Iluzia Realitatii In Romanele Lui Ionut Chiva Si Cezar Paul Badescu

Iluzia realității în romanele lui Ionuț Chiva și Cezar Paul – Bădescu

Motto: “Fiction is the higher autobiography” – Saul Bellow

Nicio persoană nu poate pretinde că este autorul propriei sale vieți. A scrie cu ambiția/dorința/aspirația că acest proces poate elucida misterul este ca și cum ți-ai spiona propria viață, ca și cum scrisul ar fi manifestarea unei speranțe de a te surprinde în mijlocul lucrurilor, în moment. Bariera dintre trăire autentică și autoamăgire este de multe ori neclară, uneori chiar imperceptibilă. Dinamica nuanțată care se instalează între realitate și ficțiune, incertitudinea cu privire la propria identitate și impulsul de a interoga și depăși aceste limite reprezintă fundamentul pe care se articulează o nouă categorie textuală, autoficțiunea. În cele două romane pe care le vom analiza (Luminița, mon amour și 69), Cezar Paul – Bădescu și Ionuț Chiva ilustrează perfect faptul că trăim în lumea pe care o percepem si pe care ni-o amintim.

Termenul de „autoficțiune” a fost introdus în teoria literară în 1977 de Serge Doubrovsky pentru a ilustra propriul roman Fils. Doubrovsky descrie un nou gen literar, o combinație între ficțiune și autobiografie în care protagonistul romanului și naratorul au acceași identitate. Autoficțiunea este explicată de teoreticianul francez astfel :

Autobiographie ? Non, c’est un privilège réservé aux importants de ce monde, au soir de leur vie, et dans un beau style. Fiction, d’évènements et de faits strictement réels ; si l’on veut autofiction, d’avoir confié le langage d’une aventure à l’aventure d’un langage en liberté, hors sagesse et hors syntaxe du roman, traditionnel ou nouveau. Rencontres, fils de mots, allitérations, assonances, dissonances, écriture d’avant ou d’après littérature, concrète, comme on dit musique.

Definiția pe care o oferă Doubrovsky este una deschisă din punct de vedere teoretic, care invită la o analiză mai atentă. Doubrovsky adaugă : „c’est comme un rêve, m’inscrire en livre c’est m’inscrire en faux même si c’est vrai vie qu’on raconte c’est qu’une fiction.ˮ

Pentru a explica noul tip de discurs narativ, teoreticianul francez recurge la ideea de vis, la o primă vedere un fundament teoretic ambiguu, imprecis. Cu toate acestea, raportarea la vis surprinde perfect lumile între care pendulează naratorul: realitate și ficțiune. Și asta tocmai pentru că autoficțiunea își propune să evite, să pună sub semnul întrebării și chiar să elimine în întregime existența unor limite clar trasate între genuri sau tipuri de discurs narativ. Problematizează linia de demarcație între ceea ce este real, autobiografic, și ceea ce este literatură, pură ficțiune. Cu toate acestea, cititorului îi sunt oferite câteva indicii pentru a (de) marca teritoriul autoficțiunii (mărci textuale specifice, elemente de natură stilistică sau tematică). Autoficțiunea este incontestabil legată de refuzul autorului de a respecta contrângerile sau efectul de sinceritate și de realitate, convenții ale unei autobiografii clasice. Autoficțiunea chestionează raportul dintre onestitate și teatralitate, adevăr și iluzie, totul trecut prin filtrul unei memorii în continuă căutare de sine.

Autoficțiunea nu este corespunde unei narațiuni definită complet de egocentrism, exhibitionism sau pur și simplu narcisism. De fapt, miza autoficțiunii, în eforturile sale de căutare a unui identități autentice, permite autorului , ba chiar cere, să intre în contact cu diferența/alteritatea, accesțnd multiple versiuni/laturi ale propriei identități. Autoficțiunea favorizează căutarea de sine prin scrierea de sine.

Pe scurt, o autoficțiune este o narațiune a cărui subiect este strict autobiografic, după cum arată identitatea nominală între autor, narator și personaj. Mai multe indicii paratextuale, intertextuale, naratie, stilistice și tematice care identifică un text autofictional sunt la dispoziția cititorului. Este important de subliniat că elementul care o distinge de autobiografia în sens convențional (ea însăși trecută prin filtrul ficțiunii), ar fi enunțarea urgentă, asemeni unei confesiuni instictive, dar și un caracter introspectiv în care evenimentele favorizează un discurs al eului și nu o succesiune narativă.

Pentru a ilustra raportul dintre realitate și ficțiune, mă voi referi la două romane din așa numitul val al douămiiștilor: Luminița, mon amour de Cezar Paul – Bădescu și 69 de Ionuț Chiva. Ambii autori sunt autori de autoficțiune biografică. Cum se raportează cei doi autori la realitate, care sunt mecanismele pe care le utilizează și cum se manifestă noua instanță narativă în acest univers? Miza acestei lucrări nu este aceea de a demonstra singularitatea unei noi practici textuale, ci de a surprinde apariția unui nou protagonist, o voce care imprimă textului agresivitate și fragilitate în același timp. Un nou tip de antierou și relația acestuia cu realitatea, cu materia primă din care își extrage conținul narativ. Realitatea din cele două romane menționate este una imprecisă, un spațiu în continuă mișcare, adevărul este fluctuant, scapă mereu printre degete (personajelor, cititorului, dar și naratorului), identitatea fluidă, iar limbajul este infuzat de oralitate autentică. Protagoniștii ambelor romane sunt antieroi prinși într-o buclă temporară pe care o parcurg în încercarea de conferi sens evenimentelor din viața lor, pendulând între momentele de anxietate, incertitudine și cele de luciditate sau chiar fericire, de scurtă durată.

În cazul romanului 69, Mircea Martin, semnatarul prefeței, rezumă povestea cărții astfel: „Este vorba despre trei prieteni, unul dintre ei fiind naratorul însuși, lansați într-o existență așa-zicând ilegală, trei «crai» ai delincvenței juvenile. Tema aparentă este eșecul – eșecul, nu ratarea, căci aproape orice mobilizare interioară lipseste -, tema propriu-zisă este plictisul, oboseala de a trăi, greața, dezgustul față de viață și faăț de sine. Personajele încearcă fiecare și împreună să «se scoată», să supraviețuiască într-o lume străină, dar mai cu seamă să-și «omoare timpul», să nu se plictisească.”

Pe de altă parte, Luminița Mon Amour este cronica unui eșec amoros, eșecul unui mariaj – o expunere care a ridicat problema moralității unui asemenea demers literar. Un esec cât se poate de real, pe care naratorul îl folosește ca pretext pentru a scrie literatură și a demonta rețetele de fericire (iluzia căsnicii si a religiei, promisiuni livrate via cărți self-help, articole de tip woman empowerment din Cosmopolitan sau magia cristale). De altfel, naratorul se explică înca din primele rânduri: „Stii că mie nu-mi place să inventez povești din acelea și, oricum, nu-mi place să inventezˮ și plasează cititorul din start într-o dimensiune a non-ficționalului. Cu toate acestea, într-un interviu publicat în Romania Liberă, Cezar Paul – Bădescu afirma : „Cei care chiar îmi cunoșteau viața particulară își dădeau seama că e vorba de ficțiune, de o realitate ficționalizată – asta e cea mai bună sintagmă. Nu e nici ficțiune, nu e nici realitate reală. Plec de la niște lucruri reale pe care le recontextualizez, le dezvolt, le pun într-o alta lumina, apăs pe alte pedale, pun accentul pe alte lucruri. Transfigurez realitatea dată, realitatea brută. E ceea ce am facut în Luminita, mon amour.ˮ

Phillipe Gasparini propune noi indicii pentru a determina dacă un text este autoficțional sau nu: este necesar ca identitatea autorului, a naratorului si personajului principal să coincidă. La fel de importanta este și subtitlul de „romanˮ. Timpul prezent este utilizat pe scară largă într-un efort de a împărtăși doar fapte și evenimente desprinse din realitate și decurge de nevoia de a descoperi un sine autentic. Tendința de nestăpânit de a ficționaliza este în epoca postmodernă „consubstanțială cu scrierea, în general, și cu scrierea de sine, în specialˮ. Potrivit acestei abordări teoretice, este imposibil de spus dacă autoficțiunea este într-o mai mare măsură ficțiune sau autobiografie. La fel de complicată este și delimitarea clară sau corespondența perfectă între autor – narator – protagonist. Pentru a evita o rezolvare generică a acestei probleme și pentru a putea cuprinde majoritatea producției de texte contemporane (în cazul cărora este dificil să se identifice dacă sunt complet autobiografice, autoficționale, sau cu totul ficționale), dar și pentru a reflecta dinamismul acestui gen literar, Gasparini propune idea de hibrid ca numitor comun.

În ambele romane protagoniștii sunt autorii lor în măsura în care reprezintă o proiecție narativă, trecută prin filtrul memoriei și a rescrierii de sine. Cezar Paul – Bădescu și Ionuț Chiva mizează pe ideea de sinceritate, de necosmetizare a realității. Chiar din primele pagini, în Luminița, mon amour, personajul principal povesteste amănunțit o seară din viața sa, sau altfel spus : „ceva foarte banal, din banalitatea mea cotidianăˮ.

Punerea în scenă a unei vieți obișnuite nu anulează cu nimic tensiunea dintre elementul biografic și inserțiile ficționale. Dimpotrivă, ambele romane folosesc incursiunea într-un trecut aflat la limita între realitate și ficțiune ca punct de plecare. Dar trecutul este întotdeauna filtrat, și astfel modificat. Consistența trecutului este una construită progresiv, iar protagoniști celor două romane sunt perfect conștiente de raportul continuu pe care îl au cu urmele sale.

Personajele din 69 sunt tineri revoltați care-și exploatează cu intensitate plictiseala și tristețea. Sunt oameni „rupțiˮ, cum îi numește Ionuț Chiva, iar  accesul accesul la memoria afectivă îi conduce pentru scurte momente într-o zonă a fericirii.

„Ce sa zic, cartea mea e foarte frumoasă (cum trebuie să și fie o carte), are acea caracteristica f.f. simpatică – e mică, seamănă uneori cu Portocala mecanică și alteori cu De veghe în lanul de secară (deși aș fi vrut să semene și cu Grădina de ciment și cu Orașul și câinii și cu Viața sportivă), având tangențe chiar și cu Opinii… și chiar și cu anumite zile de toamna când eram distrus la suflet si mă plimbam în loc să măduc la scoală sau în altă parte. Mai are legătură, cartea mea that is, cu un soi de fixație dementă pe faptul că vroiam să scriu și eu ceva, așa, fain, să fie citibil.ˮ

În Luminița, mon amour, protagonistul este conștient de faptul că : „trecutul meu nu e deloc materie moartăˮ. Mai mult de atât, uneori realitea pare nimic mai mult decât o simplă „făcăturăˮ, o dimensiune inferioră.

Cititorul suspendă, voluntar, dorința de a crede că ceea ce citește este adevărul (Samuel Taylor Coleridge vorbește despre „suspendarea temporară a neîncrederiiˮ). Cititorul acceptă să joace acest joc (sau să respecte „pactul autobiograficˮ). Autorul răspunde acestor așteptări oarecum convenționale prin comentarii reflexive, dispoziții intertextuale și paratext: „scriitorul nu ar trebui să încurajeze o lectură referențială” scrie Vincent Colonna referindu-se la autoficțiune in L’autofiction. Essai sur la fictionnalisation de soi en littérature. Pentru Colonna, notiunea de autoficțiune cuprinde toate procesele de ficționalizare ale sinelui. Pe de altă parte, în măsura în care autorul iși fictionalizează propria existență, autoficțiunea surprinde un univers în care personajele imaginare sunt extensii într-o mai mare sau mai mică măsura ale propriului eu. Pentru Colonna, tocmai explorarea imaginației literare este primordială. Criteriu propus de acesta este acela de a identifica autorul ca fiind un personaj în poveste, folosind persoana întâi singular sau chiar prin desemnarea de sine în mod indirect – cu mențiunea că identificarea este evidentă pentru cititor.

Ambii autorii împrumută, sub forma autoficțiunii, elemente din propria biografie, dar personajele lor nu sunt simple clone narative, ci interogații ale eului, puneri în scenă ale unor evenimente prin care încearcă să exploreze și să înțeleagă fațete ale propriei identități.

Cezar Paul – Bădescu și Ionuț Chiva recurg la un discurs care surprinde prin sinceritatea frustă, o versiune bruta a unui soi de flux al constiinței. Suntem puși în fața unui colaj/decupaj al realității, o selecție a unor evenimente semnificative din realitate, urmată de repovestirea lor, într-un fel o rescriere/recompunere a realității. Motivația acestui demers? În cazul lui Ionuț Chiva, autorul propune următoarea justificare:

„Trebuia să scriu un roman care să-mi răzbune adolescența bolnavă, cu nopțile disperate în care îmi pierdeam, minut cu minut, viața și credințele și curiozitatea. Și acest roman avea să se cheme 69, pe numele lui, și trebuia sa fie despre ce am spus. Timp de doi ani nu mi-am pierdut gândul, îl uitam, dar reveneam la el cu obisnuință, până mi-am dat seama că nu stiu nimic despre ce credeam că ar trebui să știu și că, dacă e să fim sinceri, mi se cam și rupe. ˮ Ca mai târziu să observe, chiar la pagina 69, că de fapt, nu se întâmplă nimic în viață.

Romanul lui Chiva este o succesiune de episoade care par a ilustra una dintre replicile lui Eugen Ionescu, folosită deloc întâmplător și ca motto : „Nu vă speriați, doamnă, e groaznicˮ. Personajele încearcă să supraviețuiască într-o lume dominată de vicii, respingătoare și să facă față pornirilor autodistructive și oboselii de a trăi. Protagonistul este un simplu prizoner al viețți pe care o trăiește, dar cu fiecare episod se eliberează puțin câte puțin de dezgustul față de viață și de sine. Povestea este tensionată, cinematografică și surprinde dorința obsesivă a protagonistului de a umple un gol, de fi parte a ceva, de a aparține.

În Luminita, mon amour, incertitudinea cu privire la identitatea protagonistului si cea a naratorului este una indusă și controlată de Cezar Paul – Bădescu. Realitatea este din nou punctul de plecare,dar raportul cu ficțiunea rămâne în continuare o necunoscută pentru cititor. Cele două lumi se suprapun, dar nu putem susține nici că sunt una și aceeași, nici că sunt total diferite. Un element fundament al autoficțiunii este acela că autorul își trăiește scriitura, spre deosebire de autobiografie în care acesta își rescrie viața trăită. În autoficțiune, scriitura are un caracter performativ. Cu alte cuvinte, în urma acestui proces apare o identitate în curs de a fi descoperită de cititor și de autor.

Autoficțiune, ca orice alt gen literar, implică un anumit dialogism, cititorul este simulttan configurat de gen si delimitat de granițele sale, în timp ce autorul sel joacă cu aceste așteptări și limite. Autoficțiunea este, în opinia mea, un gen litrar hibrid situat între autobiografie și ficțiune, interogând în ce măsura pot fi autorii fi proprii creatori și creații? În ce măsura receptarea cititorului poate influența capacitatea autorului de a încălca regulile literare? Cât de departe în imaginația lor pot găsi un loc în care să cuprindă și să modifice realitatea?

Texte literare

Paul-Bădescu, Cezar, Luminița, mon amour, Iași : Polirom, 2006.

Chiva, Ionuț, 69, Iași : Polirom, 2004.

Texte teoretice

Colonna, Vincent, L’autofiction. Essai sur la fictionalisation de soi en littérature, Paris : EHESS, 1989.

Doubrovsky, Serge, Fils, Paris : Gallimard, 2001.

Gasparini, Philippe, Autofiction. Une aventure du langage, Paris : Seuil, 2008.