clasa nobiliară (A. Bejan, L. Maruia, 2008, p. 109-110).

Sub această clasă nobiliară din care se alegeau preoții, erau oamenii de rând, țăranii care nu dețineau pământ dar care îl lucrau, meșteșugari aflați într-o stare de dependență. Această clasă nobiliară avea și un rol militar dar și de sfat politic în vederea problemelor țării, ei se bucurau de încrederea regelui și erau aleși de multe ori chiar de către acesta, erau trimiși în diferite așezări, pentru a construii fortificații, pentru a putea fi în această postură ei dețineau o putere economică majoră. Burebista îi distribuie în diferite așezări pentru a sporii forța economică și militară a țării, astfel s-a realizat și complexul de fortificații din apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia (Ibidem, 2008, p. 113).

Rolul preoților în cadrul societății dacice este un subiect complex și destul de neclar din întreg sistemul social, ideea principală desprinsă din analizarea clasei preoților este că dețineau rolul spiritual, ajutau cu sfaturi pe rege, îndruma populația spre cunoaștere. Un alt factor înca neelucidat este divinitatea care predomină sursele istorice, descoperirile arheologice ne îndeamnă să credem că divinitatea care era supremă dacii o numeau Zalmoxis, însă tot aceste surse ne transmit că pe lângă această divinitate mai existau și altele precum Marte sau Bemdis, în numele cărora au fost construite sanctuare, însă nu putem ști cu siguranță apartenența lor și ceea ce reprezenta fiecare divinitate în parte (Ibidem, 2008, p.114).

Acești preoți nu depindeau de oamenii de rând, nu aveau neveste și nici nu luau sclavi, considerând că acest lucru este nedrept, în istoriografie ei au fost împărțiți în patru categorii, cei mai mulți dintre acești preoți trăiau în locuri izolate de populație, peșteri, munți sau păduri. Sursele literare ne fac să credem că într-adevăr Zalmoxis a existat cu adevărat, a fost un personaj real, prin faptele lui ajungînd să fie considerat zeu (Ibidem, 2008, p.117).

Personalitatea lui Deceneu:

A fost persoana cea mai importantă după Burebista în stat, a introdus o nouă reformă religioasă, și a reorganizat clerul. El avea funcția de mare preot la fel și rolul sacerdoțiului în cadrul statului care i-a aparținut în totalitate lui Deceneu (Ibidem, 2008, p.119).

Despre oamenii de rând ai societății dacice nu avem multe informații, cunoaștem doar faptul că se ocupau cu agricultura, cu meșteșugurile dar și cu comerțul. Sclavii erau și ei prezenți în societate, acest lucru ne este dezvăluit din sursele istorice, prizonierii de război deveneau sclavi, munceau în interesul societății sau erau vânduți (Ibidem, 2008, p.123).

Proprietatea funciară. Obștea sătească

Istoriografia universală ne vorbește despre existența obștii sătești în Dacia dar și despre proprietatea funciară, însă pentru o imagine mai amplă a acestei instituții găsim informații în istoriografia română, care ne transmite informații referitoare la relațiile de proprietate, fiind destul de complexe acceptându-se și ideea constituirii unui stat. Structura economiei a statului lui Burebista se baza pe aceste comunități sătești care erau majoritatea agrare, pământul aparținea regelui iar acesta îl dădea în folosul comunității, oamenii de rînd îl munceau și plăteau regelui taxe (Ibidem, 2008, p.127).

Organizarea instituției statale

Și pentru acest aspect al statului avem nevoie de dovezi literare, care ne transmit detalii despre organizarea statului lui Burebista, unirea tuturor triburilor și formarea unui stat bine consolidat. Se constată în această perioadă o evoluție semnificativă în toate domeniile societății, în special construcția așezărilor fortificate din apropierea Sarmizegetusei care dovedea puterea economică a statului (Ibidem, 2008, p.129).

Politica externă a lui Burebista

Izvoarele literare subliniază intențiile de expansiune a lui Burebista, prima direcție importantă pe care regele a urmat-o a fost zona de Vest, acțiune care este îndreptată împotriva triburilor celtice din zona transilvaniei, zonă pe care va reușii să o cucerească. Burebista mai întreprinde și alte acțiuni militare, la Dunărea Mijlocie, dar și în Panonia (Ibidem, 2008, p.130).

Zona de limită a teritoriului cucerit de Burebista se afla în regiunea Bratislava și până în Carpații Nordici, pentru zona de Sud istoriografia românească s-a pus de acord că Burebista a dorit o apărare pe Dunăre și nu a dorit traversarea ei, beneficiind mai mult de avantajul controlării fluviului (Ibidem, 2008, p.135).

Putem clasifica domnia lui Burebista pe mai multe etape:

a) Anii 82-60 a. Chr. – perioadă în care Birebista a unificat triburile geto-dacice, vă devenii un stat puternic, cu capitala fortificată la Sarmizegetusa.

b) Anii 60-55 a. Chr. – Acțiunile militare realizate de rege în Vest și Sud-Vest,

cucerirea triburilor celtice, extinderea teritorială până în munții Balcani și Dunărea Mijlocie.

c) Anii 55-48 a. Chr. – În această perioadă sunt cucerite coloniile grecești din centrul daciei.

d) Anii 48-44 a. Chr. – Faza finală a domniei, Burebista cunoaște prestigiul maxim, intervine în lupta dintre Caesar și Pompei atât politic dar și militar. Burebista moare înainte ca Caesar să trimită trupe împotriva lui (Ibidem, 2008, p.142).

Regalitatea dacică după Burebista a fost greu de identificat, în mod cert este faptul că urmașul lui Burebista a fost Deceneu însă după moartea acestuia, pentru statul format de Burebista a fost o perioadă cu multe schimbări. În istoriografia antică se precizează faptul că după moartea lui regelui, statul a fost împărțit în patru regiuni, fiecare fiind condusă de un reprezentant, după Deceneu, ca rege a fost precizat drept conducător Corrylus (Ibidem, 2008, p. 144).

Pentru ascendența lui Decebal, cele mai bune informații ni le oferă Dio Cassius, el specifică faptul că în timpul acela, cel mai important război al romanilor a fost cel cu dacii, care erau conduși de Duras, care văzând spiritul de luptător, bunele strategii pe care Decebal le deținea îi lasă tronul pentru a-i conduce pe daci, din acest moment Decebal devenind rege al Daciei, în anul 87 p. Chr. (Ibidem, 2008, p.150).

După Burebista, Decebal a avut probabil cea mai importantă domnie dar și cea mai grea, deoarece i-a fost lăsată moștenire un conflict destul de puternic cu Roma, care va evolua și se va ajunge la cele două războaie daco-romane. Aceste conflicte militare au fost cele mai semnificative dar și cele mai dezbătute din istoriografia românească. Decebal va avea de înfruntat o puternică armată condusă de împăratul Traian, după ce în prealabil va obține o faimoasă victorie împotriva lui Cornelius Fuscus.

Aceste războaie din 101-102 p. Chr. și 105-106 p. Chr. au arătat unitatea, consolidarea, forța economică dar și militară după destrămarea statului lui Burebista. Decebal nu avea la dispoziție un teritoriu vast și nici puterea militară similară lui Burebista, însă organizarea politică și fortificațiile au ajutat teritoriul și forțele conduse de rege să reziste o bună perioadă în fața dorinței lui Traian de a cuceriii Dacia. În urma conflictele militare, în anul 106 p. Chr. Traian reușește să cucerească provincia Dacia, pe care nu o anexează la Imperiu, ci păstrează doar garnizoane pentru a controla politic și militar zona.

Astfel lua sfârșit cultura și societatea dacică, ei vor continua să trăiască în aceste zone însă din ce în ce mai puține triburi dacice libere, vor devenii migratori incercând să se asocieze printre romani, aceștia asimilându-i și transformând provincia Dacia într-o regiune controlată efectiv de Imperiu, toate instituțiile politice și sociale ale dacilior dispar, dând naștere unei noi civilizații autohtone.

Capitolul II

Arta in perioada clasică a geto-dacilor

Capitolul abordează un subiect destul de frecvent discutat în ultimii ani, cercetări și studii au fost făcute pentru a elucida acest aspect al activității dacilor. Pentru începutul acestui subiect trebuie să ținem seama de două aspecte importante, unul din ele fiind influențele și contactele pe care dacii le-au stabilit de-a lungul timpului, care au avut un impact în realizarea artei, influențe grecești sau celtice, celălalt aspect se referă la puținele surse literare care s-au păstrat despre acest domeniu al societății.

Înainte de a descrie arta dacică, avem nevoie să cunoaștem originile ei, respectiv arta traco-getica și aspectele cele mai importante ale acestui domeniu, din care se desprinde și arta dacilor. Pentru regiunile extracarpatice subliniem faptul că geții au trecut mult mai devreme la a doua epocă a fierului decât societatea dacică, cu aproximativ 100-150 ani. În secolul V a. Chr ne aflăm deja în plină perioadă La Tene, reprezentativă pentru artă este sabia- emblemă, descoperită la Medgidia și datată pentru perioadă La Tene I. Pentru secolul IV, o importantă descoperire este făcută la Agighiol, un mormânt deosebit și bogat, specific perioadei La Tene II. Roata olarului, este poate cea mai importantă descoperire, cu ajutorul căreia au fost realizate multe piese de ceramică în această perioadă. Un element care a dus la definirea artei traco-getilor a fost influența grecească dar și cea scitică, primele modele de vase au fost realizate după cele grecești, atelierele geților copiau modelele și le transpuneau în cadrul societății lor (D.Berciu, 1969, p.13).

Arta traco-getica o putem încadra spațial între Balcani și Carpați, inclusiv zona Moldovei, cronologic s-au stabilit secolele V-IV a. Chr. ceea ce reprezintă perioadă La Tene I șI II.

Pentru arta metalelor, în special argintul dar și aurul, putem constata că utilizarea acestor metale a fost influențată de civilizația greacă, care folosea în mod constant aurul pentru podoabe, reprezentativ pentru această perioadă de început de La Tene în spațiul românesc este coiful de aur dar și alte obiecte din mormântul de la Agighiol, pe lângă acest mormânt fiind recuperate și alte obiecte din aur din Bulgaria (Ibidem, 1969, p.17).

Importantele tezaure geto-dace au fost lucrate adesea în atelierele locale, unele din aceste tezaure având legătură strânsă cu cetățile dacice dar și cu aristocrația, nobili care dețineau averi și ateliere, toate aceste cetăți nu aveau numai un rol militar, politic și religios, aveau rolul de evoluție a comerțului și de îmbogățire de cunoștințe în cazul realizării de produse, armament sau ceramică. Arta argintului la civilizația dacică a fost cea mai des utilizată, în special secolul I a. Chr și I p. Chr. toate tezaurele importante ale dacilor datând din această perioadă (Ibidem, 1969, p.183).

Remarcăm și unele trăsături asemănătoare în arta traco- getică și cea geto- dacică, respectiv repetarea motivelor sau unităților decorative, combinarea de motive ornamentale dădea o și mai mare originalitate operelor, repetarea benzilor dar și bordurilor dădea un aspect deosebit și plăcut. Stilizarea ducea și la o geometrizare a formelor, au fost recuperate in urma săpăturilor arheologice podoabe stillizate cu diferite forme geometrice. O tehnică utilizată des în arta traco- getică este aplicarea unei foi de aur peste obiectele din argint, această tehnică este folosită și în arta argintului din cadrul societății dacice, un exemplu fiind mormântul de la Agighiol (Ibidem, 1969, p.189).

În cazul ceramicii, exemplu sunt vasele- boluri, utilizate și în arta tracică dar și în cea dacică, dar și vasele cu torți și picior, caracteristice ambelor culturi. Și podoabele au fost asemănătoare în aceste perioade distincte, cazul fibulelor, lucrate în argint majoritatea, împodobite cu foi de aur și decorate, au fost descoperite în multe tezaure dacice, alte podoabe precum brățări decorate cu protome de șarpe, cercei, au fost găsite în ambele perioade în care arta tracică și dacică s-au manifestat.

Pentru etapa artei dacice, semnificative sunt realizările de piese de împodobire a corpului omenesc, evoluția aristocrației avînd un rol major în realizarea acestor obiecte vestimentare. Se consideră faptul că plecând de la etapa artei tracice și până la apogeul artei dacice, a fost o permanentă ascensiune.

Arta în perioada de apogeu a dacilor

La o privire mai atentă asupra informațiilor pe care le cunoaștem despre arta dacilor, vom observa că ele sunt destul de puține, facînd referire mai mult la o artă aplicată, și la o meserie în sine. Pentru arta pe ceramică și în decorarea metalelor, dacii ajunseseră destul de apreciați, calitățile lor fiind unele deosebite (Istoria Românilor, vol 1, 2000, p.97). Pentru elucidarea acestui fapt, în ajutorul nostru vin săpăturile arheologice, ceramica găsită la Ariușd, Cucuteni sau Ruginoasa ne arată o tehnică de mare valoare, caracteristicile definitorii fiind forma, utilizarea liniei dar și culoarea vaselor, importante au fost și modelele grecești pe care dacii au încercat să le imite cât mai bine, exemplul fiind găsit la Crăsani, tiparul pe care îl utilizau pentru vasele de tip delos sau tipare chiar de lămpi (Ibidem, 2000, p.98).

Pentru obiectele fabricate din bronz, facem referire la zona transilvăneană dar și din Moldova, obiectele realizate aici sunt cunoscute pe intreagul continent, piesele din aur spre exemplu erau realizate în Ardeal, de unde provenea și materia primă utilizată, din argint, dacii au confecționat monede, copiate după modelul celor romane sau grecești (Ibidem, 2000, p.98).

La nivel local, toată populația utiliza obiecte, deci trebuiau să își prelucreze singuri aceste piese, articole de mobilier, îmbrăcăminte, sau arme.

Descoperirile arheologice scot la lumină unele din cele mai importante capodopere, o pereche de statuete descoperite la Cernavodă numite „Gânditorul și soția lui” statuete reprezentative pentru sculptura neolitică din România, care fac parte din tezaurele geto-dacice (G.Ioniță, 2008, p.82).

Aceste descoperiri arheologice au arătat faptul că majoritatea uneltelor au fost realizate din fier, de exemplu plugul, coasele, secerile care erau utilizate în agricultură. Cele mai vechi unelte care au fost utilizate au fost descoperite în comuna Dubova, la Cuina Turcului, fiind catalogate și datate la circa 8175 a. Chr. iar la Schela Cladovei o descoperire importantă a fost făcută, prima sapă, datarea ei fiind făcută în jurul vârstei de 10.000 ani. Răspândirea în întreg teritoriul dacic al secerilor și coaselor ne duce la ideea că metalele agricole geto-dacice erau superioare și mai des utilizate pe acest teritoriu, în schimb aceste unelte folosite in societatea celtică sunt mai numeroase în zona Panoniei și Moraviei, în strânsă legătură cu geto-dacii, numărul uneltelor fiind destul de reduse în zona de apus, în Franța (Ibidem, 2008, p.88).

Descoperim o serie de unelte ca rezultat al culturii geto-dacice, în cartea „Noi nu suntem urmașii Romei” la pagina 183 găsim o serie de obiecte ca fiind descoperiri ale geto- dacilor:

– Secera: la Gumelnita, Cucuteni

– Cuțitul curb din silex: devenit apoi sabie curbă dacică

– Topor din silex, bronz și fier: cu două tăișuri

– Roata pentru olărit și pentru car: descoperită la Cucuteni

– Carul cu 4 roți și roată cu 8 spițe: figurată pe Columna lui Traian

(Ibidem, 2008, p.88).

Este bine cunoscută informația privind faptul că Dacia a fost o regiune unde s-a dezvoltat o puternică civilizație metalurgică. Sarmizegetusa este locul unde au fost găsite cele mai multe ateliere, care au prelucrat metalele, utilizînd în special fier brut dar și produse finite cu diferite forme și mai multe moduri de utilizare. De exemplu în județul Olt la Celei- Corabia au fost scoase la lumină ateliere care utilizau metale, bronz sau plumb, care se foloseau de tipare de teracotă, alt exemplu fiind la Roșca, ateliere utilizate pentru gravarea pietrei (Ibidem, 2008, p.89).

Pentru metalele mai importante, precum aurul sau argintul, găsim informații arheologice destul de bine conturate, au existat circa 800 de tezaure formate doar din aur și argint, câteva din acestea sunt:

– Tezaurul de la Perșinari, județul Dâmbovița: conține o spadă de aur și 12 pumnale tot din aur, realizate în secolul IV a. Chr. de către geto-daci.

– Tezaurul de la Pietroasă, județul Buzău: este numit „Cloșca cu puii de aur”

– Tezaurul de la Hinova, in Drobeta Turnu Severin: găsite obiecte din aur cu greutate de peste 5 kg

– Tezaurul de la Cetățeni, județul Dâmbovița: un mormânt funerar remarcabil, un scut și diferite obiecte din aur și argint (Ibidem, 2008, p.91).

Pentru a avea o mai bună perspectivă asupra artei în perioada clasică a geto-dacilor, trebuie să subliniem faptul că încă din secolul IV a. Chr dacii au intrat în contact cu celții și cultura lor. Marea migrație a celților a influențat considerabil caracteristicile primordiale ale artei clasice dacice, contactul dintre cele două culturi s-a remarcat imediat, în special tehnica de prelucrare a metalelor dar și forma acestora. Un fragment referitor la acest lucru ne transmite că: „Chiar dacă au implementat aceste noi tehnici de lucru din cadrul societății celtice, dacii nu au renunțat niciodată la caracterul lor local în favoarea modelelor apărute noi, un exemplu fiind spadele celte, care erau destul de cunoscute în toată provincia Dacia, ei preferau tot iataganele.” (V. Pârvan, 1972, p.112).

Secolele I a. Chr. și I p. Chr. însemnând cea mai importantă perioadă în artă clasică dacică este caracterizată prin lipsa aproape totală a materialului poate cel mai important în producerea de podoabe, arme sau diferite obiecte de uz- utilizarea aurului. În această perioadă nu putem vorbi despre producerea obiectelor din aur, în contradicție cu perioada epocii bronzului sau chiar prima epocă a fierului, unde era des utilizat (Ibidem, 1972, p.114). Dacă ne raportăm la tipurile de podoabe, vom vedea că există legături strânse între cultura celtică din nord-vestul Dunării, respectiv Bavaria, Moravia și cultura dacică, în special nordul Daciei: brățările masive excise ori împodobite cu motive curbilinii care le găsim în ambele zone, brățările de bronz cu mori semiove sau emisfere scobite, le regăsim în Moravia dar și în Dacia de nord (Ibidem, 1972, p.117).

Chiar dacă influența celților s-a făcut remarcată mai mult în zona de nord a Daciei și obiectele de podoabă diferă prin tehnică și formă de cele din zona sudului Daciei, care aveau legături mai apropiate cu Italia, există multe tipuri de podoabe similare în ambele zone. Factorul cel mai important la care a contribuit această influență a celților asupra Daciei a fost introducerea pentru prima dată a roții olarului, dacii încă nu folosise această uneltă și le va fi greu să o utilizeze, ei preferând în continuare producerea de vase la mână. Sunt introduse in societatea dacică vase celtice precum: cești, farfurii, urne, boluri, cupe cu picior înalt realizate majoritatea din lut cenușiu, negru sau roșu, produse într-un număr destul de mare dar și de o calitate remarcabilă. Aceste influențe au dus la îmbinarea caracteristicilor acestor două culturi încât s-a format o genealogie a ceramicii daco-celtice, care a rezistat chiar și sub influențele romane, rolul principal fiind jucat de populația locală care a transmis din generație în generație aceste elemente definitorii (Ibidem, 1972, p.118).

Referitor la unelte și armele din perioadă a doua a epocii fierului, dacă punem accent pe producerea pumnalelor și săbiilor inconvoiate din Dacia având drept model formele occidentale, în special cele ale celților: fiarele plug, coasele, secerile, sunt destul de asemănătoare. Materialul utilizat pentru producerea acestor piese îl regăsim în minele de fier, bronz, argint și aur de pe întreg teritoriul Daciei, din aceste materiale fiind fabricate și primele monede, dacii învățând de la celți arta de a realiza monede. În perioadă cuprinsă între secolul I a. Chr. și I p. Chr. nu au fost emise monede din aur sau bronz, dacii utilizau pentru schimbul comercial monede grecești dar și romane.

Dacă facem referire la monedele celtice prezente în spațiul locuit de daci, vom întâlni un număr redus de monede folosite, un motiv pentru această cauză îl reprezintă schimburile comerciale care nu se bazau pe bani, între locuitorii daci și populația celtică (Ibidem, 1972, p.121-122).

Caracteristicile principale din arta dacică în perioada clasică nu aveau să se schimbe odată cu aceste influențe grecești, celtice sau romane, dacii vor continua să rămână septentrionali, arta lor fiind una tot geometrică. Va apare și se va răspândi în întreg teritoriul motivul decorativ al capului de balaur dar și cel de șarpe, apariția inelelor spirale care la unul din capete are ca motiv ornamental aceste animale. În arta din Europa, acest motiv decorativ se găsea aproape pe fiecare teritoriu însă în Dacia era cel mai bine reprezentat, capul animalului era în întregime geometrizat, format din incizii liniare care se prelungeau spre interiorul spiralei printr-o bandă turtită, decorată și ea cu un lanț de palmete cu forme geometrizate, realizate prin imprimare, acest fapt dovedind faptul că arta dacică rămânea una aniconica (Ibidem, 1972, p.124).

Arta figurativă

Pentru ca să dovedim că geto-dacii au avut contact direct și au utilizat arta figurativă voi preciza câteva descoperiri care au legătură cu folosirea și distribuirea artei figurative pe intrg teritoriul dacic. O primă descoperire, este făcută la Agighiol, în județul Tulcea, aici găsim o serie de obiecte de podoabă regăsite într-un maomant care a fost datat la mijlocul mileniului IV, aici au fost descoperite obiecte din argint care aveau decorații antropomorfe dar și zoomorfe: o pereche de cnemide, un coif și două pocale. Coiful este realizat în formă de calotă înalta și este ornamentat cu ajutorul tehnicii ciocănirii. Interesant de precizat este felul cum sunt decorate cele două fețe ale coifului, pe partea stângă este realizat un călăreț ținând în mână o lance, îmbrăcămintea este sumar reprezentată, fiind acoperit de zale, părul ondulat iar barba ușor reprezentată prin linii paralele, brațele nu sunt corect redate, diferite ca formă și lungime. Pe partea dreaptă a coifului este reprezentat un călăreț cu caracteristici destul de asemănătoare cu cel din partea stângă, ce este deosebit în realizarea lor este faptul că ei sunt acoperiți în foiță de aur (I.H.Crișan, 1986, p.216).

Cele două cnemide reprezintă două capete de femei, primul din ele este redat cu fața ovală, părul este ondulat, cerceii prezenți la ureche iar la gât sunt redate două coliere. Ca și în cazul coifului, sunt ornamentate ambele părți laterale ale feței, mai deosebită fiind partea dreaptă, în care este expus un bărbat în două moduri diferite: în partea de sus este reprezentat un călăreț ornamentat în zale iar în mâna stângă ține un arc. Calul este redat în mișcare, iar spre cal se îndreaptă un șarpe. În partea de jos a bărbatului sunt prezente aceleași caracteristici ca în figură de sus însă aici el este redat așezat pe un scaun, în mâna stângă având un vultur cu corn. A doua cnemidă ne este arătată cu o față rotundă, cu părul ondulat, podoabele sunt și ele prezente, cu caracteristici inferioare decât prima cnemidă (Ibidem, p.216).

În ceea ce privește cele două pocale, ele sunt bine definite și realizate. Ele iau forma unor trunchiuri de con care sunt unite în partea superioară. Primul pocal, reprezentat de o plachetă realizată din mai multe animale, cel mai important fiind un vultur cu corn care prinde un pește, celelalte animale fiind doi cerbi și un țap. Cel de-al doilea pocal este realizat dintr-o serie de cinci animale, predominant fiind țapul cu opt picioare și coarne de cerb (Ibidem, p.217).

A doua descoperire, poate și mai importantă este făcută la Băiceni, în județul Iași, aici a fost scos la lumină un remarcabil tezaur, în care au fost incluse aproximativ 70 de piese, care cântăreau în jur de 2,5 kilograme. Cea mai importantă piesă din acest tezaur, este reprezentată de un coif cu calotă conică, care este ornamentat cu decorațiuni antropomorfe și zoomorfe. A fost supus și procesului de datare, în urma căruia s-a stabilit că realizarea lui a avut loc la începutul secolului IV a. Chr. (Ibidem, p.218).

O altă descoperire este făcută la Coada Malului, în județul Prahova, un tezaur de argint din care a mai rămas doar două brățări, un colan, două fibule cu placa triunghiulară și un manșon. În județul Alba, a fost descoperit un vas din bronz în care se afla o cantitate deosebită de podoabe din argint: o cupă semisferică, șapte falere care au fost decorate și două fibule; ornamentația bogată și diversificată se regăsește pe falere, decorația cu persoanaje feminine dar și cu animalele bine conturate, dă o notă de perfecțiune în ceea ce privește arta figurativă (Ibidem, p.221).

Metalul preferat utilizat în ateliere de către geto-daci a fost argintul. Cele mai importante obiecte de podoabă au fost realizate timp de șase secole, începând din secolul III a. Chr. și până în secolul III p. Chr., obiectele cele mai caracteristice fiind: inele, brățări, cercei, pandantive și chiar vase. Ca o importantă informație privind datarea acestor podoabe, au fost scoase la lumină, cu ajutorul săpăturilor arheologice, peste 115 tezaure dacice încadrate între secolul III a. Chr și secolul I p. Chr. și un număr redus, aproximativ 15 tezaure pentru perioada secolelor II și III p. Chr. (Ibidem, p.250).

În urma descoperirilor arheologice făcute la Pecica, în județul Arad și la Tasad, județul Bihor, au fost descoperite ateliere unde erau confecționate bijuteriile, aici au mai fost găsite și instrumente cu care se realiza obiectele de podoabă. Tezaurele erau descoperite în situații excepționale, unele triburi dacice preferau să le ascundă în vase confecționate din bronz sau lut, iar locul unde erau puse este de asemenea diferit, unele tezaure au fost găsite în afara locuințelor, iar altele în interiorul așezării, câteva excepții fiind în cazul mormintelor unde de obicei, o persoană importantă a tribului era îngropată alături de un tezaur. Pentru prelucrarea acestor metale era nevoie de mare îndemânare dar mai ales de talent și precizie. După ce erau realizate, următoarea etapă era ornamentarea, care se putea face în mai multe moduri: ștanțare, incizare, sau uneori gravare. Podoabele le găsim de cele mai multe ori folosite în vestimentație sau pentru îmbogățirea aspectului fizic- cercei, coliere, brățări. (Ibidem, p.251).

Fibulele, lanțurile ornamentale, brățările, cerceii, erau piesele cele mai importante dintr-un tezaur. Vom analiza și caracteriza aceste podoabe după modul de prelucrare și răspândire.

Podoabe

În ceea ce privește diversificarea modelelor de fibule putem să afirmăm că există mai multe modele, fiecare având caracteristici care le diferențiază:

– Fibule care prezintă pe întreaga suprafață nodozități inelare, o parte ornamentată dar și un resort format din spirale, în general sunt unite prin lanțuri din argint.

– Fibule realizate din argint, cu corpul puternic profilat

– Fibule în formă de trapez, ornamentate în cele mai multe cazuri cu motive incizate sau chiar gravate

– Fibule în formă de lingură, reprezentative pentru sec. I p. Chr.

Aceste podoabe nu erau realizate de geto-daci doar din metalele importante, aur și argint, le regăsim alcătuite și din bronz sau fier. Exemplu de podoabe: lanțurile ornamentale, realizate în mare măsură din bronz, rareori din fier, unele din aceste tipuri de podoabe uneau fibulele, alte tipuri de lanțuri erau purtate pentru aspectul fizic drept colier. Dacă vorbim de categoria lanțurilor de brâu, acestea sunt regăsite și la celți, realizate din fier sau bronz (Ibidem, p.252.).

Printre obiectele de valoare dintr-un tezaur dacic, mai fac parte inelele și cerceii, mărgelele și vasele, toate realizate în mare măsură din argint, ele fiind datate pentru perioada cuprinsă între secolele II a. Chr. și I p. Chr. Tot în această perioadă, descoperirile arheologice ne dezvăluie faptul că au existat și influențe grecești dar mai ales celtice. Aceste obiecte, prin decorațiuni, forma și modul de prelucare se încadrează în termenul de artă și arată modul de gândire, stadiul societății geto-dacice și valorile urmate de aceștia în domeniul artei (Ibidem, p.260).

Secolul I a. Chr. – I p. Chr.

Aria de răspândire a artei:

Piesele figurative realizate în această perioadă au o zonă mai largă de răspândire decât precedenta perioadă, secolul V-III a. Chr. aceste piese figurative sunt descoperite pe întreg teritoriul locuit de daci. Obiectele au fost descoperite în Moldova, Muntenia, zona Transilvaniei, obiectele fiind erau realizate din metal sau erau vase de ceramică. O zonă importantă militar dar și politic, respectiv Munții Orastiei, a fost considerată și o zonă bogată în ceramica pictată și decorată într-un stil figurativ. Descoperirile arheologice lipsesc din zonele de graniță ale Daciei, aici nu au fost înregistrate tezaure importante, în interiorul teritoriului însă, au fost găsite adevărate tezaure reprezentative pentru arta dacică. Au fost descoperite și piese care au aparținut unui set de alte obiecte, de exemplu fibule cu decor zoomorf, realizate din bronz sau argint, cercei, paftale de centuri decorate- acestea au fost găsite în zone importante precum Argeș și Craiova.

Dacă zona Muntiilor Orastiei este renumită pentru ceramica pictată într-un stil figurativ, pentru aceste reprezentări, o zonă bogată este și cea extra-carpatica (V.Sârbu, G. Florea, 1997, p.31-32.). Aceste piese și obiecte care aparțin unor tezaure au fost descoperite în urma săpăturilor arheologive bine puse la punct, arheologii cunoscând locul acestor obiecte sau au fost găsite din întâmplare, atunci când săpăturile vizau alte scopuri. Podoabe importante precum- marile spirale din argint decorate la capete cu modele de șarpe, brățările confecționate în același stil, ceramică, fibulele cu scut antropomorf aparțin acestor descoperiri întâmplătoare sau organizate.

Structura descoperirilor: obiectele din metale realizate în stilul figurativ au fost confecționate în mare parte din bronz, argint sau chiar din aur. Obiectele din argint și bronz au fost clasificate astfel: piesele de podoabă și accesoriile vestimentare- fibule, cercei, colane și brățări. Piese cu funcții speciale- plăci de cult și falerele, și nu in ultimul rînd, ceramica (Ibidem, 1997, p.32).

Reprezentările realizate pe ceramică includ figurinele antropomorfe dar și cele zoomorfe, cuprind medalioanele și tiparele, utilizate în mai multe domenii, în special domeniul sacru. Mai sunt decorate piesele din os, dar într-un număr redus, la fel și obiectele din piatră. Observăm că sunt utilizate majoritatea materialelor în confecționarea acestor obiecte- metale prețioase, piatra, osul, lutul pentru vasele de ceramică. Au existat și influențe în realizarea acestor obiecte în special sociatatea celtică sau greco-romană, tehnicile de prelucrare a pieselor nu au dus la copierea în totalitate a unui obiect, ci la schimbări minore în decor sau forme (Ibidem, 1997, p.33).

Materiale și tehnici în cadrul artei

Dacă comparăm situația din secolele anterioare V-III a. Chr., pentru perioadă la care ne referim, observăm diferențe majore, în special utilizarea mai redusă a aurului în confecționarea obiectelor și înlocuirea acestuia, cu un alt metal, argintul. Se vor confecționa podoabe și vase într-un număr mare, întinse pe întreg teritoriul Daciei. Pe lângă aceste materiale prețioase, un alt metal, cu o valoare mai scăzută însă, se află fierul din care au fost confecționate la fel o serie de obiecte, în special în zona Munților Orastiei, toate aceste piese fiind decorate figurativ (Ibidem, 1997, p.33).

În ceea ce privește tehnicile de prelucrare a acestor materiale, în cazul aurului după ce era obținut, urma trefilarea și ciocănirea, urmând incizarea lingoului de aur. Pentru piesele din tablă, ele se obțineau prin întinderea metalului, apoi urmând incizarea. În ceea ce privește ceramica, prima caracteristică importantă este calitatea lutului, care era una deosebită, o altă caracteristică fiind utilizarea roții olarului, exemplu sunt bolurile cu decor, confecționate și folosite în zona extracarpatică. Un centru important care este cunoscut pentru confecționarea vaselor ceramicii pictate este cel de la Răcătău, de aici provenind piese importante, care constau în vase decorate cu reliefuri, scene mitologice dar și folosirea altor motive figurative (Ibidem, 1997, p.34).

Și în cazul reprezantarilor antropomorfe pentru această perioadă sunt schimbări majore, nu mai sunt realizate într-un număr așa mare ca în perioadă anterioară, în special fibulele- falere. În ceea ce privește reprezentările umane și acestea sunt absente, mai ales în zona Munților Orastiei, dacă aceste reprezentări lipsesc din arta dacică, își vor face apariția alte elemente, simbolizând nouă perioadă dar și noul stat, podoabe și accesorii din argint, vasele de tip” mastos” sau falere, care aveau decoarate imagini sacre și mitologice. În contradicție cu perioadă anterioară, specifice noii epoci la care facem referire sunt imaginile figurate pe ceramică, care au o creștere progresivă (Ibidem, 1997, p.34).

Perioada sec. V-III a. Chr este mult diferită față de epoca de aur a societății dacice, respectiv perioadă la care ne referim, chiar și așa mai ales în domeniul artei se transmit o serie de motive dar și teme în special iconografice și anume: tema călărețului, lupta dintre animale, însă se și pierd teme importante: scena scarificiului, tema eroului pe tron dar și reprezentarea de animale fantastice și reale. Pentru arta dacică importante au fost și reprezentările de animale dar și de personaje umane, cum vom face referire în capitolul 4, atunci când vom face diferența între imaginarul celtic și cel dacic, specific pentru arta dacică este preferința pentru reprezentarea animalelor pe podoabe, în special cele din argint, șarpele și lupul fiind temele principale pe brățări, cercei sau spirale. O caracteristică importantă a artei dacice este îmbinarea motivelor animaliere cu motivele geometrice, la fel de important este și hieratismul reprezentărilor antropomorfe dar și imaginile statice în care au fost prezentate motivele zoomorfe (Ibidem, 1997, p.35).

Trebuie precizat și faptul că influențele atât grecești dar și cele celtice au avut un impact deosebit în artă, în special vasele de ceramică, piesele de import au constituit un model pentru meșteșugarii daci, care nu doar că au copiat unele modele, dar au reușit să îmbunătățească aceste obiecte de podoabă sau ceramică pictată. În prima parte a epocii regatului găsim reprezentate și „portrete„ sau „imagini-bust” realizate din aur și argint, încadrate în categoria podoabe și folosite în vestimentație: inatâlnim fibule cu scut atropomorf sau chiar falere, acestea nu erau reprezentări ale unor portrete efective și în special reale iar personajele nu le este cunoscută condiția, umană sau divină.

Sunt folosite imagini feminine dar și masculine, realizate pe metal sau ceramică, o descoperire în acest sens a fost făcută în județul Alba în tezaurul de la Cioara, unde este găsită o placă de argint, pe ea fiind decorat un luptător cu o sabie dreaptă, destul de bine conturat, într-un mod natural. Au fost realizate și alte picturi, de o importanță mai inferioară, în special pe ceramică, unele din aceste reprezentări fiind asociate chiar cu simboluri solare (Ibidem, 1997, p.97).

Preferința pentru animalele fantastice a rămas aceeași în această perioadă a epocii regatului, chiar dacă se constată unele schimbări, aceste animale vor fi în continuare reprezentate pe ceramică sau arme și vor fi întâlnite pe întreg teritoriul locuit de daci. Stilul figurativ al picturii prezent pe ceramică este caracteristic pentru zona capitalei Daciei, piese decorate cu diferite protome de animale și motive geometrice. Motivele zoomorfe au fost utilizate de artiștii daci și pentru decorarea podoabelor și alte accesorii din argint sau bronz, de exemplu fibule de tip linguriță decorate cu animale și păsări, care completau de multe ori vestimentația (Ibidem, 1997, p.99).

Pentru spiralele din argint, ca element de decor a fost folosită protoma șarpelui, care avea și un rol simbolic, însă nu numai spiralele erau decorate cu acest motiv, se mai întâlnesc și alte podoabe, precum cercei, inele sau torques-uri. Un alt motiv des utilizat este protoma lupului, aici avem o deosebită descoperire a fibulei de la Cândești, aici se va pune în discuție rolul jucat de lup în aceste reprezentări, protoma șarpelui îmbinată cu protoma lupului vor forma steagul dacic (Ibidem,1997. p.99).

Arta geto-dacică încadrată cronologic de la Burebista până la Decebal este expresia unei ideologii regale dar și aristocratice, ea are trăsături specifice care o diferențiază de arta celtică sau greacă, chiar dacă a cunoscut influențele acestor culturi, ea s-a individualizat având la origine aceleași caracteristici. O discuție a fost purtată și în legătură cu imaginile figurative prezente pe monedele dacilor și legătura lor cu reprezentările de pe ceramică sau arme.

A fost făcută o repartizare a zonelor de influențe și contact în definirea artei dacice, astfel în zona Carpati- Balcani- Marea Neagră s-au descoperit coifuri, pocale din aur sau argint decorate cu motive specifice de păsări sau animale fantastice (Ibidem, 1997, p.111).

Acest domeniu al artei este unul din cele mai importante pentru societatea geto-dacica, atât cât știm în prezent este destul pentru a ne face o părere despre originalitatea și caracteristicile care au stat la baza artei dacilor, chiar dacă a luat contact cu alte civilizații, caracterul ei rămâne original, iar prin artă, societatea dacică este cunoscută și apreciată, dovadă fiind studiile și articolele care au fost scrise și care vor urma, atunci când descoperirile arheologice vor trasa mai multe informații despre acest domeniu vom avea o părere și mai amplă despre activitatea dacilor.

Capitolul III

Arta in perioada clasică a celților

Arta celților din spațiul european se încadrează în tipare deja foarte bine cunoscute, iar variabilitatea manifestărilor artistice regionale a fost limitată de fondul cultural comun celtic. În unele situații, fondul cultural autohton, aflat în contact cu migratorii celtici, a fost influențat și a preluat o serie de particularități caracteristice lumii celtice. Din acest punct de vedere, manifestările artistice ale celților din spațiul transilvan, de pe cursul mijlociu al Mureșului, a făcut din această zonă un punct de iradiere culturală în domeniul artei, și nu numai, un spațiu în care vor avea loc o serie de schimbări, atât pentru populația autohtonă dar și pentru societatea celtică nou venită.

Arta celtică clasică:

Domeniul de afirmare poate cel mai frecvent al unei civilizații este domeniul artei, prin care un popor își arată cunoștințele pe care le posedă și le transmite cu ajutorul acestor opere de artă. Arta celtică posedă cunoștințe, tehnici, modele proprii de a crea arta, dar în același timp a fost și un model pentru alte culturi și a avut o contribuție semnificativă în evoluția artei de pe întreg teritoriul Europei. Arta celtică deține un caracter abstract, fiecare operă de artă pentru celți reprezintă o valoare simbolică, fiecare obiect având însă mai multe conotații. Chiar dacă arta celtică este cunoscută mai mult ca o artă decorativă, ea deține și figuri umane, cel mai bun exemplu fiind reprezentarea de pe vasul de la „Gundestrup” (D.Berciu, 1970, p.175).

Pentru prima perioadă a artei celtice, descoperirile arheologice au jucat un rol primordial, cu ajutorul lor au fost descoperite statuete, care reprezentau animale sau figuri umane, ele fiind însă recuperate într-un număr redus. Caracteristic acestor reprezentări de animale dar și de personaje, sunt elementele de realitate stilizate îmbinate cu elementele de formă geometrică, ceea ce dezvăluie un caracter simbolic al acestor opere, ideea celui ce creează fiind una de reprezentare a realității dar și de a da o anumită valoare propriului obiect, cu semnificație atât pentru creator, dar mai ales pentru destinatarul obiectului, în numele cui a fost realizat (Ibidem, 1970, p.176).

Trebuie să subliniem faptul că acest domeniu, în urma îmbinărilor de elemente reale cu cele geometrice, va rămâne o artă cu un caracter ornamental. Ce este mai important de afirmat este faptul că artiștii celți au creat un model propriu, un model care să îi reprezinte, atât în domeniul artei dar și militar, social sau cultural. Artistii celți au arătat felul societății lor cu ajutorul reprezentărilor artistice, acest tip de artă a fost evident destinată conducătorilor, oamenilor importanți ai societății, dar mai ales războinicilor, care prin expedițiile și conflictelor lor la distanță trebuiau să arate viața societății, puterea materială de care dispuneau și asta se putea face doar prin valoarea artei (Idem, 1970, p.177).

Utilizarea metalului și decorarea lui bogată, în special metale prețioase, aur și argint, constituia un proces de lucru complicat, fiind nevoie de timp și îndemânare, un exemplu concludent fiind gravarea foilor metalice sau procesul de ajurare. Privind strict ornamentația, știm că artiștii celți preferau stilizarea dar și schematizarea desenelor cu animale și oameni, vor fi introduse elemente noi care vor da un aspect și mai clar al imaginii unui obiect: apariția liniilor curbe și volute care vor fi îmbinate și intersectate, ele făcând parte dintr-un decor rectiliniar (Ibidem, 1970, p.177-178). Trebuie menționat și rolul important jucat de arta greacă în consolidarea caracteristicilor proprii artei celtice, modelul care a stat la baza definirii conceptelor vitale pentru realizarea unei arte proprii, cu elemente individuale. Pentru o mai bună imagine privind arta celtică și originile ei, a fost făcută o clasificare, pe perioade de evoluție.

Prima perioadă: cea de început, pentru afirmarea artei, o găsim încadrată în sec. V a. Hr. și până aproape de mijlocul sec. IV a. Chr. întâlnim elemente care dețin valoare simbolică, împrumutate de la alte popoare, motive specifice acestei perioade, exemplu fiind „bășicile de pește” sau „masca umană” și utilizarea pentru prima dată motivul în „S” (Ibidem, 1970, p.179)

A doua perioadă: putem folosi și numele de „stilul matur” încadrat cronologic în sec. IV a. Chr. acest stil se va extinde în întreg teritoriul celtic și are ca elemente principale diferențele care vor fi făcute între formele decorative, nu se va mai pune accent pe evidențierea ornamentației în relief, apar pentru prima dată formarea nodurilor din liniile spiralate, iar în ceea ce privește redactarea feței, structura rămâne asemănătoare, însă se dă o formă ciudată a feței.

A treia perioadă: numită „stilul plastic” este considerată cea mai importantă pentru arta celtică, încadrată în sec. III a. Chr. se dezvoltă și afirmă în sec. II a. Chr. răspândindu-se pe întreg spațiul celtic și cuprinzând toată civilizația lor. Se produc brățări, inele, fibule, cel mai adesea din bronz, se va practica sculptura monumentală pentru prima dată, dar în același timp apar statuetele și decorurile pe vase (Ibidem, 1970, p.180)

Ultima perioadă: își găsește originile în Anglia, având caracteristici proprii de evoluție, obiectul de podoabă principal fiind spadele, fiind ornamentate atât ele cât și tecile. Se utilizează și aici formele stilizate, desenele liniare dar și curbele, mai ales pentru decorarea scuturilor dar și a oglinzilor din bronz. Descoperirile arheologice ne vor ajuta la formarea unei imagini complete asupra acestor obiecte, felul cum arătau și cum au fost realizate. Specific pentru prima perioadă, este descoperit la Auvers un disc realizat din două plăci de bronz, iar peste aceste două plăci a fost pusă o placă din aur, în mijloc având introdus un coral, discul fiind ornamentat cu motive florale. Tot pentru această perioadă găsim și obiecte ornamentate cu motive zoomorfe care sunt îmbinate cu reprezentările umane de cele mai multe ori (Ibidem, 1970, p.181-182).

Celții nu au preluat numai forma decorativă a obiectelor de podoabă, au împrumutat și tehnica de realizare a ceramicii, exemplu fiind descoperirea arheologică de la Lorena a unor vase de bronz care aveau un model elegant, fiind și ornamentate cu desene de animale. Pentru perioada stilului plastic descoperirile constă în câteva colane de aur dar și unul de argint din regiunea Fenouilet. Descoperirea însă cea mai cunoscută este cea de la Gundestrup, fiind vorba despre un cazan, decorat în exterior dar și pe interior cu argint, fiind prezente și desene rituale și fantastice, datarea lui cronologică nu a fost stabilită exact însă o estimare ar fi sec. I a. Chr.și sec. III p. Chr. Imaginile prezente pe cazan sunt reprezentări divine, fiecare scenă fiind lucrată individual, printre aceste reprezentări divine fiind încadrate și figuri de animale, dar și de păsări.(Ibidem, 1970, p.183-184)

Sculptura celtică: chiar dacă nu este la fel de deosebită și complexă ca și artă, sculptură a fost și ea practicată de celți. Operele caracteristice acestui domeniu sunt statuile cu formă de coloană, pietrele decorate cu diferite motive, statuete din bronz. În regiunea Entremont, în urma săpăturilor arheologice s-au găsit bucăți ale unor statui de zei, reprezentate de capete umane. În realizarea acestor opere de artă, celții au fost și inspirați, preluând modele grecești sau romane, însă artiștii celți au păstrat o notă de originalitate pieselor, un obiect celtic sculptat poate fi ușor deosebit de un obiect de origine greacă sau romană (Ibidem, 1970, p.186-187).

Celții pe teritoriile Orientale:

Pentru că au dorit să exploateze și alte teritorii, celții și-au îndreptat atenția către Orient, unde căutau locuri pentru a-și dezvolta cultura materială dar și cea spirituală. În sec. VI a. Chr. celții se deplasează spre Spania și Italia, iar la sfârșitul sec. V a. Chr. celții se extind pe Valea Dunării dar și în Anglia (H.Hubert, 1983, p.294).

În urma expedițiilor dar și cuceririlor unor teritorii, celții au ajuns să formeze state cu locuitorii pe care îi asimilau, de exemplu statele celto-trace, unde celții au dorit o legătură strânsă cu popoarele învinse, având relații comerciale dar și politice, în Tracia formându-se chiar și un regat celtic, acesta însă depindea de valoarea, spiritul și cunoștințele regelui care controla întreg regatul. O altă zonă locuită în mare parte de celți înconjoară Marea Neagră prin nord, pe lângă râul Șiret, aici găsim așezări celtice care au influențat și zonele vecine (Ibidem, 1983, p.297).

Celții au intrat în contact și cu dacii însă nu i-au asimilat, descoperirile arheologice ne indică faptul că în interiorul Daciei au existat grupuri de triburi celtice iar civilizația lor s-a impus în fața dacilor, dovada o reprezintă obiectele de podoabă, tradițiile, arta pe care dacii le-au împrumutat (Ibidem, 1983, p. 309).

Monedele din aur sau argint au jucat un rol decisiv în economia celților, care au realizat tipuri de monede după asemănarea celor macedonene din timpul lui Filip al II-lea, celții dunăreni au dorit să păstreze exact caracteristicile pieselor macedonene, aceeași greutate dar și model.

Armele și obiectele de podoabă:

Civilizația La Tene, din care face parte și civilizația celtică, este împărțită în 3 perioade: La Tene I, II, III. Referitor la celți, găsim obiecte de vestimentație, arme sau ceramică, acestea aveau caracteristici distincte de la o perioadă la alta, un stil unic de realizare si valorificare.. Pentru categoria arme, din perioada La Tene I, cea mai importantă este sabia, utilizată de bărbați pentru vânătoare sau conflicte militare. Ele au fost găsite într-un număr destul de semnificativ în morminte, erau bine lucrate, rezistente, sabia era mereu purtată pe partea dreaptă, măsura până la 50 cm, avea un mâner rezistent cu forme diferite, ambele tăișuri rectilinii, fiind realizată în întregime din oțel (Ibidem, 1983, p.74).

În mod diferit se realizau săbiile din perioadă La Tene II, ele erau de o lungime mai mare, ajungând până aproape de 80 cm, teaca era realizată din fier și era decorată de cele mai multe ori. Ce este interesant este faptul că la unele săbii vârful era ascuțit, se lovea cu tăișul dar și cu vârful, în cazul altor săbii, realizate distinct, vârful era rotunjit și se utiliza doar tăișul pentru lovire, acest tip de sabie putea fi considerată și un pumnal cu mâner antropomorf (Ibidem, 1983, p.75). Scuturile erau arme în principiu de apărare, erau construite din metal, de dimensiuni mari, de cele mai multe ori fiind ovale. Scuturile erau decorate dar și împodobite, unele din ele purtau chiar și embleme ale triburilor din care făceau parte războinicii (Ibidem, 1983, p.77-78).

În luptele pe care le purtau, celții pe lângă scuturi mai purtau și căști, care erau acoperite cu motive decorative, unele fiind chiar din aur gravat cu ciocanul. Aceste căști aveau o scurtă apărătoare la spate, erau realizate în majoritatea cazurilor dintr-o calotă de dimensiuni diferite, era rotundă sau în unele cazuri se termina în formă de con. Un alt tip de cască era asemănătoare cu cele romane, cu obrăzarele identice, aceste tipuri de căști nu erau purtate de toți soldații, majoritatea obișnuiau sa se lupte cu capul liber (Ibidem, 1983, p.80). Privind strict obiectele de podoabă, fibulele sunt considerate ca fiind cele mai importante podoabe celtice. Caracteristic pentru perioadă La Tene, pentru fibulele vechi găsim arcul ridicat, piciorul înălțat și format dintr-o tijă decorată, la alte tipuri de fibule găsim coada realizată în apropierea arcului, care este mărit pentru a forma o imagine sau un simbol. În comparație cu aceste tipuri de fibule, specifice primei perioade La Tene, în a doua perioadă La Tene, observăm coada fibulei care este legată cu un inel de arc, bumbul este ușor de remarcat, aceste fibule fiind concepute din argint sau fier (Ibidem, 1983, p.81).

Torques-nume luat de colier, este o piesă deosebită atât prin structură dar și prin diferitele modele, colierul este o podoabă preferată de civilizația celtică, de aceea au fost produse într-un număr mare. Torques provine din limba latină, care semnifică realizarea colierului dintr-o tijă de metal care era răsucită prezentând creste destul de ascuțite care ieșeau în evidență. Această podoabă era importantă și pentru religie, în reprezentarea zeilor, aceste coliere erau purtate de bărbați și într-un număr redus de femei. Cele mai simple modele erau realizate dintr-un tub de bronz, gol pe interior, în formă rotundă, iar cele mai complexe aveau ornamentații în relief, erau folosite și bijuteriile, prinse pe tijă sau diferite modele decorative. Au fost concepute și din aur, purtate în special de războinici, aceste coliere au fost recuperate însă într-un număr destul de redus, cele găsite aveau decoruri în formă de spirală (Ibidem, 1983, p.83-84).

În același timp, specifice pentru civilizația celtică sunt și brățările, realizate din aur pentru persoanele importante din stat, au fost purtate atât de bărbați dar și de femei. Cele simple erau formate dintr-o tijă, la capete aflându-se bumbi, erau închise sau deschise, cu un volum mai mic sau mai mare, după gust și metalul folosit. Brățările mai complexe prezentau ornamente și decorații, erau deseori împodobite cu bijuterii, brățări cu ave gravate sau cu tijă în zig-zag, ele fiind realizate majoritatea din bronz iar cele de calitate din aur, făcând parte din perioadă a doua La Tene (Ibidem, 1983, p.86). Va apare însă și alte modele de brățări, specifice perioadei a treia La Tene, fabricate din sticlă, în culori diferite, albe sau albastre. Pe lângă aceste obiecte de podoabă care au arătat valoarea artei celtice, mai găsim diferite obiecte utilizate des în vestimentație sau pentru aspectul fizic. Printre aceste obiecte enumerăm: cingătorile ornamentate cu motive florale sau animale, agrafele utilizate la cingători, realizate din bronz sau inele din argint (Ibidem, 1983, p.86).

Ceramica: este un alt domeniu care trebuie studiat pentru a înțelege cât mai bine valoarea și semnificația artei celtice. Pentru perioadă La Tene, ceramica era prezentă în tot spațiul locuit de celți, este foarte diversificată, sunt redate elementele de originalitate dar sunt folosite și modele din trecut. Caracteristic primei perioade La Tene sunt vasele care au profil rectiliniu și carenat, elementele de unicitate sunt forma gâtului vasului, care era strimt si mic sau un profil înalt, sunt întâlnite și obiectele în formă de pahar cu picior scund sau înalt (D.Berciu, 1970, p.89-90).

Această ceramică este prelucrată dintr-o pastă curată și fină, după ce vasul prinde formă, este decorat cu ajutorul picturilor rectilinii, culoarea este și ea importantă, pentru vopsire se utilizează roșul și alb. (Ibidem, 1970, p.91). Se întâlnesc două tipuri de vase cu caracteristici diferite, un tip de vas cu gâtul lung, volumul fiind unul redus său mediu și un alt tip de vas, tip oală, având gura largă iar volumul mai mare în partea superioară. Ambele tipuri de vase decorate cu desene rectilinii de culoare brună sau roșie (Ibidem, 1970, p.93).

Pentru perioadă a III-a La Tene găsim ceramică având un decor lucios, realizat în culoarea albă, ornamentată cu motive de culoare roșie, acest tip de ceramică fiind distribuit pe tot teritoriul locuit de celți. Datorită descoperirilor arheologice au fost scoase la lumină o serie de obiecte care fac parte din tezaurul celtic, găsit în majoritatea cazurilor în morminte: ceramică, bijuterii dar și armele războinicilor celți (Ibidem, 1970, p.96).

Arta decorativă în perioada La Tene:

Decorul dar și forma obiectelor din metal din perioadă La Tene sunt unice, de nu pot fi asemănate cu alte podoabe din perioade de timp diferite, fiind un decor de origine celtică, în mare măsură linear dar și cu linii curbe. Caracteristicile importante ale acestui decor sunt spiralele opuse, tijă îngroșată în mijloc dar și folosirea „S” -ul simbolic atât de important în ornamentația celtică (H.Hubert, 1983, p.98). Decorul obiectelor de podoabă în arta celtică este gravat, îl întâlnim prezent la multe piese, însă mai poate fi și un decor scos în relief, care este conceput cu dalta de gravură. Arta celtică este una destul de complexă, în această perioadă se preferă crestele care sunt realizate cu cea mai mare precizie pentru a crea umbre. Specific pentru această perioadă, este utilizarea ajururile, dovadă fiind o serie de obiecte păstrate din metal decupat (Ibidem, 1983, p.100).

Aceste obiecte din metal au fost și ele decorate, se remarcă un interes pentru două tipuri de materiale: coralul și emailul. Roșul coralului atrăgea destul de mult atenția, era utilizat pe o zonă largă, era plasat cu mare precizie pe un obiect, fiind prins cu nituri pe un suport, piesele cele mai decorate fiind fibulele. Coralul va fi înlocuit de email, acesta fiind și el de culoare roșie, era plasat pe un obiect la fel ca și coralul, era turnat cald și va ajunge să fie utilizat aproape pe întreaga suprafață a unui obiect (Ibidem, 1983, p.103). Cu cât emailul a fost folosit mai des, cu atât apare și dorința de realizare a obiectelor din sticlă, caracteristic fiind un vas găsit în afara teritoriului locuit de celți, în Irlanda, care era decorat cu personaje divine dar și semne simbolice, reprezintă pentru civilizația celților un obiect foarte prețuit și semnificativ pentru arta lor decorativă (Ibidem, 1983, p.104).

Ornamentele geometrice folosite nu aveau o importanță rituală semnificativă, ei tot ceea ce produceau transformau în artă, fiecare obiect era utilizat și avea o valoare simbolică, cum este cazul vestimentației sau armelor. Artiștii celți au transformat în artă chiar și cea mai simplă fibulă sau sabia, și cele mai puțin valoroase aveau elemente decorative care impunea eleganță. Ceramica, armele, vasele utilizate zi de zi erau și ele supuse decorului, fiind gravate, incizate cu modele detaliate. Ce este important de remarcat este faptul că s-au folosit planurile în relief, existând un echilibru în realizarea motivelor decorative, arta lor bazându-se pe calitate și aspectul frumos, vestimentația era una în culori, cu un aspect îngrijit, armele bine prelucrate cu decorații specifice dar și categoria bijuteriile care arătau geniul artei celtice (Ibidem, 1983, p.444).

Celții pe teritoriul Transilvaniei:

Epoca La Tene a adus schimbări majore în viața civilizațiilor de pe întreg teritoriul Europei incluzând și populația celtică. Aceste schimbări în plan economic, social și cultural a avut efect negativ în unele spații locuite de celți, numărul lor crescând destul de mult, așa cum precizează și scriitorul Trogus Pompeius în operă lui, fragmente pe care Iustinus le-a găsit:„ Galii se înmulțiseră foarte mult și pământul pe care se născuseră nu mai încăpea; de aceea au trimis trei sute de mii de oameni să-și caute altă așezare…” aceste expediții începând din sec. IV a. Chr. (I.V.Ferencz, 2007, p.15). Expedițiile au fost similare ca număr și perioadă atât spre vest cât și spre est, o cronologie exactă a impactului societății autohtone cu societatea migratoare, respectiv celții, nu avem, însă o cronologie relativă s-a stabilit, fiind mijlocul sec. IV a. Chr. (apud. D.Popescu, Istoria României, vol. I, București, 1960, p.232-236; I.V.Ferencz, 2007, p.13).

Zona care a urmat să fie ocupată, respectiv zona Transilvaniei era destul de bogată în resurse dar și ca relief putând fi exploatată foarte bine mai ales pe malurile râurilor. Descoperirile arheologice sunt cele care ne ajută să ne formăm o opinie în legătură cu informațiile celților pe teritoriul românesc.

1. Aiud, jud. Alba – referindu-ne la perioadă La Tene timpuriu și mijlociu, aici au fost găsite mai multe artefacte care fac parte din tezaurul celților, obiecte însemnând brățări din bronz, un vârf de lance fabricat din fier, cuțite din fier, o spadă decorată cu elemente stilizate dar și ceramică, însemnând două vase din lut, unul de culoare roșie, toate acestea găsindu-se într-o singură așezare (Ibidem, 2007, p.37-38). Într-o altă așezare a fost descoperit un mormânt celtic în care au fost găsite fragmente funerare dar și două piese, o fibulă dar și un cuțit, care a fost considerat unul de luptă, realizat din fier. Lângă acest mormânt au fost găsite și rămășițe dintr-un cal, specialiștii fiind de acord că animalul a aparținut celui decedat (Ibidem, 2007, p.38). Au mai fost descoperite, în urma altor săpaturi materiale ceramice celtice care au făcut parte din perioada La Tene mijlocie.

2. Blandiana, jud.Alba: regiunea este situată pe malul stâng al Mureșului, aici au fost găsite în urma săpăturilor arheologice morminte, au fost recuperate obiecte din artă clasică celtică, 9 vase întregi, o fibulă din fier dar și un mâner de sabie. Pe lângă aceste obiecte au mai fost recuperate și alte fragmente de ceramică (Ibidem, 2007, p.40).

3. Silivas, com. Hopârta, jud. Alba: Din această zonă au fost recuperate obiecte importante aparținând culturii celtice: fragmente dintr-o spadă, 2 vârfuri de lănci, un coif dar și o fibulă. Toate aceste obiecte au fost găsite într-un singur loc, aparținând unui mormânt cel mai probabil de războinic. (Ibidem, 2007, p.45). Multe dintre aceste obiecte de podoabă sau ceramică au fost distruse sau fragmentate chiar și în timpul săpăturilor, sau unele din ele au fost găsite din întâmplare.

Arta celtică este în strânsă legătură cu inventarul mormintelor dar și cu ritualurile practicate în cadrul unei înmormântări. Ceramică este cel mai des utilizată în cadrul unui inventar al mormântului, nu toate mormintele aveau ceramică asemănătoare, atât forma dar și numărul vaselor era diferit, fapt ce reiese că nu toți celții aveau același statut în cadrul societății (Ibidem, 2007, p.73). Este de reținut faptul că alte obiecte precum armele sau podoabele sunt mai des întâlnite în mormintele cu rit de inhumație, erau dispuse pe corpul decedatului, brățările și lanțurile la mâini și gât, armele puse la brâu.În cazul mormintelor cu rit de incinerație, situația era diferită, pentru că nu se mai ținea cont de felul cum sunt așezate obiectele de ceramică sau armele (Ibidem, 2007, p.73).

Ceramica:

Pe teritoriul României, în special zona unde se află Muresul mijlociu, găsim o serie de obiecte, podoabe, arme și în special ceramică, care au fost utilizate și păstrate de societatea celtică. Pentru acest teritoriu voi face referire prima dată la ceramică, fiind împărțită în funcție de tehnica de obținere a obiectelor.

1.1. Ceramică realizată cu mâna:

Era o tehnică de lucru care nu necesită multe cunoștințe, se realizau obiecte din lut destul de repede și eficient (Ibidem, 2007, p.83).

Din această categorie fac parte:

A. Vase pentru păstrarea proviziilor: de dimensiuni relativ mari, având baza mai mică iar partea superioară mai mare.

A.1: Vase bitronconice: realizate din pastă amestecată cu lut dar și folosirea unei ceramici pisate, de culoare roșie, neagră sau cenușie, decorate cu linii vălurite (Ibidem, 2007, p.85).

A.2: Vase de tip clopot: sunt asemănătoare cu vasele precedente, în cazul compoziției și culorilor, elementul specific îl găsim în forma vasului, având gura largă iar baza mică. (Ibidem, 2007, p.86).

B. Ceramică de bucătărie: aici întâlnim vase medii cu formă dreaptă sau arcuită, putem plasa aceste vase în categoria ceramicii grosiere, realizate special pentru folosirea în vetre. Le putem împărți în:

B.1: Vase cu pereți drepți sau arcuiți: caracteristic acestor obiecte, buza vasului este dreaptă și prezintă ornamentații specifice (Ibidem, 2007, p.87).

B.2: Vase cu formă bitronconică: până în prezent a fost descoperit un singur vas de acest gen, în săpăturile arheologice de la Blaj.

B.3: Vase tronconice: elementul definitoriu fiind baza, care este dreaptă și buza invazata.

B.4: Vase cu pereți arcuiți: prezente în vestul României, au o formă globulară. (Ibidem, 2007, p.88).

B.5: Strecurători: un singur model descoperit la Aiud.

C. Veselă pentru mâncat: în special castroanele utilizate cel mai des dar și străchinile. Întâlnim mai multe tipuri de veselă:

C. 1: Străchini cu buză invazată: sunt obiecte utilizate încă din prima perioadă a fierului, reprezentative sunt vasele cu caneluri, cele mai multe oblice (Ibidem, 2007, p.89).

C. 2: Străchini cu buză dreaptă: caracteristici asemănătoare cu vasele precedente, elementul de diferența fiind utilizarea unei buze drepte (Ibidem, 2007, p.90).

C. 3: Castroane cu buză lățită: descoperite în nord-vestul României.

C. 4: Castroane cu buză evazată: erau des utilizate pentru mâncare dar și pentru păstrarea alimentelor (Ibidem, 2007, p.91).

D. Vase de băut: aceste tipuri de vase prezentau toarte, găsim două modele:

D. 1: Căni bitronconice cu toartă: acestea au fost întâlnite în regiunea Blandiana, acolo au fost descoperite fragmente de căni și toarte, unele fiind ornamentate cu incizii.

D. 2: Pahare tronconice: în partea inferioară, paharele erau drepte, pereții arcuiți și erau de dimensiuni reduse. Toate aceste obiecte fac parte din ceramică realizată cu mâna, o tehnică, nu punea accent pe precizia vaselor, le stabilim în categoria ceramicii grosiere (Ibidem, 2007, p.92).

1.2. Ceramica realizată cu roata olarului:

E. Vase pentru provizii: aceste vase sunt de dimensiuni mari, iar ca rol secundar au fost utilizate ca urne funerare.

E. 1: Vase bitronconice: de cele mai multe ori au dimensiuni mari, formă rotundă și uneori decorate, descoperirile acestor obiecte au fost în zona Aiud (Ibidem, 2007, p.93).

F. Ceramică de bucătărie: obiectele utilizate pentru bucătărie, realizate prin această tehnică sunt destul de reduse, însă sunt de bună calitate, fabricate dintr-o pastă fină, cu

pereții exteriori lustruiți.

F. 1: Vase în forma literei „S”: sunt des utilizate, prezintă decoruri pe pereții exteriori cu motive incizate.

F. 2: Vase bitronconice cu gura largă: este descoperit un singur vas (Ibidem, 2007, p.94).

G. Vase pentru mâncat: au fost realizate vase de o calitate deosebită și în special:

G. 1: Străchini tronconice adânci: prezintă un gât mic și buza inelară.

G. 2: Castroane în forma literei „S”: un element predominant este buza rotunjită iar în unele cazuri, castroanele aveau fundul drept și sunt prezente frecvent în zona Aiud. (Ibidem, 2007, p.96).

Toate aceste obiecte de ceramică arată o cultură bogată, cunoștințe și deprinderi diverse în realizarea acestor opere. Chiar dacă ne furnizează o imagine de ansamblu asupra influențelor pe care celții le-au avut pe întreg teritoriul Transilvaniei, nu putem încă ști toate legăturile comerciale sau culturale între autohtoni și civilizația celtică migratoare.

Podoabe. Arme. Accesorii Vestimentare.

Armele, podoabele dar și vestimentația dețin un rol major într-o societate, prin aceste piese sunt cunoscute elementele religioase, economice dar și sociale. Toate aceste piese care au fost descoperite în așezări dar și în morminte ne transmit o serie de informații precum contextul punerii lor acolo sau tehnica realizării obiectelor. Săpăturile arheologice sistematice au scos la lumină în special obiectele de podoabă dar și de vestimentație. O schemă concludentă poate fi următoarea:

1.1. Fibulele: le putem împărți în două categorii: agrafele care nu au piciorul prins de arc, aceste piese au fost realizate în special în primele faze ale La Tene, sau agrafele care au piciorul prins de arc printr-un semi-manșon, aceste piese aparțin perioadei mijlocii La Tene.

1.1. a: Fibule de tip Certosa: au fost descoperite mai multe modele în toată Peninsula Balcanică, un exemplar a fost găsit și la noi în țară, o fibulă din bronz. (Ibidem, 2007, p.107).

1.1. b: Fibule din La Tene timpuriu: pe teritoriul nostru a fost descoperită o fibulă care s-a păstrat destul de bine, arcul dar și piciorul sunt decorate în special cu motive incizate, fiind realizată din bronz. Și alte piese asemănătoare au fost găsite, o fibulă din fier care însă nu s-a păstrat decât mici fragmente (Ibidem, 2007, p.108).

1.1. c: Fibule din La Tene mijlociu: au fost descoperite într-un număr mai mare decât cele precedente și sunt de mai mare calitate, materialul a fost păstrat, bronzul folosit pentru fabricarea pieselor, un exemplu fiind fibulă de la Seușa, cu piciorul prins de arc și ornamentată. O altă fibulă, diferită de aceasta, o piesă filiformă din argint, tot o agrafă, a fost descoperită tot pe teitoriul nostru în peștera Bordul Mare (Ibidem, 2007, p.110).

1.2. Brățările pentru gleznă: aceste podoabe sunt des întâlnite în lumea celților, fiind utilizate chiar și în inventarul funerar. Pentru acești tip de podoabă avem categoriile: (Ibidem, 2007, p.113).

1.2. a: Brățări tubulare: pentru acest model găsim o singură brățara, care nu a putut fi păstrată. Se presupune că aceste brățări îndeplineau și rolul de verigi, și se întâlneau și în cazul ritualurilor de inhumație.

1.2. b: Brățară cu granulații din bronz: a fost recuperată de pe teritoriul nostru, cunoaștem decât faptul că are capetele deshise și o lungime de 5 cm, fiind decorată. (Ibidem, 2007, p.113).

1.3. Colanele: sunt obiecte realizate dintr-o singură piesă de metal și erau purtate la gât atât de femei dar și de bărbați, reprezenta prestigiul pe care îl deținea fiecare. (Ibidem, 2007, p.115).

1.4. Podoabele din pastă de sticlă: celții sunt cunoscuți și pentru realizarea acestor podoabe deosebite, în special ei au pus accent pe brățări și mărgele, pentru că le purtau destul de frecvent, aceste piese fiind de diferite forme si mărimi. Pentru teritoriul nostru au fost găsite fragmente dintr-o brățară de culoare albastră și decorată cu incizii de culoare galbenă, întâlnim și alte brățări care însă nu au putut fi păstrate (Ibidem, 2007, p.115).

1.5: Centuri ornamentale: au jucat un rol important în vestimentație, mai ales în cea a femeilor, aceste centuri erau realizate din piele și trebuia să arate prestigiul unei femei, aceste centuri erau împodobite deseori cu pandantive. Pentru aceste podobe întâlnim și arta emailării, pentru a pune în evidență motivele decorative specifice celților. Aceste obiecte ne ajută la reconstituirea elementelor definitorii artei, prin aceste piese observăm și stadiile civilizației, modul de organizare și în special forța economică a societății (Ibidem, 2007, p.118-119).

Ne îndreptăm atenția acum spre cealaltă față a soocietatii celtice, cea de războinici. Utilizarea armelor a fost semnificativă, dovadă stau inventarele funerare unde găsim prezente atât arme dar și piese de echipament militar. Armele principale utilizate de războinici celți constă în lance, spadă dar și suliță. Pentru a se apăra, un războinic purta zale, coif dar și scut.

1. Armament ofensiv:

1. a: Vârfurile de lance: fac parte din arsenalul ofensiv al celților, au fost recuperate câteva piese, mai ales din mormintele războinicilor celți. Vârfurile erau majoritatea din fier și aveau o formă de frunză de salcie.

1. b: Spadele: sunt cele mai des utilizate arme de către războinici, majoritatea au fost recuperate din morminte, destul de lungi, vârful fiind rareori ascuțit. Aceste obiecte au fost găsite într-un număr destul de mare, cele care sunt în stare bună prezintă decoruri specifice populației celtice, animale incizate dar și teaca care prezintă ornamente asemănătoare. Cel mai întâlnit desen care a fost decorat pe teacă este acela al dragonilor stilizați, care apare la majoritatea pieselor din această categorie (Ibidem, 2007, p.122-223).

1. c: Cuțitele din fier: de dimensiuni lungi, cu lama puțin curbată au fost întâlnite cel mai adesea din zona Aiud, însă nu s-a reușit păstrarea lor. Au fost descoperite în morminte și se crede că avea un rol ritual (Ibidem, 2007, p.126).

2. Armament defensiv: au fost descoperite într-un număr redus, le putem clasifica în:

2. a: Scuturile: nu au fost recuperate în întregime, descoperirile ne relatează doar un mâner doar aparținând unui scut și alte fragmente, doi butoni din fier (Ibidem, 2007, p.127)

2. b: Coifurile: până în prezent în urma săpăturilor arheologice au fost descoperite patru coifuri, unul din acestea este mai deosebit, având apărătoare la ceafă, decorată cu motive florale, aceste imagini de ornamentație au fost recuperate foarte bine datorită calității metalului, obrăzarele nu au putut fi recuperate, însă și așa rămâne cel mai concludent model de coif. Pe lângă aceste patru coifuri, au mai fost recuperate și alte fragmente de pe întreg teritoriul românesc (Ibidem, 2007, p.128).

Toate aceste obiecte, de vestimentație, podoabe sau arme au fost realizate pe teritoriul nostru, civilizația celtică intrând în contact cu populația autohtonă, nu putem ști sigur dacă nu și-au împrumutat unele cunoștințe, cert este faptul că arta celtică este unică, având caracteristici bine definite, toate aceste descoperiri au demonstrat calitatea societății celtice prezente în Transilvania.

Capitolul IV

Imaginar în arta celtică și dacică

Capitolul evidențiază atât caracteristicile imaginarului celtic dar și pe cel al dacilor, trăsăturile asemănătoare dar și diferențele majore între aceste două civilizații, care au intrat în contact, împrumutând fiecare domenii specifice de activitate, printre care și acest imaginar. Subcapitolul despre celți ne va transmite imaginile de ansamblu în reprezentarea animalelor atât reale cât și fantastice pe ceramică, arme sau podoabe dar și importanța simbolului omului, constatăm deosebita relație dintre realitate și fantastic și conceptul de sacrificiu atât în cazul omului dar și al animalelor.

Pentru subcapitolul care prezintă imaginarul dacic, caracterizarea și importanța simbolisticii sacrului în societate sunt aspectele care vor face analiza acestui subcapitol, dar și importanța sacrificiilor de animale și oameni pentru imaginarul dacic și diferența de percepție și spirit între cultura celtică și societatea dacică.

Imaginar celtic în reprezentările umane și animale

Perioada cea mai importantă a artei celtice este La Tene, aici încep schimbările atât în forma obiectelor dar și în stilizarea lor, se va trece de la o tehnică liniară la o imagine mai apropiată de realitate, îl putem însuși ca fiind un stil expresionist. Imaginile decorative umane dar și animale le putem găsi într-un număr redus, elementele reale stilizate vor fi îmbinate cu formele geometrice, ceea ce dădea obiectului realizat o deosebită valoare, obiectul fiind important și pentru creator dar și pentru cel cel vizat, căruia îi era destinat (D.Berciu, 1970, p.176).

Întâlnim motivele ornamentale, apariția umbrelor și volutelor, fiind clar diferite de stilizarea formelor de animale, plante dar și oameni, reprezentativ este motivul „măștilor umane” însă poate cele mai cunoscute pentru arta celtică sunt motivele zoomorfe care sunt des întâlnite și utilizate, ele sunt asociate cu alte motive, de exemplu motivul măștilor umane sau cu figurile umane, obiectele specifice acestor motive sunt fibulele cu păsări la picior (Ibidem, 1970, p.182).

În urma descoperirilor arheologice au fost găsite reprezentări rupestre care au legătură atât cu imaginarul celtic dar și cu religia pe care o practicau popoarele celtice:

a) forme abstracte, figuri de oameni stilizați dar și alte semne și simboluri;

b) imagini reprezentate de oameni și animale, oamenii erau stilizați cu mâinile în sus, specialiștii s-au pus de acord că această reprezentare era una de venerare a divinității;

c) imagini din viața de zi cu zi a populațiilor celte- vânătoarea, pescuitul dar și reprezentări ale unor arme care erau închinate divinității;

d) imagini care reprezentau războinici și armamentul de care dispuneau, erau realizați într-un mod mai naturalist, mai apropiat de realitate (Ibidem, 1970, p.194).

Alte reprezentări importante erau capul de berbec, care simboliza fertilitatea și șarpele cu corn, aceste imagini sunt prezente pe multe din vasele de ceramică celtică.

Printre animalele sacre pe care celții le venerau se încadrează în primul rând cerbul, urmează taurul care reprezenta un simbol al cerului, al soarelui dar și a ploii, care era atât de benefică pentru agricultură. Prezența calului, semnificativă in societatea celtică, era unul din animalele importante utilizate și stilizate. Un alt animal deosebit pentru societatea celtică era porcul mistreț care reprezenta forța războinică a civilizației, era un simbol militar și a fost stilizat chiar și pe monedele celtice. Toate aceste animale realizate într-un număr redus sau mai mare aveau o valoare simbolică și poate avea legătură și cu totemismul primitiv.

Dacă mergem pe această idee, putem adăuga faptul că acest caracter simbolic al animalelor depindea în mare parte de aptitudinile acestora, stilul de viață și rolul lor în societate, uneori reprezentarea animală este un atribut al divinității, al zeilor pe care celții îi venerau (Ibidem, 1970, p.202).

Influența celtică în imaginarul dacic

Celții în urma expansiunii lor în est au luat contact și cu triburile dacice dând naștere la o bogată cultură îmbinată de elemente specifice artei celtice dar și dacice. Artiștii imită și copiază unele caracteristici din ambele culturi, se îmbină elementele geometrice cu cele figurative și în special cele zoomorfe, de altfel sunt ornamentate și animale fantastice. Mormintele în special cele aristocratice, sunt cel mai bun exemplu pentru aceste elemente, sunt depuse obiecte ornamentate cu diferite motive dar și cu animale fantastice- grifoni afrontați cu aripi, calul androcefal, capete umane dar și păsări (V.Sârbu, G.Florea, 1997, p.49).

A fost descoperit un vas în zona Matzhausen pe care sunt ornamentate un întreg sistem de animale, redate într-un mod cât mai realist- căprioare afrontate, cal, iepure dar și păsări de apă, toate acestea reprezentând animale emblematice pentru imaginarul celtic. Privind strict zoologia sacră a societații celtice, observăm că ea cuprinde o serie de animale atât reale dar și fantastice. Cel mai important animal este calul, reprezentat atât singular dar și ca însoțitor al unui cavaler, apare chiar și pe unele monede, de cele mai multe ori este asociat cu simbolistica solară. Un alt animal la fel de important în societatea celtică este mistrețul, care a fost prezent pe monedele celtice, fiind un reprezentant al pădurii și simboliza forța și vigoarea, fiind reprezentativ pentru arta zoomorfă, însă pe teritoriul Daciei el nu este utilizat. Cerbul este alt animal destul de des utilizat în imaginarul celtic atât pe ceramică dar și pe podoabe, sunt asociați cu roata solară dar și cu elemente ale naturii. În imaginarul celtic găsim și alte animale simbolice precum taurul sau bovinele, care sunt destul de frecvent utilizate pe ceramică sau arme (Ibidem, 1997, p.51).

Specific categoriei taurului, pentru imaginarul celtic al simbolisticii el avea mai multe atribute: era asociat cu lumină solară dar reprezenta și o forță a întunericului, situația este asemănătoare și în cazul șarpelui, reprezentat în iconografia celtică, el reprezenta atât forță dar și viclenie, era deținător și de puteri magice. În cazul păsărilor, cel mai bun exemplu este coiful de la Ciumesti pe baza căruia s-au făcut o serie de studii și articole, vulturul era asociat cu luptele, cu victoriile sau cu moartea unui războinic. Psarile erau utilizate ca elemente de decor însă pentru imaginarul celtic ele dețineau un loc important, în special în mitologie unde aveau mai multe semnificații (Ibidem, 1997, p.52-53).

Imaginarul celtic în Transilvania

În ceea ce privește războinicul în societaea celtică, el a jucat un rol deosebit, chiar construirea unei identități proprii prin simboluri exterioare, embleme prin care erau recunoscuți atât în cadrul societății din care făceau parte dar și din cadrul altor societăți. Cele mai importante simboluri ale războinicilor erau armele, care dădeau un statut atât în timpul vieții dar și după acesta moare. Descoperirile arheologice de pe teritoriul Transilvaniei au evidențiat faptul că primele necropole celtice unde războinicii celți erau îngropați, aveau toate o serie de arme, un arsenal complet- spadă, vârfuri de lance și scut, dintre acestea, cele mai importante erau spadele, care erau depuse în ambele cazuri de înmormântări, inhumație sau incinerație (A.Restoiu, 2008, p.90).

Ca rol simbolic pentru războinic, spada era caracteristică ca fiind un „suflet” pentru că îl însoțea pe războinicul celt mereu, ea era ornamentată diferit de la o regiune la alta, de exemplu dragonii ornamentați pe spade au avut un impact în aproape toate regiunile locuite de celți, era investită acea spadă cu puteri magice, atunci când era depusă în morminte ea era îndoită, ceea ce semnifică faptul că spiritul ei a murit odată cu războinicul de care aparținea, sau mai există cazul în care spadele cu puteri magice era transmise din generație în generație (Ibidem, 2008, p.91).

Armele aveau rolul de a viza o comunitate, fiecare trib avea un model propriu, spadele dar și coifurile sunt exemple definitorii. Coifurile la fel ca spadele aparțineau și ele unei comunități și existau clare diferențe între ele, nu aveau doar rolul practic, de a proteja capul războinicului, deținea și un rol simbolic, aceste coifuri nu erau purtate de toți războinicii, ci doar de cei mai importanți. Cel mai bun exemplu este coiful de la Ciumesti, care deține o pasăre de pradă cu aripi mobile, acesta deține un rol major în cultura celtică prezentă în Transilvania, fiind unul din cele mai cunoscute și apreciate podoabe descoperite, având în același timp valoare practică dar și o importanță simbolică deosebită. Războinicul în cinstea căruia a fost făcut coiful era o persoană importantă a societății, un lider militar sau poate chiar un rege, se face remarcat prin prestigiu și spiritul de conducător (Ibidem, 2008, p.94-95).

Alte obiecte importante descoperite în mormintele celtice din Transilvania cu o valoare simbolică, armament sau obiecte de vestimentație. Un aspect deosebit cu referire la morminte este utilizarea roții, care simboliza un sistem solar, se întâlnesc în cadrul mormintelor roți de mici dimensiuni care probabil simboliza lumina pentru lumea de dincolo sau mai aveau rolul în cadrul reprezentărilor divinității.

Să nu uităm însă pe cei care se ocupau cu realizarea acestor podoabe simbolice, fierarii dar și topitorii erau cunoscuți drept „stăpâni ai focului” astfel se crea o legătură între arta metalurgiei, societate, arta cântecului, a dansului și poeziei. Toate aceste îndemânări în a utiliza metalele erau transmise din generație în generație prin memorare și comunicare, aceste tradiții fiind transmise într-o atmosferă de mister dar și sacru, începând cu inițieri în această meserie, dar și ritualuri specifice (Ibidem, 2008, p.117).

Pentru descoperirile arheologice din Transilvania, în cadrul mormintelor precizăm și importanța animalelor, în special calul, în multe cazuri au fost găsite rămășițe de zăbale ale cailor războinicilor, și ei aveau un rol important în viața unui luptător, sunt întâlnite cazuri în care defuncții au fost incinerați alături de cai, dându-le și mai mare prestigiu. Poziția importantă pe care o deținea un războinic celt față de alt războinic este indicată de numărul

restrâns de înmormântări având ca obiecte coifuri, scuturi sau spade, ele reprezentau funcția simbolică de statut în societate (Ibidem, 2008, p.158).

Imaginar în arta dacică

Perioada cronologică a secolelor I a. Chr. – I p. Chr. a avut parte de multe schimbări, în toate domeniile de activitate ale societății dacice. Referitor la imaginarul dacic din această perioadă vom constata dispariția unor teme și motive iconografice pe care societatea geto-dacică din secolele V-III le avea, societatea evoluează și odată cu ea și preferințele pentru podoabe sau arme. Se păstrează însă și anumite motive și teme iconografice cum ar fi tema călărețului, tema luptelor între animale, pentru nouă perioadă vor apare doar mici diferențe și caracteristici, un exemplu pentru imaginile feminine- vestimentația dar și coafura, nu mai sunt reprezentate sacrificiile, lipsesc animalele fantastice și uneori chiar și cele reale (V.Sârbu, G.Florea, 1997, p.35).

Ceea ce știm cu siguranță este faptul că pentru decorarea podoabelor dacii au folosit figuri de animale precum șarpele și lupul, situația se schimbă însă în arta bidimensională, în cazul picturii pe ceramică, aici cei care se ocupau cu decorarea obiectelor și-au stabilit reguli stricte, printre acestea se numără repartiția zonelor unde obiectul va fi decorat, în special cu motive zoomorfe și reprezentarea animalelor din profil. Un alt element caracteristic stilului dacic este îmbinarea motivelor animaliere cu motive geometrice, caracteristică asemănătoare și artei celtice, apelarea la aceste motive geometrice se va face pe tot parcursul artei dacice. Reprezentările antropomorfe au luat naștere pe teritoriul Daciei în momentul contactelor cu arta greacă și cea romană. Altă caracteristică importantă a stilului dacic este hieratismul imaginilor antropomorfe, la fel ca și pozițiile statice. Toate aceste elemente ale artei dacice sunt asemănătoare artei celtice, fapt ce dovedește că aceste civilizații au avut o legătură strânsă într-un timp îndelungat (Ibidem, 1997, p.35).

Secolul I a. Chr. știm că a fost unul deosebit pentru triburile dacice, deoarece Burebista a reușit să le unească, iar pe plan extern a reușit cucerirea cetăților grecești, care a avut un impact categoric în arta dacică prin influențele ei. Toate aceste contacte au influențat mai mult realizarea ceramicii, decorul podoabelor și armelor, de exemplu reprezentările frontale de pe fibulele, imaginile unor personaje antropomorfe înaripate sau persoane cu un motiv solar deasupra capului. De aici și reprezentarea pe teritoriul Daciei a unui animal fabulos, un cal înaripat cu corn, provenind din mitologia greacă sau imaginile de feline. Ceramica a avut de suportat unele schimbări, atât forma dar și decorarea cu animale, exemplu concludent fiind descoperirea unui vas în formă de berbec, însemnând că aceste cantacte erau destul de puternice și a încurajat comerțul atât a unor piese dar și tehnica prelucrării lor (Ibidem, 1997, p.36).

Religia și magia în societatea dacică

Religia implică o serie de reguli sau dogme, iar pentru ca aceste dogme să fie puse în practică este nevoie de edificii publice de cult dar și de un sistem ierarhic de preoți pentru a implementa ideologia. Religia necesită o credință într-o divinitate pe tot parcursul vieții, o divinitate creatoare, cu puteri supranaturale. În contradicție cu religia este magia, care încearcă să își propună acțiunile în sensul dorit, magia deține obiective practice, în prim-plan sunt puse necesitățile omului, se poate practica individual pe o perioadă de timp. O împărțire relativă a fost făcută:

a) magia albă: prin această magie albă o persoană vizează un obiectiv pozitiv, în domeniile societății, la vânătoare, agricultură sau militar.

b) magia neagră: prin ea o persoană sau un grup restrâns de persoane urmăresc un scop negativ, se imvoca spiritele rele, scopul principal este de a face rău, pagube unei persoane sau a unui grup de oameni (Ibidem, 1997, p.37). Descoperirile arheologice ne transmit că aceste credinte în magie au existat, dovadă fiind trusele magice și figurinele antropomorfe dar și cele zoomorfe, obiectele fiind găsite pe întreg teritoriul locuit de daci.

Sacrificii de animale și oameni:

Pentru acest aspect al societății dacice avem nevoie de dovezi precise, însemnând izvoarele scrise dar și descoperirile arheologice, aceste dovezi au ajuns la aceeași concluzie- triburile dacice realizau sacrificii de animale dar și de oameni, însă nu le efectuau fără un scop. Motivele pentru care recurgeau la astfel de gesturi pot fi:

a) pentru venerarea zeilor sau divinității, în special Zalmoxis

b) la moartea regilor și a unor membrii ai aristocrației, soția și servitorii erau uciși

c) la realizarea unor așezări sau case- erau sacrificați 8 copii

d) uciderea copiilor, în special cei care erau bolnavi

e) la fel ca și celții, dacii își ucideau prizonierii

Pentru sacrificiul de animale, avem și aici o împărțire cu motive concludente:

a) nu exista un animal preferat pentru sacrificiu

b) nu putem ști cu siguranță dacă animalele sacrificate erau simbolice

c) la existența funerariilor erau sacrificate animale, în special caii și câinii

d) atunci când era realizată o locuință se sacrificau animale- câini, cai sau păsări.

Descoperirile cele mai importante ale acestor animale au fost găsite în morminte, locuințe sau alte așezări (Ibidem, 1997, p.43). Chiar și în prezent și în acest stadiu de cercetare, încă nu se cunosc exact toate detaliile despre ceremoniile ce implicau aceste sacrificii atât de oameni dar și de animale în beneficiul divinității, se consideră în istoriografie că toate aceste sacrificii au legătură cu practicile funerare care erau destul de frecvente (Ibidem, 1997, p.44). Tot în legătură directă cu aceste sacrificii sunt și gropile de cult care erau împărțite în mai multe categorii:

a) schelete umane

b) sacrificii de animale

c) figurine antropomorfe și zoomorfe

Aceste gropi de cult în care întâlnim schelete umane s-au format cel mai probabil în urma tăierii membrelor cadavrelor și aruncate la întâmplare, au fost descoperite multe gropi în care oasele nu aparțineau în totalitate de la cei defuncți. Referitor la sacrificiile de animale și locul depunerii lor s-a constatat că au fost rezultatul unor înhumări în cadrul unui ritual în cinstea divinității sau a defuncților (Ibidem, 1997, p.45).

Reprezentări de animale în imaginarul dacic

Ca și în cazul celților, în cultura dacică animalele reprezentau fiecare ceva simbolic, acest imaginar al dacilor nu era mult diferit față de cel celtic. De exemplu, mistrețul, atât de important pentru celți, îl întâlnim și aici reprezentat dar însă puțin diferit, în două ipostaze: cel ce aduce moartea și sărăcia iar cealaltă ipostază, în care menține și salvează viața, era un animal preferat pentru vânătoare și simboliza curajul războinicilor. Un alt animal prezent constant în reprezentările iconografice este leul, cel mai puternic dintre animale, simboliza idealul eroic al unui războinic. Vânarea dar și luptă cu un leu reprezenta o probă de curaj, este prezent pe multe obiecte de podoabă, arme, individual sau alături de alte animale sau oameni (Ibidem, 1997, p.65).

Ursul este și el un animal preferat pentru reprezentările pe obiecte, este transpus alături de războinici sau alte animale, de exemplu lupul, care apare atât ca vânat dar și animalul care este vânător. Războinicii aveau rolul de a merge la vânătoare, acest lucru fiind unul de prestigiu dar și o probă de inițiere pentru formarea unui luptător (Ibidem, 1997, p.65). Ca o diferență majoră față de imaginarul simbolic al celților unde animalele sacrificate dar și înhumate alături de stăpânii lor se găseau în morminte într-un număr mare, câteva sute de animale, pentru imaginarul dacic încă nu se cunosc dovezi clare pentru înhumarea animalelor, sanctuarele dacice nu conțin asemenea probe (Ibidem, 1997, p.66).

Avem reprezentări de animale decorate și pe ceramică, însă numărul lor este redus, aproximativ 230 piese în decursul a 6 secole- V a. Chr. și I p. Chr. decorurile zoomorfe de pe obiectele de ceramică aveau un rol deosebit, obiectele pictate se afla în regiunea intracarpatică, iar alte piese, realizate prin altă tehnică s-au găsit în zona extracarpatică. Sunt utilizate mai mult animalele sălbatice, păsările, felinele, șerpii, față de animalele domestice, caii, berbecii. În mare parte pentru decorarea unui obiect se folosea un singur animal, nu sunt prezente scene de vânătoare iar în cazul în care pe un vas apărea și omul, animalul reprezentat devenea de o importanță secundară (Ibidem, 1997, p.83).

Este însă greu de precizat rolul major pe care aceste animale decorate și incizate îl aveau pe obiecte, unele din aceste piese au fost descoperite în zone sacre iar altele nu. Capul uman este alt element caracteristic simbolisticii dacice, în cadrul societății celtice este folosit și decorat cu predilecție, însă în societatea dacică el nu este foarte prezent. Sunt însă reprezentate capete umane de femei dar și de bărbați, este bine realizată coafura dar și aspectul feței, în cadrul acestor reprezentări se găsesc și animale reale sau fantastice, ceea ce demonstrează simbolistica acestor reprezentări umane. Pentru secolul I a. Chr și I p. Chr. lucrurile stau puțin diferit, deoarece motivele zoomorfe sunt mai puțin utilizate, la fel și animalele fantastice dar și îmbinările dintre animale (Ibidem, 1997, p.97).

Podoabele și accesoriile erau în mare parte decorate cu motive zoomorfe, stilizate cu capete de animale sau păsări, în special a fost folosită protoma șarpelui, utilizată în vestimentație, folosită la ocazii speciale, însă acest motiv al șarpelui a fost folosit și pentru podoabe sau arme, ceea ce semnifică că șarpele era un animal important pentru imaginarul dacic (Ibidem, 1997, p.99). Dacă șarpele era așa cunoscut pentru simbolistica dacică, vom întâlni un alt animal care era emblematic în special pentru razboinici- lupul, care este reprezentat des pe vasele de ceramică. Capul de lup este îmbinat cu trupul de șarpe, astfel rezultă steagul dacic și putem considera că aceste animale pentru imaginarul dacic erau cele mai importante. Un alt animal mult mai apropiat față de om este câinele, reprezentat și el, se diferențiază față de lup, avea rolul de însoțitor la vânătoare și protector al stăpânului, acest animal era prezent și în societatea celtică, având același rol.

Calul, atât de important în cultura celtică și reprezentările ei, pentru imaginarul dacic el nu constituie un element așa important, însă el a fost descoperit în mormintele dacice alături de războinici, unii din ei fiind sacrificați în numele stăpânului, calul face parte din iconografia eroului (Ibidem, 1997, p.100). În ceea ce privește animalele fantastice, avem reprezentări în iconografia dacică a acestor categorii, în special cai înaripați, aceste imagini fiind descoperite într-un număr redus, ceea ce încă nu știm este semnificația care a fost dată acestor animale fabuloase și rolul lor în imaginar (Ibidem, 1997, p.101).

Pe lângă acești cai înaripați, în această categorie mai intră și ființele patrupede ci cioc, care sunt prezente în imaginarul dacaic dar și în imaginarul celtic, grifonii care sunt realizați în mai multe moduri, unul din ele fiind corpul de leu înaripat și cap de pasăre sau grifon cu trup de pește, ceea ce reprezintă în simbolistica dacică este greu de precizat însă construcția corpului se presupune că reprezenta forța și luptele. Toate aceste animale sunt însă utilizate într-un număr redus, cel puțin până acum așa reiese din descoperirile arheologice inteprinse.

Cel mai important animal bogat în simboluri este taurul, care apare reprezentat pe piesele nobile, era un simbol al întunericului dar și un animal solar, este foarte răspândit printre motivele decorative, reprezenta forța și mai ales vitalitatea (Ibidem, 1997, p.102).

Pentru că regalitatea și divinitatea reprezentau aspecte deosebite ale vieții dacilor, găsim aspecte importante in cazul lor, în special reprezentări de animale, felinele, cea mai deosebită descoperire este o leoaică din argint dar și o panteră, ca și în cazul vulturului, care simboliza regalitatea dar și divinitatea (Ibidem, 1997, p.103).

Această protomă a vulturului apare des în reprezentările dacice dar mai ales pe ceramică, aceste păsări jucau un rol deosebit în universul mitologic al dacilor, au fost utilizate și alte păsări, stilizate pe obiecte însă nu la fel de importante ca vulturul. Toate aceste imagini de animale arată bogata cultură de care se bucurau dacii, ei au preferat atât imaginile tridimensionale dar și pe cele bidimensionale realizate pe vase, această artă figurativă și simbolistica ei ne demonstrează că dacii dețineau vaste cunoștințe în toate domeniile, îndreptându-se spre un progres al culturii.

Capitolul V

Surse literare referitoare la celți și daci

Capitolul dezvăluie sursele literare cele mai importante păstrate referitoare la daci si celți. Îmi propun să fac o introducere asupra populației din spațiul Daciei dar și a noului val de migratori- celții, care s-au stabilit în Transilvania și au avut un impact vizibil în cultura și arta dacilor.

Sursele istorice sunt o dovadă incontestabilă că aceste două populații au avut contact stabilind relații comerciale și au împrumutat una de la cealaltă tradiții, obiceiuri, văzându-se cel mai clar în domeniul artei. Aceste surse literare ne dovedesc că există un interes pentru spațiul locuit de daci, dar și zona unde celții se vor stabili și vor dezvolta o adevărată cultură materială dar și spirituală.

Documentele au fost realizate de o serie de autori de mare valoare care și-au scris operele în contemporaneitate cu evenimentele, luând parte efectiv la ele sau în mod indirect, folosindu-se și ei de operele predecesorilor care le-au influențat lucrările, și ajutat în formarea unor principii în redactarea propriilor opere.

Scriitorii antici de limbă greacă sau latină și-au dedicat o parte sau chiar întreaga operă vizând lumea dacilor, o parte din ei au rămas cunoscuți împreună cu operele lor, iar alții nu au avut un mare impact însă scrierile lor au rămas, fapt ce ne ajută în aflarea a cât mai multe informații referitoare la civilizația dacilor dar și a celților.

Autorii poate cei mai importanți care au inclus în operele lor documente care includ informații despre daci sau celți vor fi prezentați pe scurt, împreună cu citatele cele mai semnificative care au legătură cu aceste două populații. Printre scriitorii care vor fi detaliați, amintim de Dio Cassius, Iordanes, Strabon, Tacitus, sau chiar Appianos, aceștia fiind probabil cei mai cunoscuți în istoriografia antică.

Strabon: este considerat ca fiind cel mai mare geograf al antichității, a și demonstrat lucrul acesta, originar din Amaseva, se naște în anul 64 a.Chr., tatăl său fiind grec iar mama sa făcând parte din familia regilor din Pont. Studiază filozofia în mare parte la Roma, de unde deprinde o serie de calități care mai târziu îl vor transforma în cel mai cunoscut geograf, dar si datorită călătoriilor pe care le realizează la Marea Neagră sau pe teritoriul Etiopiei (D.Tudor, 1982, p.734).

Având un spectru larg de cercetare,numim doar cea mai importantă operă scrisă, „Geografia” alcătuită din mai multe volume, păstrate însă doar 17. În această lucrare Strabon descrie spațiul din jurul Mării Mediterane,descrierea pornind de la vest. Opera citată nu este doar o enciclopedie în care găsim date topografice,sunt prezentate dovezi care relatează că este o scriere științifică (Ibidem,1982, p.735). Autorul împarte pentru prima dată evoluția vieții pe pământ în ere, de exemplu epoca rocilor mezozoice sau azoice. Reprezentativă pentru daci este cartea a VII-a, unde găsim informații precum spațiul ocupat de geți și daci, faptul că aceștia alcătuiau un singur popor, aveau aceeași limbă și tradiții (Ibidem, 1982, p.735). Strabon ne relatează:

„Dacii au aceeași limbă ca și geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută de pe o parte pe alta a Istrului și totodată mulțumită faptului că s-au amestecat cu tracii și cu misii.” (V. Sârbu,G. Florea,1997, p.25).

„A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.Socot că ei se numeau în vechime davi.De aici și numele de sclavi, Geta și Davos obișnuite la atici.” (Fl.Preda,1978, p.81).

„Cât despre geți și daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă până la două sute de mii de oameni” (Ibidem, p.149)

„Orașul Segestica, pe lângă care curge râul Savos…are o așezare prielnică pentru războiul împotriva dacilor” (Ibidem, 1978, p.226).

Despre civilizația celtică Strabon menționează că: „… întregului neam, care se numește astăzi galic și galactic… (celții) îmbracă sogum și își lasă plete lungi” sau că „folosesc pantaloni largi iar în loc de tunici poartă bluze cu mâneci razcroite, ajungând până din jos de pântece și până la șezut” (I.V.Ferencz, 2007, p.106).

Despre ținutul iapozilor specifică: „aceștia locuiau în sudul Panoniei, între Dunăre și Adriatică, numele orașelor lor Metullum, Verdun, Monetium, sunt probabil celtice… armele lor sunt acelea ale celților, dar ei sunt tatuatidupa modelul celorlalți ibiri și traci” (H.Hubert, 1983, p.308).

În ceea ce privește vestimentația, Strabon ne relatează: „la simplitatea și curajul galilor se mai adaugă și multe nechibzuință, lăudăroșenie și dragoste de găteli”… „într-adevăr, ei poartă podoabe de aur, cum sunt colierele din jurul gâtului, brățările de la brațe și de la încheietura mâinii iar demnitarii îmbracă haine pestrițe și cu ținte din aur.” (I.V.Ferencz, 2007, p.106).

În ceea ce privește armele celților, Strabon ne transmite: „armamentul galilor este pe măsura taliei lor, (și constă din) săbii lungi, ce le atârna pe șoldul drept, cu un scut alungit, mare și lănci pe măsură, precum și madaris, un fel de suliță. Unii folosesc și arcul și praștia, au de asemenea și o armă de lemn ce seamănă cu pilum, care se aruncă din mână, fără curea de lansare și care nimerește o țintă chiar mai depărtată decât o săgeată, se folosește mai ales la vânătoarea de păsări.” (Ibidem, 2007, p.121-122).

Appianos: este considerat unul din cei mai importanți istorici ai literaturii latine, făcându-se remarcat în timpul lui Traian. Putem constata că s-a născut în anul 90 p. Chr. în Alexandria, iar în jurul anului 164 – 165 p. Chr. moare la Roma.

Cât timp s-a aflat în Alexandria, deține o serie de funcții în administrație, aici făcându-se remarcat și în schimb primește de la Împăratul Hadrian cetățenia romană, dar și onorificul titlu de cavaler, aceste lucruri l-au făcut să se mute la Roma.

(D.Tudor, 1982, p.69).

Cea mai importantă lucrare o reprezintă seria de cărți în număr de 24 volume numite „Istoria Cuceririlor Romane” aceste cărți fiind realizate în limba greacă. Nu s-au păstrat decât o parte a acestor opere, printre care cărțile VI – VII, XI – XVII. Printre fragmentele care au fost pierdute se numără și cartea XXII, în care se găseau evenimentele referitoare la războaiele daco – romane, evenimente cu care autorul este contemporan (Ibidem, 1982, p.69).

Printre fragmentele care au rămas referitoare la daci și celți se numără și următorul: „Iar în Europa, mai cu seamă două fluvii – Rinul și Istrul mărginesc Imperiul Roman. Dintre acestea, Rinul se varsă în Oceanul de Nord iar Istrul în Pontul Euxin. Înaintând în anumite locuri și dincolo de aceste fluvii, romanii stăpânesc pe unii dintre celți de dincolo de Rin și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci.” (Fl.Preda, 1978, p.84).

Frontinus ( Sextus, Iulius ): cunoscut ca fiind un om politic dar și un general roman s-a născut în anul 30 p. Chr. a deținut și funcția de guvernator al Britaniei, între 74 – 78 p. Chr. moare în anul 104 a. Chr. și lasă în urma sa, opere reprezentative în istoriografia romană (D.Tudor, 1982, p.338). Printre lucrările lui numărăm o operă despre arta militară la romani dar și la greci, tactici și strategii utilizate în luptele pe care romanii și grecii le-au purtat de-a lungul vremii, opera fiind numită „Stratagemata”. Autorul mai scrie și despre unele aspecte referitoare la apeductele romane din timpul lui Traian încadrate în 2 volume. (Ibidem, 1982, p.338). Sursa literară cuprinsă in opera „Stratagemata” ne indică faptul că:

„Scoryllo, conducătorul dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să atace…” (Fl.Preda, 1978, p.142).

Iordanes: nu avem date referitoare la locul sau anul nașterii lui dar nici pentru moartea sa, o cronologie exactă nu a fost realizată încă, însă putem considera secolul VI p. Chr. ca fiind unul în care Iordanes s-a remarcat în istoriografie (D.Tudor, 1982, p.390). Este de origine din Dobrogea însă el a fost romanizat, opera sa principală este „Getica” în care vorbește despre spațiul Balcanic dar și de regiunea Dunării, operă realizată în 12 volume. (Ibidem, 1982, p.390).

Fragmente desprinse din „Getica” cu privire la daci: „Vezi ce mare plăcere, ca niște oameni prea viteji ( dacii ) să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puțintel timp liber după lupte” (Fl. Preda, 1978, p.107).

Cornelis Tacitus, Pubius: important personaj în istoria Romei, chiar dacă este cunoscut mai mult ca fiind un istoric, îl putem considera și om politic dar și avocat. Nu știm cu siguranță anii în care a trăit însă a fost făcută o estimare: s-a născut în anul 55 p. Chr. la Roma și a decedat în anul 120 p. Chr. în același loc. A avut parte de o educație promițătoare pentru viitorul său, i-a fost insuflată o cultură retorică, destul de bine aprofundată. A deținut importante funcții publice, printre care amintim doar cea de pretor în anul 88 p. Chr. dar și cea de consul în 97 p. Chr. A fost considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori romani, evidențiindu-se prin talent, imaginație și sensibilitate (D.Tudor 1982, p.227).

Operele cele mai semnificative: „Dialogus de oratoribus” sau „Agricola” realizate în anul 98 p.Chr. „Historiae” realizată în anul 106 p.Chr. În redactarea operelor el este foarte bine informat, a studiat izvoarele literare și poate lucrul cel mai important a reușit să redea cu exactitate faptele istorice, conturând bine personajele principale, analizându-le pshihologic (Ibidem, 1982, p.228). În ceea ce îl privește pe Tacit și scrierile lui despre daci, în lucrarea „Agricola” găsim și prima mențiune referitoare la spațiul unde locuiau dacii. (Ibidem, 1982, p.228).

Fragmentul păstrat ne relatează: „Într-adevăr au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania.” (Fl.Preda, 1978, p.9).

Privind podoabele celților, Tacitus menționează că: „căpeteniile se bucură mai ales de darurile neamurilor vecine care li se trimit nu numai de unul sau de altul ci și de obște: cai, bani, arme minunate, alămuri și coloane…” (I.V.Ferencz, 2007, p.116).

Dio Cassius: îl putem cataloga ca fiind un istoric grec deși el cu timpul a fost romanizat. Se naște în anul 163 p. Chr. în orașul Niceea, primește o educație bună, fiind luat de către tatăl său, Cassius în provincia pe care acesta urma să o conducă – Cil.

După o perioadă acesta se întoarce la Roma, unde va lua contact cu viața politică deținând mai multe funcții, printre care și cea de proconsul în anul 223 p.Chr. După o activitate politică încoronată de multe succese se stinge din viață în anul 235 p.Chr. tot în orașul natal, Niceea (D.Tudor, 1982, p. 261). Privind lucrările lui, citez opera principală ca fiind „Istoria Romana” alcătuită din 80 de cărți în care autorul relatează evenimentele principalele din istoria Romei de la începutul existenței ei până în timpul vieții lui. În această operă, găsim informații care vizează și lumea dacilor, cultura lor, dar și războaiele daco – romane, remarcându-se prin moralitate dar și prin viziunea pe care a avut-o în legătură cu viitorul Imperiului Roman.(Ibidem, 1982, p.262).

Pentru că ne referim la daci și la celți, Dio Cassius ne transmite o serie de informații pe care le găsim în „Istoria Romana” : „Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea domnea Decebal. Duras care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era… foarte priceput la planurile de război…” (Fl.Preda, 1978 p.238).

„Când Traian a pornit împotriva dacilor și se apropia de Tapae, locul unde barbarii își aveau tabăra i se aduse o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți aliați, cât și burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace.” (Ibidem, 1978, p.187).

„Cel mai însemnat război … al romanilor a fost cel împotriva dacilor asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal…” (Ibidem, 1978, p.147).

Plinius Cecillus Sccundus,Caius Maior ( Pliniu cel Bătrân ): Se naște la Comum în anul 23 p. Chr. ca fiu al unei familii destul de bogate, deține funcții politice dar și militare printre care cea de procurator în Hispania, dar și comandant de cavalerie în Germania. Moare în încercarea de a observa dar și de a scrie despre erupția vulcanului Vezuviu în anul 79 p. Chr. (D.Tudor, 1982, p.590).

Este unul din acei scriitori care au demonstrat că au valoare dar și talent pentru acest domeniu, a citit extrem de mult și a fost mereu bine documentat atunci când a fost vorba de redactarea operelor, dovadă că a scris peste 160 de volume dintre care, poate cea mai importantă operă fiind: „Istoria Naturală”, o carte științifică,în care găsim peste 20.000 de informații care au fost extrase cu seriozitate din peste 100 cărți (Ibidem, 1982, p.590). Citatul care s-a păstrat referitor la daci din această operă:

„Este lucru îndeobște cunoscut că din indivizi fără cusur se nasc uneori copii cu defecte, iar din indivizi cu defecte fizice, copii fără cusur. De asemenea, se reproduc defectele, unele semne, petele și cicatricile; însemnarea de pe brațul dacilor se transmite până la a patra generație” (Fl.Preda,1978,p.108).

Suetonius Tranquillus, Caius: Când vorbim despre Suetonius, vorbim despre un om politic dar și un istoric roman. Data nașterii ne este cunoscută ca fiind anul 76 p. Chr. la Roma, ca domeniu de activitate, Suetonius studiază retorica și într-o anumită măsură practică avocatura. Deține și funcția publică de secretar al cancelariei în Imperiu, aici având prilejul de a studia arhivele Romei, fapt semnificativ în realizarea operelor. A avut mai multe domenii de studiu, a scris despre legile dar și tradițiile Romei (D.Tudor, 1982, p.737).

Cea mai reprezentativă operă, păstrată în întregime se numește „Viețile a doisprezece Cezari”, care cuprinde o serie de bibliografii cu numele împăraților de la Iulius Caesar, împăratul poate cel mai renumit în istoriografia romană și până la Domițian, prezintă în detaliu caracteristici morale dar și fizice, nu pune accent pe cronologia evenimentelor însă este atent la micile detalii care fac diferența între aceste caractere ale împăraților (Ibidem, 1982, p.738).

Din opera „Istoria Romană” găsim următorul citat referitor la daci: „Dorea să țină în frâu pe daci, care se răspândiseră în Tracia și în Pont. Moartea l-a surprins pe când săvârșea astfel de lucruri și se gândea la ele.” (Fl.Preda, 1978, p.225).

Trogus Pompeius: ca o cronologie relativă, îl putem plasa pe Trogus în secolul I a. Chr. el scrie o operă universală intitulată „Istorii Filipice” și are ca punct de plecare Macedonia, în timpul domniilor lui Filip al II – lea și lui Alexandru cel Mare. Opera este prezentată într-un mod succint prezentând detalii importante în legătură cu perioada domniilor, cronologie și evenimente principale (D.Tudor, 1982, p.781). În opera principală a lui Trogus sunt redate și câteva detalii despre daci, relatându-ne următoarele:

„Și dacii sunt o mlădiță a geților. În vremea regelui Oroles, se luptară fără succese împotriva bastarnilor și de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată au fost siliți, din porunca regelui, că atunci când vroiau să doarmă, să pună capul la locul picioarelor și să facă soțiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obișnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au șters rușinea pe care și-au atras-o în războiul de dinainte.” (Fl.Preda, 1978, p.136).

Cu referire la celți Trogus Pompeius în lucrarea sa „Istorii Filipice” specifică: „Galii au supus pe panoni și timp de mai mulți ani au dus războaie cu sorți schimbătoare cu vecinii lor” (I.V.Ferencz 2007, p.35).

„Galii se înmulțiseră foarte mult și pământul pe care se născuseră nu-i mai încăpea, de aceea au trimis treisute de mii de oameni să-și caute altă așezare.”(Ibidem, 2007, p.15).

Horatius Flaccus, Quintus: face parte exclusiv din istoriografia romană fiind un scriitor apreciat și în același timp cunoscut. Se naște la 8 decembrie 65 a. Chr. la Venusia fiind fiul unei familii destul de înstărite material; primește o educație bună pentru că studiază timp de 2 ani la Atena, după care revine la Roma, unde ia parte în lupta de la Phillippi (D.Tudor, 1982, p.374).

Ca o caracteristică privind viața și activitatea lui, putem spune că și-a dedicat viața scrisului, a compus opere deosebite printre care cunoscutele „Satire” dar și „Epodele” care i-au adus satisfacția în viața publică. A mai scris „Ode” între intervalul de timp 23 – 13 a. Chr. Își propune prin aceste lucrări să observe viața oamenilor și stările de care au parte dar și viața Imperiului Roman. (Ibidem, 1982, p.374). Dacii au fost menționați cel mai adesea în lucrarea „Ode” în care găsim următoarele citate în care Horațiu ne relatează: „Puțin a lipsit ca Roma, sfâșiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci și etiopieni: aceștia sunt de temut prin flota lor, iar aceia se pricep mai bine decât toți la aruncarea săgeților.” (Fl.Preda, 1978, p.153).

„(Dacii)…se pricep cel mai bine decât toți la aruncarea săgeților” (Ibidem, 1978, p.151)

Petrus Patricius: este cunoscut în primul rând ca fiind un istoric și în plan secund ca un diplomat. În operă sa „Istoria Imperiului Roman” vorbește și despre războaiele daco-romane, următorul citat fiind sugestiv pentru acest lucru : „Decebal, regele dacilor a trimis o solie la Domițian promițând pace. În urma acestui fapt, Domițian l-a trimis pe Fuscus cu armată multă. Când a auzit de aceasta, Decebal a trimis din nou o solie la el pentru a-i spune în bătaie de joc ca dacă primește ca fiecare roman să plătească anual lui Decebal câte doi oboli, atunci face pace cu el,iar dacă nu primește, va porni cu război și le va pricinui mari necazuri.” (Fl.Preda, 1978, p.239).

Aceștia au fost o parte din autorii care au vorbit în operele lor despre viața și civilizația dacilor și celților, urmează o relatare a altor surse literare cu autori mai puțin cunoscuți care nu și-au toată îndreptat întreaga atenție asupra acestor popoare. De exemplu,în operă lui Fronto -„Războiul cu Partii” găsim mențiunea despre Dacia și despre înfrângerea lui Cornelius Fuscus:„oare n-a fost prins în Dacia un bărbat de rang consular, sub comanda personală a strămoșului vostru Traian?” (Fl.Preda,1978, p.9).

De asemenea, scriitorul Ioannes Zonaras în operă lui „Hronikon” tratează și el problema dacilor, mai ales în timpul lui Decebal, și ne relatează: „Traian a pornit deci cu război împotriva dacilor… nemaidorind să le dea banii pe care îi luau anual și voind să îi pedepsească pentru faptele lor” (Fl.Preda, 1978, p.249).

„Traian…a pornit cu război împotriva dacilor, pe care ionienii îi numesc dakoi, după cum spune Appian în cartea 23 a „Istoriei Romane”…” (Ibidem, 1978, p.82).

Și de la Firmicus Maternus avem o relatare: „În Tracia, toți se nasc roșcovani și cu ochii albaștrii” (I.H.Crișan,1986, p.65).

Ștefan din Bizanț ne face și el o mărturisire în legătură cu spațiul locuit de daci : „Dacia, țară aproape de Boristene. Dacii pe care îi numim dai, căci geții îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont și spre Răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, înspre Germania și izvoarele Istrului.” (Fl.Preda, 1978, p.12).

Un citat important, având legătură cu civilizația celtică este : „Celții, germanii și întreg neamul tracic și scitic au pielea rece și umedă. De aceea ea este moale, albă și fără păr” (Ibidem, 1978, p.110). Despre daci a scris și scriitorul Florus, care menționează că:

„Dacii trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo sub conducerea regelui Cotiso obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea înghețată de ger își unea malurile” (Ibidem, 1978, p.144 ).

Privind armamentul celților Polibios în lucrarea lui principală, Istorii ne transmite următoarele: „când galii dădură primele lovituri cu tăișul în lănci, spadele lor deveniră nefolositoare, romanii se repeziră să lupte de aproape și-i făcură pe celți inofensivii, deorece le luară putinta de a lovi cu taisul- singurul mod de luptă al galilor pentru ca sabia nu avea vârf”

Un alt autor care face referire la societatea celtică este Diodor din Sicillia, un fragment din opera lui se referă la exploatarea aurului: „… ei ajung să aibă mari cantități de aur, folosit mai apoi ca podoabă nu numai de către femei dar și de către bărbați. Aceștia poartă la brațe și la incheitura brățări, iar în jurul gâtului își pun lanțuri groase din aur, mai au și inele mari și chiar platoșe” (I.V.Ferencz 2007, p.106).

Pentru a conchide putem afirmă că atât dacii cat si celții s-au bucurat de o atentie aparte în rândul scriitorilor contemporani și în rândul scriitorilor ce se vor remarca în următoarele secole.

Bibliografie:

I. Lucrări speciale:

1. BEJAN Adrian, Măruia Liviu- Istoria și civilizația Geto – Dacilor Istoria I, Editura Universiăații de Vest, Timișoara- 2003.

2. BERCIU Dumitru- Arta traco – getică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București – 1969.

3. BERCIU Dumitru – Lumea celților, Editura Științifică, București – 1970.

4. CRIȘAN Ion Horațiu – Spiritualitatea Geto – Dacilor, Editura Albatros, București – 1986.

5. CRIȘAN Ion Horațiu – Burebista si epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1977.

6. CRIȘAN Ion Horațiu – Origini, Editura Albatros, București, 1977.

7. CRIȘAN Ion Horațiu, A.Rustoiu, A.Palko – Descoperirile celtice de la Pruniș, Ephemeris Napocensis 5, 1995.

8.FLORENTINA Preda – Culegere de texte, Editura Universității din București, București, 1978.

9. GRENIER Albert – Les Gaulois, Editura Petite Bibliotheque Payot, Paris – 1970.

10. H.Daicoviciu – Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj, 1972.

11. HUBERT Henri – Celții si civilizația celtică, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1983.

12. IONIȚĂ Gheorghe – Reconsiderarea Istoriei Geto – Dacii, Editura Didactică si Pedagogică, București – 2008.

13. ISTORIA Românilor – volumul I, Civilizația si cultura dacilor, Editura ALL, București – 2000.

14. PÂRVAN Vasile – Getica, Editura Meridiane, București – 1982.

15. POPESCU Alexandru – Cultura geto – dacă, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1982.

16. RUSTOIU Aurel – Fibulele din Dacia preromană (sec.II. a.Chr – I p.Chr), Bibliotheca Thracologică, 22, București, 1997

17. RUSTOIU Aurel – Războinici si Societate în aria Celtică Transilvăneană, Editura MEGA, Cluj – Napoca – 2008.

18. SÂRBU Valeriu, FLOREA Gelu – Imaginar si Imagine în Dacia Preromană, Editura Istros, Brăila – 1997.

19. SÂRBU Valeriu – Oameni și zei în lumea geto dacilor, Brașov, 2006

20. TUDOR Dumitru – Enciclopedia Civilizației Romane, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1982.

21. VASILE Ferencz Iosif – Celții pe Mureșul Mijlociu, Editura Altip, Sibiu – 2007.

22. VASILE Ferencz Iosif – Cele mai timpurii descoperiri celtice din sud – estul Transilvaniei, Analele Banatului 6, 1998.

23. VENCESLAS Kruta – Les celtes, Histoire et dictionaire. Des origines a la romanisation et aux christianisme, Paris, 2000.

II. Arhive:

1. Catalog – Tresors des Princes Celtes, Galeries Nationales du Grand Palais 1987 – 1988.

ANEXE

Fig.1.I.Raspandirea celților in Europa

(dupa M. Szabo, I.V.Ferencz, 2007).

Fig.2.Pl III. Invazia celtică in Balcani (dupa V. Kruta, I.V.Ferencz,, 2007).

Fig.3.Pl.IV Celții in Transilvania (dupa I.H.Crișan,I.V.Ferencz, 2007).

Fig.4-Coif de bronza găasit la Londra, in Tamisa, lânga podul Waterloo-sec I a.Chr. British Museum (foto A.Rustoiu, p.25, 2008).

Fig.5.-Pseudo-kantharos cu toarte antropomorfe din necropola La Tene de la Blandiana (Jud. Alba)- Muzeul Unirii Alba Iulia (Foto A.Rustoiu, p.34, 2008)

Fig.6-Inventarul mormântului căpeteniei celte de la Apahida.1-bronz placat cu aur, 3-4-fier, restul ceramică. Scări diferite (dupa Zirra 1976, A.Rustoiu, p.48, 2008).

Fig.7-Materiale arheologice din sud-vestul Transilvaniei provenind din așezări și necropole aparținând ultimului orizont celtic și grupului Padea-Panagjurski Kolonii din punct de vedere cronologic, se observa cezura dintre cele doua orizonturi, disparitia materialelor La Tene celtice și apariția celor nord-balcanice 2005 (A.Rustoiu, 2008).

Fig.8.Reprezentări de călăreți pe un mastos si pe falere de argint:1-Jakimovo,2-Galice,3-4-Lupu,5-Surcea. Dupa Sîrbu,2006, A.Rustoiu,2008).

Bibliografie:

I. Lucrări speciale:

1. BEJAN Adrian, Măruia Liviu- Istoria și civilizația Geto – Dacilor Istoria I, Editura Universiăații de Vest, Timișoara- 2003.

2. BERCIU Dumitru- Arta traco – getică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București – 1969.

3. BERCIU Dumitru – Lumea celților, Editura Științifică, București – 1970.

4. CRIȘAN Ion Horațiu – Spiritualitatea Geto – Dacilor, Editura Albatros, București – 1986.

5. CRIȘAN Ion Horațiu – Burebista si epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1977.

6. CRIȘAN Ion Horațiu – Origini, Editura Albatros, București, 1977.

7. CRIȘAN Ion Horațiu, A.Rustoiu, A.Palko – Descoperirile celtice de la Pruniș, Ephemeris Napocensis 5, 1995.

8.FLORENTINA Preda – Culegere de texte, Editura Universității din București, București, 1978.

9. GRENIER Albert – Les Gaulois, Editura Petite Bibliotheque Payot, Paris – 1970.

10. H.Daicoviciu – Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj, 1972.

11. HUBERT Henri – Celții si civilizația celtică, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1983.

12. IONIȚĂ Gheorghe – Reconsiderarea Istoriei Geto – Dacii, Editura Didactică si Pedagogică, București – 2008.

13. ISTORIA Românilor – volumul I, Civilizația si cultura dacilor, Editura ALL, București – 2000.

14. PÂRVAN Vasile – Getica, Editura Meridiane, București – 1982.

15. POPESCU Alexandru – Cultura geto – dacă, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1982.

16. RUSTOIU Aurel – Fibulele din Dacia preromană (sec.II. a.Chr – I p.Chr), Bibliotheca Thracologică, 22, București, 1997

17. RUSTOIU Aurel – Războinici si Societate în aria Celtică Transilvăneană, Editura MEGA, Cluj – Napoca – 2008.

18. SÂRBU Valeriu, FLOREA Gelu – Imaginar si Imagine în Dacia Preromană, Editura Istros, Brăila – 1997.

19. SÂRBU Valeriu – Oameni și zei în lumea geto dacilor, Brașov, 2006

20. TUDOR Dumitru – Enciclopedia Civilizației Romane, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1982.

21. VASILE Ferencz Iosif – Celții pe Mureșul Mijlociu, Editura Altip, Sibiu – 2007.

22. VASILE Ferencz Iosif – Cele mai timpurii descoperiri celtice din sud – estul Transilvaniei, Analele Banatului 6, 1998.

23. VENCESLAS Kruta – Les celtes, Histoire et dictionaire. Des origines a la romanisation et aux christianisme, Paris, 2000.

II. Arhive:

1. Catalog – Tresors des Princes Celtes, Galeries Nationales du Grand Palais 1987 – 1988.

ANEXE

Fig.1.I.Raspandirea celților in Europa

(dupa M. Szabo, I.V.Ferencz, 2007).

Fig.2.Pl III. Invazia celtică in Balcani (dupa V. Kruta, I.V.Ferencz,, 2007).

Fig.3.Pl.IV Celții in Transilvania (dupa I.H.Crișan,I.V.Ferencz, 2007).

Fig.4-Coif de bronza găasit la Londra, in Tamisa, lânga podul Waterloo-sec I a.Chr. British Museum (foto A.Rustoiu, p.25, 2008).

Fig.5.-Pseudo-kantharos cu toarte antropomorfe din necropola La Tene de la Blandiana (Jud. Alba)- Muzeul Unirii Alba Iulia (Foto A.Rustoiu, p.34, 2008)

Fig.6-Inventarul mormântului căpeteniei celte de la Apahida.1-bronz placat cu aur, 3-4-fier, restul ceramică. Scări diferite (dupa Zirra 1976, A.Rustoiu, p.48, 2008).

Fig.7-Materiale arheologice din sud-vestul Transilvaniei provenind din așezări și necropole aparținând ultimului orizont celtic și grupului Padea-Panagjurski Kolonii din punct de vedere cronologic, se observa cezura dintre cele doua orizonturi, disparitia materialelor La Tene celtice și apariția celor nord-balcanice 2005 (A.Rustoiu, 2008).

Fig.8.Reprezentări de călăreți pe un mastos si pe falere de argint:1-Jakimovo,2-Galice,3-4-Lupu,5-Surcea. Dupa Sîrbu,2006, A.Rustoiu,2008).