Ilegalitatile Nesupunerii Civice

Nesupunerea civică implică și/sau necesită acte care pot fi considerate ilegale și, care, de cele mai multe ori vin din partea unor actori colectivi. Aceste mișcări au un caracter public prin care se manifestă mijloace de protest violente sau nonviolente. Nesupunerea civică poate fi socotită ca o tehnică de luptă sau ca o înlocuire a altor violențe.

Scopul nesupunerii civice este acela de a atrage atenția asupra opiniei publice vizavi de o politică publică sau lege care face ca drepturile fundamentale și/sau legitimitatea democratică să fie încălcată. Nesupunerea civică ar trebui văzută de populație drept un instrument central de democrartizare și emancipare a societății.

Nesupunerea civică poate fi formată din concepte precum: violeță/nonviolență, legi morale/legi constituționale, majoritate/minoritate, nesupunerea civică modernă/nesupunerea civică arhaică (Locke) etc. Acestea sunt numai câteva din conceptele pe care voi dori să le analizez în lucrarea de față pentru a vedea dacă în prezent, noile miscari sociale mai pot fi explicare cele trei modele ale nesupunerii civice(republicană, liberală, deliberativă). Ceea ce este modul în care noile mișcări sociale intră în contrast cu vechile mișcări de tip muncitoresc, cum s-a făcut trecerea și ce factori au favorizat aceasta trecere.

Teza pe care vreau să opun în discuție în această lucrare este legată de scopul acestor noi mișcări sociale, care sunt factorii care le definesc și factorii care le diferențiază de vechile forme de mișcări sociale. Voi analiza dacă noile forme de nesupunere civică se mai pot încadra în teoriicle clasice ale nesupunerii civice pe care le voi formula mai jos și dacă nu cumva avem nevoie de noi teorii care să caracterizeze și să cuprindă nesupunerea civică contemporană și să o delimiteze de vechile forme.

Pentru a arăta necesitatea noilor teorii ale nesupunerii civice în prima fază voi defeni teoriile clasice ale nesupunerii civice(republicană, liberală, deliberativa), mai apoi voi arată care sunt factorii care au facilitat trecrea de la vechile mișcări sociale la noile forme de mișcări sociale pentru că în final, să aleg două mișcări sociale și să le încadrez în cadrul teoretic discutat. Prima va fi mișcarea eco-pacifistă anti-înarmare nucleară care s-a desfășurat între anii 1979-1983 (pentru a facilita exemplul voi vorbi și despre mișcarea anti-nucleară din 1958-1963) iar a doua mișcare este mișcarea de rezistentă din satul Silistea, comuna Pungești unde protestatarii au protestat împotriva companiei Chevron care dorea scoaterea la suprafara a gazelor de șist prin fracturare hidraulică.

Lucrarea este organizată sub forma a patru capitole. În primul capitol voi descrie teoriile clasice ale nesupunerii civice și voi face o legătură între aceste teorii și noile mișcări sociale. În capitolul doi voi arată cum s-a făcut trecerea de la vechile forme de mișcări sociale la noile forme sociale și importantă noii clase de mijloc în noile forme de mișcări sociale. În capitolul trei voi aborda două mișcări și voi analiza dacă acestea se încadrează în teoria noilor mișcări sociale. În ultimul capitol, denumit „Analiză și concluzii finale” voi analiză dacă avem nevoie de un nou cadru teoretic al nesupunerii civice pentru a încadra mișcările sociale abordate de mine.

Capitolul I. Teorii ale nesupunerii civice

Pentru a facilita ințelegerea lucrării, inițial, voi clasifica teoriile nesupunerii civice care mă vor ajuta să fac distincția între vechile mișcări sociale și noi forme de mișcări sociale. Voi analiza dacă aceste trei teorii se mai pot încadra în contextul noilor mișcări sociale, cum au influențat aceste teorii noile mișcări sociale și care a fost aportul adus de teoriile clasice ale nesupunerii civice în transformarea societății civile din epocă industrială în cea post-industrială.

Nesupunerea civică modernă este definită prin trei direcții. Aceste trei direcții sunt caracterizate printre alții si de John Rawls, Sebastinano Maffettone, Ronald Dworkin, Hannah Arendt, Philip Pettit, Joshua Cohen, Jürgen Habermas, Jean L. Cohen și Andrew Arato.

Pentru a înțelege cum a aparut nesupunerea civică modernă trebuie să căutam formele de supunere ale cetățenilor. Primul model este cel dintre dumnezeu și popor. Acest model presupune supunerea totală a poporului în fața oricăror legi „ce ar fi fost de cuviință să i se reveleze o divinitatea puternică”(Arendt, 1999, 91). Există un tipar conceput de Hobbes, care se aseamănă într-o oarecare măsură cu precedentul model. Diferența constă în faptul că fiecare individ încheie o înțelegere cu autoritățile laice pentru a i se garanta securitatea. În schimbul securității, individul trebuie să își cedeze toate drepturile și puterile unui Leviatan. Această versiune de contract social este una verticală.

Versiunea orizontală a contractului social este formulată de Locke. În acest contract, indivizii independenți, după ce se înțeleg asupra unei legături reciproce, se înțeleg și asupra unei guvernări. Acest tip de contract limitează puterea individului dar totodată pastrează întreagă puterea a societății(Arendt, 1999, 92). Locke este primul autor care legitimează o formă de nesupunere civică arhaică prin definirea și limitarea puterii politice. Puterea paternă sau „cârmuirea părintească”, cum o numea Locke este una naturală care nu se extinde la scopurile și jurisdicțiile celei politice. Puterea politică este o putere pe care fiecare individ a deținut-o în starea naturală, ea fiind încredințată unui cârmuitor prin intermediul societății. Această putere trebuie folosită pentru conservarea propriei proprietăți și pentru binele acesteia, astfel scopul și măsura acestei puteri când trece din mâinile fiecărei persoane, în mâinile magistratului, nu poate primi alt scop decât acela al conservării membrilor societății în privința vieților, libertăților și posesiunilor lor. Această putere nu poate deveni una absolută asupra vieților și avuțiilor persoanelor ca în cazul lui Hobbes, deoarece aceasta este puterea de a face legi care își are originea nu doar în contract, ci și în consimțământul reciproc al acelora care realizează colectivitatea(Locke, 1999, 160-162).

Puterea despotică este acea putere absolută pe care un om o deține asupra altuia iar această putere nu vine de la natură. Această putere îngrădește spațiul de acțiune al cârmuirii. Omul neavând această putere de la natură, este destul de logic, că în urma contractului, aceasta nu poate fi încredințată cârmuitorului. Această putere despotică trebuie văzută ca efectul pierderii unui drept și ca o decădere din genul uman. Acest tip de putere, aflat în afara contractului, încetează o data cu consimțirea contractului. Dar, totuși, ne întrebam cum poate un sclav să ia parte la contract fără acordul stăpânului? Puterea paternă este o putere mai slabă decât cea politică, aceasta, fiind singua putere în care se poate dezvolta o societate civilă și implicit vocea societății deoarece în cea despotică nu există nici un fel de proprietate(Locke, 1999, 162-163).

Există trei mari tradiții de reprezentare a spațiului public: tradiția liberală reprezentată de John Locke, Sebastinano Maffettone, John Rawls și Ronald Dworkin, tradiția republicană reprezentată de Hannah Arendt, Philip Pettit și tradiția deliberativă reprezentată de Jean L. Cohen, Andrew Arato, Jürgen Habermas și Joshua Cohen.

Modelul liberal intră în contradicție atât cu modelul republican cît și cu cel deliberativ. Modelul liberal consideră spațiul privat ca fiind locul unde acțiunile individuale autonome și procesele democratice funcționează în vederea binelui comun. Spațiul public este văzut de modelul liberal că unul secundar și instrumental, în care politicul nu trebuie decât să construiască și să mențină instituțiile imparțiale.

Modelul republican, crează o imagine antagonică a spațiului public. Pentru Arendt, „calitatea de cetățean se exercită asociațional” pentru realizarea binelui public. Pentru a dobândi calitatea de cetățean, care implică participarea politică democratică în accepțiunea arendtiana, cetățeanul nu aspiră către interese individuale, ci trebuie să își creeze un exercițiu personal de virtute pentru formarea unui proiect civic comun. Din perspectiva arendtiană spațiul public este văzut ca împlinirea unei comunități virtoase angajate în formarea binelui comun și nu ca o unire a unor spirite egoiste și autonome, precum modelul liberal, sau ca un spațiu unde se pot genera continuu politici, norme și instituții într-un exercițiu rațional, așa cum este văzut acest spațiu de către modelul deliberativ.

Modelul deliberativ se distinge de celelalte două modele, respectiv de ce liberal și cel republican, totuși, atât în modelul deliberativ cât și în cel republican se pune accentul pe rezolvarea problemelor în spațiul public. Spațiu văzut de cei doi autori(Cohen si Arato) ca o redefinire a ceea ce este permis și ce nu, un spațiu care face diferența clară între drepturi și obligații și de ce nu, un spațiu în care instrumentele democrației arată că încă funcționează. Pentru Jürgen Habermas fiecare individ trebuie să își asume riscurile participării la acțiunile de nesupunerea civică iar aceasta trebui să ramână suspendată între legitimitate și legalitate deoarece fiecare democrație constituțională ar trebui să vadă în nesupunerea civică ceva necesar culturii sale politice.

În continuare voi defini cele trei modele de reprezentare pentru ca mai apoi, cu ajutorul lor să pot face o distincție între ceea ce încercau să legitimeze și asupra cui se îndreptau vechile forme de nesupunere civică dar și ceea ce încearcă să legitimeze noile forme de nesupunere civică.

1.1 Modelul liberal al nesupunerii civice

Mulți teoreticieni își concentrează criticile pe problemele locale ale liberalismului și apoi își extind formula anti-liberală sau „strategia teoretică post-liberală” la nivel mondial. Pentru anumite persoane liberalismul poate fi socotit ca un „proiect de cercetare” în filosofia politică iar aceste persoane se ajută de liberalism pentru a testa unele dintre alternativele sale. Într-un final se poate observa că aceste alternative nu se potrivesc iar persoanele care cred că liberalismul este „nesănătos, bolnav” poate au dreptate în această privință, dar nici „terapiile propuse de ei nu sunt satisfăcătoare” în nici într-un fel(Maffettone 2000).

Locke consideră că prima societate a fost întemeiată între soț și soție și în timp s-a ajuns la cea dintre stăpân și servitor, iar mai apoi la cea dintre guvernanți și guvernați. Tirania este văzută de Locke ca o exercitare a puterii dincolo de drept: ”ea reprezintă exercitarea puterii la care nimeni nu are dreptul”(Locke, 1999, 179).

Începutul nesupunerii civice din perspectiva lockeană este momentul în care ne întreabăm dacă într-o cârmuire cineva poate opune rezistență atunci când se consideră nemulțumit sau consideră că nu i s-a făcut dreptate? Ceea ce este important în versiunea orizontală a contractului, este persoana regelui. Lui nu îi poți opune rezistență deoarece acesta este investit de către un har divin, iar „persoana sa este în afară oricărei discuții sau violențe, nefiind posibilă de a fi supusă forței sau cenzurii juridice ori condamnării”(Locke, 1999, 181-182). Chiar dacă nu i se poate opune rezistență regelui, putem opune rezistență unui ofițer sau altei persoane numite de către rege, numai în momentul în care acesta comite acte ilegale. O primă problemă cu rezistentă este: “cum procedăm dacă ofițerul a fost pus persoanl de către rege să aresteze pe cineva”, mai putem opune rezistență? Locke este de părere că regele nu poate împuternici pe nimeni să acționeze împotriva legii. Autoritatea, în accepțiunea lui Locke, dă dreptul de a acționa, și nu delegarea făcută de rege, iar împotriva legilor nu poate exista nici o autoritate.

Un alt caz în care este legitimă rezistența, este momentul în care există o exercitare ilegitimă a puterii care îi pune viața în pericol unei persoane. Forța se poate folosi atunci când cineva este împiedicat să apeleze la lege sau pericolul în care este pus nu poate fi rezolvat de către lege. Un alt momentul legitim în care putem opune rezistentă este acela în care „actiunile nelegitime” ale magistratului continuă iar acesta împiedică buna aplicare a legii. Forța o putem folosi și atunci când ceva ni s-a luat prin forță nelegitimă și nu putem apela la lege pentru a îl recupera.

Maffettone face o distincție între „liberalismul critic” și “liberalismul realist”. El susține că trebuie să se ia în considerare „modul în care preferințele individuale sunt relevante pentru justificarea ordinii politice și sociale”. În liberalismul realist, preferințele individuale justifică ordinea politică și socială numai în măsură în care acestea sunt „descoperite de alegerile reale ale cetatenilor”. În contrast, „liberalismul critic” reprezentativ și pentru Rawls, consideră că preferințele individuale sunt relevante prin alegerile efective pe care le fac oamenii, dar oricât de importante ar fi acestea nu reprezintă singura sursă de justificare a ordinii sociale și politice și este foarte posibil să se „meargă dincolo de preferințele reale în special pentru că sunt endogene”. Cu alte cuvinte, pentru liberalii critici există diverse motive de la cele „epistemice la cele socio-economice”(Maffettone 2000) pentru justificarea ordinii politice și sociale.

Forma de protest pe care Rawls o pune în discuție împreună cu acțiunea militantă și rezistența nu reprezintă o cale pentru transformarea unui regim nedrept sau corupt. Teoria rawlsiană se referă la rolul și oportunitatea nesupunerii civice de a legitima o autoritate democratică într-un regim democratic. Problema nesupunerii civice apare numai în cadrul unui stat mai mult sau mai puțin democratic pentru cetățenii care acceptă și recunosc legitimitatea constituției. Întrebarea de la care pleacă Rawls este: “în ce moment obligația de a nu te conforma legilor adoptate de către o majoritate legislativă încetează să mai fie obligatorie în vederea dreptului de a-ți apăra libertatea și obligația de a te opune nedreptății?” Această întrebare presupune natura și limitele majorității și constituie problema nesupunerii civice vazută ca un test crucial pentru orice teorie de bază morală a democrației.(Rawls, 1971, 363)

Nesupunerea civică este văzută ca un act politic deoarece sunst susținute drepturile constituționale ale cetățenilor. În același timp nesupunerea civică este văzută și ca un act moral deoarece aduce pe agendă principii morale legate de minoritate și contrastul majoritate – minoritate. Rawls vede nesupunerea civică ca un act public, legal dar în același timp și contrar legilor, non-violent și conștient cu scopul de a nega unui regim politic legitim sau de a determina o schimbare a legilor guvernământului(Rawls, 1971, 364). Este important ca acele mișcări care își propun să rămână non-violențe să facă acest lucru deoarece adversarii mișcării au mai multe arme pentru stoparea acțiunilor violențe decât protestatarii. În cazul în care aceștia se decid să „ lupte” violent, adversarii lor vor deține toate mijloacele în acea situație. Folosind non-violnța este mult mai greu pentru adversarii mișcării să contracareze acest tip de „armă” decât unul fizic, ceea ce va aduce un plus persoanelor care nu se supun civic.

Legitimitatea nesupunerii civice rawlsiene este strict legată de trei direcții pe care acesta le discută în “A Theory of Justice”. Prima direcție este legată de eșuarea instrumentelor legale democratrice. În cazul în care există o lege care conține nedreptăți vizibile iar refuzul autorităților de a le corecta este deliberat, nesupunerea civică este înțeleasă că ultima instanță care poate duce la corectarea nedreptăților. O a doua directie se leagă de cererile/revendicările persoanelor care nu se supun civic. Nesupunerea civică nu trebuie să reprezinte o revendicare a unui grup privat. Cetățenii care practică sistematic nesupunerea civică, trebuie să le permită tuturor celor îndreptățiți să protesteze alături de ei, chiar dacă cei din urmă au alte revendicări. În a treia conditie pentru ca nesupunerea civică să fie în totalitate legitimă, Rawls consideră că trebuie să se încalce cele două principii ale dreptății, adică cel al libertății egale și principiul celor mai dezavantajați. Pentru Rawls legitimarea nesupunerii civice este foarte realizabilă deoarece este posibil ca legile și politicile nedrepte să fie înfăptuite de o majoritate mai mult sau mai puțin dreaptă( Rawls, 1971, 363-367). Problematic este faptul că nu există o bază rațională după care te poți ghida și totul se reduce la o simplă alegere intuitivă iar în final povară răspunderii etice va cădea în seamă persoanelor vizate de protestatari.

Nesupunerea civică pe care o definește Rawls se încadrează între formele legale de protest și refuzul deliberat pe de o parte și diferitele forme de rezistentă de pe altă parte. Pentru el nesupunerea civică se distinge foarte clar de acțiunea militantistă. Militantismul se opune mai profund sistemului politic existent. Acesta nu acceptă sistemul deoarece crede fie că se îndepărtează foarte mult de principiile sale, fie sistemul urmărește o concepție a dreptății întru-totul greșită. Militantismul, în termenii săi proprii, nu face apel la simțul dreptății majorității iar din această cauză acțiunea militantă nu se încadrează în limitele legii, ci reprezintă o profundă opoziție a ordinii juridice. Militantului i se pare că structura de bază a societății este atât de nedreaptă sau că se îndepărtează atât de mult de propriile sale idealuri, încât trebuie să se pregătească pentru schimbarea radicală sau chiar revoluționară (Rawls, 1971, 368-369).

Ronald Dworkin își pune problema drepturilor morale ale cetățenilor în „Taking Rights Seriously”. Activitatea să este îndreptată în principal către jurisprudența americană fiind de părere că drepturile individuale fundamentale pot fi stabilite numai dacă demonstrează că pot apăra demnitatea persoanei sau altă valoare care se aseamănă cu aceasta. El se confruntă cu întrebarea: “când o îngustare guvernamentală a drepturilor morale individuale este justificată?”. Dworkin conchide că guvernul poate limită un drept numai atunci când un motiv este prezentat și decurge dintr-un motiv care este în concordanță cu dreptul inițial pe care trebuie să se bazeze. Stabilește două teste pentru a decide dacă un guvern ia în serios drepturile sau nu. Primul test este atunci când guvernul trebuie să recunoască cetățenilor dreptul de a „sparge” legile iar al doilea se aplică în momentul în care guvernl care ia în serios drepturile și nu acordă prioritate interesului general când acesta intră în conflict cu drepturile individuale ale cetățenilor(Dworkin, 1978 199-200).

Ronald Dworkin, introduce conceptul de drepturi morale ale cetățenilor față de guvern, acestea fiind cerute prin nesupunere civică. Dworkin este de părere că oamenii au drepturi legale care pre-există legislației. Acestea sunt drepturile morale. Cel mai important este dreptul la liberă exprimare. Acest drept este unul moral deoarece confirmarea lui este esențială în cazul în care drepturile fundamentale ale unei persoane se vor a fi luate în serios și respectate. Pentru Dworkin există o distincție clară între „a avea un drept” și „a avea dreptul să faci x”, spre exemplu să încalci legea(Dworkin, 1978, 208). Conceptul de drepturi sau dreptul la nesupunere civică față de guvernământ se utilizează de cele mai multe ori atunci când societatea politică este împărțită; o societate care face apel la cooperare sau atunci când scopurile comune sunt inutile, iar într-o lume a conflictelor unde democrația constituțională autentică încă rămâne în scop decât o realitate, dilema drepturilor naturale ne poate arată dar în același timp poate camufla severitatea realității politice.

Pentru Dworkin, constituția ar trebui să fie cea care să dea siguranțe legale legate de problemele morale ale unei societăți, cum ar fi egalitatea între persoane. Această problemă a constiutuției ridică două întrebări importante. Prima este legată de toate drepturile morale pe care cetățenii le au și dacă Constituția garantează sau recunoaște aceste drepturi? Cea de-a doua se refera la supunerea față de lege chiar dacă aceasta ne încalcă dreptul moral. Ar trebui să ne supunem unei legi dacă această ne încalcă dreptul moral? Ultima are consecințe importante asupra dezbaterilor ce privesc nesupunere civică. Cele două întrebări devin importante atunci când vorbim despre o minoritate de orice fel care își revendică drepturile morale iar legea le respinge. Dreptul de a nu te supune legii înseamnă că cineva nu este obligat să se supună unei legi care contrazice acest drept. A nega dreptul de a nu te supune legii, este un efect de negare a drepturilor existente morale fundamanetale ale cetățenilor. Dworkin este sceptic și nu crede că o Curte Supremă ar putea garanta drepturile individuale ale cetățenilor, chiar dacă Constituția ar fi aproape perfectă(Dworkin, 1978, 212).

Chiar dacă sistemul constituțional adaugă o lege pentru a proteja drepturile morale ale indivizilor împotrivă guvernământului, acesta este primordial deoarece el are ultimul cuvânt în executarea legii, ceea ce nu înseamnă că viziunea guvernului poate să fie una corectă. El sugerează faptul că în momentul în care cetățenii nu pot obliga guvernământul să ajungă la un răspuns corect vizavi de drepturile lor, ei ar trebui să oblige guvernul să ia în serios drepturile morale.

Dworkin se intreabă dacă într-o democrație care respectă drepturile individuale, orice cetățean are o datorie să se supună legilor, chiar dacă el ar dori ca ceva din acestea să se schimbe. Important este ca această datorie de a te supune nu trebuie să devină una absolută, deoarece orice societate produce legi și politici nedrepte și astfel datoria de a nu te supune legilor nedrepte devine una secundară(Dworkin, 1978,330-333).

Pentru Dworkin, dreptul la liberă exprimare presupune și dreptul la o demonstrație activă a nesupunerii civice, să încercam oarecum redefinirea spațiului public și a celui privat. Orice cetățean are dreptul moral de a exprima liber ceea ce gândește, într-un mod non-provocator, legat de problemele politicii. Acest drept la liberă exprimare este unul dintre cele mai importante pe care statul ar trebui să-l apere și să-l garanteze deoarece el poate asigura egalitatea politică. Există o mare controversă în ceea ce privește limitarea acestui drept, deoarece pentru a limită dreptul la liberă exprimare statul impune „ anti-revolta ”, (Dworkin, 1977, 335-336) considerând că unele persoane care se exprimă liber au intenția de a cauza revolte.

Chiar dacă legea este văzută de anumite persoane ca o regulă imperativă stabilită de autoritatea supremă, pentru Dworkin aceasta nu reprezintă monopolul judecătorilor, ci o prerogativă civică din cauza continuului proces de testare. În primul rând cetățenii și apoi establishment-ul politic trebuie să ințeleagă că legea este supusă unui continu proces de modernizare și mișcare și că este creată pentru a fi permanent testată. Din perspectiva lui Dworkin protestatarii au trei motive pentru a protesta. Primul motiv legitim pentru a protesta este legat de supunerea față de o interpretare nedreaptă a unei legi. Dacă legea este îndoielnică și prin urmare este neclar, dacă legea îi permite unei persoane să facă ceea ce vrea, persoana în cauză ar trebui să se supună autorității executive, chiar dacă persoana că legea este greșită deoarece în acest timp prin intermediul procesului politic, persoana trebuie să încerce modificarea ei. Ultimul act este legat de refuzul îndrepretării unei legi nedrepte, chiar și după ce o instanță a validat-o, deoarece instituțiile juridice trebuie să reprezinte moralitatea politică a societății. Ei au dreptul să protesteze și după ce curtea a validat respectiva lege pentru că acea sentință finală nu judecă conflinctele în sensul moralității societății( Dworkin, 1978, 223-225). Ne putem întreba până unde merge această „dreptate a moralității?”, pentru că după cum am discutat și mai sus, Dworkin admite nesupunerea civică chiar și după ce o instantă superema a oferit o soluție. Ne putem întreba dacă nu cumva și ISIS luptă tot pentru drepturile morale ale musulmanilor? Totuși, pentru acești islamiști extremiști, setul de dreturi morale pe care ei îl impun este văzut legitim de către statul islamic, chiar dacă noi considerăm că este un atac asupra dreturilor omului.

Dacă protestatarii vor continua acțiunea de nesupunere civică, bazată pe credința sinceră în virtutea drepturilor morale, împotriva curții supreme care deja a oferit soluția legală, ne putem întreba dacă va înceta vreodată nesupunerea civică.

Dworkin răspunde la unele dintre aceste întrebări, fiind convins că este de datoria guvernământului să definească legile morale prin statut și decizie juridică astfel încât drepturile morale să fie incluse în limitele legii. Dar cum ar putea și cum ar trebui să definească guvernământul drepturile morale? În momentul în care guvernații își vor lua în serios îndatoririle, ei vor fi nevoiți să elimine propriile greșeli. Pentru a ne demonstra cum vor reuși ei să facă acest lucru, Dworkin ne propune două direcții. Prima direcție recomandă găsirea unui echilibru între drepturile și cercurile societătii. Acest prim model este oarecum ambiguu deoarece crea o confuzie între drepturile societății și drepturile membrilor societății. A doua direcție tratează mult mai serios problema integrării drepturilor morale în limitele legii și consideră că dacă un drept este trecut printr-un filtru sau printr-un caz foarte bine formulat, guvernul ar trebui să ia acest drept, numai în cazul în care un argument convingător și clar exprimat.

Jeremy Bentham este de părere că acel set de legi pe care le denumim morale și vin în plus față de ceea ce prescrie o lege, nu au o baza legitimă.

Pentru autori precum Jean L. Cohen și Andrew Arato există multe regimuri care sunt considerate democrații liberale, problema este că modelele și teoriile predominante ale democrațiilor liberale în opinia lor nu sunt suficient de democratice. Din punctul de vedere al modelului liberal standard care presupune opoziția societății civile și a statului și crede că democrația este concepută în întregime instrumental, astfel de viziune este incapabilă să susțină o democrație. Cohen și Arato concep societatea civilă ca locul unde atât legitimitatea democratică cât și drepturile compuse în privat dar și sferele publice și sociale în care indivizii discută, se asociază, gândesc împreună la problemele de interes public dar și acționează cu scopul de a influența societatea politică și indirect luarea deciziilor(Cohen și Arato, 1997, 564)

Atât Rawls, cât și Dworkin înțeleg nesupunerea civică că o acțiune contrară legii dar în limitele fidelității ei. Nici unul dintre aceștia nu interpretează nesupunerea civică ca un răspuns la deficiențele constante ale calității sau gradului procedurilor democratice în sistemul politic. Atât pentru Rawls cât și pentru Dorkin nesupunerea civică are rolul de a proteja drepturile morale individuale împotriva sistemului politic democratic, dar fundația morală a drepturilor constituționale se află, pentru teoria liberală, în principiul drepturilor. Teoria politică liberală provine din asumpția pluralității iar acest lucru presupune o societate civilă modernă, formată din grupuri și indivizi cu moduri diferite și chiar opuse de viață și concepții diferite asupra binelui și totodată ar trebui să fie capabili să ajungă la o concepție comună vizavi de justiția politică (Cohen și Arato, 1997, 569-671).

Din punctul de vedere liberal, atât Rawls cât și Dworkin susțin supremația conștiintei morale a individului vizavi de legea publică. Nesupunerea civică este justificată doarece legea este nedreaptă iar nesupunerea civică dorește să o corecteze. Problema reală pentru liberali vine atunci când este necesar să încadrăm „cel mai bun sistem procedural de instituții în acord cu presupunerile lor normative”. Exercițiul pozitiv pentru liberali constă în „procedurile democratice din axiomele clasice de libertate și egalitate”. Relația dintre noțiunea de justificare și legitimare poate fi interpretată diferit de principiile filosofiei politice. Maffettone consideră că justificarea este „de obicei o noțiune morală și în mod susbtanțial dependentă de consimțământul real” iar legitimarea este „caracteristică conceptului socio-politic” (Maffettone 2000).

Drepturile orientate spre liberalism nu pot rezolva problema nesupunerii civice în democrațiile constituționale bazându-se strict pe principiul de legitimitate cu care operează. Liberalii cer dezincriminarea actelor de nesupunere civică orientate spre drepturi, susținând că există o bază morală extra instituțională pentru încălcarea legii. De fapt, ceea ce nu recunosc ei este faptul că există o dublă bază normativă extra instituțională pentru legitimarea legilor în societățile ghidate de principiile constituționalismului. Nesupunerea civică în șine, spre deosebire de orice alt drept moral nu poate să fie transformată într-un drept legal sau constituțional fără contradicție(Cohen și Arato, 1997, 588).

Dreptul de a afirma drepturile nu se referă la o concepție de moralitate distinctă de politică, ci se referă în mod direct la principiile normative ale politicii în sine, la o conceptie democratică a politicului. Nesupunerea, în apărarea drepturilor individuale rezultă din ideea drepturilor fundamentale. Ideea lui Dworkin precum că legislatorii ar trebui să discearnă între principiile morale ale comunității și opinia publică ar trebui să fie capabilă să comunice aceste principii legislatorilor și să aibă o influența asupra lor, indică faptul că societatea civilă are o dimensiune relevanta din punct de vedere politic. Influența cetățenilor asupra societății politice este o dimensiune centrală a democrației. Legile care instituționalizează aspectele morale ale unei comunități nu sunt reductibile nici la deciziile politice nici la drepturi. Procesul de discurs public necesită o relație reflexivă a identității colective la fel ca în cazul drepturilor morale. În acest caz nu poate exista o singură autoritate dincolo de corpul legislativ care în acest caz nu este tribunalui ci opinia publică (Cohen și Arato, 1997, 589-590). Deși dreptul individual la discurs, asociere și întrunire reprezintă condiția prealabilă pentru instituționalizarea spațiilor publice în cadrul societății civile, principiul lor este profund politic: principiul legitimității democratice.

Maffettone consideră că persoanele care critică liberalismul nu pot face o distincție între „legitimitate și justificare” astfel încât ei echivalează „legitimitatea procedurală cu justificarea politică și morala”. Argumentele împotriva liberalismului vin atât din partea gândirii republicane cât și din partea democrației deliberative. Acestea atacă liberalismul pe bază unor principii de dreptate iar aceste critici consideră că aspectele procedurale precum „participarea, deliberarea și comunicarea” sunt considerate mai relevante în cele două gândiri decât în paradigma filosofică liberală (Maffettone 2000).

Modelul republican al nesupunerii civice

Aceste distintii pentru aplicarea și interpretarea acestei paradigme au fostă făcute și de filosofi ai dreptului precum Cass Sunstein și Frank Michelman. Această aplicare poate rivaliza cu una dintre cele mai influente teze bazate pe drepturile liberale, al cărui autor este Ronald Dworkin. Versiunea formulată de Sunstein a republicanismului nu este anti-liberală în profunzime. Acest „republicanism liberal” se caracterizează prin 4 principii: „deliberarea bazată pe virtutea civică, egalitatea actorilor politici, universalism bazat pe rațiuni practice, și cetățeni manifestând împreună pentru drepturi de participare”(Maffettone 2000).

Primul principiul se suprapune cu “democratia intrinsecă a teoriilor democratice deliberative”. Sunstein vede deliberarea în mod explicit prin anularea preferințelor private în numele virtuții civice. Singura distincție care poate fi luată în considerare aici între republicanism și liberalism este faptul că primul face trimitere la o idee de bază a virtuții civice care se situează în deliberare într-un mod strict republican. Totuși, ce se va întâmplă dacă această virtute civică nu va fi acceptată de către cetățeni? Egalitatea politică și universalismul sunt “postulate incontestabile liberale” și nu este foarte relevant să reconstruim aceasta în tradiția republicană deoarece se suprapune cu curentul principal de gândire liberal. Singura diferență este faptul că republicanii atribuie binele comun contrar intereselor individuale urmărite de liberali. Singură măsură, consideră Maffettone, care poate menține vie o diferență clară între republicanism și liberalism este noțiunea de cetățenie. Faptul că participarea este un bun intrinsic este foarte discutabil. Multe regimuri autoritare s-au bucurat de o “participare empatică la scară mare” (Maffettone 2000).

Hannah Arendt este de părere că, deși nesupunerea civică este un fenomen larg răspândit, rămâne un fenomen american atât prin origine cât și prin conținut. Identitatea teoretică a republicanismului este destul de discutabilă și încă este incert dacă „republicanism” este doar numele care caută să „revigoreze o tradiție politică clasica” ce ne aduce aminte de Cicero, Machiavelli, umanismul civic italian al renașterii, o parte din cultura revoluționară din Anglia sau background-ul intelectual al părinților fondatori din SUA (Maffettone 2000).

Din punctul ei de vedere, nesupunerea civică este legitimă în două situații: prima situație este aceea în care „un număr semnificativ de cetăteni au ajuns la convingerea că mecanismele normale nu mai funcționează; sau că revendicările lor nu sunt ascultate sau nu sunt urmate de nici un efect” sau atunci când „guvernul este pe cale să facă schimări, s-a angajat și persistă într-un mod de acțiune în care legalitatea și constituționalitatea fac obiectul unor serioase îndoieli”(Arendt,1999, 80). Cu alte cuvinte, nesupunerea civică se poate îndrepta către două direcții: restabilirea puterii status quo-ului sau către schimbări dorite și necesare.

Arendt este de părere ca „dorința de schimbare și nevoia de stabilitate resimțite de om s-au menținut într-o stare de echilibru”(Arendt, 1999, 81-82 ). Ca și în trecut, astazi există o erodare progresivă a autoritătii guvernamentale urmată de un semn de întrebare asupra legitimitătii guvernului din cauza incapacitătii acestuia de a funcționa corespunzător. Arendt găsește două motive pentru care sistemul de guvernare începe să se degradeze. Un prim motiv este modul de organizare al partidelor iar al doilea este legat de trecerea timpului și degradarea instituțiilor care pot permite o participare reală a cetățenilor. Consimțământul față de instituții se mai poate degrada și din cauza faptului că acesta nu este reînnoit iar noile generații sunt obligate să se ghideze dupa vechiul consimțământ(Arendt,1999, 75).

Arendt aduce în discuție o altă diferentă cea dintre nesupunerea civică care nu este vazută că o revoluție și persoanele revoluționare care se diferentiază net de persoanele care nu se supun civic prin faptul că cei din urmă, persoanele care nu se supun civic, acceptă cadrul autoritătii de drept și legitimitatea de ansamblu a sistemului juridic, în timp ce primii resping total acest lucru (Arendt, 1999, 82).

O nouă disctincție este făcută intre cei care practică nesupunerea civică și delincvența de drept comun. A doua este pusă pe seamă eroziunii competenței și eficienței poliției, în timp ce prima reprezintă un indicator al scăderii autorității legii (Arendt, 1999, 80). Delincventul de drept comun acționează în propriul sau interes, în timp ce persoană care nu se supune civic, actionează pentru interesul unui grup și acesta nu dorește să beneficieze de o favoare ascunsă. Diferența dintre persoanele revoluționare și cele care practică nesupunerea civică este una mult mai greu de sesizat decăt cea dintre delincventul de drept comun și cei care nu se supun civic, asta pentru că atât persoanele revoluționare cât și cele care practică nesupunerea civică manifestă dorința de schimbare(Arendt, 1999, 83).

Consider că există și alte diferențe între aceste două tipuri de persoane: persoanele revolutionare și cele care practică nesupunerea civică. Una poate fi faptul că primele pot deveni foarte rapid conservatoare după ce înfăptuiesc o revoluție, totusi, nu se întâmplă același lucru cu cei din urmă.

După cum aminteam mai sus, instituțiile republicane se bazează pe două principii: cetățeni activi și punerea în practică a binelui comun, totusi, Arendt pune problema flexibilizării instituțiilor libertătii și dacă acestea se vor adapta sau nu impactului schimbării pe care îl aduce nesupunerea civică, fără a se ajunge la un război civil sau revoluție. Fiecare om se naște ca membru al unei anumite comunități și poate supraviețui doar dacă este acceptat de aceasta. Totuși, orice persoană își poate exprima dezacordul față de societatea în care trăiește. Pentru Arendt, dezacordul „presupune consimțământul și este marca unui regim întemeiat pe libertate”(Arendt, 1999, 93-94). Consimțământul tacit, „consensus universalis”, implică dreptul de a-și exprima dezacordul sau acordul asupra Constituției iar asta presupune un consimțământ față de legile votate.

Contrastul dintre liberalism și republicanismul clasic este cel mai adesea discutat în jurul concepțiilor de libertate, concepții pe care se construiesc aceste tradiții. Pettit vede dincolo de dihotomia „libertate negativă vs libertate pozitivă” și dezvolltă o imagine a republicanismului bazat pe înțelegerea libertății ca “non-dominație”. El prezintă libertatea ca non-dominație ca o a treia opțiune între libertatea negativă(non-intervenție) și libertatea pozitivă(auto-determinarea) și se concentrează pe contrastul libertății văzut din punct de vedere liberal(libertatea non-intervenției). Libertatea că non-dominație este înțeleasă prin lipsa intervenției, interferențelor arbitrare a altor persoane iar aceste interferențe arbitrare emană dintr-un proces în care nu se ia în considerare interesele unei persoane. Dominația și simpla intervenție sunt „different evils” astfel încât libertatea că non-dominație este diferită de libertatea liberală(Pettit 1997 22).

Pettit susține că republicanismul nu se opune interferențelor în șine, ci doar interferențelor arbitrare. Este de părere că se încalcă libertatea (și astfel intervine dominația) unei părți dacă o altă parte are capacitatea de a interveni în mod arbitrar în alegerile pe care cealaltă parte este în poziție de a le face chiar dacă această capacitate nu este exercitată(Pettit 1997 52). Interferența non-arbitrară este interferența care urmărește interesele celor supuși. Interesele relevante sunt interesele politice deoarece acestea sunt interesele care sunt împărțite cu ceilalți și astfel interferența non-arbitrară reprezintă „interferențele care urmăresc interesele persoanelor în conformitate cu propriile lor hotărâri, judecări”(Pettit 1997 55).

Libertatea ca non-dominație este privită de Pettit atât că un „bun social” cât și ca un „bun comun” unde cetățenii republicani nu se vor defini ca „agenți atomizați” deoarece libertatea ca non-dominație nu poate fi introdusă în afara normelor (Pettit 1997 122-123). În republicanismul introdus de Pettit instituțiile legitime sunt contestabile iar toate deciziile statului ar trebui să poată fi dezbătute astfel încât interesele cetățenilor să fie urmărite de către politicile guvernamentale în care contestarea politicilor va crea canale și forumuri pentru dezbaterile ce privesc dorințele cetățenilor (Pettit 1997 184). Din aceste motiv, problemele etnice, de gen precum și a celorlalte grupuri minoritare vor fi reprezentate proporțional în organismele guvernamentale (Pettit 1997 191).

Totuși, nu există nici o garanție că deciziile majorității vor urmări interesele minorității și astfel republicanismul ar respinge populismul. Pettit este de părere că într-o societate republicană, normele civile vor cenzura condițiile care favorizează dominația, tot el este un susținător al multiculturalismului dar republicanismul pare că intră în conflict cu anumite valori religioase și culturale.

Philip Pettit critică tradiția liberalala din perspectivă republicană. Această critică republicană ale legătură cu noțiunea de „freedom” și „liberty”. Petitt este de părere că liberalismul tradițional interpretează libertatea ca ”non-interferență” iar republicanismul se bazează pe o viziunea alternativă a libertății „non-dominație”. Totuși, în ambele părți se află un ideal de „non-dominație”. Acest ideal rezidă dintr-o viziune mai completă a ceea ce însemna să fi liber (o corespondența între „virtutea individuala” și „viata publica” și cum nemulțumirile pot fi atacate legitim de cei care se consideră persoane dominate). Cu toate acestea retorica pe care se bazează non-dominația este legată de tradiția republicană clasică. Astfel republicanismul tradițional cât și cel contemporan par să se bazeze pe această retorică a virtuții civice dar și pe patriotism. Putem presupune că nouă concepție normativă a libertății și modul original în care nemultimirile „vechi” ar putea fi tratate printr-o politică republicană despre libertate, nu este atât de „transparenta deoarece coneptia republicană despre libertate s-a format după o comparație cu noțiunea liberală de liberatate”. Această noitiune liberală, la rândul ei a fost foarte mult influențată de Berlin și este destul de rezonabil să credem că nu toate nemulțumirile pot fi luate sub „umbrela marinimoasă să republicanismului”(Maffettone 2000).

Arendt se întreabă dacă putem introduce nesupunerea civică în rândul instituțiilor politice. Primul punct prin care putem face asta, este obținerea drepturilor între minoritățile care nu se supun civic, grupurile care nu se supun civic și grupurile de presiune, iar al doilea este legat de dreptul la asociere. Nesupunerea civică presupune ceva mai mult decât forma cea mai recentă a asocierii voluntare. Consimțământul văzut printr-un înțeles american, se referă la viziunea pe orizontală a contractului și nu la deciziile unei majorități. Modelul republican pune accent pe asocierea persoanelor. În momentul în care aceștia s-au asociat, se definește o putere vizibilă și vocală care poate fi folosită ca o metodă necesară împotriva tiraniei majorității. Astăzi asocierea voluntară este văzută ca nesupunere civică iar dezacordul a devenit o formă de rezistentă.

Vandalismu, violența și alte atitudini mult mai rele care se folosesc în scopul nesupunerii civice nu reprezintă o problemă majoră pentru Arendt. Problemă apare atunci când aceste piese de ansamblu se îmbină cu ideologii precum castrismul, marxism-leninismul, maoismul, etc, deoarece acestea fractioneaza și dizolvă societatea (Arendt, 1999, 103).

Modelul arendtian intră în contradicție atât cu modelul deliberativ, cât și cu cel liberal. Arendt face o critica asupra declinului istoric al societății. Această critică se bazează atât pe dezvoltarea și îmbogățirea sferei private cât și pe valorile clasice ale vieții publice: egalitatea politică, discursul politic și onoarea, și vieții private: unicitatea, diferența și individualitatea.

Poate cea mai evidenta controversă a republicanismului este faptul că angajametele sale, și anume: auto-guvernarea și aspirația către binele comun, sunt foarte greu de realizat în contextul unui pluralism etic modern și în complexitatea socială în care astăzi trăim((Maffettone 2000).

Jean L. Cohen și Andrew Arato critică proiectul normativ al lui Arendt deoarece aceasta se rotește în jurul conceptului de sferă publică, numai în cazul în care această sferă este mutată în jurul sferei socialului, sferă pe care ea a încercat să o elimine. Chiar dacă această teoria arendtiană a sferei publice este în primul rând sistematizată în jurul unei teorii a acțiunii, aceasta este legată și de modul în care Arendt percepe modelul republicii antice și modul în care aceasta urmează prejudecățile grecilor și totodată încearcă să scape de dificultatea rezultată din concepția ei despre putere. Pentru Arendt sferă publică presupune o mulțime de persoane inegale de la natură, dar care sunt construite egal politic (Cohen și Arato, 1997 , 182).

În ciudă unei importante diferențe republicane între sfera privată și cea publică, în care ultima implică frica și suspiciunea față de prima, sferă publică se bazează pe o distragere a cetățeanului de la „fericirea” privată. Tot aceasta impune polisului forme despotice de guvernare. Arendt vorbește despre o amenințare permanență a vieții publice venite din partea sferei private. Totodată în lumea antică exista posibilitatea ca puterea publică să se extindă și să încalce interesele private iar această perspectivă este foarte inerentă într-un astfel de sistem. O alternativă modernă este reînnoirea modelului republican. Această reînnoire a republicanusmului presupune elaborarea de noi legi care să garanteze public drepturile private, drepturile intime, iar acest lucru va duce la creearea drepturilor constituționale (Cohen și Arato, 1997 , 182).

Ceea ce Arendt nu acceptă este faptul că întrepătrunderea și chiar fuziunea între cele două sfere este un produs al modernității prin care se încearcă creșterea domeniului social. Originile domeniului social sunt analizate în termeni diferiți de Arendt: politica modernă sau economie națională, depolitizarea societății și revoluția democrată modernă. În fiecare caz, rolul statului modern este esențial, dar ceea ce Arendt pierde din vedere este faptul că înaintea procesului de depolitizare diferența între spațiul public și cel privat a existat. Absența medierii între public și privat în activitatea lui Arendt este cu atât mai gravă cu cât exercitarea drepturilor de întrunire și asociere se transformă într-un mod explicit politic mai ales în cazul mișcărilor sociale iar mișcările au cicluri de viață empiric demonstrabile.

Având în vedere punctul de pornire al societății, motivațiile și nevoile mobilizării sociale, mișcările nu pot reinventa forme ale vieții politice. În cazul în care mișcările de astăzi orientate către acțiunea colectivă nu pot reinventa sau extinde sferă publică precum și cea a drepturilor, acestea reprezintă o amenințare pentru libertatea publică(Cohen și Arato 1997 199-200).

Există două concepții diferite despre ceea ce înseamnă cetățenia. Conceptul republican, despre care am vorbit mai sus și, care se bazează pe cetățeni activi și punerea în practică a binelui comun și conceptul liberal. Conceptul liberal, pentru care guvernarea se ocupă de bunurile publice, în timp ce noi, cetățenii, ne interesăm de propriul bine și profit. Există un argument pe care republicanii se bazează pentru distincția lor față de liberali. Acest argument este modul „inerent instrumental al viziunii politicii liberale”. Acest caracter instrumental este detectabil în „panorama teoriile alegerii colective” văzută că o esență a liberalismului deoarece concepe alegerea întregii societăți în funcție de preferințele private individuale. Totuși, republicanii pot replica că scopul politicii este mai larg dacă are legătură cu „emanciparea și educarea cetatenilor”. Dar această emancipare și educare poate fi o poziție pentru „transformări individuale similare”(Maffettone 2000).

Cu toate acestea rămân în picioare două critici ale paradigmei republican. Prima este legată de faptul că nu se ia în considerare o diferență între antichitate și faptul că societățile contemporane sunt caracterizate prin pluralism iar cea de-a două face referire la faptul că “dovezile istorice nu sunt evaluate suficient” pentru a arăta că regimurile totalitare și autoritare au fost însoțite de obicei de o participare politică mare (Maffettone 2000).

1.3 Modelul deliberativ al nesupunerii civice

Tradiția deliberativă este reprezentată de Jürgen Habermas, Joshua Cohen dar și de cei doi autori Jean L. Cohen și Andrew Arato. În „Civil Society and Political Theory” , autorii ne explică cum modelul deliberativ se distinge de celelalte două modele, respectiv de ce liberal și cel republican. Totuși, atât în modelul deliberativ cât și în cel republican se pune accentul pe rezolvarea problemelor în spațiul public. Spațiu văzut de cei doi autori că o redefinire a ceea ce este permis și ce nu, un spațiu care face diferența clară între drepturi și obligații și de ce nu, un spațiu în care instrumentele democrației arată că încă funcționează. Teoria celor doi păstrează unele dintre punctele importante de observație stabilite de Marx, dar abandonează proiectul totalitar de unire între stat și societate(Cohen si Arato, 1997, 70-71). Ceea ce face ca studiul celor doi sa fie de mare succes este unirea nivelelor de analiza normativă și cele istorice.

Proiectul autorilor este unul de reconstrucție sistematică, de revigorare a discursului și a conceptului de societate civilă, de formare a unei perspective orientate către societatea civilă care promite o cale duală între stat, societatea civilă și gândirea socială. Subliniază importanța pe care a avut-o societatea civilă în mișcările contra socialismului în Europa de Est, la încercarea Americii Latine de a scăpa de autoritarism, în mișcările feministe și ecologiste din America de Nord și a politicilor publice în special în direcția incluziunii. De asemenea, doresc să arate că societatea civilă este terenul și obiectul de luptă pentru democratizare în societățile contemporane.

Principală problemă a democrației deliberative vine din cauza interpretării premiselor „trans majoritare”(regulă este calificată mai strict decât printr-un simplu vot al majorității). Trebuie să subliniem faptu că pentru a diferenția democrația deliberativa de democrația simplă sau cea populistă se presupune asumarea unei constrângeri deontologice de dreapta(Maffettone 2000).

Cohen și Arato prin societatea civilă, înțeleg o sferă socială interacționând atât cu sferă economică cât și cu cea statală, compusă din toate sferele intime mai ales familia, sferă asociațiilor în special asociațiile voluntare, mișcările sociale și comunicarea publică. Societatea civilă modernă este creată prin forme de auto-construire, auto-mobilizare și auto-limitare. Este instituționalizată și generalizată prin legi în special drepturile subiective care stabilizeaza diferențierea socială. În timp ce eul creativ și dimensiunile instituționalizate pot exista separat, pe termen lung sunt necesare pentru reproducerea societății civile atât acțiunile independente cât și cele instituționalizate (Cohen și Arato, 1997, ix).

Pentru Habermas o data cu jumătatea anilor `70 o nouă mișcare de protest a luat formă având o compoziție diferită, obiective noi și forme diferentiate de exprimare a voinței. Aceste mișcări precum cele de pace, ecologiste și de mediu nu pot fi absobite imediat de către partide cum se întâmpla în societate industrială. Varietatea și determinarea demonstranților împotriva staționării rachetelor în Europa au dus la forme diverse și noi de protest sub sloganul “Toamna Fierbinte” inclusive blocade formate din lanțuri umane care au perturbat traficul. În anumite situații s-a dezvoltat o perspectivă conform căreia acțiunile mici dar mobile ale persoanelor violente fuzionează cu actele morale de nesupunere civică și astfel este destul de greu să se recunoască în formele de protest exact acel element prin care se poate face distincția noilor mișcări sociale. Habermas este în accord cu faptul că fiecare democrație constituțional ar trebui să vadă nesupunerea civică că pe ceva necesar culturii sale politice. El crede că autopercepția multor actori a fost inspirată de idealurile revoluționare, spre exemplu revoltele studențești, sau cel puțin actorilor le-a lipsit acea identificare cu principiile constituționale ale unei republici democrate. Aceste principii sunt necesare pentru a înțelege caracterul exclusiv simbolic al actului de protest chiar și în momentul când acest act a depășit limita legii (Habermas 1985).

Haberms este de părere că nonviolență este mai degrabă o convingere pe care actele de protest care chiar dacă reprezintă încălcări ale normelor pot avea numai un carcater simbolic și pot fi puse în practică numai cu intenția de a face apel la capacitatea de rațiune și la simțul dreptății majorității în fiecare caz special iar termenul de „rezistență” este menit să exprime numai urgența obiectivului unui protest. Cu toate acestea cuvântul nu poate avea un înțeles nici măcar metaforic atunci când este caracterizat pentru a utiliza expresiile actelor de nesupunere civică a căror formă este ilegala. Legitimitatea actelor de rezistentă nu poate fi “pur și simplu dedusă din motivele etice ale actorilor” iar situațiile de “rezistență active” au un înțeles incipient mai mare decât acele acte de nesupuere civică și pot fi identificate mai ușor. Anumiți actori pot crea acte de nesupunere civică legală prin intermediul unei interpretări radicale a dreptului de a demonstra și de a se adună, dar în același timp alți actori caută prin aceleași obiective “o cale de a transmuta justificările morale în formule aplicabile juridic” și numai dacă sunt eliminate toate riscurile personale, fundamental moral al protestului ilegal devine discutabil (Habermas 1985). Nesupunerea civică din perspectiva lui Jurgen Habermas, trebuie să rămână suspendată între „legitimitate și legalitate”.

Rawls și Dworkin consideră că autoritarile ar trebui să aibă suficientă libertate pentru a decide dacă acuzațiile de nesupunere civică aduse și poate fi inițiat un proces dar și modul în care pedeapsa trebuie măsurată. Cu toate acestea Habermas crede că instanțele ar trebui înștiințate că nesupunerea civică nu este la fel că o infracțiune comună și totodată „statul instituțional democratic nu este reductibil la ordinea să juridică”. În cazul excepțional în care se „descompune” sistemul reprezentativ legimitatea acestuia este pusă la dispoziția celor care sunt în poziția să aibă grijă de legitimitate (Habermas 1985).

Reprezintă un sens al maturității culturii politice atunci când sensibilitatea cetățenilor fază de anvergura deciziilor politice este din ce în ce mai prezentă. Acest lucru poate fi observat și prin protestele împotriva guvernelor care au fost percepute legal ca legitime. Habermas crede că decizia de a-și asuna riscul participării la acte de nesupunere civică trebuie făcută de fiecare individ în parte iar „dreptul de a nu te supune civic” trebuie să rămână suspendat între legitimitate și legalitate. Statul de drept care judecă personele care nu se supun civic la fel că orice criminal comun intră sub o influența autoritară iar sub aceiași influență intră și sloganurile „legea este lege” și „coerciția este coerciție”. Nesupunrea civică și statul de drept este legat de „rezistența activă impotiva unui stat nedrept, autoritar”. Autoritarismul renunță la substanța umană a ambiguității exact în punctul în care statul democratic constituțional își dobândește legitimitatea din această substanță(Habermas 1985).

Cohen și Arato prezintă o versiune a discursului etic al lui Habermas în care dizolvă opoziția radicală dintre fundamentele filosofice și drepturile sociale și oferă „pregătirea normativă pentru o reconstrucție a societății civile”. Ei dezvoltă un răspuns plauzibil în ceea ce privește distincția nivelurilor de drepturi: cele care sunt presupuse de discurs, acestea fiind mai mult sau mai puțin implicate de o meta-normă a discursului și cele a căror domeniu de aplicare și conținut sunt obiectul discursului (Cohen și Arato, 1997, 397). Acest model al discursului practic întâlnește frecvent o obiecție: fie un discurs practic presupune o teorie a drepturilor fundamentale, caz în care nu poate prezenta singur o teorie pentru legitimitatea politică, sau nu presupune o teorie a drepturilor fundamentale, caz în care se pare că nu există nici un motiv de a atribui o semnificație morală a acordurilor la care s-a ajuns.

Totuși, în timp ce unele drepturi cum ar fi: drepturile persoanei, autonomia și intimitatea sunt predispuse la un discurs în care nu au o pregătire independenta, ci mai degrabă stau într-o relație mutuala interdependentă cu drepturile de asociere și comunicare și atfel rămân legate de discursul practic. Ei accentuează acest discurs și consideră că o teorie a legimititatii democratice și a drepturilor bazate pe principii universale și autonome nu derivă din ontologia individualistă a tradiției liberale (Cohen și Arato, 1997, 403). Întrebarea devine acum: “care sunt principiile convingătoare într-un discurs practic pentru definirea setului de drepturi fundamentale și care este scopul lor?”.

Diferența filosofică între abordarea democrației deliberative a lui Habermas și abordarea liberală a lui Rawls constă în „notiunea de justificare în sine”. Atfel, pentru democrația deliberativa, contra liberalilor care se bazează pe „principiile substanțiale ale justiției/dreptății”, justificarea plauzibilă ar trebui să derive din argumentul public și rationamenul din rândul cetățenilor. Atât argumentul conceptual pentru care „corectitudinea nu este intrinsec proporțională” și argumentul teoretic care presupune că „legitimitatea este confundată cu justificarea” condamnă perspectivele democrației deliberative (Maffettone 2000).

Cohen și Arato întăresc faptul că reconstrucția societății civile este un semn distinctiv al marelui proces de tranziție la care noi asistăm iar analiza noului concept de societate civilă constituie un studiu impresionant și continuă să fie relevanță în teoria politică contemporană. Astfel, asociațiile, politicile publice și drepturile legale reprezintă condiția limită pentru o societate civilă în a cărei limite, programul democrației radicale poate fi reformulat (Cohen și Arato, 1997, 474). Autorii plasează sfera publică în cadrul societății civile și prezintă o teorie a societății civile ca o a treia alternativă în dezbaterea dintre etatismul neoconservator și statul bunăstării liberal. Ei formulează o abordare care protejează sfera societății civile de penetrarea statului și/sau economicului, dar la rândul ei societatea civilă nu reglementează celelalte sfere, ci le influențează prin transformarea ei. Auto-limitarea societății civile este posibilă prin puterea coercitiva a legii care susține drepturile și menținerea unei autonomii între cele trei sfere. Această abordare diferă de versiunea teoriei sociale dualiste a lui Habermas unde se face o dictinctie între sistem și lumea vieții (lifeworld).

Habermas definește „lumea vieții (lifeworld) ca “prezentul intuitiv, într-un sens familiar și transparent și în același timp al presupozițiilor vaste și incalculabile care trebuie îndeplinite în cazul în care o exprimare actală este plină de înțeles adică validă sau invalida” (the intuitively present, în this sense familiar and transparent, and at the same time vast and incalculable web of presuppositions that have to be satisfied if an actual utterance îs to be at all meaningful, i.e. valid or invalid) (Habermas 1987 131).

În încercarea de a înțelege modernitatea, Habermas propune un concept integrat al „system-lifeworld”. Conceptele „muncă” și „interacțiune” devin la nivelul societății „system” și „lifeworld”. Acestea sunt o regândire a conceptelor marxiste de „baza și supra structură” într-o paradigm a comunicării (Fleming 2000).

Habermas dezvoltă conceptele „colonizare” și „decuplare” pentru a descrie relația dintre „system” și lumea vieții (lifeworld). Problema apare atunci când „system” care este construit pentru „a servi intereselor noastre tehnice” invadează domeniul practic al lumii vieții (lifeworld) și intervine în procesul „meaning-making”(process de a înțelege și judecă, de a lua decizii, interpretare personală) dintre indivizi și comunități. Lumea vieții (lifeworld) este colonizată de „imperativele funcționale ale statului și economiei caracterizate prin cultul eficienței și implementarea inadecvată a tehnologiei”. Imperativele sistemului economic și politic elimină „acțiunea comunicativă internă care stă la bază formării și reproducerii lumii vieții (lifeworld) oferind în schimb un cadul extern al ideilor,valorilor, înțelegerii și limbajului bazat pe sisteme” (Habermas 1987 356). Sistemele economice și politice au devenit insensibile la „imperativele înțelegerii reciproce de care depinde solidaritatea și ordinea socială”. Timpul liber, viață de familie și relațiile sexuale sunt toate obiective ale comodificarii iar rezultatul pierderii „înțelegerii(meaning) privează persoanele de interpretările consistente și coerente ale lunii” și astfel indivizii devin mult mai susceptibili la colonizare (Habermas 1987 363).

Banii și puterea au început să funcționeze în proprii lor termini astfel încât persoanele devin neimportante. Acestea sunt văzute de către economic doar ca niște consumatori și resurse umane iar de către sistemul politic ca cetățeni, alegători sau clienți ai birocrației reglementate de politici și legi. „Cand aceste sisteme funcționează în propria lor rațiune, individul nu poate săvârși acțiunea de comunica”. Ceea ce vrea să spună Habermas prin decuplarea sistemului de lumea vieții (lifeworld) este tocmai această „reidificare”(Fleming 2000).

Teoria „actiunii de comunicare” își propune să ofere o viziune în care permite „decuplarii” și „colonizarii” să vina într-o altă perspectivă. Această teorie ne permite să devenim conștienți și sa diferențiem între „problemele de directive și problemele de înțelegere reciprocă”. Habermas consideră că banii și puterea nu pot cumpăra sau constrânge solidaritate și înțelegerea. Rezultatul „procesului de deziluzie” este o nouă stare de conștiență în care procesul social de bunăstare devine reflexive și are drept scop „nu doar îmblânzirea economică capitalistă, ci și statul insusui”. Soluția lui Habermas constă nu numai în apărarea lumii vieții (lifeworld), ci și în „domesticirea socială a statului și a capitalismului”(Habermas 1987 363).

Auto-organizarea sferei publice trebuie să dezvolte o combinație precaută între “putere și auto-control”. Avem nevoie de această combinație pentru a sensibiliza mecanismele de “auto-direcție atât ale statului cât și ale economiei” ”(Habermas 1987 365). Această “teorie a transformarii” concepută de Habermas se bazează pe “o infuzie a sensului social”. Acest sens, împreună cu personalitatea și cultura “sunt elemente diferite și totodată conectate la lumea vieții (lifeworld)”. Aceste idei alcătuiesc o agendă dublă: în primul rând presupune consolidarea lumii vieții (lifeworld) împotriva colonizatii de către system iar în al doilea rând implică luarea unui agnajament din partea sistemului privind “promovarea reflecției critice dar și a învățării critice” (Fleming 2000).

Pentru Cohen și Arato lumea vieții (lifeworld) reprezintă “rezervorul de tradiții implicit cunoscute, background-ulu asumpțiilor care sunt incorporate în cultură și limbă și trăite de către persoane în viață de zi cu zi”(Cohen și Arato 1997 427). În teoria socială, societatea civilă este necesară pentru a se realiză diferențierea și pluralitatea în instituțiile sociale moderne. În teoria politică, termenul de societate civilă este înțeles ca o sferă de asociații voluntare și comunicare publică și ne ajută să evităm pericolul „fundamentalismului democratic radical” și liberalismul apologetic. Prin urmare, politică societății civile reprezintă o alternativă efectivă vizavi de realismul revoluționar care duce dorul unei revoluții totale. Discursul etic implică compatibilitatea relațiilor interne între drepturi și democrație. Autorii doresc să arate că legitimitatea regimurilor constituționale moderne care pretind a fi democratice și care respectă drepturile se bazează în cele din urmă pe presupozițiile normative supra-legale atât ale teoriei democrației cât și ale teoriei liberale, acestea bazându-se pe ideile legitimității democratice și drepturile morale. Ei sunt de părere că fundamentalismul revoluționar politic este antitetic proiectului de democratizare al societății civile moderne iar mișcările sociale sunt o dimensiune normală, extra instituțională de dimensiunea acțiunii politice în societățile civile moderne(Cohen și Arato, 1997, 564).

Trebuie să interpretăm proiectul lor de auto-limitare că încercări de a extinde drepturile și de a democratiza instituțiile. Politica societății civile este prin urmate atât defensivă cât și ofensivă: mișcările socieale încearcă să democratizeze societatea civilă prin protecția acestei sfere de colonizarea venită din partea sferelor politice și economice, dar și să exercite o influența asupra societății politice. În timp ce acest lucru implică politica de identitate, influziune, reforma și influența, acesta din urmă are drept scop menținerea legăturii între societatea civilă și cea politică (Cohen și Arato, 1997, 565).

Pentru a legitima acțiunea colectivă autorii pleacă de la întrebarea: „cum poate acțiunea politică ilegală, indiferent de scopul sau să se împace cu principiile unui sistem politic liberal și democratic: statul de drept, regulă majorității precum și respectarea „drepturilor tuturor”. Particularitatea acțiunii colective care implică nesupunerea civică se mișcă între limitele activității politice și activitatea politică intitutionalizata, între război civil și societate civilă. Prin definiție, nesupunerea civică este extra instituțională: dreptul legal de a se angajă într-o formă de nesupunere civică este auto-contradictoriu, dar nu acolo se încalcă principiile societății civile. Mai degrabă, acțiunea politică directă sub formă nesupunerii civice păstrează orizontul utopic al unei societăți civile drepte și democratice pentru două motive: în primul rând, nesupunerea civică este o acțiune colectivă care presupune cel puțin instituționalizarea parțială a drepturilor și democrației, care presupune drepturi pentru a stabiliza și proteja societatea civilă precum si un sistem politic reprezentativ care revendică legitimitatea democratică și care prevede cel puțin o parte din participarea politică. În al doilea rând, o societate civilă pe deplin democratică și dreaptă este desigur o utopie iar în sensul clasic ea nu poate fi niciodată realizată pe deplin. Totuși, funcționează că un ideal reglator care informează proiectele politice. Chiar dacă această societate pare una utopică, fără acest tip de motivație puternică nu ar mai există mișcări sociale. Cu toate astea, actele de nesupunere civică sunt exemple de auto-limitare de la radicalism prin excelentă. Pe de o parte nesupunerea civică extinde gamă de legitimitate chiar dacă inițial este în afară legii iar activitatea cetățenească este acceptată de o cultură politică dată. Autorii văd nesupunerea civică că un mijloc aflat la indemana cetățenilor care îi poate ajuta să exercite o influență asupra membrilor societății politice și fiecare democrație constituțională consolidată privește nesupunerea civică că o componența necesară culturii sale politice (Cohen și Arato, 1997, 567).

Dar dacă legislatura se conformează procedurilor și principiilor justiției consacrate prin constituție și dacă drepturile politice și civice nu sunt încălcate, nesupunerea civică nu este calea cea mai potrivită pentru a aborda problemele democrației. Problemele democrației sunt traduse prin limbajul drepturilor. Se presupune că principiul legislaturii democratice este capabil de o instituționalizare deplină în cadrul sistemului politic de guvernare reprezentativă garantată de: dreptul de a vota, mandatul, petiția, discursul și asocierea. Nesupunerea civică este legitimă doar atunci când este încălcată justiția.

Nesupunerea civică din perspectivă modelului deliberativ implică acte ilegale de obicei din partea actorilor colectivi, care sunt publice, principiale și „simbolice în caracter” care implică în primul rând forme non violențe de protest și fac apel la capacitatea de rațiune și simț al dreptății al populației. Scopul nesupunerii civice este să convingă opinia publică din societatea economică, politică și civică că o anumită lege sau politică publică este ilegitima și schimbarea este justificată (Cohen și Arato, 1997, 587-588).

În deliberarea ideală unde se dorește să se ajungă la un „consens rațional motivat”, partidele sunt atât formale cât și substanțial egale. Ele sunt formal egale prin faptul că în normele care reglementează „procedura nu aleg anumiți indivizi, ci toată lumea care are capacitatea de deliberare” și care poate participa la acest proces. Fiecare poate propune soluții, ridica probleme și toți au o voce egală în luare deciziilor. Participanții sunt substanțiali egali în cazul în care există o distribuire a puterii și resurselor care nu modelează șansele lor de a contribui la participare. Participanții la procesul de liberare „nu se consideră legați de sistemul de drepturi existent cu excepția cazului în care sistemul stabilește cadrul deliberării libere între indivizi egali. Aceștia consideră că obiectivul potențial al sistemului este deliberarea hotărârilor lor”(J.Cohen Deliberation and Democratic Legitimacy).

Problema este că Joshua Cohen impune condiții ideale în ceea ce privește deliberarea. Aceste condiții dintr-o parte insistă asupra libertății și egalității părților implicate pentru că mai apoi aceste condiții să devină mai stricte. Cohen insistă că aceste condiții „ nu elimină distincția dintre formele deliberative de alegere colectivă și formele care agregă preferințele non-deliberative” (Cohen, Deliberation and Democratic Legitimacy) această distincție se poate bază pe faptul că o formă „deliberativă de alegere colectivă ia în considerare preferințele după un fel de terapie”. Dacă vedem ceea ce presupune liberalismul critic pe care l-am definit mai sus, putem spune că Cohen prezintă o versiune specifică a acesteia iar condițiile puternice pe care Cohen le pune în seamă deliberării sunt cele deontologice specifice paradigmei liberale. Cu alte cuvinte, versiunea să aseamănă mai degrabă cu liberalsmul tradițional și este imposibil să vedem care este rolul specific al deliberării în teoria sa (Maffettone 2000).

Pentru Cohen și Arato principiul legitimității democratice presupune că democratizarea este mereu pe ordinea de zi și actele de nesupunere civică în numele democratizării democrațiilor (Cohen și Arato, 1997, 602). Modelul deliberativ a fost criticat printre alții și de teoreticienii post structuraliști pentru încapacitatea de a controla excluderile care decurg din această concepție. Ea fiind definită de aceștia că o normă universală de deliberare a sferei publice. (Lincoln et al. 2013). Democrațiile deliberative promovează o normă universală de comunicare a sferei publice, în detrimentul altor forme, fără a-și asuma rezultatul excluderii acelor „voci” care nu sunt conforme cu formă formă specifică susținută de către democrațiile deliberative. Pentru a fi o deliberare legitimă, acțiunile subiecților trebuie să internalizeze normele specifice de comunicare ale modelului deliberativ, care sunt construite universal valabil, ori riscă să fie excluși din sferă publică. O altă critică post structuralistă îndreptată către modelul deliberativ face referire la procesul de deliberare (Lincoln et al. 2013). Altă critică venită din partea teoreticienilor post marxiști, argumentează că modelul deliberativ a sferei publice eșuează în termenii democrației radicale și astfel devine un model nedemocratic pentru că nu ia în considerare excluderile implicate în definirea deliberării.

Principala problema a democratiei deliberative pleaca de la premisele „trans majoritare”(regula este calificata mai strict decat printr-un simplu vot al majoritatii). Pe scurt, cu cat adaugi mai multe „constrangeri substantiale/de fond” cu atat mai mult democratia deliberativa arată ca liberalismul (Maffettone 2000).

Cele trei modele ale nesupunerii civice mă vor ajută să arăt caracteristicile prin care atât mișcarea eco-pacifistă dar și rezistenta din Pungești se apropie mai mult mai mai puțin de o anumită teorie a nesupunerii civice și de ce se îndepartează de carcateristicile anumitor teorii. Aceste trei teorii tratează limită ilegala a noilor forme de nesupunere civică și încearcă să justifice în anumite situații dacă este sau nu permisă trecea dincolo de limita legală. Prin prisma acestor teorii voi analiză dacă participații la cele două mișcări au avut motive întemeiate pentru a nu se supune civic și dacă nu cumva aceștia puteau aborda problemele respective prin mijloace instituționale, voi analiza dacă participanții la mișcări și-au urmărit interesele personale sau au tins către un “bine public”.

Capitolul II. Tranziția de la „vechile” mișcări sociale către „noile” mișcări sociale

Schimbarea socială poate modifica caracteristicile conflictului social și caracteristicile acțiunii colective în moduri diferite. Această schimbare poate facilita apariția unor grupuri sociale (spre exemplu trecerea de la agricultură la industrie și apoi către sectorul serviciilor) sau potențiale interese specifice și poate reduce importanța celor existente. Condițiile sociale mai pot influența de asemenea distribuția resurselor ceea ce se dovedește a fi un factor important pentru participarea persoanelor la acțiuni colective. Modul cum structura socială poate influența mișcările sociale este trecerea la fabricile de mici dimensiuni și producția offshore a activităților industriale, ceea ce a avut un rol negativ în capacitatea muncitorilor de a acționa ca o clasă, în timp ce creșterea accesului la învățământul superior și accesul pe piața muncii a facilitat dezvoltarea unor noi legături între femei și apariția lor că un nou actor colectiv (della Porta și Diani 2006, 35-36). Mișcările sociale consideră că forma și mărimea sunt determinate de structura socială. Epoca industrială urma logica marxistă iar mișcările sociale se considerau a fi centrate pe clasă muncitoare iar mișcările clasei muncitoare erau văzute ca acțiuni bazate instrumental pe probleme de redistribuție economică (Pichardo 1997).

În această evoluție, noile mișcări sociale, păreau să reprezinte o inovație, lipsită la început de o bază socială specifică și în mare măsură apatică în cucerirea puterii. Structura socială afectează noile mișcări sociale și implicit acțiunea colectivă nu doar prin creearea formelor de dependență între grupuri sociale și potențialul conflictelor de interese, ci și prin organizarea vieții sociale. Sistematizarea vieții sociale a avut consecințe importante în organizarea interacțiunilor în cadrul grupurilor sociale. Înainte de anii `65, clasa muncitoare a fost un factor central al conflictelor societății industriale. Concentrația proletariatului în unități productive mari și în zone urbane dense, a dus la producerea unei identități de clasă și la o capacitate de acțiune colectivă în masă.

Muncitorii nu mai sunt atât de importanți în intervenția noilor mișcări sociale deoarece modul în care este organizată muncă s-a schimbat iar odată cu anii `80-`90 fabricile au început să se bazeze pe furnizori pentru producerea pieselor componente. Un alt declin al muncitorilor este vizibil prin creșterea sectorului serviciilor în detrimentul sectorului industrial precum și situația statului prins între “localizare, globalizare și cererile sociale multidimensionale” (della Porta și Diani 2006, 6). Indiferent dacă mișcările din era industrială pot fi caracterizate în termeni categorici, au fost standardul cu care mișcările contemporane au fost comparate. În Europa primele noi forme de mișcări „post `65” au fost protestele studențești la scară largă. Cel mai probabil, acestea sunt socotite că fiind mișcări de tip nou deoarece teoreticienii marxiști nu au putut oferi o explicație convingătoare la întrebarea: “de ce studenții au devenit avangarda protestelor și de ce mișcările erau centrate în jurul calității vieții și nu pe problemele de redistribuție?” (Pichardo 1997). Putem să afirmăm că o parte din discursul noilor mișcări sociale poate fi privit că o reacție directă la deficiențele marxismului în societatea contemporană.

Autori teoriilor nesupunerii civice fac o analiză a noului concept de societate civilă. Eu voi analiza pe baza teoriei cum acest nou concept influențează atât noile mișcări sociale cât și nouă clasă de mijloc. Cele trei teorii ale nesupunerii civice oferă o bază teoretică pentru transformarea societății civile și oferă noi granițe ale nesupunerii civice în contextul democrațiilor care se aflau în continuă schimbare mai ales în anii `60 când mișcările sociale nu mai erau formate exclusiv din clasă muncitoare. Autorii care au analizat și teoretizat nesupunerea civică au făcut acest lucru după anii `60, moment în care noie mișcări sociale începeau să se dezvolte ca atare. Mulți dintre aceștia au făcut referire direct la noile mișcări sociale sau au vorbit despre noi forme de protest exprimându-și aprobareau sau scepticismul față de noile mișcări sociale.

2.1. TRANSFORMAREA ISTORICĂ ȘI CARACTERISTICILE NOILOR MIȘCĂRI

Presiunea demografică a declanșat migrații semnificative. Această amploare a migrațiilor de la sfârșitul secolului XX a crescut potențialul de conflict și conflictul de interese iar numărul tot mai mare de rezidenți non-naționali a condus la o adaptare a noțiunii de drepturi cetățenești. Totodată expansiunea economică rapidă din anii `50-`60 și expansiunea politicilor redistributive ale statului bunăstării au asigurat un nivel de prosperitate capabil să satisfacă nevoile de bază ale omului. Birocrația și organizațiile formale menite să pună în aplicare statul bunăstării și să mențină creșterea economică au început să limiteze capacitățile actorilor sociali de a își asigura propria sferă socială. Controlul statului în societatea post-industrială ajunge dincolo de sfera de producție și cea de consum, servicii și relații sociale, prin urmare participanții la aceste noi mișcări încearcă să recâștige controlul asupra sensului colectiv de identitate (D`Anieri et al. 1990).

Nu putem nega faptul că structura socio-economică a unei societăți influențează tipul de conflict care se dezvoltă în acea societate. Începând cu anii `70 cercetătorii europeni s-au focusat pe mișcări sociale care puneau în discuție noile conflicte ale democrației vestice: mișcarea ecologică și mișcarea feministă au fost subiectele tipice ale acestui curent de cercetare. Mișcările post `70 au fost purtătoare de valori post-materiale, în timp ce clivajul de clasă în care muncitorii se mobilizau, mai ales în Franța, pare să se fi aplanat. Cu toate acestea, redirecționarea anumitor mișcări către persoanele sărace reprezintă un punct de plecare util pentru discutarea relației dintre schimbările structurale sociale și acțiunea colectivă. Dificultățile tradiției clasice au devenit evidente în anii `60-`70 atunci când au apărut mișcările sociale la scară largă atât în Europa cât și SUA. Mișcările din anii `60-`70 implică obiective noi, valori generale și interese articulate și de asemenea calcule raționale ale strategiilor (Cohen și Arato 1997, 493).

Paradigma noilor mișcări sociale subliniază elementele mișcărilor sociale atât la nivelul “macro istoric” cât și la nivel „micro istoric”. La nivelul macro, paradigma noilor mișcări sociale se concentrează pe relația dintre creșterea mișcărilor sociale contemporane și o structură economică mai mare dar și pe rolul pe care îl joacă cultura în atfel de mișcări. La nivel micro, paradigma, este preocupată de modul în care problemele de identitate și de comportament sunt legate de mișcările sociale (Pichardo 1997). Această paradigmă prezintă o vedere distinctivă a mișcărilor sociale și a mediului socio-politic și modul în care indivizii se încadrează și răspund la acest mediu dar și cum aceștia încearcă să îl schimbe.

Creșterea bunăstării sociale în statele dezvoltate și în societățile post-industriale a dus la apariția unei noi clase de mijloc. Această schimbare a afectat atât sectorul privat cât și sectorul public. Totuși, această nouă clasă de mijloc, despre care voi vorbi mai jos, din cauza diferențelor ce vizează recompensele sociale, este departe de a fi un grup la fel de omogen ca vechea clasă de mijloc (della Porta și Diani 2006, 39). Paradigma noilor mișcări se diferă în primul rând prin faptul că noile mișcări sociale sunt un produs de trecere de la o economie industrială la una pos-tindustrială și în al doilea rând pentru că vizează mai mult probleme ce privesc calitatea vieții în post-modernism. Putem afirma că noile mișcări sociale sunt ”calitativ diferite” (Pichardo 1997). Creșterea economică și recompensele materiale nu mai sunt atât de importante în cazul în care implică distrugerea mediului natural sau controlul identităților colective și/sau personale. În timp ce mișcările anterioare legate de muncă au căutat creșteri salariale sau beneficii privind securitatea socială, noile mișcări sociale se concentrează pe dezvoltarea relațiilor echilibrate între sexe și a resurselor umane (D`Anieri et al. 1990).

Un alt factor al schimbărilor mișcărilor sociale a constat în introducerea masivă a femeilor pe piață forței de muncă plătită. Cu toate acestea, la începutul secolului XXI, conflictele pe probleme de muncă par din nou să crească în noi forme. Au apărut noi sindicate la nivel local iar sindicatele tradiționale au început să investească mai mult în mobilizarea muncitorilor. Atât vocea muncitorilor din sistemul privat cât și din cel de stat exprimă o opoziție comună față de reformele neoliberale. Dezvoltarea unui cadru de nedreptate la nivel mondial a fost percepută ca o altă tendință în mișcarea forței de muncă, deoarece sindicatele s-au alăturat în diferite mișcări. Paradigma noilor mișcări sociale poate explica mișcările de stânga ale epocii moderne, mișcări cum ar fi: mișcări legate de dreptatea socială, apărarea mediului, popoare indigene, mișcarea pentru pace și egalitatea de gen, luptele urbane sociale, LGBT, drepturi civile, anti-rasiste, revoltele culturale legate în primul rând de studenți (Pichardo 1997, Krips 2012, Tilly 2007, 75, della Porta 2009, 27). Totuși, ceea ce teoreticienii acestor noi forme de mișcări sociale încearcă să ascundă, deși apar în aceeași epocă, sunt și mișcări ale dreptei creștine.

Procesele structurale influențează dimensiunea teritorială a mișcărilor sociale. În mod tradițional mișcările sociale erau organizate la nivel național și vizau guvernele naționale. Astăzi, protestele naționale sunt cel mai adesea însoțite de cele trans-naționale iar acest lucru a dus la diminuare semnificativă a capacității sindicatelor de a se „uni” din cauza amenințării outsourcing-ului. Astfel, acțiunea statului este capabilă să producă actori colectivi în două moduri: „prin fixarea limitelor actiunilor politice teritoriale și prin facilitarea sau blocarea dezvoltării anumitor grupuri sociale prin politici publice și prin destinația cheltuielilor publice”( della Porta și Diani2006, 42). Organizarea prealabilă a actorilor sociali și raționalitatea actorilor colectivi care contesta direct teoriile clasice ale mișcărilor sociale implică faptul că acele caracteristici considerate anterior unice pentru o acțiune colectivă sunt adevărate forme nonconvenționale de comportament în prezent(Cohen și Arato 1997, 497).

Caracteristicile comune ale acestor noi mișcări pot fi divizate între mai mulți factori pe care îi voi prezenta mai jos.

Întrucât vechile mișcările sociale au luptat pentru a asigura drepturile politice și economice din partea statului și a altor actori instituționali, noile mișcări sociale vizează activități care nu mai sunt legate atât de mult de stat. Întrucât mișcările sociale anterioare au fost mișcări de o anumită clasă, în special clasă muncitoare și au reprezentat interesele sau cerințele acestei categorii: dreptul la organizare, la vot, lungimea zile de muncă, noile mișcări sociale sunt interesate de furnizarea bunurilor care ar spori calitatea vieții pentru toate sectoarele societății. Voi argumenta mai jos că aderarea la mișcările contemporane nu urmează liniile de clasă tradiționale, ci se încadrează în două categorii: “cei care plătesc costurile modernizării și au fost marginalizați de dezvoltarea statului bunăstării și nouă clasă de mijloc”. Clivajele între angajați și angajatori și cel tipic stânga-dreaptă, tipic mișcărilor sociale vechi se dizolvă în noile mișcări sociale care converg asupra problemelor universale (D`Anieri et al. 1990).

Societatea postindustrială este un nou tip de societate, caracterizată de noi puncte de putere, noi forme de dominație, module noi de investiții și de un model „cultural auto-reflexiv”. Puterea, investițiile și dominația sunt situate la proriul nivel de producție culturală. Touraine creează două definiții pentru societatea post-industrială. Prima reprezintă o definiție largă a societății posidustriale:” societatea pos-industriala poate fi definită ca o nouă cultură și un câmp pentru noi conflicte și mișcări sociale”. Iar cea de a două vizează o definiție restrânsă a societății postindustriale care „reprezinta producerea tehnologică de bunuri simbolice care transformă reprezentarea noastră, a naturii umane și a lumii exterioare”. Pe scurt, societatea pos-tindustrială se prezintă că fiind capabilă să producă „propria să cunoaștere, orientări normative și forme socio-culturale”. Miză conflictului societății gravitează în jurul instituționalizării acestui model cultural: ”instituții care se auto-reglementează, autonome și egalitare VS structuri gestionate tehnocratic de către elite prin relațiile de dominație” (Touraine 1985).

Noile mișcări sociale aleg o formă mai puțin tradițională de organizare iar pentru a evita „duplicarea aspectelor intervenționiste ale instituțiilor postindustriale”, mișcările trebuie să își furnizeze propria autonomie internă și dezvoltare personală. Putem afirma că una dintre diferențele importante dintre mișcări noi și vechile forme de mișcări este faptul că în timp ce vechile mișcări opuneau rezistentă în cadrul sistemului politic stabilit, noile forme evită canalele „normale” de acțiune. Prin urmare, accentul în noile mișcări sociale se pune pe democrația directă, structuri non-ierarhice la scară mică și de asemenea pe organizații descentralizate. Politică tradițională de partid rămânând periferică în noile mișcări sociale, în schimb, acestea adoptă o serie de tactici non-convenționale cum ar fi: mitinguri de masă, proteste de tip occupy etc. În literatura de specialitate rămâne neclar dacă există ceva semnificativ nou în ceea ce privește aspectul teoretic și politic. Cert este că nu toți teoreticienii sunt de acord că un tip de mișcare se poate încadra într-un tip nou de mișcare în sensul în care o mișcare socială trebuie să fie diferită de un partid politic sau un grup de interese.

2.2 PARADIGMA NOILOR MIȘCĂRI SOCIALE, PARADIGMA MOBILIZĂRII RESURSELOR: ABORDĂRI ȘI CRITICI

Sectoarele de cercetare sociologică văd în mișcările sociale acțiunea unui actor dominant care contestă ordinea stabilită și încearcă să își însușească „controlul istoriei și principalele orientări din viață comunitații” (Wieviorka 2010). În mod evident, aceste mișcări aveau nevoie de o abordare teoretică. În SUA răspunsul a fost „paradigma mobilizării resurselor” iar în Europa „paradigma noilor mișcări sociale”.

Ambele paradigme presupun că mișcările sociale sunt bazate pe conflicte între grupuri cu asociații autonome și forme sofisticate de comunicare. Ambele argumentează că acțiunea colectivă a conflictelor este normală și participanții sunt de obicei raționali cu organizații în care membrii sunt bine integrați. Pe scurt, o acțiune colectivă presupune forme de asociere și strategii specifice contextului unei societăți civile moderne pluralitare. Acest context include: „spatii publice, instituții sociale, mass-media, drepturile de a se asocia, a vorbi, a se aduna, instituții politice reprezentative și un sistem juridic autonom”. Toate acestea sunt ținte pentru mișcările sociale care doresc să influențeze politica sau să inițieze o schimbare (Cohen și Arato, 1997, 493).

Ambele abordări pot distinge două nivele ale acțiunii colective: prima este dimensiunea manifestării de mari dimensiuni: greve, mitinguri, demonstrații, boicoturi și a două este nivelul mai puțin vizibil, nivelul latent al formelor de comunicare și organizare între grupurile care reprezintă viață de zi cu zi și continuitatea participării actorilor.

În paradigma mobilizării resurselor, accentul este pus pe „defalcarea comportamentului colectiv”. Teoreticienii au adunat dovezi empirice pentru a infirma ideea că indivizii care nu sunt conectați și motivați de tensiunea socială sunt principalii actori în mișcările sociale. Desigur, există diferite orientări și în cadrul acestei paradigme variind de la „individualismul strict, logica utilitaristă a actorului pur rational”(Olson) la abordarea „antreprenorial-organizațională” (Mccarthy, Zald) sau „modelul procesului politic” (Tilly, Oberschall, Gamson, Klandermans, Tarrow). În ciuda diferențelor, toate versiunile abordării mobilizării resurselor analizează acțiunea colectivă în termenii interacțiunii strategice logice și calculelor cost-beneficiu (Cohen și Arato, 1997, 497).

Touarine este de părere că noile mișcări sociale sunt amenințate de utilitarism și nu de dominația tradițională cum era în era industrială. Dominația nu mai poate fi contestată de către apelul la principiile „meta-sociale”, ci de către un apel direct la libertate și „responsabilitate personală colectivă” care pot favoriza noile mișcări de protest. Tradiția utilitaristă este limita și obstacolul principal pentru mișcările sociale de astăzi la fel cum religia a fost în culturile tradiționale (Touraine 1985).

Majoritatea teoreticienilor mobilizării resurselor împărtășesc următoarele asumpții: ”mișcările sociale trebuie să fie înțelese în termenii teoriei conflictului ce vizează acțiunea colectivă, nu există nicio diferență fundamentală între acțiunea colectivă fundamentală și cea noninstitutionala, conflictele de interese s-au construit în relații de putere instituționalizate, acțiunea colectivă implică urmărirea rațională a intereselor de grup, obiectivele și nemultumireile sunt produse ale relațiilor de putere și nu pot explica formarea mișcărilor, mișcările se formează din cauza schimbării resurselor, organizării și oportunităților acțiunii colective, succesul presupune recunoașterea grupului ca actor politic, mobilizarea presupune o acțiune la scară largă care are un scop precis” (Cohen și Arato, 1997, 498). Totuși, această abordare este limitată deoarece se concentrează pe extinderea „societatii politice” pentru a include noi actori (Krips 2012).

Cohen și Arato consideră că o abordare orientată spre societatea civilă ar evidenția două dimensiuni suplimentare ale acțiunii colective contemporane: “politica influenței societății civile asupra societății politice și politica de identitate, focusată pe autonomie, identitate și democratizarea relațiilor sociale exterioare sistemului politic”. Cu aceste dimensiuni, este posibil ca multe concepte ale mobilizării resurselor să se aplice pentru mișcările contemporane. Putem să corelam schimbările formelor de organizare, obiectivele și tacticile acțiunii colective cu “modificări de statut, puterea tehnologiei, noile resurse și oportunitățile politice, alternarea relațiilor dintre stat, economie și societate” și putem observa dacă mișcările secolului XX au audus schimbări sau pot fi socotite ca noi forme de mișcări sociale. Cert este că elementele abstracte ale mobilizării resurselor pot fi folosite pentru a dezvolta un cont teoretic al modificărilor recunoscut de multă lume în aspectele acțiunii colective contemporane deoarece este ușor de observat că actorii noilor mișcări sociale „luptă cu puterea pentru a constru noi identități, pentru a crea spații democratice în cadrul societății civile dar și în cadrul sistemului politic pentru a reinterpreta normele și pentru a remodela institutiile”(Cohen și Arato, 1997, 509).

Habermas este de părere că politica noilor mișcări sociale o putem împarți în două: o politică liberală ofensivă și o politică de identitate pur defensivă. Habermas refuză să vadă noile mișcări sociale ca o „forma politică nouă emancipatoare post-liberala”. El susține că în masuara în care noile mișcări sociale utilizează tehnici politice „democratice-emancipatoare” nu pot fi socotite ca ceva nou iar în măsură în care acestea desfășoară tehnici de identitate politică pot fi socotit că fiind noi dar pur defensive și astfel, cel puțin din punct de vedere al efectelor sale asupra sistemului nu reușesc să fie emancipatoare (Habermas 1984, 393).

Teoreticienii europeni ai mișcărilor contemporane au apelat la dimensiunea de integrare socială în acțiunea colectivă. Aceștia susțin că acțiunea colectivă nu se limitează doar la schimbările politice, negocieri și calcule strategice. Asta înseamnă că logica de interacțiune colectivă presupune mai mult decât rațiune strategică sau instrumentală. Există un acord aproape general că mișcările sociale ar trebui să fie concepute ca un tip special de conflict social iar multe tipuri de comportamnet colectiv nu pot fi socotite că fiind conflicte sociale: ”panica, moda, curenții de opinie” etc. Modelul american a fost criticat de Alain Touraine care definește conflictul social ca o definiție clară a „adversarilor sau actorilor concurenți și a resurselor în care care aceștia luptă sau negociază pentru a putea prelua controlul”. Deși, Touraine susține că orientarea culturală nu poate fi separată de conflictele sociale el insistă asupra obiectivității câmpului cultural comun. Prin urmare, actorii și analiștii care analizează dinamica formării identității tind să „schimbe direcția brusc” de pe hartă mișcărilor sociale. O astfel de definiție elementară lasă calea deschisă pentru mai multe abordări diferite, dar atrage două limite: “un conflict social nu poate fi analizat în întregime ca o caracteristică a unui sistem social și în cazul în care un actor colectiv nu poate defini obiectivele din punct de vedere social, lupta sa pentru libertate sau identitate nu poate crea de la sine un conflict social” (Touraine 1985).

Actorii contemporani se concentrează nu numai pe afirmarea conținutului unei identități, ci și pe elementele formale implicate în formarea identității. Ei au articulat principiul formal al „sansei egale pentru toti” de a participa la procesele de grup prin care se formează identitatea și au devenit ei înșiși o reflecție pentru procesele sociale care ajută la formarea identității. Pe scurt, actorii colectivi contemporani, văd că, creearea identității implică un conflict social în jurul reinterpretării normelor, crearea de noi sensuri și o provocare pentru construcția socială între „domeniile de acțiune publice, private și cele politice” (Krips 2012).

Abordarea lui Touraine trece dincolo de acest nivel de formare a identității și ține cont de contextul istoric și structural al conflictelor sociale și noile mize și caracteristici. Pentru el mișcările se situează pe două nivele de analiză: elaborarea unei teorii care vizează dimesiunile structurale și culturale ale societății și o analiză teoretică a acțiunii conflictului încărcată de „construirea conflictului de identitate și formarea proiectelor politice de către actorii colectivi”. În plus, el se concentrează pe dimensiunea socială a acțiunii colective prin refacerea conceptului de societate civilă. Cadrul sau teoretic ne permite să vedem de ce societatea civilă este atât locul cât și țintă mișcărilor sociale contemporane(Touraine 1985).

În termenii lui Habermas, Touraine nu vede procesele colective de formare a identității nici că acțiuni strategice dar nici ca acțiuni expresive, ci ca acțiuni de comunicare în care actorii nu sunt numai reflexiv conștienți de ceea ce fac, dar de asemenea negociază cu alți actori despre ”ceea ce ar trebui să faca”. Habermas combină atât resursele descriptive ale teoriei noilor mișcări sociale cât și paradigma mobilizării resurselor. El consideră că noile mișcări sociale combină două elemente politice: primul este „ofensiva elementului universalist” care este preocupat cu includerea politică, drepturi egale și implementează tactici rezultate din „politicile emancipatoare liberal-democratice traditionale” iar al doilea element este o ”formă particulară a politicii de identitate care lureaza în cadrul sferei publice a vieții, implementează selectiv noi forme experimentale de identitate cooperare și comunitate încercând să se opună formelor raționalizate de existenta”(Habermas 1984, 393).

Pentru a clarifica diferența dintre modelele comportamentului conflictelor și mișcarea socială, Touraine introduce o distincție între modelul de dezvoltare al unei societăți: ”axa diacronică” și modul ei de funcționare: ”axa sincronică”. Statul, crizele sistemice, schimbarea și comportamentul conflictual al maselor îndreptate împotrivă elitelor sunt pe axă diacronică. Relațiile sociale și sistemul de acțiune istorică, adică „procesele încărcate de conflict prin care normele, instituțiile și modelele culturale sunt create și contestate de actorii sociali”, sunt situate pe axă sincronică(Touraine 1985). Distincția dintre axă sincronica și cea diacronica a acțiunii colective are un dezavantaj major din perspectiva lui Cohen și Arato. Îl face pe Touraine să nu vadă o dimensiune importantă a acțiunii colective, și anume “luptele din partea actorilor sociali pentru a asigura influența instituțiilor democratice pentru sistemul politic și cel economic”. Fără această dimensiune, societatea civilă ar rămâne vulnerabilă la puterea politică și economică precum și la pericolul ca centrul acțiunii colective să fie redus la o singură dimensiune (Cohen și Arato, 1997, 520).

Habermas ilustrează această duplicitate politică a noilor mișcări sociale în cazul feminismului valului doi. Pe de o parte el susține că acesta este datorat mișcărilor de eliberare „burghezo-socialiste” iar pe de altă parte, prin această formă liberală de politică, feminismul își propune să creeze o nouă sensibilitate publică venită cu un nou tip de discus. Habermas distinge între două forme de feminism: pe de o parte o formă „nedemocratică, pur defensivă, particularistă care se asociază cu răsturnarea formelor de viață marcate de monopolul de sex masculin” iar pe de altă parte, o formă „democratică, ofensivă, asociată cu stabilirea unei egalități formale și eliminarea privilegiilor masculine”. El generalizează apoi această distincție pentru a pretinde că noile mișcări sociale reprezintă o deconectare între două forme politice diferite, dar care nu se exclud: pe de o parte „mișcarea tradițională de eliberare burghezo-socialista” iar pe de altă parte, un grup care utilizează politica de identitate, defensiv și nedemocratic numit „rezistență și retragere”. El argumentează că primul grup nu este deloc nou. Totuși al doilea poate fi socotit că fiind nou dar are dezavantaje duble: „este pur defensiv în scopul sau și limitarea eforturilor de prozelitism pentru membri sai”(Habermas 1984, 394, Krips 2012)

Mișcările sociale, din perspectiva lui Touarine, nu sunt agenți pozitivi sau negativi ai istoriei, de modernizare sau de eliberare a omenirii. Ele acționează într-un anumit tip de “producție socială și organizare”. Pentru Touarine noile mișcări sociale sunt mai puțin socio-politice și mai mult socio-culturale. Distincția dintre societatea civilă și stat este în creștere, în timp ce separarea dintre viață privată și cea publică este în descreștere. Astăzi, principalul risc nu mai este „absorbția” mișcărilor sociale de către partidele politice, ca în regimurile comuniste, ci o separare completă între mișcările sociale și stat deoarece viață publică ar deveni dominată de mișcări pro sau contra stat (Touraine 1985).

Modelul procesului politic formulat de Tilly, Tarrow și alții, implică o trecere de la teoriile acțiunii raționale la teoriile de interacțiune rațională corespunzând unei extinderi a modelului teleologic la un model strategic. Modelul “identității pure” pledează pentru o raționalitate a acțiunilor specifice pentru noile mișcări sociale, în timp ce analiză tipurilor de acțiuni găzduiește diferite logici ale acțiunii colective. Cohen și Arato sunt de părere că nu se poate explica o anumită configurație dintr-o anumită mișcare dar nici tipurile într-un cadru teoretic și tocmai pentru aceasta avem nevoie de o analiză a societății civile.

Tilly datorează apariția noilor mișcări sociale : proliferarii a ceea ce observatorii occidentali vor numi noile mișcări sociale, dezintegrarea regimurilor socialiste și opoziția socialismului de stat”(Tilly 2007, 72-73). Tilly argumentează că multe modele de mișcări sociale își atribuie grupuri cu structuri neobișnuite: ”dispersate, compuse și fluide”. Modelele mai sofisticate împart participanții în mai multe cercuri concentrice: ”baza socială pe care mișcarea se bazează, oamenii care susțin mișcarea dar rămân inactivi, activiștii, liderii etc.”. Ceea ce Tilly numește o mișcare socială constă defapt într-o serie de cereri sau provocări la adresă deținătorilor puterii, în numele unei categorii sociale care nu are o „pozitie politică stabilita”. Realitatea mișcărilor sociale se ascunde în spatele unui „val de mistificari”, împărtășit de ambele părți ale conflictului care ne indică faptul că liderii mișcării încearcă să creeze coaliții, să elimine alți lideri sau să își consolideze propriile baze pentru a afișa o „organizatie publică unită”(Tilly 1985).

Paradigmele concurente ale studiului mișcărilor sociale ne pun într-o situație de a alege între opțiuni nesatisfăcătoare: fie interpretează mișcările prin „logica strategică a organizarii” care implică presiuni asupra supra structurii statale sau economice, fie optează pentru un accent pe identitate, norme, modele culturale și „forme asociative articulate” care vizează instituriile societății civile. De ceea ce am avea nevoie este un cadru teoretic care poate fi potrivit pentru ambele abordări și ia în considerare logică duală a mișcărilor contemporane (Cohen și Arato, 1997, 523).

Alături de creșterea bunăstării sociale în statele dezvoltate si in societatile post-industriale, globalizarea este un factor care a ajutat la creearea unei noi clase de mijloc și răspândirea noilor forme de protest. Globalizarea nu este doar o problemă de noi tehnoligii, ci și un instrument politic stabil pentru a reglementa și produce modul de producție prin multiplicarea organizațiilor interguvernamentale și nonguvernamentale. Din această perspectivă sistemul internațional bazat pe statul națiune pare că s-a transformat într-un sistem politic alcătuit din mai multe nivele de autorități suprapuse, cu diferențiere funcțională scăzută și cu legitimitate democratică insuficientă(della Porta și Diani2006, 44).

Prezența mișcărilor pentru consolidarea autorităților supranaționale și naționale a dus la schimbări în construcția actorilor colectivi. Spre exemplu în cazul minorităților naționale din statele multiculturale, prezența entităților supranaționale schimbă criteriile după care se definesc actorii precum și stragiile lor. Procesele globalizării au compromis capacitatea actorilor politici “sa medieze în mod eficient între interese diferite care determină multiplicarea identităților colective”. În societatea industrială există o distincție clară între public și privat ceea ce a permis oamenilor să își definească drepturile cetățenești ca un complex de drepturi civile: de la libertatea la liberă exprimare și asociere până la oportunitățile politice ce vizează votul și accesul la nivelurile minime de educație și bunăstare. O altă caracteristică presupusă unică a noilor mișcări sociale este caracterul “auto-reflexiv”. Orientarea ideologică și caracterul auto-reflexiv impun în mare măsură felul tacticilor și structurilor. Participanții tind să schimbe des propria conducerea, votează cu privire la toate aspectele, au organizații ad-hoc și adopta o poziție anti-birocratică. Este adevărat că există și grupuri cum ar fi: Organizația Națională a Femeilor și grupuri de mediu care folosesc forme de organizare tradițională centralizată și ierarhizată (Pichardo 1997). Globalizarea transformă viață de zi cu zi ceea ce duce uneori la rezistentă locală orientată spre apărarea tradițiilor culturale, împotriva ideilor străine și problemelor globale. De asemenea putem vedea că în ultimul timp, s-a mărit dorință cetățenilor de a se mobiliză la nivel transnațional cu ajutorul unor rețele transnaționale de comunicații iar încet-încet tradițiile locale se delocalizează și se adaptează la noile contexte (della Porta și Diani2006, 53). O societate civilă globală a fost definită că provenind din procesul “domolirii mișcărilor sociale” din perioada pre `89 și din declinul „asociațiilor civile vechi”, adică fostele sindicate și transformarea acestora în OGN-uri. della Porta introduce conceptul de „ noi mișcări sociale mondiale sau la nivel global”. Acestea constau în fuziunea conceptelor noilor mișcări sociale, enumerate mai sus, cu conceptele care se opun “stângii vechi și anarhismului”.

În afară de bazele culturale, alți autori s-au uitat la bază socială a noilor mișcări sociale, argumentând că această reflectă o divizie în cadrul noii clase de mijloc și că potențialul de mobilizare al noilor mișcări sociale se bazează în mare parte pe aceștia (della Porta 2009, 131).

2.3 NOUA CLASĂ DE MIJLOC

Politica noii clase de mijloc spre deosebire de politica clasei muncitoare precum și politică vechii clase de mijloc reprezintă o politică tipică a unei clase, dar cel mai important este faptul că nu este în numele unei clase. Pentru Offe, caracteristicile structurale ale nucleului noii clase de mijloc includ statutul învățământului superior, securitatea economică relativa precum și forță de muncă în domeniul serviciilor (Offe 1985).

Din punct de vedere istoric, clasa este un produs al societății capitaliste iar aici pot intra și procesele structurale specifice care produs și consolidează identitatea. Structural, o clasă este “un grup de oameni cu relații similare în care sunt produse și înșiruite resurse sociale”. Analitic, clasa este „comportamentul unui actor ghidat de orientări cultuale care s-a conturat în cadrul relațiilor sociale diferite”(della Porta și Diani2006, 54-55). Accentul pe identitate este considerat unic în mișcările moderne deoarece politica de identitate exprimă convingerea că identitatea însăși este și ar trebui să fie un accent fundamental al activității politice (Pichardo 1997).

Există două puncte de vedere cu privire la cine sunt participanții noilor mișcări sociale. Anumite persoane au subliniat faptul că schimbarea socială a produs un nou strat social, așa-numită: noua clasă de mijloc. Această nouă clasă este capabilă să joace un rol central în noile mișcări sociale ca urmare a resurselor pe care le controlează și poziția acesteia în societate.

Noua clasă de mijloc este construită din sectoarele de populație care tind să fie angajații din sectorul serviciilor. Acești angajați beneficiază de un nivel crescut de educație față de muncitorii din vechea clasă de mijloc. Ca urmare a competențelor lor culturale și tehnice și a poziției lor economice, membri noi clase de mijloc tind să se mobilizeze în noile tipuri de conflicte: lupta împotriva tehnocraților, împotriva agențiilor publice sau private implicate în propagarea informațiilor și construirea consensului(della Porta și Diani2006, 56).

Teoreticienii noilor mișcări susțin faptul că aceștia sunt principalii participanți ai noilor mișcări sociale deoarece aceștia nu sunt legați de profitul corporatist nici dependenți de această lume pentru supraviețuirea lor. În schimb, aceștia au tendința de a lucra în domenii care sunt foarte dependente de cheltuielile statului cum ar fi: mediul academic, arte, agenții de servicii umane etc. (Pichardo 1997). Nu este pe deplin clar dacă există o legătură puternică între nouă clasă de mijloc, noile mișcări sociale și noile tipuri de conflict. Totuși, este evident că apariția clasei de mijloc pe de o parte facilitează accesul la acțiuni care implică publicul, iar pe de altă parte pune la dispoziție resurse și competențe individuale care pot fi folosite în diferite tipuri de acțiune politică.

Analiza comparativă a participării politice (Barnes, Jennings, Opp, Norris) sesizează că variabilele de tip socio-economic tind să explice atât participarea nonconvențională cât și participarea convențională. Există o corelație între doi factori care sunt considerați indicatori pentru nouă clasă de mijloc: “nivelul ridicat de educație al tinerilor și diferitele tipuri de acțiune politică și/sau participare politică”. Relația dintre aderarea la nouă clasă de mijloc și noile forme de protest mai poate fi explicată și de factori precum: “creșterea accesului la învățământul superior, încheierea războiului rece și răspândirea economică a noii clase de mijloc, implicarea tinerilor în politică”( della Porta și Diani2006, 59). Teoreticienii noilor mișcări afirmă că participarea la noile forme de mișcări sociale nu se bazează pe clivajul de clasă, în timp ce ei recunosc că majoritatea participanților la noile mișcări sunt membrii ai noii clase de mijloc tot aceștia afirmă că participarea lor nu se bazează strict pe apartenența la această clasă (D`Anieri et al. 1990).

Cealaltă parte a participanților noilor mișcări sociale sunt persoanele cu o preocupare comună asupra problemelor sociale. Este vorba despre o ideologie mai degrabă decât despre o comunitate etnică, religioasă sau bazată pe clasă. Offe susține că participanții noilor mișcări sociale provin din trei sectoare: “nouă clasă de mijloc, elemente din veche clasă de mijloc și o populație ”periferica” care nu este angajată pe piață muncii (studenți, casnice, pensionari)”. Și în cadrul mișcărilor ecologiste putem distinge două seturi de participanți: nouă clasă de mijloc și comunitățile care sunt direct legate geografic de efectele creșterii poluării. Ceea ce este nou pentru noua clasă de mijloc este potențialul de transformare al acesteia care nu este neapărat unul politic, ci mai degrabă socio-economico-cultural. Acestea sunt văzute că mișcări culturale care se opun vieții sociale prezente dar și mișcări politice care provoacă dominația moderna a statului (Offe 1985, Pichardo 1997).

Offe este de părere că noile mișcări nu pot fi ușor „codificate”. Adică în cazul în care teoria liberală presupune că toate acțiunile pot fi clasificate fie private fie publice, noile mișcări sociale se află în a treia categorie „intermediare”. Ele susțin un tip de problemă care nu este nici privată dar nici publică și care contesta colectiv rezultatele și efectele secundare ale actorilor politici fie privați sau instituționali. Spațiul de acțiune al noilor mișcări este un spațiu al „politicilor noninstituționale” care nu este prevăzut în doctrinele și practicile democrației liberale și statului bunăstării (Offe 1985).

Există două școli de gândire care analizează noile forme de mișcări sociale. Una subliniază poziția obiectivă iar cealaltă poziția subiectivă. Gândirea obiectivă analizează factorii structurali care au format noile clase sociale ca grupuri de opoziție, în timp ce gândire subiectivă subliniază schimbările de atitudine care s-au format cu ajutorul „grupurilor minte”. Caracterul unic al conflictului în societățile moderne este o funcție de trei caracteristici privind dominația și privarea: în primul rând impactul statului și economiei în societate nu mai este unul de clasă. În al doilea rând, a existat o aprofundare a “dominației și controlului social făcând efectele trecerii de la vechile forme de mișcări la noile forme, inevitabile”. În al treilea rând, instituțiile politice și economice au pierdut capacitatea de a-și corecta propriile defecte necesitând o acțiune venită din afară acestor instituții pentru a le corecta. Apariția noilor mișcări sociale mai poate fi explicată și prin apariția consumului de masă marcat de mega mall-uri, publicitatea de masă și uzura morală planificată dar și prin cerințele culturii de masă care au creat efecte negative asupra mediului: gropi de gunoi, exploatarea excesiva a mediului pentru materii prime. Conflictul cultural se manifestă în stilul de viață al noilor mișcări și este o luptă pe nivelurile simbolice și identitare.

Problema oricărei explicații strict structurale a mișcărilor este legată de faptul că ține să ignore originile politice, culturale și ideologice ale altor mișcări. Noile mișcări au apărut că răspuns la politicile guvernamentale iar forma lor a fost modelată de condițiile politice specifice timpului apariției lor. Totuși, lipsa unei viziuni istorice, din partea teoreticienilor noilor mișcări pot oferi doar o explicație parțială a emergenței și a caracteristicilor noilor mișcări (D`Anieri et al. 1990).

A două școală de gândire se concentrează pe originile noilor mișcări care au cauza în conștiință actorilor. Aici accentul este pus pe „schimbarea valorilor”. Acest punct afirmă că cetățenii din națiunile occidentale au ajuns la un punct în care nevoile lor de bază pentru susținere și supraviețuire, securitate economică și politică sunt relativ asigurate. Această încredere a făcut că problemele economico-politice să se transforme în probleme legate de creșterea personală și auto-actualizare.

Dar schimbările de valori nu sunt singurele modificări atitudinale care au ca rezultat noua clasă și noile mișcări sociale, mai poate fi vorba și de valori postmateriale combinate cu creșterea neîncrederii politice ce a dus la creșterea activismului politic. Această schimbare de valori pentru unii autori (Koopmans) reprezintă „ciclu de proteste” în care se adaugă o dimensiune teporala pentru a schimba starea socială iar cei care în continuare susțin „noutatea” au confundat o fază incipientă de dezvoltare cu o nouă etapă a acțiunii colective (Pichardo 1997).

Cohen și Arato consideră că existența unui cadru analitic care se concentrează exclusiv pe interacțiunea strategică ratează atât orientările culturale cât și dimensiunile structurale ale conflictului și astfel riscă să treacă pe lângă ceea ce este specific mișcărilor sociale. Există o „spirală a permanenței inovări tehnologice” și a schimbărilor structurale conduse fie de „elitele antreprenoriale” fie de stat. Din acest punct de vedere, cei doi autori văd societatea ca fiind stratificată în funcție de capacitatea actorilor de a se adapta cu succes schimbărilor din societatea contemporană(Cohen și Arato, 1997, 512).

Cea mai importantă critică pe care Touraine o aduce noilor mișcări sociale este ideea că acestea nu pot corespunde pentru toate tipurile de societate, chiar dacă au o deschidere mondială. Condiția principală pentru ca mișcările sociale să prindă formă crede Touarine, este conștientizarea că trăim într-un nou tip de viață socială. Spațiul public, limitat strict într-o societate burgeheza a fost extins la problemele muncitorilor într-o societate industrială iar acum se răspândește peste „toate domeniile de experienta”. Cu toate acestea, el afirmă că numai organizarea de noi mișcări sociale și dezvoltarea diferențelor valorilor culturale poate justifica ideea unei “noi societati”(Touraine 1985).

Există și autori care susțin că nu există o nouă formă de mișcare socială deoarece, la fel cum au făcut teoriile marxiste care au avut tendința să marginalizeze orice formă de protest care nu provenea dinspre clasa muncitoare, la fel și teoreticienii noilor mișcări sociale marginalizează anumite tipuri de mișcări. Nu există nici un motiv pentru a omite sau chiar elimina mișcările de tip conservator. Cu toate acestea paradigma noilor mișcări se bazează exclusiv pe observațiile mișcărilor de stânga. Dar atât stânga cât și dreaptă sunt legate de schimbările din structură socială (Pichardo 1997).

Craig Calhoun a concluzionat că „posibilitatea de proliferare a noilor mișcări sociale este normală în modernitate” și nu avem nevoie de explicații sociale deoarece acestea încalcă atât opozițiile venite din stânga cât și din dreaptă dar și cele venite din partea „culturala, socială, public și pivat, estetic și instrumental”. Din punctul lui Calhoun de vedere distincția dintre identitate și „mișcarea de interes” se dizolvă (Calhoun 1995, 205).

della Porta este de părere că valorile fundamentale ale noilor mișcări sociale refuză „personalizarea și profesionalizarea angajamentului politic” și doresc evitarea identificării de către public cu una sau mai multe persoane. Ca o prioritate acestea sprijină participarea directă a membrilor și limitarea formulelor de delogare și reprezentare (della Porta 2009, 55).

Mișcările din ultimii ani ar trebui să fie mai degrabă privite că o manifestare a dificultăților sistemelor reprezentative care sunt în conformitate cu noile cereri pe care inevitabil, schimbarea socială o produce. Totodată noile mișcări sociale pun sub semnul întrebării structurile democratiilor reprezentative care limitează cetățenilor intrarea și participare la guvernare, susținând în schimb o democrație directă, grupuri de autoguvernare și cooperare(Pichardo 1997). Trebuie să fim conștienți că nu toate acțiunile colective din ultima vreme sunt sau ar trebui să fie automat de tip nou iar cel mai bun exemplu este renașterea în SUA a inițiativelor efectuate de minoritatea de culoare. Prinvind noile forme de mișcare: cele de mediu, mișcarea feministă dar și mișcările muncitorești vom vedea că mișcările dominante sunt noile forme dar există și vechi forme de acțiune colectivă. Ceea ce face că acest proces să fie specific și prin urmare nou în societatea post-industrială, este formarea unei dominații actuale, a producției simbolice și a relațiilor sociale contemporane(della Porta și Diani2006, 62).

Potențialul nou de conflict intervine între granițele neclare dintre sferă publică și cea privată și în special din cauza multiplicării criteriilor care definesc drepturile cetățenilor și capacitatea de intervenție între instituriile publice și cele private. Ceea ce este foarte important de amintit este faptul că “acțiunile colective nu încep în mod automat și obligatoriu din tensiunile structurale”. Modificările în structură socio-economică a societății în combinație cu schimbările din sferă politică, au creat un spațiu în care noile mișcările sociale s-au putut dezvolta. Fără schimbări în arenă politică este puțin probabil că noile mișcări sociale să fi apărut. Teoria noilor mișcări ar trebui completată cu o explicație care să țină cont de evenimentele politice care au loc între schimbările structurale și acțiunile colective(D`Anieri et al. 1990).

În anul 1985, Offe scria că „toate speculatiile cu privire la viitorul structurii sociale care a favorizat apariția noilor mișcări sociale par să sugereze cel puțin două componente ale bazei sociale a noii paradigme” și anume: ”noua clasă de mijloc, împreună cu celelalte elemente ale sale este posibil să crească în loc să dispară” ceea ce s-a și intâmplat, iar al doilea element ne indică faptul că sunt puține șanse că „functiile majore ale noilor ocupații din clasă de mijloc să poată fi înlocuite în același mod în care serviciile de spălătorie au înlocuit muncitorii cu mașini automate sau acționate de utilizatori”(Offe 1985). Al doilea element este în continuă desfășurare și îl putem simți chiar și în zilele noastre.

2.4 INTRODUCERE ÎN STUDIUL DE CAZ

Potențialul nou de conflict intervine între granițele neclare dintre sferă publică și cea privată și în special din cauza multiplicării criteriilor care definesc drepturile cetățenilor și capacitatea de intervenție între instituriile publice și cele private. Am ales mișcarea eco-pacifistă anti-înarmare nucleară și mișcarea de rezistentă din Pungești deoarece doresc să analizez dacă aceste două mișcări se încadrează în analiză teoretică de până acum, să analizez eterogenitatea mesajelor, a actorilor celor două mișcări și dacă aceștia sunt preponderent din noua clasă de mijloc. Mișcarea eco-pacifistă anti-înarmare nucleară deoarece această se apropie în timp și spațiu de teoriile folosit pentru a descie noile mișcări sociale. Pentru a testa caracteristicile noi mișcări sociale în prezent am ales mișcarea de rezistență din Pungești. Aceasta se apropie de mișcările de tip Occupy sau Indignados.

Ambele mișcări sugerează o convergență a democratizării societății și se aseamănă prin faptul că sunt un model de democrație europeană care au avut un scop comun ce vizau mediu și problemele de mediu, deși formele de acțiune au fost diferite, protestatarii din ambele mișcări au fost nemulțumiți de faptul că persoanele politice au luat singuri decizii privitoare la înarmarea nucleară sau fracturarea hidraulică fără consultarea în prealabil a cetățenilor, deși aceștia și-au exprimat dezaprobarea atât pentru înarmarea nucleară mondială cât și pentru fracturarea hidraulică.

Paradigma mișcărilor sociale încearcă să explice mișcările de stânga ale epocii contemporane și totodată ocolește mișcările dreptei creștine. Și în mișcările alese de mine, religia este inclusă în aceste forme de mișcări și tinde să joace un rol important. În mișcarea anti-înarmare nucleară, țările protestante au fost mult mai active față de cele predominant catolice (Franța, Italia). În Pungești, “latura crestină”, reprezentată în special de țărani, și-a făcut simțită prezența atât prin preoții prezenți la protest cât și prin rugăciunile rostite în timpul protestelor. Ceea ce este diferit față de țările catolice este faptul că “latura crestină” a mișcării din Pungești a folosit aceleași mijloace și a avut aceleași scopuri ca persoanele venite din afara zonei Siliștea-Pungești.

Ceea ce vreau să analizez în studiul de caz din capitolul următor pe bază paradigmei noii mișcări sociale este dacă aceste două mișcări se încadrează în analiza teoretica, care sunt caracteristicile care le diferențiază de această paradigmă și cum pot ele influența paradigma noilor mișcări sociale.

Capitolul III. Studiu de caz. Diferența dintre mișcările eco-pacifiste anti-înarmare nucleară și mișcarea de rezistență din Pungești

Atât în Europa occidentală, cât și în SUA postbelică au avut loc două mișcări importante îndreptate împotrivă armelor nucleare. Prima mișcare s-a situat între anii 1958-1963, iar cea de a două a avut loc la începutul anilor 1980. Pentru studiu de caz voi analiză diferențele și asemănările dintre mișcarea anti-înarmare nucleară și mișcarea de mediu care a avut loc la Pungesti împotrivă fracturarii hidraulice.

Am ales să compar aceste mișcări deoarece acestea aleg o formă mai puțin tradițională de organizare și le voi analiza prin prisma paradigmei noilor mișcări sociale pentru a vedea dacă acestea se pot încadra în șablonul noilor mișcări sociale.

Conform teoriei formulate de Touraine noile mișcări sociale nu pot corespunde tuturor tiputilor de societate iar prin alegerea celor două mișcări diferențiate atât temporară cât și spațial voi testa dacă noile mișcări sociale se pot aplica și în Europa de Est.

Fracturarea hidraulică presupune extragerea rezervelor de gaz care nu pot fi extrase prin mijloace convenționale. Se presupune în prima fază crearea unui put în formă verticală perntru că mai apoi forarea să se facă pe orizontală. În stratul de rocă este nevoie să se injecteze un amestec de apa, nisipuri și substanțe chimice care provoacă fisuri și totodată ar permite gazului să iasă la suprafața. Una dintre problemele acestei tehnologii este reprezentată de chimicalele folosite în amestecul pentru fracurare. Chiar dacă acestea sunt de numai 2% din volum este foarte puțin cunoscut conținutul lor. Spre exemplu în SUA legea permite companiilor să păstreze informațiile privind acest ameste, secrete. Până în acest moment s-au detectat peste 260 de substanțe cunoscute pentru toxicitatea loc și efectele cancerigene sau mutagene. O anumită parte din amestecul care este introdus în pământu, între 15-80% revine la suprafara. Printre fluidele care vor ajunge la suprafața se află chimicalele din compoziția substanței dar și metalele grele, hidrocarburi sau elemente radioactive prezente în mod natural în sol (Descriere, Greenpeace România).

Rezistenta la dezvoltarea și implementarea armelor nucleare a devenit o mișcare de proporții mondiale. „Pacifismul nuclear”, așa cum îl definește Paul Wehr, este „o mișcare de pace suiș geneis” iar sociologia poate oferi câteva cadre folositoare pentru a analiza comportamentul colectiv și totodată pentru a înțelege cum și de ce pacifismul nuclear s-a dezvoltat și explicația crizei mișcărilor anti-nucleare. Paradigma dezorganizării sociale (Smelser 1963) vede protestul de masă în primul rând că „un comportament irațional cu origini dincolo de intelectul participantilor”. Teoreticienii mobilizării resurselor despre care am vorbit mai sus, văd acțiunea colectivă în primul rând că un „comportament conștient, rațional și un răspuns pentru definirea intereselor lor”. Această teorie se axează pe modul în care un grup nemulțumit își investește resursele resursele pentru urmărirea obiectivelor iar protestatarii în acesasta privință nu diferă de alți actori din sistemul politic. Atât paradigma dezorganizării sociale cât și cea a mobilizării resurselor se opun tradițiilor teoretice clasice și ambele sunt utile pentru înțelegerea pacifismul nuclear. Pacifismul nuclear este caracterizat prin „apartenenta politică a membrilor săi și creșterea mișcărilor politice din SUA care reprezintă o singură problema” (Wehr 1986).

O condiție inițială pentru dezvoltarea mișcărilor sociale este existența unui stimul spre exemplu sentimentul de amenințare sau o privare relativă. O înarmare nucleară colectivă poate fi percepută în primul rând că o mare amenințare la adresă umanității. Răspunsul la acest sentiment pot fi reprezentate de campania penztru dezarmare nucleară, ”mișcarea mamelor, mișcarea supraviețuitorilor Hiroshima”. Toate aceste forme de mișcări au fost prevestitoare pacifismului nuclear din anul 1980, iar „Planul Zorin-McCloy” pentru dezarmare nucleară și „Tratatul de interzicere partiala” au fost răspunsurile la aceste activități de protest.

3.1 MIȘCĂRILE ECO-PACIFISTE ANTI-ÎNARMARE NUCLEARĂ

Rata și direcția creșterii mișcării sociale depind de gradul în care „sistemul gazdă” permite evenimentele ce generează un răspuns din partea colectivității amenințate iar în anii `70 sistemul politic din SUA a devenit mult mai permisiv cu mișcările care generau un răspuns colectiv. Informațiile cu privire la război și armele nucreare au fost larg răspândite în SUA prin intermediul mass-media, campanii politice și audieri ale Congresului. O mare parte din aceste informații au fost descoperite datorită libertății de acces la informare. O altă sursă importantă a pacifismului nuclear a fost numărul mare de persoane conștiente politic atât în Europa cât și în SUA, care nu doreau un război nuclear dar și mișcările de mediu și feministe din anii `60 și `70(Wehr 1986). Mittingul din New York, 1982 a prezentat publicului larg „pacifismul nuclear”, liderii mișcării, ideologia și obiectivele. Asfel de mișcări sunt necesare pentru propria creștere a conștiintei mișcării. „Precipitarea, dramatizarea și întâlnirile” sunt esențiale pentru creșterea mișcării. Totuși, cu aceste evenimente în anul 1983 nu a existat o dezbatere publică la scară largă cu privire la înarmarea nucleară (Wehr 1986).

Mișcările anti-înarmare nucleară de la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 pot fi privite ca o negare a testării bombei nucleare în atmosferă. În anul 1963, când aceste țeste au fost interzise activitățile s-au estompat. Chiar dacă aceste teste au fost interzise, americanii au ignorat în mod natural pericolul nuclear și mulți au crezut că Tratatul din 1963 a oprit contaminarea mediului. Poate doar la suprafața pentru că în subteran, testele au continuat departe de opinia publică (Mandelbaum 1984). Totuși, ceea ce este mai mult că un „puzzle” este faptul că „declinul protestelor anti-nucleare de la începutul anilor `60 nu a conincis cu un consens în NATO vizavi de înarmarea nucleară”. Anii ce au urmat crizei din Berlin(1961) și Criza Rachetelor din Cuba(1962) au ridicat probleme legat de fundamentele politicii de securitate, strategie și egalitate a membrilor NATO (Sherr 2007).

Rapiditatea cu care de dezvoltă o mișcare depinde și de evenimentele care concurează pentru atenția societății și elementele sale politice deoarece în anumite zone implicarea SUA în Asia la sfârșitul anilor `70 a fost percepută de atenția publică peste crizele de mediu în care se afla planeta. O altă importantă frână în calea dezvoltării mișcării anti-înarmarii nucleare a fost încapacitatea acesteia de a mobiliză „în mod sustinut”. Pot exista două tipuri de mobilizare: în sens strict se referă la generarea „sentimentului de popularitate”. Sentiment pe care Smelser îi idenfica că fiind esențial pentru creșterea mișcării. Sentimentul alături de fonduri, membri, informații, contacte politice, rețele de comunicare și structuri organizatorice reprezintă resursele necesare realizării obiectivului. Al doilea tip de mobilizare este „leadershipul”. Chiar dacă au existat figuri bine-cunoscute cum ar fi: Helen Caldicott, Robrty Jay Lifton, William Coffin, Carl Sagon și Randall Fosrsberg, nu a existat un „lider carismatic”. Acești lideri provin din două direcții: una fiind cea a organizațiilor religioase iar cealaltă din partea profesiilor liberale (Smelser 1963). Dacă mișcarea anti-nucleară din Europa și SUA se dorea a fi una „anti-establishment” de ce biserica s-a implicat în muncă pentru pace? Întrucât în mod tradițional biserica creștină a reprezentat valorile și politicile conservatoare. Astfel de contradicții au fost problematice pentru pacifismul nuclear deoarece un catolic trebuia să aleagă între un „candidat care nu susține avortul și unul care susține dezarmarea nucleara” (Wehr 1986). Conferința Episcopilor din America a redactat o scrisoare pastorală în care condamna folosirea armelor nucleare împotriva țintelor civile și inițierea unui război nuclear (Mandelbaum 1984).

Protestantismul s-a dovedit a fi un sprijin pentru mișcările anti-nucleare. Astfel, se poate explică de ce în țări precum Italia sau Franța activitățile de protest nu au fost atât de ridicat precum în țările protestante. Cultură politică protestantă mai poate fi văzută ca un „motor al mișcărilor anti-nucleare” (Joffe 1987). Și atfel a existat o diferență în intensitatea mișcărilor anti-nucleare între Nord și Sud.

Au existat trei momente de criză care au dus la crearea valurilor de mișcări anti-înarmare nucleară atât din anii `50 cât și cele din anii `80. În primul moment se încadrează criza canalului de Suez, amenințarea sovietică cu rachete nucleare împotrivă Londrei și Parisului și faptul că societățile occidentale au fost aduse față în față cu propria lor vulnerabilitate: războiul nuclear. Al doilea moment este oferit de schimbările tehnologice rapide și trecerea de la vechile modele de arme la noile modele de arme nucleare. Multe dintre armele care intră în arsenalul nuclear din anii `80 au fost mult mai precise și (aparent) mult mai ușor de utilizat. Progresele în precizia rachetelor a cauzat o schimbare a doctrinei SUA, de la cea a descurajării, la pregătirea pentru lupta nucleară. Al trilea moment declanșator a fost prăbușirea relațiilor dintre cele două super-puteri și deteriorarea relațiilor dintre Est și Vest (Wehr 1986).

Mijlocul anilor `50 a fost o perioadă în care au existat profunde schimbări în mediul strategic care părea să lovească „centrul strategiei NATO și politicile sale declarative” (spre exemplu 1955 anul înființării Pactului de la Varșovia). Modernizarea armelor nucleare în Europa a servit ca o scânteie pentru protestele ce au urmat să vină. Primele proteste au fost împotriva testelor bombei cu hidrogen, apoi staționarea rachetelor Thor în Marea Britanie iar în Germania de Vest au ieșit peste 100.000 de oameni în stradă la propunerea tacticilor nucleare dorite de SUA (Sherr 2007). Marea Britanie este singura țară unde o mișcare împotriva armelor nucleare a înflorit și singurul loc din Europa unde a existat o astfel de mișcare înainte de 1980. Partea stânga a Partidului Laburist a furnizat o mare parte din energia mișcării britanice iar în Germania partea stânga a SPD a fost activă de asemenea (Mandelbaum 1984).

În percepția publică, Criză Rachetelor din Cuba, a părut că va anunța confruntarea nucleară la nivel mondia iar evoluția tehnologică de la acea vreme, capacitatea strategică și comportamentul de super putere toate acestea vin împreună pentru a produce, sau peste câțiva ani reproduce o agendă mai amenintaroare și provocări startegice (Sherr 2007).

Există o relație între mișcările anti-înarmare nucleară și diferitele perioade de criză mondială. Cea mai puternică relație între mișcările anti-înarmare nucleară și crizele mondiale este în cazul Crizei Rachetelor din Cuba ce poate fi văzută în Figura 4. Totuși, în Figură 5 se poate vedea că mărimea mișcărilor anti-înarmare nucleară depășesc cu foarte mult dimensiunea crizei ”reagan”. Graficul din Figura 5 ne arată că amploarea intesitatii crizei „yom kippus” a depășit-o pe cea „reagan” (Wilson 2015).

(Wilson 2015)

(Wilson 2015)

Extinderea capacităților militare, evoluțiile grevelor care au făcut din modernizare un imperativ și evoluțiile din domeniul nuclear au făcut ca distincția între ceea ce descurajează și ceea ce apăra un stat să nu fie atât de ușoară. În anii `80, ca și în trecut, în special politicile și programele nucleare au fost obligate să își asume sarcina problemelor care sunt legate de apărare. Ne putem gândi că armele nucleare au fost un factor care au păstrat și încă păstrează pacea mondială timp de 70 de ani din cauza unei posibile distrugeri planetare.

În anul 1978 evenimentele au produs un „pacifism nuclear vizibil”. Protestul public împotrivă pregătirii SUA pentru un război nuclear a fost inițiat într-o demonstrație majoră în momentul în care au fost instalate armele nucleare în Colorado. Stimularea „pacifismului nuclear” a continuat și în anul 1982 când Jonathn Schell a făcut publice informații prinvind „razboiul” nuclear. Cu toate că au existat demonstrații atât europene cât și nord-americane masive, acestea nu au avut nici o influența asupra atitudinii nucleare din SUA (Wehr 1986).

Mișcările de la începutul anilor 1980 sunt de obicei privite că o reacție la decizia NATO din anul 1979. Mișcarea din Europa de V și mai ales cea din Germania, într-o mică măsură a stimulat o creștere a mișcărilor anti-nucleare din Europa de E. O explicație comună între cele două blocuri poate fi frică oamenilor de un al treilea război mondial. Această variabila poate indica o relație între teamă oamenilor față de un nou război mondial și mișcările anti-nucleare. Totuși, nu există fapte verificabile empiric care să ateste că peroanele care se tem de un nou război nuclear vor fi motivați să sprijine o astfel de mișcare (Friberg și Galtung 1984). Decizia NATO din anul 1979 a fost de a aduce 572 de focoase nucleare în Europa de Vest cu permisiunea guvernelor naționale este o altă explicație pentru a explica mișcările anti-înarmare nucleară. Aceștia au văzut în această acțiune mai mult o amenințare la adresă existenței lor decât un mijloc necesar pentru a recâștigă echibrul nuclear cu blocul sovietic. Dintre cele cinci țări enumerate mai sus, în Marea Britanie, Olanda și Germania de Vest, reactiile au fost cele mai evidente împotriva acestei decizii. Cu toate acestea, rată de înrolare în cauza mișcării anti-înarmare nucleară a fost destul de scăzută și nu a fost nimic surprinzător în faptul că mai mulți oameni au preferat „să lase subiectul în seama expertilor” (Mandelbaum 1984).

„Embrionul” mișcărilor anti-nucleare de la începutul anilor 1980 poate fi prezumat în a două jumătate a nilor 1970, când în anul 1977 în Țările de Jos s-au strâns 1,2 milioane de semnături într-o campanie ce viză stoparea bombei cu neutroni (Solomon 1986). Europenii au fost foarte sensibili la implementarea acestei bombe, dar și la politicile administrației Reagan ce vizau armele nucleare. Europenii s-au temut că al treilea război mondial s-ar putea declanșă în Europa iar daunele ar fi fost catastrofale pentru locuitorii țărilor unde s-ar fi luptat. Aceștia au mai fost nemulțumiți si de perspectiva unor noi forte nucleare cu rază medie de acțiune deoarece aceste arme, teoretic puteau fi utilizate “într-un război în care SUA ar fi rămas neatinsă” (Mandelbaum 1984).

Procesul de modernizare politică care a avut loc în democrațiile occidentale, ”liberalizarea, realinieri politice, extinderea mass-media și birocratizarea” au avut un impact în dezvoltarea pacifismului nulear. Spre exemplu, în Belgia, „VAKA” este rețeaua pacifismului nuclear și un organism de coordonare pentru organizațiile de pace dar totodată și o rețea de informații pentru socializarea politică a pacifiștilor nucleari (Wehr 1986).

La sfârșitul anilor 1970, mișcările anti-înarmare nucleară au reînviat prin protestele împotrivă bombelor cu neutroni. Această mișcare s-a consolidat și a fost extinsă la decizia de a aduce noi focoase nucleare în Europa de Vest. În momentul în care informațiile despre războiul nuclear și politică nucleară s-au aflat, protestele au început să crească. În consecință, guvernul SUA a luat măsuri de control mult mai riguroase inclusiv arestări și condamnarea manifestanților (Wehr 1986). La sfârșitul anilor 1983, când au fost efectiv implementate rachetele, mișcarea a eșuat în îndeplinirea sarcinii sale primare iar activitățile mișcărilor au scăzut. Această înseamnă că 572 de focoase nucleare s-au aflat pe teritoriul Europei de Vest, totuși, SUA și Uniunea Sovietică au avut 10.000 de focoase. Cantitativ cele 572 au reprezentat o creștere minimă vizavi de amenințarea umanității (Solomon 1986). Oare numai aceste 572 de focoase nucleare să fi fost motivul mișcărilor din 1980?

În cazul în care SUA și-ar fi retras din Europa acele focoase nucleare, exista pericolul ca Europa să rămână vulnerabilă în față URSS-ului și astfel pentru a se apăra era nevoie să cumpere arme nucleare, ceea ce la nivel mondial ar fi însemnat o creștere a arsenalului nuclear (Mandelbaum 1984).

Există și autori care consideră că aceste mișcări, dacă au dorit a fi mișcări de pace, nu au abordat direct condițiile de pace la fel de mult cât și-au consolidat atenția asupra armelor nucleare și procesului de dezarmare. O mișcare socială este legată de un obiectiv iar obiectivul este să creeze schimbări de bază în sistemul social. Cu toate aceste, demonstrațiile, revoltele și grevele nu pot fi considerate strict mișcări sociale, ci mai degrabă aceste acțiuni pot constitui primele semne ale unei „nelinisti” sociale care la rândul ei poate duce la crearea unei mișcări sociale. Există o diferență între afișarea unei simpatii față de o anumită mișcare și participarea activă la această dar și la activitățile ei (Friberg și Galtung 1984).

Unele dintre obiectivele pacifismului nuclear sunt posibile strategii conștiente și investiții raționale a resurselor, dar există și o viziune rudimentară a unui viitor fără râme nucleare. În cazul acestui viitor există suficiențe măsuri nesatisfăcătoare deoarece modelul de securitate alternativă nu este clar definit dar nici legat de o strategie alcătuită din mai multe părți su elemnete. Fiecare organizație pacifistă sugerează o direcție diferită, spre exemplu: reducerea arsenalului nuclear american la un factor de descurajare minim credibil, arme defensive și strategii de reducerea amenințărilor percepute, apărarea civililor, o agenție internațională pentru a monitoriza controlul armelor nucleare și eliminarea treptată a acestora, dezarmare nucleară unilaterală completă. Pe lângă problemele de direcție diferită, aceste organizații trebuiau să facă o legătură între „diagnosticul mișcării și ratiune” pentru a convinge oamenii că modul de a obține soluția la problemă identificată este prin apartenta la aceste organizații și idei. Această conexiune între participare și soluție, în cazul în care ar fi fost mai solidă în mintea publicului, „ ar fi tins să se stabilizeze la un nivel de participare mai mare” ceea ce nu s-a întâmplat (Wehr 1986).

La aceste mișcări în general participanții au făcut parte din clasă de mijloc, bine educata iar persoanele tinere într-o măsură mai mare decât cele în vârstă. Deși ținerii tind să simpatizeze cu astfel de mișcări, vârstă nu este o explicație suficientă a acestei atitudini. Spre exemplu, în Germania de Vest doar 12% dintre persoanele între 18 și 35 de ani, fără studii superioare sunt pregătiți să participe la mișcarea pentru pace iar 41% din populația cu o vârstă mai mică de 36 de ani și care au un nivel superior de educație sunt pregătiți pentru o participare activă. Opoziția pentru armele nucleare sau simpatia pentru mișcarea anti-înarmare nucleară nu duc neapărat la activism și cu atât mai puțin la un statut de membru al mișcării pentru pace. În Germania de Vest doar 9% dintre respondenți sunt pregătiți să participe la activitățile mișcărilor iar 39% au o atitudine pozitivă față de mișcare. Chiar dacă aceștia împărtășesc în mare măsură convingerea pentru mișcare ei vor ramene în mare măsură pasivi. Astfel, persoanele prodominante din Germania de V care au participat la astfel de mișcări sunt cele cu studii superioare care fac parte din generația mai tânără (Solomon 1986).

Învățământul superior poate produce o condiție esențială a activismului dar și pentru că aceștia își direcționează timpul către astfel de activități față de cei care au responsabilități la muncă și în domeniul familiei. Nu este clar dacă un viitor război nuclear este unica cauza care îi nemulțumește pe tineri. Generații succesive de studenți din vestul europei au protestat și în 1950 împotrivă testării armelor nucleare, și în anii `60 împotrivă razboilui din Vietnam iar în anii `80 aceștia au participat pe lângă protestele anti-înarmare nucleară și la cele ce au privit drepturile palestinienilor sau ploaia acidă (Joffe 1987). Ceea ce este destul de vizibil este faptul că, în general, tinerii sunt mult mai predispuși să creeze acte de nesupunere civică și/sau să paticipe la acțiuni colective decât persoanele care tind către vârstă a două su chiar a treia.

Legătura întră ecologism și mișcarea anti-nucleară, este vizibilă nu numai în orientările teoretice, dar și în practică . Partidul Verde din Germania de Vest este un exemplu în acest sens. Partidul „iși are rădăcinile în mișcarea ecologista”, dar s-a implicat activ și în activitățile mișcărilor anti-înarmare nucleară din 1980, totuși, protestele dar și protestatarii au trecut rapid în anii `80 de la mișcările anti-nucleare la protestele ce vizau defrișările pădurilor naționale. Partidul Verde Vest German a dezvoltat o piramidă decizionala și totodată o rețea de comitete naționale ce viza problemă înarmării nucleare (Wehr 1986).

Mișcarea anti-nucleară a subliniat și drepturile omului, un factor care transcede domeniul politicilor de securitate și se concentrează pe principiile democratice de bază. Implicarea femeilor în mișcarea anti-înarmare nucleară a contribuit la o schimbare a valorilor din sistemul de valori dominant. Spre exemplu, în Danemarca acțiunile cele mai spectaculoare ale mișcării au fost prezidate de femei (Joffe 1987). Protagoniștii intelectuali ai mișcărilor au arătat ambiguitățile și tensiunile în argumentele strategice ale politicilor de apărare a NATO, aceștia venind cu critici de tip moral decât cu o critică constitenta privind strategia (Sherr 2007).

Putem afirma că diferite părți ale mișcărilor din 1980 au avut ambiții diferite. Atâta timp cât persoanele din Germania de Vest și Marea Britanie se opuneau critic unităților nucleare în SUA o mișcare pentru înghețarea armamentului nuclear a fost larg acceptată atât de politicieni cât și de persoanele active în mișcările de acolo. Totuși, o mișcare socială comună cum a fost cea de la începutul anilor `80 se construiește în jurul unei viziuni comune și chiar și în jurul unei ideologii. Pacifismul nuclear a avut o credința universală, aceea că „armele nucleare sunt practic și moral nejustificate” (Wehr 1986) folosindu-se de multe ori mijloace instituționalizate pentru a efectuă schimbarea dorită iar strategiile interparlamentare și cele extraparlamentare sunt ușor amestecate.

Înghețarea armamentului nuclear se credea că ar elimina orice stimulent venit din partea sovietică pentru a negocia acordurile ce privesc controlul armelor nucleare dar în același timp obligă SUA să mențină arsenalul nuclear învechit iar în cazul unei încălcări a acordului din partea oricărei părți, ar pune cealaltă parte în dezavantaj și un aranjament rigid care să vizeze un „buget echilibrat în speranța că va scădea înarmarea de tip nuclear”, ar putea împiedica ajustările necesare politicii fiscare la schimbarea condițiilor economice (Mandelbaum 1984).

Putem observa mărimea mișcărilor și bugetul alocat pentru înarmarea nucleară în Figura 3. Cu toate acestea, figură 3 nu face decât să ne arate că aceste creșteri au atins punctele maxime la scurt timp dupa ce activitatea de protest atât din anii `60 cât și cea din `80 s-a încheiat. Putem înțelege că aceste mișcări nu ți-au putut atinge obiectivul unui “buget echilibrat” și este totuși inexplicabil de ce s-au oprit în acel moment, deși cheltuielile privind înarmarea nucleară erau în creștere în timul mișcărilor (Wilson 2015).

(Wilson 2015)

3.2 REZISTENȚA DIN PUNGEȘTI

Manifestările din România, Ucraina, Bulgaria, Rusia și Polonia au urmat celor din Croația, Slovenia și Ungaria. „În sfârșit pare că această regiune descoperă mecanismele protestului și al nesupunerii civice”, scria redacția revistei CriticAtac. Totuși, o data cu acestea a fost inseparabilă și reactivitatea unor mecanisme conservatoare și creșterea celor de extremă dreaptă. Spre exemplu în Bulgaria forțele de extremă dreaptă „s-au organizat pentru atacarea migrantilor și a minorității turce”, în România „Comisia de Autorizare a Adunărilor Publice din Primăria Capitalei a dat aprobare legionarilor să participe la marșuri în aceeași zi, loc și oră în care desfășurau și proteste “Uniți Salvam” (Mihai 2013), în Ucraina partidul de extremă dreaptă „Svoboda” pare să fie principalul beneficiar al protestelor, iar în Croația, Slovenia și Ungaria partidele extremiste sunt „în Parlament de ani buni și chiar la putere în diverse coalitii” (Ernu et al 2013).

Tot mai mulți intelectuali și jurnaliști după 1989 au început să se „familiarizeze cu poziția stangii” deoarece a început să se formeze o sferă publică care în timp s-a consolodat. Societatea civilă pare a fi în cursul unei schimbări structurale deoarece „din domeniul ecologic al activismului urban…au apărut grupări și proiecte care împing agendă socială dincolo de agendă neocoloniala a misiunii civilizatoare, înspre alternative sociale de sine-stătătoare” ( Tichindeleanu 2014).

Persoane precum Vintilă Mihăilescu afirmă că această „trezire” a societății civile s-a făcut la începutul anului 2012. Un factor important al mișcării sociale din 2012 a fost atât PIB-ul deoarece „Romania se afla de câțiva ani pe penultimul loc în UE”, dar și „veniturile populatiei”. Totuși, acești indici macro-economici nu au fost suficienți pentru a genera și explica „starea de spirit instalată în țară în ultimii ani”. Vintilă consideră că atât „proasta funcționare a institutiilor” cât și „instabilitatea politică” sunt factori la fel de importanți precum cei maco-economici. În afară de factorii enumerați mai sus, „ratele foarte scăzute de mulțumire și optimism dar și rațele de nemulțumire și pesimism” au jucat un rol important în consolidarea societății civile. Un alt eveniment care a incitat și revoltat populația și inclusiv societății civile românești a fost demisia publică a doctorului Raed Arafat în situația în care ținerii români, în special, sunt cei mai preocupați de propria sănătate. La nivelul politic, „cercurile puterii au etichetat întreagă mișcare că operă unor huligani” (Vintilă 2012) și se pare că acest tip de etichetă s-a menținut chiar și în rezistentă din Pungesti doar că sub o formă mai voalată și anume „structuri extremiste eco-anarhiste” (Davidescu 2013).

În România, activismul de mediu a fost pus sub supraveghere în ultimii ani de către stat și a intervenit de fiecare data când a considerat că există un exces. Mai exact în toamnă anului 2013, șeful SRI, pe atunci George Maior a afirmat că „exista structuri extremiste și eco-teroriste” infiltrate în protestele pentru Roșia Montană (Davidescu 2013).

Protestele împotriva proiectului RMGC (Roșia Montană Gold Corporation) au început o data cu dezbaterea publiă a acestei legi și pot fi socotite în primul că o revenire mai degrabă a societății civile și apoi a conștiinței politicienilor care in nouă etapă a exercițiului libertății de gândire și acțiunii își fac loc în istoria României și în al doilea rând ca un exercițiu democratic pentru tot ceea ce urmă să se întâmple la Pungești. Persoanele care au protestat în special în București și Cluj dar și în restul țării au făcut-o sub lozinci ce aratau „maturitatea de gândire și o etică înnoită” dar și sub multe îndemnuri la solidaritate atât cu persoanele din Roșia Montană cât și cu cele din Pungesti (Pop 2013).

Termenul de „eco-terorism” provine și a fost pus în circulație în SUA. Prima persoană care a introdus acest termen a fost Ron Arnold. „Termenul a fost de la început asociat cu un altul pe atunci recent inventat „ecotage” referitor la actul de sabotare a proprietarilor, fiind luate obligatoriu în acest timp toate măsurile de precauție ca nicio viața să nu fie pusă în pericol. Spre deosebire de „ecoterorism”, „ecotage” este un termen inventat de însisi activiști, în special oameni implicați în grupările ecologiste” din SUA. În România, Maior a creat foarte multă vâlvă când a afirmat că în interiorul protesteleor de la Roșia Montană „exista tentative ale unor structuri extremiste eco-anarhiste, care exploatează sau deturnează mișcările protestatare, de altfel legitime”. La numai câteva luni de la aceste declarații, protestele din Pungești au fost reprimate brutal, fără nici o dovadă publică de prezența „eco-anarhista” iar Pungeștiul a devenit „zona specială de siguranță publică” unde jandarmeria a intervenit pentru ca localnicii să nu distrugă proprietatea marii corporații Chevron (Manu 2014). Cu toate acestea aspectul lăsat deoparte este „proprietatea asupra dreptului de poluare”. Unde în mod normal acest drept ar trebui să aparțină comunității locale, acesta a fost „desființat de catre stat și înlocuit cu un aviz de mediu pentru Chevron” (Davidescu 2013).

Pentru început compania Chevron a obținut din partea Comitetului de Analiză Tehinica din cadrul Agenției de Protecție a Mediului Vaslui un acord de mediu pentru amplasarea sondelor de foraj de exploatare a gazelor de șist în cele trei zone din județul Vaslui: Păltiniș (Bacești), Popeni (Gagești) și Siliștea (Pungești). Astfel în bază acestui acord și a altor documente, compania Chevron a obținut autorizația de construcție pentru sondele de exploatare pentru identificarea eventualelor zăcăminte de gaze de șist ( Compania Chevron a obținut acordul pentru amplasarea sondelor în Vaslui din partea Agenției de Protecție a Mediului. Cum a CENZURAT Ponta declarația premierului francez despre OPOZIȚIA la gazele de șist, Revista22 din 12.07.2013). Câteva luni mai târziu în timp pe protestele pentru Roșia Montană erau în desfășurare, Consiliul Județean din Vaslui a eliberat prima autorizație pentru amplasarea primei sonde de explorare a gazelor de șiș din România, în perimetrul satului Silistea, comună Pungesti. Această autorizație prevedea că „ lucrările vor fi terminate în termen de 120 de zile” ( Chevron a obținut AUTORIZAȚIE de construirea unei sonde de EXPLORARE a gaselor de șist la Vaslui, Revista22 din 03.10.2013).

În comuna Siliștea au protestat laolaltă „sateni, copii și preoti” iar aceștia au un motiv întemeiat să se opună exploatării gazelor de șist: „dincolo de riscul dovedit de cutremure, riscul crescut de cancer în urmza expunerii la emisiile de benzen sau contaminarea apei potabile cu metan” aceste efecte se pot vedea și în Zurawlow, Polonia unde „apa localnicilor a căpătat o culoare închisă, e aproape neagră și nu mai poate fi bauta” (Domnișoru 2013).

În septembrie și octombrie 2013, persoanele au protestat împotriva exploatării de la Roșia Montană. „Confluenta dintre marele capital și stat a fost denunțată atât dinspre stânga anti-capitalistă cât și dinspre dreaptă naționalistă și libertariană” iar argumentul ecologist a fost invocat atât de militanții de stânga cât și de facțiuni neo-naționaliste. De seamenea discursul „anti-corporatii” declanșat de exploatarea de la Roșia Montană a fost aplanat de către stat în cazul Chevron (Poenaru 2014). Este destul de cert că protestele care s-au desfășurat la începutul lunii septembrie nu au fost numai pentru Roșia Montană, dar chiar și în acel timp au fost persoane care doreau „extinderea domeniului luptei asupra fracturării hidraulice a gazelor de șist”. În acel moment s-a crezut că o extindere ar putea fi prematură, iar extinderea s-a produs câteva săptămâni mai târziu. Această înțelegere nu a fost „declarată de o înțelegere deplină a sistemului”, ci de o reacție la „blitzkrieg-ul declanșat de parlamentari și guvern” (Gotiu 2013).

Evenimentele de la Pungesti pot fi încadrate printre cele mai „grave” pentru România post `89. Situataia de acolo a fost un simptom al unui proces global mai larg „criza de producție și acumulare”. Gazele din Pungesti sunt inseparabile de faptul că atât oamenii de acolo cât și mediul vor sfârși în tabără învinsă. Statul a declarat comună Pungesti „zona specială de siguranta” pe scurt, s-a declarat stare de excepție care ar permite legitimarea violenței din partea statului prin suspendarea legii iar în acest context „organizarea politică împotrivă violenței structurale exercitate de către stat nu a putut luă decât forme insurectionale”(Poenaru 2013). Cert este că manipulările, tergiversările și frigul din acea perioadă nu i-au demotivat pe protestatari, ci i-au radicalizat(Gotiu 2013). Este important să existe în mintea noastră acea diferență între schimbarea radicală și cea extremistă deoarece „aceste două concepte nu sunt unul și același lucru”(Viorean 2013).

Localnicii nu au fost informați oficial despre ce se întâmplă, ce înseamnă o „zona specială de siguranță publica” și de ce a fost adoptată ea, nici primăria nu a fost înștiințată printr-un act oficial(Ernu et al 2013). Pe lângă acest lucru, Prefectură din Vaslui a blocat organiazarea unui referendum în comună Pungesti cu privire la consultarea populației pe temă exploararii și explotării gazelor de șist. Tot Prefectură a dat în judecată Consiliul Local Pungesti și a solicitat în instanță anularea hotărârii prin care autoritățile din pungesti au hotărât organizarea unui referendum. Această hotărâre de a da în judecată C.L Pungesti vine la o zi după ce prefectul județului anunța că „organizarea unui referendum în Pungesti se desfășoară conform calendarului. În acest sens a fost desemant și președintele biroului electoral de circumscripție în urmă tragerii la sorți la Tribunalul Vaslui”. Tot prefectură Vaslui a atacat în instanță pe motive că ar fi „ilegala și neconstitutionala” hotărârea luată de către C.L. Pungesti de „interzicere a exploararii și exploatării gazelor de șist în comuna”(Unturica și Istrate 2013).

Cea mai puternică scânteie care a pornit protestul sau care a facilitat “Rezistentă din Pungești”, a fost protestul din satul Siliștea, Comuna Pungesti, unde o parte din locuitorii satului au protestat zile la rând și au blocat dumul dintre Vaslui și Garceni formând un scut uman deoarece în zonă urmă să fie amplasată prima sondă de exploatare a gazelor de șist și alte utilaje aferente. Acest protest s-a soldat cu persoane care au avut nevoie de îngrijiri medicale din cauza incidentelor în care a fost implicată și jandarmeria. După această „scanteie” s-a făcut o acțiune piblica de solidarizare cu acei localnici. Această solidarizare constă în alăturarea fizică a doritorilor deoarece „nu oamenii nu poziții, resurse, educație inalta si protectie, nu cei din Piata Universitatii sau Piata Mihai Viteazu infrunta aceasta putere, ci niște simpli țărani care nu mai au nimic de pierdut”(Istrate 2013). Văzând reacția persoanelor care doresc să se solidarizeze, autoritățile au retras utilajele rămase la Siliște iar în seară de 17 octombrie în București a fost organizat un marș la care participă mai multe persoane cu orientări ideologice diferite(Ernu et al 2013).Unul dintre cele mai întâlnite reproșuri care li se imputa acestor oameni este „frica țărănească de tehnologie, ecologismul exagerat” și faptul că toți cei care se împotrivesc nu înțeleg rolul economic al exploatării(Rogozanu 2013)

La Pungesti s-a ridicat o „tabara de rezistenta” pentru a se putea protestă continu împotrivă începerii fracturarii hidraulice. Persoanele care se aflau în tabără de rezistentă de la Pungesti au fost arestate de către jandarmi echipați cu cu bastoane și gaze la crimogene sub pretextul legitimării. Traficul a rămas blocat în acest timp între Siliște și Pungesti. Pentru a nu există informări ale faptelor ce se petrecuse la Pungești la început accesul presei a fost interzis. Între timp compania Chevron anunța prin intermediul mijloacelor mass-media că au reluat lucrările în zonă Silistea-Pungesti și utilajele vor execută lucrări de amenajare a platformei unde ar urmă să fie amplasată prima sondă iar 40 de muncitori au amenajat un gard din „sarma și bate de otel” și primul excavator a ajuns la locul fracturarii(Ernu et al 2013).

Ceea ce reprezintă un semn de întrebare este de ce jandarmii în protestele ecologiste de la Pungesti nu au intervenit în același mod în care au făcut-o și în București? Era destul de clar că în București o intervenție brutana, cum a fost cea de la Pungesti ar fi „antrenat o revoltă mașină în toată tara”. La Pungesti aceștia s-au gândit că „numarul demonstartilor nu mai poate crește în timp ce cu toții sunt deja în camp” iar jandarmii au blocat drumul pentru a nu putea primi ajutor țăranii din parte unor „grupari eco-anarhiste”(Matei 2013).

După ce protestatarii care au participat la „rezistența din Pungești” a rupt gardurile companiei Chevron și au intervenit pentru neînceperea fracturarii, părea că totul se va liniști dar la numai câteva luni, la Pungești, situația de criză a reînviat deoarece a fost adusă o sondă în ciudă faptului că protestele comunității din Pungesti are o istorie de luni de zile. Politicienii încearcă periodic să se folosească de argumentul „independentei ecolonice” pentru a încerca să legitimeze amplasarea sonderlor Chevron(Rogozanu 2014).

În tot acest timp, în București se „celebra” 24 de ani de la căderea comunismului printr-o declarație: „Declaratia de la Bucuresti”. Aceasta cuprindea 10 dintre cele mai importante revendicări: ” 1.Demisia Guvernului Victor Ponta și a Președintelui Traian Băsescu, 2.Destituirea conducerii jandarmeriei și anchetarea abuzurilor comise la Pungesti și în alte localități cu participarea unor expreti desemnați de Consiliul Europei, 3.Abrogarea noilor modificări aduse codului penal, legii amnistiei precum și respingerea proiectului de modificare a legii exproprierii, 4.Modificarea legii partidelor politice pentru relaxarea condițiilor de înființare a acestora, 5.Revizuirea legilor electorale prin eliminarea pragurilor și reducerea numărului de semnături pentru înregistrarea candidaților independenți, 6.Eliminarea obligației de declarare a adunărilor publice, 7.Desecretizarea tuturor contractelor și clauzelor condifentiale încheiate de Statul Român, cu excepția celor din domeniul apărării și sigurantei naționale, 8.Interzicerea minerirului pe bază de cianuri în România și includerea roșiei montane pe lista patrimoniului mondial UNESCO, 9.Interzicerea prin lege a fracturării hidraulice de mare volum în exploararea și explotarea gazelor de șist și a altor hidrocarburi provenind din zăcăminte neconvenționale, 10.Anularea concesiunilor și licențelor de exploarare a hidrocarburilor de sist” (Rogozanu 2013).

În afară de toate aceste forme de protest enumerate mai sus au existat și persoane care au ales „greva foamei” ca formă de protest atât în București cât și la Pungesti unde 30 de săteni din comună, în ajunul crăciunului, alături de activiști anti-fracturare hidraulica au intrat în greva foamei în semn de protest impotriva asediului jandarmeriei asupra cetățenilor și împotrivă sondei de explorare – exploatare a gazelor de șist care era gata să își înceapă activitatea câteva luni mai târziu.

Ceea ce este foarte important de specificat și într-o direcție total opusă față de evenimentele mișcării eco-pacifiste anti-înarmare nucleara este faptul că protestatarii din România au îndrăznit să „atace” și nu doar să se „complaca într-o defensivă perpetuă și perdantă” iar într-un sfârșit au venit și rezultatele în cazul Roșia Montană „respingerea proiectelor abuzive din modificarea Legii Minelor a fost și este în evidenta” și în cazul Pungesti, pe unii poate că i-a demoralizat „starea de siguranță publică” dar de fapt această stare a reprezentat neputința sistemului de a mai masca și coafa mizeriile pentru că în primăvară anului 2014 compania Chevron să îți anunțe plecarea din Romaia (Gotiu 2013).

În mod evident mișcarea pentru pace a avut un rol mai mult simbolic deoarece protestele nu au putut elimină armele nucleare iar eforturile activiștilor de a controla dreptul statelor de a posedă arme nucleare a fost de asemenea un act simbolic, mai mult, în timpul protestelor au fost înființate organizații pentru „educatia războiului nuclear” Aceste noi organizații au reprezentat o dilema și un minus pentru mișcarea anti-nucleară deoarece în interiorul mișcării au existat mereu tensiuni între tendințele ce doreau o „centralizare și cele care doreau o descentarlizare”, iar dreptul internațional permite statelor să exercite aproape orice influența în cazul unui război cu atât mai mult unul nuclear(Wehr 1986).

Putem concluzionă că scopul mitingurilor de pace a fost mai mult pentru a atrage atenția vizavi de situația în care se află lumea din acea vreme. Există și în prezent un interes guvernamental pentru dezarmare nucleară. O serie de întâlniri precum Oslo(2013), Mexic(februarie 2014) sau Viena(decembrie 2014) își concentrează atenția asupra armelor nucleare. În prezent eforturile nu se concentrează pe protestele la scară largă și mai mult pe lobby(Wilson 2015).

În România, compania Chevron au confirmat în primăvară anului 2014 că se vor retrage din țara și renunță la proiectele de exploatere a gazelor de șist. Ccevron a finalizat în 2014 activitățile de explorare din concesiunea Bârlad. Aceștia și-au susținut afirmația de a plecă spunând că „este o decizie de afaceri, luată în urmă evoluțiilor proiectului din România iar confidențialitatea informațiilor de acest gen este menținută în conformitate cu legislația din Romania”(Iancu 2015). Motivul plecatii pe care Chevron l-a invocat a fost faptul că „nu au găsit acumulări economice de gaze de sist” sau că prețul petrolului ar fi într-o continuă scădere și nu reprezintă o actiune rentabilă(Cranganu 2015). Totuși ne întrebăm de ce nu a încercat și în altă parte și în altă regiune de ce nu au încerca să exploreze și în celelalte zone? Unul dintre răspunsuri poate să fie teamă că evenimentele care s-au repetat la Pungesti să nu se repede din nou, ceea ce în care măsură s-ar fi întâmplat dacă compania decidea să introducă o a două sondă de explorare în România.

Contrastul față de mișcările din 1960 sau 1980 și prezent este foarte vizibil, acesta evoluție se poate observă în „Figura 1” unde în anii `50 mișcare a început printr-o îngrijorare mare da fără implicare activă. Au existat dezbateri și advertismente vizavi. Participarea a crescut la începutul anilor `60 iar câțiva ani mai târziu s-a prăbușit brusc și a rămas scăzută. 15 ani mai târziu, la începutul anilor `80 întreg ciclul s-a repetat(Wilson 2015). (Wilson 2015).

În anii `69 sute de mii de oameni au ieșit în stradă, în anii `80 peste un milion de oameni au semnat petiții și au participat la proteste de masă. Totuși de ce oamenii au rămas neimplicati la problemă armelor nucleare în condițiile în care această încă este o problemă viabilă iar cele două mișcări nu și-au atins obiectivele în întregime(Wilson 2015). Este oare pericolul armelor nucleare mai mic în prezent? Dacă ne putem gândi la evoluția tehnologică pe care o simțim, se poate răspunde „nu”. Cu toate acestea se poate observă, în prezent, că obiectivele politice specifice cum ar fi: înghețarea nucleară, o dezarmare nucleară uleterioara etc. nu au fost atinse. Putem crede că „pacifismul nuclear contemporan” și-a atins obiectivele secundare, dacă considerăm că acestea au fost „educarea publicului larg în ceea ce privește dezarmarea nucleară precum și creșterea comunicării între UȘĂ ȘI URSS”(Wehr 1986).

Cu toate că în luna aprilie în România, compania Chevron, în ciudă protestelor care au dureat luni de zile, a instalat prima sondă de explorare. Acest lucru nu i-a făcut pe activiștii anti-fracturare hidraulica se se oprească la fel că pe cei din mișcarea eco-pacifista. ONG-uri printre care și Greenpeace, au protestat în mod pașnic în locul unde era instalată sondă cu 26 de activiști din 7 țări. Aceștia au declarat „zona de carantica” în jurul sondei Chevron blocând zonă și au solicitat sin nou interzicerea fracturarii hidraulice(Greenpeace instituie zonă de carantină în jurul sondei Chevron din Pungesti, Greenpace România).

Pericolul față de înarmarea nucleară este o explicație a factorului de protest acest lucru poate fi observat și în Figură 2. Mai pe scurt în figură 2 observăm că dimensiunea arsenalului nu pare să explice „varful” mișcărilor anti-înarmare nucleară. Este adevărat că mișcările cresc o data cu volumul înarmărilor dar observăm că punctele maxime în ceea ce privește gradul de înarmare sunt atinse după sfârșitul brust al mișcărilor atât cele din `60 cât și cele din `80. Dacă am combină volumul înarmării din UȘĂ și cel din URSS am vedea că cea mai ridicată valoare se află aproape de sfârșitul anilor `70, perioadă în care oamenii erau extrem de expuși la pericolul nuclear dar tot perioadă în care activitatea mișcărilor tindea către 0(Wilson 2015).

(Wilson 2015)

Opoziția pentru armele nucleare sau simpatia pentru mișcarea anti-nucleară nu duc neapărat la activism și cu atât mai puțin la un stătut de membru al mișcării pentru pace. În Germania de Vest doar 9% dintre respondenți sunt pregătiți să participe la activitățile mișcărilor iar 39% au o atitudine pozitivă față de mișcare. Chiar dacă aceștia împărtășesc în mare măsură convingerea pentru mișcare ei vor ramene în mare măsură poasivi.

Rezistentă de la Pungesti a fost o victorie a societății civile chiar dacă „oamenii au fost batutit, amendați sau chiar arestați de către Jandarmerie sia fost institutita zonă speciala”. Mihai Gotiu susține, și în prezent putem observă că a avut dreptate, că Chevron nu putea să susțină asemenea evenimente la nesfârșit deoarece „nu are suficiențe fonduri să ducă astfel de bătălii pentru fiecare sat și fiecare sondă pe care vor să o pună în functiune” iar susținerea guvernului prin menținerea măsurilor unei zone speciale de siguranță se va eroda în timp. Toate au dus la pierderi neașteptate pentru compania Chevron(Gotiu 2013)

Rata și direcția creșterii mișcării sociale depind de gradul în care „sistemul gazda” permite evenimentele ce generează un răspuns din partea colectivității amenințate iar în anii `70 sistemul politic din SUA a devenit mult mai permisiv cu mișcările care generau un răspuns colectiv. Informațiile cu privire la război și armele nucreare au fost larg răspândite în SUA prin intermediul mass-media, campanii politice și audiezi are Congresului. O mare parte din aceste informații au fost descoperite datorită libertății de acces la informare. O altă sursă importantă a pacifismului nuclear a fost numărul mare de persoane conștiente politic atât în Europa cât și în SUA, care nu doreau un război nuclear dar și mișcările de mediu și feministe din anii `60 și `70.

Chiar dacă persoanele care au ieșit în stradă au început să fie mai puține, a crescut numărul acelor persoane care chiar dacă nu au participat la proteste au fost de aord cu manifestațiile și cu revendicările și desigur intervențiile în forță, abuzurile jandarmeriei de la pungesti și Mosna au oferit o altfel de perspectivă asupra „exploatarii resurselor Romaniei”.(Gotiu 2013)

Cea mai slabă dimeniune a pacifismului nuclear a fost încapacitatea lui de a mobiliză resurse și absența unor obiective clare și în primul rând unificate pe care să le poată atinge. Spun „clare și în primul rând unificate” deoarece în problemă înarmării nucleare parerelie între UȘĂ și Europa de V nu au fost tot timpul similare. În europa a existat o opoziție mare față de politicile armelor nucleare în timp ce în UȘĂ propunerea de a îngheța dezvoltarea, testarea și fabricarea armelor nucleare din partea ambelor super-puteri a atras un sprijin larg. Mișcarea a fost mai puternică în Europa decât în UȘĂ și pentru că politică mișcării anti-nucleare este o parte a politicii ștăngii europene(Mandelbaum 1984). Cu toate că în anul 1963 avem un tratat care interzice testarea armelor nucleare, în anuii imediat următori volumul înarmării nucleare și cheltuielile în această privință au atiuns punctul maxim iar același lucru se poate concluzionă și petru mișcările din `80.

Hard Wilson este de părere că „daca am înțelege cauza prăbușirii mișcărilor anti-nucleare atât din anii `60 cât și cele din anii `80 că o încredere totală în guvern dar și creșterea că o neîncredere în guvern am observă că nu dimensiunea pericolului sau volumul înarmării nucleare este ceea ce contează, ci dacă guvernul știe sau nu să gestioneze și să țină situația sub control”. În prezent atât ONG-urile cât și guvernele lucrează pentru a reduce amenințarea nucleară dar cetățenii lipsesc din această ecuație față de cea din `60 sau `80 poate și datorită faptului că încă au încredere că guvernul poate gestiona această problemă(Wilson 2015).

Ceea ce a reușit să facă revoltă de la Pungesti a fost faptul că a scos în evidența o procedura nedemocratică de luare a deciziilor. Această procedura este legată de faptul că populația care era direct afectată nu a fost consultată și prin faptul că nu a existat o „dezbatere reală asupra riscurilor acestor exploatari”. Un articol din Le Monde analizează rentabilitatea economică a gazelor de șist și concluzionează că exploatarea este „e bulă economică…foarte rentabilă pe termen scurt dar neputându-se susține decât printr-o extindere piramidala care duce inevitabil la implozie”(Gotiu 2013).

Un alt lucru care l-au făcut actele de nesupunere civică a fost să influențeze indirect opinia publică cu privire la Roșia Montană și Pungesti. Pentru a arată cum mișcările au influențat opinia publică voi analiză două sondaje de opinie primul realizat de „INSCOP” în noiembrie 2013 iar al doilea a fost realizat de „OMNIBUS” în luna decembrie a aceluiași an.

În sondajul realizat de cei de la „INSCOP” au fost introduse întrebări ce vizau sprijinul față de exploatarea resurselor naturale ale României dar nicidecum nu făceau referire direct la Roșia Montană sau Pungesti. În categoria „resurse naturale”poate intră atât petrol, gaze, cărbuni bauzita etc.

Spre exemplu în sondajul „INSCOP” aceștia erau întrebați: „Dvs. Sunteți de acord sau împotrivă exploatării resurselor naturale ale României(activitate prin care aflăm dacă pe teritoiul național există sau nu resurse naturale)?”. Aceștia au răspuns în proporție de 65,2% că sunt „ de acord cu exploatare”, în timp de 28,1 au fost „impotriva exploatarii”(Figură 6).

(inscop.ro, DECEMBRIE 2013 – EXPLORAREA ȘI EXPLOATAREA RESURSELOR NATURALE)

În timp ce în sondajul „OMNIBUS” aveau următoarea întrebare: „In prezent există discuții cu privire la proiectul de exploatare a aurului de la Roșia Montană. Dumnevoastră personal sunteți pentru sau împotrivă acestui proiect de exploatare a aurului de la Roșia Montană?”. 45 dintre respondeti au afirmat că „sunt împotrivă proiectului de exploatare de la Roșia Montana”, în timp ce 42% au răspuns „sunt pentru proiectul de exploatare de la Roșia Montana”(Figura.7).

(Stoica, Catalin, Augustin. 2013. Opinia Publică despre Proiectul Roșia Montană și Gazele de Șist. voxpublica, 11 dec.)

Tot în sondajul realizat de „OMNIBUS” respondenții au fost întrebări „Care este principalul motiv pentru care susțineți proiectul Roșia Montană?”(Figură 8).

(Stoica, Catalin, Augustin. 2013. Opinia Publică despre Proiectul Roșia Montană și Gazele de Șist. voxpublica, 11 dec.)

Pe primul loc cu 72% la intrbarea semi-deschisă s-a aflat motivul că „va creă locuri de muncă în regiune”, apoi 24% au răspuns „va aduce bani la bugetul de stat” pentru că numai 3% să alega opțiunea „nu prezintă nici o amenințare serioasă pentru mediu”. La întrebarea „Care este principalul motiv pentru care nu susțineți proiectul Roșia Montană?”(Figură 9).

(Stoica, Catalin, Augustin. 2013. Opinia Publică despre Proiectul Roșia Montană și Gazele de Șist. voxpublica, 11 dec.)

65% au răspuns deoarece „proiectul reprezintă o amenințare pentru mediu”, 26% au răspuns că „beneficiile financiare ale statului român vor fi prea mici” iar 6% erau de părere că „proiectul va creă mai putinelocuri de munca”.

Cei din „INSCOP” au întrebat „In cazul în care în urmă activității de exploatare sunt identificate resurse naturale, dar exploatarea lor presupune și afectarea mediului înconjurător, dvs. sunteți de acord sau împotrivă exploatării lor în vederea valorificării?”(vezi figură 10).

(inscop.ro, DECEMBRIE 2013 – EXPLORAREA ȘI EXPLOATAREA RESURSELOR NATURALE)

La această întrebare 45,9% au răspuns că sunt „de acord de acord cu exploatarea dacă se respectă standardele europene” și numai 19,6% dintre respondeti au ales „impotriva exploatării indiferent de contitii”.

În ceea ce privește exploatarea gazelor de șist, cei de la „OMNIBUS” i-au întrebat pe respondenți: „In prezent, mai multe firme intenționează dezvolte operațiuni de exploatare a gazelor de șist. Dumneavoastră personal sunteți pentru împotrivă exploatării gazelor de șist în România?”(Figură 11).

(Stoica, Catalin, Augustin. 2013. Opinia Publică despre Proiectul Roșia Montană și Gazele de Șist. voxpublica, 11 dec.)

52% au răspuns că „sunt împotrivă exploatării gazelor de sist”, în timp ce 31% „sunt pentru/sunt de acord cu exploatarea gazelor de sist”. La întrebarea „Care este principalul motiv pentru care sunteți de acord cu exploatarea gazelor de șiș?”(Figură 12)

(Stoica, Catalin, Augustin. 2013. Opinia Publică despre Proiectul Roșia Montană și Gazele de Șist. voxpublica, 11 dec.)

45% au răspuns pentru că „va creă locuri de muncă și creștere economică în diferite zone din tara”, 38% au răspuns că „va reduce dependența țării de importurile de gaze din altetari” iar 16% au susținut că „va reduce facturile costurile la energie pentru populatie”. În timp ce la întrebarea „Care este principalul moiv pentru care nu suntetide acord cu exploatarea gazelor de sist”?(Figură 13)

(Stoica, Catalin, Augustin. 2013. Opinia Publică despre Proiectul Roșia Montană și Gazele de Șist. voxpublica, 11 dec.)

64% dintre respondeti au răspuns pentru că „va contamina/polua apa și mediul”, 21% deoarece „va genera cutremure” iar 12% au fost de părere că „va duce la scăderea rezervelor de apa în zonele respective”.

Capitolul IV. Analiză și concluzii finale

Atât mișcare eco-pacifista cât și cea din Pungesti au văzut în aceste forme de protest un spațiu în care ei pot generea sau modifică politicile sferei politicului. În cazul Pungesti aceata fostma de protest abordată de ei nu a opus rezistentă ditrecta guvernului, ci ei au considerat că prin acea rezistentă și implicit oprirea lucrărilor companiei Chevron reprezintă o formă de protest față de politicile guvernamentale considerate de ei nedrepte. Dacă în anii `80 societatea civilă din SUA și Europa occidentală era în plină transformare, în România această era inexistentă în ace vreme din cauza sistemului comunist. Dar așa cum mișcările anti-înarmare din anii`80 au avut parte de un background în anii `60 tot așa mișcarea de la Pungesti a avut un background în mișcările împotrivă RMGC din 2013 și mișcările cele ce au vizat protestele împotrivă guvernământului din 2011-2012. O parte din revendicările de mediu ale protestatarilor din Pungesti au fost dezbătute și în caul Roșia Montană, da cu toate acestea nu au avut nici un efect în influențarea deciziei politici. Mai mult autoritarile au dat atât autorizație de mediu cât și autorizație pentru începerea constudtiilor și exploatarea hidraulica. Pe bază discuțiilor teoretice vom observă că în ambele mișcări noțiunea de cetățean activ a fost luată în serios dar în cazul Pungesti a existat o acțiune revoluționară sau doar o acțiune de nesupunere civică? A fost o rezistentă activă sau nesupunere civică? Aceatsa formă de “rezistenta” a fost utilizată pentru a legitimă o form ade nesupunere civică ilegala? Deoarece mișcare de rezistentă din Pungesti a intrat în conflict atât cu sferă economică cât și cu cea statală. Această formă ilegala de prostest de la Pungesti își poate caută legitimitatea datorită faptului nu s-a desfășurat un referendum la nivelul populației pentru a află părerea locuitorilor afectați direct de către fracturarea hidraulica sau se mai poate arugumenta că evenimentul de la Pungesti a încercat să mențină o legătură între societatea civilă ce protestă imporiva exploatării cu ceanuri și împotrivă explotării hudraulice și societatea politică. În cazul mișcării eco-pacifiste aceștia au semnat petiții care susțineau încetarea înarmării nucleare mondiale dar se pare că aceste cerei nu au avut nici un efect. Participnatii la ambele mișcări au dorit să fie implicați în luarea deciziilor sesizând o oarecare deficiență în procedurile democratice.

Proiectul auto-limitării protestatarilor a fost inclcat în Protestele de la Pungesti în momentul în acre protestatrii au intrat sferă violenței și au încălcat proprietatea privată a companiei Chevron. În timp ce în cazul mișcării eco-pacifiste a existat o auto-limită a protestatarilor chiar dacă modul lor de aprotesta a inclus atât peoteste pașnice cum ar fi marșuri dar și lanțuri umane. Aceste proteste nu au ieșit din sferă non-violenței.

Preferințele individuale ale participnatilor au fost prezente în ambele mișcări. La Pungesti, protestatarii considerau că redevența pe care statul român ar urmă să o primească este prea mică; că numărul locurilor de muncă nu vor fi cele din statistici și desigur că fracturarea hidraulica afectează mediu. În cazul mișcării eco-pacifiste aceștia împărtășeau viziuni diferite despre modul în care poate fi rezolvată problemă înarmării nucleare: reducerea arsenalului nuclear american la un factor de descurajare minim credibil, arme defensive și strategii de reducerea amenințărilor percepute, apărarea civililor, o agenție internațională pentru a monitoriza controlul armelor nucleare și eliminarea treptată a acestora sau dezarmare nucleară unilaterală completă.

Atât durată celor două mișcări cât și eterogenitatea participanților la aceste mișcări a fost foarte diferită. Eco-pacifismul nuclear a fost o mișcare care a durat aproximativ 4 ani în timp ce mișcarea din Pungesti nu a durat mai mult de 3 luni. Cu toate acestea perotestele de mediu din România sunt în continuă desfășurare iar protestele împotrivă armelor nucleare s-au estompat și instituționalizat. Participanții din Pungesti spre deosebire cei care au participat la mișcările anti-nucleare, nu sunt preponderent din clasă de mijloc. Aceștia au fost atât activiști de mediu, susținători ai democrației cât și țăranii afectați direct de efectele explorării hidraulice.

Distribuția resurselor a jucat un rol important în stimularea l protest a țăranilor din satul Silistea deoarece resursele aflate în subsol în România sunt deținute de către stat. Țăranii fiind proprietari numai pe o anumită bucată de pământ și nu și pe ceea ce se află sub ea. În Pungesti a existat o sprijinire directă pentru participarea membrilor și limitarea formelor de reprezentare.

Nu trebuie să considerăm că toate mișcările contemporane fac parte din paradigma noilor mișcări sociale. Spre exemplu, mișcările contemporane realizate de minoritatea de culoare din SUA nu se pot încadra în această paradigma deoarce problemele lor se indrapta strict împotrivă actelor de rasism din SUA.

Cu toate că mișcarea eco-pacifista anti-nucleară de la începutul anilor `80 se consumă odată cu dezvoltarea maximă a noilor mișcări sociale, această diferă de protestul care a avut loc în Pungesti prin apartenență politică a membrilor mișcării eco-pacifiste. Pe lângă apartenență membrilor însăși anumite partide atât din Germania, Anglia și SUA s-au implicat în protestele de la începutul anilor `80. Această apartenență politică a protestatarilor este exclusă în mișcarea din Pungesti. Partidul Verde din Germania a participat activ la mișcările din anii `80 și a creat propria piramidă decizionala dar și o rețea de comitete ce vizau problemele înarmării și nu de puține ori s-au folosit mijloace instituționalizate pentru îndeplinirea obiectivelor. Sferă politică a intrat în conflict cu protestatarii din Pungesti în momentul în care compania Chevron și-a adus echipamentul pentru amplasarea sondei de explorare având susținerea atât a Consiliului Local Vaslui cât și a premierului dar și președintelui. Acest conflict su sferă politică s-a datorat și faptului că în ambele cazuri, nici în Anglia unde au staționat cele 572 de rachete dar nici în comună Pungesti nu s-a organizat un referendum pentru consultarea populației vizavi de problemele ce îi vizau direct. Pentru susținerea protestatarilor din pungesti au existat și alte forme de protest decât cele violențe de la față locului spre exemplu în București și Cluj s-au organizat mitinguri iar în Pungesti și București au ales că formă de protest “greva foamei” împotrivă explorării gazelor de șist. După cum am putut observă și în graficele de mai sus, punctele maxime ale acestor grafice au fost atinse după ce activitatea de protest din anii `80 s-a încheiat. Același lucru putem spune că s-a întâmplat și în cazul Pungesti unde activitatea de explorare a început după ce mișcarea de rezistentă din Pungesti a luat sfârșit. Aceste întâmplări ne fac să ne gândim dacă protestele și-au atins cu adevărat scopul.

Ceea ce a reușit să evidențieze atât revoltă din Pungesti cât și mișcarea eco-pacifista anti-înarmare nucleară a fost o procedura nedemocratică de luare a deciziilor. Aceste două mișcări s-au îndepărtat de teoria liberală a nesupunerii civice prin noțiunea de cetățean care a fost luată în serios în ambele mișcări. Revoltă din Pungesti din cauza acțiunilor sale violențe și uneori în afară legii se îndepărtează foarte mult de modelul republican cu toate că protestatarii urmăreau un bine comun și nu interesele proprii. Același bine comun era urmărit și de participanții mișcărilor eco-pacifiste dar din cauza că modelul republican refuză o fuziune între sferă publică și cea privată această mișcare care a folosit mijloace instituționalizate se îndepărtează de modelul republican. Dacă am privi cele două mișcări că un act ce doreau democratizarea societății, acestea se apropie mai mult de modelul deliberativ. Totuși, dacă luăm în considerare sondajele de opinie vom vedea că protestatarii din pungesti au pornit că o minoritate deoarece peste 50% din cei chestionați erau de acord cu fracturarea hidraulica. Trebuie să ne gândim cum au fost sau dacă au fost reprezentați în spațiul public și în societatea civilă persoanele care susțineau exploatarea prin fracturare hidraulica. Aceași dilema gravitează și în cazul mișcării eco-pacifiste și anume ne întrebăm cum anume a putut această mișcare să gestioneze într-un mod corect opiniile celor care erau de acord cu înarmarea nucleară și vedeau în această singurul mijloc de contrabalansare a armamentului nuclear deținut de URSS?

Prin argumentarea teoretică de mai sus și exemplele celor două mișcări am arătat că în cazul participanților din Pungesti aceștia nu au fost preponderent și nouă clasă de mijloc. Participanții din Pungești pot îndeplini abordarea lui Offe vizavi de participanții noilor mișcări sociale deoarece la Pungești au participat protestatari atât din vechea clasă de mijloc, și o populație periferică (acestea două fiind reprezentate de țărani) dar și elemente din nouă clasă de mijloc. Totuși, acești protestatarii se disting de abordarea lui Offe deoarece nu au fost uniți de o ideologie ci doar de un obiectiv comun. În cazul mișcării eco-pacifiste aceasta tinde către teoria formulată de Tilly deoarece sprijinul pentru această mișcare s-a format pe o bază socială, pe acele persoane care au susținut mișcarea dar care nu s-au implicat și pe activiștii mișcării. În mișcarea eco-pacifista anti-înarmare nucleară ținerii care au avut parte de un învățământ superior si au fost persoanele cele mai predispuse să creeze acte de nesupunere civică, la Pungesti au participat atât persoane foarte tinere care făceau parte din ciclul gimnazial de învațământ dar și persoane de vârsta a treia. Mișcarea eco-pacifistă potate fi încadrată în teoria noilor mișcări sociale deoarece rezistența din Pungești nu a îndeplinit pe deplin caracteristicile acestor mișcări.

În concluzie, în urma argumentării teoretice și cu ajutorul studiului de caz din această lucrare putem constata că avem nevoie de un nou cadru și noi modele teoretice ale nesupunerii civice pentru a explica noile forme de mișcări contemporane.

BIBLIOGRAFIE

Arendt, Hannah. 1999. Crizele republicii. Bucuresti:Humanitas.

Calhoun, Craig. 1995. New Social Movements of the Early Nineteenth Century. Durham: Duke University Press.

Cohen, Jean, si Arato Andrew. 1997. Civil Society and Political Theory. Cambridge: MIT Press.

Cohen, Joshua. Deliberation and Democratic Legitimacy: http://philosophyfaculty.ucsd.edu/faculty/rarneson/JCOHENDELIBERATIVE%20DEM.pdf , accesat la data 03.07.15

D'Anieri Paul, Ernst Claire și Kier Elizabeth. 1990. New social movements in historical perspective. Comparative Politics, Vol. 22, No. 4, pp. 445-458

della Porta, Donatella. 2009. Democracy in social movements. European University Institute, Italy: Palgrave MacMillan

della Porta, Donatella și Mario, Diani. 2006. Social movments an introduction. Oxford: Blackwell Publishing.

Dworkin, Ronald. 1978. Taking rights seriously. Cambridge: Harvard University Press

Fleming, Ted. 2000. Habermas on Civil Society, Lifeworld and System:Unearthing the Social in Transformation Theory. National University of Ireland Maynooth : http://eprints.maynoothuniversity.ie/1058/1/HabermasTFleming.pdf accesat la data 03.07.15

Habermas, Jurgen. 1984. The theory of communicative action vol.1 Reason and the rationalization of society. Boston: Beacon Press

Habermas, Jurgen.1985. Civil Disobedience: Litmus Test for the Democratic Constitutional State. Berkeley Journal of Sociology, Vol. 30 (1985)

Habermas, Jurgen. 1987. The theory of communicative action, Vol. 2: Lifeworld and system: A critique of functionalist reason. Boston: Beacon Press.

Joffe, Josef. 1987. Peace and Populism: Why the European Anti-Nuclear Movement Failed. International Security, Vol. 11, No. 4 (Spring, 1987)

Lincoln, Dahlberg. 2013. Exclusion of the public sphere conception. Examinating deliberative and discourse theory accounts. Centre for Critical and Cultural Studies, Vol.20, No. 1, pp. 21 – 38

Locke, John. 1999. Al doilea tratat despre carmuire. Bucuresti: Nemira

Krips, Henry. 2012. New social movments, populism and the politics of the lifeworld. Cultural Studies Vol. 26, Nos. 2-3, pp. 242-259

Mandelbaum, Michael. 1984. The Anti-Nuclear Weapons Movements. PS, Vol. 17, No. 1 (Winter, 1984)

Offe, Claus. 1985. New social movements: challenging the boundaries of institutional politics. Social Research, Vol. 52, No. 4, pp. 817-868

Pettit, Philip. 1997. Republicanism: A Theory of Freedom and Government. New York: Oxford University Press.

Pichardo, A. Nelson.1997. New social movements: A critical review. Annual Review of Sociology, Vol. 23, pp. 411-430

Rawls, John. 1971. A theory of justice. Cambridge: Harvard University Press

Tilly, Charles. 1985. Models and realities of popular collective action. Social Research, Vol. 52, No. 4, pp. 717-747

Salomon, Kim. 1986. The Peace Movement. An Anti-Establishment Movement. Journal of Peace Research, Vol. 23, No. 2, Special Issue on Peace Movements (Jun., 1986)

Sherr, James. 2007. The strategic context of anti‐nuclear protest: An historical perspective. Arms Control, 4:2

Tilly, Charles. 2007. Social movments 1768-2007. Londra: Paradigm Publishers

Touraine, Alain. 1985. An introduction to the study of social movements. Social Research, Vol. 52, No. 4, pp. 749-787

Wehr, Paul. 1986. Nuclear Pacifism as Collective Action. Journal of Peace Research, Vol. 23, No. 2, Special Issue on Peace Movements (Jun., 1986)

Wilson, Ward. 2015. Why are there no big nuke protests?. Bulletin of the Atomic Scientists 2015, Vol. 71(2)

Dosar de analiză de presă :

Chevron a obtinut AUTORIZATIE de construirea unei sonde de EXPLORARE a gaselor de sist la Vaslui. revista22, 03.oct.2013

Compania Chevron a obtinut ACORDUL pentru amplasarea sondelor in Vaslui din partea Agentiei de Protectie a Mediului. Cum a CENZURAT Ponta declaratia premierului francez despre OPOZITIA la gazele de sist. revista22, 12.jul 2013.

Cranganu, Constantin. 2014. Cui îi este frică de fracturarea hidraulică? Audiatur et altera pars… contributors, 5 dec.

Davidescu, Lucian. 2013. Chevron și jandarmii sunt cei care agresează proprietatea la Pungești. voxpublica, 8 dec.

Descriere. Greenepeace.ro, 17 mar.2014: http://www.greenpeace.org/romania/ro/campanii/Gazele-de-sist/descriere/ accesat la data 03.07.2015

Domnisoru, Ciprian. 2013. Scoateți cea mai bună țuică, se întorc geniile din străinătate !. voxpublica, 30 jun.

Domnisoru, Ciprian. 2013. Cum îl va vindeca Sfânta Cuvioasă Parascheva pe Ponta. voxpublica, 15 oct.

Ernu, Vasile. 2013. În fața noastră stă 1907. Cum procedăm? Să mergem la locul crimei… . criticatac, 16 oct.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2013. UPDATE: Utilajele Chevron, ascunse lângã Vaslui!. criticatac, 17 oct.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2013. Costi Rogozanu: Cum a fost aseară. 2000 de protestatari fast forward pe străzile din București. criticatac, 17 oct.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2013. Ciprian Șiulea: Cîtă poliție e în țara asta. criticatac, 18 oct.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2013. De ce se oprește C.T.Popescu la Chevron?. criticatac, 19 oct.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2013. Chevron si Jandarmeria au pornit in toiul noptii un nou asalt la Pungesti | VIDEO. criticatac, 2 dec.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2013. TEMA: Estul Europei – în stradă și în derivă. criticatac, 4 dec.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2013. Ciprian Șiulea despre raportul APADOR privitor la Pungești. criticatac, 23 dec.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2014. Întîi Pungești. Românul european Tabără și lecțiile pentru Moldova. criticatac, 20 mart.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi. 2014. 6 APRILIE – România protestează împotriva fracturării hidraulice. criticatac, 2 apr.

Ernu, Vasile., Iovănel ,Mihai, Șiulea Ciprian, Rogozanu Costi.2014. Incriminarea activismului de mediu în Europa. criticatac, 25 aug.

Gotiu, Mihai. 2013. Ponta, nu americanii trebuie să se gândească la fuga cu elicopterul. Proiectul Roșia Montană, tras pe linie moartă la Washington. Gazele de șist merg înainte. voxpublica, 23 oct.

Gotiu, Mihai. 2013. Jandarmii au îndepărtat cu forța o jurnalistă care risca să-l agreseze cu întrebări pe Ponta! Ziariști și gunoaie în presă. voxpublica, 8 dec.

Gotiu, Mihai. 2013. Victoria de la Pungești. voxpublica, 9 dec.

Gotiu, Mihai. Astăzi e cu Roșia Montană, gaze de șist și mai mult decât atât. Un test major pentru stradă. voxpublica, 15 dec.

Gotiu, Mihai. 2013. Minutul și scorul: în 2013 am câștigat. Și de ce riscul de protest în România (via The Economist) e un lucru bun. BONUS: Moș Crăciun la Pungești (video). voxpublica, 30 dec.

Greenpeace instituie zonă de carantină în jurul sondei Chevron din Pungești. Greenpeace.ro, 6 iul 2014 : http://www.greenpeace.org/romania/ro/campanii/Gazele-de-sist/activitati/carantina-anti-chevron-pungesti/ accesat la data 03.07.15

Iancu,Liviu. 2015. Chevron se retrage din România. Gigantul american renunță la proiectele de exploatare de gaze de șist. ZF.ro, 21 feb

Istrate, Theodor. 2013. Explorarea gazelor de șist de către Chevron, blocată de protestele sătenilor din Vaslui. Jandarmii au intervenit. Mediafax, 16 oct.

Manu, Manuel. 2014. O nouă crimă a poliției. criticatac, 20 mar.

Matei, Adriana. 2013. Bătălia de la Pungești. Scene de râsu’-plânsu’. voxpublica, 18 oct.

Matei, Adriana. 2013. Davai gas, davai pietroi. voxpublica, 21 oct.

Mihai, Tudorina. 2013. Oprescu, legionarii și protestele privind proiectul de la Roșia Montană. criticatac, 12 nov.

Poenaru, Florin. 2013. Dincolo de rezistență: mesaj de la Pungești. criticatac, 9 dec

Poenaru, Florin. 2014. Horoscop 2014. criticatac, 6 jan.

Pop, Ion. 2013. Testul Rosia Montana. Cultura, 3 oct, Cultura politica

Rogozanu, Costi. 2013. Punctul 10 din Proclamația de la Timișoara. voxpublica, 22 dec.

Stoica, Augustin. 2013. Opinia Publică despre Proiectul Roșia Montană și Gazele de Șist. voxpublica, 11 dec.

Tichindeleanu,  Ovidiu. 2014. Cine apără azi România de ruși? Pentru o etică a liberării de tranziție. criticatac, 21 may.

Unturica, Andreea si Istrate,Teodor. 2013. Prefectura Vaslui a blocat organizarea referendumului în Pungești pe tema explorării gazelor de șist. Mediafax, 8 nov

Vintila, Mihailescu. 2012. Iarna vrajbei noastre: Protestele din Romania, ianuarie-februarie 2012. criticatac, 19 jul.

Viorean, Oana. 2013. Noi toți suntem Roșia, Moșna și Pungești?. criticatac, 11 dec.