Iisus Hristos Vindecătorul Sufletelor ȘI AL Trupurilor,în Texte ȘI Imne Liturgice

=== l ===

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………… 5

CAPITOLUL I : Omul între cădere și Răscumpărare ………………… 9

I. 1. Starea omului după cădere …………………………………… 9

I. 2. Jertfa lui Hristos și ajutorul oferit celui căzut ……………… 14

CAPITOLUL II: Sfânta Euharistie – arvuna vieții veșnice …………… 25

CAPITOLUL III: Hristos în botez – bisturiul vindecător …………… 45

CAPITOLUL IV: Sfântul Maslu – iubirea care vindecă ……………… 59

CAPITOLUL V: Hristos – Doctorul din Evanghelii …………………… 73

CAPITOLUL VI: „Cu patimile Tale vindecă patimile mele” ………… 89

CAPITOLUL VII: Hristos ne vindecă prin sfinții Săi …………………113

Concluzii ………………………………………………………………… 133

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………135

Introducere

Astăzi, omul modern, agasat, tulburat din toate părțile de zgomote și imagini din ce în ce mai murdare și mai agresive, a devenit atât de agitat, dezorientat, nervos și stresat încât, în această confuzie, nemaiânțelegându-și rostul lui și al lucrurilor din jurul său se simte ca un animal legat cu un lanț gros, care se învârte în jurul cuștii sale, ajungând în cele din urmă să trăiască ca un muribund, sau chiar să se omoare.

În loc ca între om și lume să fie o sinergie, lumea a devenit pentru cel dintâi un dușman pe care omul încearcă să-l devoreze. Acest comportament al omului este dat de modul în care el este tratat de societatea în care trăiește. Oriunde i-ar fugi privirea se lovește de sloganuri de genul Să fii cel mai bun, Să fii primul, nemairămânând astfel nici o șansă pentru un „al doilea”, tranformându-l într-un mercenar care calcă orice principiu moral numai pentru a fi el primul. Imagini prezentând băieți și fete dezbrăcați nu mai stărnesc nici un fel de rușine, aceștia devenind obiecte de satisfacere a poftelor. Și exemplele ar putea continua. Cei care fac aceasta știu că faptele lor se adresează inteligenței și inimii omului, exercitând un deplin și profund control, asupra lui. Cine a îndrăznit să nege, că în mai puțin de douăzeci de ani, televiziunea a schimbat și a transformat viața majorității oamenilor. Ochii, obișnuiți cu această permanentă năvală, cer doza cotidiană de sunete și imagini și „dacă ochiul tău va fi murdar tot trupul tău va fi murdar, iar dacă ochiul tău va fi curat tot trupul tău va fi curat”.

Există sunete și sunete, imagini și imagini și totul depinde de capacitatea noastră de a asculta sau de a privi. De aceea, alegerea studiului textelor și imnelor liturgice mi s-a părut foarte sănătoasă, într-o lume bolnavă, în care totul este amprentat de zbucium,neputință și complexare, în care dorința de câștig material și de a-ți face imagine înlătură orice dorință firească și sănătoasă din noi. Autorii din cărțile de cult sunt adeseori anonimi, nefiind obsedați de imagine și nume, lăsând impresia de multe ori că imnele au fost opera unui singur autor-Duhul lui Dumnezeu care se află în ei. Pesimismul, urâțenia, cearta, mândria, fatalismul apocaliptic și ura lipsesc cu desăvârșire din aceste imne pentru că ele sunt pline de lumină, smerenie și frumusețe, de bucuria de a trăi, fiecare clipă din viață fiind concepută ca un nou început. Cuvintele irump din adâncul lor, ca un vulcan din adâncul pământului, fiind trecute prin filtrul rațiunii și al inimii, prin procesul coborârii minții în inimă și prin sita trăirii duhovnicești. Fiecare cuvânt a izvorât din legătura strânsă, ca între fiu și părinte, a Sfinților Părinți cu Dumnezeu Treime.

Și unde în altă parte îl putem descoperi pe Hristos cel înviat și prin acesta sensul vieții noastre, decât în aceste locuri prefăcute în mărgăritare pentru că ele nu sunt altceva decât răspunsul Sfintei Treimi la rugăciunile sfinților.

Autoritatea imnelor și textelor din cult este dată de Biserică prin faptul că ea și le-a însușit, le-a adoptat. De asemenea, referitor la textul imnelor, este suficient să le studieze cineva în diferite versiuni ale imnografiei bisericești, ca să realizeze că eventualele difergențe de text se reduc la simple chestiuni de amănunt, fără o prea mare însemnătate din punct de vedere doctrinar.

Biserica Ortodoxă este eminamente patristică. În Răsăritul ortodox nu s-a cunoscut o epocă de hegemonie scolastică până în ziua de azi, Sfinții Părinți fiind cei care dau tonul. Când vorbim de imnografie, deși este născută de Sfinții Părinți, valoarea doctrinară a ei nu se judecă în funcție de autoritatea personală a unui anume imnograf, chiar dacă născătorii de imne sunt cei mai de seamă Părinți și dascăli ai Bisericii, precum: Sfântul Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Teodor Studitul etc.

Cărțile de slujbă reprezintă, de fapt, învățătura de zi cu zi a Bisericii, iar prin structura lor sunt expresia autorizată și mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile. E o formă a tradiției sfinte, izvor de doctrină dumnezeiască: „lex credendi” ajunsă „lex orandi”. Dacă le studiem cu atenție observăm că între imnografie și dogmă există o vie relație, chiar dacă nu toate imnele sunt integral dogmatice. Din acest punct de vedere se poate stabili un paralelism între imnografie și iconografie: „imnografia reprezentând poezia” limbajul „pus în slujba dogmei după cum icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei”. În cărțile de slujbă mai găsim și toate indicațiilie necesare unei complete sinteze doctrinare patristice, ceea ce ne ajută la înțelegerea întregii tradiții răsăritene.

Căutându-L pe Mântuitorul Hristos ca vindecător al sufletelor și al trupurilor în textele și imnele liturgice, am observat că ele nu fac altceva decât să restaureze omul și lumea, să le repună pe acestea în relație cu Creatorul lor, de la care își au obârșia, arătându-l așadar pe om făptură vie cu suflet și trup destinată îndumnezeirii.

Pe de altă parte, în textele și imnele liturgice, se poate observa o înșiruire de fapte logico-istorice ce au ca protagoniști pe om și Dumnezeu, lumea și diavolul, fiecare fiind prezentat după natura și starea lor. Tradiția imnografică prezintă momente din viața acestora cum ar fi: căderea, Întruparea, Crucea, Învierea, încercarea diavolului de a stăpâni etc., însă de fiecare dată trupul și sufletul omenesc este invitat să privească și să țintească spre Dumnezeu „dătătorul de viață”. Mai putem adăuga că scopul unora dintre imnuri, în afară de instruire și delectare, este și de mângâiere sufletească a mulțimii credincioșilor în vreme de restriște. De fapt întreaga creație imnografică poartă în ea suflul Duhului Sfânt trimis de Dumnezeu, Cuvântul Întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire:

„În a luminii cetățuie

Să înscrie aste stihuri

Și-n a vieții carte puie

A noastre mântuite duhuri

Slavă Ție Doamne”. (Sfântul Ambrozie al Mediolanului)

CAPITOLUL I

Omul între cădere și Răscumpărare

I. 1. Starea omului după cădere

„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte”(Fac. 3,7)

După căderea în păcat, așa cum ne este prezentată în Sfânta Scriptură, cartea Facerii, Dumnezeu nu a mai comunicat din interior cu omul neascultător și nechivernisitor al darurilor primite, ci din exterior, retrăgându-Se cu adâncă smerenie în fața libertății de alegere a omului.

Expresia „s-au deschis ochii lor”, Sfântul Ilarie, urmaș al lui Origen, o explică în sensul că s-au deschis ochii simțirii lor păcătoase „căci îi delecta pe ei făgăduința diavolului prin care se credeau pe ei dumnezei în viitor”.

Omul nu a avut ambiția să nu cunoască răul și mâncând din „pomul cunoștinței binelui și răului”, de fapt rupând legătura, comuniunea cu Dumnezeu „au cunoscut că erau goi”. Faptul că erau goi înseamnă că erau fără Dumnezeu, că au pierdut harul și s-au apropiat mai mult de creație decât de Creator. Nu Dumnezeu îl privează pe om de har ci omul însuși face acest lucru. Păcatul a dus la pierderea armoniei lăuntrice între spirit și simțire, slăbind chipul dumnezeiesc din om – slăbirea voinței, întunecarea minții – la apariția așa-zisei concupiscențe care este o exagerată poftă a omului după cele sensibile.

În cărțile de slujbă datele cu privire la această stare a omului, după cădere, abundă. Iată unul dintre ele:

„De veșmântul cel de Dumnezeu țesut,

m-am dezbrăcat eu ticălosul, prin sfatul vrăjmașului,

neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne.

Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin, și cu haine de piele,

căci m-am osândit a mânca prin sudori pâine cu muncă;

și pământul s-a blestemat să-și rodească spini și pălămidă”.

Omul căzut s-a dezbrăcat de cele dumnezeiești și s-a îmbrăcat cu cele lumești, și-a făcut din lume dumnezeul lui, considerând lumea sursă de plăceri, ceea ce a provocat revolta: „pământul s-a blestemat să-și rodească spini și pălămidă”, revoltă a lumii față de omul egoist și exploatator, aceasta ducând la ruperea echilibrului dintre om și lume.

Prin cădere omul pierde din vocație și nu-și mai găsește sensul deoarece L-a înlocuit pe Dumnezeu cu creația, însă nici aceasta nu a mai dorit să-l asculte. Mai grav este că prin păcat a intrat moartea în lume distrugând viața omenească. În acest sens Sfântul Grigorie Palama spune: „…s-a ivit păcatul, iar noi am fost supuși înainte de moartea trupească, morții sufletești, care este despărțirea sufletului de Dumnezeu”. Din această despărțire i-au venit omului toate relele căci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeiești de care se împărtășiseră.

Imnografii, prin imnele lor se văd profund preocupați de această stare a omului. În textele imnelor ne întâlnim cu doctrina Sfinților Părinți despre cădere, dar meritul lor este acela că indiferent cât de mare și de gravă este căderea, în fiecare imn se întâlnește nădejdea izbăvirii de către Cel ce este noul Adam. Iată un exemplu în acest sens:

„Adam s-a scos din Rai pentru neascultare,

și din desfătare s-a lepădat, de vorbele femeii amăgindu-se,

și gol, a șezut în preajma locului, vai mie ! tânguindu-se.

Deci să ne sârguim toți să primim vremea postului

spunându-ne evangheliceștilor rânduieli,

că printrânsele făcându-ne plăcuți lui Hristos,

să dobândim iarăși sălășluirea Raiului”.

După cădere nimic nu a mai fost ca la început. Ordinea cea dintâi a lumii a fost astfel desființată, nimicindu-se ascultarea, condiția ei de existență. De aceea nu trebuie să ne mirăm când îi auzim pe imnografi spunând că un act de neascultare din partea omului a cauzat ruina lumii întregi:

„Lepădatu-sa Adam din desfătarea Raiului,

prin mâncarea cea amară, pentru neînfrânare,

nepăzind porunca Stăpânului,

și s-a osândit să lucreze pământul din care s-a luat;

și cu multe sudori să mănânce pâinea sa…”.

Frumusețea imnelor liturgice constă și în aceea că, plângându-l pe Adam, plâng de fapt starea păcătoasă a primilor oameni și a noastră a tuturor. Ei arată că în fiecare om se află ascuns Adam cel vechi, rănit de păcat:

„Plâng și mă tânguiesc cu sufletul,

și cer să se adauge ochilor mei mulțime de lacrimi,

când privesc și văd goliciunea mea,

pe care am câștigat-o prin călcarea poruncii Domnului”.

Apoi pe măsură ce omul s-a îndulcit printr-o simțualitate netransfigurată de spirit, ci de plăcerile materiale, trebuințele lui reale sau imaginare au crescut. O simțualitate satisfăcută a născut noi pofte.

„Vai mie celui dezbrăcat de nevinovăție și lăsat în sărăcie”, se tânguie Adam la poarta Raiului. Cât de sărac trebuie să se fi simțit Adam fără Dumnezeu și cât de mult l-a sărăcit păcatul lăsându-l gol chiar și de curajul de a apărea în fața lui Dumnezeu, în starea în care se afla. De aceea Adam s-a ascuns și s-a acoperit cu frunze de smochin, gest pe care și noi cei de astăzi, îl repetăm zi de zi. Să vedem cum descriu imnografii această stare:

„Suflete al meu prea ticăloase

despărțitute-ai de Dumnezeu pentru neînfricarea ta,

lipsitute-ai de desfătarea Raiului, de îngeri te-ai despărțit.

În stricăciune te-ai pogorât, o ce cădere !”.

Ce imagine îngrozitoare plină de dramatism și sărăcită de viață:

„Soarele razele și-a ascuns,

luna cu stelele în sânge s-au schimbat,

munții s-au înfricoșat, dealurile s-au cutremurat

când s-a închis Raiul,

ieșind Adam, cu mâinile bătându-și fața”.

Acest tablou este exact imaginea răsturnată a creării omului și a starii lui celei dintâi când Adam „a fost părtaș dumnezeieștii ființe”. „Întocmai cu îngerii pe pământ” el era în adevăr îmbrăcat întru „nevinovăție și nerăutate”, ca o cinstită „făptură cerească”, trupul lui era luminat, „cu mărirea nemuririi”, neavând a cunoaște durerea, nici „necuvântătoarele patimi”. Slobod fiind de durere și grijă munca și viața omului nu cunoștea întristarea și truda. „Frumesețea cea dintâi”, purta „chipul cel împărătesc”. Adam era un adevărat dumnezeu creat fiind, rânduit să stăpânească peste toate cele de pe pământ. Această icoană despre starea cea dintâi a omului, imnografii, nu o inventează, ci o scot ca de obicei tot din meditația Sfinților Părinți asupra Descoperirii Divine din primele pagini și din alte locuri ale Sfintei Scripturi. Dar stilul lor evocator e plin uneori de o suavă adâncime:

„Cinstit-ai cu Chipul Tău făptura mâinilor Tale, Mântuitorule,

zugrăvi-T-ai în chip material asemănarea ființei întțelegătoare,

căreia și părtaș m-ai făcut,

punându-mă să stăpânesc cu a mea singură voie

cele de pe pământ…”.

Dar omul nu a fost atent și ascultător la porunca Domnului și prin păcat a căzut în toate relele, nenorocirile și necazurile. A pierdut puterile primite le început și a intrat în starea de boală și de suferință provocată de stricarea tuturor facultăților sale. De aceea într-o altă cântare a cărții Triodului îl găsim pe Adam tânguindu-se, îngrozit fiind de moartea care l-a cuprins în urma neascultării poruncii dumnezeiești:

„…Vai mie, nu mai pot răbda ocara !

Cel ce eram odinioară

împăratul tuturor făpturilor lui Dumnezeu celor pământești,

acum rob m-am făcut dintr-o sfătuire fără de lege

și cel ce eram oarecând

îmbrăcat cu mărimea nemuririi,

cu piele mortală, ca un muritor falnic sunt înfășurat !

Vai mie ! …”.

Dar moartea survenită în suflet prin păcat, corupe nu doar sufletul ci și trupul, îl face stricăcios și îl umple de necazuri și de patimi, supunându-l morții. După moartea interioară a omului, Adam cel pământesc aude cuvintele: „pământ ești și în pământ te vei întoarce”(Fac. 3,19).

Devenită bolnavă de stricăciune, natura omenească a pierdut condiția excepțională pe care o avea la început, apropiindu-se mai mult de animalitate, nemaiasemănându-se cu îngerii. Prin păcat, într-adevăr, ne-am îmbrăcat cu haina de piele a acestui trup bolnăvicios, muritor și cuprins de suferințe. Boala, care a intervenit de pe urma căderii, a devenit un drum scurt dar greu pe care omenirea trebuie să-l parcurgă. Așadar, atunci când Adam a părăsit Raiul, și aceasta s-a petrecut „în răcoarea serii”, el a aruncat întreaga lume în întuneric. În imnografie, tema căderii, după cum am văzut din textele analizate, apare cam peste tot sub diferite moduri, iar atunci când nu se vorbește în mod explicit despre ea, întâlnim efectele ei pentru care se cere neîncetat milă și izbăvire de la Dumnezeu, Ziditorul nostru. Și de această dată, imnografii păstrează locul central lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, deoarece antropocentrismul imnografilor e de fapt mai mult o chestiune de nuanță și de viziune de ansamblu.

Felul lor de a vedea, ni se pare a fi o foarte adâncă vedere, „căci, în definitiv, obstacolul, piedica restaurării noastre nu stătea în Dumnezeu ci în adâncimile perversității din noi”.

Imnele cărților noastre de slujbă apar mereu ca niște ferestre deschise spre transcendent, înfățișându-ne noi perspective, formând parcă treptele unei scări ce ne unește cu Dumnezeu.

I. 2. Jertfa lui Hristos și ajutorul oferit celui căzut

După căderea în păcat, omul s-a trezit intr-o lume potrivnică, pierzându-și sensul și scopul la care a fost chemat.

„Absența scopului îl conduce așadar în captivitatea absurdului, iar absența sensului rivalizează cu absurdul, dar tragicul câștigă întotdeauna. Nu există nimic mai tragic și mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului și al spațiului. Omul trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia. De asemeni trage după sine spațiul, cunoscând la fel de multe despre de el ca și despre timp.

A exista și a viețui într-o astfel de lume nu constitue un privilegiu, nu-i așa ? Lumea aceasta…Ce este ea, cu toate chinurile și toate durerile, cu tragediile și suferințele ei ? Nimic altceva decât un condamnat la moarte fără speranță. Da, un muribund fără speranță care își dă duhul într-o agonie continuă, dar nu moare niciodată”.

Este ceea ce spun și unele imne, care prezintă condiția umană după separarea omului de Dumnezeu:

„Veniți fraților, toți mai înainte de asfințit

ca văzând țărâna și neputințele firii noastre

să ne vedem sfârșitul și părțile vasului celui trupesc;

și cum că praf este omul mâncare viermilor și stricăciune;

că uscate sunt oasele noastre și nici suflare având

să ne uităm în morminte ca să vedem unde este mărirea !

Unde frumusețea chipului ?

Unde este limba ceea ce grăia frumos ?

Unde sunt sprâncenele sau unde este ochiul ?

Toate sunt pulbere și umbră.

Pentru aceasta fie-Ți milă Mântuitorule de noi păcătoșii.”.

Așa este omul așa este și lumea, atunci când nu le simt în Hristos, când nu le văd în Hristos. Dar cu El toate se schimbă și eu și lumea din jurul meu. Atunci în toate prăpăstiile lumii și în toate abisurile omului răsună gingaș dulcele și încântătorul glas care izbăvește pe toți cei abătuți și vindecă orice rană, care mângâie în toate necazurile, ușurează toate greutățile și îndulcește orice amărăciune „glasul Sângelui iubitor de oameni: veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară”(Mt. 11,28-30).

Răscumpărarea înseamnă, pornind de la semnificația numelui Iisus: izbăvire, salvare, dezrobire. Dezrobire spirituală, desigur, așa cum vestește îngerul: „Și vei pune numele Iisus pentru că El va mântui poporul său de păcate”(Mt. 1,21).

Dumnezeu trimite pe Fiul Său în lume pentru această izbăvire, dezrobire esențială, pentru reîntregirea vieții omului în dragoste și adevăr deoarece: „Adevărul vă va face pe voi liberi”(In. 8,32).

„Firește, dezrobirea, mântuirea nu-și află scopul ea însăși. Scopul ei este refacerea unității pierdute. Este reîtoarcerea noastră în armonia existentă prin reîntoarcerea acasă la caltatea de chip și fiu, ca bunăoară, în cazul exemplar al fiului pierdut. În cele din urmă, este realitatea a ceea ce au înțeles și tradus Sfinții Părinți răsăriteni, prin îndumnezeirea firii noastre omenești, prin unirea lui Dumnezeu cu omul, în Iisus Hristos.

Răscumpărarea, constituie regăsirea unității pierdute, a unității în dragoste și adevăr, în amândouă sensurile, în înălțime cu Dumnezeu și în profunzime umană, în om și între oameni. În acest mediu optim poate avea loc și vindecarea firii și o nouă creație prin Înviere”.

Urmărirea lucrării răscumpărătoare este condiționată și în cărțile noastre de slujbă de achitarea câtorva date de căpetenie. „Decsa la repetare vădește convingerea sfinților făcători de canoane că îndată ce le pierdem din vedere, dumnezeiescul edificiu al răscumpărării nu-și mai destăinuie cheia care face cu putință justa lui înțelegere. Cu deosebire trei șiruri de date împlinesc funcția aceasta de cadru teologic obligatoriu față de doctrina răscumpărării. Ele privesc originea și motivul răscumpărării, persoana răscumpăratului și scopul răscumpărării”.

În ce privește originea răscumpărării, imnele liturgice o prezintă ca purcezând dintr-o taină divină rânduită în toate amănuntele ei din veșnicie. Iată adevărul acesta, spus de unul dintre cele mai reprezentative tropare:

„Astăzi este începătura mântuirii noastre

și arătarea tainei celei din veac:

Fiul lui Dumnezeu, fiu Fecioarei se face

Și Gavriil darul bine-l vestește.

Pentru aceasta și noi, Născătoarei de Dumnezeu,

Împreună cu dânsul să-i strigăm:

Bucură-Te cea plină de dar, Domnul este cu Tine.”

Referitor la motivul răscumpărării, în cărțile de slujbă, datele abundă. Motivul principal, însă, îl descoperim în Sfănta Scriptură, de unde s-au inspirat cu predilecție și imnografii: „Dumnezeu, atât de mult a iubit lumea, încât pe Unul-Născut, Fiul Său, l-a dat, ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viață veșnică”(In. 3,16).

Cărțile de slujbă țin să ne arate că iubirea de a ne răscumpăra stătea într-un mod cu totul deosebit la inima lui Hristos:

„Din sânurile Părintelui Tău neosebindu-Te Unule-Născut,

Cuvinte al lui Dumnezeu, ai venit pe pământ,

pentru iubirea de oameni om făcându-Te fără schimbare;

și crucea și moartea ai răbdat cu trupul,

Cel ce ești fără patimă cu dumnezeirea

și înviind din morți,

nemurire ai dăruit neamului omenesc și mare milă.”

Această iubire de oameni a Logosului Întrupat provoacă deseori, adevărate revărsări de recunoștință în numele întregii omeniri răscumpărate:

„O, nespusă iubirea Ta de oameni, Hristoase,

și negrăitele bunătăți, că pe mine omul,

văzându-mă pierind în temnița iadului, patimi răbdând, m-ai mântuit.

Pentru aceasta Te binecuvăntăm pe Tine, Stăpânul tuturor,

și Te preaînălțăm întru toți vecii.”

Asupra persoanei Mântutorului ne vom opri mai pe larg, deoarece constituie subiectul acestei lucrări. Doar o persoană venită dinlăuntrul Vieții-Treime, putea restaura viața după prototipul ei: Dumnezeu Treime. Numai o persoană egală cu Dumnezeu și reprezentând pe om, putea refac e pacea între om și Dumnezeu. Căci cum ne-ar putea mântui de suferință un Dumnezeu care nu cunoaște suferința noastră. Fiul poartă în Sine adâncimea vieții divine și o revarsă în trupul nostru, întrucât El S-a pogorât pentru noi, S-a întrupat, S-a făcut om, a fost răstignit. Accentul cade pe cuvintele pentru noi El este cel trimis, nu doar ca profet ci ca Fiu, din inima dumnezeirii, din inima iubirii pentru a trezi iubirea în noi și a ne face părtași Vieții Sale, bucuriei Sale, nemuririi Sale, Slavei Sale. El are calitatea absolută de a înfăptui unitatea autentică așa cum este în izvorul patern, unde nu poate fi împărțire: „Vă spun ceea ce am văzut la Tatăl”(In. 8,38).

În Hristos se află unitatea cea mai curată a vieții fără de păcat, în care nu-și află loc nici un element străin dizolvat, unitatea cea mai vie exprimată în jertfă, care este suma unității și sfințeniei și care este încununată cu o nouă creație: Învierea….Hristos își dă viața în jertfă ca „preț de răscumpărare”, nu însă în semn de valoare de schimb, dată în locul nostru. Mântuitorul nu poate fi dat în locul cuiva „ca preț”, El fiind valoarea supremă în Sine. Hristos este valoarea absolut revelată, care prin jertfă și viața Lui de jertfă devine „aluatul care dospește, toată frământătura firii noastre, spre a o transfigura. Întreaga viață pământească a Domnului este o operă de slujire a răscumpărării.”

O icoană tot atât de credincioasă despre Persoana Răscumpărătoare ne dau și cărțile de slujbă, iar cel mai complet și mai reușit imn este texttul liturgic binecunoscut, „Unule-Născut”, atribuit teologului Iustinian împăratul:

„Unule-Născut, Fiule, și Cuvântul lui Dumnezeu,

Cela ce ești fără de moarte și ai primit,

pentru mântuirea noastră, a Te întrupa

din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria.

Carele neschimbat Te-ai întrupat,

Și răstignindu-Te Hristoase Dumnezeule

Cu moartea pe moarte ai călcat.

Unul fiind din Sfânta Treime, împreună-mărit

Cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi.”

Hristos recapitulează în Sine vechea noastră plăsmuire, redescoperă vocația, originea, dreptatea originară, lucru evidențiat și în cântarea imnografilor:

„Hristos S-a făcut om, împreunându-Se cu mine

prin trup și toate câte sunt ale firii, cu voia le-a plinit

afară de păcat, arătându-ți ție, o suflete,

pilda și închipuirea smereniei Sale”.

„Iisus Hristos se naște cu aceleași afecte ca și ceilalți oameni. Dar în El acestea nu au caracterul păcătos sau nu sunt amestecate cu păcatul ca în ceilalți. Nu este mai puțin adevărat că Hristos luptă să transfigureze și afectele acestea nepăcătoase în afecte ale spiritului, pentru a elibera, prin Înviere, firea cu totul de afectele de după păcat”; „numai cel nevinovat poate plăti pentru cel vinovat”. Iată și un imn în această privință:

„Pe omul cel căzut l-ai primit asupra-Ți, Stăpâne Hristoase,

din pântecele fecioresc tot întrupându-Te

și nici cu un păcat împărtășindu-Te,

pe el tot din stricăciune l-ai mântuit cu prea curatele Tale patimi”.

Totuși, imnografii ne previn să nu credem că unirea lui Dumnezeu cu omul s-ar fi făcut prin amestecul naturii dumnezeiești cu firea omenească a lui Hristos, ci o socotesc o erezie care ar anula însăși Răscumpărarea. Cărțile de slujbă transmit această mărturie astfel:

„Cel ce S-a îmbrăcat în firea mea fără schimbare,

fără amestecare, fără despărțire, călcând cu dumnezeiască putere

pe tiranul, vrăjmașul cel potrivnic,

a alergat iarăși cu dânsa la Părintele.

Să piară bârfelile ereticilor ! Iară noi

cu gând creștinesc să-L slăvim.”

„Dacă păcatul este universal uman recapitularea mântuitoare nici nu poate fi altfel decât coextensiunea acestei arii imense a răului proliferat: Domnul asumă firea umană în totalitatea ei nu însă și toate ipostasurile ei (Sfântul Ioan Damaschin). Nu ni se substituie subiectiv, nu anulează persoana în unicitatea și libertatea ei. Omul este cunoștință de sine și libertate, e ființă spirituală”.

„Cu voia le-a plinit” spune cântarea din Triod, pentru că numai o jertfă din libertate este cu adevărat jertfa supremă; nimic nu L-a constrâns, nimic din necesitate ci doar din iubire.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că prin intrarea Domnului în lume a fost dată vieții persoana comună a umanității. Iisus Hristos ne arată acea față divină și umană care se poate observa de către toți. Prin toate El deșteaptă în noi potențele adormite „captează puterile sensibilității”(Nicolae Cabasila), și devine hrană substanțială unică și unificatoare a sufletelor noastre. Vom reda în acest sens următorul imn:

„Mântuitorule, Cel ce ai răscumpărat pre oameni

cu sângele Tău și cu moartea Ta,

din moartea cea amară ne-ai mântuit pre noi

și viață veșnică ne-ai dat cu Învirea Ta.”

Cu toate acestea izvorul inspirației imnografilor rămâne Sfânta Scriptură care zice: „Eu pentru ei Mă sfințesc pe Mine, ca și ei să fie sfințiți în adevăr”(In 17,19). Aceasta este jertfa lui Hristos pentreu viața lumii și „tot cel ce crede în El să nu moară ci să aibă viață veșnică”.

Toată viața lui Iisus e un act de sfințire a noastră. Căderea a fost una din spirit, din adevăr și din har. De aceea, Răscumpărarea este integrarea în dragoste și adevăr, în esența noastră spirituală, în lumea valorilor sfinte. Este o Răscumpărare „din toată nedreptatea”(Tit 2,19), dintr-o existență golită de sens ziditor și adevăr, din latura și umbra morții.

Căderea a dus la îngroparea rețiunii în trup și tragismul nonsensului reprezenta alienarea omului. De aceea, adevărata Răscumpărare, a noastră, a fost eliberarea „din moartea cea amară”. Moartea, ca plată a păcatului, a dus la despărțirea omului de Dumnezeu. „Moartea este ceea ce stă între noi și Dumnezeu. Aș spune, într-un fel, că, dacă am întinde mâna până la Dumnezeu, locul, distanța care nu ajunge pentru a-L atinge, este chiar moartea. Și această moarte, dacă am lua-o și am pune-o sub picioarele noastre, am ajunge la Dumnezeu, călcând pe ea am ajunge la Dumnezeu.”

Despărțirea omului de Dumnezeu nu a putut aduce decât întunericul cel din afară, boală și răutate, minciună și distrugere și mai mult decât acestea inocularea adevărului care nu înseamnă altceva decât robie, devenind sclavii propriei noastre simțiri păcătoase.

Mântuitorul vine și aduce marea transformare, că moartea nu-i decât un deziderat. Durerea venea din contradicția teribilă dintre moartea inevitabilă și chipul lui Dumnezeu în om. Mântuitorul Se dezleagă de absurditatea morții și de veșnicia ei prin Moartea și Învierea Sa. Este ceea ce spune și următorul imn:

„Hristos a înviat,

dezlegând din legături pe Adam cel dintâi zidit

și sfărâmând tăria Iadului, îndrăzniți toți morții,

că s-a omorât moartea, s-a prădat și Iadul împreună cu dânsa

și Hristos a luat împărăția,

Cel ce S-a răstignit și a înviat.

Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului,

aceasta ne va scula pe noi și ne va dărui Învierea,

și Slavei Aceluia va învrednici cu veselie,

pe toți cei cu ce credință neabătută,

am crezut înt-Însul cu căldură.”

Hristos a înviat și învierea a devenit sensul vieții noastre. Hristos a înviat și a transformat moartea dintr-un dușman într-un prieten și parcă o vedem străpunsă de Cruce și lingându-și rănile: „Unde-ți este moarte boldul ? Unde-ți este iadule biruința ?”.

Pentru a ne aduce deplină izbăvire, Hristos a intrat, prin moartea Sa, în moarte și a transfigurat-o în trecere-„Paște”. A transfigurat-o deoarece a umplut-o de întreaga Lui dragoste. Înfrângerea a fost înlocuită cu biruința, pentru că: „Hristos a înviat, dezlegând din legătură pe Adam cel întâi zidit”; cu sufletul în iad s-a pogorât Hristos, ca un Dumnezeu, pentru a-l dezlega pe Adam din legăturile morții, pentru a-l scoate de sub puterea ei și a-l restaura, prezentându-l Tatălui ca pe cel întâi zidit. La fel de clar și fără ocolișuri vorbesc imnografii, despre patima răscumpărătoare a lui Hristos, în următorul imn:

„Trupul Tău și sângele,

răstignindu-Te, pentru toți Ți-ai pus Cuvinte,

trupul, adică, ca să mă înnoiești,

iar sângele ca să mă speli.

Duhul Ți-ai dat, ca să ne aduci Hristoase Părintelui Tău.”

„Îndrăzniți toți morții” sau altfel spus înviați cu toții, că s-a omorât moartea și Hristos a luat împărăția arătându-nu calea, adevărul și viața și ne-a făcut liberi. Nu ne rămâne decât să îndrăznim să întindem mâinile nostre spre rodul Învierii și al Crucii, să inundăm sufletele noastre cu viața veșnică, pentru ca, alăturându-ne Sfântului Atanasie cel Mare, să putem zice:

„Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului,

Acesta ne va scula pe noi și ne va dărui învierea,

și slavei aceleia va învrednici cu veselie pe toți

câți cu credință neabătută am crezut într-Însul cu căldură.

Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului,

ne-a vindecat pe noi, din slabi ne-a făcut tari,

din robi ne-a făcut fii, din morți ne-a făcut vii,

ne-a deschis drumul asemănării

să devenim dumnezei prin har.”

CAPITOLUL II

Sfânta Euharistie – arvuna vieții veșnice

„Gustați și vedeți că bun este Domnul”(Psalm 38,8). Iată, într-adevăr, o invitație plină de gingășie și delicatețe care poartă în ea adevărata dragoste și grijă pentru cel creat după chipul Ziditorului său. Această chemare simplă, dar adâncă, la ospăț, vorbește în modul cel mai semnificativ despre adevărata natură a creștinismului, care nu este o religie plină de idei utopiste și lipsite de concretizare, sau o cunoaștere fără lumină a unor legi monotone, închise în imanența oarbă care îți lasă gustul searbăd al golului. Tocmai în acest ospăț, euharistic și dătător de viață, stă puterea Lui care-ți lasă gustul cel „bun” al izvorului de apă vie.

Așadar, această invitație cutremurătoare este de fapt o invitație la viață, căci Hristos nu ne-a „adus o nouă religie ci o nouă viață.”

„Veniți să bem băutură nouă,

nu din piatră stearpă făcută cu minuni,

ci din mormântul lui Hristos,

carele a izvorât izvorul nestricăciunii,

întru carele ne întărim”,

spune o frumoasă cântare a învierii surprinzând supremația creștinismului, căci doar de aici, de unde se crede că nu mai există nimic, ci doar mormântul și moartea, izvorăște „izvorul nestricăciunii, băutura cea nouă”, care ne deschide spre viață și spre un Dumnezeu transcendent.

Această hrană, de care nu te saturi vreodată, este atuul creștinismului în fața celorlalte religii, deoarece el nu te abandonează, nu te uită, nu te generalizează, nu te individualizează sau globalizează, întrucât Dumnezeul creștinilor coboară la fiecare dintre noi, se jertfește, moare și învie, dăruindu-ni-Se sub forma pâinii și a vinului, ca arvună a vieții veșnice.

Sfântul Simeon Noul Teolog descrie această trăire produsă de întâlnirea cu Hristos prin Euharistie: „când eu beau, tot însetez … eu doresc să am tot și să beau, de e cu putință, toate abisurile deodată, dar cum aceasta este cu neputință, îți spun că eu sunt mereu însetat, deși în gura mea e mereu apă ce curge, ce se revarsă în pâraie. Dar când văd abisurile, mi se pare că nu beau deloc, pentru că doresc să am tot, deși am din belșug toată apa în gena mea. Eu sunt totdeauna un cerșetor, măcar că posed cu adevărat totul unit cu puținul ce-l beau.”

Totul este palpabil, totul este realitate, totul este luat în considerare, nimic nu este lăsat la voia întâmplării: materia este transfigurată și omul îndumnezeit. Toate doctrinele pălesc în fața acestui ospăț tainic prin care Însuși Domnul Se dă pe Sine „pentru viața lumii”. Și această imagine a ospățului rămăne, în tot cuprinsul Bibliei, imaginea centrală a vieții la crearea ei și la fel, imaginea vieții la sfârșitul și împlinirea ei „…ca voi să măncați și să beți la masa Mea în împărăția Mea.”

„Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva material și limitat la funcții materiale. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om și totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viața omului, comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină devenită hrană, devenită viață pentru om. El face din întreaga creație semn și mijloc al prezenței și al înțelepciunii al iubirii și revelației Sale.”

Omul, prin structura lui, este însetat și înfometat de Dumnezeu. „Toată dorința este, în cele din urmă, o dorință a lui.” Lumea este căzută pentru că nu mai vede pe Dumnezeu Tatăl în toate: „atunci când vedem lumea ca pe un scop în sine, totul capătă o valoare în sine și prin urmare pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu se găsește înțelesul, valoarea a toate și lumea este plină de sens doar atunci când ea este sacrament al prezenței Lui. Separată de izvorul vieții, este o lume muribundă, este comuniune cu moartea. Hrana în sine este moartă, este viața care a murit și de aceea trebuie păstrată în frigidere ca un cadavru.”

Omul căzut și bolnav „care a făcut lumea să fie materială, el care era menit să o transforme în viață în Dumnezeu, plină de sens și de duh”, se înfruptă și astăzi din pomul cunoștinței binelui și al răului, uitând că Dumnezeu, în marea Lui dragoste pentru om, a sădit în Rai și pomul vieții, hrana cea adevărată pe care el trebuie să o mănânce.

Însă Dumnezeu a rămas smerit și și-a făcut canonul până la capăt. Dacă a văzut că omul a întrerupt comuniunea din starea paradisiacă, a coborât, în cele din urmă la el vindecându-l și restaurându-l. Ca un tată iubitor, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om în exilul său și a trimis lumină în întunericul vieții lui: pe Unicul Său Fiu, ca să-l hrănească și să-l crească pe om, aducându-l la frumusețea chipului după care a fost zidit. Această idee transpare și din următoarea rugăciune:

„Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,

Cel ce ești izvorul vieții și al nemuririi,

Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută…

Care pentru multă bunătate, în zilele cele din urmă,

ai purtat trup și Te-ai răstignit și te-ai jertfit

pentru noi, cei nemulțumitori și nerecunoscători

și cu Sângele Tău ai înnoit firea noastră cea stricată prin păcat…”

Adevăratul creștinism, înseamnă Hristos euharistic deoarece Hristos este centrul, însă nu un centru fix ci unul care se află permanent pretutindeni și veșnic izvorâtor de viață. Euharistia conține în ea Invierea și prin aceasta, adevărata viață. Hristos pătrunde în adâncul ființei noastre și ne schimbă din interior.

„Iisus Hristos, vindecătorul trupului și al sufletului” – un titlu care nu sună doar frumos și care ține de domeniul magiei ci este un fapt atât de viu și de real, pe care Apostolii L-au văzut cu ochii lor, L-au auzit vorbind și L-au pipăit, crezând astfel și mărturisind toate acestea. Euharistia reprezintă hrana noastră cea de toate zilele, medicamentul vieții noastre și pentru aceasta dau mărturie nenumărați sfinți din toate locurile și timpurile. Însă cine poate înțelege cu mintea Răstignirea, Moartea și Învierea lui Hristos, Dumnezeu și omul ? Numai rațiunea răstignită și deschiderea omului pentru primirea „ Împăratului Slavei și dătătorului de viață” și împărtășirea propriu-zisă cu El duce la cunoașterea mai presus de rațiune, adică cu toată ființa noastră, a acestui fapt.

Așadar, cunoașterea se face prin comuniune și aceasta duce la înnoirea firii noastre omenești, la vindecarea și însănătoșirea ei. „Faptul că trupul care se împărtășește de hristos deși moare va învia totuși la o viață îndumnezeită, se întemeiază pe legătura intimă ce există între trup și suflet și care rămâne după moartea trupului. Căci pe această legătură se bazează faptul că trupul lui Hristos nu rămâne numai în trupul celui ce se împărtășește de El, ci pătrunde și în sufletul lui.”

Calist și Ignatie citează în Centuria lor, următoarele cuvinte ale Sfântului Ioan Damaschin: „Trupul și Sângele lui Hristos intră în constituția sufletului și a trupului nostru, netrecând în ceea ce eliminăm, ci rămânând în ființa noastră, fiind cauza conservării noastre și mijlocul curățirei noastre de orice pată. Trupul lui Hristos este un trup de viață făcător pentru că a fost zămislit de Duhul de Viață făcător. Căci ceea ce se naște din Duh, duh este(In 3,6), și aceasta nu o spun pentru a desființa trupul ci pentru a arăta că este de viață făcător. Între trup și suflet este o strânsă și vie legătură, și orice simțire din trup devine simțire a sufletului și orice simțire din suflet se inspiră în trup. Simțirile curate din suflet sfințesc trupul și viceversa.”

„Pentru ce S-ar fi întrupat și pentru ce ar fi înviat Domnul dacă nu pentru a Se uni continuu cu noi prin trupul său înviat, până la șfârșitul lumii iar după aceea pentru a ne învia și pe noi prin această unire a noastră cu trupul Său și pentru a transfigura totul în viața viitoare.”

Sfântul Simeon Noul Teolog vede în sângele și trupul euharistic al Domnului toate bunătățile vieții viitoare: „cuvintele negrăite spuse lui Pavel în Rai (II Cor. 12,4), adică înseși bunătățile pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2,9), nu sunt îngrădite pe o înălțime, nu sunt mărginite de un loc, nu sunt ascunse într-un adânc, ci sunt înaintea ta și a ochilor tăi. Care sunt acestea ? Bunătățile ce ne așteaptă în ceruri, înseși Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le vedem, le mâncăm și le bem în fiecare zi. Trupul și Sângele înseși, sunt cum toți mărturisesc, acele bunătăți.” Aceeași credință o întâlnim și într-o rugăciune de la canonul Sfintei Împărtășanii:

„Să nu-mi fie mie spre osândă sfintele acestea …

ci spre curăție și sfințirea sufletului și a trupului

și spre arvunirea vieții și a Împărăție ce va să vie.”

Părintele Stăniloae spune următoarele: „…dacă nu ni S-ar da în Euharistie, Fiul lui Dumnezeu ar arăta că reia, după Înviere, din nou distanța față de noi și de lume. Învirea n-ar duce pănă la capăt putința și voința Lui, de unire cu noi din iubire, al căror început l-a făcut prin Întrupare.”

Însă, precum la Nașterea lui Hristos, Duhul Sfânt a fost prezent, tot la fel El a transfigurat prin Inviere întâi trupul lui Hristos și de aceea această transfigurare se extinde peste umanitate umplându-ne deplin de Duhul Sfânt. Căci nu putem spune Hristos este Domnul numai în Duhul Sfânt, și ori de câte ori invocăm pe Duhul Sfânt Acesta ni-L aduce pe Hristos, iar când ne rugăm lui Hristos, El ne umple de Duhul Sfânt, dar și de Dumnezeu Tatăl și astfel în Euharistie avem plenitudinea Treimii. Prin Duhul Sfânt se realizează o nouă unitate între oameni. Acest lucru reiese din întreaga Sfântă Liturghie, în care nimic nu este la singular, ci totul este rugăciune „unii pentru alții”, „într-un singur gând” și de aici începe restaurarea și însănătoșirea omului. Toate culminează cu Sfânta Euharistie, comuniunea în comuniune, care niciodată nu este detașată de Liturghie și în care sunt cuprinse „toate și pentru toate” și cerul și pământul.

Rodul împărtășirii noastre nu este altul decât curățirea și luminarea noastră, însănătoșirea și învierea noastră încă de pe pământ „îndepărtarea durerilor și necazurilor” și umplerea de izvorul bucuriei și al vieții veșnice:

„spre iertarea păcatelor

să-mi fie mie preacuratul Tău Trup

și dumnezeiescul Tău Sânge

și spre împărtăsșirea cu Duhul Sfânt

și spre viața de veci, iubitorule de oameni

și spre îndepărtarea durerilor și a necazurilor.”

Cei ce se împărtășesc cu Trupul și SângeleDomnului pline de Duhul Sfânt „se împărtășesc într-o măsură și mai mare de Duhul lui Hristos cel înviat” devenind trup tainic al Domnului. „Prefacerea pâinii în trupul, iar a vinului în sângele Domnului nu este un proces asemenea prefacerilor ce se săvârșesc în natură, ci o lucrare a Duhului Sfânt, care, ca toate actele Duhului, transfigurează și îndumnezeiește cele ale naturii și pe om însuși prin iradierea transfigurării săvârșite întâi cu firea omenească, pentru că pe om și prin om se extinde iubirea dumnezeiască.”

Această transfigurare nu se poate realize decât prin împărtășirea cu Hristos sub forma pâinii și a vinului, prin aceasta Hristos nedesființând istoria, nici timpul și spațiul, ci recapitulându-ne în acestea, continuându-ne în mod natural viața, numai că de această dată ne hrănește din pomul vieții și nu din pomul cunoștinței binelui și răului.

„Hristos se folosește de chipurile pâinii și a vinului pentru a ni se da ca mâncare și băutură, atât pentru că El a devenit nevăzut după Înălțare, cât și pentru că pâinea și vinul sunt alimentele principale pe care le mâncăm și le bem noi,…întrucât chipurile pâinii și vinului sunt deplin înrădăcinate, cu rațiunile lor în Trupul și Sângele Lui și transfigurate prin aceasta și prefăcute în Trupul și Sângele Lui, dincolo de chipurile lor.” Mâncatul și băutul sunt actele supremei uniri dintre om și ceea ce mănâncă și bea, în acest caz cu Trupul și Sângele lui Hristos, sub chipul pâinii și al vinului.

Prin aceasta se înfăptuiește o unire mai deplină cu Hristos, devenind astfel prietenii Lui. Sfântul Ioan Gură de Aur zice în acest sens: „Hristos ne-a dat putința să ne săturăm de Trupul Lui, ridicându-ne la o prietenie și mai mare și arătându-ne darul Lui căci nu se dă pe Sine celor ce doresc numai ca să-L vadă, ci și ca să Îl atingă, să-L mănânce și să se sădească în trupul Lui și să se unească cu El și să sature întreg darul.”

„Sângele nostru e stăpânit de impulsul de a menține prin plăcerile materiale și prin conservare egoistă, o viață care înaintează spre sfârșit, prin procesul de descompunere pe care îl întreține chiar prin aceste plăceri. Din cauza aceasta este necesar să treacă în sângele nostru, sângele lui Hristos, curățit de orice pornire înrobitoare spre plăceri trupești și în care a fost biruită frica de moarte, deci care s-a întipărit de pornirea de a se da prin moarte lui Dumnezeu, izvorul vieții nesfârșite și care prin aceasta a intrat în viața fără sfârșit a învierii.”

„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru…

cu patimile Tale, vindecă patimile mele,

cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele,

cu sângele Tău, curățește sângele meu

și amestecă în trupul meu,

mireasma trupului Tău, cel de viață făcător.”

Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Deci și noi, după cum am fost unși cu valorosul sânge, vom fi deasupra morții și vom învinge stricăciunea, căci ne scapă sângele vieții adică al lui Hristos.” Hristos nu poate uita și nu poate lăsa să piară pe cineva în care S-a sălășluit El, cu care S-a unit El prin iubire. „Primindu-L astfel în noi, cu generozitatea și cu puterea care L-a dus până la moarte pentru noi, primim nu doar dispoziția de a ne da cu El Tatălui, ci și moartea egoismului nostru și puterea de a stăpâni afectele noastre. Căci atâta timp cât stăpânește egoismul în noi, el ne împiedică să ne dăruim Tatălui și să învingem afectele de frică și de plăceri și nu ne dă putința de a ne manifesta pornirea noastră de compătimire cu alții.”

Fără îndoială că jertfa euharistică nu are altă menire decât să refacă firea noastră în Hristos și să câștige dragostea oamenilor pentru El și pentru Dumnezeu; să împace pe om cu Dumnezeu Tatăl. Toate acestea, însă, nu constituie altceva decât o însănătoșire a firii noastre umane, o scoatere din boala și moartea spirituală în care am intrat datorită despărțirii omului de Dumnezeu: „și întru această voință suntem sfințiți prin jertfa Trupului lui Hristos o dată pentru totdeauna, căci printr-o singură jertfă adusă i-a dus la veșnica desăvârșire pe cei ce se sfințesc.” (Evr. 10,10)

Omul a fost creat ca să se hrănească cu Dumnezeu, după suflet, și cu pâinea materială, după trup. Între Dumnezeu Cuvântul ca pâine sufletească a omului și pâinea materială pentru trupul lui, este o legătură specială. Când se întrupează, El devine pâinea spirituală pentru sufletul omenesc, pe care l-a asumat, dar se folosește și de pâinea trupului arătând că ea își are temeiul în El, ca pâine spirituală. „Prin împărtășirea de trupul și de sângele lui Hristos, însuși, trupul nostru este ridicat la treapta de trup al lui Hristos și de aceea este destinat învierii.” „Ai auzit, că împărtășirea de Tainele dumnezeiești și neprihănite este viață veșnică și că, pe cei ce primesc, prin ele, viață veșnică, Domnul îi va învia în ziua cea de apoi ?” „Propriu-zis, viața veșnică, primită o dată cu trupul Domnului, implică în ea însăși, Învierea, căci, fără înviere nu ne-am putea bucura de totalitatea vieții noastre în veci. Cei ce se împărtășesc de Trupul și Sângele Domnului, au viață veșnică, pentru că petrec în El și El în ei (In. 6,56-57). Ei au viață eternă, pentru că se hrănesc cu pâinea vieții adevărate și depline, care s-a pogorât din cer: Eu sunt pâinea vieții (In. 6,48), Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer (In. 6,52). Eu sunt adevărul și viața; cel ce crede întru Mine, de va și muri, viu va fi. Și tot cel ce este viu și crede întru Mine, nu va muri în veac (In. 11,25-26). Tocmai, pentru că în Trupul lui Hristos avem hrana dumnezeiască a vieții infinite, dată nouă prin chipul păinii, iar în sângele Său, puterea de viață și deci veselia infinită de ea, dată nouă sub chipul vinului.” Acest lucru este mărturisit și de imnul următor:

„Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase,

și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste;

ci arde, cu focul cel fără de materie, păcatele mele

și mă învrednicește a mă sătura

de desfătarea care este întru Tine,

ca, de amândouă, veselindu-mă,

să slăvesc, Bunule, venirea Ta.”

Când, spunem Euharistie, spunem iubire, jertfă, viață și frumusețe. Euharistia este măsura iubirii și doar această iubire plină de jertfă, precum și această jertfă plină de iubire poate fi mântuitoare, pentru că în ea este asanată întreaga noastră fire:

„Doamne Cel ce singur ești curat și fără stricăciune,

care pentru nespusa milostivire a iubirii de oameni,

ai luat toată firea noastră din curatele și fecioreștile sârguiri

ale Celei ce te-a născut pe Tine mai presus de fire…

Cel ce ai primit cu Trupul Tău

patimile cele de viață făcătoare și mântuitoare,

crucea și piroanele, sulița și moartea,

omoară-mi patimile cele trupești care îmi strică sufletul.”

Iată că prin jertfa Sa, Hristos, toate le transfigurează: Patimile Lui devin „de viață făcătoare”, moartea Sa devine învierea noastră. Cel care se împărtășește cu Trupul și sângele Domnului, o face într-un mod real și deplin cu Hristos Cel înviat, prin aceasta realizându-se o trăire în modul cel mai profund și autentic. Această trăire, ca urmare a unirii dintre Dumnezeu și om, este plină de efecte binefăcătoare pentru cel din urmă:

„Sfintele Tale Taine

să-mi fie mie spre tămăduirea sufletului și a trupului,

spre izgonirea a tot potrivnicului,

spre luminarea ochilor inimii mele,

spre împăcarea sufleteștilor mele puteri,

spre credință neînfruntată, spre dragoste nefățarnică,

spre desăvârșirea înțelepciunii, spre paza poruncilor Tale,

spre adăugirea dumnezeiescului Tău har

și dobândirea împărăției Tale.”

Se evidențiază faptul că toate organele trupești și sufletești trebuie vindecate, deci omul în ansamblul său: „sufletul și trupul, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, credința, dragostea și înțelepciunea, toate deodată” au cea mai mare importanță în fața Celui care S-a jertfit pentru viața noastră.

Hristos euharistic este alifia sufletului și a trupului nostru și El știe aceasta, de aceea neîncetat în fiecare Sfântă Liturghie ne cheamă: „veniți toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”,„luați, mâncați acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor, beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” Și ce înseamnă iertarea păcatelor, decât curățire, frumusețe ?, iar frumusețea este starea de îndumnezeire. Omul fără de păcat nu mai este împărțit într-o multitudine de fațete datorită bolii care l-a cuprins (păcatul), ci un om simplu, unitar în cuget și simțiri, un om sănătos care trăiește în adevăr, deci în libertate: „iubiți adevărul și adevărul vă va face liberi.”

Fără de Hristos nu vom putea face nimic. De aceea, cel care nu se împărtășește nu va putea înainta duhovnicește, nu se va cunoaște pe sine și va muri în fiecare zi, puțin câte puțin, neprimind în el viața cea adevărată. Dar pătrunzând în noi, Hristos ne poate curăți, nu din exterior ca pe niște obiecte, ci din adâncul ființei noastre, acolo unde sălășluiește păcatul cu tot cu rădăcinile lui. Coborârea la iad simbolizează, coborârea în adâncul nostru, acolo unde, noi credem, că nu mai putem schimba nimic, dar acolo Hristos ne întinde mâna Sa și ne scoate la viață. Cel ce se împărtășește cu Hristos, gustă din viața veșnică încă de aici și viața lui pământească capătă conotațiile vieții viitoare, unde va fi comuniune deplină cu Sfânta Treime. Cel ce se împărtășește cu Hristos, primește puterea de a zdrobi și el porțile iadului, de a birui moartea. Cei ce se împărtășesc cu Sfintele Taine nu vor auzi la Judecată „plecați de la mine blestemaților, căci nu vă cunosc pe voi”, deoarece Hristos își va recunoaște chipul Său în ei și-i va lua în împărăția Sa. De aceea Sfântul Altar este asemănat de Sfinții Părinți cu Scaunul de judecată, în fața căruia vom fi întrebați și vom răspunde pentru faptele noastre:

„Precum voi sta înaintea înfricoșatului și nefățarnicului Tău

scaun de judecată, Hristoase Dumnezeule,

primind întrebare și dând răspuns de relele ce am făcut,

așa și astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele,

stând la Sfântul Tău Altar, înaintea Ta

și înaintea înfricoșătorilor și Sfinților Tăi îngeri

fiind înduplecat de mărturia cugetului

pun înainte faptele mele cele rele și fărădelegile

dându-le pe față și vădindu-le.”

Întâlnirea cu Hristos nu înseamnă o întâlnire singuratică ci comuniunea deplină, umplerea și trecerea prin alții și pe la alții, pe la Maica Domnului, pe la sfinți, pe la puterile îngerești și nu în ultimul rând pe la aproapele nostru. Marea taină a Ortodoxiei este faptul că prin Sfânta Euharistie, omul căzut și debusolat nu se află niciodată singur: „cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru dânsul”, niciodată nu este lăsat la voia întâmplării, abandonat, ci este chemat la înaltă demnitate, la comuniune, la bucuria de a trăi, la ospăț. Această chemare nu se face prin simple vorbe goale sau doar frumos răsunătoare, ci prin adevărata jertfă, prin adevărata dovadă de iubire supremă plină de viață și de acestea suntem umpluți și noi cei care ne împărtășim. De aceea și efectele ei sunt atât de curățitoare și vivificatoare.

„Și să-mi fie mie Sfintele Tale Taine

spre tămăduire și curățire, spre luminare și pază,

spre mântuirea și sfințirea sufletului și a trupului,

spre izgonirea a toată nălucirea,

a faptei celei rele și a lucrării diavolești,

care se lucrează cu gândul întru mădularele mele,

spre îndrăznirea și dragostea cea către Tine,

spre îndreptarea și întărirea vieții,

spre înmulțirea faptei celei bune și a desăvârșirii,

spre plinirea poruncilor și spre împărtășirea cu sfântul Duh,

ca merinde pentru viața de veci

și spre răspuns bineprimit la înfricoșătorul Tău scaun de judecată,

iar nu spre certare sau spre osândă.”

Și Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, arată foarte înțelept, cât de trebuitoare este creâtinilor Sfânta Împărtășanie: „Sfânta Împărtășanie lucrează mare sporire a vieții celei întru Hristos, celor ce se împărtășesc. Fiindcă ceea ce lucrează în trup elementele cele din afară ale pâinii și vinului, aceeași lucrează în chip tainic și nevăzut Trupul Domnului la sufletul cel nematerial. Căci precum pâinea susține și hrănește trupul, tot așa, trupul lui Hristos hrănește sufletul nostru. Și precum prin Sfântul Botez luăm viața harului în loc de viața păcatului pe care am avut-o, tot așa, hrănindu-ne cu Sfânta Împărtășanie, creștem și sporim în harul lui Dumnezeu. Căci precum căldura cea firească a trupului ar putea usca umiditatea cea firească, dacă nu este ajutată de hrană (căci prin hrană și băutură se menține alcătuirea trupului și se împlinesc acele lichide, care s-au consumat din cauza căldurii și fără de care, viața omenească nu ar putea nici puțină vreme) în același chip și căldura răutății care roade sufletul pe dinăuntru, pentru că usucă puterea evlaviei, ar vrea s-o mistuie cu totul, dacă sufletul nu s-ar împărtăși cu o hrană duhovnicească, care se împotrivește puterii distrugătoare a răului și crește în noi Harurile și Darurile Sfântului Duh. Astfel, fiind bine hrăniți cu această hrană, ne redobândim sănătatea duhovnicească și curăția din care ne-a scos din Rai, gustarea din pomul oprit. Se cuvenea deci ca și noi, care cu mâncarea trupească am pirdut curăția și sănătatea cea dintâi, tot cu hrană trupească să o recăpătăm și cele asemenea să fie vindecate cu altele asemenea, iar cele potrivnice, cu altele potrivnice. Hrănirea aceaste ne-a învățat-o diavolul cel viclean, iar pentru Sfânta Împărtășanie, nu numai învățător și sfătuitor este Fiul lui Dumnezeu, ci el Însuși s-a făcut slujitorul ei și ne-a dat-o. Pe aceea a luat-o Adam ca un fur, iar la Sfânta Împărtășanie ne îndeamnă Dumnezeu și ne poruncește în mod vădit să o gustăm. În aceea era ascunsă otrava nescultării, iar în Sfânta Împărtășanie se ascunde o comoară de nenumărate bunătăți. Cei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Și deși ne arată că trupește trăiesc, sufletește însă sunt morți, pentru că s-au îndepărtat de viața cea duhovnicească și adevărată pe care o face Sfânta Împărtășanie. Și așa cum pruncul, când s-a născut, plânge și cere cu multă stăruință hrane și laptele lui, iar dacă nu suge cu mare poftă este semn că este bolnav și în primejdie să moară, tot așa și noi trebuie să stăruim ca să ne alăptăm din hrana cea duhovnicească, Sfânta Împărtășanie, ca să viețuim, iar dacă nu o facem ne primejduimde moartea sufletească.”

Și întreaga Sfântă Liturghie are un singur scop, să aducă la împărtășire pe credincioșii adunați, căci rugăciunea numită a credincioșilorspune următoarele: „dă-le lor ca totdeauna să-Ți slujescă cu frică și cu dragoste și fără de păcat să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine.” În rugăciunea care urmează după săvârșirea Sf. Taine, zice: „Și ne învrednicește prin mâna Ta preacurată să ni se dea Preacuratul Tău Trup și Preacinstitul Tău Sânge și prin noi la tot poporul Tău”, iar la ecfonise preotul strigă către popor, ca din partea Domnului: „Luați mâncați, acesta este Trupul Meu și beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu.” Ținând în mâini Sfântul Potir cu Sfintele Taine într-însul, preotul iese între Sfintele Uși și arătându-l poporului, îl chemă pe acesta la Sfânta Împărtășanie astfel: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați.”

După Sfânta Împărtășanie, preotul împreună cu poporul mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest mare dar de care s-au învrednicit: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, ca să lăudăm Slava Ta. Că ne-ai învrednicit pre noi, a ne împărtăși, cu Sfinte, Nemuritoarele si Preacuratele Tale Taine.”

Și cântarea heruvicului este tot o pregătire pentru împărtășire căci ne îndeamnă la lepădarea grijii celei lumești pentru a-L putea primi pe Împăratul tuturoc Cel nevăzut „înconjurat de cetele cele îngerești”. Arătând însemnătatea mare pe care o are Liturghia, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: „Dumnezeiasca Liturghie este o lucrare sfântă pentru pregătirea Preasfântului Trup și Sânge al lui Hristos, ca să fie dat spre împărtășirea tuturor credincioșilor.”

Împărtășirea cu dumnezeieștile Taine duce la trăirea unei vieți dumnezeiești, trezește în cei ce se împărtășesc, simțirile cele curate sfințindu-le viața. Scopul vieții noastre este învierea, la care însă vom ajunge numai dacă ne facem prieteni ai lui Hristos. Sfânta Euharistie este un dar de mare preț, dăruit de Hristos și cu ajutorul ei ne putem cumpăra mântuirea încă de aici de pe pământ. Ea ne poate transforma întru totul, iar apropiindu-ne de ea cu credință, se trezesc în noi ochii cei tainici ai inimii și conștiința cea adormită, făcându-ne să ne dăm seama de starea păcătoasă și bolnavă în care ne aflăm. Sfinții Părinți spuneau despre acest lucru, că a-ți vedea păcatele tale este mai mult decât a vedea pe îngeri:

„Doamne, Dumnezeul meu,

știu că nu sunt vrednic, nici în stare ca să intri

sub acoperământul casei sufletului meu,

pentru că este cu totul pustiu și surpat

și nu afli în mine loc potrivit ca să-Ți pleci capul…

…căci nu vin la Tine ca un nepăsător.”

„Căci ce rău n-am săvârșit ? Ce păcat n-am făcut ?

Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu ?

Căci iată și cu faptele am făcut desfrânare și predesfrânare,

mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deșartă,

înfierbântare la râs, beție, lăcomie a pântecelui,

răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de mine însumi…

toate simțirile și toate mădularele

mi le-am întinat și le-am stricat.”

Observăm prin aceasta că omul este conștientizat de valoarea și de chemarea sa împărătească și de aceea este chemat la gustarea din Trupul și Sângele Mântuitorului, în vederea curățirii de păcate, prin conștientizarea și mărturisirea lor și doar așa să bea și să mănânce Trupul și Sângele lui Hristos. Mântuitorul nu ni se oferă orbește și nici nu ne forțează să ne împărtășim cu El, ci ne trezește din starea cea căzută și cere acordul nostru liber, căci numai așa ne putem vindeca cu adevărat:

„Iată mă apropii de Sfânta Împărtășire

Și împărtășindu-mă, Doamne, să nu mă cazi

Că tu ești foc, pe cei nevrednici

Ci curățește-mă de toată întinăciunea.”

Conștiința păcătoasă este foarte mare, datorită slavei și măririi Celui cu care ne împărtășim:

„Întru strălucirile sfinților Tăi,

cum voi intra eu nevrednicul ?

Că de voi îndrăzni să intru în cămară,

haina mă vădește că nu este dce nuntă

și voi fi legat și lepădat de îngeri”,

știut fiind faptul că nu ne vom împărtăși fără nici o pregătire și în batjocură, căci în acest caz vindecarea noastră se va transforma în suferință și chin. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Sfântul și Preacuratul Trup al Domnului nostru, când este bineprimit și cu vrednicie, celor ce se luptă le este armă, celor ce se îndepărtează de Dumnezeu, întoarcere, pe cei bolnavi îi întărește, pe cei sănătoși îi bucură, bolile le vindecă, sănătatea o ocrotește.”

Dumnezeiescul Chiril al Alexandriei zice că prin Sfânta Împărtășanie, nu pot, furii cei de gând, diavolii să intre prin simțiri în in ima noastră. „Uși ale casei să înțelegi simțurile, prin care intră în inimile voastre închipuirile tuturor lucrurilor și se varsă într-însa mulțimea nemăsurată a poftelor.” Aceste simțiri sunt numite astfel de proorocul Ioil: „Au vrut să intre tâlharii prin ferestrele voastre, pentru că nu erau unse cu precinstitul Sânge al lui Hristos.”

Tot Sfântul Chiril, spune că, prin Împărtășanie ne curățim de toată necurăția sufletească și căpătăm osârdie și căldură pentru cele bune. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă pe fiecare, să ne cercetăm bine conștiința și numai așa să mâncăm din Sfânta Pâine și să bem din Sfântul Potir, căci cine se împărtășește cu nevrednicie îi va fi lui spre osândă, pentru că nesocotește Trupul și Sângele Domnului. „Pâinea pe care Eu o voi da , este Trupul Meu, pe care Eu îl voi da pentru viața lumii întregi”, spune Domnul și iarăși: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el”. De mare izbăvire ne este Sfânta Împărtășanie „căci atunci când o văd, dracii fug, iar îngerii aleargă și ne ajută. Sângele acesta face mintea noastră mai luminoasă decât focul, face sufletul mai frumos decât aurul. Cei ce se împărtășesc cu Trupul acesta, stau împreună cu îngerii, cu Arhanghelii și cu Puterile cele de sus, fiindcă sunt îmbrăcați cu acea haină împărătească. Dar n-am spus darul cel mai mare: cei ce se împărtășesc, pe Însuși Împăratul îl poartă.”

„Hristos este Paștile nostru care S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5,7) și este cu neputință ca cineva să nu iubească pe Hristos, când se împărtășește cu El și viceversa. „Unii se miră de ce părinții își iubesc așa de mult copiii și de ce copiii îi iubesc pe părinți ? Deoarece trupurile lor își au ființa din trupurile părinților și mai mult, fiindcă se hrănesc cu sângele mamei lor (și când sunt în pântece și după aceea, când se nasc, pentru că laptele, din fire, nu este altceva decât sânge care s-a înălbit), de aceea zic că este lege a firii să iubească pe părinții lor și părinții să iubească pe copiii lor, care s-au zămislit din înseși trupurile lor. În același chip, cei care se împărtășesc adesea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, în chip firesc își vor aprinde dorul și dragostea de El.”

Trupul Domnului atrage pe credincioși cu dulceața dragostei lui și ne dăruiește prin El, pâraie de viață duhovnicească:

„Cel ce de bunăvoie, mi-ai dat spre hrană mie Trupul Tău …

ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele

și întru toate încheieturile, în rărunchi și în inimă…”

Prin împărtășire, fiecare mădular al nostru devine mădular al lui Hristos, prin fiecare lucrând Duhul Sfânt care ni se revarsă din Trupul și Sângele Domnului. Sfântul simeon Noul Teolog afirmă faptul acesta cu toată îndrăzneala, dar și cu toată smerenia: „Noi devenim mădulare ale lui Hristos, și Hristos devine mădularele mele; Hristos se face mâna mea, piciorul meu, al ticălosului de mine și mâna lui Hristos, piciorul Lui sunt eu. Eu mișc mâna mea și mâna mea este Hristos întreg. Eu mișc piciorul meu și iată el strălucește ca Hristos. Dacă tu voiești, vei deveni mădularul lui Hristos.”

Pentru aceasta noi trebuie să fim curați înainte de Sfânta Împărtășanie, iar după aceasta Hristos ne face și mai curați, trupul nostru devenind asemenea „trupului slavei Sale” (Filip. 3,11).

Faptul că ne umplem de Duhul Sfânt prin împărtășirea cu Hristos, o arată și cântarea din finalul Liturghiei, după Sfânta Împărtășanie: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc”. Cât de frumos surprinde această cântare adevărata sănătate și condiție umană, când omul vede lumina cea adevărată și se împreunează cu Însuși Făcătorul său. Și ce ne poate da mai multă speranță și sănătate trupească și sufletească, decât faptul că cineva este chiar în adâncul tău și te iubește în ascuns, fără măcar să-ți impună dragostea Lui, acceptându-te așa cum ești și așteptând să-i răspunzi, în orice clipă, cu dragostea și viața ta, la dragostea și jerta Lui.

De aceea să nu căutăm să ne lipsim de toate aceste bunătăți cerești și dumnezeiești, pentru că cel ce întârzie să se împărtășească, nu face nici o pregătire, nu este atene și nu are atâta pază pentru gândurile rele. Amânarea îl face să se lenevească și să se lipsească de toată căldura evlaviei și a iubirii sfinte. Îl face să se poarte în viață cu neglijență și nebăgare de seamă, fără sfială, făcându-se ca un cal care, nemaiavând frâu, alunecă în prăpastia păcatelor. Dar pe lângă toate acestea, se îndepărtează de Dumnezeu, unicul izvor de adevărată viață: „Iată că cei ce se depărtează de Tine, vor pieri” (Psalm 72,26).

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ca nu cumva rămânând departe, prea multă vreme, de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător” (într-o rugăciune la Sfânta Împărtășanie), adică, mă împărtășesc deoarece mă tem că fără Tine, Dumnezeul meu, să mă găsească „lupul cel înțelegător”, golit de harul Tău și să mă omoare.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune la rândul său: „Cei ce se îndepărtează de Biserică și de Sfânta Împărtășanie, se fac vrăjmași lui Dumnezeu și prieteni ai diavolului.”

„Numai uniți cu Hristos, care ni se face mâncare și băutură permanentă, și uniți unii cu alții, prin El, putem avnsa pe drumul comuniunii tot mai desăvârșite cu Dumnezeu și cu toți oamenii, aceasta fiind esența vieții creștine.”

CAPITOLUL III

Hristos în botez – bisturiul vindecător

Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru mântuirea și „înnoirea lumii” (Mt. 19,28) și a omului. El dorește ca, fiecare persoană să fie în lume o lumină care să lumineze tuturor celor din jur, pentru ca prin ei să fie preamărit Dumnezeu (I Petru 2,14). Pentru a putea realiza aceasta, trebuie să începem o nouă viață în Hristos, să ne naștem la o nouă viață sau „să ne naștem din nou”. Începutul luminării și a mărturisirii noastre, de fapt începutul „vieții celei adevărate” se realizează prin Sfânta Taină a Botezului, ca „naștere de sus”, precum Domnul i-a spus lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (In 3,5).

Așa cum sugerează și titlul acestui capitol, faptul cel mai important care trebuie menționat, lucru mărturisit și de Sfântul Ioan Gură de Aur, este acel că „Hristos împrumută de la preot mâna și vocea”. Deci săvârșitorul acestei Sfinte Taine, așa cum vom vedea în continuare din textele pe care le vom analiza, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a cărui lucrare nevăzută este făcută văzută de către preot:

„Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel,

Cel ce tămăduiești toată boala și toată neputința,

caută spre robul Tău acesta (N)…”.

În acest text liturgic nu putem decât să-L vedem pe adevăratul doctor „cel fără de arginți”, care caută la boala și neputința fiecărei persoane în parte. Căci precum un bun și devotat medic nu operează mai mulți pacienți deodată, ci pe fiecare în parte, așa și Hristos Domnul se apleacă asupra fiecăruia, ce-i vine înainte, curățindu-l cu bisturiul Său – Duhul Sfânt, de toată stricăciunea. „Îndurate și Milostive Dumnezeule,

Cel care cercetezi inimile și rărunchii,

iar cele cele ascunse ale oamenilor numai Tu le știi,

căci nu este lucru ascuns înaintea Ta …

spală necurăția trupului și întinăciunea sufletului

și pe mine întreg, cu totul mă sfințește,

cu puterea Ta cea nevăzută

și cu dreapta Ta cea duhovnicească.”

Textele liturgice ni-L înfățișează iarăși pe Hristos ca pe un adevărat tămăduitor și spunem adevărat pentru că este „milostiv” și „îndurat” și numai cine cercetează pe cineva cu îndurare, milostivire și dragoste, numai acela poate schimba ceva în persoana cercetată sau poate schimba persoana în totalitate. Spun adevărat, deoarece El cercetează „inimile” și „rărunchii”, iar „cele ascunse ale oamenilor numai El le știe”, lucruri pe care le-au scris cei ce au simțit această cercetare și prezență a lui Dumnezeu. Botezul este prezentat de textele liturgice și patristice, ca un leac, primul dintre leacurile sacramentale care le precede pe celelalte, cronologic și ontologic. Sfântul Clement Alexandrinul, spune că „el este singura doctorie care poate vindeca”, iar Sfântul Grigorie de Nazianz, spune către cel care nu a primit încă Botezul: „De ce să cauți leacuri care nu-ți sunt cu nimic folositoare ?(…)Vindecă-te singur, înainte ca nevoia să te silească; ai milă de tine; fii tu însuți doctorul neputinței tale și agonisește-ți leacul care singur te va tămădui.”

Cel care primește Botezul este vindecat de urmările patologice ale păcatului strămoșesc. Această funcție tămăduitoare a Botezului, o găsim pe întreg parcursul ritualului. Exorcismele (lepădările) dinaintea Botezului, se fac pentru a îndepărta și alunga puterile demonice care înrobesc firea căzută a omului. Aceste lepădări scot în evidență faptul că acolo unde locuiește Hristos, diavolul nu are ce căuta și totodată ni-L înfățișează ca pe un doctor puternic și cunoscător al naturii umane, care știe cine și ce provoacă omului boala, suferința și căderea de la starea lui firească. De aceea Hristos chiuretează cu Harul Său, rădăcina păcatului, repetând faptele care s-au petrecut la începuturi, când protopărinții noștri au căzut din Rai pentru neascultarea lor, numai că de această dată se schimbă personajele: Eva este Maria, Crucea este Pomul cunoștinței binelui și răului, iar Adam este Hristos.

Prin Întrupare, Botez, jerta și Învierea lui Hristos, toată creația este restaurată și de această dată nu omul este alungat ci diavolul, pricinuitorul tuturor relelor. Mântuitorul Hristos, cunoaște că vicleanul este ascuns, la naștere, în inimile noastre și ca de unii singuri, datorită nimicniciei și slăbănogelii noastre, nu vom putea pătrunde și trăi adevărata viață îndumnezeită. De aceea, ca un Iubitor și Mult Milostiv față de umanitate, dar fără de milă față de tot ceea ce este rău, restabilește ordinea ontologică a lucrurilor, iar omul este readus la starea cea dintâi. În acest sens, textele rugăciunilor, din cadrul Sfintei slujbe a Botezului, sunt pilduitoare:

„…că Acela(Hristos) și acum îți poruncește prin noi:

Teme-te ieși și te depărtează de la zidirea aceasta

și să nu te întorci, nici să te ascunzi în el,

nici să-l întâmpini pre el, nici să lucrezi împotriva lui,

nici noaptea, nici ziua, nici dimineața, nici la amiază.

Ci te du în iadul tău,

ieși și te depărtează de la zidirea aceasta,

cu toată puterea ta și cu toți slujitorii tăi.”

Un alt text referitor la cele de mai sus, este cel care urmează:

„Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul și necuratul duh,

care se ascunde și se încuibează în inima lui,

duhul înșelăciunii, duhul vicleșugului,

duhul slujirii idolești și a toată lăcomia,

duhul minciunii și atoată necurăția,

care lucrează după învățătura diavolului.”

Această enumerare a atributelor diavolești, contrastează cu atributele dumnezeirii, Fiului lui Dumnezeu. Cunoscute sunt astăzi, efectele duhurilor prezentate mai sus; ele îl înrobesc și îmbolnăvesc, îl distrug și îl fărâmițează, iar în cele din urmă îl omoară pe omul care conlucrează și se lasă călăuzit de ele. De aceea, textele rugăciunilor, prezintă ca într-o antiteză dintre caricatură și icoană, cele două tipuri de atribute. Aceasta reprezintă însăși primul pas spre restabilirea sănătății umane, prin reorientarea omului spre Ziditorul său, către Cel prin care toate s-au făcut și de la care sunt toate.

„Ceartă-te pe tine diavole,

Domnul Cel ce a venit în lume

și S-a sălășluit între oameni,

ca să surpe tirania ta și pe oameni să-i izbăvească.

Care a zdrobit cu moartea pre moarte

și a surpat pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe tine diavole.

Care a umblat, ca pe uscat, pe valurile mării

și a certat viforul vânturilor.

Cel ce șade pe heruvimi și caută spre adâncuri.”

„Cel ce a zidit cerul și a pus înălțimilor hotar și văilor măsură;

de Cel ce a pus nisipul hotar mării și în apă mare cărare tare;

de Cel ce se atinge de munți și ei fumegă;

de Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină;

de Cel ce a întins cerul ca un cort;

de Cel ce a coperit cu ape înălțimile lui;

de Cel ce a așezat pământul pe temeliile lui

și nu se va clătina în veacul veacului.”

Repetarea atributelor divine deschide mintea celui venit la botez, spre „adevăr” și trasează calea care duce la acest „adevăr”, căci doar o viață trăită în adevăr și cu adevărul reprezintă sănătatea omului întreg: trup și suflet. Sfințirea apei de către slujitorul Tainei Botezului, face vizibilă lucrarea lui Hristos în această lume.

„Îngerul Domnului pogorându-se la vreme,

tulbura apa în scăldătoarea oilor

făcând sănătos numai pe unul.

Dar Hristos mântuiește mulțime nenumărată,

prin dumnezeiescul Botez.”

Doctorul Hristos crează, omului bolnav, un mediu sănătos. Prin sfințirea apei Hristos se întoarce în timp, restaurând întreaga creație, deoarece, ca un adevărat doctor, cunoaște că un om nu poate fi sănătos decât într-o lume sănătoasă. Prin aceasta, eternitatea pătrun de în timp și timpul devine eternitate. Apa sfințită devine apă din grădina Edenului, poartă de legătură cu Dumnezeu și comuniune cu El; își recapătă valoarea dintru început, aceea de a-i fi omului binefăcătoare. De asemeni ea devine întâlnire cu Dumnezeu pentru că Duhul lui Dumnezeu se află peste ea și de fapt, în întreaga creație „Duhul lui Dumnezeu umbla peste ape” (Fac. 1,2).

Arhiereul sau preotul slujitor cere pogorârea Sfântului Duh peste apa în care, cel ce se va boteza, va intra, pentru că doar așa se reface starea de dinainte de cădere și doar acolo, unde este prezentă întreaga Sfântă Treime, este și viața cea adevărată, viață sănătoasă și plină de veșnicie:

„Tu Însuți dar, Iubitorule de oameni, Împărate,

vino și acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh,

și sfințește apa aceasta.”

Imediat după aceasta este prezentată apa cea nouă, transformată de Harul lui Hristos și devenită apă taumaturgică, apă dătătoare și purtătoare de viață; apa Iordanului. Ea simbolizează, de fapt, întreaga lume plină de Hristos, în care omul are posibilitatea să intre și prin această intrare, să primească pecetea nemuririi.

„Și-i dă ei, harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului.

Fă-o pe ea izvor de nestricăciune,

har de sfințenie, dezlegare de păcate,

vindecare de boli, diavolilor pieire,

de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească.

Să fugă de la ea pizmașii zidirii Tale,

că am chemat, Doamne, numele Tău cel minunat,

slăvit și înfricoșător pentru cei potrivnici.”

Observăm că în noua apă sfințită, în semnul Sfintei Cruci, diavolul nu își găsește loc, deoarece Doctorul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cunoaște efectele pe care le are acțiunea aceasteia, asupra omului și a întregii creații.

„Să nu se ascundă în apa aceasta duhul cel întunecat(…)

nici să se pogoare la acesta ce se botează duh viclean,

care aduce întunecare gândurilor și tulburare sufletului.”

Curăția este îmbogățită prin umanitatea lui Hristos, iar cel ce intră în noua creație prin nașterea din apă și din duh, pătrunde într-o lume în care moartea și-a pierdut puterea și a devenit ea însăși un Iordan, o trecere spre veșnicie.

Altoit prin Duhul Sfânt în Hristos, Cel care a biruit păcatul, pe diavolul, toate neputințele firii căzute, stricăciunea și moartea, noul botezat este spălat de toate păcatele, vindecat de bolile moștenite de la vechiul Adam, scos de sub stăpânirea celui viclean și din robia păcatului, izbăvit de stricăciune și de moarte.

„Ci Tu, Stăpâne a toate, arată apa aceasta,

apă de izbăvire, apă de sfințire,

curățire trupului și sufletului,

dezlegare legăturilor, iertare păcatelor,

luminare sufletului, baie de-a doua naștere,

înnoire duhului, har de înfiere,

îmbrăcăminte de nestricăciune, izvor de viață.”

Prin botez, Hristos ne îmbracă cu haina dumnezeirii Lui, făcându-ne astfel și pe noi fii ai lui Dumnezeu. „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”, glăsuiește cântarea aceasta în noaptea de Înviere, pentru a sublinia o dată în plus că, prin botez, trăim o viață nouă, pe care, Hristos, prin moarteaSa, a adus-o omenirii (Rom. 6, 4-5). Făcându-ne părtași morții lui Hristos, omul cel vechi din noi moare, Adam cel vechi piere, iar trupul păcatului este nimicit (Rom. 6,6):

„Arată-Te, Doamne, în apa aceasta

și dă acestuia ce se botează să se schimbe prin ea,

să lepede pe omul cel vechi, stricat de pofta înșelăciunii

și să se îmbrace în cel nou,

ce este înnoit după chipul Ziditorului său,

ca fiind împreună-sădit cu asemănarea morții Tale prin Botez,

să se facă părtaș învierii Tale…”

Prin ungerea cu untdelemn, Hristos reface legământul ce l-a făcut cu Noe după potop. Ungerea cu untdelemn pe toate părțile componente ale trupului, reprezintă întreaga refacere a omului: trup și suflet și realizare unui ritm între rațiune și simțire. Este numit „untdelemnul bucuriei” deoarece este pecetea filiației prin care Hristos își recunoaște fiii.

Iisus a sfințit „Botezul” când Insuși S-a botezat în apa Iordanului, așa încât botezul Lui este începutul sfințirii noastre. „Hristos S-a arătat la Iordan, ca să sfințească apele”, glăsuiește o cântare din Minei, apă care pentru noi a devenit tămăduitoare și binefăcătoare, început al unei noi vieți:

„…Pentru ce zăbovești, Botezătorule,

a boteza pe Domnul meu, strigă Iordanul către Ioan,

de ce împiedici curățirea celor mulți ?

Toată făptura a sfințit, lasă să mă sfințească și pe mine

și firea apelor, că spre aceasta S-a arătat.”

Ne minunăm la auzul acestor cântări, care se aseamănă cu un dialog între creație și omul, cununa eu, un dialog în care dușmănia dintre ei este uitată și se restabilește ordinea și armonia ontologică. Acest lucru este posibil numai datorită intervenției Doctorului Hristos, care reface ceea ce omul a stricat. Apele, munții, râurile și toate celelalte forme de relief tresaltă, deoarece în fața lor apărea Cineva, dar acest Cineva venea acum ascultător, nerăzvrătit și neîngâmfat, în comuniune cu Dumnezeu Tatăl și cu Duhul Sfânt, deosebindu-se complet de vechiul Adam. Iată acest adevăr spus și de imnografi:

„Dăruiește făptură văzând Sfânta Arătare a lui Dumnezeu,

îngeri căutați, mare veselește-te, iezere și izvoare săltați

și râuri tainic vuiți cu cântări,

că Hristos stă de față cu binecuvântări,

luminându-vă pe voi.”

Așadar, Mântuitorul și Doctorul tuturor, se face om și reface lucrul pe care vechiul Adam, trebuia să-l facă. Numai așa putem vorbi de o refacere totală a creației, când însăși imaginea, starea dintru început este refăcută, este adusă la viața cea adevărată, în care moartea, boala, neputința, suferința nu mai reprezintă un sfârșit și o tragedie, ci un nou început, o trecere, un urcuș al creației către „un cer nou și un pământ nou”.

Imnografii nu ocolesc acest fapt, prezentându-l deosebit de sugestiv:

„Hristos, ștergând toată lacrima, de pe toată fața,

merge, ca fără de durere, să potolească în apă

bolile sufletelor celor copleșite de multă durere

și pe oamenii cei învechiți să-i înnoiască,

cu a doua naștere, pe cei ce cu cântări îi laudă în veci.”

Apa botezului lui Hristos, înlocuiește lacrimile durerii noastre, omul redevine om și își redobândește sănătatea firii sale originare: „puterea de a duce o viață cu adevărat sănătoasă și firească, potrivit menirii sale, care este, să viețuiască pentru Dumnezeu și să fie îndumnezeit de El și în El.”

„…Că iată va să vină cu trup,

ca un om la Înainte-Mergătorul Său

și să ceară botezul cel de mântuire,

spre înnoirea tuturor celor ce cu credință și cu sfințenie,

vor să se lumineze și să se împărtășească de Duhul.”

Prin botez, Hristos, reface chipul lui Dumnezeu din om, ce fusese întunecat prin păcat, și-i redă strălucirea de altădată „iar neamului omenesc îi este redată asemănarea cu Dumnezeu, pe care o avea înainte de cădere.”

„Aprins-ai Hristoase, ca o făclie,

Sfântul Tău Trup, în mijlocul Iordanului

și ai căutat chipul cel îngropat cu patimile și cu păcatul,

și aflându-l, l-ai înfrumusețat cu botezul Tău, Bunule.”

Imnografii ne îndreaptă privirea spre Hristos, adevăratul Doctor, care cercetează toată făptura, căci intrarea în Iordan reprezintă pătrunderea dumnezeirii în timp și coborârea în el, pentru a-l căuta și a-l scoate pe vechiul Adam, îngropat de păcatul neascultării. O dată cu Adam, Hristos scoate întreg neamul omenesc, curățit de păcatul cel ucigător de suflete, ne scoate pe fiecare dintre noi, îmbrăcați cu haina frumuseții, a curăției, a sănătății într-un cuvânt, cu haina biruinței:

„Ca să mă cauți pe mine cel rătăcit cu mintea,

mergi la ape Hristoase,

în care intrând, afunzi greșellile meleși mă scoți, pe mine,

din adâncul a toată răutatea, ca un Milostiv.”

Râul Iordanului devine și el un bisturiu, cu ajutorul căruia, Hristos Domnul, taie stăpânirea și puterea diavolului, prin care acesta stăpânea și amăgea pe om. Acum, acesta își capătă sănătatea, stăpânirea de sine și libertatea:

„Noian de dreptate fiind Hristoase,

vii acum la râul Iordanului,

ca să scufunzi pe diavol,

și să speli nescultarea lui Adam.”

În ton cu textele imnografice, și Sfântul Simeon Noul Teolog, în a cincea cateheză, afirmă: „renăscuți prin Sfântul Botez, ne dezlegăm din robie și ne facem liberi, și dacă nu ascultăm, din propria noastră voință, de vrăjmașul, el nu poate să facă ceva, într-altfel, împotriva noastră.” Mântuitorul Hristos, S-a botezat în Iordan pentru a ne arăta ce se întâmplă, atunci când noi ne botezăm: Duhul Sfânt coboară peste noi, iar Tatăl ceresc ne îmbrățișéază ca pe niște fii. Astfel, tămăduit de Hristos și luminat de Duhul Sfânt, omul scapă de „cunoașterea greșită și cu totul delirantă, spre care îl duc patimile sale, adică este vindecat de neștiință, și dobândește sdevărata și deplina cunoaștere, cea după Dumnezeu.”

Aceleși lucru ni-l arată și imnele liturgice:

„Ai venit să luminezi pe toți, cu cinstitul Tău botez, …

că Hristos Mântuitorul nostru, botezându-Se,

dăruiește tuturor viață nepieritoare.”

Textele imnografice, împreună cu scrierile Sfinților Părinți, alcătuiesc, parcă, un singur imn. Astfel, Sfântul Nicolae Cabasila, zice: „botezul ne apropie de lumină și ne îndepărtează de răutățile întunericului, el deschizând ochii sufletului în fața razei celei dumnezeiești.” De asemeni, Sfântul Diadoh al Foticeei, scrie: „Precum, odinioară, stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa, după Botez, stăpânește adevărul, asupra lui.”

Tămăduitorul sufletului și al trupului, Hristos transfigurează întreaga viață a celui botezat, acesta devenind o făptură cu totul nouă (II Cor. 5,17), așa cum reiese și din textul următor:

„Prin Duh înnoiești sufletele,

iar prin apă sfințești trupul cel alcătuit viu,

zidind a doua oară pe om.

Căci cu amândouă aduci leacuri de folos,

ca un doctor al sufletelor și al trupurilor,

celui înrudit cu Tine,

cu înțeleaptă purtare de grijă.”

Ființa omului este reorânduită, capătă o nouă așezare și un sens înalt, potrivit menirii sale.

„Sufletele se sfințesc cu baia Botezului,

cea de Dumnezeu dată și cu focul Duhului,

care curățește patimile, arzând toată materia spurcatei răutăți

și dă har a striga, întru umilință:

pe Tine Te preaînălțăm Hristoase, în veci.”

Cât de frumos ni-L conturează aceste imne liturgice, pe Doctorul omenirii îmbrăcat cu lumina ca și cu o haină și înarmat cu bisturiul Său vindecător, cu ajutorul căruia extirpează toată boala, neputința și păcatul. Nu trebui să uităm că Hristos se apleacă, în primul rând, asupra păcatelor și a patimilor din om, bineștiut fiind faptul că ele sunt principalele cauzatoare de boli, suferință și moarte. De aceea, Hristos, prin botezul Său și al nostru, ne spală de toată murdăria și stricăciunea și ne arată și pe noi renăscuți la o nouă viață.

„Se luminează firea omenească

și ia izbăvire de la întunericul păcatului

și dezbrăcându-Te Tu, se îmbracă de sus

cu dumnezeiescul veșmânt al nestricăciunii.”

Prin Botez, Hristos ne deschide calea către spitalul duhovnicesc, unde lucrarea Botezului poate fi continuată printr-o împreună-lucrare cu întreaga Sfântă Treime.

„Veselește-te astăzi, Biserica lui Hristos,

care mai înainte erai stearpă și cumplit neroditoare,

că prin apă și prin Duh s-au născut ție fii…”

Toate textele imnurilor liturgice, cântate cu ocazia prăznuirii Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, ascund în ele marea taină a mântuirii, izbăvirii și însănătoșirii întregului neam omenesc, dar și a întregii creații. Fiecare din ele prezintă, într-o formă sau alta, biruința lui Hristos asupra diavolului și deci, implicit, asupra păcatului, morții și a suferinței:

„Pe Adam, cel stricat, iarăși,

îl zidește în apele Iordanului

și capetele diavolilor, celor ascunși,

le sfarmă Împăratul veacurilor,

Domnul că S-a preaslăvit”,

curățirea și schimbarea vechiului Adam, cu omul cel nou în Hristos:

„…căci Ziditorul vine să dăruiască curățire minunată,

botezându-Se în râul Iordanului,

și să arate tuturora schimbare nouă”

și iarăși , cu aceleași revărsări de nestăvilit entuziasm, cântă imnografii:

„Pe mine, cel afundat în viforul păcatelor,

cu totul mă curățește, cu stropirea pocăinței…

Cel ce dăruiești, pururea, cu Botezul Tău, izbăvire credincioșilor,

pentru milostivirea Ta cea nemăsurată.”

Așadar, Adam este rezidit, firea refăcută, implicit vindecată, creația este sfințită și drumul către Dumnezeu Tatăl, redeschis. Omul nu se mai supune existenței bolnave, la care era silit prin naștere în păcat:

„Rourează-ne dezlegare de păcate, Iubitorule de oameni,

Cel ce în curgerile Iordanului ai cufundat greșelile pământenilor,

pentru mare mila Ta.”

El se înalță la o altă lume și la o altă existență, devine cetățean al Împărătiei lui Dumnezeu, ale cărei porți i-au fost deschise prin Botez. Primește mădulare și simțiri noi, care îl pregătesc încă de aici, pentru viața cea veșnică. Și această „viață nouă, nu cunoaște bătrânețea, nu suferă de boală, nu cade pradă deznădejdii, nu se ofilește o dată cu trecerea timpului, nimic nu o mai poate supune și pe toate le biruiește.”

Apa Botezului a fost prevestită de Cruce, căci pe Cruce a curs sânge și apă, atunci când Mântuitorul a fost împuns cu sulița în coastă. Și Botezul, ca de fapt tot ceea ce Hristos a făcut pentru noi, este rod al dragostei Sale și cine intră în apele iubirii lui Hristos, nu se poate să nu se vindece, atât sufletește cât și trupește.

CAPITOLUL IV

Sfântul Maslu – iubirea care vindecă

Această denumire pe care am dat-o Sfântului Maslu, este lesne de înțeles, deoarece Hristos este iubire și atunci când Îi pronunțăm numele, spunem dragoste și milostivire. Fiecare cuvânt al Său și fiecare faptă a Sa, sunt definiții și întrupări ale iubirii Sale pentru noi. Toată viața Lui a fost o pildă de iubire și fiecare gest al Său, o prelungire a dragostei dumnezeiești către oameni și lume.

Sfintele Taine sunt fețele iubirii lui Hristos pentru noi, iar numărul lor mare arată nemăsurata Lui milostivire pentru fiecare persoană în parte, în funcție de neputințe, nevoi și durere. Texte și imnele liturgice, ni-L prezintă pe Hristos ca pe Cel care iubește fără măsură și fără nici o condiție:

„Iubitorule de oameni,

care ai poruncit cu milostivire apostolilor Tăi,

să plinească prin ungerea Ta cea sfântă

peste robii Tăi cei neputincioși,

pentru rugăciunile lor,

miluiește-ne pe noi cu ungerea Ta.”

Alt exemplu în acest sens, este următorul:

„Cel ce ești adâncul milei, Bunule,

primește Milostive, cu mila Ta cea dumnezeiască,

ca un Îndurat pe acesta ce pătimește.”

Dragostea lui Hristos se revarsă și peste untdelemnul adus spre sfințire, la Taina Sfântului Maslu, el devenind „untdelemnul îndurării” Lui, prin care se miluiesc „cei ce caută scăpare la El”:

„Cu untdelemnul îndurării Tale, Stăpâne,

mângâie pururea sufletele și trupurile oamenilor…

Însuți și acum, prin untdelemnul Tău,

miluiește pe cei ce caută scăpare la Tine.”

Taina Sfântului Maslu, care își are temeiuri atât în Vechiul Testament, dar mai cu seamă în Noul Testament, este Vitezda credincioșilor, care așteaptă ca la coborârea îngerului respectiv, să fie tămăduiți de bolile de care sunt ținuți:

„Tu Însuți, Cel ce ești minunat și milostiv

pentru oamenii cei credincioși,

dă, Hristoase, acestuia ce bolește cumplit,

harul Tău cel de sus.”

Acest text ne aratăcum, întreaga Sfântă Treime participă la această Taină, deoarece Hristos se roagă Tatălui să trimită harul Duhului Sfânt peste cel bolnav. Tot acum observăm un lucru esențial al învățăturii creștine, și anume acela că Mântuitorul Hristos, cere de la noi, în schimbul tuturor darurilor Sale, două condiții: credința în El și în puterea Lui vindecătoare și faptele noastre, să fie conforme cu poruncile Sale. Dar și acestea, nu le cere pentru El, pentru că dumnezeirea nu este lipsită de nimic, ci ele sunt cerute tot spre folosul nostru. Să ne gândim la un doctor care prescrie unui bolnav, un regim alimentar și un tratament. Doctorul face acest lucru în folosul bolnavului, pentru ca însănătișirea pacientului respectiv să fie câ mai grabnică. Pe lângă acestea, Hristos îi arată omului cât de mult îl respectă și ce demnitate îi acordă, lăsându-i libertatea de a spune NU iubirii Sale.

Observăm în textele canonului din cadrul Sfântului Maslu, o cunoaștere clară, a celor care le-au întocmit, a naturii umane și a conlucrării omului cu Hristos, precum și a necesității ajutorului dumnezeiesc, fără de care nu am putea urca din întuneric la lumină:

„cu luminarea luminii celei dumnezeiești,

luminează cu mila Ta, Hristoase,

pe acesta ce prin ungere vine acum,

cu credință, spre mila Ta.”

Rugăciunile canonului de la Sfântul Maslu, ni-L descrie pe Hristos Domnul, ca pe un doctor minunat și milostiv, care ne vindecă, nu pentru a ne îndrepta spre moarte, ci pentru a intra în comuniune cu El și a ne însănătoși pentru veșnicie:

„Doctorul și ajutorul celor ce sunt în dureri,

Izbăvitorul și Mântuitorul celor neputincioși,

Însuți, Stăpâne al tuturor și Doamne,

dăruiește tămăduire neputinciosului robului Tău,

îndură-Te și miluiește pe acesta care mult a greșit

și-l izbăvește de păcate, Hristoase,

ca să slăvească puterea Ta cea dumnezeiască.”

Mai mult decât atât, Hristos nu este numai vindecător al trupurilor și al sufletelor noastre, ci și străjer la poarta simțurilor noastre. Sfinții Părinți acordau o foarte mare importanță simțurilor omului, comparându-le cu ferestrele unei case, care dacă sunt murdare nu lasă să pătrundă lumina, rămânând în casă întunericul, iar întunericul simbolizează moartea, confuzia și dezordinea. De aceea, simțurile omului trebuie păzite cu strășnicie, pentru că prin intermediul lor pătrund în adâncul nostru, patimile și răutățile de tot felul.

„Însemnând acum pe robii Tăi,

cu bucuria peceții Tale,

fă, Stăpâne, simțurile lor intrare de netrecut și de necuprins

pentru toate puterile cele potrivnice.”

Să-L lăsăm, așadar, pe Hristos păzitor al nostru și să ne însemnăm cu „bucuria peceții Sale”. Vedem că textul cântării ne descrie pecetea lui Hristos ca fiind purtătoare de bucurie și după cum știm, bucuria este starea sănătoasă și firească a omului. Așa, pecetea lui Hristos, care nu este decât jertfa Sa, alături de Cruce și dragostea Sa, este purtătoare de viață și sănătate și de aceea noi, cei bolnavi fie sufletește fie trupește, trebuie să ne însemnăm cu ea:

„Cel ce sfințești de sus în chip tainic

sufletele și trupurile noastre,

prin semnul dumnezeiesc al peceții Tale,

Hristoase, cu mila Ta tămăduiește pe toți.”

Bineînțeles că, în cadrul Sfântului Maslu, untdelemnul care este adus lui Hristos, spre sfințire, devine totodată și pecetea sa și această pecete, care este tămăduitoare de boli și neputințe, este și o armă puternică împotriva demonilor. Pe aceste duhuri necurate, textele și imnele liturgice ni le prezintă ca fiind nelipsite din viața omului și cu care cel din urmă se află într-un permanent conflict, acest conflict având consecințe binecunoscute nouă:

„Demonii cei cumpliți să nu se atingă de acesta

ce-și însemnează simțurile cu ungere dumnezeiască, Mântuitorule,

ci îl apără pe dânsul cu acoperământul slavei Tale”,

iar în altă parte zice:

„sabie împotriva diavolilor este pecetea Ta, Mântuitorule,

iar prin rugăciunile preoților,

foc care mistuiește patimile sufletești;

pentru aceasta, cu credință,

Te lăudăm pe Tine noi cei ce am primit vindecare.”

Spuneam că untdelemnul este adus spre sfințire lui Hristos, pentru că nu trebuie să uităm că săvârșitorul Tainelor în Biserica Ortodoxă este Hristos Domnul, de unde și marea putere de vindecare, ce ne vine din această Sfântă Taină. Preoții slujitori fac vizibilă lucrarea sfințitoare a lui Hristos, prin actele de cult, lucru făcut cunoscut nouă și de cântările acestei Sfinte Taine:

„tinde mâna Ta dintru înălțime, Iubitorule de oameni

și sfințind untdelemnul Tău acesta, Mântuitorule,

dă-l robului Tău spre sănătate și izbăvire de toate bolile”,

iar în ultima rugăciune care se citește cu Sfânta Evanghelie deschisă pe capul bolnavului, găsim întărirea acestei idei:

„nu pun mâna mea cea păcătoasă

peste capul celui ce a venit la Tine

cu pocăință și cere de la Tine, prin noi,

iertarea păcatelor,

ci pun mâna Ta cea puternică și tare,

ce se află în această Sfântă Evanghelie,

pe care, slujitorii cei împreună cu mine,

o țin deschisă pe capul robului Tău.”

Dacă ni se pare, la un moment dat, că textele rugăciunilor din acest canon se repetă, deoarece ele conțin aceleași cereri, acest lucru ni se întâmplă doar atunci când le citim într-un mod superficial, neînțelegând relația și dialogul omului neputincios și însetat de Dumnezeu, cu Ziditorul său, precum și necesitatea harului dumnezeiesc, izbăvitor de boală și de păcat:

„Tu, Mântuitorule, Cel ce ești singurul Dumnezeu,

care, cu mila și cu îndurările Tale,

tămăduiești tuturor patimile sufletelor și zdrobirile trupurilor,

Însuți vindecă și pe acesta ce pătimește în neputințe, tămăduindu-l.”

Dacă le vom citi cu atenție sporită, cu mintea coborâtă în inimă și dacă vom realiza prin rugăciune acel dialog tainic cu Hristos, vom observa că fiecare cuvânt, stih sau rugăciune, aduce altceva și ascunde un alt înțeles, sfredelind în adâncul nostru și prin aceasta descoperindu-ne din ce în ce mai mult, pe noi înșine:

„Cel ce ești izvorul milei, Prebunule,

izbăvește de toată suferința

pe aceștia ce cad cu credință fierbinte

la mila Ta cea negrăită, Îndurate,

și, ușurându-le suferințele,

dă-le dumnezeiescul har de sus.”

Fiecărei rugăciuni i se atribuie o valoare vindecătoare și fiecare ascunde, pe de o parte, întreaga suferință umană, iar pe de altă parte, puterea curățitoare a lui Hristos:

„Cu curgerile milei Tale, Hristoase,

și cu ungerile preoților Tăi,

spală, Doamne, ca un îndurat,

durerile și rănile și apăsările chinurilor

acestuia ce este chinuit de suferințile patimilor,

ca fiind mântuit,

să Te slăvească pe Tine cu mulțumire.”

În altă parte, Hristos ne este prezentat ca un doctor în permanență la lucru, care niciodată nu doarme și nu obosește, fiind pregătit în orice moment, să alerge pentru a oferi ajutor celor care i-L cer:

„Unule, Cel ce ești grabnic spre ajutor, Hristoase,

arată de sus grabnică cercetare robilor Tăi celor ce pătimesc;

izbăvește-i de boli și de durerile cele ascunse…”

Ungerea cu untdelemn sfințit, unită cu rugăciunea, slujesc la invocarea și punerea în lucrare a harului vindecător al lui Dumnezeu și în acest sens, textele liturgice sunt extrem de grăitoare:

„Prin ungerea untdelemnului Tău

și prin atingerea preoților, Iubitorule de oameni,

sfințește de sus pe robii Tăi,

izbăvește-i de boli și de întinăciunea sufletului,

curățește-i, spală-i Mântuitorule

și ferește-i de tot felul de sminteli;

ușurează-le durerile, izgonește-le nevoile

și le risipește necazurile, ca un milostiv și îndurat.”

Iată și altă rugăciune, care afirmă același lucru:

„Ai dat harul Tău, prin apostolii Tăi,

lesne iertătorule și iubitorule de oameni,

ca să tămăduiască cu untdelemnul Tău cel sfânt

rănile și bolile tuturor…

pe cel ce vine cu credință, sfințește-l,

miluiește-l, tămăduiește-l prin untdelemnul Tău,

de toată neputința…”

Iar în altă parte, găsim:

„Cel ce, ca un îndurat, însemnezi,

cu mâna Ta cea nevăzută,

simțurile noastre prin untdelemnul Tău cel dumnezeiesc,

caută din cer, Cel ce ești necuprins cu mintea,

spre cel ce aleargă la Tine cu credință

și cere iertare greșelilor,

și dăruiește-i tămăduire sufletului și trupului,

ca să Te preaslăvească pe Tine cu dragoste,

slăvind puterea Ta.”

Am dat aceste rugăciuni, pentru a arăta că nu uleiul în sine are putere de vindecare, ci untdelemnul transfigurat în urma rugăciunilor preoților, de harul, mila și dragostea lui Hristos, deține această putere. Hristos este totul în toate, iar textele acestui canon și nu doar ele, ne reamintesc de mila și compasiunea pe care El, le-a arătat întotdeauna față de oameni. Rugăciunile Îi cer păzirea celui bolnav, alinarea suferințelor, vindecarea și întărirea trupului, dar, în același timp și mai presus de toate, iertarea păcatelor, întărirea duhovnicească, mântuirea, sfințirea și reînnoirea vieții, în Hristos. Fiecare din rugăciunile Sfântului Maslu, accentuează în mod special, unul sau altul din aspectele enumerate mai sus, dar toate asociază mângâierea trupului cu cea a sufletului și leagă vindecarea spirituală de cea trupească, fără a o subestima pe cea din urmă, care dă o importanță fundamentală, celei dintâi.

Partea a III-a și ultima a slujbei, este consacrată ungerii bolnavului de către fiecare dintre preoți. Fiecare ungere este precedată de citirea unei pericope din Apostol și a uneia din Sfânta Evanghelie. În toate acestea, Hristos apare ca Cel ce vindecă trupește și sufletește, pe cel ce aleargă la El, cu credință. Cele șapte rugăciuni, ce se rostesc înainte de ungerea celui bolnav cu untdelemn, ocupă un rol esențial în cadrul acestei slujbe, deoarece sunt de o profunzime aleasă și de o bogăție semantică uimitoare, toate avându-L ca punct de plecare și în același timp, de întoarcere, pe Mântuitorul Hristos. Întoarcerea la sănătatea fizică nu are sens decât în raport cu scopurile ultime ale omului: împlinirea voii lui Dumnezeu și mărturisirea întregii sale ființe. De aici vedem superioritatea vindecărilor Doctorului ceresc și pedagogia Lui, în raport cu toate celelalte vindecări trecătoare ale unui doctor pământean, căci Hristos nu vindecă pe termen scurt, ci pentru veșnicie:

„Ridică-l pe el din patul durerii

și din așternutul chinuirii.

Dăruiește-l pe dânsul sănătos și întreg Bisericii Tale,

ca să fie bineplăcut Ție și să facă voia Ta”;

lucru pe care îl găsim și în rugăciunea următoare:

„ …ca ridicându-l cu mâna Ta cea tare,

să slujească Ție cu toată mulțumirea.

Ca, și acum, făcându-ne părtași

iubirii Tale de oameni celei negrăite,

să Te lăudăm și să Te slăvim pe Tine,

Cel ce faci lucruri mari și minunate,

slăvite și preaînalte”;

iar în altă rugăciune, întâlnim cu și mai multă claritate:

„…Gura lui o umple de lauda Ta.

Buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău.

Mâinile lui le deschide spre lucrarea poruncilor Tale.

Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale.

Toate mădularele și gândirea lui,

întărește-le cu harul Tău.”

Aceste rugăciuni trasează portretul unui om sănătos, care viază în conformitate cu menirea lui și în relație dătătoare de viață, cu Părintele lui ceresc.

Un alt sens întâlnit, este cel penitențial, care se justifică prin faptul că orice boală a trupului, are drept cauză păcatul și că vindecarea ei, se realizează prin nimicirea păcatului de către Cel ce este fără de păcat:

„Împărate…dându-i lui slobozire de păcate

și iertare greșelilor celor de voie și celor fără de voie,

tămăduindu-i lui rănile cele netămăduite

și toată boala și neputința.

Dăruiește-i lui tămăduire sufletească…

dă-i tămăduire și izbăvire de toată boala cea vătămătoare…

Că Tu singur ești fără de păcat,

Cel ce ai venit și ai mântuit neamul omenesc

și ne-ai izbăvit pe noi din robia vrăjmașului.”

Aceeași idee o găsim și în Epistola Sfântului Apostol Iacov:

„Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav

și Domnul îl va ridica

și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5,15).

Din acest citat, dar și din întreaga slujbă a Maslului, transpare o altă idee, foarte importantă: puterea și eficiența rugăciunii, asupra celor ce o înalță cu credință către Dumnezeu:

„Însuți, Îndurate Stăpâne,

caută din înălțimea Ta cea sfântă,

umbrindu-ne pe noi păcătoșii și nevrednicii robii tăi,

cu harul Sfântului Tău Duh în ceasul acesta…

spală-l și curățește-l pe el de tot păcatul.”

În ajutorul acestei idei ar trebui citate toate textele din cărțile liturgice, deoarece, fiecare dintre acestea conține în ele o rugăciune adresată de omul păcătos și bolnav, lui Dumnezeu, dar în același timp și un răspuns concretizat în ajutorul pe care Dumnezeu îl dă omului în vremea necazului său:

„Striga-voi către Dumnezeul Cel Preaînalt,

Dumnezeul care mi-a făcut mie bine.

Trimis-a din cer și m-a mântuit,

dat-a spre ocară pe cei ce mă necăjesc pe mine” (Psalm 56,3-4);

„Cu glasul meu către Domnul am strigat,

cu glasul meu către Dumnezeu

și a căutat spre mine” (Psalm 76,1).

Rugăciunea este ajutorul cel mai mare al bolii, dar și al altor cereri. Aceasta o confirmă și Sfântul Evanghelist Marcu: „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugați-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” (Marcu 11,24). Despre puterea și efectele rugăciunii, au scris Sfinții Părinți într-un mod cu totul și cu totul remarcabil și de aceea rugăciunea rămâne canalul prin care Hristos trimite doctoria Sa, cea „de viață făcătoare”. În bogăția de semnificații, ce izvorăște din rugăciunile acestei Sfinte Taine, o întâlnim și pe aceea, care reiese din influența ce o au patimile asupra sufletului și trupului. După cum știm, prin păcat, omul se separă de Dumnezeu. Patimile au afectat în primul rând sufletul, iar din suflet ele au trecut asupra trupului. De aceea, fiecărei rugăciuni i se atribue o valoare de vindecare, plecând de la depistarea și recunoașterea patimilor din om, până la dorința de curățire și izbăvire de ele, știut fiind faptul că ele produc grave dezechilibre și boli în întreaga ființă umană. Despre efectele patimilor asupra naturii umane, voi vorbi într-un alt capitol.

Dacă vom citi cu atenție textele rugăciunilor, vom observa, că acestea ni-L înfățișează pe Hristos, într-o lumină care la prima vedere ar părea paradoxală și chiar neobișnuită. Astfel, în rugăciunea a V-a de la Taina Sfântului Maslu, găsim următoarele: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce pedepsești și iarăși tămăduiești…”, idee pe care o aflăm și în rugăciunea a treia: „Stăpâne Atotțiitorule, Împărate Sfinte, Cel ce pedepsești și nu omori”. Acestea fac dovada că Domnul Hristos este adevăratul Doctor și cunoscător al firii umane, El știind mai bine decât noi cele de care avem nevoie. Hristos oferă fiecăruia lucrurile cele mai de folos din punct de vedere duhovnicesc și El vindecă și mântuiește pe fiecare, pe căile cele mai potrivite personalității sale, stării sau situației sale particulare. Acestea reprezintă chintesența întâlnirii cu Hristos, de fapt chintesența creștinismului în general. Hristos vindecă și transfigurează totul, din tâlhar face ucenic și din pescar apostol, transformă boala și moartea în sănătate și viață, face ca patima și păcatul să devină virtute și scară către cer. „Dacă El folosește adesea, pentru această lucrare, boala, face aceasta deoarece ea este, prin natura ei, un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul, al cărui duh este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puțin evidentă, care îi afectează sufletul și față de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent, sau, cel puțin, s-ar fi arătat mai puțin sensibil.”

Este ceea ce remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur „deoarece în mod obișnuit, când sufletul este bolnav, nu simțim nici o durere, ci dimpotrivă, dacă trupul este puțin stingherit, îi oferim toate îngrijirile pentru a-l elibera de stânjeneala sa, tocmai de aceea Dumnezeu pedepsește trupul, din pricina păcatelor sufletului, pentru a reda sănătatea părții celei mai nobile a omului, prin pedepsirea celei mai puțin nobile. Așa l-a îndreptat Sfântul Pavel pe incestuosul din Corint (I Cor. 5), i-a dat trupul spre pieire, pentru a-i vindeca sufletul; tăietura pe care i-a făcut-o în trup l-a vindecat de păcatul său.” Același Sfânt, semnalează în alt loc: „Doctorul nu este doctor numai atunci când recomandă băi, prescriu hrană substanțială și vrea ca bolnavul să se plimbe prin grădini înflorite, ci și atunci când arde și taie. Astfel, știind că Dumnezeu ne iubește, mai mult decât toți doctorii, nu vă neliniștiți, nu-i cereți socoteală de mijloacele pe care le folosește, ci fie că vrea să folosească indulgența, fie că vrea să folosească asprimea, să ne lăsăm în voia Lui; printr-un mijloc sau altul, El lucrează întotdeauna pentru a ne mântui, pentru a ne uni cu El.”

Iată frumusețea vieții în Hristos. În El logica își pierde valoarea, rațiunea este răstignită, iar boala care vine de la El devine prin providență un leac de tămăduire a sufletului. Sensul cel mai profund și mai semnificativ al tuturor textelor, ce alcătuiesc slujba acestei Sfinte Taine, se descoperă doar în Iisus Hristos, Cel ce vindecă toată boala și neputința noastră. Toate aceste texte vorbesc despre minunatul tămăduitor și vindecător, care pe toate le cercetează, care atunci când revarsă mila Sa mântuitoare, peste un om păcătos și bolnav, acesta se vindecă pentru o viață în și cu Hristos, se reface dinlăuntrul său, culminând cu trupul, pregătindu-se împreună cu acesta pentru viața veșnică.

„Bunule și Iubitorule de oameni,

Îndurate și Mult Milostive Doamne,

Cel plin de milă și bogat în bunătate,

Părinte al îndurărilor și Dumnezeule a toată mângâierea,

Însuți și untdelemnul acesta

întocmește-l spre tămăduirea celor care se ung din el,

spre depărtarea a toată neputința și a toată boala,

spre izbăvirea de rele a celor care așteaptă de la Tine, mântuire…

Cel ce ești doctorul sufletelor și al trupurilor,

sfințește-ne pe noi pe toți,

Cel ce tămăduiești toată neputința,

tămăduiește și pe robul Tău acesta;

ridică-l pe dânsul din patul durerii,

pentru mila bunătății Tale,

cercetează-l pe dânsul cu mila și cu îndurările Tale;

îndepărtează de la dânsul, toată boala și neputința,”

Am redat mai mult din textul celei de-a patra rugăciuni a Sfântului Maslu, deoarece aceasta reprezintă chintesența întregii slujbe. Hristos apare aplecându-Se asupra sufletelor și trupurilor oamenilor, deoarece Acesta cunoaște foarte bine natura umană și știe că, pentru noi cei păcătoși și slabi în credință, boala este un obstacol în calea urcușului duhovnicesc, un motiv de întristare, cârtire și deznădejde. În aceste condiții, căutarea vindecării apare ca o datorie pentru fiecare creștin, lucru care reiese și din spusele Sfântului Isac Sirul: „Cel ce este bolnav și își cunoaște boala, trebuie să ceară tămăduire.”

Din aceste motive, această Sfântă Taină poate fi solicitată și primită de toți cei care sunt sănătoși din punct de vedere fizic, dar doresc să se vindece de bolile sufletești, precum și de cei care sunt mai așezați duhovnicește, dar sunt bolnavi trupește. Astfel, Biserica Rusă săvârșește această Taină, pentru toți credincioșii, în Săptămâna Mare, în Biserica Ortodoxă Română, slujba se săvârșește frecvent în familii și în afara afara oricărui caz de boală fizică, iar unele dintre molitfelnicele vechi, prescriu ungerea cu untdelemn, tuturor celor care participă la slujbă.

Omul, care trăiește în Iisus Hristos, în Biserică, unde Duhul Sfânt îl așteaptă, primește „arvuna Domnului” și „cunoaște primele roade ale bunătății viitoare; păcatul, moartea și stricăciunea nu mai au putere asupra lui, nu pot să-l afecteze în mod definitiv; el este, din punct de vedere spiritual, liberfață de ele.”

CAPITOLUL V

Hristos – Doctorul din Evanghelii

Hristos a venit să-i vindece pe cei bolnavi, pentru că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (…) n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Mt. 9,12-13). El este doctorul trimis de Tatăl, pentru a-i vindeca pe oamenii ce boleau de pe urma păcatului strămoșesc, și pentru a-i reda firii omenești sănătatea primordială. Mântuitorul Hristos a venit într-un moment în care nici o făptură nu mai putea face nimic, când răutatea, boala și păcatul, cuprinseseră tot trupul și sufletul și stăpânea peste toate.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, spune, în Catehezele baptismale: „căci, iată, rănile oamenilor sunt mai mari decât leacurile noastre (…) și ticăloșia noastră, noi nu putem să o îndreptăm, numai Tu poți să ne îndrepți și să ne ridici; căci Iisus, Împăratul nostru, punând început tămăduirii, S-a îmbrăcat în sărăcia noastră și l-a vindecat pe cel bolnav.” Sfântul Antonie cel Mare, în mai multe dintre Scrisorile sale, reia această temă: „cei care primiseră Duhul, au cunoscut că nimeni dintre făpturi nu poate vindeca rana cea adâncă, ci numai Bunătatea Tatălui, care este Fiul Său Cel Unul Născut, trimis ca să mântuiască lumea”, iar în alt loc: „inima Făcătorului s-a umplut de milă pentru noi și în nețărmurita Sa bunătate, El a voit să ne aducă la starea cea dintâi, care se cuvenea să fie pururea păstrată.”

Însuși numele Iisus(Ieșua), înseamnă „Yahve mântuiește” (cf. Mt. 1,21; Fapte 4,12). Verbul ebraic yasha, care înseamnă „a salva”, are în limba greacă corespondentul σώφειν, folosit în mod frecvent în Noul Testament, care înseamnă nu doar „a elibera” sau „a salva din pericol”, ci și „a vindeca”. Și Evanghelia Mântuitorului înseamnă vindecare, căci ea ne aduce vestea cea bună a eliberării și biruinței. De acum nu mai suntem stăpâniți de moarte, pentru că ea a fost biruită de Învierea lui Hristos:

„Îngerul, cel ce s-a arătat, a zis cinstitelor femei:

pentru ce aduceți miresme cu lacrimi, Hristos a înviat !

Alergând, spuneți văzătorilor de Dumnezeu Ucenici,

celor ce se tânguiesc și plâng,

să salte și să dănțuiască cu bucurie.”

Sfintele Evanghelii sunt pline de oameni ce se tânguiesc și plâng datorită bolilor și necazurilor, de muți, orbi, șchiopi, posedați, care așteaptă pe minunatul Doctor să-i vindece. „Hristos, care a venit printre oameni pentru vindecarea bolilor sufletești, n-a ezitat niciodată să-i ușureze de bolile lor trupești, pe cei ce-L rugau. El n-a văzut în ele o durere necesară. Departe de a se arăta resemnat sau indiferent în privința lor, El a arătat clar, prin faptul că i-a slobozit de ele pe cei care veneau la El, că ele nu sunt de dorit și a dat pildă în ceea ce privește atitudinea, pe care se cuvine s-o adoptăm împotriva lor.”

Mulțimea vindecărilor și minunilor, pe care Mântuitorul le-a săvârșit și pe care Sfinții Apostoli și Evangheliști le descriu, mărturisesc că El înțelege să fie doar doctorul sufletelor ci și al trupurilor noastre. Sfântul Evanghelist Ioan, ni-L înfățișează pe Hristos, ca pe un medic stând de vorbă cu bolnavii, mângâindu-i, atingându-i, consultându-i și vindecându-i:

„Acestea zicând, a scuipat și a făcut tină din scuipat

și a uns cu tină ochii orbului. Și i-a zis:

mergi de te spală în spălătoarea Siloamului.

Deci s-a dus și s-a apălat și a venit văzând” (In. 9,6-7).

Despre minunatele vindecări ale Doctorului Hristos, vorbesc și imnografii:

„Minuni uimitoare făcând, Mântuitorul,

a vindecat și pe orbul din naștere,

ungându-l cu tină și zicându-i:

mergi și te spală în Siloam,

ca să mă cunoști pe Mine Dumnezeu,

Care umblu pe pământ, purtând trup,

pentru milostivirea îndurărilor.”

Hristos are puterea să-l vindece pe om, chiar și de bolile pe care acesta le are din naștere. Doctorul, căruianoi îi trimitem cererile de vindecare, este tocmai Cel care l-a zidit pe om și de aceea, El are puterea deplină asupra trupului și sufletului uman:

„Pe orbul din naștere,

cel ce a venit la Tine, oarecând,

slăvind îndurarea Ta și minunile,

l-ai vindecat Îndurate.”

Că Hristos este doctorul suprem și că El poate să refacă firea umană în întregimea ei, o mărturisesc și imnele liturgice, pa baza afirmațiilor directe ale Mântutorului Hristos:

„…Eu, trebuie să împlinesc lucrurile Celui Care m-a trimis,

pe care nimeni nu poate să le facă.”

Observăm și aici, ca și în alte multe vindecări, cum Hristos îl împacă pe om cu natura, restabilind echilibrul și ordinea de dinainte de cădere, precum și faptul că natura, în mâna lui Hristos, își recapătă menirea de slujitoare a celui ce este cununa creației, omul. El știe că un om nu poate fi sănătos, decât împăcat cu sine, cu aproapele său și cu lumea în care trăiește, deoarece, orice formă de dușmănie este o cauză potențială a nenumăratelor boli psihice și fizice.

„…Și aceastea zicând și scuipând jos

și făcând tină, ai uns ochii lui, zicând către dânsul:

Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului !

Iar acela spălându-se, s-a făcut sănătos…”

Prin glasul orbului, imnografii strigă către Doctorul Hristos, cerând iertare de păcate, bineștiind faptul că patimile din om produc o orbire sufletească mai puternică și mai profundă decât cea trupească:

„Stăpânul și Făcătorul tuturor trecând pe cale,

a aflat pe un orb șezând, care grăia și zicea:

N-am văzut în viață soarele strălucind,

nici luna împrăștiindu-și lucirea.

Pentru aceasta, strig Ție:

Cel ce Te-ai născut din Fecioară ca să luminezi toate,

luminează-mă și pe mine, ca un milostiv,

ca să grăiesc, căzând înaintea Ta:

Stăpâne Hristoase, Dumnezeule,

dăruiește-mi iertare de greșeli,

pentru mulțimea milei Tale,

Unule, Iubitorule de oameni.”

Hristos dezvăluie prin vindecarea miraculoasă a trupului, vindecarea tainică a sufletului, lucru surprins foarte bine de textele din cărțile de cult:

„Deschizând ochii celui care nu vedea lumina cea simțită,

i-ai luminat vederile sufletului

și l-ai făcut să Te slăvească,

cunoscându-Te pe Tine, Făcătorule,

Care din milostivire, Te-ai arătat om.”

Sănătatea integrală, nu o poate da decât Cel în care boala și păcatul nu-și au loc, iar vederea nu poate veni decât de la Cel care are adevărata vedere a lucrurilor și a stărilor: „Tină făcând, ai uns ochii celui orb din naștere și ai dăruit vedere, Cuvinte, celui ce lăuda puterea Ta cea preacurată, prin care ai mântuit lumea.”

Prin vindecările trupești, pe care le săvârșește, Hristos își manifestă mila și compasiunea pentru oamenii în suferință, voința Sa de a ușura bolile și neputințele lor trupești, dar dincolo de vindecarea trupului, El are în vedere vindecarea sufletelor și arată, prin aceasta, că El acordă întâietate celei din urmă, descoperind, celor ce se apropie de El și au în vedere numai partea lor trupească, ceea ce aduce în plus față de ceilalți doctori și taumaturgi: „Bolile noastre duhovnicești, sunt mai ales cele pe care dorește Hritos să le vindece, căci El nu vindecă trupurile fără a trece apoi la vindecarea sufletelor”, notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Evanghelia Slăbănogului este grăitoare în această privință:

„Și au venit la El, aducând un slăbănog,

pe care-l purtau patru inși …

Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului:

Fiule, iertate îți sunt păcatele tale ! …

zic ție: scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta.

Și s-a sculat îndată și luându-și patul

a ieșit înaintea tuturor,

încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând:

Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2,3-12).

Slăbănogul și cei ce îl poartă, nu vin la El decât pentru a obține vindecare neputinței trupești a semenului lor. Dar mai întâi de toate Hristos îi oferă iertarea păcatelor, lucru ce trezește protestele cărturarilor: „Cum poate acesta să vorbească asemenea hulă ?” și apoi îl învrednicește de vindecarea handicapului său trupesc. Mântutorul vrea să arate valoarea și importanța pe care o are sufletul în constituția omului. Vindecarea trupului, este „semnul văzut (singurul care este accesibil necredincioșilor, reprezentați aici prin cărturari) al vindecării mai importante, pe care Hristos o operează în suflet. Ea este, în esență, simbolul manifestării exterioare a regenerării spirituale a omului dinlăuntru și revelarea puterii pe care o are Hristos. „Ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ, să ierte păcatele” și zicându-i scoală-te, îl vindecă de toată neputința sa trupească. Orice cuvânt al lui Hristos, adresat omului, este tămăduitor și curățitor, de aceea și Sfânta Evanghelie a rămas un leac, pentru cei ce o citesc și o cinstesc. Aceștia Îl descoperă, în paginile Scripturii, pe Doctorul tuturor, care iese, parcă, dintre rândurile Cărții Sfinte și pătrunde în sufletele lor, devenind balsam vindecător, atât pentru suflete cât și pentru trupuri. Acest lucru este sugestiv evidențiat și de imnografi:

„Cel ce ai zidit pe om cu mâna Ta cea preacurată,

Milostive Hristoase, ai venit să vindeci pe cei bolnavi,

pe cel slăbănog, la Scăldătoarea Oilor,

cu cuvântul Tău l-ai sculat,

iar durerea celeia ce-i curgea sânge, ai tămăduit;

pe fiica cananeencei, care era bântuită, o ai miluit

și nu ai trecut cu vederea rugăciunea sutașului.

Pentru aceasta, grăim:

Atotputernice Doamne, slavă Ție.”

Strânse la un loc, toate aceste imne, parcă strigă: „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale” și nimeni din cei ce aleargă la Tine, nu pleacă nefolosit: ca un neobosit doctor, Hristos pășește prin această lume muribundă, picurând vindecări tuturor celor ce nădăjduiesc spre El:

„Ca un mort neîngropat, fiind slăbănogul,

văzându-Te pe Tine a strigat:

Miluiește-mă Doamne, că patul meu, mormânt s-a făcut mie,

care-mi este folosul vieții ?

Scăldătoarea oilor nu-mi este de ajutor,

căci nu am pe nimeni care să mă arunce, când se tulbură apele.

Ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor,

ca și eu, împreună cu toți, să strig:

Atotputernice Doamne, slavă Ție.”

Cei pe care i-a vindecat, au recunoscut în Hristos, pe Doctorul Atotputernic și Atoateștiutor:

„…Iar bolnavul a răspuns: Doamne,

om nu am care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa;

cu doctorii, am cheltuit toată avuția mea

și nu m-am învrednicit a dobândi milă.

Dar, Doctorul sufletelor și al trupurilor a zis către dânsul:

Ridică-ți patul tău și umblă…”,

idee reluată și de alte imne:

„…Toate îți sunt cu putință, Sfinte,

toate Te ascultă, toate Ți se supun.

Adu-Ți aminte de noi toți și ne miluiește,

ca un iubitor de oameni…”

Minunatul Doctor, trimite fiecărui bolnav, care-și îndreaptă privirea spre El, câte un prieten care să-l arunce în scăldătoare, iar acest prieten este credința vie în El, și orice abandonare în marea Lui iubire de oameni, este aidoma intrării în Scăldătoarea Vitezda. Faptul că Hristos este adevăratul Doctor este demonstrat de aceea că toată creația ascultă de El și împlinesc porunce Creatorului și Mântuitorului lor. Imnografii au surprins și ei acest aspect în imnurile lor:

„Poruncii Tale Hristoase, i-a urmat sănătatea trupului

și cel ce mai înainte fusese slăbănog,

a fost văzut alergând repede

și purtându-și patul în care zăcuse mulți ani,

cu cântări slăvind puterea Ta cea multă”;

în alt loc glăsuiesc:

„Doamne, pe slăbănogul, nu scăldătoarea l-a vindecat,

ci cuvântul Tău l-a înnoit

și nici boala cea de mulți ani nu la împiedicat,

că mai puternică s-a dovedit lucrarea glasului Tău

și greutatea cea cu anevoie de purtat o a lepădat

și povara patului o a ridicat,

spre mântuirea mulțimii îndurărilor Tale, slavă Ție.”

Pentru Cel Care cercetează inimile și rărunchii și care are în vedere mântuirea și vindecarea omului întreg, bolile duhovnicești sunt mult mai grave decât cele trupești, chiar dacă, prin natura lor, ele trec neobservate de omul lipsit de discernământ. De aceea, observăm că Mântutorul, în cele mai multe dintre vindecările făcute, întâi iartă păcatele, vindecă duhovnicește, apoi vindecă boala fizică, de care, omul respectiv este ținut: „Iertate sunt păcatele tale, scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta” (Mt. 9,2-6). După ce l-a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (In. 5,1-9), Hristos i-a zis: „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”, ceva mai rău, însemnând păcatul însuși și urmările sale.

Bolile trupului, chiar dacă ele duc la moartea fizică, nu sunt o piedică în calea mântuirii, ci, dimpotrivă, pe unii îi pot ajuta, ca în suferința cauzată de ele, să se întâlnească cu Hristos Cel răstignit, Care a reușit să-și învingă suferința și moartea. Bolile sufletului, însă, împiedică pe omul întreg, trup și suflet, să se mântuiască; ele devin un obstacol la înnoirea „omului dinlăuntru” (II Cor. 4,16), la ridicarea omului nou, născut din Duh, îl fac pe om să rămână în trupul, care „poftește împotriva Duhului” (Gal. 6,8) și din care, el nu poate culege decât stricăciunea (Gal. 6,8) și moartea (Rom. 8,13).

De aceea Hristos învață: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de Cel care poate și sufletul și trupul să le piadă în gheenă” (Mt. 10,28). Doctorul întregii omeniri, nu S-a sfiit și nu S-a scârbir de nimeni. Oricine I-a cerut ajutorul, l-a primit, fiecare a fost ascultat, atins, mângâiat, povățuit și vindecat, nu doar trupește ci și sufletește. De aceea, toți cei care au venit la El, au înțeles că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Iată și un imn care evocă același lucru:

„Cel ce ai zidit pe om, cu mâna Ta cea preacurată,

Milostive Hristoase, ai venit să vindeci pe cei bolnavi,

pe ce slăbănog la scăldătoarea oilor,

cu cuvântul Tău l-ai sculat;

iar durerea celeia ce-i curgea sânge ai tămăduit;

pe fiica cananeencei, care bântuită, o ai miluit

și nu ai trecut cu vederea rugăciunea sutașului.

Pentru aceasta grăim:

Atotputernice Doamne, slavă Ție.”

Evangheliile relatează doar cele mai semnificative minuni ale Mântuitorului. Acesta nu vindecă doar față către față, ci și de la distanță, cum ar fi: vindecarea slugii sutașului, pe temeiul marii credințe a acestuia (Mt. 8,5-13). Cu această ocazie, Hristoa afirmă că a venit nu doar pentru mântuirea și vindecarea celor din Israel ci a tuturor oamenilor care vor crede în El.

După cum spuneam, Iisus Hristos afirmă, în general, importanța credinței în vindecările săvârșite: „credința ta te-a mântuit”, dar această credință nu însemna credința celui bolnav în el însuși. De ce nu s-ar fi vindecat, în acest caz, femeia care suferea de scurgerea sângelui de doisprezece ani ?(Mt. 9,20-22). Nu înseamnă nici credința în alt om, deoarece, revenind la femeia cu scurgere de sânge oare n-ar fi încercat aceasta să se vindece prin siguranța că un om oarecare ar putea-o lecui de boala ei ? Credința aceasta, înseamnă credință în dumnezeirea Lui, deoarece numai Dumnezeu poate să o împărtășească de o asemenea minune.

În cei care își manifestau credința în El, ca Fiu al lui Dumnezeu, se producea o schimbare și „o comunicare spirituală între El și ei (de la El la ei și de la ei la El), care nu mai lăsa putința să se despartă ceea ce era de la El și ceea ce era de la ei.” Așa este cazul lui Zaheu vameșul, care, după ce s-a întâlnit cu Hristos, a devenit un alt om și a spus: „…iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. 19,8). Iar cei ce nu puteau avea această credință înainte de vindecarea (sau înviere) lor, o dobândeau după aceea, ca și cei din jurul lor. Este și cazul orbului din naștere:

„…Iar acela spălându-se, s-a făcut sănătos

și striga către Tine:

Cred Doamne ! Și s-a închinat Ție…”

Doctorul Hristos, când se întâmplă ceva nou și neobișnuit, vrea să aducă un nou fel de viețuire și de aceea se ferește întotdeauna de onoruri și de recompense: „Nu târa cu El mulțimile, ci când trebuia să vindece, mergea El pretutindenea, cercetând sate și orașe; iar când vedea mulțime multă se oprea acolo; nu se oprea în mijlocul orașelor și al piețelor, ci în munți și în pustie, învățându-ne să nu facem nimic de ochii lumii, să fugim departe de tulburările din viață, mai ales când trebuie să filosofăm și să cugetăm la lucrurile cele de neapărată trebuință.”

„Și văzând Iisus mulțimile, S-a suit pe munte

și șezând El, au venit la Dânsul ucenicii Lui” (Mt. 5,1).

Însă, toate vindecările făcute de Hristos au fost făcute prin și cu iubirea Lui de oameni. Cuvintele Sale, pline de dragoste, vindecau orice rană și neputință, erau dătătoare de viață, de speranță și de fericire:

„Fericiți cei săraci ce duhul, că a lor este împărăția cerului;

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia;

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul;

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui…” (Mt. 5,3 ș.u.)

Când Hristos vorbea despre dragoste, cei care Îl ascultau înțelegeau ce vrea să spună, pentru că văzuseră dragostea pe fața Lui, în faptele și-n viața Lui.

Stanley Jones, un misionar creștin în India, în perioada interbelică, spunea, în acest sens, despre persoana Mântuitorului, următoarele: „Când le vorbea despre Dumnezeu, ei Îi simțeau prezența, pentru că El nu a venit să le vorbească despre Dumnezeu, ci L-a adus chiar în mijlocul lor. El le-a cerut să-și iubească dușmanii, iar când mâinile Sale au fost pironite pe Cruce pentru a nu mai putea vindeca pe nimeni, a mai făcut un singur lucru: A murit pentru ei, iar înainte de a muri, rugăciunea Sa a fost: Tată, iartă-i că nu știu ce fac. Dragostea Sa a fost la fel de perfectă precum a fost viața Sa. Chiar și în torturile cele mai cumplite ale Crucii, El nu a avut nici un moment de decădere morală, ci doar o victorioasă încheiere: S-a sfârșit.” Doctorul Hristos, a fost cu adevărat un altfel de doctor. El nu vindeca ca un rob, ci ca un Dumnezeu, deoarece El Însuși era izvorul sănătății și al vieții. Hristos își atingea și își mângâia pacienții Săi, ca un adevărat doctor și părinte, fără a I se întâmpla ceva. „Și, coborând de pe un munte, S-a apropiat un lepros, zicând: Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești. Și Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curățește-te. Și îndată s-a curățit lepra lui” (Mt. 8,1-3). Doctorul Hristos, S-a atins de lepros, pentru a arăta „că nu se supune Legii vechi, ci este mai presus de ea: că pentru cel curat, nimic nu este necurat(…) Mâna nu i-a ajuns necurată la atingerea leprei, ci trupul cel lepros a ajuns curat prin atingerea cu sfânta Lui mână.”

Continuând această idee, textele Sfintei Evanghelii sunt deosebit de evocatoare. Dacă luăm, de pildă, pericopele vindecării slugii sutașului și cea a leprosului, vom găsi cuvintele: „și s-a vindecat sluga lui în ceasul acela” (Mt. 8,13), iar despre lepros: „îndată s-a curățit” (Mt. 8,3). Puterea cu totul și cu totul măreață a Doctorului Hristos, se vede, nu doar prin cele două vindecări menționate mai sus, ci prin aceea că ele s-au făcut în chip minunat și într-o clipită. Acestea s-au întâmplat și în cazul vindecării soacrei lui Petru, în cazul cărei boli știința medicală s-a dovedit a fi neputincioasă. Bolnavilor de friguri le mai trebuia o perioadă de timp, după vindecare, pentru a se reface complet sănătoși, dar atunci, cu Hristos alături, toate s-au petrecut deodată, iar ea s-a sculat și i-a slujit Lui. Câte nu ar avea de învățat doctorii de astăzi de la Doctorul Hristos. El îi cercetează pe cei bolnavi în casele lor și în locurile lor de suferință și adesea îi caută și pe cei care nu știu că El este Doctorul Suprem. În fiecare vindecare, se zărește dragostea Lui pentru cei bolnavi, deoarece Iisus dăruiește vindecare celor ce cred în El, dar și celor pentru care alții se roagă să fie vindecați.

Toate vindecările săvârșite de Hristos, se găsesc sintetizate și în imnografie. Nici nu se putea altfel, deoarece izvorul de inspirație al imnografilor este Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, de altfel, unii dintre imnografo fiind chiar Sfinții Părinți. Acești cântăreți ai Scripturii arată, în imnele lor, că nimic din ceea ce privește pe Hristos nu este neglijabil. În ceea ce privește vindecările săvârșite de Fiul lui Dumnezeu, uneori acestea sunt relatate sintetic, ca niște fapte istorice. Iată câteva exemple:

„Hristos a întărit pe paraliticul, cel ce și-a ridicat patul

și pe tânărul cel mort l-a înviat; pe fiul văduvei și pe al sutașului,

și samarinencei arătându-Se, a închipuit mai înainte ție suflete,

închinarea cea întru Duhul.”

„Boalele tămăduind săracilor, bine a vestit Hristos cuvântul.

Pe șchiopi i-a vindecat, cu vameșii a mâncat,

cu păcătoșii s-a amestecat;

sufletul fetei lui Iair celei moarte mai dinainte,

l-a întors cu atingerea mâinii.”

„Pe ceea ce-i curgea sânge o a tămăduit Domnul,

cu atingerea de poala Lui; pe cei leproși curățit,

pe orbi i-a luminat și pe șchiopi i-a îndreptat;

pe surzi, pe muți și pe cea gârbovită până la pământ,

i-a tămăduit cu cuvântul, ca tu să te tămăduiești, ticăloase suflete.”

Uneori imnografii pleacă de la vindecarea pe care Hristos a săvârșit-o asupra celui bolnav și o răsfrâng asupra lor, ei devenind, astfel, bolnavii din Evanghelii. Iată un exemplu în acest sens:

„Cel ce ai dat vedere orbilor,

luminează sufletul meu cel orbit,

întărindu-l să privegheze spre fapte bune,

iar somnul nepurtării de grijă, cu totul să-l urască.”

În alte imne se lasă doar să se înțeleagă, că Hristos a făcut numeroase vindecări sufletești și trupești, în timpul activității Sale pământești, iar în ele apar doar cererile de tămăduire ale celor ce se roagă. Să vedem două exemple în acest sens:

„Tămăduiește putrejunea smeritului meu suflet,

Mântuitorule, Unule tămăduitorule.

Pune-mi doctorie vindecătoare și untdelemn și vin,

lucrurile cele de pocăință și umilință cu lacrimi”;

„Hananeencei și eu urmând strig,

miluiește-mă Fiul lui David !

Mă ating de poală, ca ceea ce-i curgea sânge;

plâng ca Marta și ca Maria, pentru Lazăr.”

Tămăduind pe oamenii bolnavi și neputincioși și redându-le sănătatea mult dorită, Hristos are în vedere pentru ei ceva mai bun, de a-i elibera definitiv din stricăciune și moarte, înviindu-i după moartea lor în trupurile lor, făcut nestricăcios și nemuritor, prin puterea lui Dumnezeu. Prin învierile din morți, săvârșite de Mântuitorul Hristos pe pământ, El a arătat că oamenii sunt făcuți pentru viață și nu pentru moarte și că sufletul omului este nemuritor, tocmai aceste minuni fiind garantele faptului că Hristos este doctorul și al trupurilor și al sufletelor noastre. Numai un Doctor ceresc ar putea avea o asemenea putere, încât să poată aduce la starea inițială de sănătate, un trup care intrase deja în descompunere. Ce mare minune ! Parcă și imnografii se miră, cântând acestea:

„Cine a văzut, cine a auzit,

să fi sculat vreun om mort puțind.

Ilie a sculet și Elisei, dar nu din mormânt

și nici mort de patru zile.”

Însă, în spatele mirării, imnografii știu bine că cel ce are o asemenea putere, nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om. De aceea, ei cântă această putere de vindecare, lăsând totuși bucuria și încrederea în ea. Iată una dintre aceste cântări:

„Înviind, mântuitorul meu, pe Lazăr cel mort de patru zile,

l-ai schimbat din stricăciune cu braț înalt

și Ți-ai arătat puterea Ta, ca Cel Atotputernic.”

Pentru a lămuri lucrurile, melozii reamintesc în imnele lor că Hristos este însăși Viața și Creatorul lumii:

„Moartea începe a se îngrozi, simțind, Hristoase,

venirea Ta la dânsa; căci, ca Cela ce ești viața,

o ai arătat deșartă în toate marginile lumii.”

Totodată, imnografii ni-L prezintă pe Hristos, ca pe Cel care are stăpânire, atât asupra vieții, cât și asupra morții. În această privință, imnele mărturisesc, fără ocolișuri, aceasta:

„Venind la mormântul lui Lazăr, Mântuitorul nostru

și strigând pe mort l-ai sculat ca din somn;

s-a scuturat stricăciunea cu Duhul nestricăciunii

și a ieșit odată cu cuvântul legat cu înfășurăturile.

Toate le poți, toate slujesc Ție, Iubitorule de oameni,

toate sunt supuse Ție, Mântuitorul nostru, slavă Ție.”

Următorul imn, arată, deasemeni, că Hristos este Doctorul ceresc și că puterea Lui este mai presus de cuvânt și adeverește faptul că puterea Lui depășește timpul și spațiul, precum și toate limitele materiei:

„Mortul cel de patru zile, puțind

și fiind cu înfășurăturile înfășurat,

a sărit cu suflet, cel neînsuflețit,

strigându-l Tu, Doamne.”

Indiferent cum, imnografii rămân fideli Sfintei Scripturi, deoarece de aici își iau puterea și sursa de inspirație și-L prezintă pe Hristos, ca pe adevăratul Dumnezeu și Doctor, care tămăduiește, vindecă și înviază din morți, pe cei care s-au apropiat de El și i-au cerut ajutorul. Despre aceasta dă mărturie și imnul care urmează:

„Minunatu-Te-ai Stăpâne Hristoase,

făcând, atuncea, multe lucruri minunate;

că ai dat orbilor lumină,

surzilor le-ai deschis urechile cu cuvântul

și pe Lazăr, prietenul, l-ai sculat din morți,

strigându-l, ca un Dumnezeu.”

Așadar, Hristos apare, atât în Sfintele Evanghelii, cât și în imnografie, ca un singur și adevărat Doctor, mai presus decât toți doctorii pământești, deoarece El poate, pe toate să le vindece, în chip fundamental, atât bolile trupului, cât și pe cele ale sufletului. El vindecă în chip fundamental, fiindcă taie pricinile profunde ale bolilor și nu numai manifestările lor. Pe lângă acestea, Hristos apare ca un Doctor care vindecă în chip definitiv, deoarece nici o boală nu rezistă leacurilor Lui, care au o valoare absolută și nu una temporală ca leacurile omenești.

De aceea, luându-l pe Hristos ca Doctor al sufletelor și al trupurilor noastre, să cântăm împreună cu imnografii astfel:

„Doctor fiind, Hristoase, vindecă patimile inimii mele

și mă spală de toată întinăciunea

cu rănile umilinței Iisuse al meu,

ca să laud și să slăvesc îndurarea Ta.”

CAPITOLUL VI

„Cu patimile Tale vindecă patimile mele”

Pentru a înțelege, într-un mod mai adânc, sensul și valoarea acestor cuvinte, trebuie, în primul rând, să cunoaștem și să înțelegem efectele pe care patimile le declanșează, atât la nivelul sufletului cât și al trupului uman. Ceea ce Sfinții Părinți strigau cu putere, acum două mii de ani, în ceea ce privește condiția umană afectată de patimi, astăzi, terapeutica modernă le prezintă ca pe propriile descoperiri. Și ea a ajuns la concluzia că în cel mai mare procent, bolile atât sufletești cât și trupești, provin din acțiunea patimilor și a trăirilor (gânduri și stări) zilnice ale omului.

Dar ce sunt patimile ? Patimile reprezintă, după afirmațiile Sfinților Părinți, considerați de Biserică adevărați cercetători ai trupului uman, cel mai de jos nivel la care se poate coborî ființa omenească. „Atât numirea lor grecească-πατη cât și cea latinească-passiones, arată că prin ele omul este adus la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleșesc voința în așa fel, încât omul patimilor nu mai este un om al voinței ci se spune despre el că este un om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi(…).Patimile sunt produsul instantaneu al unor porniri ale firilor care și-au pierdut tendința simplă și rectilinie(…).Patima este un mod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia egoismului, vrând să le facă pe toate să graviteze în jurul său; pe de alta, ea denotă o transformare a lumii, exclusiv într-un centru de preocupări(…).Patima este, astfel, ceva irațional.” Unele patimi sunt ale trupului, iar altele aparțin sufletului. Strânsa unitate dintre trup și suflet, face ca „patimile trupești să fie împletite cu cele sufletești, sau să se condiționeze reciproc.” Oricum, însă, patimile transformă omul în trup, netezindu-i calea spre moartea sufletească și trupească. „Subordonând spiritul ființei noastre pornirilor inferioare, dar nereușind să-l aducă cu totul la tăcere, patimile produc o sfâșiere și o dezordine în această ființă și prin aceasta, o slăbire a ei” sau altfel spus, o îmbolnăvire a ei. Deoarece patima este rodul ignoranței și a unei pasivități bolnăvicioase, ea reprezintă, indirect, și o boală a minții, de la aceasta decurgând un întreg lanț cauză-efect, pricinuitor de stricăciune. În această privință, Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune următoarele: „Cu cât (omul) cultiva mai mult iubirea pătimașă de sine, cu atât născocea mai multe moduri de plăcere, ca țintă și ca fruct al iubirii de sine. Și fiindcă plăcerea are întotdeauna durerea ca succesoare, se năpustea cu toată puterea spre plăcere și fugea cât putea de durere…Deci, căutând plăcerea pentru iubirea pătimașă de noi și silindu-ne să evităm durerea pentru aceeași iubire, născocim nașterile nenumărate ale patimilor producătoare de stricăciune…Iar, când egoismul este înțepat mai mult de durere, naște: întinarea, pizma, ura, dușmănia, ținerea de minte a răului, bârfeala, cârteala, intriga, întristarea, deznădejdea, neîncrederea, calomnierea providenței, scârba, neglijența, lipsa de curaj, indispoziția, împuținarea cu sufletul, jelania inoportună, plânsul, melancolia, frământarea totală, excesul de zel, zelul greșit și toate celelalte, câte le produce o stare lipsită de prilejurile plăcerii.”

Aceasta este imaginea și starea unui om sănătos ? Nicidecum, deoarece prin păcat omul ajunge într-o stare contrară firii, prin mutarea centrului și direcției sale de „a fi”, dinspre Dumnezeu, spre lume. Depărtându-se de Dumnezeu, el „se depărtează de sine însuși, trăiește în afara a ceea ce el este în mod fundamental, nu trăiește viața pentru care este făcut, gândește și acționează cu totul dimpotrivă, într-un fel străin de adevărata sa condiție.”

Din aceste pricini și nu numai, nu trebuie să ne surprindă importanța pe care Sfinții Părinți o acordă în operele lor, iar imnografii în imnurile lor, acestor viruși (patimile), care omoară, încet dar sigur, întregul ansamblu uman, trup și suflet. Dacă vom citi cu atenție aceste scrieri, vom observa că în fiecare se ascunde o luptă neadormită împotriva acestor maladii și o alergare, aparent disperată, către Doctorul ceresc, Dătătorul de viață:

„Cel ce răsari lumină, Doamne,

sufletul meu curățește-l de tot păcatul.”

„Doamne, luminează-mi inima, pe care

a întunecat-o pofta cea rea, Doamne,

eu ca un om am greșit, iar Tu, ca un Dumnezeu îndurător,

miluiește-mă văzând neputința sufletului meu.”

Iar din mulțimea de stihuri care atestă această realitate, am ales câteva, care ilustrează, într-un mod cu totul deosebit, cum au reușit imnografii să strecoare, printre rănduri, această dureroasă stare:

„Tămăduindu-mă pe mine,

cel ucis la minte, de biciuirile păcatelor,

de tâlharii cei nedrepți și de gândurile viclene,

Hristoase Mântuitorule,

Mântuiește-mă ca un mult îndurat.”

Iar în alt loc, găsim:

„Jefiutu-mi-au mintea tâlharii

și m-au lăsat mai mult mort în rănile păcatelor,

dar vindecă-mă Doamne.”

Tot în aceste imne găsim, alături de condiția bolnavă a omului și leacul tămăduitor la care trebuie să alergăm, acesta fiind Hristos:

„Golitu-m-au patimile de poruncile Tale,

Hristoase Mântuitorule, și m-am rănit cu desfătările,

dar varsă spre mine mila Ta.”

Și exemplele ar putea continua:

„Eu sunt cel căzut între tâlhari, între gândurile mele;

cu totul sunt rănit acum de ele și plin de bube;

dar Tu însuți venind de față, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă.”

Dacă nu vom înțelege corect aceste lucruri, sau, mai exact, dacă nu vom pătrunde în adevărata lor realitate, nu vom putea ieși din acest labirint aparent fără capăt, trăind blocați de ideea unui condamnat al sorții. Nu vom ști la cine să cerem ajutorul și ce să cerem mai de folos, pentru bolile și neputințele noastre. Nu vom ști care sunt cu adevărat problemele noastre și nici cauzele, sau așa zișii „factori patogeni” ai bolilor noastre trupești și sufletești. Și ce este mai grav, constă în aceea că toate aceste nerăspunsuri nu fac altceva decât să devină ele însele factori de agravare a acestor stări. Căci, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă nu simțim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom nega pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate ? Când tu, cel ce păcătuiești, nici asta nu vrei să știi, că ai păcătuit, pentru ce păcate Îi rogi tu pe Dumnezeu ? Pentru cele pe care nu le știi ? Iar dacă nu știi ce păcate îți iartă Dumnezeu, cum poți ști măreția facerii Lui de bine ?” Această stare de orbecăire, întunecime și necunoaștere, este și ea o boală, însă una mult mai gravă, deoarece omoară și speranța, acest anticorp duhovnicesc pe care Însuși Dumnezeu l-a sădit în om. Textele imnelor liturgice vorbesc astfel despre aceasta:

„Topindu-mă de boala păcatelor,

zac în patul deznădejduirii. Pentru aceasta,

Tămăduitorule al bolnavilor, cercetează-mă

cu iubirea Ta de oameni și nu mă lăsa

să adorm cumplit în moarte, Îndurate.”;

iar în alt loc se zice:

„Căzut-am întru întristarea patimilor

și în stricăciunea cea materialnică;

și pentru aceasta, acum, vrăjmașul mă necăjește.”

Așadar, prin patimi, omul trăiește într-o stare de înstrăinare, „căci fiind noi ai lui Dumnezeu prin fire”, scrie Sfântul Irineu de Lion, lepădarea de El „ne-a făcut potrivnici firii.” Omul se lipsește de starea dumnezeiască, care-i fusese hărăzită și, după cum spune Sfântul Clement Alexandrinul, se prăbușește în starea omenească. De fapt, cade într-o stare subumană mai apropiată de lumea iraționalului. De aceea, Sfinții Părinți compară starea omului căzut, cu cea a animalelor. Sfântul Grigorie de Nyssa spune, de pildă: „După ce a lepădat omul, chipul dumnezeiesc, s-a sălbăticit, după asemănarea firii necuvântătoare făcându-se, prin îndeletnicirile cele rele, leu.” Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune că „omul s-a asemănat dobitoacelor fără de minte (Psalm 48,13), lucrând, căutând și voind aceleași, ca și ele, în tot chipul; și le-a întrecut în iraționalitate, mutând acțiunea cea după fire, în ceea ce este contra firii.” Același lucru, îl arată și imnografii în imnele lor:

„Ca un desfrânat risipind pământeasca mea bogăție,

pustiu m-am făcut, locuind în țara cetățenilor vicleni;

și prin necugetarea mea m-am asemănat dobitoacelor,

celor neînțelegătoare și m-am golit de tot harul cel dumnezeiesc.”

Întorcându-și duhul de la Dumnezeu, omul a fost lipsit de viața dumnezeiască, s-a chircit și a intrat intr-o stare de toropeală (Isaia 29,10); (Rom. 11,8), s-a întunecat și s-a făcut ca un mort.

„Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile

frumusețea chipului celui dintâi;

dar precum drahma oarecând, așa mă caută și mă află.”

„Din om întreg cum fusese – duhovnicesc, firesc și trupesc – prin patimi a rămas doar om trupesc și firesc (I Cor. 2,14; Iuda vers. 9).”

„Întunecatu-mi-am frumusețea sufletului

cu plăcerile poftelor, și cu totul,

toată mintea țărână mi-am făcut.”

Transformarea omului în trup, prin intermediul patimilor, este arătată și de imnografi în cântările lor:

„Ruptu-mi-am acum veșmântul cel dintâi,

pe care mi l-ai țesut mie, Ziditorule, dintru început;

și pentru aceasta zac acum gol.”

Sfinții Părinți privesc păcatul ca pe o faptă nebunească, iar starea păcătoasă în care trăiește omenirea căzută, ca pe o stare de nebunie:

„Făcându-mi urâțenia chip patimilor mele,

prin pofte iubitoare de plăceri,

mi-am schimbat frumusețea minții.”

Dar să vedem mai exact, cum acționează patimile și care sunt efectele lor. Căci „cum ar fi sănătos un suflet rațional a cărui putere de cunoaștere ar fi bolnavă ?”, se întreabă Sfântul Grigorie Palma. Într-adevăr, mintea omului este făcută, din fire, să caute lucrurile dumnezeiești și să tindă spre cunoașterea lui Dumnezeu și atunci când lucrează potrivit firii sale, ea este sănătoasă. Depărtându-se de Dumnezeu, ea se îmbolnăvește, pentru că nu mai lucrează conform scopului ei firesc, ci împotriva firii sale. Sfântul Maxim precizează că neputința și nebunia vin din reaua întrebuințare a puterii raționale, lucru pe care îl descoperim și din cărțile de cult:

„Mintea s-a rănit, trupul s-a trândăvit,

duhul bolește, cuvântul a slăbit, viața s-a omorât,

sfârșitul este lângă uși.”

„Omul a fost creat în vederea unirii cu Dumnezeu. Facultatea poftitoare a fost sădită în firea sa, pentru a putea să-L dorească pe Dumnezeu, să tindă spre înălțarea la El și spre unirea cu El. Aceasta constituie folosirea firească a acestei facultăți, potrivit nașterii ei și care o păstrează sănătoasă. Încetând de a-L mai dori și iubi pe Dumnezeu, omul a început să se iubească pe sine, scoțându de acum înainte, din sine și din aceasta, în principal prin mijlocirea simțurilor, plăcerile și desfătarea.”

Corelativ, plăcerea după simțuri apare ca lucrarea sufletului contrară firii. De aceea, Părinții și imnografii vorbesc deseori despre „boala poftei” și consideră iubirea de plăcere ca pe cea dintâi și cea mai mare boală sufletească a omului căzut.

„Desfătărilor trupești m-am plecat în chip ticălos

și m-am făcut cu totul rob, născocirilor de pofte;

și m-am înstrăinat de la Tine, Iubitorule de oameni.”

Iar Sfântul maxim adaugă: „Căutând plăcerea, din pricina iubirii de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere, din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune (…) așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase, în viața oamenilor.” Prin dorințele sale, contrare firii, omul ajunge să se autodistrugă „căci sufletul este mistuit de focul plăcerilor trupești” și „legându-se de trup prin plăcere omul ajunge în stricăciune și moarte”, afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în opera sa „Răspunsuri către Talasie.” Să ne imaginăm, pentru câteva momente, un om robit de patima plăcerii și care la un moment dat nu-și poate satisface un adintre plăcerile cei mistuie trupul și sufletul. Mai apare el oare ca un om sănătos și liniștit, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ? Puțin probabil. În acele momente, se produc mari transformări într-un astfel de om, care devine agitat, nervos, mânios, invidios chiar și pe apropiatul său, nerăbdător, violent, irațional. Toate acestea duc, cu siguranță, la grave maladii. Oare aceste pasiuni nu sunt boli și încă unele foarte grave ? Și oare bolile trupești, nu sunt doar empatiile bolilor sufletești ? Cu siguranță că da, iar acest lucru ni-l aduce în vedere și Mântuitorul Hristos, Care înainte de orice vindecare, mai întâi îl lepăda, pe cel bolnav, de păcatele sufletești și apoi îl tămăduia de bolile trupești. După vindecarea lor, îi îndemna să-și petreacă restul vieții, fără a mai păcătui, pentru a nu le fi lor și mai rău. Patimile fac imaginația să zămislească imaginile care le sunt potrivite. Sfântul Maxim Mărturisitorul constată că: „Precum minții celui flămând i se născocește numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel, celui lacom i se născocesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului de slavă deșartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câștiguri, celui ce ține minte răul răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmașului necazuri asupra celui pizmuit și așa mai departe în celelate patimi.” Lucrurile acestea sunt spuse foarte lămurit și de imnografi:

„Viața iubitoare de cele materiale și iubitoare de averi,

alegând eu în loc de sărăcie, Mântuitorule,

m-am împresurat acum cu sarcină grea.”

Alte imne prezintă și mai nuanțat lucrurile:

„Rănitu-m-am, vătămatu-m-am, iată

săgețile vrăjmașului au pătruns sufletul meu și trupul.

Iată rănile și bubele și druncinăturile strigă,

și vătămăturile patimilor mele cele de voie alese.”

Cele mai multe dintre imne prezintă acțiunea patimilor la un mod mai general:

„Pornirilor celor fără de cale am urmat,

vătămându-mi mintea și mi-am ieșit cu totul din fire,

hrănindu-mă cu acrimea desfătărilor

și lipsindu-mă de mântuitoarele mâncări.”

„De biciuirea păcatelor cu durere

a slăbit sufletul meu Hristoase

și de aceea zac gol, de dumnezeieștile virtuți,

dar Te rog mântuiește-mă.”

Altele se opresc, într-un mod mai amănunțit, asupra uneia dintre aceste patimi, cum ar fi lăcomia sau mândria;

„Slava deșartă golește bogăția dreptății,

iar smerenia risipește mulțimea patimilor.”

„Pe cei drepți vânându-i vicleanul,

îi fură prin mijlocirea slavei deșarte,

iar pe cei păcătoși cu lanțurile deznădăjduirii, îi leagă.”

Am făcut această introspecție deoarece cred că doar așa vom înțelege valoarea operei de răscumpărare și de vindecare, a Mântuitoeului nostru Iisus Hristos, precum și ceea ce a a dus El, de fapt, omenirii. Vom înțelege cum Patimile Sale vindecă patimile noastre, și că Întruparea, Jertfa și Învierea lui Hristos nu s-au făcut pentru nimicirea celor care erau până atunci, ci pentru a transfigura totul, căpătând, prin acestea o nouă valoare și un nou sens. De fapt, a fost o reașezare a lucrurilor în făgașul lor normal.

De aceea și imnografii, atunci când este vorba de Patimile Mântuitorului, le leagă, de patimile noastre, arătând, astfel, scopul pentru care au avut ele loc:

„Curățește întinăciunea sufletului meu,

Cel ce ai sărăcit după trup pentru mine

și ai fost prunc; trimite-mi picătura milei Tale,

mie celui neputincios și zdrobit, Hristoase;

spală-mă de întinăciune, vindecă-mă de boală,

Doamne, mai înainte de sfârșit,

până ce nu pier, mântuiește-mă.”

Iar în alt loc, această idee este la fel de frumos exemplificată:

„Întinsu-Ți-ai Hristoase, palmele pe lemn,

vindecând rana lui Adam, cu rănile Tale.

Pentru aceasta Te rog, vindecă rănile mele,

pe care le-a pus în sufletul meu înșelătorul

și mă învrednicește a sluji Ție,

Mântuitorule, cu rugăciune și cu post.”

Autorii de imne liturgice au cules acest adevăr, din textele Scripturii, care, în această privință, așează, ca într-o structură paralelă, Patimile Mântuitorului și patimile noastre. Sfântul Apostol Pavel, mărturisește: „Că precum, prin neascultarea unui om, cei mulți s-au făcut păcătoși, așa, prin ascultarea unui singur om, s-au făcut drepți cei mulți” (Rom. 5,18), aceasta pentru a arăta, în primul rând, că Hristos, Doctorul lumii „S-a făcut ascultător Tatălui până la moarte” (Filip. 2,8) și Și-a pus viața pentru noi (In. 5,15), pentru a vindeca rana noastră, după cum s-a scris: „Și cu rana Lui noi toți ne-am vindecat” (Is. 53,5). În cel de-al doilea rând, se scoate în evidență faptul că Hristos schimbă patimirea noastră fără de voie, în virtutea cu voie. El schimbă patimea noastră în pătimire pentru cele înalte și acesta este sensul Legii celei noi. Să vedem cum cântă acestea imnografii:

„Însumi am venit să slujesc lui Adam, celui ce sărăcise,

cu al cărui chip M-am îmbrăcat de bunăvoie, Eu, Ziditorul,

bogat fiind cu dumnezeirea și

să-Mi pun sufletul Meu mântuire pentru dânsul,

Cel ce sunt nepătimitor, după dumnezeire.”

„Zis-ai Doamne ucenicilor Tăi:

uitându-vă la Mine, să nu gândiți de cele înalte,

ci să vă plecați spre cele smerite;

beți paharul Meu, pe care Eu îl beau

și veți ferici cu Mine, întru împărăția Tatălui Meu.”

„Ascultarea Acestui singur om, a fost ascultarea Fiului lui Dumnezeu ca om și de aceea a avut în ea puterea adâncă, care s-a transmis tuturor celor ce i s-au deschis prin credință.”

Hristos a îndeplinit, în locul lui Adam, porunca primită de acesta de la Dumnezeu Tatăl, iar prin această ascultare, El mai arată și că Dumnezeu Tatăl rămâne credincios promisiunilor lui, și dacă Adam ar fi fost și el ascultător, s-ar fi putut împărtăși de ele. De aceea a fost nevoie de Noul Adam, ca să refacă ceea ce Adam cel păcătos a stricat. Și acest lucru este surprins de imnografi:

„Ieșind, Ziditorul meu, din Ceea ce nu știe de bărbat,

și împungându-Se cu sulița în coastă,

din aceea ai făcut înnoirea Evei, făcându-Te Adam,

adormind mai presus de fire cu somn făcător de viață,

și ridicând viața din somn și din stricăciune

ca un Atotputernic.”

După cum se știe, Patimile, Moartea și Pogorârea la iad a Domnului, constituie momentul hotărâtor din lucrarea vindecării și răscumpărării noastre. De ce a fost nevoie de o asemenea jertfă, de bunăvoie și fără de vină, din partea Fiului lui Dumnezeu, Omul ? Aceasta este o întrebare care a chinuit și chinuie mintea multor gânditori, dar numai pilda unuia care pătimește fără vină și fără să cârtească ne poate da și nouă puterea de a suporta pătimirile noastre, iar o altfel de mântuire nu ar reface pe cel care a păcătuit. Dar, aici ne confruntăm cu Taina și cu metania Crucii lui Hristos, pe care nu o putem înțelege decât urcându-ne pe Ea și doar de acolo vom putea vedea prin puterea lui Hristos, altfel lucrurile, precum tâlharul. Acest mister este atât de adânc, încât nici Sfinții Părinți, nici imnografii, nu cutează să-și dea cu părerea despre aceste taine, decât într-o măsură foarte smerită, folosindu-se mai mult de cuvintele Scripturii:

„Prin lemn s-a izgonit Adam din Rai,

iar prin lemnul Crucii tâlharul în Rai s-a sălășluit.

Că acela, gustând, a călcat porunca Făcătorului;

iar acesta, împreună răstignindu-se,

a mărturisit Dumnezeu, pe Cel ce se tăinuia.”

Hristos a murit pentru noi și cu adevărat, faptul de a muri este ultimul act uman cu o profundă semnificație: „…moartea Domnului străbate, ca să spunem așa, însăși inima lui Dumnezeu și se transformă din temelii. Așa e în Sfânta Descoperire, așa e la Sfinții Părinți, așa și în cărțile de slujbă.” Întru El toate s-au făcut (II Cor. 5,17), El „a prefăcut, moartea ca osândă a neascultării, în moarte ca renunțare la această viață moartă.” Despre aceste transformări întru Hristos, ne încredințează și imnografii, zicând:

„Prin moarte ai prefăcut omorârea,

prin îngropare stricăciunea;

că nestricăcios ai făcut trupul pe care l-ai luat,

cu dumnezeiască cuviință făcându-l nemuritor;

că trupul Tău Stăpâne, n-a văzut stricăciune…”

Doctorul Hristos ne-a vindecat prin Patimile Sale și rana Lui ne-a tămăduit: „Ne-am vindecat cu ea, sau am dobândit o viață nouă, pentru că uniți cu El trăim și noi, predarea umanității noastre moarte Tatălui, sau transformarea morții ei, ca osândă , încă până trăim, în moarte, ca predare iubitoare a ei, Tatălui.” Imnografii demonstrează, că ei cunpsc foarte bine aceste lucruri, deoarece imnele lor devin profunde cereri în acest sens:

„Cu rana Ta tămăduiește patimile sufletului meu,

cu împungerea coastei Tale potolește îmboldirile dracilor;

cu picioarele Tale, Hristoase,

scoate-mi picioarele poftelor celor cu dulceață

și cu patima, dându-mi să mă închin fără de patimă,

cinstitelor Tale Patimi și Învierii.”

Dar, atunci când vorbim despre Patima lui Hristos, vorbim de Crucea Lui, iar când vorbim de Crucea Lui, vorbim de viața noastră. Despre rostul Crucii în iconomia mântuirii noastre, aflăm date elocvente de la imnografi. Așadar, în unele imne, Crucea apare drept centrul întregii credințe creștine și a întregii lumi, având un rol capital. De aceea i se aduce o mare cinstire:

„Bucură-te, Cruce purtătoare de viață,

raiul cel frumos al Bisericii, pomul nestricăciunii,

care ne-ai înflorit desfătarea. Slavă celei veșnice,

prin care se golesc taberile dracilor

și împreună se veselesc cetele îngerilor

și adunările credincioșilor prăznuiesc.

Arma cea nebiruită, tăria cea neclintită,

biruința împăraților, lauda preoților.

Dă-ne și nouă acum să ajungem,

la Patimile lui Hristos și la Înviere.”

Diavolul a fost biruit prin acelea prin care biruise. Crucea a devenit, astfel, pomul cunoștinței binelui și răului: „în locul Evei, Maria, în locul lui Adam, moartea lui Hristos (…) Stăpânul a luptat și noi ne-am încununat.” Iată, într-adevăr, unul din imnele care ne strecoară învățătura aceasta:

„Bătăi și răni ai răbdat Hristoase

și fiind răstignit, ai tămăduit rănile inimii mele;

fiere amară ai gustat, vătămând

vătămarea cea stricăcioasă a gustării celei dulci;

și pe lemnul Crucii fiind pironit,

blestemul pomului celui din Rai, l-ai nimicit.”

„După cum izgonești întunericul, dintr-o casă cuprinsă de întuneric, când aprinzi o făclie și o ții dreaptă în sus, tot așa și Hristos a pus capăt la tot întunericul ce cuprinsese toată lumea, când a aprins ca o făclie Crucea și a ținut-o dreaptă în sus. Și după cum făclia are lumina sus în vârf, tot așa și Crucea avea sus în vârf pe Soarele dreptății, strălucind. S-a cutremurat lumea când L-a văzut pironit, s-a clătinat pământul și s-au despicat pietrele.” În această privință și imnografii sunt fideli Sfintei Tradiții și gândirii patristice:

„Văzând-Te, toată făptura, răstignit pe Cruce, gol,

pe Tine Făcătorul și Ziditorul tuturor,

s-a schimbat de frică și s-a tânguit;

soarele și-a oprit lumina și pământul s-a clătit;

pietrele s-au despicat și catapeteasma Bisericii s-a rupt;

morții din mormânturi s-au sculat

și puterile îngerești s-au înspăimântat, zicând:

O minune ! Judecătorul se judecă și pătimește, voind,

pentru mântuirea și înnoirea lumii.”

Mare este puterea Crucii, căci pe ea a fost săstignit Ziditorul lumii. De aceea, în alte imne, Crucea ne este înfățișată ca cea care dăruiește viață și înnoiește făptura:

„Semnul Crucii Tale, Hristoase Dumnezeule,

lemn de viață purtător l-ai arătat nouă,

celor care credem întru Tine;

și printr-însul doborând pe cel ce avea stăpânia morții,

ne-ai izbăvit pe noi, cei omorâți prin păcate.

Pentru aceasta strigăm Ție:

Făcătorule de bine al tuturor, Doamne slavă Ție.”

În general, imnografii atestă virtutea Crucii, în două feluri: pe de o parte relevând efectul ei negativ și din acest punct de vedere, un întreg șir de imne ne încredințează că prin Răstignirea și Patima Sa, Domnul Hristos a desființat „toate așezămintele cele stricate ale lui Adam celui dintâi, cu alte cuvinte, a desfiițat toate pricinile care asigurau dăinuirea universului căderii. Această lucrare a Crucii, cu aspect mai mult negativ, este destăinuită de unele imne, într-un mod destul de discret:

„Vrând să despironești așezările cele pătimașe

ale lui Adam celui dintâi, cu piroane Te pironești

și cu sulița împungându-Te, sabia cea de văpaie

o oprești Hristoase, ca să nu mai oprească

intrarea robilor Tăi.”

Pe de altă parte, imnografii atestă, tot atât de clar, lucrarea Crucii și sub înfățișarea ei pozitivă. Odată cu opera de nimicire de care am mai amintit, Răstignirea Domnului a împlinit în adevăr și în bine, universala operă de restaurare.

„Înălțatu-Te-ai îndreptând căderea noastră,

preacurat lemnul Crucii vindecând pierzarea cea prin lemn,

Stăpâne, ca un bun și atotputernic.”

Indiferent cum este prezentată Crucea, ea poartă, în ea, medicamentul tămăduitor al întregii lumi. Hristos a purtat Crucea, iar astăzi, Crucea Îl poartă și-L conține pe El. De aceea, ea izvorăște râuri de vindecări. Conștienți de această valoare, imnografii evocă această putere vindecătoare:

„Crucea Ta Doamne s-a sfințit, căci cu dânsa

se fac tămăduirile celor ce bolesc în păcate.

Deci printr-însa cădem înaintea Ta, miluiește-ne pe noi.”

Pentru imnografi, a obține vindecarea de la Dumnezeu, înseamnă, în realitate, a obține o totală nimicire a păcatelor:

„Cu Patimile Sale vindecă patimile,

Cela ce a pătimit pentru noi; că voind a pătimit

în firea omenească cea asemenea nouă,

toate Patimile Sale cele făcătoare de viață,

ca să ne mântuim noi.”

Patima lui Hristos este iubirea Lui, ca răspuns la iubirea Tatălui față de omenire. De aceea, Crucea este leacul vindecător, format din jertfă și iubire. Iată și un text care lămurește această idee:

„Cinstitele Patimi au răsărit lumii, întru aceasta

și ca niște lumini de mântuire; că Hristos

merge să pătimească din bunătatea Sa.

Cel ce cuprinde toate cu palma, primește

a se răstigni pe lemn, ca să mântuiască pe om.”

Și, pentru că a izvorât din dragoste, Patima lui Hristos ne-a adus nouă nemurirea. Este ceea ce spune și următorul imn:

„Călcând cel întâi zidit prima poruncă dedemult,

moarte din pom a cules, iar Cel nemuritor,

înălțat fiind pe lemn și moarte gustând,

nemurire a dăruit tuturor oamenilor.”

Patimile și Crucea lui Hristos îl vindecă pe omul din interior (sufletul) și se continuă în exterior (trupul). Imnografii accentuează mai mult vindecarea, ca urmare a jertfei Mântutorului, a patimilor și a neputințelor duhovnicești și aceasta deoarece, așa cum am prezentat în partea de început a acestui capitol, patimile sunt cele care îmbolnăvesc și omoară omul, atât trupește cât și sufletește. Și pentru aceasta, găsim exemple în cântările imnografilor:

„Răstignitu-Te-ai pentru mine ca să-mi capeți iertare;

împunsu-Te-ai în coastă ca să-mi izvorăști pâraie de viață;

cu piroanele Te-ai pironit, ca, crezând eu

prin adâncul patimilor Tale, să-Ți strig:

Dătătorule de viață, Hristoase,

slavă Crucii Tale Mântuitorule și Patimii Tale.”

Melozii nu se opresc doar la atât, ci vorbesc în imnele lor și despre alte roade ale jertfei lui Hristos, Marele Doctor:

„Crucea este liman celor înviforați,

povățuire și întărire celor rătăciți,

slava lui Hristos, puterea apostolilor și a profeților,

întărirea martirilor, scăpare tuturor oamenilor…”

Toate aceste roade ale Patimilor lui Hristos sunt, totodată, și semne ale vindecării omului. Astfel, puterea de luptă împotriva duhurilor necurate, este unul dintre aceste semne și imnografii mărturisesc despre aceasta:

„Sfânta Cruce, care ai primit Hristoase,

a o purta pe umere și a Te înălța pe dânsa

și cu trupul a Te răstigni, sărutându-o

luăm putere asupra vrăjmașilor nevăzuți.”

Pe lângă această putere, imnografii mai surprind în imnele lor și puterea sfințitoare a Patimii și Crucii Domnului. Iată câteva dintre aceste imne:

„Cu sângele Tău cel scurs din nestricăcioasa coastă

Îndelung Răbdătorule, zidirea s-a sfințit,

iar râurile păgânătății s-au uscat

și ploile dreptei credințe s-au curățat,

oprind seceta înșelăciunii.”

„Acoperământul cel puternic și îndreptarea oamenilor,

arma credinței, cea nebiruită, Crucea cea mântuitoare

iată că se vede pusă înainte, și sfințește

inimile tuturor credincioșilor, care se apropie de ea

și le luminează cu darul.”

Tot în imne descoperim și acțiunea binefăcătoare a Crucii, în vederea dobândirii și a trăirii unei vieți sănătoase, de către om și într-un mod indirect față de acesta. Astfel, legarea puterilor întunericului, lărgește drumul omenirii spre împărăția lui Dumnezeu:

„Cel care a legat pe om în Rai cu înșelăciune,

prin călcarea poruncii, a fost legat

cu legăturile Tale cele nedezlegate. Doamne,

cu care Te-ai legat de voie prin Întrupare,

dezlegând căderea noastră, Iubitorule de oameni.”

În alt imn, întâlnim următoarele:

„Zapisul nostru l-ai spart Doamne

și socotindu-Te între cei morți, ai legat

pe tiranul cel de acolo, scăpând pe toți

din legăturile morții, cu Învierea Ta;

prin care ne-am luminat, Doamne, Iubitorule de oameni…”

Odată cu distrugerea păcatelor, Crucea ne-a adus și împăcarea cu Tatăl, adică încetarea definitivă a mâniei Sale și ideea aceasta o întâlnim și în următoarele două imne:

„Făcătorul ceasurilor și al zilelor fiind Tu,

Mântuitorule, în ziua și în ceasul al șaselea

voind ai răbdat Răstignire cu ocară, Îndurate,

ca să ștergi ocările noastre și să ne împaci cu Tatăl.”

„Neamurile cele depărtate de la Tine,

înălțându-Te pe Cruce, aproape le-ai tras;

și ne-ai împăcat pe noi cu Părintele, Îndelung răbdătorule,

ca un sol făcându-Te mijlocitor, și

în mijlocul pământului, patimă de ocară ai răbdat.”

Faptul, că Patima Domnului a distrus, dinainte, tot păcatul din lume, nu ne absolvă pe noi de a urî și a stăpâni păcatul, în noi. În general, în iconomia Vindecării lui Hristos, El nu ne dispensează de ceea ce stă în puterile noastre: „De altfel, este lucru cunoscut că păcatul, ca orice infirmitate morală, nu se vindecă numai pe cale pasivă, ca o boală, considerând, adică, insul un simplu pacient; eliberarea de păcat este o înnoire care pornește dinăuntru și ca orice prefacere intimă, reclamă o contribuție personală.”

„Desigur, trebuie să fim recunoscători, că ori de câte ori îndeplinim ceea ce este rânduit, că stă în puterile noastre, Hristos a redus tot păcatul la proporțiile unui om născut, condamnat dinainte la moarte sigură. Dar este bine să nu uităm că, dacă El nu ar fi nimicit atât de complet păcatul, noi n-am izbuti, niciodată, fiecare dintre noi în conștiința noastră, să ne putem îndrepta și nici măcar să ne simțim partea noastră de vină. Bucuria acestei nimiciri totale a păcatelor, prin Cruce, imnografii țin să o împărtășească, pe cât de discret, pe atât de expresiv.”

„Mai luminat decât focul și decât văpaia

mai lucrător ai arătat Hristoase, lemnul Crucii Tale

arzând păcatele oamenilor, ale celor ce

laudă Răstignirea Ta cea de voie.”

Crucea statornicește pentru viitor, o amplă și definitivă ambianță nouă: a umplut toate de bunăvoința Tatălui. Înfăptuirea aceasta, este redată astfel de imnografi:

„Bunule Iisuse, întinzându-Ți palmele pe Cruce,

toate le-ai umplut de bunăvoința Tatălui.

Pentru aceasta îți cântăm toți cântare de biruință.”

Nu putea lipsi, din prezentarea roadelor jertfei Mântuitorului, piesa esențială: viața divină, îndumnezeirea, viața de har, izvorul și suportul firesc al tuturor acestor înnoiri. Înainte de jertfa lui Hristos, exista un blestem al nedumnezeirii și acesta trebuia nimicit. Doctorul ceresc, ne face, prin Crucea Sa, apți de îndumnezeire, ne deschide drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu și spre împărtășirea de harul și de mila Lui. Este ceea ce imnografii numesc „statornicia vieții” și a frumuseții noastre dintâi. Imnografii afirmă solemn că prin Cruce, o nouă ordine a luat ființă, iar firea noastră s-a îndumnezeit și luăm, în acest sens, imnul următor:

„Pe Cruce pironindu-Te ca un om

Hristoase Dumnmezeule, firea omenească

ai îndumnezeit-o, pe noi, ca un Îndurat,

ne-ai mântuit din blestemul cel din lemn,

blestem făcându-Te și lumii dăruind binecuvântare

și mare milă.”

Dar adevărata îndumnezeire are loc prin Înviere: „În realitate, nimicirea stricăciunii, adică a descoperirii și a morții noastre, Crucea o înfăptuiește, desființând eternitatea morții, făcând, adică, să culmineze moartea în Înviere, în veșnică nestricăciune și-n nemurire: E o adevărată deschidere de nou destin, pentru toți.” Învierea este tema cea mai pregnantă din întreg cuprinsul cărților de slujbă, iar imnografii o tratează și o celebrează cu multă insistență și amploare. Ei leagă, cum era și firesc, Patimile de Înviere, încât nu se poate vorbi de una fără cealaltă și de aceea, aproape fiecare imn, din ciclul Sfintelor Patimi, ascunde sau prezintă ideea că Patimile Domnului au adus lumii învierea. Să vedem unul dintre aceste imne:

„Pe noi, cei ce am greșit, cu blestemul morții

ne-ai osândit Dătătorule de viață,

dar cu trupul Tău, cel fără de păcat pătimind,

pe cei morți i-ai înviat, care strigă:

Pomenește-ne pe noi întru împărăția Ta.”

Ce poate fi mai sănătos, decât un trup nemuritor ? Pentru aceasta se bucură imnografii cântând:

„Cinstesc Crucea, sulița și piroanele Tale,

Stăpâne, că printr-însele ne-ai eliberat din stricăciune,

prin patima Ta făcându-ne nemuritori.”

Există, chiar, imne care asigură că scopul Patimilor Domnului a fost, pur și simplu, învierea trupurilor tuturor și dăm în acest sens următorul exemplu:

„Pe care Isaia, mai înainte, Miel L-a numit, vestindu-L

Acela a venit spre junghiere de bunăvoie

și Îi-a dat spatele spre bătăi și obrazul spre lovire cu palmele

și fața nu Și-a întors despre lovirea scuipărilor

și S-a osândit cu moarte de ocară.

Toate de bunăvoie le-a primit,

Cel fără de păcat, ca să dăruiască tuturor,

învierea cea din morți.”

Această viziune a Crucii este pentru imnografi prilej de entuziastă jubilare, deoarece Patimile Domnului nimicesc, totodată, și eternitatea iadului. Puternicele lui zăvoare și porți, sunt zdrobite, lucru ce reiese cu claritate, din textul următorului imn:

„Porțile iadului le-ai sfărâmat, Doamne,

și cu Moartea Ta, împărăția morții ai stricat

și neamul omenesc din stricăciune l-ai mântuit,

viață și nestricăciune dăruind și mare milă.”

Asemena taine, nu pot fi pătrunse cu mintea omenească. Însă putem spune că în iconografia ortodoxă, bucuria învierii este reprezentată prin sfărâmarea porților iadului. În imnografie, această bucurie este redată astfel:

„Încetat-a tirania iadului și împărăția lui

de nimic s-a făcut de acum înainte, că pe Cruce,

pe pământ, pironindu-Se Dumnezeu,

Cel ce este peste toate, puterea iadului a stricat.

Pe care, tineri binecuvântați-L, preoți lăudați-L

și-L preînălțați, popoare, întru toți vecii.”

S-ar putea pune întrebarea: Cum sunt distruse moartea și iadul ? Răspunsul este acela că, ele nu mai sunt eterne – nimeni nu mai moare pentru totdeauna, moartea este redusă la proporțiile unui simplu somn. În această privință este semnificativ următorul imn:

„Schimbat-ai spre somn puterea morții,

adormind Tu în mormânt, învrednicește,

Mântuitorule, în starea celor aleși, pe cei ce s-au mutat.”

Ceea ce nu trebuie uitat, este faptul că Cel Care dă puterea de vindecare și Cel Care vindecă, este singurul doctor al sufletelor și al trupurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, nu orice cruce este vindecătoare și nu orice patimă tămăduiește. Doar Crucea care-L conține și-L poartă pe Hristos în ea, doar aceea poate dărui viața, căci Însăși „Viața lumii”, a fost răstignită pe ea. Imnografii își dau atât de bine seama, de importanța acestui adevăr, încât îl afirmă destul de lămurit. Iată una dintre aceste afirmații:

„Cu sângele, cel curs din coasta Ta

lumea ai mântuit, deci pe cei mutați prin credință

la Tine, Hristoase, mântuiește-i

cu puterea Patimilor Tale, că Tu pentru toți,

preț pe Tine Te-ai dat.”

Iar în alt loc întâlnim:

„Vindecat-ai zdrobirea și ticăloșia mea,

cu rana Ta, Cuvântule, Cel ce ești necuprins;

și chipul cel îngropat cu viclenele patimi,

cu Patima Ta l-ai curățit, Doamne,

Dumnezeul mântuirii mele.”

Din cele arătate mai sus, putem spune că, prin generoasa lor bogăție de informații, imnele din ciclul Patimilor sunt de un real folos, atât Bisericii cât și oamenilor. Bisericii deoarece o țin într-o permanentă actualitate, în ceea ce privește viața liturgică, făcând posibilă în orice moment autentica sinteză tradițională a tainei Crucii, iar omului deoarece se constituie ca o hrană duhovnicească, apropiindu-l de Dumnezeu, Care este scopul său.

„Succesul medicinei moderne, care împinge tot mai departe limitele morții, ajunge astăzi la conștientizarea stării de decădere, a neantului, a tragicului unei dispariții fără întoarcere. Trebuie să conchidem că „e absurd că ne-am născut și absurd că murim.” DA, dacă socotim că Învierea este o amăgire, NU, dacă vom crede că „Hristos a înviat cu adevărat.”

Așadar, dacă Patimile și Învierea lui Hristos vor deveni însăși viața noastră, atunci și noi vom putea cânta cu întreaga Biserică:

„Se veselește, de Tine, Biserica Ta, Hristoase,

strigând: Tu ești puterea mea Doamne

și scăparea și întărirea.”

CAPITOLUL VII

Hristos ne vindecă prin sfinții Săi

Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să-I contemple fața, în orice ființă omenească. Descoperindu-l pe Hristos, în aproapele nostru, participăm la viața dumnezeiască îmbogățindu-ne infinit din această relație. Iar chipul celor care au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu, devine o icoană a dumnezeirii, omul devine chipul lui Hristos prin Duhul Sfânt, căci după cum spune Sfântul Atanasie din Alexandria, „Cuvântul S-a făcut trup ca noi să putem primi Duhul.” De aceea, în timpul Sfintei Liturghii, preotul tămâiază fiecare credincios, așa cum tămâiază fiecare icoană, arătând, astfel, demnitatea la care este chemat omul și de fapt menirea lui.

Hristos, Doctorul ceresc, ne cheamă pe fiecare să devenim rezidenți ai Săi, să ne umplem de Duhul Sfânt, să trăim viața cea veșnică încă de aici de pe pământ, dar nu toți auzim această chemare, iar unii dintre cei care o aud nu o urmează. De aceea, Mântuitorul, devotat lucrării Sale vindecătoare și mântuitoare, face vizibilă această lucrare, prin cei care au răspuns chemării Lui și au devenit hristofori (purtători de Hristos).

„Înainte de venirea Mântuitorului Hristos în lumea noastră, noi oamenii nu cunoșteam decât moartea, iar moartea ne cunoștea pe noi. Tot ce era omenesc, era impregnat de moarte, robit și învins de ea(…). Credința în Hristos unește pe om cu Domnul Cel veșnic, Care, pe măsura credinței omului, umple sufletul său cu viața cea veșnică, iar, atunci, acesta simte și înțelege că este ei însuși veșnic. Această credință sfințește treptat sufletul lui, inima lui, conștiința lui, toată ființa lui cu dumnezeieștile energii ale harului.”

„Așadar, sfinții sunt creștinii cei mai desăvârșiți, care s-au sfințit în gradul cel mai înalt cu putință, prin exercitarea credinței în Domnul Iisus Cel înviat și veșnic(…). De aceea, viețile sfinților nu sunt altceva decât viața Mântuitorului repetată, mai mult sau mai puțin, în cutare sau cutare mod, în fiecare sfânt. Este viața lui Hristos, pribegită în sfinți” „căci Cel ce se sfințește și cei ce se sfințesc, dintr-Unul sunt toți” (Evr. 2,11).

Și în cărțile noastre de cult transpare, cu putere, această idee. Imnografii au reușit, prin textele imnelor lor, ca prezentându-i și lăudându-i pe sfinți, să fie preamărit și descris Mântuitorul Hristos. În aceste texte, fiecare chip de sfânt devine o oglindă a lui Hristos, iar viețile lor, dau mărturie de realitatea Întrupării și operei mântuitoare și vindecătoare a Lui:

„Făcătorilor de minuni luceferi, Chir și Ioan,

tămăduiți bolile noastre cele trupești și sufletești,

ca cei ce ați luat, de la Domnul, harul tămăduirilor.”

Este foarte interesant, cum fiecare imn, atunci când vorbește de un sfânt, vorbește de fapt de Hristos, nerupând nici o clipă această legătură, sfântul devenind astfel un canal de revărsare în lume, a harului dumnezeiesc. Fiecare imn ne îndreaptă privirea către Hristos Doctorul și cum nu putem spune „Hristos este Domnul decât în Duhul și nici nu-L putem vedea despărțit pe El de Crucea Sa, tot astfel, atunci când vorbesc de sfinți, imnele vorbesc de Hristos și de lucrarea Sa.

„Primind dumnezeiescul dar al vindecării,

fără de plată tămăduiți bolile sufletești și trupești,

mai marilor fără de arginți. Pentru aceasta, Hristos,

prin voi dând credincioșilor sănătate, după vrednicie,

strălucitori adevărați a toată lumea v-a arătat.

Pe Acela rugați-L, să izbăvească sufletele noastre.”

„Devenind om, dar rămânând și Dumnezeu, Hristos a trăit pe pământ o viață sfântă, fără de păcat; iar prin moarte și Învierea Sa a nimicit pe diavol și stăpânirea morții. În acest fel, a dat și dă continuu, tuturor celor ce cred în El, energiile harului, pentru ca și ei să nimicească pe diavol, orice moarte, orice ispită” și orice boală.

Chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Hristos le comunică puterea Sa de tămăduire. El face din ei doctori după asemănarea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate și de a le izgoni. Textele liturgice vorbesc și ele lămurit despre acest lucru, sau mai concret spus, ele sunt izvorul pentru cele de mai sus. Sfântul Evanghelist Luca, afirmă: „Și chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți demonii și să vindece bolile” (Lc. 9,1).

Totodată, Apostolii, au primit puterea de a tămădui toată boala și neputința. Tot Sfântul Luca spune următoarele: „Iar ei plecând, mergeau prin sate binevestind și vendecând pretutindenea” (Lc. 9,6), iar Sfântul Evanghelist Marcu: „Și scoteau mulți demoni, și ungând cu untdelemn, pe mulți bolnavi îi vindecau” (Mc. 6,13). Același lucru îl întâlnim și la Sfântul Evanghelist Matei: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință” (Mt. 10,1).

Această putere va fi , apoi, transmisă tuturor apostolilor și tuturor celor care, prin viața lor plină de asceză, se vor face asemănători lui Hristos. Imnografii au reușit și ei să surprindă acest lucru în imnele lor, dar în această privință, ei nu lasă loc nici unei interpretări:

„Locuitor pustiului și înger în trup

și de minuni făcător te-ai arătat,

de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Ioan;

cu postul cu privegherea și cu rugăciunile,

cereștile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi

și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință.

Slavă Celui ce ți-a dat ție putere,

slavă Celui ce te-a încununat pe Tine,

slavă Celui ce lucrează prin tine, tuturor tămăduiri.”

Iar în altă parte găsim:

„Mult v-ați luptat sfinților, răbdând bărbătește

chinuri de la cei fără de lege,

pe Hristos mărturisind înaintea împăraților

și iarăși mutându-vă din viață, minuni săvârșiți în lume,

tămăduind pe cei bolnavi, de patimile lor, sfinților.

Rugați-vă să se mântuiască sufletele noastre.”

Observăm că textele imnelor ni-i prezintă pe sfinții lui Hristos ca pe părinții noștri. Aceasta este o interpretare profundă, a mesajului pe care Hristos îl adresează lumii, prin sfinții Săi. Acest mesaj este acela de a deveni fii duhovnicești, de a ne naște la o viață nouă, în Hristos. Cei ce ne ajută să facem această trecere sunt sfinții și pentru aceasta, imnografii îi numesc părinți. Tot ei, relatează multe minuni și vindecări, pe care acestia le-au săvârșit, cu puterea lui Hristos:

„Sălășluindu-se dorul Treimii în inimile voastre cele curate,

preafericiților Chir și Ioan, v-ați arătat

înfricoșători izgonitori ai duhurilor celor necurate

și ați fost tămăduitori ai neputințelor, nu numai

ai celor descoperite ci și ai celor ascunse.

Drept aceea, îndrăzneală având către Dumnezeu

Cel iubitor de oameni, prin rugăciunile voastre

cele neîncetate, tămăduiți patimile noastre.”

Hristos rămâne, totuși, singurul doctor, căci prin Apostoli și sfinți, El este întotdeauna cel care vindecă. De aceea, cântările liturgice se adresează, în primul rând lui Hristos:

„Vindecă, Mântuitorule, rănile inimii mele,

care s-au făcut din multe păcate,

Cel ce ești doctorul sufletelor și al trupurilor

și dai, celor ce se roagă Ție pururea, iertare de greșeli.

Dăruiește-mi lacrimi de pocăință, dându-mi

dezlegare datoriilor, Doamne și mă miluiește.”

Apostolii și sfinții nu pot vindeca decât în numele lui Hristos, considerându-se numai intermediari. Sfântul Apostol Petru, zice mulțimii care îl văzuse săvârșind o vindecare minunată: „De ce stați cu ochii ațintiți la noi, ca și cum, cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble ? […]. Prin credința în numele lui Iisus Hristos, pe acesta, pe care îl vedeți și îl cunoașteți, l-a întărit numele lui Hristos” (Fapte 3,12,16). Sfântul Atanasie cel Mare, se exprimă astfel, cu privere la Sfântul Antonie: „Prin el, Domnul a tămăduit pe mulți.” Teodoret al Cirului se exprimă într-un mod asemănător, cu privire la sfinții călugări, tămăduitori, a căror viață o prezintă: „Cei ce sunt inițiați în tainele Duhului, cunosc dărnicia Duhului și ce minuni săvârșește El în om, prin om.” Sfântul Atanasie povestește că, atunci când Sfântul Antonie săvârșea o minune, mulțumea apoi lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor, că puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, ci, acest fapt Îi este rezervat doar lui Dumnezeu. Cei vindecați erau învățați să mulțumească lui Dumnezeu și nu lui Antonie. Însuși Antonie precizează: „N-am această putere de a vindeca […] eu, nevtrednicul. Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului; El Se milostivește în tot locul, spre cei ce-L cheamă. Domnul Și-a plecat urechea la rugăciunea mea și Și-a arătat iubirea Sa de oameni, descoperindu-mi că va tămădui.”

Voi reda în continuare acest adevăr, spus de imnografi:

„Având pe Hristos, pururea lucrând

întru voi sfinților cei fără de arginți,

minuni faceți în lume, pe cei bolnavi vindecând.

Pentru că doctoria noastră este izvor neîmpuținat,

că scoțându-se din el, mai mult izvorăște

și vărsându-se, mai de prisos este;

în toate zilele se varsă și mai mult se înmulțește,

tuturor dând și nesecând. Și cei ce se satură

de tămăduire și el același rămâne neîmpuținat.

Deci, ce vă vom numi pe voi ? Doctori

tămăduitori de trupuri și de suflete,

vindecători de patimi de nevindecat,

care în dar tămăduiți pe toți, luând darurile

de la Mântuitorul Hristos, Cel ce dăruiește

nouă mare milă.”

Astfel de precizări sunt indispensabile, pentru că, atunci când are loc o vindecare miraculoasă, oamenii sunt tentați să laude, mai degrabă pe taumaturg, decât pe Dumnezeu, așa cum au făcut locuitorii cetății Listra, cu Pavel și cu Barnaba, zicând : „Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi”, numindu-i Mercur, respectiv Jupiter și dorind să le aducă o jertfă (Fapte 14,8-13).

Frumusețea și măreția Marelui Doctor, izvorăsc din faptul că, El nu păstrează într-un mod egoist puterea Sa tămăduitoare, precum un vrăjitor doritor de faimă și de slavă deșartă, ci o dăruiește tuturor celor care au înțeles că, El este „Calea, Adevărul și Viața” și L-au urmat:

„Cei ce ați primit harul tămăduirilor,

dați sănătate celor ce sunt întru nevoi,

măriților doctori, care sunteți făcători de minuni

și cu cercetarea voastră surpați semețiile vrălmașului,

tămăduind lenea cu minunile.”

Ducându-și viața în Hristos, sfinții ajung să facă ceea ce a făcut Hristos, deoarece, prin puterea Lui, ei devin nu doar puternici ci și atotputernici: „Toate le pot, în Hristos Cel ce mă întărește” (Filip. 4,12). Astfel, devine realitate cuvăntul Mântuitorului, că cei ce cred în El vor face lucrurile Lui, ba chiar și mai mari: „Amin, zic vouă, cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu și acela le va face și mai mari decât acestea va face” (In. 14,12). Și într-adevăr, Apostolul Pavel vindecă pe cei bolnavi, iar Sfântul Marcu Atonitul prin cuvântul său, mișcă muntele și iar îl oprește. „Când Dumnezeu S-a făcut om, atunci, viața dumnezeiască a devenit și viața omului, Adevărul dumnezeiesc a devenit adevărul și dreptatea omului, toate cele ale lui Dumnezeu au devenit și ale omului.”

Imnele liturgice vorbesc și ele despre aceste lucruri:

„Apostoli prealăudați, rugători ai lumii,

tămăduitorii bolnavilor, păzitorii sănătății,

în acestea amândouă, păziți-ne pe noi.”

„Ce sunt Faptele Apostolilor ?” – se întreabă părintele Iustin Popovici, la care tot el răspunde: „sunt faptele lui Hristos, pe care le fac Sfinții Apostoli, cu puterea lui Hristos, Care trăiește în ei și lucrează în ei. Și viața Sfinților Apostoli, ce este ? – Trăirea vieții lui Hristos, care se transmite în Biserică, la toți cei care-L urmează cu credință și se continuă neîntrerupt prin ei, prin intermediul Sfintelor Taine și al Sfintelor Virtuți.”

Că Iisus Hristos este Medicul adevărat și atotputernic, ne-o spun și imnografii, cu prisosință, atunci când, în imnele lor, evidențiază faptul că puterea și și harul lui Hristos, dăruite sfinților, sunt nemuritoare. Astfel, și după moarte, sfinții, prin moaștele sau mijlocirea lor, pot săvârși aceleași vindecări și minuni. Puterea lui Hristos nu se împotmolește în fața morții și nici în fața oricărui alt neajuns:

„Mare este slava pe care ați câștigat-o, sfinților,

prin credință ! Că nu numai când ați pătimit,

ați biruit pe vrăjmașul, ci și după moarte,

alungați duhurile, tămăduiți pe bolnavi,

doctori ai sufletelor și trupurilor, rugați-vă Domnului,

să mântuiască sufletele noastre.”

Tocmai de aceea, vindecările și minunile, săvârșite de sfinți după moartea lor, constituie o dovadă că obârșia lor este din cer, că omul este om adevărat numai în Dumnezeu, că viața de pe pământ este una pentru cer:

„Omorând prin înfrânare chipurile

și mișcările patimilor, cele ca focul arzătoare,

mucenicii lui Hristos au luat har a goni

bolile celor bolnavi și a face minuni în viață

și după moarte. Cu adevărat minune neînțeleasă,

că oase goale izvorăsc tămăduiri !

Slavă lui Dumnezeu, Cel Unul Înțelept și Ziditor.”

Observăm, în textele imnelor, că puterea tămăduitoare a lui Hristos este transmisă integral sfinților Săi. El vindecă atât sufletele cât și trupurile oamenilor și acest har l-a dăruit, celor care s-au învrednicit de aceasta.

„Patimile trupului nostru și rănile

cele nevindecate ale sufletului, vindecă-le

mucenice al lui Hristos, ca cel ce ești îmbogățit

cu harul tămăduirilor și roagă,

pe Iubitorul de oameni, ca să mântuiască,

de veșnicele chinuri, pe cei ce te cinstesc pe tine.”

Minunile și vindecările săvârșite de sfinți, sunt mărturii sfinte despre puterea de vindecare minunată a Domnului Iisus Hristos. Sfinții sunt martori ai lui Hristos, care continuă să scrie, neîntrerupt, cu sfintele fapte evanghelice, despre marea iubire de oameni a Doctorului ceresc:

„Cu razele minunilor goniți toată neputința

durerilor noastre, revărsând darul cel fără de arginți

și împodobindu-vă cu darurile Învățătorului,

Cel ce a ridicat pe umeri

durerile celor născuți pe pământ.”

Hristos, Care este același în veci, săvârșește neîncetat minuni și vindecări, cu aceeași putere dumnezeiască, prin sfinții Săi, idee în sprijinul căreia îi vin în sprijin imnele, care grăiesc:

„Fără de sfârșit este harul sfinților,

pe care, de la Hristos, l-au luat. Pentru aceasta

și moaștele lor, neîncetat, minuni lucrează,

din dumnezeiasca putere. Și chiar

numai numele lor, fiind chemate cu credință,

izbăvesc de boli de netămăduit. Prin aceasta,

Doamne, slobozește-ne și pe noi,

din patimile sufletului și ale trupului,

ca un Iubitor de oameni.”

Faptele sfinților, după cum spuneam, constituie învățături vii și veșnice, despre Evanghelia Mântuitorului și despre viața nouă adusă de El, viață cu har dăruită, viață sfântă, viață plină de bucurie și de sănătate, viață dumnezeiască și, în consecință, viață făcătoare de minuni și adevărată, după cum, făcătoare de minuni și adevărată a fost și Viața, văzută pe pământ a Mântuitorului. Se vede că imnografii nu doar că știau aceste lucruri, ci le și trăiau, de vreme ce le-au relatat într-un mod atât de firesc:

„Pe pământ locuind, în ceruri ați dobândit

viețuire cerească, nevoindu-vă bine și surpând șarpele,

ați primit har a vindeca bolile oamenilor, întru slava

și lauda Domnului, sfinților fără de arginți.”

Vedem, după cum citim în aceste imne, că pentru sfinții lui Dumnezeu, pământul devine cer și unde sunt ei, acolo este întreg și Hristos, Doctorul lumii, căci, după cum spun cântările liturgice, Dumnezeu se odihnește întru sfinții Săi. Iar unde se găsește Hristos, acolo se găsește toată dreptatea cea dumnezeiască, toată iubirea veșnică a lui Dumnezeu, toată viața și adevărul lui Dumnezeu. De aceea, ori de câte ori chemăm numele unui sfânt, chemăm numele lui Hristos, Care i-a chemat cel dintâi pe ei, chemăm mila și puterea Lui, chemăm, în viața noastră păcătoasă, Viața Cea Adevărată. În ajutorul acestei idei vin și cărțile de cult, care ne oferă un număr mare de cântări. De fapt, în fiecare rugăciune către un sfânt, noi strigăm către Hristos, Doctorul nostru:

„Ca pe un ierarh al lui Hristos

și ca pe o stea luminos scânteietoare,

ca pe un însuți făcător de minuni,

ca pe un izvor al tămăduirii ca pe un ajutor

în necazuri, ca pe un om prea fierbinte

mijlocitor, cu cela ce te cheamă pe tine în nevoi,

Părinte, cu sfințite cântări, te cântăm.”

Iată și un exemplu mai elocvent:

„Doine de mucenici au răsărit nouă astăzi

Chir și Ioan, făcătorii de minuni,

tămăduind durerile noastre cele sufletești.

Că unul iubind străduința cea întocmai

cu a îngerilor și strălucind în viața cea sihăstrească,

până la sfârșit se unește, prin sângele muceniciei

lui Hristos; iar celălalt strălucind

întru orânduielile ostașilor, se numără în cetele

oștilor cerești. Pentru aceasta, rugându-se

pentru sufletele noastre, împart tămăduiri,

celor ce cu credință săvârșesc pomenirea lor.”

Pentru sfinți nu mai există moarte, deoarece întreaga lor ființă este plină, de Cel ce singur este fără de moarte, de Domnul Iisus Hristos. Sfinții sunt ca niște „paratrăsnete, pentru moarte” și prin mijlocirile lor către Preabunul Doctor al omenirii, primim și noi din energiile dumnezeiești. Așadar, sfinții mijlocesc către Mântuitorul Hristos, iar textele liturgice, nu ezită să prezinte acest fapt:

„Indrăzneală având către Mântuitorul, sfinților,

rugați-vă neîncetat, pentru noi păcătoșii,

cerând iertare de greșele și sufletelor noastre, mare milă.”

Iar în alt loc găsim:

„Mucenici ai Domnului, tot locul sfințiți

și toată boala tămăduiți; și acum mijlociți

să se izbăvească sufletele noastre

din cursele vrăjmașilor, rugămu-vă.”

Unii creștine se întreabă, de ce este nevoie de mijlocirea sfinților, pentru ca Hristos să ne ajute sau să ne vindece ? Răspunsul îl găsim și în textele imnografilor, care-i prezintă pe sfinți ca pe prietenii lui Hristos și cum ar putea Mântuitorul să nu asculte și să împlinească rugămințile unor prieteni, devotați până la moarte:

„Cinstită este moartea sfinților Tăi, Doamne,

că prin săbii și prin foc și de frig fiind zdrobiți,

și-au vărsat sângele lor, având nădejdea la Tine,

ca să-și ia plata ostenelii; au răbdat și au luat

de la Tine, Mântuitorule, mare milă.”

Pe de altă parte, înmulțind rugăciunea unora pentru alții, devenim un singur trup, trupul lui Hristos, Biserica lui, pentru care Și-a vărsat Scump Sângele Său. Tămăduirile săvârșite de Hristos, prin sfinții Săi, reprezintă răspunsurile pline de iubire ale Domnului Iisus Hristos, la iubirea sfinților Săi. Aceste idei le găsim și în textele imnografilor:

„Doamne, întru pomenirea sfinților Tăi,

toată făptura prăznuiește, cerurile se bucură

cu îngerii și pământul se veselește cu oamenii.

Pentru rugăciunile lor, miluiește-ne pe noi.”

Și, ca o continuare a celor de mai sus:

„Doamne, de n-am avea pe sfinții Tăi rugători

și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi,

cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tine,

pe care Te binecuvintează neîncetat îngerii ?

Cunoscătorul inimilor, iartă sufletele noastre.”

Nu trebuie să uităm, că, puterea de a ajunge până acolo încât să tămăduiască boli și să săvârșească minuni, au luat-o tot de la Hristos. Crucea lui Hristos a devenit pentru ei scară către Dumnezeu, pentru că fiecare sfânt a înflorit prin cruce, izvor de putere, pomul vieții celei veșnice și a adus multă roadă. Imnografii nu au pierdut ocazia de a cânta acest fapt:

„Crucea lui Hristos luând Sfinții Mucenici,

ca pe o armă nebiruită, toată puterea diavolului

au răpus și luând cunună cerească s-au făcut nouă zid,

rugându-se pentru noi, pururea.”

Aceeași idee o desprindem și din următorul imn:

„Arătatu-v-ați trecători pe pământ, Părinților,

mutându-vă cetățenia voastră în ceruri,

precum s-a scris cu înțelepciune, și patimile trupești,

prin ostenelile postului le-ați înfrânt,

cu puterea lui Hristos.”

Doctorul Hristos, nu doar vindecă prin sfinții Săi, ci și menține această stare de sănătate. Astfel, cei ce se roagă sfinților, primesc liniștea, pacea, lumina Învierii lui Hristos, ceea ce duce la o simțire înaltă, plină de frumusețe. Acest lucru face o netă diferență între puterea vindecătoare a lui Hristos și vindecarea săvârșită de doctorii lumești. Spre viziunea aceasta ne îndeamnă imnele, prin aluzii destul de transparente:

„Cu frumusețea cuvintelor, grăitorii de Dumnezeu Prooroci

luminează sufletele credincioșilor, iar Femeile,

cele purtătoare de Dumnezeu, cu strălucirile nevoințelor

și cu razele minunilor, luminează inimile.”

Același lucru reiese și din imnul următor:

„Proorocii și Apostolii și Mucenicii lui Hristos

au învățat a lăuda Treimea Cea de o ființă

și au luminat neamurile cele rătăcite

și părtași ai îngerilor au făcut pe fii oamenilor.”

Sufletul lui Hristos a devenit sufletul fiecărui sfânt, de aceea ei pot spune cu mare glas: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăiește în mine” (Galat. 2,20). Viețile sfinților ne arată că nu există boală sau neputință, ce nu poate fi vindecată prin puterea lui Hristos. Tot ele ne vorbesc despre faptul că nu există moarte spirituală, din care să nu fie cu putință înviere, cu puterea dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat și înălțat la ceruri. „Sfinții au parcurs cel mai lung drum, pe care-l poate face un om: drumul ce se întinde de la iad până la Rai”, iar când au ajuns acolo, s-au întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos, Care i-a îmbrățișat și le-a dăruit cununi de daruri, ca să încununeze întreaga lume. Dintr-o astfel de înțelegere, izbucnesc imne de uimitoare adorare, cum ar fi și cel care urmează:

„Izvorul tămăduirilor având sfinților fără de arginți,

tămăduiri dați tuturor celor ce au trebuință,

că de prea mari daruri v-ați învrednicit, de la izvorul

cel pururea curgător al Mântuitorului Hristos.

Că a zis către voi Domnul, ca cei împreună râvnitori

cu apostolii: Iată v-am dat putere asupra

duhurilor necurate, ca să le scoateți pe ele și

să tămăduiți toată boala și toată neputința.

Pentru aceasta, întru învățăturile Lui bineviețuind,

în dar ați luat, în dar dați, tămăduind

patimile sufletelor și ale trupurilor noastre.”

Vigilența imnografilor nu poate trece neobservată. Ei au surprins adevărul scripturistic, că atunci când Hristos dăruiește un dar, fie el de vindecare sau de orice altă natură, nu-l dă cu măsură. Și sfinții, care au primit puterea de a vindeca, o pot săvârși, nu doar în folosul oamenilor, ci și al necuvântătoarelor:

„Supunând patimile cele necuvântătoare,

dăruiți oamenilor și dobitoacelor faceri de bine,

cu puterile cele sufletești, de la Hristos

fiind îmbogățiți cu darul tămăduirilor…”

Dăm, în continuare, un alt exemplu, care să ne convingă și mai mult, de cele afirmate mai sus:

„Fără de arginți primind darul de la Hristos, Dumnezeu,

fără de arginți tămăduiți neputințele tuturor

și nu numai bolile noastre le curățiți, ci

și ale dobitoacelor, ca niște milostivi.”

Urmând cu fidelitate exemplul dat de Hristos și de Apostoli, sfinții și bunii creștini, și-au desfășurat eforturile, pentru a-i îngriji și a-i vindeca pe oamenii bolnavi și, de cele mai multe ori, sfinții uitau de chinurile și suferințele lor, îngrijindu-se de cele ale semenilor lor. Că puterea de vindecare vine de la Hristos, o demonstrează și faptul că, cei care aveau darul vindecărilor și tămăduiau pe cei bolnavi, erau ei înșiși bolnavi și suferinzi. Aceasta arată că, darul vindecărilor, dar și boala, ascund în ele o profundă pedagogie duhovnicească. Pentru unii, bolile aduc sfințenie și trupului și sufletului, pentru alții, vindecarea este necesară deoarece, din pricina slăbiciunii duhovnicești, ar cădea într-o și mai adâncă deznădejde. Și în această privință, explicația imnografilor este cât se poate de deslușită:

„Cu rănile voastre cele cinstite, vindecați

bolile sufletelor și putreziciunile trupurilor

pururea le scoateți, rănind de tot mulțimea

rănilor diavolilor, Sfinților Mucenici.”

Se pare că același sens îl are și următorul imn:

„Rănile trupului nu le-ați luat în seamă,

vitejilor pătimitori, și vindecați rănile

și patimile tuturor celor ce aleargă la voi.”

Toate aceste practici terapeutice, săvârșite de către sfinți, nu sunt decât mijloace, oferite de Doctorul ceresc, pentru a cere și a dărui energiile dumnezeiești, de la Tatăl, și de a le oferi oamenilor prin Duhul Sfânt. Și această idee, este adeverită de inografi în multe rânduri:

„Prin rugăciunea cea către Dumnezeu, sfinților,

deschideți ochii orbilor, șchiopilor le dați bun umblet

și slăbănogilor sănătate desăvârșită,

minunându-vă cu credință, sfinților fără de arginți.

Pentru aceasta, după datorie, vă lăudăm pe voi.”

Deși harul tămăduitor vine întotdeauna de la Hristos, el nu este exterior sfântului care-l transmite oamenilor:

„Din dumnezeiescul har primind, sfinților,

dar de minuni, neîncetat izvorâți,

tăind toate patimile noastre cu meșteșugul

tămăduitor cel nevăzut, de Dumnezeu

înțelepțite Chir, cu Ioan cel pururea mărit.

Că voi sunteți dumnezeiești doctori.”

„Dumnezeu obișnuiește să dea harismele Duhului pe măsura sufletelor sfinților”, menționează Teodoret de Cir, iar aceștia, devenind purtători ai energiilor divine, le împărtășesc uneori, celor ce se ating cu credință de trupul lor (Fapte 20,9-10), sau chiar de veșmintele lor (Fapte 19,12) și până și de umbra lor (Fapte 5,15). Iar după ce, părăsind această lume, trece dincolo, ei continuă să le împărtășească, celor ce li se roagă, fie direct, fie indirect, prin mijlocirea moaștelor lor, care sunt pătrunse de aceste energii. Această harismă lucrătoare a sfinților, atât în viață cât și după moarte, este recunoscută de imnografi în nenumărate imne, în toată plinătatea ei.

„Moaștele mucenicilor au arătat fulgere de minuni

în lume, Hristoase, biruind înșelăciunea nălucirii

celei ticăloase și dând vindecări celor ce strigă

cu bună cuviință: binecuvântați toate lucrurile Domnului.”

Cu aceeași precizie, alt imn arată același lucru:

„Vindecări pururea săvârșind mormântul tău,

Cuvioase, izvorăște mir cu bună mireasmă,

celor ce se apropie către tine cu credință

și cu dragoste, Nicolae, îngropând pururea

vătămarea bolilor; pentru aceasta toți te fericim.”

Din această prezentare, am văzut că, precum Doctorul Hristos vindeca și sufletul și trupul și sfinții Lui au primit această putere. Imnele liturgice prezintă acest adevăr astfel:

„Patimile sufletelor celor cu multe dureri

le vindecați și bolile trupului le tămăduiți,

cei cu bune laude, fără de arginți, dăruiți și mângâiere

de toate cele ce aduc întristare.”

Din această perspectivă, toți medicii creștini care au fost canonizați, au trecut dincolo de limitele artei medicale, descoperind vederii tuturor sursa primară și transcendentă a oricărei vindecări. Ei fac din practica lor și din mijloacele ei, vehiculul harului manifestat în minunile lor și din acestea din urmă, semnul și chezășia vindecării mai profunde și mai complete, adusă de Hristos. Fiecare dintre intervențiile lor terapeutice, este un simbol și o chemare. Îndreptându-și atenția spre oameni bolnavi, ei îi invită să ia aminte la mila lui Dumnezeu și să se întoarcă la El. Îngrijindu-li-se bolile trupului, oamenii sunt chemați să își îngrijească bolile sufletului. Schimbându-le boala în sănătate, sfinții îi îmboldesc pe oameni la convertirea inimii. „Arta medicală este un model pentru vindecarea sufletului”, scrie Sfântul Vasile cel Mare, și trebuie înțeleasă, mai presus de toate, ca „un model al grijii pe care trebuie s-o avem pentru moarte.” Și într-adevăr, Sfinții Părinți au folosit în mod abundent acest simbol, vorbind de știință și de practica spirituală, ca despre o medicină a sufletelor. Imnografii s-au folosit mult de scrierile Sfinților Părinți și adeveresc în imnele lor, gândirea acestora.

Mâna dreaptă a Marelui și Milostivului Doctor, este Însăși Maica Domnului, Cea prin care se revarsă întregii lumi, râuri de doctorii. „Mijlocitoarea cea neclătită către Domnul”, ca Una care a născut în trup pe Cuvântul lui Dumnezeu, are la El, față de toți cei ce mijlocesc prin rugăciune, cea mai mare putere.

Asupra rolului covârșitor pe care îl joacă Maica Domnului, în istoria mântuirii și în planul tămăduirii noastre, se oprește un întreg șir de tropare și cântări liturgice. Bogăția lor este extrem de mare și de variată, dovadă fiind faptul că, nu există slujbă liturgică în care să nu se facă pomenirea Maicii Domnului și a puterii ei nemăsurate. De aceea, este și foarte greu să alegem dintre ele, pe cele mai semnificative, deoarece, toate sunt impregnate de o profundă grație și semnificație:

„Ca un trandafir din văi, Curată,

ca un crin cu bun miros cunoscându-Te

pe tine Făcătorul nostru, Domnul, a iubit

frumusețea Ta Curată, și acum va să se întrupeze

din sângele Tău, ca pentru bunătate

să gonească duhoarea cea rea a înșelăciunii.”

Iată acest adevăr, spus și de un alt tropar:

„Ușa milostivirii deschide-o nouă,

Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim

cei ce nădăjduim întru Tine, ci să ne mântuim,

prin Tine, din nevoi, că Tu ești

mântuirea neamului creștinesc.”

Un alt șir de tropare, lasă să întrevedem puternica mijlocire, pe care o săvârșește Maica Domnului, înaintea Fiului Ei și Împăratului lumii:

„Pe noi, cei robiți de legea păcatului,

ne-ai slobozit Stăpână, zămislind în pântece,

pe Dătătorul de lege și Împăratul Hristos,

ceea ce ești singură Maică Fecioară;

prin care ne îndreptățim în dar și în har.

Pe care, acum, roagă-L, să așeze în cartea vieții,

sufletele celor ce Te laudă pe Tine, Maica lui Dumnezeu,

ca, prin mijlocirea Ta mântuindu-ne, ceea ce ești

cu totul fără prihană, să dobândim izbăvirea cea dorită

a Fiului Tău, închinându-ne Lui,

Celui ce dă lumii mare milă.”

„Negreșit, izvorul unei asemenea doctrine, nu-i geniul imnografilor, oricât de mari ar fi ei. De fapt, autorii cunoscuți sau necunoscuți ai acestor tropare, nu fac decât să transpună în straie de imn, un adevăr, pe care l-au întrezărit, cu înfățișări deosebite, în dumnezeiasca Descoperire.” Iată un exemplu în acest sens:

„Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută,

prin Tine, Născătoare de Dumnezeu,

celor de pe pământ s-a arătat; Dumnezeu întrupându-Se

întru unire neamestecată și Crucea de bunăvoie

pentru noi luând, prin care înviind pe cel întâi zidit,

a mântuit din moarte sufletele noastre.”

În sfârșit, alt șir de tropare lămurește faptul că și puterea și harul Maicii Domnului, își au izvorul tot la Mântuitorul Hristos, și El este Cel ce lucrează toate în toți:

„Pe tine, Ceea ce ai mijlocit mântuirea

neamului nostru, Te lăudăm Născătoare de Dumnezeu,

Fecioară, căci cu trupul cel luat din Tine,

Fiul Tău și Dumnezeul nostru, prin Cruce

răbdând patimă, ne-a izbăvit pe noi din stricăciune,

ca un Iubitor de oameni.”

Să căutăm, așadar, să ne adâncim în viețile sfinților. „Iată, de la ei toți, strălucește puterea harismatică, de viață făcătoare și mântuitoare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Care i-a condus din asceză în asceză, din virtute în virtute, din biruință împotriva păcatului, la biruință împotriva diavolului. Ea îi introduce în bucuria spirituală, unde nu există durere, întristare și suspin, ci pace și bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14,17), bucurie și pace de pe urma biruinței câștigate împotriva oricărui păcat, a oricărei patimi, a oricărei morți, a oricărui duh rău.” Însă toți sfinții și Maica Domnului, își iau puterea din unicul izvor de viață adevărată și veșnică, Domnul nostru Iisus Hristos. El este adevăratul Doctor al sufletelor și trupurilor noastre și din infinita Lui iubire de oameni, a revărsat har peste har, peste cei care L-au iubit și L-au slujit. Prin sfinți și prin Maica Domnului, Îl putem cunoaște mai bine pe Hristos, căci fără El și în afara Lui, oricare ar fi idealul omului, acesta va rămâne o ființă nedesăvârșită, o ființă muritoare, bolnavă și nefericită, vrednică de lacrimile tuturor ochilor care există în lumea lui Dumnezeu. De aceea, nici noi nu putem să trăim viața cea adevărată singuri, ci, întotdeauna, împreună cu toți sfinții, cu ajutorul și sub călăuzirea lor, prin mijlocirea Sfintelor Taine și a Sfintelor Virtuți, în Biserică.

Pentru aceasta, „Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții pomenindu-o, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Amin.”

Concluzii

Am încercat, prin această lucrare, să arăt acțiunea binefăcătoare și vindecătoare, ce rezultă din comuniunea lui Dumnezeu cu omul, mai bine zis, puterea vindecătoare a lui Hristos, îmbrăcată cu haina milei și a dragostei, prin care îl încălzește (vindecă) pe fiecare om în parte. Mult mai mult decât cuvintele din această lucrare, textele și imnele liturgice din ea și din cărțile de cult în general, prezintă acest lucru, însă într-un mod cu totul superior față de tratatele de medicină și psihologie, moderne. Acestea împart omul în părți componente, descriindu-l ca pe o mașină. Mulți medici ai zilelor noastre, în loc să trateze persoane, tratează boli sau organe, reducând omul la un plan pur material și pentru care, trupul apare ca fiind organul esențial.

Din textele și imnele analizate, am observat că omul este privit ca întreg, trup și suflet și fiecare boală, generează o alta, iar ele se află într-o strânsă interconexiune. Tot din ele înțelegem, cât de importantă este și natura noastră spirituală (duhovnicească), ce-l caracterizează pe om, într-un mod fundamental.

Mântuitorul Hristos este adevăratul nostru Doctor, Cel Care cercetează și vindecă făptura noastră umană. El transcede infinit, orice lucrare omenească, deoarece orice vindecare trupească și sufletească a omului, de către Hristos, nu înseamnă o readucere la starea naturală de dinainte de boală, ci și o transfigurare a omului, o apropiere a acestuia de Creatorul său, care duce la o continuă desăvârșire – în termeni ortodocși, aceasta, se traduce cu sfințire sau înduhovnicire.

De aceea, textele și imnele alese se doresc a deveni niște repere, pentru omul contemporan secularizat, către adevăratul Tămăduitor și Doctor al sufletului și trupului omenesc, Hristos Domnul, Cel înviat din morți.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare și Studii

Ceaslovul, E.I.B.M.BOR, București, 1993

Mineiul pe Ianuarie, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Mineiul pe Martie, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Mineiul pe Mai, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Mineiul pe Iunie, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Mineiul pe Iulie, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Molitfelnic, E.I.B.M.BOR, București, 2002

Octoihul mare, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Penticostarul, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Triodul, E.I.B.M.BOR, București, 1975

Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3-4

Idem, 1983, nr. 1

II. Autori patristici

Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. David Popescu, Lect. Dr. Dan Negrescu, în P.S.B., nr. 53, E.I.B.M.BOR, București, 1994

Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a II-a, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., nr. 40, E.I.B.M.BOR, București, 1992

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. din lb. greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.BOR, București, 2003

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, în P.S.B., nr. 23, E.I.B.M.BOR, București, 1994

Idem, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, E.I.B.M.BOR, București, 2002

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., nr. 80, E.I.B.M.BOR, București, 1983

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.BOR, București, 2001

Sfântul Nicodim Aghioritul și Neofit Kavsokalicitul, Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Editura Reintegrarea, Alba-Iulia, 2001

III. Cărți

Galeriu, Pr., Jertfă și Răscumpărare, Editura Harisma

Ghiuș, Arhimandrit Benedict, Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, E.I.B.M.BOR, București, 1998

Larchet, Jean Claude, Teologia bolii, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997

Idem, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2001

Popovici, Arhimandrit Iustin, Omul și Dumnezeul-om, Editura Deisis, Sibiu, 1997

Quenot, Michel, Învierea și Icoana, Editura Christiana, București, 1999

Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Euharistia-Taina Împărăției, Editura Anastasia, București, 1993

Idem, Pentru viața lumii, E.I.B.M.BOR, București, 2001

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru, Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol I, Editura Deisis, Sibiu, 1993