Iisus Hristos, Mantuitorul Lumii

IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL LUMII

TEZĂ DE LICENȚĂ LA DISCIPLINA TEOLOGIE DOGMATICĂ,

PLANUL LUCRĂRII

IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL LUMII

ARGUMENT

INTRODUCERE

CAP I. PLINIREA VREMII SAU ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI

1. Pregătirea omenirii pentru primirea Mântuitorului

1.2 . Pregătirea păgânilor si iudeilor pentru primirea Mântuitorului

a. Pregătirea pentru primirea Mântuitorul în lumea păgână

b. Pregătirea pentru primirea Mântuitorului în Vechil Testament prin

Revelația supranaturală.

1.3. Posibilitatea mântuirii

2. Întruparea de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria

2.1. Cauza întrupării Cuvântului

2. 2. Plinirea vremii sau întruparea Cuvântului

2.3. Întruparea de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.

CAP II. DEFINIȚIA DOGMATICĂ A PERSOANEI

DUMNEZEULUI OM, IISUS HRISTOS

1. Formularea dogmei hristologice

a. Noțiunea de persoană premisa înțelegerii dogmei hristologice

b. Formularea dogmei hristologice în Sinoadele Ecumenice

2. Unirea ipostatică și consecințele ei

a) Comunicarea însușirilor

b) Îndumnezeirea firii umane

c) Lipsa de păcat

d)O singură închinare lui Hristos

e) Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu

3.Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare și Cruce

4. Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în iconomia mântuirii

CAP III. IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL LUMII

Întreita slujire a Mântuitorului

a.)Chemarea profetică

b.)Slujirea arhierească

c.)Demnitatea împărătească

Cele trei direcții ale mântuirii obiective

a.) Aspectul ontologic al Răscumpărării

b.) Aspectul de jertfă al Răscumpărării

c.) Aspectul recapitulativ al Răscumpărării

3. Relația dintre mântuirea subiectivă și obiectivă

CAP IV. BISERICA TRUP SACRAMENTAL AL LUI HRISTOS

Tainele încorporării: Botez, Mirungere, Euharistie și tainele creșterii și desăvârșirii în Hristos

Caracterul sinergic al mântuirii prin Biserică

Unirea cu Hristos și viața în Hristos

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTĂ DE ABREVIERI

CUPRINS

ARGUMENT

Lucrarea de față vine să încununeze studiile mele de teologie universitară din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Târgoviște. Preferința mea pentru Teologia Dogmatică reprezintă o preocupare mai veche a mea, dar, în primul rând este dată de importanța acestui domeniu pentru teologia ortodoxă a bisericii lui Hristos, dar și de temeinicia studiilor din cadrul orelor de curs.

Elocvența, competența și erudiția PR. LECT. UNIV. DR. STOICA ION, au fost argumentul decisiv în alegerea acestui domeniu pentru licența mea. Tema aleasă de mine: ” IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL LUMII” este o temă plină de frumuseți teologice în domeniul Teologie Dogmatice, datorită faptului că tratează și expune cuvântul Mântuitorului, El fiind împlinirea revelației, mântuirea lumii și a omului și modelul Suprem al vieții.

Mântuitorului ne învață adevărurile, misterele divine, într-o formă accesibilă minții omenești, știut fiind faptul că omul este ca un copil înaintea Lui Dumnezeu, rodind convingere și credință prin argumentele clare pe care le exprimă, prin viața și activitatea Sa mântuitoare.

Cunoscând pe Dumnezeu prin modele, prin asemănări omul se cunoaște pe sine, iar cunoscându-se pe sine cunoaște care este scopul său pe pământ, preamărind astfel în deplină cunoștință de cauză, în Hristos Logosul Lui Dumnezeu Întrupat, pe Creatorul său trăind permanent în cuvânt și-n faptă învățătura Sa cea mântuitoare.

Acestea sunt principalele motive care m-au determinat la alegerea prezentei lucrări, la care aș mai adăuga dorința mea de al cunoaște pe Dumnezeu în adevărata Sa splendoare harică așa cum Îl propovăduiește Biserica pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Sper ca lucrarea de față, prin metoda abordată, prin expunerea sistematică a învățăturii și operei Mântuitorului să constituie un mic punct de plecare pentru a depășii formalismul religios în care trăiesc mulți din membrii bisericii lui Hristos astăzi, pentru că încă sunt cuprinși de grijile lumii acesteia care trece.

INTRODUCERE

Prin Iisus Hristos Dumnezeu descoperă sensul lumii și al omului ancorat în împărăția cerurilor încă din viața pământească, pentru că omul din primul moment al vieții sale a fost așezat în rai, iar raiul era pe pământ, era în lume și lumea era în dragostea lui Dumnezeu.

Biserica transmite cuvântul mântuitor într-un mod foarte ușor, fiind de fapt ancorat în realitate, folosind exemple clare care ne conduc spre înțelegerea corectă a credinței creștine, prin Iisus Hristos Mântuitorul.

Mântuitorul Iisus Hristos prin opera Sa mântuitoare ne conduce anticipativ în împărăția cerurilor, unde cei ce L-au urmat în viața pământească se vor bucura de toate bunătățile cerești. Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul Mântuitorului adresat către lume, pentru ca Acesta dorește să fie cunoscut ca Logos Creator și Mântuitor.

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul și viața și care ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Trimisă de Dumnezeu pentru a fi instrument universal de mântuire, Biserica, în virtutea exigențelor profunde ale propriei ortodoxii, ascultând de porunca Întemeietorului ei, se străduiește să vestească tuturor oamenilor învățătura Mântuitorului Hristos și să împărtășească roadele realizate prin opera Sa. Apostolii înșiși, pe care a fost întemeiată Biserica, mergând pe urmele lui Hristos, au propovăduit cuvântul adevărului și au dat naștere Bisericilor. Cuvântul lui Dumnezeu revelat realizează mântuirea omului și a lumii prin întreaga Sa activitate în general și prin Jertfa și Învierea Sa în mod special, iar cunoașterea lui Dumnezeu propovăduită de biserică nu face altceva decât să pregătească sufletul credincios pentru primirea mai rodnică a harului comunicat în Sfintele Taine, deoarece:„…Cuvântul premerge și urmează tainelor, pregătind sufletul pentru primirea lor”.

Scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost realizarea Împărăției lui Dumnezeu și mântuirea lumii și a omului. Împărăția aceasta a și fost întemeiată obiectiv, prin viața și activitatea de învățător și mântuitor a Domnului, prin patimile, moartea și Învierea Sa. Subiectiv, Împărăția ia ființă prin primirea cu credință și faptă a învățăturilor și faptelor Sale.

Mântuitorul întemeiază însă, Biserica Sa nu numai pentru contemporani, pentru cei ce L-au ascultat și urmat în timpul activității Sale pământești, ci pentru toți credincioșii din toate timpurile și din toate locurile. Pentru ca lucrul acesta să fie practic posibil, Mântuitorul a întemeiat Biserica, dându-i misiunea de a continua, după înălțarea Sa la cer, întreita activitate mântuitoare.

Biserică fiind Trupul sacramental al lui Hristos. Din starea de trup tainic al Domnului se deduce și desăvârșirea Bisericii, atât cât e cu putință unui așezământ între pământ și cer. Ea nu e numai una, întrucât formează un singur organism viu, ci este și sfântă. Prin aceasta înțelegem că, deși alcătuită din oameni păcătoși, sfințenia ei nu vine de la noi ci de la Dumnezeu – de la Iisus Hristos; de aceea ea ne sfințește pe noi și nu noi pe ea. E universală sau sobornicească pentru că pe temelia credinței celor șapte sinoade ecumenice năzuiește să încorporeze în Trupul Domnului toată lumea. În sfârșit, ea e apostolică, pentru că a păstrat în curățenia ei învățătura apostolilor Mântuitorului. Această învățătură a păzit-o ca pe comoara din Evanghelie, luptând, întristându-se și bucurându-se în Hristos, trăind și murind în El și cu El pentru a învia împreună cu El.

Căci Biserica luptătoare retrăiește viața istorică a Mântuitorului și numai cea triumfătoare, pe cea de după biruința negrăită a învierii. Biserica creștină – cu deosebire de ce ortodoxă- a trăit din nou în istoria ei toate pătimirile Mântuitorului de la naștere până la Golgota. Recitind Psalmul 103 refacem istoria acestei Biserici Ortodoxe, numai ei i se potrivește „golirea de slavă” a Fiului lui Dumnezeu despre care ne vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni (2, 6-8).

În calea crucii pe care a mers (și mai merge în existența ei fiind o minune dumnezeiască), Mântuitorul trăiește din nou în noi, membrele Sale, toate slăbiciunile, toate durerile și suferințele noastre. Sfinții Părinți stăruiesc mult asupra acestei stări de smerenie a lui Hristos în Trupul său. Astfel Fericitul Augustin arată că Biserica va fi supusă patimilor până la sfârșitul veacurilor: „Trupul întreg al lui Hristos geme în încercări și până la sfârșitul veacurilor până ce vor sfârși încercările, acest om geme și strigă către Dumnezeu și fiecare dintre noi, osebit strigă în trupul acestui om. Tu ai strigat în zilele vieții tale și zilele tale s-au scurs. Altul te-a înlocuit atunci și el a strigat în timpul zilelor sale. Tu aici, acela dincolo, altul în altă parte: Trupul lui Hristos a strigat toată ziua, un membru înlocuind pe celălalt, când cel dintâi tăcea. E deci un singur om, care se întinde până la sfârșitul timpurilor și membrele lui strigă mereu!”

Să amintim acum cuvintele Sfântul Grigore de Nazianz, în care el arată această identitate desăvârșită a noastră cu Hristos în trupul său: „Vedeți dar tot ce mai pătimește încă Cuvântul: unii Se cinstesc ca Dumnezeu, alții disprețuiesc omenire Sa.” În aceste cuvinte se oglindește durerea de totdeauna a Bisericii.

Biserica este Trupul tainic al Domnului, întemeiat de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, prin care oamenii, ca mădulare, participă în comun la viața dumnezeiască, silindu-se să sporească în comuniune cu Dumnezeu și întreolaltă, prin împărtășirea de Harurile Duhului Sfânt și de Trupul și Sângele Domnului, primite prin tainele administrate de ierarhie, prin creșterea în credință, în curăție și în cunoașterea lui Dumnezeu, sub conducerea acestei ierarhii, dobândind prin aceasta mântuirea și înaintând spre îndumnezeirea cea după har.

Restaurare a omului și a cosmosului s-a realizat prin Hristos Logosul lui Dumnezeu Întrupat, la plinirea vremii. Jertfa hristică evidențiază, atât starea de supremă chenoză, prin Răstignirea și Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, cât și starea și măreția infinită la care este ridicată umanitatea, prin învierea Sa din morți. În Hristos este asumată întreaga natură umană și este transfigurată de har, adică îndumnezeită.

Sfântul Duh pogorât la Cinzecime, este Cel ce actualizează și personalizează pe Hristos în legătura interpersonală realizată în Biserică. Biserica este trupul lui Hristos prelungit în umanitate. Restaurarea omului, prin sălășluirea lui Hristos în sufletul credinciosului prin taina botezului și lucrată întoate tainele bisericii, reprezintă mijlocul conciliator și unificator între Dumnezeu și om pe de o parte și între toate persoanele umane pe de altă parte.

Adevărata desăvârșire morala a omului se realizează numai prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Jertfit și Înviat. În dorința lor de desăvârșire până la asemănarea cu Dumnezeu, oamenii au ca model pe Mântuitorul, căci El este „ calea, adevărul și viața” ( Ioan 14, 6) prin care se poate ajunge la Tatăl. „Desăvârșirea este progres continuu, este spor necontenit, este urcuș neîncetat pe scara de aur care duce la palatul de lumina al vieții fericite, luminate de adevăr, de sfințenie, de bucurii negrăite. Desăvârșirea nu este terminată niciodată, ea nu are un punct culminant, de la care să nu mai continue. Desăvârșirea este zbor din vârf în vârf și anume dintr-un vârf înalt, într-un vârf și mai înalt făcându-se vârfuri din ce în ce mai înalte „pierdute în azurul cerului, pe care ea să se urce”. Spre aceasta desăvârșire ne cheamă Mântuitorul când ne spune : „ Fiți , dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit este” ( Matei 5 , 48 ).

CAPITOLUL. I.

PLINIREA VREMII SAU ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI

I.1.1. har.

Restaurare a omului și a cosmosului s-a realizat prin Hristos Logosul lui Dumnezeu Întrupat, la plinirea vremii. Jertfa hristică evidențiază, atât starea de supremă chenoză, prin Răstignirea și Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, cât și starea și măreția infinită la care este ridicată umanitatea, prin învierea Sa din morți. În Hristos este asumată întreaga natură umană și este transfigurată de har, adică îndumnezeită.

Sfântul Duh pogorât la Cinzecime, este Cel ce actualizează și personalizează pe Hristos în legătura interpersonală realizată în Biserică. Biserica este trupul lui Hristos prelungit în umanitate. Restaurarea omului, prin sălășluirea lui Hristos în sufletul credinciosului prin taina botezului și lucrată întoate tainele bisericii, reprezintă mijlocul conciliator și unificator între Dumnezeu și om pe de o parte și între toate persoanele umane pe de altă parte.

Adevărata desăvârșire morala a omului se realizează numai prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Jertfit și Înviat. În dorința lor de desăvârșire până la asemănarea cu Dumnezeu, oamenii au ca model pe Mântuitorul, căci El este „ calea, adevărul și viața” ( Ioan 14, 6) prin care se poate ajunge la Tatăl. „Desăvârșirea este progres continuu, este spor necontenit, este urcuș neîncetat pe scara de aur care duce la palatul de lumina al vieții fericite, luminate de adevăr, de sfințenie, de bucurii negrăite. Desăvârșirea nu este terminată niciodată, ea nu are un punct culminant, de la care să nu mai continue. Desăvârșirea este zbor din vârf în vârf și anume dintr-un vârf înalt, într-un vârf și mai înalt făcându-se vârfuri din ce în ce mai înalte „pierdute în azurul cerului, pe care ea să se urce”. Spre aceasta desăvârșire ne cheamă Mântuitorul când ne spune : „ Fiți , dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit este” ( Matei 5 , 48 ).

CAPITOLUL. I.

PLINIREA VREMII SAU ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI

I.1.1. PREGĂTIRII OMENIRII PENTRU

PRIMIREA MÂNTUITORULUI

Dumnezeu cel Unul în Ființă și întreit în persoane este iubire deplină ce se actualizează suprem prin crearea lumii și a omului. Revelația Dumnezeului treimic, ne conduce pe un tărâm în care observăm lucrarea Sa realizată prin energiile necreate ca manifestare a puterii și dragostei Sale. Crearea lumii și a omului sunt opera comuniunii divine. Lucrare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt ce imprimă lumii o raționalitate legată în primul rând de om, prin actul special al creării sale după chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 2). Scopul omului fiind să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Creația (lumea) înaintează către om. Omul o asumă în sine, o umanizează, devine conștiința ei și o transcende totodată urcând neîncetat către Dumnezeu. Omul umanizând prin lucrarea sa creația o oferă lui Dumnezeu ca un fel de liturghie cosmică. Dumnezeu dăruiește lumea omului și omul la rândul lui o dăruiește lui Dumnezeu. Se împlinește astfel cuvântul liturghiei creației „ Ale Tale dintru ale Tale”. Dumnezeu o primește ca pe o ofrandă adusă de om și o sfințește, oferindu-o din nou omului transfigurată de energii dumnezeiești ca să-i sfințească viața omului.

Raționalitatea cosmosului este deci o mărturie a faptului că el este lucrarea unei ființe raționale și că are o finalitate specifică, dependentă sau în legătură cu finalitatea omului. Aceasta arată că lumea este creată pentru om, făcută pentru a fi umanizată. „Omul, compus din suflet spiritual și trup material, constituie ființa spiritual-materială unică, (psihosomatică) în lume, așa cum el a fost creat de voința liberă și creatoare a lui Dumnezeu, o unire completă și nouă a spiritului și materiei”.

Rolul și lucrarea omului în lume este dintru început esențial, el fiind sinteza creației, trăind prin trup în cele materiale dar prin suflet și minte în cele spirituale, fiind un „ animal rațional îndumnezeit”. „Cât despre om sau despre animalul cugetător -zice Origen- el mai are în afară de firea imaginativă și rațiune care judecă aceste reprezentări respingând pe unele și acceptând pe altele pentru ca ființa viețuitoare să se conducă după acestea din urmă. Acesta-i motivul pentru care noi oamenii, având rațiune, avem și prilejul de a vedea binele și răul și să alegem astfel binele și să ne ferim de rău, făcându-ne vrednici de laudă dacă ne dedicăm săvârșirii binelui și, din contră, vrednici de osândă când urmăm calea opusă”.

Sfântul Apostol Pavel, vorbind atenienilor în Areopag, le spunea că străbătând cetatea lor și privind locurile de închinare a aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut “, „Deci pe Cel pe care voi necunoscându-l Îl cinstiți -spunea marele Apostol- pe Acesta îl vestesc eu vouă” ( Fapte 17 , 23). Sfântul Apostol Pavel când predica neamurilor, pornea de la ideea că toți „oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu” ( Facere 1 , 28 ) și în virtutea acestui chip au posibilitatea să perceapă mesajul Evangheliei. O însușire esențială, care-l face pe om sa fie receptibil la chemarea lui Dumnezeu spre desăvârșire este legea morala naturala sădita de El în om la creație. În baza acestei legi divine, păgânii au căutat întotdeauna să ajungă la cunoașterea Absolutului .Omul, neascultând porunca divină a pierdut fericita posibilitate de a nu mai murii. Prin păcat, stricăciunea a pătruns în creație si omul a devenit muritor. In această stare deplorabilă prima familie părăsea gradina Edenului ducând cu ea greutățile pe care avea sa le întâmpine de acum înainte în viața: „ în dureri vei naște copii” și în „ sudoarea feței tale iți vei mânca pâinea ta, până ce te vei întoarce în pământul din care ești luat: căci pământ ești si în pământ te vei întoarce” (Facere 3 ,16 si 19 ).

Creatorul însa n-a voit pieirea veșnica a omului căci nu pentru aceasta crease pe om. De aceea în infinita Sa bunătate și iubire de oameni a găsit prin înțelepciunea Sa, mijlocul cel mai bun al izbăvirii de rău, hotărând întruparea Fiului pentru mântuirea lumii(Efes II,4-5 ;Tit.III,4-5). Coborârea Fiului prin întrupare pentru ridicarea omului a fost concepută de Dumnezeu din eternitate, întrucât El știa ca omul va cădea (Fapte II, 23 ;I Petru I,20) „taina a voii Sale , după bunăvoința Sa, precum, mai înainte a hotărât întru Sine”(Efes I,9), „taina cea din veci ascunsa în Dumnezeu”. Motivul acestei hotărâri este bunătatea Sa : „așa a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Sau Cel Unul Născut l-a dat, ca tot cel ce crede într-nsul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan III,16). Deci începutul demersului de îndreptare, de mântuire, l-a făcut Dumnezeu prin trimiterea Fiului Sau în lume, prin Jertfa Căruia „ne-am izbăvit de păcat și ne-am făcut robi dreptății”(Romani 6 ,18), „ mulțumire ( fie adusă ) lui Dumnezeu că ( deși ) erați robi ai păcatului, v-ați supus din toată inima dreptarului învățăturii căreia ați fost încredințați” (Romani 6 , 17 ).

I.1.2. Pregătirea păgânilor si iudeilor pentru

primirea Mântuitorului

Pregătirea păgânilor și iudeilor, pregătirea neamului omenesc s-a făcut pe linie dubla, în lumea păgâna și în poporul ales la iudei.

În lumea păgâna oamenii au fost pregătiți spre mântuire în chip natural si pozitiv.

Natural prin legea moral-naturală (Rom I ,19-20 ;II,15) manifestată în conștiința spre adevăr și bine. Moralitatea vieții umane este legată de starea normală a creației. Dumnezeu Bunul și Dreptul Creator, este cel ce a pus „bunătatea foarte” ca esență a lumii. Omul ca ființă liberă este factorul de moralitate înzestrat cu putere harică pentru a sfinții prin viața sa curată întreaga creație, și astfel preamărește pe Dumnezeu Arhetipul și izvorul său existențial. Omul a fost creat ca o ființă autonomă, și în dorința sa permanentă de a se autodepăși se manifestă, de fapt, aspirația spre Infinit, sau dorul neostoit după Dumnezeu, chiar și în starea sa după căderea în păcat. . În această sete de perfecțiune se distinge de fapt „tinderea icoanei, a chipului spre Arhetipul său”.

Cu toate că după căderea în păcat chipul s-a alterat, oamenii din toate timpurile și locurile datorită faptului că au fost creați după chipul lui Dumnezeu au căutat sa ajungă la asemănarea cu acest El, purtând în sine dorul după divinitate și dorul după frumusețea pierdută. Păgâni având legea morala naturală, neavând „lege își sunt loruși lege”( Romani 2, 4 ), aveau posibilitatea să facă diferență între bine si rău. În decursul omenirii, nu puțini au fost aceia care s-au ridicat la un înalt grad de înțelegere a lucrurilor și de „ desăvârșire morala”. Această stare de „desăvârșire morala”, atât la păgâni cât și la iudei nu era totală, cu toate că fiii lui Israel au avut față de păgâni Revelația supranaturală.

I.1. 2. a. Pregătirea pentru primirea Mântuitorul în lumea păgână, o găsim în formă redusă și în filosofia păgână, în special la Heraclit, Socrate, Platon, Aristotel, care în baza legii naturale dată de chipul divin din om au fost prooroci lumii lor. Heraclit ( cca.540 – 480 î. Hs.) este cel dintâi filosof antesocratic, care-și fundamentează întreaga filosofie pe concepția despre existenta logosului, ca rațiune universala a lumii. Logosul este cel ce imprimă lumii minimum de moralitate necesară. Socrate ( 469- 399 i. Hs. ), a fost inițiatorul unei filosofii noi și a unei noi metode de cercetare adecvată acestei filosofii, metoda observației interioare. Socrate consideră drept cea mai utilă și mai demnă de interesul științific cunoașterea omului, concepută exclusiv ca formă sistematică de aplicare a conștiinței de sine. „Cunoaște-te pe tine însuți” nu are semnificația unui precept ce ar invita la o simplă „inspecție” individuală. În cultivarea acestei științe individuale și impersonale, subiective și obiective, subordonată unei finalități morale, se definește accepția socratică a înțelepciunii, lucru pe care omul trebuie să-l cunoască și să-l practice, mai presus de orice este Binele; să poată răspundă la întrebările: Ce este bine ? Ce este rău ? Ce este drept ? Ce este nedrept ? Ce este înțelepciunea, curajul, lașitatea ? Cum trebuie să fie statul, politica, guvernământul ? În reflexie, în exercițiu sistematic al conștiinței de sine rezidă sursa și înțelesul înțelepciunii, temelia libertății veritabile pe care Socrate o identifică cu autonomia interioară, prin intermediul ei, omul devine stăpân pe propriul destin și umanitatea se constituie ca atare, căpătând conștiință de înțelesul ei profund, de exigențele și responsabilitățile ce-i revin. Pentru Socrate, Binele reprezintă ceea ce este util, relația dintre un mijloc și scopul determinat al unei ființe determinate, având în acest caz un caracter relativ. Temperanța se înfățișează în context drept una dintre virtuțile principale, a căror definiție stă în centrul preocupărilor socratice. Platon (427- 348 î. Hs. )Ceea ce l-a consacrat pe Platon ca pe unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii antice a fost teoria despre lumea ideilor. Ceea ce este mai înalt si ultim, inexprimabilul, omul nu-l poate sesiza prin cunoaștere, ci el poată sa-l presimtă in intuiție, nu știința este aceea care are de spus ultimul cuvânt, ci credința, religia. Știința pregătește drumul ce sigur duce la ținta, dar ea nu spune ultimul cuvânt . Pentru a ajunge în lumea ideilor, omul trebuie sa savarseasca Binele, care este scopul suprem al vieții .

Aristotel (384 – 322 i. Hs. ) afirmă că virtutea este o acțiune a voinței care consta în păstrarea drumului de mijloc ales de rațiune în mod liber. După el „ dărnicia este virtutea ce tine echilibru intre a fi risipitor si a fi zgârcit.”12 In etica lui Aristotel se cunosc doua feluri de virtuți : „ virtuți etice” si „virtuți dianoetice”. Primele sunt practicate în viata de toate zilele; cele dianoetice sunt : înțelepciunea si deșertăciunea practica.

Lumea antică, fiind lipsita de lumina Revelației și a harului divin , nu a putut sesiza adevărata valoare și menire a omului – fericirea veșnică- dovedind în cel mai lăudabil caz o înțelegere superioară a acestuia numai în viața de aici. „Filosofia antică a avut rolul de pedagog și călăuză către Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat”.

1. 2. b. Pregătirea pentru primirea Mântuitorului în Vechil

Testament prin Revelația supranaturală.

Pregătirea omenirii pentru primirea Mântuitorului pozitivă s-a realizat prin reminiscențele din Revelația primordială și prin diferite acțiuni ale providenței divine. Existența lui Dumnezeu cel Unul în Ființă și purtarea sa de grijă s-au arătat ca adevăruri ale mântuirii mai întâi poporului ales de Dumnezeu, Israil, atunci când Dumnezeu a socotit să scoată pe oameni de sub puterea idolatriei, și să le arate căile vieții dumnezeiești, pentru care a fost zidit omul dintru început. Desăvârșirea acestei descoperiri ni s-a dat în Hristos, în care se sfințește si se luminează toată taina existentei, se descoperă Hristos ca Domn cu Numele Sau vechi de „Alfa si Omega”, se eliberează omul de sub puterea stihiilor și a idolilor, și i se redă în Hristos locul său de cinste ca încununare a zidirii lui Dumnezeu. Toate lucrurile se reînnoiesc în Hristos, când omul este reașezat în demnitatea de cunună a făpturii, ca să nu mai fie robul acesteia, iar Cuvântul lui Dumnezeu este sfințit din nou în Hristos, ca izvor de viata veșnica pentru toata făptura.

„Cercetează toată Scriptura și vei vedea că multe din lucrările lui Dumnezeu se referă la acele popoare care le-au pregătit pentru primirea Mântuitorului”, spune Origen. Dumnezeu le-a trimis patriarhi, le-a dat făgăduință, a scos din Egipt poporul care se trăgea din acei patriarhi, a răbdat îndelung când ei au păcătuit, i-a pedepsit ca un părinte, i-a dus în țara făgăduinței pe care le-a dat-o; din când în când le-a trimis prooroci, i-a pedepsit și i-a întors de la păcatele lor, i-a răbdat mereu îndelung, trimițându-le bărbați care să-i vindece, „până să vină Marele Doctor, Proorocul, care-i mai presus decât toți proorocii, Tămăduitorul, care întrece pe toți tămăduitorii. Când a venit El, ei L-au trădat și L-au omorât zicând: „ia-L,ia-L de pe pământ, răstignește-L, răstignește-L” (In. XIX. 15)”.

Pregătirea omenirii pozitivă și negativă avea drept scop menținerea conștiinței venirii Răscumpărătorului, anunțată ( profețită ) prin întâia veste bună, pe care Dumnezeu o dă protopărinților în urma căderii în păcat, ca mijloc de mângâiere și de biruire contra robiei păcatului.

Dumnezeu în marea Sa iubire de oameni, nu a voit ca făptura mâinilor Lui sa fie cuprinsa de stricăciune si făgăduiește primilor oameni ca le va trimite un Răscumpărător, care-i va mântui din robia păcatului si a morții : „ Dușmănie voi pune intre tine si intre femeie si intre sămânța ta si a ei , aceasta iți va zdrobi capul , iar tu ii vei înțepa călcâiul” ( Facere 3 , 15 ) .

Făgăduința despre venirea lui Mesia, este mereu accentuată și exprimată din ce în ce mai clar prin Revelația supranaturală a Vechiului Testament, prin profeți, începând cu patriarhii: Avraam ( Facere 26, 4 ), Iacov ( Facere 28, 14 ) căruia Dumnezeu îi descoperă că din coapsele fiului său, Iuda, se va naște Mântuitorul ( Facere 49, 10 ); Daniel, care descrie timpul venirii lui Mesia ( Dan. 9, 24-27 ); Miheea, arată locul nașterii – Bethleemul (Miheea 5, 1); Isaia, descoperă că Mântuitorul se va naște dintr-o Fecioară: „ Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și va chema numele lui Emanuil”( Isaia 7, 14 ); precum și alte profeții legate de întreaga activitate a Răscumpărătorului. „ Cuvântul lui Dumnezeu pregătește lumea pentru venirea Sa prin proorocii Vechiului Testament”.

I.1. 3. POSIBILITATEA MÂNTUIRII.

Dacă Dumnezeu a pregătit pe oameni, păgâni și iudei, în vederea mântuirii, înseamnă că mântuirea omului căzut e posibila. Temeiul posibilității mântuirii îl formează faptul ca păcatul protopărintelui neamului omenesc nu constituie o cădere radicala, ca aceea a îngerilor rai. Îngerii rai au căzut in păcat din proprie inițiativa și prin sine fără nici o ispita din afara ; omul insa n-a căzut numai prin sine, ci fiind amăgit de diavol ; la om răzvrătirea voinței e însoțita de pofta senzuala mai ușor trezita din exterior, si ducând la întunecarea mintii. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul este despărțirea dintre voia noastră gnomică (arbitrară) și voia lui Dumnezeu, ispitire a diavolului, „pe care șarpele cel gândit l-a introdus, înduplecând pe om prin înșelăciune să calce porunca dumnezeiască și să prețuiască cele vremelnice decât cele veșnice”.

Sfânta Scriptură spune ca din partea omului , „nu exista nici un preț care sa răscumpere sufletul sau” (Ps. 48,8). De aceea Dumnezeu a hotărât ca Fiul Sau cel Unul Născut, sa se întrupeze si luând adevărata fire omenească, să aducă în locul omenirii păcătoase jertfa cea curată. Întruparea și jertfa este armonia bunătății cu dreptatea dumnezeiască. Prin întrupare „ Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au îmbrățișat” (Ps. 84,10).

I. 2. ÎNTRUPAREA DE LA DUHUL SFÂNT ȘI DIN FECIOARA MARIA

I.2.1. CAUZA ÎNTRUPĂRII CUVÂNTULUI

Cauza trimiterii Izbăvitorului, o constituie iubirea divină: „ pentru că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viață veșnică” ( Ioan 3, 16) „Dumnezeul Revelației, Dumnezeul creștin este iubire, mai precis iubire-…semnificând iubirea de sus în jos, coborâtoare”. De aceea iubirea, care nu se impune oamenilor de la sine, nu-și are începutul în oameni, ci în Dumnezeu, izvorul iubirii absolute, care îi atrage pe cei care se iubesc spre El. Nu poate omul să urce spre Dumnezeu cel iubitor de oameni fără să crească în însușirea (asumarea) iubirii Lui față de oameni, nu se poate desăvârși în comuniunea cu Dumnezeu fără să se facă pe sine mai dăruitor altora.

Principalul scop al întrupării Logosului este ridicarea omului din robia morții, aducând mântuirea și izbăvirea noastră, ridicând după har neamul omenesc la ceea ce este El după fire.

Persoana umană a fost creată de Dumnezeu ca mijloc de relație ce se găsește și se împlinește pe sine prin participare la Creatorul său, omul fiind creat ca partener de dialog al divinității.

Omul n-a fost adus la existență din necesitate pentru Dumnezeu, ci din marea Lui iubire ce-l îmbracă în fericire și strălucire. Prin căderea în păcat, moartea intră în firea cea curată, ca urmare a poruncii divine, de aceea pentru biruirea ei era necesară întruparea Cuvântului. Nimeni altcineva nu era în măsură să schimbe moartea dată ca lege , în nemurire, și să refacă chipul omului, decât Logosul lui Dumnezeu ce are viața în sine, care prin asumarea trupului omenesc și prin jertfa sa ridică pe om de sub jurisdicția păcatului.

Argumentele Sfinților Părinți ce susțin întruparea Fiului pentru mântuirea omului sunt bazate pe faptul că lucrarea și atributele fiului sunt în conformitate cu opera de mântuire, de aceea:

După Sfântul Ioan Damaschin, era necesar să se întrupeze Fiul pentru ca să se păstreze proprietatea de Fiu : „ Tatăl este Tată și nu Fiu; Fiul este Fiu și nu Tată…pentru aceia, Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămână imobilă însușirea”.

Logosul sau Fiul este însuși Cuvântul lui Dumnezeu „ Calea, Adevărul și Viața” ( Ioan 14, 16 ), de aceea se face accesibil oamenilor, pentru a repune pe om în legătură cu Creatorul său

Toată creația este opera Fiului, de aceea se cuvenea ca Cel ce a făcut-o să o și refacă ( Ioan 1,3).

Mântuirea adusă de Hristos înseamnă reașezarea omului în har și refacerea chipului omului, care este făcut „după chipul” Său în vederea atingerii „asemănării”.

I.2. 2. PLINIREA VREMII SAU ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI

Întruparea trebuia sa se petreacă la „ plinirea vremii”(Gal. IV,4). Evident ca Dumnezeu putea trimite în lume pe Fiul Sau, iar Fiul putea sa se întrupeze si sa mântuiască pe om îndată după cădere. Dar aceasta ar fi însemnat ca omul sa fie mântuit în afara de voința lui. Lucru imposibil căci omul a căzut în libertate, si nu putea fii mântuit decât tot în libertate,voind el însuși mântuirea.

Ca să ajungă omul să dorească mântuirea sa, trebuia să treacă vreme îndelungata, pentru ca :

oamenii să cunoască din experiența și să se convingă pe deplin de gravitatea păcatului și de neputința morala de a se elibera din robia păcatului numai prin puterile lui proprii.

Rătăcirea religioasă și decăderea morală trebuiau să ajungă culmea pentru că astfel răul să poată fii curmat de la rădăcină și pentru totdeauna

Venirea Mântuitorului, timpul, locul și împrejurările în care se va arata El, ca și datele asupra vieții si activității Sale trebuia să poată fii cunoscute cât mai bine și de cât mai mulți, ca mântuirea să devină bun al omenirii întregi.

Omenirea să aibă timpul necesar să se pregătească treptat pentru însușirea dumnezeieștii învățăturii pe care avea s-o descopere Mântuitorul și pe care, fără pregătire corespunzătoare, nu și-ar fi putut-o însuși.

paralel cu dezvoltarea răului și cu întinderea stăpânirii păcatului, omenirea trebuia să facă și un anumit progres, trecând printr-un lung șir de pregătirii și consacrațiune. 

Timpul venirii reprezintă momentul central al omenirii, sau mai bine zis veacul eshatologic „ timpul de pe urmă” ( I Petru 1, 20 ), care este actualizat în persoana lui Hristos în firea umană, asumată de El și înălțată la gradul ei maxim de desăvârșire, nemaiexistând altă țintă la care să aspire. De aceea era atât de necesară pregătirea omenității, pentru ca ea să fie aptă primirii bunurilor spirituale infinite ce o sfințesc. Curăția desăvârșită a firii umane asumată de Hristos, impune cu necesitate și nașterea Sa, din firea curată a Fecioarei Maria, în care existența păcatului strămoșesc, deși prezentă , este redusă la o „ pură potență inactivă, prin a cărei curăție și sfințenie, Cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit în rândul oamenilor”.

Plinirea vremii este însăși Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, în care timpul este desăvârșit, El încorporează în mod real firea umană în veșnicie: „ El ne-a arătat prin întruparea Lui, spre ce ne este dat timpul”. Plinirea vremii constituie momentul central al omenirii când întreaga creație era pregătită pentru primirea Mântuitorului, mai mult dorea izbăvirea de sub robia răului pentru că răutatea atinsese un punct maxim, de aceea răul trebuia eradicat și acest lucru era cu putință a fi realizat numai de Dumnezeu pentru că nici un om nu avea rezistență și putere în fața slăbiciunilor firii.

2.3. Întruparea de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.

Existența lui Dumnezeu cel Unul în Ființă și purtarea sa de grija s-au arătat ca adevăruri ale mântuirii, mai întâi poporului ales de Dumnezeu, Israil, atunci când Dumnezeu a socotit să scoată pe oameni de sub puterea idolatriei, și să le arate căile vieții dumnezeiești, pentru care a fost zidit omul dintru început. Desăvârșirea acestei descoperiri ni s-a dat în Hristos, în care se sfințește și se luminează toata taina existentei, se descoperă Hristos ca Domn cu Numele Sau vechi de „Alfa si Omega”, se eliberează omul de sub puterea stihiilor și a idolilor, și i se redă în Hristos locul său de cinste ca încununare a zidirii lui Dumnezeu.

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este anunțată de semne luminoase care dădeau mărturie despre venirea Celui ce mai înainte fusese anunțat de prooroci a fi „Împăratul Slavei” (Zaharia IX. 9), „Soarele dreptății” (Maleahi III, 20) și „Răsăritul Cel de Sus” (Luca I, 78). Steaua ce a apărut la Răsărit anunța magilor că s-a născut Cel ce era așteptarea și luminarea tuturor neamurilor (Matei II, 2); păstorii ce priveau turmele lor pe câmp în noapte, au fost scăldați deodată de slavă și lumină din care îngerul Domnului le anunța: „Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca II, 11). Dreptul Simeon, peste care era Duhul Sfânt, primind în brațele sale pe pruncul Iisus, profețește că acesta va fi „Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Israel” (Luca II, 32). Evanghelistul Matei precizează că în Iisus Hristos s-a împlinit profetia lui Isaia care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftalin spre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor”; „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină și celor ce ședeau în latura și umbra morții, lumină le-a răsărit”, (Matei IV, 15- 16).

Hristos s-a întrupat și s-a născut din Fecioara Maria nu după ordinea firii ci mai presus de fire. Conceperea s-a făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, iar prin Naștere nu s-a stricat fecioria Maicii Domnului. Născătoarea de Dumnezeu a fost Fecioară înainte de naștere si a rămas Fecioară în timpul nașterii si după naștere, pentru totdeauna (Mart. Ort.I,39).

Fecioria Mariei e posibilă prin atotputernicia lui Dumnezeu după analogia rugului care ardea fără a se mistui și arătării Mântuitorului după Înviere, prin ușile încuiate, fecioria se cuprinde și în viziunea profetului Iezechil (44,1-2) privitoare la „ușa templului ce va rămâne încuiată și nimeni nu va trece prin ea, ea nu se va deschide, iar Domnul lui Israel a intrat prin ea si ea va fi închisa” Sfânta Scriptură nu vorbește determinat despre pururi Fecioria Mariei și nu cuprinde expresia „Pururi Fecioară„și sau mai adesea „ pururea fiica” așa cum găsim în scrierile Sfinților Părinți și hotărârile sinoadelor (sin .VI ec. , def. 2-2 ;VI-lea ec. , can. 1 si def.aVI.).

Conceperea sau zămislirea s-a făcut prin lucrarea divină a Tatălui și a Duhului Sfânt, fără a atinge fecioria Născătoarei de Dumnezeu, care deși avea păcatul strămoșesc, este curățită în momentul conceperii, când îngerul îi spune: „ Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui prea Înalt te va umbri… de aceea și Sfântul care se va naște din tine , Fiul lui Dumnezeu se va chema”, iar ea acceptă cu smerenie: „ Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău.” ( Luca 1, 35, 38 ), deci Hristos se întrupează „ nu din voință sau din naștere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt, și în chipul celei dintâi faceri, a lui Adam”, Maria rămânând Fecioară și după naștere.

Sfânta Fecioara Maria a născut o ipostasă în două firi: firea dumnezeiască născută din Tatăl, atemporal, și firea umană luată de Hristos prin întrupare, în timp, născut în trup din Fecioara Preacurata, deci „ Cuvântul netrupesc, nestricăcios și nematerialnic al lui Dumnezeu, vine în latura noastră, nefiind departe nici înainte, căci nici o parte a zidirii nu a rămas goală de El…și pogorând la stricăciunea noastră Își ia trup, care nu străin de al nostru… din Fecioara neprihănită ( I Petru 1, 18 )… străin de unirea femeii cu bărbatul…, să se desființeze în El legea stricăciunii… îmbrăcând în mod cuvenit pe toți cu învierea… căci El s-a întrupat ca noi să fim îndumnezeiți”. Astfel Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu ( teotocos ). Deci Cel ce se naște e om Dumnezeu pentru că : „niciodată nu se naște o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, dacă firea nu vine la subzistență reală decât ca persoană. Persoana care se naște din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, Care prin Întrupare Se face și persoana firii omenești.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul care spune că, “Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca să-L facă pe om Dumnezeu”.Întruparea Mântuitorului este doar începutul lucrării mântuitoare care continuă cu răstignirea, învierea, înălțarea și cu faptul actualizării acestei lucrări sace în Sfânta biserică, în Trupul Său extins în umanitate peste veacuri, pentru mântuirea lumii.

CAPITOLUL AL II-LEA.

DEFINIȚIA DOGMATICĂ A PERSOANEI

DUMNEZEULUI OM, IISUS HRISTOS

II.1. Formularea dogmei hristologice.

Persoana și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos este centrul învățăturii de credință, El fiind Cel ce realizează întreaga operă a mântuirii lumii și a omului din robia păcatului și a morții. Învățătura despre Iisus Hristos Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat ( Ioan 1,14; Evrei 4,15) așa cum a fost formulată și propovăduită de biserică în sinoade le ecumenice menține unitatea bisericii și prin biserică a lumii. Persoana Sa ca templu al celor două firi: dumnezeiască și omenească este modul suprem prin care umanitatea este unită în mod intim cu divinitatea. Mântuirea este posibilă numai prin unirea cu Dumnezeu realizată prin Hristos Cel ce este Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Formularea dogmei hristologice a realizat-o biserica ortodoxă atunci când au apărut ereziile, proclamând în mod solemn în Sinoade, dogma mântuirii. Dacă la Sinodul I Ecumenic (Niceea 325) Arie este combătut pentru că învăța greșită după care Hristos este subordonat Tatălui, sinodul proclamă consubstanțialitatea Persoanelor treimice; dacă la Sinodul al II-lea Ecumenic se formulează învățătura despre Duhul Sfânt ca Dumnezeu adevărat și odată cu aceasta învățătura despre dogma Sfintei Treimi, la Sinoadele Ecumenice III, IV, VI biserica a definit dogma hristologică, lucrarea Logosului divin, realizată ad extra prin întruparea Sa la plinirea vremii.

II.1.a. Noțiunea de persoană premisa înțelegerii dogmei hristologice

Pentru a înțelege corect dogma hristologică, așa cum a fost formulată de biserică, trebuie înțeleasă noțiunea de persoană prin explicațiile pe care le-au făcut părinții capadocieni.

Termenul de „persoană” vine de la grecescul (προςώπον) și din latinescul persona, care se traduce prin masca ce acoperea fața artiștilor în antichitate, când interpretau un rol, și cum față nu are decât omul prin mască s-a înțeles o față umană concretă, persoana-persoană, cum au tradus latinii. Prin numele de „persoană” ce se atribuie doar omului se înțelege că acesta este o ființă spirituală. Ceea ce face ca omul să fie o persoană nu este trupul lui, ci spiritul lui, care dă întregului psiho-fizic caracterul de persoană. Când zicem spirit, înțelegem natură rațională și liberă, care se cunoaște pe sine și se determină pe sine. Dar „persoană” nu înseamnă numai spirit, ci și „ipostas”, adică unitate de sine stătătoare, un întreg care-și are centrul existenței și vieții în sine însuși. Întrucât „ipostas” este numele comun pentru toate existențele individuale concret raționale sau neraționale (ipostas individ) s-a folosit termenul „persoană” pentru ipostazele raționale, „spirituale” , iar pentru cele neraționale, „individ”. Fiecare persoană este o unitate de sine stătătoare (individ) și are specificul ei unic între celelalte persoane (individualitate), ridicat la gradul maxim posibil.

Filozofia greacă cunoștea bine noțiunea de individ, dar ignora noțiunea de persoană precizată de Sfinții Părinți pe plan trinitar și abia după sinodul de la Calcedon a intrat în hristologie și antropologie: ipostasul sau persoana este definit prin deosebirea față de „usia” și „definește modul de a deține ființa umană una și de a participa la viața divină una”. Dar ipostasul este și ceea ce depășește aceste relații în el însuși: unicul în sine însuși. Această noțiune de unicitate ireductibilă și incomparabilă care face din individ o ființă unică, o persoană, ne vine din dogmă. Persoana este, astfel un mod de existență care pătrunde și face personală ființa întreagă. Ea este subiectul și purtătorul căruia îi aparține și în care trăiește ființa ca atare.

Sfântul Vasile cel Mare arată că ousia, esență, ființă, indică fondul naturii comune a mai multor indivizi, de aceeași specie, ceea ce face ca un lucru să fie el și nu altceva. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa este desăvârșită în fiecare dintre ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privesc accidentele, care sunt însușiri caracteristice. Însușirile caracteristice însă, aparțin ipostaselor, și nu firii. „Ipostasa se definește : ființa împreună cu accidentele. Pentru aceea, ipostasa posedă comunul împreună cu particularul și existența în sine. Ființa însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase’’.

În ce privește ființa și deosebirea ei de ipostas, Sfântul Vasile cel Mare zice : ,, Susținem așadar următorul lucru : ceea ce-i specificat într-un chip propriu e arătat prin cuvântul ipostas . Într-adevăr , când spui om îți intră în ureche – prin specificarea nedefinită a acestui cuvânt – o idee cam împrăștiată , astfel încât dacă natura e indicată cu ajutorul acestei numiri ceea ce se subînțelege și care-i indicat propriu-zis prin numele său nu-i specificat . Dimpotrivă, când spui Pavel , atunci arăți tocmai ființa indicată prin acest nume … Ousia este fondul naturii comune mai multor indivizi de aceeași specie de exemplu: omenitate, iar ipostasul este individul subzistent concret , Petru , Pavel , Ioan“ .

Formula de la Calcedon folosește termenii de „ipostas” și „prosopon” care înseamnă persoană, dar cu nuanțe diferite. Prosopon-ul este aspectul psihologic al ființei umane întoarsă spre lumea sa interioară, spre conștiința de sine și în această calitate își urmează evoluția trecând prin vârstele propriei sale cunoașteri și etapele însușirii firii pe care o poartă. Ipostasul are aspectul ființei care se deschide și transcende spre altul. Acest al doilea aspect este decisiv pentru a sesiza dimensiunea teandrică a persoanei, fără a uita că Persoana în sens absolut nu există decât în Dumnezeu și că orice persoană umană nu este decât „chipul” Lui. „Persoana își găsește sensul și fericirea numai în bogăția nemărginită de sensuri și ca urmare într-o trăire și comunicare reciprocă infinită a lor cu alte persoane și cu Cuvântul personal, izvorul infinit al tuturor sensurilor, iubitorul tuturor persoanelor în care sensurile sunt încorporate”.

II.1.b. Formularea dogmei hristologice în Sinoadele Ecumenice

Sinodul III Ecumenic de la Efes (431) condamnă pe Nestorie care blasfemia pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe Feciara Maria prin învățătura Sa considerând că Hristos are două Persoane: Dumnezeiască și omenească, Persoana dumnezeiască este născută din veci din Tatăl iar Persoana omenească născută în timp din Fecioara Maria, aceasta nefiind decât născătoare de om sau de Hristos, antropotocos sau histotocos.

Problema hristologică a început în mare vervă prin lupta dusă între Sfăntul Chiril al Alexandriei și Nestorie care se solidarizează episcopul Ioan de Antiohia pentru a-și întării erezia. La Roma Papa Celestin în anul 430 într-un sinod declară învățătura lui Nestorie erezie, iar la Alexandria Sfântul Chiril a ținut un sinod în care prezintă 12 Anatematisme contra lui Nestorie și învățătura sa. Pe fondul acestor neînțelegeri a fost convocat sinodul de la Efes (431), care pe baza învățături capadocienilor și a Sfântului Chiril condamnă pe Nestorie și învățătura sa greșită, declarând în formula sinodală dogma hristologică: „Mărturisim pe Domnul nostru Iisus, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut, Dumnezeu adevărat și om adevărat din suflet rațional și trup, înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă pe Același pentru noi și pentru a noastră mântuire născut din Maria Fecioara după omenitate, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate. Căci s-a făcut unirea a două firi. De aceea, mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. După acest înțeles al unirii neamestecate, mărturisim pe Sfânta Fecioară născătoare de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat și S-a făcut om și și-a unit Sieși chiar de la zămislire templu luat din ea. ..”.

Mântuitorul Iisus Hristos, vorbind despre sine își atribuie fire Dumnezeiasca si fire omeneasca, numindu-se Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. In convorbirea cu Nicodim își atribuie omniprezenta însuși a naturii divine si se numește Fiu Unul Născut al lui Dumnezeu, deci având fire dumnezeiasca întrucât e omniprezent : pogorât din cer si totuși existent în cer prin care crezând omul se mântuiește (IoanIII,15,16,18).

In definiția dogmatică sinodului al III-lea Ecumenic Hristos se numește Dumnezeu desăvârșit si om desăvârșit constatator din suflet rațional si din trup, aceleași deoființă cu Tatăl după dumnezeire si deoființă cu noi după omenitate afara de păcat. Sfinții Părinți față de numeroasele erezii hristologice, sunt unanimi în învățătura despre cele două firi în Hristos. Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu, formulând dovezile clare și precise ale Scripturii și o serie de argumente raționale :

ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni(I Tim. II,5), trebuie să fie Dumnezeu și om.

ca învățător desăvârșit, ca lumina a noastră (Ioan VIII, 12), Mântuitorul trebuia Dumnezeu -om (Lc. IV,18)ca să-l putem cunoaște și nimeni altul nu putea să ne vestească pe Tatăl decât Cuvântul Său ipostatic (Rom.XI, 34)

ca Răscumpărător și Restaurator al neamului omenesc (Galat.III,13;Evr.XII,22,25), Mântuitorul trebuia să aparțină și divinității si omenirii.

Dogma hristologică atinge întreaga ei profunzime în Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Eutihie unul din aprigii luptători contra lui Nestorie, interpretează la polul opus Sfântului Chiril, unirea celor două firi în ipostasul Cuvântului Întrupat, afirma că Hristos n-a avut decât o singură fire ( monofizitism) pe cea dumnezeiască pentru că la întrupare firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască și aceasta a dispărut complet. Consecința acestei erezi, este că dacă Hristos n-a avut nici o legătură cu firea umană, atunci nici mântuirea nu este posibilă.

Definiția Sinodului IV Ecumenic, combătând monofizitismul, arată că în Hristos Dumnezeu sunt două naturi: divină și umană; într-un singur ipostas, „cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit, fără ca din cauza unirii să se desființeze deosebirea firilor, ci fiecare dintre ele păstrându-și însușirile, ei și unindu-se într-o persoană și într-un ipostas, nu în două persoane, împărțit și despărțit, ci pe unul și același Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au învățat mai înainte despre el profeții și precum ne-a învățat Iiisus Hristos Însuși și precum ne-a predat simbolul Părinților”, iar Sinodul VI, combătând monotelismul arată că fiecare fire a lui Hristos își are propria sa voință și lucrare, iar „voința omenească supunându-se voinței Lui dumnezeiești și atotputernice” .Cuvântul însuși a lui Dumnezeu “S-a făcut prin întrupare, Mântuitorul prin excelență al creațiunii, al readucerii ei la Dumnezeu. Oamenii în starea de risipire și de afirmare individualistă, orgolioasă, nu pot fi preoți ai acestei lucrări… Făcându-se om pentru realizarea acestei adunări Hristos este Unicul Preot deplin pentru că este Unicul Om care se poate dărui cu devotament absolut Tatălui”.

Părintele Dumitru Stăniloae, arată că expresia „în două firi este echivalentă cu expresia agreată de bisericile precalcedoniene din două firi. Căci expresia întreagă sună astfel: – Unul și Același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit”.

Termenul cunoscut se referă la subiect accentuând unitatea și unicitatea persoanei sau ipostasul Logosului. Unitatea firilor este cheia înțelegerii formulei hristologice, pentru că: „ unitatea însăși nu este un compositum, o juxtapunere de părți legate mai mult sau mai puțin accentuat între ele. Este o juxtapunere dincolo de or ce juxtapunere”. Pentru lămurirea unității în Hristos, a firilor, importantă este teologia lui Leonțiu de Bizanț, care prin teologia enipostazierii arată că în Hristos natura umană nu este de sine stătătoare dar prin această constatare ea nu rămâne o simplă natură fără ipostas, pentru că acest lucru nu există, ea este enipostas pentru că nu există aparte ci în altul: „ Ipostaza și enipostaza nu sunt identice așa cum alceva este esența și altceva este ceea ce este esența. Ipostaza indică pe cineva, pe când enipostaza arată esența; ipostaza delimitează persoana prin proprietăți caracteristice; enipostaza arată că nu există accidentul, care își are existența în altul și nu e considerat în sine.”

Cât privește expresia formula o singură persoană „în două firi”, arată că unirea cu firea umană a fost reală, fără ca acesta să se schimbe și nici cea divină, fără amestec, fiecare având însușirile caracteristice. Această învățătură arată pe Hristos Logosul Întrupat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat.

„Dumnezeul Revelației, Dumnezeul creștin este iubire, mai precis iubire-…semnificând iubirea de sus în jos, coborâtoare”. În Hristos, Dumnezeu se unește cu firea umană și comuniunea este maximă și unică, căci în locul comuniunii este Cuvântul și cel ce enipostaziază firea omenească este ipostasul dumnezeiesc.

Centrul formulei hristologice îl ocupă Logosul care este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, identic cu Iisus Hristos. Sfântul Chirl al Alexandiei insistă pe înțelegerea corectă a faptului că Logosul este unul. Hristos, Cuvântul Ipostatic al Tatălui: „ La început era Cuvântul, și Cuvântul era de la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” ( Ioan 1, 1 ) născut etern din ființa Tatălui, este Dumnezeu adevărat și om adevărat, având Ipostasul său propriu în două firi: divină și umană, cu două voințe, posedând toate atributele și însușirile care îl fac egal cu Tatăl și Duhul Sfânt: „ pentru că n-a fost un timp când n-a fost Dumnezeu Cuvântul- zice Sfântul Ioan Damaschin – Dumnezeu are puterea Cuvântului Său prin El; nu este neipostatic… ci este ipostatic,.. Nașterea Sa este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște, asemenea cu El după ființă”. Sau așa cum numește Sfântul Chiril al Alexandriei, nașterea eternă a lui Hristos este: „ naștere ființială și liberă de orice tăiere, ținându- L legat și împreună existent în mod integral”. Pentru a evita înțelegerea greșită a Fiului ca produs din ceva exterior ființei lui Dumnezeu, de aceea: „ El este Întâiul Născut pentru noi de când s-a făcut ca noi, iar Unul Născut, dat fiind faptul că singur a ieșit din ființa lui Dumnezeu Tatăl”.

Hristologia ortodoxă calcedoniană cuprinde în rezumat următoarele învățături:

Identitatea Logosului dinainte de întrupare cu cel de după întrupare.

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, deoofință cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenire, afară de păcat.

Iisus Hristos s-a născut din veac din Ființa Tatălui ca Dumnezeu și în timp după omenitate din Fecioara Maria, ca om.

Nașterea din Feciara Maria s-a făcut pentru mântuirea noastră.

Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu- teotocos.

Ipostasul Logosului este în două firi: Dumnezeiască și omenească, unite fără amestec, schimbare, împărțire, despărțire

Unirea firilor nu suprimă deosebirile lor, fiecare păstrându-și proprietățile specifice.

Iisus Hristos, Cuvântul Întrupat, are o singură Persoană sau ipostas, cu două firi: dumnezeiască și omenească, cu două voințe și lucrări corespunzătoare. Persoana Cuvântului Întrupat, rămâne singur subiect neîmpărțit al celor două firi. Modul de unire al celor două firi este fără de împărțire, despărțire, amestecare sau schimbare.

II. 2. UNIREA IPOSTATICA ȘI CONSECINȚELE EI

Unirea ipostatică definește realitatea asumării firii omenești prin întruparea Logosului, având loc o unire fizică. Această unire este supremă exprimată în indivizibilitate și inseparabilitate. Sintagma patristică lansată de Sfântul Maxim Mărturisitorul „ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit” arată importanța dogma unirii ipostatice. Dumnezeu – Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, s-a făcut Fiu al Omului și om, ca să facă dumnezei și fii ai lui Dumnezeu pe toți oamenii. Aceasta o învăța Biserica, zicând: „ Intr-o singură Persoană Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și om adevărat ( Mart. Ort. I, 38 ); „ Credem ca Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra lui în propriul lui ipostas, trup omenesc (fire omeneasca), conceput din Duhul Sfânt în Pururi Fecioară Maria si s-a făcut om „ ( Mart. Dositei decret 7 ).

Unirea între Cuvântul lui Dumnezeu și firea omenească se numește unire ipostatică ( ένωσίς ύποστατίκ ). Biserica învață ca unirea ipostatică începând din momentul zămislirii rămâne pentru totdeauna nedespărțita ( Mart. Ort. I, 38 ,46 ,56) . Firea omenească luata de Cuvântul lui Dumnezeu la zămislire din Fecioara ( Is. VII ,14;Lc.I, 31-35) rămâne pentru veșnicie unita cu firea dumnezeiasca. Despărțirea spațiala a sufletului de trup prin moarte, nu strica unitatea persoanei în Hristos întrucât și sufletul și trupul păstrează și în moarte, legătura cu ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul prin care erau unite.

Persoana lui Hristos este cea mai larg cuprinzătoare, dar și desăvârșită și liberă, Hristos fiind un ipostas compus, nu în sensul de persoană dublă; ci dual compusă divino – umană, așa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. Nici cum este omul, o persoană compusă din trup și suflet în baza legilor naturale, ci El este o persoană compusă în baza virtualității proprii ca și Creator al omului, dar ca și Dumnezeu adevărat și om adevărat, virtualitate actualizată în mod deplin pe de o parte prin voia Sa, iar pe de o altă parte prin nașterea din om, așa cum se naște orice om. Prin întruparea Cuvântului: „ omul de acum a fost necompus, fiind simplu după fire și după ipostas, ca unul ce era numai Dumnezeu gol de trup și de toate ale trupului, chiar dacă acum, prin primirea trupului ce are un suflet mintal, s-a făcut ceea ce nu era, compus după ipostas, rămânând ceea ce era simplu după fire ca să te mântuiască pe tine…, Cuvântul, prin identitatea ipostatică a îndumnezeit în sens propriu trupul”.

Trupul aparține prin unirea ipostatică deci în chip absolut Logosului. Acesta a fost asumat în momentul zămislirii din Fecioara Maria, care este născătoare a Logosului divin după omenitate. „ În momentul întrupării cele două elemente( divin și uman) pot fi distinse numai cu mintea care le vede lucrând unul cu altul prin unire, în chip inefabil și neamestecat; dar nu le deosebește ci le admite și crede cu putere că din doi e unul”.

Prin unirea cu trupul omenesc Logosul nu a suferit nici o schimbare, rămânând ceea ce era- Dumnezeu și asumând ceea ce nu era- Om. Trupul uman, chiar si după înviere, rămâne trup dar sfințit sau transfigurat, pentru că este cu neputință ca ceva creat să treacă în esența sau Firea divină. De aceea unirea ipostatică este fără amestecare sau schimbare.

Prin Hristos cel ce se unește în mod liber cu omenitatea, se realizează o legătură profundă cu divinitatea, una ipostatică dar și una relațională realizată haric de întreaga omenire: „ toate ipostasele umane au pe Ipostasul Cuvântului ca ipostas ultim. Dar firea omenească a lui Hristos Îl are pe Dumnezeu –Cuvântul ca ipostas într-un mod atât de intim, că ea nu mai are un ipostas propriu, ca ceilalți oameni.”

Unirea ipostatică, este punctul de început al mântuirii ce deschide calea cerească a bisericii: „căci Fiul vine în noi trupește ca om, unindu-se cu noi prin binecuvântarea Tainelor și iarăși duhovnicește, ca Dumnezeu, prin lucrarea harul Duhului Său, recreând duhul din noi spre înnoirea vieții și făcându-ne părtași ai firii Lui dumnezeiești deci legătura unității noastre cu Dumnezeu și Tatăl este Hristos, aflându-se ca Dumnezeu, în mod natural în Dumnezeu Născătorul Lui… Drept aceea am fost desăvârșiți în unitatea cu Dumnezeu și Tatăl prin Mijlocitorul Hristos”.

II. 2. 1. URMĂRILE UNIRII IPOSTATICE

a) Comunicarea însușirilor

Comunicarea însușirilor exprimă clar raportul dintre natură și persoană în Iisus Hristos. Dualitatea firilor și unitatea Persoanei lui Hristos este exprimată de Sfântul Ioan Damaschin prin termenul „ inhabitare reciprocă”, prin întrepătrundere sau perihoreză:„Cuvântul își împropriază cele omenești, căci ale Lui sunt toate cele ale Sfântului Lui trup, împărtășește corpului cele ale Lui proprii, potrivit modelului comunicării însușirilor (άντίδοσίς ίδίωμάτατων) din cauza întrepătruderii reciproce”. Astfel firea omenească primește însușiri dumnezeiești, iar firea dumnezeiască, omenești, pentru că Hristos este om deplin și Dumnezeu deplin, care comunică firii omenești puterile dumnezeiești „ cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului este în cer” ( Ioan 3,13 ).

Prin comunicarea însușirilor nu se produce nici o comunicare a firilor. Lucrările Mântuitorului sunt teandrice, căci El voiește și lucrează în fiecare din cele două forme ale naturii sale, fiecare fiind nedespărțită de cealaltă. Firile divină și umană având comunitatea existenței în întreg, își comunică reciproc însușirile, însă nu în mod direct ci prin intermediul ipostasului.

Comunicarea însușirilor este posibilă datorită unirii reale a naturilor în Ipostasul lui Hristos, care lucrează atât ca Dumnezeu cât și ca om, fiecare fire păstrându-și însușirile în unitate. De aceea: „ Fiul lui Dumnezeu se umanizează fără a înceta să fie Dumnezeu, ci devenind ipostasul firii omenești. Prin aceasta El însușește modurile noastre de gândire și de sensibilitate, pentru a le transfigura, sau umaniza până la capăt, sau a le îndumnezeii”.

Lucrările Mântuitorului sunt teandrice, dumnezeiești și omenești, pentru că și subiectul lor este Dumnezeu și om. Așa cum remarcă teologul Hristos Andrutsos :„baza și criteriul oricărei comunicări a însușirilor o formează propoziția: Dumnezeu este omul și omul este Dumnezeu, nu însă Dumnezeirea este omenire sau om, ori omenirea este Dumnezeire sau Dumnezeu”. Firea Lui omenească, nu este formată printr-un proces exterior și nu-i rămâne asociată fără o legătură profundă cu El, pentru că nu e om simplu, nici Dumnezeu gol. Prin naștere a luat firea umană întreagă pe care o înnoiește prin cele mai presus de fire „ căci viețuirea τολίτεία, este viața trăită după legea firii. Iar Domnul fiind îndoit în fire, pe drept cuvânt s-a arătat având o viță corespunzătoare legii dumnezeiești și omenești, îmbinată într-una ( σϋγκεκροτήένον ), fără contopire; o viață nouă fiindcă era modelul lucrării noi a celui ce viețuia în formă nouă”.

Comunicarea însușirilor mărturisește, realitatea întrupării Logosului, arătându-L ca mântuitor al lumii, prin unirea realizată în Ipostasul Său, unire realizată între dumnezeire și omenire, acesta fiind singura modalitate de realizare a scopului celor create.

b). Îndumnezeirea firii umane în Hristos este făcută progresiv, iar afectele ( pasivitatea ) ce caracterizează firea umană, nu ating întru nimic dumnezeirea Sa: pentru că: „trebuie să spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz dumnezeirea,…în timp ce trupul pătimea dumnezeirea era unită cu el, dar cu toate acestea rămânea impasibilă și săvârșea cele mântuitoare”. Prin îndumnezeirea firii umane aceasta a fost ridicată la gradul cel mai înalt posibil, prin Hristos umanitatea șade de-a dreapta Tatălui.

Îndumnezeirea firii omenești, prin Hristos, aduce în ea darurile transfiguratoare, întărind totodată voința omului prin har, fără să se schimbe natura ei „căci dintre firi una a îndumnezeit și alta a fost îndumnezeită…a fost făcută asemenea Lui Dumnezeu …Aceasta nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea întrupări, adică după ipostasă, potrivit căreia trupul s-a unit, fără să se despartă, cu Dumnezeu Cuvântul și prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care vorbim despre înroșirea fierului în foc”. Întruparea Cuvântului Lui Dumnezeu readuce omului legătura cu divinitatea, comunicându-i prin credința în El și în har dumnezeirea, pentru că Hristos se înalță la Tatăl, cu omenitatea asumată, refăcând astfel rudenia noastră cu Tatăl, El fiind pârga rezidirii noastre, și aluatul ce dospește toată frământătura (ICor.15,47-49).

Mântuitorul Hristos realizează îndumnezeirea firii umane din interior pentru că Ipostasul Său este divino uman „ca om El se leagă de omenilor supună firea omenească, s-o înalțe și s-o unească cu propria lui ființă”.

c). Lipsa de păcat

În Sfânta Scriptură, păcatul este desemnat prin denumiri diferite. Astfel în ebreește, este redat prin cuvintele: hattat-îndepărtare de la scop, awom-nedreptate, pesah-rebeliune, sarah-revoltă. Etimologic, hattat corespunde grecescului și înseamnă perversiunea unei voințe, care ne îndepărteză de la scopul suprem și ne face vrăjmași ai lui Dumnezeu. Hatam corespunde lui , pesah lui și , rașah corespunde lui -a face rău. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul este despărțirea dintre voia noastră gnomică (arbitrară) și voia lui Dumnezeu, ispitire a diavolului, „pe care șarpele cel gândit l-a introdus, înduplecând pe om prin înșelăciune să calce porunca dumnezeiască și să prețuiască cele vremelnice decât cele veșnice”. Păcatul pentru Sfântul Vasile cel Mare este boldul morții, pentru că „plată păcatului este moartea” (Rom. VI, 23) și boldul morții păcatul” (I Cor. XV, 56).

Păcatul este călcarea conștientă și liberă a legii morale sau împotrivirea conștientă și liberă față de voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală, Ca și cunoașterea și voința omenească primește darurile unirii ipostatice iar prin aceasta se face trecerea fireasca la lipsa de păcat a lui Hristos. Lipsa de păcat din sfera voirii si acțiunii corespunde lipsei de eroare din domeniul cunoașterii, numai în cunoaștere se poate concepe un progres, dar un progres moral în Hristos, e de neconceput din cauza unirii naturilor în persoana Logosului. Sfânta Scriptură mărturisește lipsa de păcat a lui Hristos numindu-l Sfânt încă înainte de a se naște (Lc. I,35) ceea ce n-are păcatul strămoșesc . Lipsa oricărui păcat personal (Ioan VIII, 46; XIV,30; I Ioan III,5; I PetruII, 12; Is.LIII, 9;EvreiIV,15). Păcatul în firea asumată la întrupare nu a existat, pentru că zămislirea s-a făcut de la Duhul Sfânt, nici în viața Sa în trup pentru că voința Sa umană era întru totul supusă voinței divine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8). Lipsa de păcat a lui Hristos nu e numai o nepăcătoșenie de fapt sau relativă, adică putând păcătui, dar nevoind să păcătuiască, ci neputând păcătui. In esența lui păcatul e iubire de sine și egoism, deci în opoziție cu iubirea fata de Dumnezeu. Lipsa păcatului și chiar posibilității lui în Hristos e implicată și misiunea de Mântuitor. Iisus Hristos ne e pilda morală, pentru că lupta lui nu se duce în și cu nepăsare ci cu conștiința că imunitatea față de ispita și-o datorează încordării Sale de voința și puterii mai presus de omenitae pe care o are.

d). O singură închinare lui Hristos

Din unirea ipostatică rezulta se cuvine o singură închinare lui Hristos, anume adorarea atât după divinitate cat si după omenitatea sa :„ Toți să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul , nu cinstește nici pe Tatăl care L-a trimis „ ( Ioan V,22-23;apoc. V,11-13;Mt. XXVIII,17 ; Fapte VII,13-14; Evrei I. 6; II,6-9; I Cor.XV,27;Efes.II,6).: „ Noi nu adoram trupul despartindu-L de Cuvântul, …fiindcă știm că, Cuvântul s-a făcut trup îl recunoaștem pe acesta însuși chiar în trup fiind Dumnezeu..”.

Biserica Îl slăvește pe Mântuitorul Hristos în doxologii împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, adorându-L ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, arătând în aceasta egalitatea și consubstanșialitatea Persoanelor treimice.

e). Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu

Cel care s-a născut din Maria e Dumnezeu adevărat din momentul zămislirii Sale minunate în sânul Fecioara(Mart.ort.I,40). Sensul dogmei nu mărturisește că Fecioara Maria a născut firea divina, ci ca ea a născut pe Dumnezeu omul. Ea a născut pe Dumnezeu după omenitatea Sa, nu e Născătoare de om căci omenitatea e unită ipostatic cu Dumnezeu – Cuvântul, care și-a impropriat-o și a îndumnezeit-o.

Conceperea sau zămislirea s-a făcut prin lucrarea divină a Tatălui și a Duhului Sfânt, fără a atinge fecioria Născătoarei de Dumnezeu, care deși avea păcatul strămoșesc, este curățită în momentul conceperii, când îngerul îi spune: „ Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui prea Înalt te va umbri… de aceea și Sfântul care se va naște din tine , Fiul lui Dumnezeu se va chema”, iar ea acceptă cu smerenie: „ Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău.” ( Luca 1, 35, 38 ), deci Hristos se întrupează „ nu din voință sau din naștere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt, și în chipul celei dintâi faceri, a lui Adam”, Maria rămânând Fecioară și după naștere.

Sfânta Fecioara Maria a născut o ipostasă în două firi: firea dumnezeiască născută din Tatăl, atemporal, și firea umană luată de Hristos prin întrupare, în timp, născut în trup din Fecioara Preacurata, deci „ Cuvântul netrupesc, nestricăcios și nematerialnic al lui Dumnezeu, vine în latura noastră, nefiind departe nici înainte, căci nici o parte a zidirii nu a rămas goală de El…și pogorând la stricăciunea noastră Își ia trup, care nu străin de al nostru… din Fecioara neprihănită ( I Petru 1, 18 )… străin de unirea femeii cu bărbatul…, să se desființeze în El legea stricăciunii… îmbrăcând în mod cuvenit pe toți cu învierea… căci El s-a întrupat ca noi să fim îndumnezeiți”. Astfel Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu ( teotocos ) „ a respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu Însuși s-a făcut om, a negă că Iisus Hristos Însuși este Fiul Lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-se în acest scop și persoană omenească.” Nașterea așa cum arată Sfinții Părinți este o însușire a persoanei nu a firii, de aceea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu Cuvântul din care Acesta primește firea umană. Trupul asumat de Mântuitor este zămislit prin pogorârea Duhului Sfânt și din Fecioara Maria, însă nașterea lui Iisus Hristos se realizează sub lege pentru cape cei de sub lege să-i răscumpere( Galateni 4,5-6).

Fecioara Maria este cinstită în mod deosebit în Biserica Ortodoxă, cultul dat Fecioarei Preacurate se numește preacinstire, pentru că ea s-a îndvrednicit a fi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, fiind vasul ales și raiul cuvântător, pe care creștinii îl imploră în rugăciune zicând: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pe noi”.

II. 3. CHENOZA FIULUI LUI DUMNEZEU

PRIN ÎNTRUPARE ȘI CRUCE

Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, s-a făcut Fiu al Omului și om, ca să facă asemenea lui Dumnezeu pe toți oamenii. De aceea, să credem că vom ajunge acolo unde este acum Însuși Hristos, Capul întregului Trup, Biserica (Col. 1, 18) și Înaintemergătorul nostru la Tatăl (Evr. 6, 20).

Viața lui Hristos poate fi împărțita in doua stări : una a umilinței sau a „deșertării” si alta a preamăririi. Starea umilinței începe la întrupare si durează toata viata culminând in moartea pe cruce. Starea preamăririi începe după moarte si cuprinde: coborârea la iad , învierea , înălțarea si șederea de-a dreapta Tatălui.

Patimile și moartea pe cruce a lui Hristos constituie expresia ultimă și desăvârșită a chenozei filantropice a lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul și vârful cel mai înalt al jertfei răscumpărătoare a neamului omenesc, adusă de Hristos pentru noi și împreună cu noi, cei cuprinși în Sine, lui Dumnezeu-Tatăl.

În chenoză, deci, și anume în chenoza crucii, Hristos a săvârșit întemeierea ipostatică a Bisericii, El devenind acum, în umanitatea Sa, Înaintemergătorul nostru la Tatăl. Prin jertfa crucii și prin coborârea în cele mai de jos ale pământului, adică prin coborârea la iad, Fiul lui Dumnezeu întrupat deschide lumii intrarea la Tatăl, instituind drumul filiației dumnezeiești în Duhul Sfânt.

Viața lui Hristos descrisa de Sfânta Scriptură între naștere și moarte e supusa condițiilor pământești și mărginirilor vieții umane (Ioan I,14; II,21 ;Lc,IX,32) e viața „ zilelor din trup „ și a „lacrimilor” ( Evrei V,7 ) precedată de maiestatea dumnezeiasca de dinainte de întrupare și urmata de încununarea cu mărire si cu cinste după suportarea morții(EvreiII,9) „ Bogat fiind pentru noi a sărăcit sa ne îmbogățim prin sărăcia lui „ (II Cor. VIII, 9) . (Lc. XXIV ,26), „căci trebuia să desăvârșească prin suferințe pe Acela, pentru care și prin care sunt toate și care a adus pe mulți fiii la mărire, pe Începătorul lor” (Evrei II, 10 ).

Locul scripturistic clasic pentru cele două stări e (Filip. II ,6-11): „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,  Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om,  S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;  Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. .”. Ideea deșertării ,ca valoare si micșorare a măririi lui Hristos o exprima si Sfinții Parinți. : „ Cel ce era s-a deșertat si cel ce nu era, a primit, zice Sf. Grigore de Nazianz deșertare numesc eclipsarea si diminuarea măririi.”Chenoza sau înomenirea deplină a Fiului lui Dumnezeu este o dovadă a unirii ipostatice pentru că: „El, S-a pogorât pe Sine prin deșertare, fără a fi silit de cineva la ceasta, ci prin bunăvoirea Tatălui, potrivit voii sale și s-a făcut om, păstrând neatinsăși cu totul neschimbată în sine demnitatea firii proprii și puterea, dar asumând prin icononomie omenescul”.

Chenoza Cuvântului se explică prin scopul ei adică mântuirea omului, care prin neascultare a căzut în păcat, de aceea „cel ce din cauza facerii primului Adam, a primit să se facă om, nu a refuzat să se nască din pricina căderii lui, acceptând facerea ca pogorământ la cel căzut, iar nașterea ca golire de bună voie ( Chenoză), în favoarea celui osândit… prin naștere se îmbracă, la întrupare, asemenea cu omul stricăciunii, întru-cât a luat chip de rob”.

După Bulgacov natura Cuvântului rămâne neschimbată și nemicșorată în Hristos. Prin întrupare Hristos se dezbracă de chipul dumnezeiesc, luând chip de rob, pentru ca după înviere să-și recapete slava cea veșnică. Slava veșnica e sofia necreată. Chenoza e negustarea pentru Sine de către Fiul a fericirii dumnezeiești, deși acesta continuă să existe în viața Sfintei Treimi neschimbându-se nimic. Ipostasul divin s-a micșorat în Hristos reducându-se până la ipostasul omenesc, căci numai așa se putea substituii deplin eului uman. Chenoza e mijlocul prin care Dumnezeu suprimă prăpastia dintre El și om, în Hristos. Numai prin chenoză divinitatea s-a putut cobora în omenitate înobilând-o dinăuntru, nu din afara, ca pe un obiect. Acest lucru e posibil, după Bulgacov iposatasul omenesc e tot de esența divină, ca și Cuvântul, așa ca substituirea unuia prin altul nu întâmpină o piedică prea mare.

Nici Sfânta Scriptură, nici Sfânta Tradiție nu vorbesc nicăieri despre o chenoză reală în sens de renunțare din partea Cuvântului întrupat, la punerea în lucrare a însușirilor Sale dumnezeiești.

Sfinții Părinți precizează sensul unirii ipostatice și accentuează mereu prezenta activă a dumnezeirii Mântuitorului în toată activitatea lui, fără anularea umanității, dar și fără restrângerea divinității. Golirea de slava dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, care ca Persoană a Sfintei Treimi posedă toate atributele acesteia ca mărire, nemărginire, putere, este un act de iubire supremă ce se revelează deplin nu numai prin întrupare când se arată în chip de rob ci în jertfa crucii când suportă moartea pentru a izbăvii lumea de sub puterea morții.

Chenoza nu este o golire de dumnezeire, o cădere din Dumnezeu a Fiului sau o micșorare a dumnezeirii, pentru că Hristos niciodată nu a încetat să rămână Dumnezeu, El Fiind Dumnezeu-om. Aceasta este chenoza coborârea Fiului lui Dumnezeu în chipul uman, rămânând ceea ce era Dumnezeu dar unit cu umanul : „căci deși a luat chip de rob Cuvântul este în chipul lui Dumnezeu, asemenea trupului, n-a robit pe Cuvântul care e Domn prin fire…și s-a făcut om, prin Chipul de rob, S-a făcut Domnul tuturor și Hristos, spre a sfinții în Duhul pe toți.”

Chenoza trebuie explicata cu raportare la planul mântuirii, conceput si realizat de înțelepciunea si puterea lui Dumnezeu , in si pe temeiul iubirii fata de lume. Moartea lui Hristos este închiderea vechiului eon și începutul altuia. Învierea este tocmai acest eon nou, numit în teologia mai nouă ortodoxă, ziua a opta, care este în limbajul Sfintelor Evanghelii „întâia a sâmbetelor” (Mat. 28, 1). Trupul înviat al Domnului, fiind plin de puterea Duhului este arzător ca focul și numai condescendeța Domnului îl apără pe Toma să nu se ardă la atingerea Lui. „El ține, acum de un plan transcendent planului nostru de trăire. Dar pentru cei ale căror simțiri sunt înălțate prin energia Duhului Sfânt datorită credinței, această transcendență nu e sesizabilă numai prin simțuri ca o realitate exterioară, ci este intrată în comunicare cu ființa lor. Căci are fluiditatea spiritualității și iradierea iubirii maxime. Acest Trup este transcendent numai în sensul că e o realitate din planul Duhului și nu se cere o ridicare la starea de înduhovnicire, care este ținuta noastră, ca astfel numai noi să știm de el prin credință, ci și să ne unim cu el în mod simțit. Aceasta este împărtășirea mai adevărată de El în lumina viitoare neînserată de care vorbește Liturghia ortodoxă”. De fapt, cea care s-a înălțat mai presus de toată începătoria și stăpânirea a fost firea omenească, luată de Mântuitorul prin întrupare, aceea care mai înainte era întinată și urâtă, căci firea dumnezeiască nici n-a murit, nici n-a înviat și nici nu s-a înălțat.Toata lucrarea de mântuire o face Tatăl, dar în Fiul și în Sfântul Duh. Dar nu pentru ca Tatăl n-are suficiente puteri și Fiul la fel. Așa ar fi când Tatăl ar înceta să mai fie activ în lucrarea ce se continuă în Fiul și Fiul în lucrarea ce se împlinește (se finalizează) în Duhul. Dar, de fapt, Cele trei Persoane sunt active de la început pana la sfârșit în fiecare lucrare. Nu insuficienta unei Persoane, ci comunitatea de ființa este motivul pentru care Cele trei Persoane lucrează în comun.

Chenoza sau smerenia Fiului este modul prin care firea umană primește bunătatea și iubirea firii divine, prin unirea intimă cu ea, care o sfințește din interior prin actele mântuitoare săvârșite de Hristos începând de la întrupare culminând cu moartea pe cruce, învierea și înălțarea ei de-a dreapta Tatălui prin Persoana Fiului lui Dumnezeu.

II.4 Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în iconomia mântuirii

Mântuitorul Hristos prin toata activitatea Sa a realizat în trupul Său îndumnezeit întreaga iconomie a mântuirii noastre, asumându-și întreaga natură omenească. Mântuirea devine bunul propriu al fiecăruia prin sălășluirea lui Hristos în noi și prin dobândirea harului Duhului Sfanț. Conlucrarea dintre Hristos și Duhul Sfânt pentru mântuirea oamenilor are început înainte de întrupare, căci Nașterea lui Iisus a fost împlinirea multelor profeții care împreună cu întreaga lege mozaică au pregătit poporul ales pentru venirea în lume a Fiului Omului, Cel ce „a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut"(Le. 19.10).

Duhul Sfânt este cel care a făcut descoperirile veterotestamentare ce au pregătit poporul ales și prin extensie celelalte neamuri pentru venirea mântuirii oamenilor.

Scopul întrupării Mântuitorului este „ca să se mântuiască lumea prin hi"(In 3.17), fapt mărturisit și de Simbolul Credinței care afirmă că Mântuitorul ..pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Măria Fecioara și s-a făcut om"(art.3). ..Duhul Sfânt lucrează, urzește împreună cu Fiul nu numai trupul Său din trupul Fecioarei, ci și din trupul Fecioarei face vas alesului Lui, Hristos.” Însemnătatea actului întrupării rezultă din unicitatea lui față de celelalte acțiuni dumnezeiești, fiind manifestarea bunătății nemărginite a Creatorului. Hristos este Viața care „lucrează în noi prin Sfântul Duh sau împreună cu Sfântul Duh…iar lucrarea Sfântului Duh, fără să repete lucrarea Cuvântului întrupat urmează activitatea Acestuia în etapa complementară a planului providențial de mântuire". Întruparea, viețuirea, Patimile, moartea, învierea și înălțarea Domnului Hristos sunt actele văzute prin care Fiul lui Dumnezeu cel întrupat a răscumpărat omenirea din osânda păcatului, împăcând-o cu Dumnezeu și deschizându-i calea către mântuirea cea mult așteptată, care poate fi dobândită cu ajutorul harului Duhului Sfânt. „Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a jertfit nu numai pentru a ne da exemplu de viață dumnezeiască, ci ca să ne comunice din slava Sa prin prezența Sa în lume. întruparea, jertfa și învierea nu au doar o valoare etică, ele sunt acte istorice și reale, cu efecte soteriologce de valoare ontologică. În persoana lui Iisus Hristos și prin lucrarea Sa mântuitoare suntem astfel restaurați și transfigurați după asemănarea lui Dumnezeu". Prin coborârea, prin patima, moartea pe cruce, și mergerea în iad, Hristos a lăsat să pătrundă în El întreaga suferință a lumii căzute, toată slăbiciunea condiției umane de după păcat, dând posibilitatea și oferind mijloacele necesare pentru mântuire, „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn». Ca prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să primim prin credință făgăduința Duhului"(Gal. 3,13-14) cea vestită de proorocii Vechiului Legământ.

Adresându-se lui Timotei, Apostolul Neamurilor a rezumat magistral întreaga lucrare a Mântuitorului afirmând : cu adevărat, mare este taina dreptei credințe : Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume. S-a înălțat întru slavă"(I Tim.3,16). Prin toate minunile și actele săvârșite în decursul viețuirii Sale între oameni, Hristos a împlinit planul din veșnicie al mântuirii oamenilor, căci El este cel ce „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului sa vină"(I Tim 2,4), și în acest scop și-a asumat rolul de Mijlocitor, singurul de altfel care a împăcat Creatorul cu creația Lui, după cum ne încredințează Apostolul, care spune „că unul este Dumnezeu și unul este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni : Omul Iisus Hristos"(I Tim.2.5).

Lucrarea Mijlocitorului mântuirii noastre este continuată și desăvârșită de Mângâietorul, căci Hristos a încredințat pe apostoli că atunci „când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede. Acela va mărturisi pentru Mine. Observăm în acest verset cu foarte mare claritate conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi în iconomia mântuirii. Chiar apropierea numirilor de „Mijlocitor" și ..Mângâietor" si semnificația lor arată lucrarea comună a celor două persoane treirnice pentru mântuirea noastră și complementaritatea lucrărilor lor.

„Fiul se întrupează de la Duhul Sfânt și este în același timp Vistiernic al Duhului Sfânt, al darurilor Lui…Toată lucrarea Sa o face în Duhul. …Prin Duhul EI însuși înviază se înalță până la dreapta Tatălui ; o înălțare nu doar spațială, ci umplere a umanității asumate de slava Duhului și trecere la starea supremă la asemănarea cu Tatăl. Toate actele lui Hristos sunt vizibil semne ale prezenței Duhului Sfânt. De aceea în lumina Duhului noi luăm cunoștință de ele și prin ele de Hristos”. „Lucrarea mântuitoare se continuă de la Iisus Hristos la Duhul Sfanț într-o acțiune haricâ comună (II Cor. III, 18). Iconomia celor două persoane divine este îndreptată pe un făgaș comun. Ceea ce întemeiază și se călăuzește Hristos, însuflețește și desăvârșește Sfântul Duh." Celebrele cuvinte ale proorocului Isaia : „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc robilor desrobirea și celor orbi vederea ; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului" (Is.42.7: 61,1; Lc.4.18-19). și-au găsit împlinirea în Hristos. căci ..astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta"(Lc.4.20), iar ca o dovadă incontestabilă că s-au împlinit profețiile menționate mai sus poate fi considerată și încredințarea despre autenticitatea lor a iudeilor simpli, din popor, căci „toți Îl încuviințau și se mirau de cuvintele harului ce ieșeau din gura lui"(Lc.4.21).

Iisus a instituit Sfintele Taine pentru ca după Înălțarea Sa toți să poată beneficia de lucrarea sfântă a harului (Botezul- Mt.28,19: Mirungerea Efes.4.30 : Sfânta Euharistie Mt.26.26-30. Mc.14,22 ; Le.22.10 : Pocăința Mt.18.18 : In.20.22-23, Preoția – In.20.21-23; Nunta- Efes.5.22-32 . Maslul – Iac.5,14-15), punând bazele Bisericii. care este „stâlpul și temelia adevărului"(I Tim.3.15) și împărtășește credincioșilor energiile necreate ale Duhului Sfânt, atât de necesare pentru sfințire și progres duhovnicesc. „În toate aceste Taine Hristos este lucrător în noi numai prin energia adusă în noi de Duhul Său". Deși Biserica a fost întemeiată în mod văzut la Cincizecime, prin coborârea Duhului Sfânt asupra apostolilor, Hristos este Mântuitorul ei, iar ea este trupul Său (Efs.5,23). „Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei întemeietor, ea împărtășește credincioșilor harul divin până la sfârșitul veacurilor".

Prin întreaga activitate a Mântuitorului „o nouă realitate intră în lume, un trup mai desăvârșit decât lumea, Biserica, întemeiată pe lucrarea lui Hristos și lucrarea Duhului Sfânt, cele două persoane ale Sfintei Treimi trimise în lume". Astfel, întreaga activitate a Mântuitorului aduce viață și nemurire (ζωήν κάί αφθαρσίαν) prin Evanghelie iar acestea este necesar să fie contemplate prin prisma învierii, căci „dacă Duhul celui ce a înviat pe Iisus locuiește între noi- zice Sfântul Apostol Pavel- El, cel ce a înviat pe Iisus din morți va face și trupurile noastre nemuritoare, prin Duhul Sfânt care locuiește întru noi"(Rm.8,ll). Între învierea noastră și învierea Mântuitorului Hristos – cea dintâi rod al celei din urmă, și cea din urma izvor a celei dintâi – există o dependență atât de mare, încât lipsa uneia face imposibilă existența celeilalte, iar existența uneia presupune existența celeilalte.

Învierea Domnului este o nouă creație a lumii, creația în har, la care participă apoi și Duhul, prin care firea omenească se reînoiește și primește puteri spirituale noi. Răscumpărarea pe care ne-a adus-o Mântuitorul ne-a curățit de păcatul strămoșesc și ne-a apropiat pe noi de Dumnezeu și cerul de pământ. Prin harul sfânt pe care ni 1-a dat, ne-am învrednicit să numim pe Dumnezeu Tatăl nostru cel din ceruri. Comunicarea dintre Dumnezeu și om este esențială în lucrarea răscumpărării și a mântuirii subiective, și ea s-a realizat întotdeauna cu predilecție dinspre Dumnezeu, care „odinioară în

multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci", iar „în zilele cele din urma ne-a grăit nouă prin Fiul"(Evr. 1,1-2) și am primit darul Duhului Sfânt-Mângâietorul și al lui Hristos care se întrupează. Așa precum în jertfa El este și Cel ce o aduce și Cel ce Se aduce pe Sine, Dumnezeu și Om, și de aceea jertfa Lui e deplină, e mântuitoare; la fel în propovăduirea Lui, Cuvântul Lui este Dumnezeu Cuvântul; El este ființa și viața mesajului Său. Este Cuvântul Tatălui care în puterea Duhului vestește și ne luminează întreg orizontul vieții, dă. răspuns întrebărilor noastre și sens ultim existenței noastre.

Foarte mulți comentatori biblici vorbesc despre consecințele jertfei pentru mântuirea oamenilor, despre împăcarea dintre Creator și creatură ca urmare a aducerii acestui sacrificiu, însă „împăcarea nu exprimă încă întregul conținut al răscumpărării. Ea este începutul acesteia, este expresia mântuirii obiective, este cel dintâi rod al întrupării și al morții lui Hristos, este primirea demnității de Fiu al lui Dumnezeu – după har – de către om". Într-adevăr și Sfântul Apostol Pavel subliniază aceasta, arătând că la „plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care striga Ava Părinte ! (Gal.4,4-6).

De asemenea este adusă din nou în actualitate posibilitatea nemuririi trupurilor, căci „dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său, care locuiește în voi" (Rm.8,11). Dacă plata păcatului este moartea, prin harul lui Dumnezeu adus de Mântuitorul putem dobândi „viața veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru"(Rom.6,23) și putem aduce de acum înainte roadă noastră, spre viață veșnică (Rom.6,22), ceea ce oamenilor nu le era posibil în perioada veterotestamentară.

Ca urmare a întrupării, ne-am „îmbrăcat cu cel nou care ne înnoiește spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce le-a zidit"(Col.3,17) și toate suntem chemați să le facem „în numele Domnului Iisus"(Col.3,17). Rezultă deci că prin întreaga Sa lucrare pământească, Iisus a adus îmbunătățirera, sfințirea și perfecționarea interioară a firii umane pe care și-a asumat-o în totalitate, a armonizat voința oamenilor cu cea a lui Dumnezeu, iar ascultarea și jertfa Sa au modificat ontologic firea umană, desăvârșind-o și îndumnezeind-o. Având convingerea nestrămutată că El este Dumnezeu adevărat, asemeni Apostolilor care au avut și privilegiul de neegalat de a-L întâlni în persoană, și de a petrece timp de câțiva ani împreună cu El, primim încredințarea mântuirii împreună cu toți cei care „o primesc prin Duhul comunicat lor, care după ce a pnevmatizat trupul Lui ii umple și pe ei de putere. Iar această putere continua să se comunice și după înălțare și va spiritualiza treptat și trupurile noastre, ducându-le la înviere, prin iradierea din El în noi "(Rom. 8,9-11). De aceea aducem mulțumire pentru harul răscumpărător și aducător de viață veșnică dat Hristos (Rom.7,25), „pentru că dacă plata păcatului este moartea, harul lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus, Domnul nostru (Rom.6,23). Harul adus de Domnul este harul Duhului Sfânt, oferit gratuit din dragoste pentru umanitate și de aceea răspunsul trebuie să fie pe măsura darului primit, cu dragoste, rugăciune și mulțumire continuă.

Iisus ne-a readus „harul vieții"(I Ptr.3,7; Rom.6,23), și noua lege, Legea harului, sau Legea darului care este opusă literei legii căci „litera omoară iar Duhul face viu (II Cor.3,6). „Legea Duhului (harului)vieții lui Hristos ne-a izbăvit de legea păcatului și a morții"(Rom.8,2)- spune Apostolul- îndreptându-ne „prin credință".

Harul primit prin Hristos a readus „dreptatea lui Dumnezeu mărturisită de lege și prooroci"(Rom,3,21), frumusețea originară ce fusese pierdută, slava și cinstea cea dintâi, „fiindcă toți am păcătuit" și suntem lipsiți de „slava lui Dumnezeu", însă „îndreptându-ne în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus, pe care Dumnezeu L-a rânduit (jertfa ) de ispășire, prin credința în sângele Lui, ca să-și arate dreptatea Sa pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute"( Rom.3,23-25 ). Firea omenească a fost astfel sfințită, iar această sfințenie este comunicată în mod real tuturor celor care aleg să o primească și să o păstreze.

Mântuitorul a adus în dar omenirii „viața veșnică", a dat „duh" celor ce cred și mulțime de daruri. Răscumpărătorul a adus posibilitatea reală a unirii cu El și a unei viețuiri curate după modelul vieții Sale, înfierea posibilitatea automodelării omului după chipul dumnezeiesc spre dezideratul asemănării cu El, concorporalitatea cu Hristos (Efs.3,6), comuniunea cu Tatăl și cu Fiul (I In. 1,3; I Cor. 1,9), comuniunea Duhului Sfânt (II Cor. 13,13 ; Flp.2,1), starea de dreptate, de sfințenie și de fii ai lui Dumnezeu, părtășia la firea dumnezeiască (II Ptr. 1,4 ), renașterea din Duh, moștenirea nestricăcioasă, neîntinată și neveștejită (I Ptr. 1,4).

Primul om ne-a introdus în starea de păcat, împreună cu toate urmările inerente acesteia, iar Mântuitorul prin jertfa ne-a eliberat din robia morții și a păcatului (Rm.6,20,22). Pe când omul cel vechi este pângărit, incapabil de a dobândi mântuirea, căci îi lipsește harul, omul cel vechi se naște iarăși, prin botez, primind harul Duhului Sfânt va putea să acceadă spre împărăția lui Dumnezeu. Dacă nașterea după trup aduce cu sine nedorita moștenire ce a devenit ontologică, botezul, cea de-a doua naștere, este o condiție sine qua non pentru a porni pe calea asemănării cu Dumnezeu, căci „de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu"(In.3,5). Adam a fost începătorul morții, iar Hristos este „începătorul vieții"„pe care însă Dumnezeu L-a înviat din morți"(F.A.3,15). Chemarea Celui ce dă viață este rodnică, deoarece „întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub nici un cer alt nume; dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi"(F.A.4,12).

„Nașterea, patima, învierea și înălțarea sunt evenimentele văzute în viețuirea ca om a Răscumpărătorului nostru, care după intrarea în slava Sa continuă misiunea de spiritualizare a omenirii răscumpărate în și prin Duhul, cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, care pogorându-se în «limbi de foc» la Cincizecime a însemnat cu flacăra Sa începutul Bisericii și drumul propovăduirii Adevărului. Biserica nu există deci din hazard sau accident istoric ci este scopul iconomiei lui Dumnezeu, care voiește să recunoască pe toți în trupul Fiului Său cel întrupat și înviat. Biserica aparține proiectului Noului Testament, de a recapitula în Hristos, proiect început prin întrupare, realizat în istorie la Cincizecime și care va fi desăvârșit la a doua venire a Domnului Hristos." Nici răscumpărarea nu a fost înfăptuită întâmplător, ci conform planului perfect al Creatorului lumii, a fost pregătită și anticipată, mult-așteptată și dorita, „După Cincizecime, Duhul Sfanț însuși vine ca să glorifice pe Iisus în mijlocul oamenilor (In. 16,13-15). Dătătorul de viață în persoană vine cu darul său : „Dătătorule de viață, vino și te sălășluiește întru

noi"(rug. împărate ceresc). Cu alte cuvinte icoana lui Dumnezeu este icoana Sfintei Treimi, care este angajată în istoria oamenilor și în destinul creației, prin persoana Cuvântului și a Fiului, ce „S-a dat cu totul" pentru mântuirea noastră".

Această conlucrare a Fiului și a Duhului pentru mântuirea oamenilor nu s-a oprit, continuă până la a doua venire a Mântuitorului în bisericuțele ortodoxe, majoritatea modeste, dar pline de Hristos, care mai ales la Sfânta Liturghie le umple de slava dumnezeiască, măreață prin smerenia ei. Prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt timpul a căpătat noi conotații pline de încărcărură răscumpărătoare a devenit un timp spre înviere, spre viață veșnică, „mai bine-zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice în lumina descoperită a învierii".

Comuniunea noastră euharistică cu Hristos este o condiție fără de care nu putem dobândi mântuirea personală, este un privilegiu de care unii nu sunt conștienți, este un dar pe care numai cei răuvoitori îl pot refuza. Multitudinea efectelor binefăcătoare ale acestei lucrări minunate dumnezeiești, începând cu răscumpărarea din păcat prin Iisus Hristos, cu hanii Duhului Sfanț și culminând cu a deveni fii ai Tatălui ceresc sunt numai câteva dintre binefacerile pe care nu ni le oferă altcineva decât la Dumnezeu. Sfânta Euharistie, luata cu vrednicie, „Trupul lui Hristos este jertfa în veci, infiuzându-ne și nouă duhul de jertfa, dar în același timp este și locul în care este sălășluită toată slava și puterea dumnezeiască destinată nouă. E trupul în actualizarea permanentă a stării de jertfa, dar și de acțiune îndumnezeitoare". „Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă"(Rom.5,5), și drept urmare putem vedea în fiecare semen al nostru pe Hristos.

Omul renaște la o viață nouă prin botez, care are rostul de a întemeia o nouă viață în cel ce îl primește, fiind începutul mântuirii personale. Acum lucrarea lui Hristos și a Duhului converg iar Dumnezeu îl ia în primire pe om așa cum e, adică păcătos, și îl spală de orice întinăciune : „…și așa ați fost unii, dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului lisus și în Duhul Dumnezeului vostru". Omul va avea sa lucreze ca „să stea sub har" după ce s-a botezat, altfel botezul nu ar mai fi „baie a nașterii celei de-a doua" și început de „înnoire a Duhului Sfânt"(Tit3,5) ci pur și simplu o ceremonie simbolică prin care am ruga oarecum Cerul să ia act că ne-am schimbat conduita prin vrerea și puterea noastră, ca în botezul sectar.

Coborârea Sfântului Duh e cea care dă consistență reală Bisericii, punând începutul sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane și cu acestea, începutul Bisericii, fapt care începe la Rusalii când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza, Duhul Sfânt realizează înfierea lor divină după har îi ridică și îi ține în comuniune cu Tatăl. Cel ce zidește oameni ca Biserică vie, văzută în Hristos este Duhul Sfânt, îi da viața, o sfințește și o veghează peste veacuri. Cincizecimea deschide istoria Bisericii, inaugurează Parusia și anticipează împărăția lui Dumnezeu. Duhul Sfânt încorporează pe oameni în Hristos „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună cu Hristos"(Rom. 8,17).

Mântuirea se realizează în cadrul comuniunii Bisericii, în comuniunea cu Hristos prin lucrarea Duhului. Euharistia este cea care dă chip deplin întrupării, Jertfei și învierii. Cuvântul Care trup S-a făcut, rostește asupra pâinii- oferite "Acesta este trupul Meu", semn al universalității întrupării și în aceiași unitate a conlucrării între Fiul și Duhul , preotul se roagă „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste daruri…Și fa aceasta cinstit trupul Hristosului Tău….", căci „Duhul nu poate fi cugetat fără Fiul".

Gratuitatea mântuirii este numai la început, restul se merită și se cucerește, prin efort personal, în Biserică, prin harul Duhului Sfânt. Botezul conferă numai un accent al mântuirii, arvuna ei. „Auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre și crezând în ea, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței care este arvuna moștenirii noastre" (Efes. 1,13-14) arvună care nu trebuie depreciată sau exagerată în raport cu valoarea datoriilor pe care le are de îndeplinit creștinul ca să dobândească mântuirea.

„Viața creștinului în Biserică este în aceeași măsură darul Mântuitorului și rezultatul înrâuririi Sfântului Duh, încât a fi în Hristos și a fi în Duhul Sfânt, în planul mântuirii subiective este același lucru."

Ne împărtășim cu Hristos (1 Cor. 1,9), și cu Duhul Sfânt (2Cor. 13,14), ne îndreptăm în Hristos (Gal. 2,17),dar și în Duhul Sfânt (lCor.6,11), suntem pecetluiți în Hristos (Efes.1,13), și în Duhul Sfânt (Efes.4,30), suntem temple ale lui Dumnezeu (lCor.3,16), dar și ale Duhului Sfânt (lCor.6,19). „Duhul Sfânt este lumina în care, prin cuvântul Evangheliei, prin sfintele Taine și sfintele virtuți, îl cunoaștem pe Hristos și ne vedem, ne recunoaștem pe noi ca chip și asemănare a Lui, a protochipului nostrum, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu făcut om. Duhul Sfânt este comuniunea noastră cu Hristos și a fiecăruia și a tuturor mădularelor trupului Lui-Biserica, în fiecare strălucind câte un dar și toate împreună, la un loc, mărturisind unitatea Duhului în Hristos" .

CAPITOLUL AL III-LEA.

Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

III. 1. Întreita slujire a Mântuitorului.

Simbolul de credință în articolul al doilea ne spune că Fiul lui Dumnezeu este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, născut din Dumnezeu Tatăl din veșnicie, deoființa cu Tatăl prin care toate s-au făcut. Iar de la articolul al treilea până la articolul al șaptelea inclusiv, Simbolul de credință ne arată că Dumnezeu Fiul ne-a mântuit prin întruparea, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer, precum și faptul ca El va fi la sfârșitul veacurilor judecătorul celor vii și al celor morți, întemeind o împărăție duhovniceasca veșnica.

Mântuitorul Iisus Hristos prin opera Sa a realizat mântuirea lumii și a omului, acesta fiind manifestarea iubirii Sale. Dumnezeu fiind iubire ( I In. 4,8), Cel care numai pentru bunătate a adus toată zidirea cea mai presus de lume și cea din lume din neființă în ființă, Cel ce pe toate le-a împodobit și le-a strălucit cu lumina soarelui și poartă grijă de ele, Cel ce ne-a zidit pe noi, oamenii, după chipul si spre asemănarea Sa, Cel care a izbăvit lumea de înșelăciune cu bunăvoința Tatălui, cu lucrarea Cuvântului si cu venirea Sfântului Duh se descoperă „ca Cel ce „vrea ca toți oamenii sa se mântuiască si sa vina la cunoștința adevărului” ( I Tim. 2,4)

Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, vrând ca pe „toate să le reunească în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ”(Efes. 1, 10; cf. Col. 2, 10).

Astfel, Hristos este Alfa și Omega întregii creații. El este izvorul și vârful operei lui Dumnezeu. Din El purcede totul, prin El este creat totul, spre el se orientează totul, în El totul se desăvârșește și-și găsește plenitudinea. Venirea lui Hristos a avut drept scop restabilirea armoniei primordiale în univers, prin punerea tuturor sub ascultarea Sa și prin reluarea legăturii între cer și pământ, între lumea spirituală și om, legătură ce fusese ruptă prin păcat. În felul acesta, Mântuitorul Hristos devine, vârful și piramida întregii existențe, Capul care domină și dă plenitudine la toate cele din ceruri și cele de pe pământ.

Calea către îndumnezeire, propusă primului om, se cădea a fi urmată potrivit planului dumnezeiesc. Voința primului om, a lui Adam, a trasat o cale inversă, ce duce în neființa, o cale potrivnică firii, ajungând astfel la moarte. Iată de ce, de acum înainte pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu, unire la care e chemata toata făptura, omului îi va trebui acum să treacă o întreita stavila : 1. a morții, 2. a păcatului, 3. a firii. Toate aceste piedici au fost înlăturate prin Hristos, prin opera Sa răscumpărătoare.

Răscumpărarea e actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Hristos în lume și, de aceea Sfinții Părinți s-au străduit să o prezinte în toată bogăția ei, iar unii teologi au formulat mai multe teorii în privința sensurilor ei ( teoria penala, teoria prețului Răscumpărării, teoria Răscumpărării prin jertfă, teoria ontologică, teoria morală etc. )

Toată lucrarea de mântuire o face Tatăl, dar în Fiul și în Sfântul Duh. Dar nu pentru ca Tatăl n-are suficiente puteri și Fiul la fel, așa ar fi când Tatăl ar înceta să mai fie activ în lucrarea ce se continua în Fiul și Fiul în lucrarea ce se împlinește (se finalizează) în Duhul. Dar, de fapt, Cele trei Persoane sunt active de la început până la sfârșit în fiecare lucrare. Nu insuficienta unei Persoane, ci comunitatea de ființa este motivul pentru care Cele trei Persoane lucrează în comun. In acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa precizează „Nici Dumnezeul cel peste toate nu a făcut toate prin Fiul, pentru ca nu are nevoie de ajutor, nici Fiul Cel Unul-născut nu lucrează toate în Duhul Sfânt pentru ca are o putere mai mica decât intenția. Ci pentru ca Tatăl este Izvorul puterii, Fiul este puterea și Duhul Sfânt est Duhul puterii. Iar zidirea toată, cea sensibilă și cea netrupească este rezultatul puterii dumnezeiești. Tot ce este, încep de la Tatăl, înaintează prin Fiul și se desăvârșește în Duhul Sfânt”.

În raport cu starea de decadență în care se află firea umană, căzută, activitatea Mântuitorului se prezintă sub întreit aspect: ca profet, arhiereu și împărat.

Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos s-a săvârșit prin : chemarea, Sa profetică, prin slujirea Sa arhierească și prin demnitatea Sa împărătească. Prin prima, Mântuitorul pregătește împărăția lui Dumnezeu, prin a doua, o întemeiază, iar prin a treia, o conduce.

a.)Chemarea profetică, vizează luminarea minții, sau metanoia, schimbarea minții în Hristos, Hristos fiind „Calea adevărul și viața …lumina lumii”(Ioan 14,6;8,12 ) care luminează pe tot omul prin învățătura Sa, El fiind profetul profeților, învățător ( rabi ), și profet mare, puternic în faptă și cuvânt ( Evrei 1, 2; Luca 2, 19 ); chemare realizată în Biserică prin sfințenia dată de Duhul Sfânt ( Matei 28, 20 ), apostolilor și urmașilor acestora.

Prin chemarea profetică înțelegem proorocirea și descoperirea adevărului religios absolut și întărirea ei prin propovăduire, viață și minuni (Matei XIII, 57 ; Luca XIII, 33 ; etc).

Despre nici un alt învățător nu s-a spus vreodată că „a vorbit om ca Omul Acesta” ca Mântuitorul Iisus Hristos (IoanVII, 46). Această exprimare lapidară, surprinsă de evanghelistul Ioan pe buzele unor slujbași simpli, trimiși de farisei să-L prindă pe Iisus și să-L aducă legat, reprezintă punctul de plecare al demersului pe cât de plăcut pe atât de dificil de a pătrunde în tainele învîțătirii divino-umane a Mântuitorului. Slujbașii s-au întors cu mâinile goale tocmai pentru faptul că au rămas fascinați de frumusețea cuvântului unui învățător, pe care-L catalogaseră inițial un „agitator oarecare”. El este Învățătorul unic, după propriile-i cuvinte: Unul este Învățătorul vostru (Matei XXIII, 8), Unul nu în sens de singular și exclusiv, ci de revelator suprem al adevărului, cu putere dumnezeiască de a trezi spiritele, pentru a le purifica și face părtașe adevărului și în chipul cel mai profund.

Mântuitorul în Evanghelia Sfântului Ioan ne îndeamnă, zicând: „Cercetați Scripturile, ca vouă vi se pare a avea întru dânsele viața veșnică; și acestea sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan V, 39). Până la întruparea Sa poporul ales de a fost învățat și călăuzit de Dumnezeu prin patriarhi, le-a dat făgăduință, a scos din Egipt poporul care se trăgea din acei patriarhi, a răbdat îndelung când ei au păcătuit, i-a pedepsit ca un părinte, i-a dus în țara făgăduinței pe care le-a dat-o; din când în când le-a trimis prooroci, i-a pedepsit și i-a întors de la păcatele lor, i-a răbdat mereu îndelung, trimițându-le bărbați care să-i vindece, „ până să vină Marele Doctor, Proorocul, care-i mai presus decât toți proorocii, Tămăduitorul, care întrece pe toți tămăduitorii. Când a venit El, ei L-au trădat și L-au omorât zicând:ia-L,ia-L de pe pământ, răstignește-L, răstignește- pe El (In. XIX. 15)”.

Iisus Hristos este Învățătorul prin excelență: „Unul este Învățătorul vostru” (Matei 23,8). Este unic, dar „nu în sensul de singular și exclusiv, ci de revelator suprem al adevărului”. Mântuitorul Iisus Hristos în cuvântul Său spunea : „ N-am venit să stric Legea ci sa o împlinesc” ( Matei 5 , 17 ), iar Sfântul Apostol Pavel adaugă: „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos”( Galateni 3 , 2). Din cele menționate reiese ca omul nu putea ajunge la desăvârșire prin păzirea Legii mozaice. Legea mozaică îi înlesnea iudeului cunoașterea deplină a voii lui Dumnezeu, dar numai atât.

Prin învățătura sa Mântuitorul Hristos ne-a adus legea cea nouă, ce ne deschide ușile împărăției cerești: „Învățătura lui Iisus nu s-a transmis la întâmplare, ea a fost făcută după niște metode. Metodele de învățământ întrebuințate de El sunt variate, inductivă, deductivă, analitică, sintetică, toate adaptate momentului, dar transmisibile în toate veacurile.”

Iisus Hristos, așa cum îl prezintă Sfânta Scriptură este învățătorul lui Israel, iar cu acest apelativ, i se adresau și apostolii și mulțimile (Matei 14,21-23). Dar nu numai mulțimile simple îl vedea pe Mântuitorul ca „învățătorul lui Dumnezeu, ci și mulți din păturile înstărite, ce voiau să-și agonisească fericirea cea veșnică. La aceștia se adăugau și legiuitorii (pretențioși și suspicioși), fariseii (cărturarii orgolioși),saducheii (filosofii și ironizanții), toți considerându-L pe Iisus învățătorul lui Israel”. Iisus Hristos este învățătorul suprem ce armonizează în viața sa cuvântul Său.

Mântuitorul Iisus Hristos este modelul suprem al predicatorului ideal, absolut. El vorbea, după mărturia evanghelistului, ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor (Matei VII, 29), putere ce izvora, de fapt, din ființa Sa dumnezeiască, totodată din lipsa de păcat: „Cine din voi Mă va vădi de păcat?” (Ioan, VIII, 16). De aici deducem fără greutate „cheia” principală a reușitei actului omiletic: sfințenia vieții predicatorului. De aceea se potrivesc și propovăduitorilor cuvintele Domnului: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei, V, 48). Iisus Hristos, Dumnezeu și om desăvârșit, era numit nu întâmplător Rabi (învățător), El însuși mărturisind că pentru a învăța a venit în lume: „Să mergem în orașele și satele care sunt mai aproape, ca să vestim și acolo, căci pentru aceasta am venit” (Marcu I, 38), sau: „Se cade Mie să vestesc împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți, căci spre aceasta sunt trimis” (Luca IV, 43). Evident, nu trebuie înțelese în sens exclusivist aceste cuvinte. O dată cu misiunea învățătorească sau profetică, Mântuitorul le-a desfășurat și pe celelalte două: pastorală (împărătească) și sfințitoare sau arhierească.

Aspectul profetic arată pe Mântuitorul ca învățător prin excelență (Matei XII, 38), „învățătorul și Domnul” (Ioan XIII, 13), ca unul care „învață cu putere” (Matei VII, 29). Aspectul intelectual al Răscumpărării stă în învățătura înaltă, folositoare și propovăduită cu suprema autoritate, pe care a adus-o Mântuitorul și care a schimbat viața creștinului, după modelul învățătorului. Prin învățătura lui Hristos, care este „lumina lumii”, „calea, adevărul și viața”, am fost pe deplin luminați asupra noastră înșine, asupra lui Dumnezeu, asupra celor create, asupra Fiului lui Dumnezeu, asupra întrupării, crucii și învierii, asupra Domnului Sfânt și altor adevăruri mântuitoare. Cunoașterea acestor adevăruri este o condiție a mântuirii. în acest sens, Mântuitorul spune : „Viața veșnică este aceasta : să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3).

b.)Slujirea arhierească a Mântuitorului, reprezintă actul suprem și central al activității răscumpărătoare, deoarece prin jertfa Sa a fost și este lucrată împăcarea omului cu Dumnezeu „ căci s-a luat de pe pământ viața Lui, pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” ( Isaia 53, 4 – 8 ), căci „ Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul său răscumpărare pentru mulți” ( Matei 20, 28 ), El fiind jertfa de ispășire pentru păcatele noastre și ale lumii întregi ( I Ioan 2, 2 ).

Slujirea arhierească cuprinde toate suferințele, patimile și moartea Domnului pentru mântuirea noastră (Matei XX, 28 ; Ioan XVIII, 18 ; Evrei IV, 14 ; V, 1—5).

Jertfa Sa reprezintă mijlocul de izbăvire a firii umane din robia păcatului, ce se actualizează permanent până la sfârșitul veacurilor, după porunca Mântuitorului : „ aceasta să o faceți întru pomenirea Mea. Căci ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Domnului vestiți” ( I Corinteni 11, 25-26 ).

Jertfa este prezentă de la început în lucrarea de restaurare a Mântuitorului, “pentru că odată cu întruparea începe și preoția Sa. El S-a întrupat ca să se jertfească și să învie. Precum rămâne întrupat permanent, așa rămâne și Cel ce S-a jertfit și a înviat… Și precum valabilitatea în veac a jertfei Lui e dependentă de întruparea și învierea Lui pentru veci, așa în întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria și învierea Lui precum ni se arată în icoanele vechi ale Nașterii, unde pruncul născut e așezat pe disc și deasupra Lui steaua ca deasupra unui Agneț – Miel”.

Sfânta Scriptură arată Arhieria Mântuitorului prin legătura Sa permanentă cu Tatăl, desigur pe temeiul Întrupării care se va înfăptui prin trimiterea Lui de către Tatăl: „Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău. Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Psalmul 109, 5)”. Spre deosebire de preoția lui Aaron, Preoția sau Arhieria Lui Hristos este fără sfârșit, adică o preoție veșnică (Evrei 7, 24), universală, pentru tot neamul omenesc: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26). Jertfa Lui a străbătut cerurile, fiind adusă Tatălui pentru noi și împreună cu noi, cei cuprinși de umanitatea Sa: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 14 și 15).

Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează, deci cu scopul de a Se aduce pe Sine Însuși ca jertfă Tatălui. Și faptul că Se face întru toate asemenea nouă, și la înfățișare om adevărat (Filip. 2, 7), este o jertfă pentru măreția Lui, ce se continuă cu pătimirea, moartea pe cruce, fiind fără de prihană, și mijlocirea necontenită între noi și Tatăl; toate sunt acțiuni ale Arhiereului Hristos.

Mântuitorul prin jertfa Sa„ a luat asupra Sa durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu… El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți am fost vindecați… Chinuit a fost, dar S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus și ca oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, așa nu Și-a deschis gura Sa… Luatu-s-a de pe pământ viața Lui. Pentru fărădelegile poporului meu S-a adus spre moarte” (Isaia 53, 4-8). Prin Arhieria Sa în veac, Mântuitorul Hristos voiește să fim asociați și noi la jertfa Lui, să ne aducem și noi jertfă Tatălui, să ne facem bineplăcuți Lui. Deci, ca să facem aceasta, starea de jertfă trebuie să se sădească și în noi. Astfel, starea Lui, de jertfă și de rugăciune în fața Tatălui are o îndoită direcție: una către Tatăl și una către noi, pentru a ne lua și pe noi în această pomenire de jertfă către Tatăl.

Cuvântul lui Dumnezeu făcut prin Întrupare Preotul prin excelență al întregii creații, e unicul Preot deplin, deoarece El e unicul om care Se poate dărui cu un devotament absolut Tatălui. „El se face omul deplin curat din puterea Ipostasului Său dumnezeiesc, deci, Omul central, singurul om care are intrare la Tatăl și ne poate duce cu Sine și pe noi, singurul unificator cu adevărat, căci nu S-a făcut om pentru Sine, închis într-un ipostas omenesc limitat, ci a luat firea omenească în Ipostasul larg deschis întregii umanități. El S-a făcut prin aceasta singurul preot eficient, rămânând și Dumnezeu, în care ca preot, deci ca om, adună pe oameni în mod efectiv. El rămâne prin aceasta Preot în veac, unicul Preot deplin, unicul om în care avem intrarea și putința șederii lângă Tatăl. Și pentru că este nevăzut în urma Înălțării Sale, El, ca unicul Preot deplin, este izvorul întregii preoții văzute.

Jertfa Crucii este momentul prin care arhieria Mântuitorului realizează împăcarea omului cu Dumnezeu, această împăcare este prelungită și actualizată prin Duhul Sfânt prin revărsare harului peste întreaga lume. Hristos este Arhiereul prin excelentă pentru că El „ e și dar și jertfă. În El darul care coboară la noi e Dumnezeu însuși, jertfa care suie la Tatăl nu e un simplu om, ci Dumnezeu-Omul. Harul acestui dar coboară până la cele mai de jos ale făpturii noastre, iar jertfa suie prin El până la dreapta Tatălui. Unire perfect realizată în ambele sensuri”.

Arhieria Mântuitorului a fost lăsată prin succesiune apostolică preoției bisericii „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi; luați Duh Sfânt…” (Ioan 20, 21-23), textul clasic al trimiterii Sfinților Apostoli la propovăduire este cel de după Înviere: „Datu-Mi-S-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului”(Mat. 28, 20). „Și cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu 16, 16).

c.)Demnitatea împărătească a lui Hristos, pune în evidență măreția și preamărirea Dumnezeului – om, comparativ cu chemarea profetică și slujirea arhierească în care se arată mai mult starea de umilință și de deșertare.

Demnitatea împărătească este arătată atât în profețiile Vechiului Testament ( Psalmul 2, 7; Ieremia 23, 5-6 ) cât și în Noul Testament, unde este prezentat ca împărat veșnic ( Luca 1, 33; Matei 2,2,11 ) sau așa cum arată Apostolul Pavel, El este „ Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor” ( I Timotei 6, 15 ), demnitate ce o arată în mod desăvârșit prin minunile făcute și prin slava pe care o îmbracă firea prin înviere, El făcându-se începătura celor adormiți, ridicând firea umană de-a dreapta Tatălui.

Demnitatea împărătească se arată numai în cele duhovnicești (Matei XXV, 31—34; XXVII, 11 ; Luca XIX, 12) și anume : în viața pământească, prin stăpânirea asupra, stihiilor, arătată prin minuni și stăpânirea asupra sufletelor ; iar după moartea Sa, prin coborârea la iad, învierea, înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui. Ea se mai arată prin prezența lui Hristos în Biserică și în marile evenimente eshatologice: judecata obștească învierea morților, înnoirea cerului și pământului și împărăția veșnică.

III.2. Cele trei direcții ale mântuirii obiective

Termenul răscumpărare este folosit de teologia creștină pentru a descrie efectul morții lui Hristos. Sensul de bază este ,,să cumperi înapoi. Termenul grecesc (απολΰθρωςίσ), tradus ,,răscumpărare, semnifică a elibera un captiv prin plata pe care o face o altă persoană. Într-un sens mai larg implică eliberarea de la pedeapsă, de pâcat, ceea ce înseamnă că răscumpărarea implică eliberarea de consecințele păcatelor noastre. Scriptura folosește cuvântul ,,preț cu sensul de a fi ,,cumpărați cu un preț (1Corinteni6,20;7,23) și ,,se vor lepăda de stăpânul, care i-a răscumpărat(2 Petru 2:1). Verbul a răscumpăra este folosit în câteva pasaje pentru a descrie conceptul de răscumpărare: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii (Galateni 3,13); ,,Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea(4,4, 5); ,,Marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos.

Termenul de preț de răscumpărare înseamnă ceva de valoare plătit pentru obținerea eliberării sau izbăvirii unui captiv. Îl găsim folosit în (Ieșire 21,30 și Proverbe 13,8). Iisus a folosit termenul atunci când a corectat pe cei doi ucenici ce au cerut un loc de frunte, spunându-le ucenicilor că ,,oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți (Matei 20:27, 28; Marcu 10:45). Semnificația prețului răscumpărării este clarificată mai târziu de către Iisus, în timpul cinei cea de taină. Referitor la pahar, Iisus a zis: ,,Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28; vezi Marcu 14:24; Luca 22:20). Prin moartea Sa, semnificată de sângele Lui care se varsă, El va plăti răscumpărarea și va oferi iertarea păcatelor tuturor acelora care îndeplinesc condiția de pocăință și credință.

Noțiunea de mântuire / răscumpărare are o bogăție de sensuri, dintre care, cele mai însemnate sînt : sensul ontologic, adică cel ce privește firea noastră, sensul solidarității, al recapitulării și sensul de ispășire substitutivă penală. Teologia patristică, cât privește jertfa răscumpărătoare și actele prin care firea umană este restabilită în har, a formulato într-o serie de teorii pe care ortodoxia le rezumă luând în considerare cele trei aspecte ale răscumpărării, adică aspectul: ontologic, de jertfă, și recapitulativ.

Astfel, în ce privește sensul ontologic, firea noastră, alterată prin păcat, stricăciune și moarte, avea nevoie de restaurare, pe care Mântuitorul o efectuează prin întruparea Sa. Prin întrupare, firea dumnezeiască a Mântuitorului primește în sine pe cea omenească și o dată cu ea și pe a noastră – o restaurează și o îndumnezeiește (II Petru I, 4). Această idee este proprie concepției ortodoxe și constituie pentru Părinții bisericești un aspect esențial al operei mântuitoare.

Concepția despre ( θέωσίς- îndumnezeire ) se explică în modul următor: în potentă, firea umană a primit un germene de regenerare prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a primit în firea sa dumnezeiască firea noastră, străbătând-o așa cum e străbătut fierul de căldura focului.

Acest proces este în întrupare la început, se dezvoltă prin lupta biruitoare contra ispitelor și se desăvârșește prin înviere. Însușirea individuală a îndumnezeirii se face împărtășindu-ne de Sfintele Taine, când murim și înviem cu Hristos, ne prefacem în Hristoși, nu mai viem noi, ci Hristos. Îndumnezeirea trece asupra întregii firi, transfigurând-o.

Sub aspectul moral mântuirea prin Hristos ne înfățișează pe Iisus Hristos ca model desăvârșit, pe care trebuie să-1 urmăm (Filip. 2, 5-11). Iisus Hristos e modelul pururea neajuns și necesar desăvârșirii credincioșilor. El e pildă : de smerenie, care merge până la „chenoză”; de iubire, până la jertfa vieții celui Drept și Sfânt pentru păcătoși; de iertare, mergând până la mântuirea ucigașilor lui ; de sfințenie… etc.

Această explicație a Răscumpărării, numită morală, pentru mulți protestanți moderni și contemporani, este unica explicație a Răscumpărării. Insă – așa cum apreciază Prof. Chițescu — „luată singură este insuficientă, dar în sine nu e greșită”.

Aspectul ontologic al Răscumpărării, evidențiază realitatea trupului asumat de Hristos, combătând aparența docheților eretici, și arată că subiectul lui nu este un Cuvânt aparent, pentru că atunci și mântuirea ar fi ceva aparent. Slăbiciunile firii ( afectele ), nu ating întru nimic dumnezeirea, deși acest trup și afectele sale aparțin Logosului, care: „ către Lazăr a trimis glas omenesc, ca un om dar l-a sculat din morți dumnezeiește ca Dumnezeu. În acestea se făceau și se arătau așa, pentru că avea un trup adevărat și nu o nălucire. Domnul îmbrăcând trupul, l-a îmbrăcat pe acesta întreg cu toate pătimirile lui, încât, putem spune că trupul era al Lui, așa spunem că și afectele erau ale Lui… ale Lui sunt și biruințele și harul”. Sfântul Maxim Mărturisitorul, leagă păcatul de libertatea dată omului, prin care lipsindu-se de nemurire primește stricăciunea și moartea, care nu este altceva decât concluzia logică și ontologică a păcatului. După el afectele sunt de două feluri, de: plăcere și de durere. Plăcerea este dată de păcat, prin mijlocirea senzuală, irațională și se cere repetată, de aceea Creatorul, pentru a înlătura această plăcere, a înfipt în ea durerea, și astfel, viața omului se manifestă între plăcere și durere, durerea ultimă fiind moartea: „ căci cel ce se îngrijește de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere ca un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a sădit, în chip înțelept, în firea trupului, legea morții”, prin care Dumnezeu pune capăt cercului vicios manifestat de plăcere, prin fuga de durere și ancorarea în plăcere.

Nașterea supranaturală, face ca Mântuitorul Iisus Hristos, să nu aibă în natura sa plăcerea, ci numai durerea, luată de bunăvoie și suportată la infinit, prin care suprimă partea irațională din fire, refăcând în duh, starea primului Adam. Prin nașterea din duh, El dă adevărata libertate, care scoate actele omului din automatism, din sfera involuntarului și incidentalului, lucru urmat de animale și de plante, aducând totodată și posibilitatea ridicării omului la Dumnezeu, prin ferirea de păcat, restabilind „ plăcerea spirituală” pe care o avea firea lui Adam înainte de cădere, căci: „ omul a fost făcut de la început după chipul lui Dumnezeu, ca să se nască cu voința din Duh… să se arate fiu al lui Dumnezeu prin îndumnezeirea din har”.

Aspectul de jertfă al Răscumpărării

În concepția ortodoxă, păcatul înseamnă neascultare. Înțelepciunea divină a găsit calea de a efectua osândirea noastră la moarte și în același timp de a ne salva de la pieire. Iar aceasta a făcut-o pe calea iubirii : Tatăl a jertfit pe unicul Său Fiu, care va preaslăvi pe Tatăl (Ioan XVII, 4), făcând ca toți cei ce vor crede în El să nu piară, ci să aibă viată veșnică.

Hristos și-a asumat natura noastră, s-a supus de bunăvoie urmărilor păcatului, a luat asupra-și răspunderea vinei noastre, cu toate că era străin de păcat, pentru a înlătura prăpastia dintre noi și Dumnezeu, introducându-ne înăuntru propriei Sale persoane, unde nu-i nici o sfâșiere, vindecând tot ce ne e propriu și cu deosebire voința — sursa păcatului.

Dar dacă era drept ca Mântuitorul să moară în locul nostru, era tot atât de nedrept să rămână sub stăpânirea morții, pentru că El era sfințenia absolută.

Aspectul de jertfă al Răscumpărării se manifestă în două direcții, una către Dumnezeu, prin ascultare desăvârșită până la moarte pe cruce ( Filipeni 2,6-8 ), pentru că prin „ sângele lui Hristos Care S-a adus pe Sine jertfă fără prihană lui Dumnezeu” ( Evrei 9, 14 ), se aduce omagiere Creatorului. Iar alta către om, care privește ridicarea pedepsei pentru păcat „ Hristos făcându-se pentru noi blestem” ( Galateni 3, 13 ), prin El eliberându-se firea de sub moarte și repusă în starea de relație : „ că Hristos este răscumpărare, dându-se pe Sine preț de răscumpărare pentru noi, zice Sfântul Grigore de Nyssa, prin aceasta înțelegem că dându-ne nouă nemurirea ca o cinste deosebită fiecărui suflet în parte, El a făcut pe toți cei răscumpărați de El, prin viața Sa, de la moarte, un bun al Său propriu…, astfel după cum atunci când eram în stăpânirea morții, întru noi se sălășluia legea păcatului, tot așa și acum când suntem în stăpânirea vieții, suntem datori să ne punem în armonie cu felul de a fi al Celui care ne are în stăpânire”.

Ascultarea și moartea Domnului suportate pentru păcatul nostru, s-a transformat în El din moarte dreaptă ( pentru că era legată de fire ), în moarte nedreaptă, pentru că El era fără de păcat, și ca urmare , moartea a fost biruită, prin moarte de viață făcătoare: „ Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” ( vezi troparul Sfintelor Paști ).

Noul Testament afirmă de douăzeci și opt de ori că Hristos a suferit, a pătimit, pentru noi. Scriptura nu vorbește niciodată despre faptul că Hristos este ,,pedepsit pentru păcate sau pentru păcătoși. Pedeapsă înseamnă a cauza durere, pierdere sau suferință pentru o crimă sau facere de rău, pe când ,,suferința nu implică vină. Așa cum apostolul Pavel a scris, Iisus Hristos ,,a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți (Romani 4,25). El a fost ,,Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29; 1 Petru 1:18, 19) împlinind profeția lui Isaia când el ,,a văzut slava Lui, și a vorbit despre El” (Ioan 12,41).

Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om în mod desăvârșit, însușindu-și prin iconomie, trupul cu toate necesitățile și atributele lui : foame, sete, suferință, oboseală, etc. . Așa cum arată Sfinții Părinți, firea umană a lui Hristos a avut afectele care au pătruns în firea noastră după căderea în păcat, dar n-a avut și păcatul însuși, pentru că păcatul stă în povârnirea voii spre rău, dar El fiind om Dumnezeu, voia Sa stăpânește afectele sau slăbiciunea firii. Toate acestea impun colaborarea trupului cu sufletul și cu: „ mintea din el , pentru că Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minții, care stă la mijloc între curăția lui Dumnezeu și grosimea trupului. Căci mintea din el este puterea conducătoare a sufletului și a trupului”. Toate acțiunile Logosului ca : vindecările, învierile, erau realizate printr-o lucrare teandrică. Astfel trupul participa și se îndumnezeia, fiind pus în opera și slujba dumnezeiască, pentru că Dumnezeu era în el .

Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare și înviază pentru El, dar și pentru noi; pentru firea umană luată din Fecioară, pentru întreaga fire umană ca și pentru întreaga făptură. Mormântul Lui este în același timp «purtător de viață, mai înfrumusețat decât raiul, mai luminat decât orice cămară împărătească». Și așa devine „izvor al învierii”.

Iată într-adevăr mormânt gol, care nu mai este, cum se spune, „locaș de veci”. Rămâne gol și se face mărturie și nădejde pentru noi, vestindu-ne că și mormintele noastre vor rămâne goale. Aceste morminte păstrează în ele, de la învierea Domnului trupuri chemate la înviere și viață veșnică. De aceea, Apostolul învățând despre învierea trupurilor, nu va zice : „se îngroapă, ci se seamănă…”.„Se seamănă (trupul) intru stricăciune, înviază întru nestricăciune.., se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc…” (I Cor., 15, 42—44).

In Iisus Hristos moartea se unește indisolubil cu învierea. Mântuitorul moare și înviază. Mai adânc, se jertfește pentru a ne descoperi o nouă viață : a învierii. Moartea Lui este și Jertfă pentru că este oferire de bună-voie. „Venind Domnul spre Patima cea de bună-voie pentru mântuirea noastră, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…”, mărturisește Biserica în Otpustul Duminicii Stâlpărilor. Domnul pe Sine se aduce Jertfă de bunăvoie și fără de păcat, deci fără sămânța morții. Numai jertfa, numai moartea ca jertfă are drept final viața. Crucea ca moarte a lui Iisus dă morții, prin ea însăși, un alt sfârșit în biruirea morții, adică învederează rostul morții, făcând din moarte, care pune capăt vieții, moarte care se desființează pe ea însăși, eliberând viața de moarte : Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând… . Astfel, Pastile înseamnă deodată : moarte ca jertfă și înviere ; „trecerea de la un mod de a fi la altul”. Este o „trecere”, mutație fundamentala care cuprinde doi poli, doi timpi : jertiă și înviere.

In Întruparea, Crucea, Învierea, Înălțarea Sa la cer, trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl pentru a ne naște și a ne crește în același Duh al Său (Rom. 8, 9), Domnul ne descoperă această putere creatoare a jertfei pascale. Ne-o descoperă prin întrupare, din El, ca origine și izvor al ei. Mai profund, ne-o descoperă ca „paște” din veci, înainte de însăși întemeirea lumii. Semnificativ, în acest sens, este cuvântul Sfântului Apostol Petru : „Știind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur ați fost răscumpărați din viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, ci cu scumpul sânge al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat și neprihănit, Care a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat în anii cei mai de pe urmă pentru voi” (I Petru 1, 18-20).

Aspectul recapitulativ al răscumpărării

În întruparea Cuvântului, este recapitulată întreaga fire umană , în mod real, dar în această fire suntem cuprinși și noi în mod virtual, această virtualitate devenind actuală prin credința în Hristos, în care ne putem împropria roadele jertfei de pe cruce, acest lucru este arătat foarte clar de Sfântul Apostol Pavel care zice: „ și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru ceruri, în Hristos Iisus” ( Efeseni 2, 6 ). Aspectul recapitulativ al Răscumpărării, pune în evidență întruparea deplină a Dumnezeului Om, precum și mântuirea adusă de noul Adam întregii umanități cuprinsă în mod virtual în Sine, El fiind al doilea Adam ( I Corinteni 15, 45 ), în care umanitatea primește daruri suprafirești, prin El trupul fiind ridicat la calitatea de „ templu al Duhului Sfânt”, primind puterea să se raționalizeze, prin Trupul deplin Raționalizat prin Rațiunea Cuvântului, care: „ desfăcând ca Rațiune legile iraționalității pătrunse în fire din pricina păcatului, umple cu dreptate lumea de sus cu cei născuți ca El în duh spre nestricăciune, făcându-Se începător celor asemenea Lui în ascultare”. Umanitatea lui Hristos este modelul prin care se vede curăția desăvârșită dată de prezența dumnezeirii, El fiind Arhetipul după care a fost creat chipul lui Adam, și precum „ întru Adam toți mor, așa întru Hristos toți vor învia” ( I Corinteni 15, 22 ). Noul Adam ne cuprinde pe toți: „ concentrându-ne în umanitatea Sa, pe cât de mult s-a desfăcut pe sine pentru noi prin pogorământ” luând chipul cel pământesc al vechiului Adam, suflându-i Duhul ce dă viață, pentru ca moartea să fie înghițită de viață ( II Corinteni 5,4 ), îl face asemenea cu Creatorul său: „ Mântuitorul a fost cel dintâi dintre toți și singurul care ne-a arătat în ființa Sa un chip de om adevărat și fără scăderi”. Hristos dă posibilitatea umanului să se sfințească din interior și în mod integral, El osândind păcatul și slăbiciunile date de firea vechiului Adam: „ fiind Dumnezeu după fire, a osândit păcatul în trupul propriu, poruncind trupului să se oprească de la păcat, și schimbându-i mișcarea spre ceea ce place lui Dumnezeu și nu voii proprii. Astfel, a preschimbat trupul psihic ( natural ) în trup duhovnicesc. Acesta este modul recapitulării”. Numai în Hristos, cel ce s-a făcut subiect al trupului, este extirpată radical prezența oricărei forme a păcatului. Prin unirea cu trupul, pe care îl eliberează din robia patimilor, ne împărtășește și nouă aceste puteri în Duhul Sfânt, dacă voim ca voia noastră să se oprească de la păcatele trupului și să facă voia Tatălui Ceresc. Natura hristică legată de cosmologie, realizată prin înviere, reliefează unitatea hărăzită ei de Creator.

Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă restaurarea a toată creația în Hristos, care a unit în mod indisolubil raiul cu lumea locuită, recapitulând în sine fiecare parte a creației, aducând în armonie și relație extremitățile înrudite, desfăcute de păcat. Umanitatea Lui, ca principiu al întregii existențe, este sfetnicul din care lumina Înțelepciunii iradiază și susține toată creația, pentru că: „ rațiunile celor mai generale și mai universale sunt cuprinse de înțelegere, iar rațiunile celor particulare, conținute în chip variat în ale celor generale, sunt cuprinse de Înțelepciune…. . Iar înțelegerea și înțelepciunea lui Dumnezeu și Tatăl este Iisus Hristos, care susține cu puterea înțelegerii Sale rațiunile generale ale lucrurilor și cuprinde cu chibzuința Sa părțile acestora ca Făcător și Proniator prin fire al tuturor, și adună prin Sine într-Una cele distanțate… și le leagă pe toate într-o iubire pașnică și într-o armonie indisolubilă”. A ceastă reuniune făcută pe veci, este dată de învierea lui Hristos, viața cea adevărată coborâtă în mormânt ( vezi stihul I, starea I, de la Prohodul Domnului din Sfânta Vineri ), care nu se exercită printr-o acțiune exterioară, ci este legată de firea umană, cu care Hristos ajunge la Dumnezeu Însuși. Înnoirea sau sfințirea umanității în Hristos imprimă și un nou mod de viață, dat de jertfa Sa care distruge tirania morții, aducând omului adevărata demnitate.

3. Relația dintre mântuirea subiectivă și obiectivă

Biserica Ortodoxă concepe mântuirea obiectivă, înfăptuită de Iisus Hristos, în aspectul ei negativ, ca o iertare și desființare a păcatului (Tit 2, 14), iar în aspectul ei pozitiv ca o restaurare a firii noastre căzute în păcat, ca o însănătoșire și o renaștere la viața cea nouă (Tit 3, 11-12).

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul și viața și care ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Ori, aceasta ar însemna că, odată cu înălțarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanție a mântuirii, ar dispare.

Hristos înainte de Înălțarea Sa la ceruri, trimițând pe Apostoli la propovăduire îi asigură pe ei si pe urmașii lor : „ Si Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacului”( Mt. 28 , 20) . Si El e cu noi toți prin Duhul Sau cel Sfânt, după cum El însuși ne-a spus : „ Dar mângâietorul , Duhul Sfânt , pe care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învață toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”( Ioan 14 , 26). Duhul Sfânt nu va vorbi de la Sine , ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va vesti , El ne va face parte de tot ceea ce e in Hristos( Ioan 16 , 13) si deci de ceea ce are Tatăl : „ Toate cate are tatăl ale Mele sunt ;de aceea am zis ca din al Meu ia si va vestește”( Ioan 16 , 15).

Pogorârea Duhului Sfântului sau Cincizecimea e actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos Însuși, în umanitatea Sa personala, la extinderea în oameni. Duhul care e Duhul lui Hristos, ca unul ce odihnește deplin peste El ( Ioan 1, 33) si strălucește din Hristos tuturor, coboară in chipul limbilor de foc peste lume, sfințindu-o.

Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea si Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus temelia mântuirii noastre, mântuire care se înfăptuiește însă de abia prin sălășluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, Înviat, Înălțat si deplin pnevmatizat, transfigurat, desăvârșit transparent. Aceasta sălășluire produce biserica, actul final al operei de mântuire.

Așadar Hristos ne mântuiește prin sălășluirea Sa în noi prin Duhul Sfânt Începutul sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane și, cu aceasta, începutul bisericii se face odată cu Pogorârea Duhului Sfânt. Aceasta pogorârea reprezintă actul de trecere de la lucrarea mântuitoarea lui Hristos la extinderea lucrări mântuitoare, ca viața dumnezeiască în noi, reprezintă întemeierea biserici în chip istoric, concret si vizibil. Unii teologi vorbesc deseori despre Trimiterea Duhului Sfânt ca de un act menit să înlocuiască lucrarea lui Hristos; consecința imediata a acestui raționament nu e alta decât considerarea bisericii drept opera exclusivă a Sfântului Duh. E total falsa imaginea unui Hristos în cer si a Duhului Sfânt.

Nu se poate deci disocia între lucrarea și iconomia Fiului, și lucrarea și iconomia Duhului Sfânt ca să se poată spune ca Biserica ține numai de Hristos și e lucrarea lui sau că ea ține și e lucrarea exclusiva a Duhului Sfânt, începând din ziua Cincizecimii.

Mântuirea subiectivă, adică însușirea subiectivă a mântuirii obiective, Biserica Ortodoxă învață că ea se dobândește în trei etape : chemarea, îndreptarea și mărirea.

Chemarea este pregătirea supranaturală, pe care Dumnezeu o face pentru mântuire, prin Harul Său, pe calea multor mijloace. Ea corespunde cuvintelor Mântuitorului: „Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-1 va trage pe el Tatăl, cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 44). Chemarea constă mai întâi din invitarea sau îndemnul extern venit prin predicarea adevărului dumnezeiesc de către Biserică și în al doilea rând, din lucrarea lăuntrică a Harului, prin care credinciosul primește lumină pregătitoare și i se insuflă încredere în adevărul descoperit și în posibilitatea iertării prin Hristos. În această fază, sufletul trece prin diferite stări, precum: conștiința păcatului, aversiunea față de el, teama de pedeapsă, dorința de a primi îndurarea lui Dumnezeu și de a dobândi iertarea prin Botez, continuând prin primirea celorlalte Sfinte Taine .

Cel mai important din aceste momente, îndreptarea, care pe de o parte duce la ștergerea păcatului, iar pe de altă parte la sfințenie, adică la viața cea nouă în Hristos, pentru că „în Ierusalim cel de sus nimic întinat nu poate intra” (Apoc. 21, 17). Aceste două momente sînt inseparabile.

După învățătura ortodoxă, iertarea păcatelor este o ștergere reală și nu numai o acoperire și nesocotire a lor, cum cred protestanții. Cât despre concupiscența, care rămâne și după aceea, aceasta nu-i un păcat, decât atunci când consimte la ea voința. Prin îndreptare, se desființează perversiunea voinței, căci, fiind regenerată prin Har, tinde spre Dumnezeu ; îmboldirea spre păcat servește numai ca mijloc de excitare .

Îndreptarea este deci o adevărată înnoire lăuntrică. Aspectul pozitiv al îndreptării este sfințirea, adică acea comuniune harică cu Dumnezeu sau cum spune Andruțos : „cu cugetul bun, dispoziția sfântă — plămădită de Harul Dumnezeiesc sălășluit în suflet —, care întărește în el credința și iubirea și se manifestă în bucuria față de bine și în tendința neînfrînată de a-1 face” . Ea are diferite grade. Îndreptarea se pierde prin păcate grele (Rom. XI, 20 ; I Cor. X, 12 ; I Ioan V, 16, 17 ; Apoc. III, 11).

CAPITOLUL AL –IV-LEA

BISERICA TRUP SACRAMENTAL AL LUI HRISTOS

Tainele încorporării: Botez, Mirungere, Euharistie și tainele creșterii și desăvârșirii în Hristos

Biserica este viața de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi extinsă în umanitate și comuniunea de iubire și viața a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la Întrupare fiind deci o prelungire a Întrupării si este întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce și în Învierea Sa din morți, iar ca o comunitate concreta, văzuta, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intra în istorie la Cincizecime.

Biserica este așezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea, moartea si învierea Sa, și, apoi, desăvârșit, prin pogorârea Duhului Sfânt si prin propovăduirea și jertfa Sfinților Apostoli și a urmașilor lor – martiri, episcopi, preoți, diaconi și toți sfinții. Biserica este, deci, obștea tuturor creștinilor care cred în Hristos, care mărturisesc aceeași dreaptă credința în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și care ascultă de slujitorii sfințiți rânduiți de Sfinții Apostoli și de urmașii lor.

Biserica este viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, manifestata concret prin acte de credința, prin participarea la același Sfinte Taine și slujbe săvârșite de cei investiți cu puterea Duhului Sfânt în acest sens de către Hristos, episcopii, preoții cărora le revine, tot datorita puterii Duhului Sfânt cu care au fost îmbrăcați de Hristos, conducerea credincioșilor pe calea mântuirii, odată cu propovăduirea Evangheliei și sfințirea lor (Matei XXVIII, 18-20).

Prin Biserică Fiul se unește după har atât de mult cu oamenii, precum este unit după ființa cu Tatăl, având față de ei aceeași iubire. Fiul adunând în Sine pe oameni, Tatăl iubindu-L pe El, îi iubește si pe ei cu aceeași dragoste. „Iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie în ei și Eu în ei” (Ioan XVII, 26).

Sfântul Apostol Pavel ne învață ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica întemeiată de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc Biserica este numita mireasa lui Hristos (II Corinteni 11, 2), stâlpul si întărirea adevărului (I Timotei 3, 15), sau trupul tainic al Domnului. Și precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, așa și Hristos are un singur trup și o singura mireasă, Biserica, numita și „mama noastră cea spirituală", care ne-a născut pe toți prin baia Sfântului Botez și prin celelalte Sfinte Taine.

Hristos este așadar prezent în Biserică, în calitate de ,,Cap”. La rândul ei, Biserica este prezentă în Hristos în calitate de „Trup” al Lui (Col. 1, 24; Efes. 1, 22-23). S-a spus că precum fără trunchi, capul e ceva incomplet, tot așa „fără Biserică Hristos este ființă incompletă”. Cu aceeași îndreptățire se poate spune că precum fără cap, trunchiul e ceva neîntreg și neviabil, tot așa fără Hristos, Biserica este o ființă incompletă și fără viață.

Prin sfintele Taine, Hristos se împărtășește necontenit Bisericii Trupul Sau îndumnezeit, fiecărui credincios al Bisericii, dar nu în mod separat, ci intr-o unitate de iubire sau intr-o comuniune ce se adâncește tot mai mult. Din acest trup îndumnezeit, Duhul Sfânt lucrează prin energiile necreate, personalizate și creatoare de comuniune, la adunarea tuturor sub același Cap Hristos Mântuitorul.

Simbolismul Sfintelor Taine nu numai preînchipuie, ci și afirmă realitatea legăturii dintre om și Dumnezeu, prin harul și acțiunea lui asupra credinciosului, acțiune transfiguratoare și desăvârșitoare. Sfintele Taine desăvârșesc lucrarea de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu prin care suntem chemați la unire cu Hristos. Prin ele ne împărtășim de puterea lui Hristos și chiar mai mult ni se comunică El Însuși, unindu-se real cu noi. Ca și Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Taine se cer primite cu credință, deoarece efectul lor se produce „pe plan transempiric, supraconștient, la rădăcinile conștiinței noastre”,fapt care depășește capacitatea noastră de a simți imediat puterea comunicată.

Sfinții Părinți vad temelia unității Bisericii în prezenta aceluiași trup jertfit și înviat si ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeiești în toate mădularele Bisericii. Iar trupul lui Hristos este plin de Duhul Sfânt, care iradiază din El ca o energie unificatoare.

Sfintele Taine sunt acte care transformă, pentru că transformarea este ținta reală a lui Dumnezeu în actele Sale mântuitoare. Un teolog rus arată că trebuie să aflăm ultimul înțeles al idei ortodoxe de mântuire în sărbătoarea Schimbării la față (a Transfigurării).

Sfintele Taine sunt acte care transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Acest înțeles îl are și textul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „…Privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Cor. 3, 18). Și într-adevăr, Sfintele Taine sunt oglinda prin care privim cu credință, dar și cu fața descoperită, ne împărtășim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, căci noi, ca ființe create „după chipul” lui Dumnezeu, suntem chemați să devenim chip al lui Dumnezeu, hristoși (Rom. 8, 29) să ajungem la asemănarea cu El.

Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos în care El se prelungește și lucrează sau care este alcătuit din toți aceia care s-au încorporat în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Taine, după ce au auzit și primit Cuvântul lui Dumnezeu, întocmai ca aceia „ca la trei mii de suflete care s-au adăugat” Apostolilor, ucenicilor și fraților în ziua Cincizecimii (Fapte I, 13, 14; II, 1-4, 9-12, 37-38, 41).

Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerică a membrelor sau mădularelor, ci ea este uniunea catolica cu Hristos a ipostasurilor create pe care ea le zamisleste într-o nouă naștere (Botezul), le întărește și pecetluiește cu Duhul lui Hristos (Mirungerea) ăi le unește cu Trupul și Sângele Lui pline de Duhul Sfânt (Euharistia). Biserica nu face număr cu mădularele sale.

Biserica fiind trupul lui Hristos, peste care se odihnește ca si peste Capul ei Duhul Sfânt (iar aceasta e valabil si pentru membrii Bisericii), prin Capul ei si prin Duhul Sfânt se afla în relație imediata cu Tatăl. In felul acesta ne împărtășim toți în Fiul si în Sfântul Duh de izvorul ultim si absolut al existentei care este Tatăl, dar nu după natura ca Fiul si Duhul Sfânt, ci după har.

În afara de Biserica întemeiată de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici preoție, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevărul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii și urmașii Sfinților Apostoli, adică episcopii și preoții, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Împărtășanie, Preoția, Sfânta Liturghie, bucuria vieții si mântuirea.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos și încredințate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtășește creștinilor harul cel nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea și sfințirea credincioșilor. Prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor care se împartasesc cu ele,

Sfintele Taine au o importanta multipla în viața acestora. In primul rând, prin faptul ca harul divin înnoiește, creează din nou ființa credinciosului, din rob al păcatului facându-l o făptura noua în Hristos, conferindu-i acestuia forte morale deosebite, care îl fac capabil de o noua viața morală. Față de omul aflat în robia păcatului, care recunoaște: „Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc pe acela îl săvârșesc” (Rom. 7, 19), creștinul reînnoit prin har poate spune: „Toate le port în Hristos cel ce mă îmbracă cu puterea”(Filip 4, 13).

Sfintele Taine au o importanta deosebita pentru viața creștinilor deoarece atât săvârșirea cât si primirea lor pretind de la săvârșitor și primitor împlinirea anumitor condiții morale. Căci atât înainte, cât si după săvârșirea și primirea lor, atât săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire corespunzătoare atât trupească, cât și sufleteasca.

Tainele sunt mijloace sensibile prin care se comunică omului credincios harul dumnezeiesc nesensibil. In învățătura ortodoxă însă harul fiind o energie necreată, emanată din ființa lui Dumnezeu cel în Treime, de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, fără să se despartă de El, prin Taine se realizează o străpungere a prezenței lui Dumnezeu până în ființa credinciosului și prin aceasta o unire a credinciosului cu Tatăl prin Hristos în Duhul Sfânt.

Tainele nu trebuie definite ca entități în ele însele, fără legătură cu credinciosul, ci ca mijloace prin care se stabilește legătura între Dumnezeu și credincios. Încât dacă Biserica e sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu și totalitatea credincioșilor, Tainele ca acte sînt mijloace prin care se extinde și se menține continuu această legătură care constituie ființa Bisericii. Biserica în calitatea ei de sacrament în totalitate e un rezultat continuu al sacramentelor ca acte ce se săvârșesc, pentru că mădularele ei se înnoiesc continuu și-și întăresc legătura lor cu Hristos și întreolaltă prin sacramente ca acte.

Dar dacă Biserica ar fi în totalitatea ei ca sacrament numai un rezultat al Tainelor, ar însemna că cei ce devin membrii ai ei ajung în ea prin Tainele ce se săvârșesc în afara ei. In realitate, Tainele sînt acte ale Bisericii; aceasta înseamnă că pe cît de sacramentală e Biserica, pe atât de ecleziolgice sînt Tainele. Prin ele acționează și Hristos, dar și Biserica, sau Hristos din și prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al sacramentelor, ci și o condiție a lor, un fel de sursă mediată, instrumentală a lor. Sacramentele ca acte își au sursa, cel puțin mediată, în Biserică ca sacrament, în faptul că Biserica – sacrament este ea însăși o realitate plină de Hristos, sacramentul general sau mediul necesar de comunicare a Lui. Se poate spune că Tainele sînt respirația continuă a Bisericii, prin care ea inspiră și expiră neîncetat pe Duhul Sfânt.

Biserica plină de puterea divină, trăiește în același timp cu sentimentul divinității care o transcende, pe Care o cheamă, spre Care năzuiește, și se înalță prin fiecare Taină ce o săvârșește. In acest sens, Bisericii îi este normală o tensiune continuă de înnoire. Unde lipsește această tendință, unde se crede că totul e posedat și nimic de cerut în realitate, ci doar formal, e un semn de stagnare. E propriu spiritului și vieții spirituale, deci și Bisericii ca comunitate de viață spirituală prin excelență, tensiunea de a se autodepăși.

Tainele, după ființa și sensul lor, nu sînt numai repetiția unor formule și rânduieli, ci și prilejul unei reînnoite chemări și pogorâri a Duhului. Momentul venirii Duhului exclusiv de sus a avut loc numai la întemeierea Bisericii. De aceea în începutul ei, Biserica nu se poate considera rezultat al Tainelor, care se produc prin ea și își au harul în parte în ea.

Fiecare Taină e un punct de plecare pentru un nou efort de imitare a unei stări a lui Hristos, dar în același timp un nou efluviu de forță emanată ea.

Sfântul Botez este Taina prin care omul se curătește de păcatul strămosesc, renăscându-se spre o viata noua si devenind membru al Bisericii. Botezul face începutul vieții spirituale a creștinului. El este baia nașterii celei de a doua, ușa de intrare în creștinism și în Biserica, fiind în același timp și condiție necesare pentru primirea celorlalte Taine.

Prin Taina Botezului crește Trupul tainic al Domnului, se extinde taina întrupării Cuvântului. Prin Botez Biserica primește membri noi. Acești membri sînt credincioși trecuți prin apa Botezului și prin apa spirituală nevăzută a Duhului; sînt credincioși care se resimt de faptul că au fost spălați odată spiritual de această apă. Ei poartă în ființa lor imprimată lucrarea sacramentală a Botezului. Toți membrii Bisericii sînt născuți sacramental după asemănarea nașterii lui Hristos. Toți s-au născut la o viață fără de păcat, după chipul lui Hristos. Mai precis, în toți cei botezați e Hristos ca prunc născut fără de păcat din Fecioara, fiind într-un anumit grad unificați prin aceasta spiritual în Hristos. „Câți în Hristos v-ați botezat; în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. III, 27). Deci Biserica însăși, constituită din ei, poartă caracterul lor, fiind un Trup general tainic, sacramental, care are sălășluit în ea, imprimat în mădularele ei pe Hristos. „Când ieșim din apa Botezului, arata Nicolae Cabasila, noi avem în suflete pe însuși Mântuitorul nostru, si încă nu numai în suflet, ci și pe frunte, în ochi, ba si în mădulare si în cel mai ascuns ungher al ființei noastre si anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat si lipsit de orice stricăciune, așa precum a înviat, așa cum s-a arătat Apostolilor, precum era când s-a înălțat la cer si, în sfârșit, cum va veni iarăși sa ne ceara comoara pe care ne-a încredințat-o”.

Dar cei ce se zidesc în Trupul tainic sau sacramental al Bisericii nu sunt numai botezați, nu au imprimată în ființa lor numai Taina sau sacramentul Botezului, ci poartă și pecetea Duhului Sfânt primită prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir și sînt hrăniți cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, ne mai vorbind de celelalte Taine imprimate în ființa lor. Cu alte cuvinte cei ce se zidesc în Trupul tainic al Domnului nu au în ei sălășluit sacramental pe Hristos numai ca născut din Fecioară, ci și ca uns de Duhul Sfânt, ca răstignit, înviat și înălțat, fiind și ei nu numai născuți de sus, ci și unși cu darurile Sfîntului Duh și hrăniți cu Trupul și Sângele Domnului. De aceea Biserica e Trupul tainic sau sacramental, constituit din mădulare care au în ele imprimata lucrarea, sau efectul tuturor Tainelor, care au în ele sacramental pe Hristos trecut prin toate aceste stări, pe care credincioșii (deci și Biserica constituită din ei) le au imprimate în ci într-o anumită tensiune.

Prin Taina Sfântului Mir creștinul renăscut la viața noua prin Botez, primește harul Duhului Sfânt spre a se întări și a crește în noua viață pe care o începe odată cu nașterea sa din nou.

Mirungerea este Cincizecimea personala a omului, intrarea lui în viața Duhului Sfânt, adică în viața adevărata a Bisericii, ca mădular al acesteia. Căci prin aceasta Taină primitorul este consacrat ca om deplin, deschis lucrării Duhului Sfânt, vrednic să se unească cât mai deplin cu Hristos plin de tot Duhul, în Sfanta Euharistie.

Prin Mirungere, deci, începe arătarea lui Hristos în comportarea omului botezat, și lumina și lucrarea Duhului Sfânt în ființa omului.

Daca prin Taina Sfântului Botez s-a făcut începutul vieții celei noi a creștinului, iar prin Sfântului Mir acesta se întărește și crește în noua viață, prin Sfânta Euharistie el dobândește noi puteri spirituale, deoarece acum el nu se mai împărtășește numai de harul divin, ci se unește cu însuși izvorul harului, cu Iisus Hristos întreg.

Prin Sfânta Euharistie se realizează cea mai intima legătura între creștin și Mântuitorul Hristos, precum Însuși spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, acela petrece întru Mine si Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Inseparabilă de Hristos, Euharistia nu este mai mult separată de Biserică, iar după o admirabilă reciprocitate nu numai „Biserica face Euharistia”, dar și „euharistia face Biserica”.

„Nu este vorba – spune un teolog român – de două relații diferite, din care una, Euharistia, are în sine chipul Bisericii și după care Biserica se modelează. Euharistia semnifică Biserica, sau o are imprimată în ea, pentru că este Biserica în potență, sau pentru că Biserica nu este decât Euharistia sau Trupul și Sângele Domnului extinse în credincioși. Domnul tinde să se dăruiască credincioșilor și să-i prefacă în Trupul Său extins, cum aceștia se doresc după El și după calitatea de trup extins al lui Hristos. Precum Euharistia se înfăptuiește prin două mișcări convergente, prin oferirea darurilor și prin venirea Duhului așa se împlinește și dăinuiește Biserica: prin Euharistia ce se dăruiește și prin credincioșii ce o primesc în baza credinței lor depline în Hristos”.

Spunem că Biserica se împlinește și se manifestă prin Euharistie, că ea este nu numai semnificată în Euharistie, ci și cuprinsă real în ea. Acest lucru îl ilustrează cu deosebire Nicolae Cabasila, care spune: „Biserica este simbolizată în Taine nu ca în niște simboluri, ci ca mădulare în inimă și ca ramurile în rădăcina arborelui, sau cum a zis Domnul ca mlădițele în viță. Căci nu este vorba numai de o comuniune cu numele, sau de o asemănare, ci de o identitate în realitate. Căci Tainele sunt Trupul și Sângele lui Hristos, dar acestea sunt mâncarea și băutura adevărată a Bisericii. Iar împărtășindu-ne de acestea, nu le preface pe acestea în trup omenesc, ca pe o altă pâine, ci ea însăși se preface în acelea, cele mai înalte copleșind-o”.

Întemeiată de Duhul Cincizecimii, Biserica dăinuiește fiind hrănită de Trupul lui Hristos și adăpată de Sângele Său, care alimentează viața spirituală a credincioșilor cu forțe noi, izvorâtă din însăși viața divină. „Pâinea euharistică este astfel simbolul și imaginea desăvârșită a comunității, pe care are menirea s-o realizeze Liturghia. Mântuitorul a făcut din ea substanța divină a Bisericii, atunci când a așezat Sfânta Euharistie ca centru vital al Liturghiei, spre împărtășirea cu Trupul și Sângele Său, pentru ca, prin energia acestui principiu divin, să dospească într-o frământătură toate sufletele dreptcredincioase”.

Biserica și Euharistia se întâlnesc în iubirea lui Iisus Hristos, expresie autentică a iubirii intratrinitare. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iar credincioșii se împărtășesc cu jertfa lui Hristos, ca expresie a iubirii prin care Hristos a „câștigat” Biserica Sa (Fapte 20, 28).

Împărtășindu-ne de Hristos, ne împărtășim și de iubirea Lui, ca manifestare a iubire Sfintei Treimi. Deci prin iubirea euharistică Biserica se manifestă ca o realizare a acestei iubiri în comuniunea membrelor ei. Euharistia apare astfel ca o taină a iubirii care mărturisește despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi prin jertfa Fiului Său pentru mântuirea noastră; iar această mărturie are în același timp și semnificația unei chemări adresate nouă: de a iubi pe Tatăl prin Fiul și prin mădularele Trupului al cărui Cap este Fiul, deci de a pune în fiecare lucrare iubirea noastră.

Hristos vine la noi pentru a ne pregăti în vederea Învierii, ceea ce reprezintă începutul sfințirii noastre în întregime. „Mâncând pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele lui Hristos, credincioșii nu fac numai un pas înainte în existență, ci un pas hotărâtor în prefacerea lor în Hristos. Comunitatea și credincioșii în cadrul ei se mișcă prin Euharistie nu numai mereu înaintea lor, ci spre o stare superioară celei de acum, spre cer, spre Hristos”.

Dar, în Euharistie, Biserica aduce Domnului laudă și dar pentru toată lumea, din partea întregii lumi, pentru că prin ea suntem făcuți nu numai noi în Hristos, ci și rațiunile lumii, pe care Hristos a vrut să le adune în Trupul Lui, prin trupurile noastre. Referindu-se la relația dintre Euharistie și Biserică și la extensiunea ei firească în lume, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „În acest locaș fericit și atotsfânt se săvârșește taina înfricoșătoare a unirii mai presus de minte și rațiune prin care Dumnezeu se face un Trup și un Duh cu Biserica sufletului și sufletul cu Dumnezeu…Ajungând astfel sufletul unitar și adunat în sine însuși și la Dumnezeu nu va mai fi în el rațiunea care îl împarte în multe prin gânduri, ci capul lui va fi încununat de Dumnezeu…”.

Biserica e, așadar, Trupul sacramental al Domnului în acest sens multiplu și totuși unitar, care redă totalitatea stărilor prin care a trecut Hristos ca să ducă la îndumnezeierea deplină firea asumată a Sa și care sînt imprimate și în ființa ei, respectiv a credincioșilor, în parte actualizate, în parte potențiale.

Hristos se prelungește și se extinde personal în oameni, și anume în cei care sunt străpunși la inima de Cuvântul Sau (Fapte II, 37), facindu-I mădulare alte Trupului Sau, prin Botez, Mirungere si Euharistie, acestea fiind tainele inițieri în viața lui Hristos. Dar la fel de importante sunt și celelalte Sfinte Taine chiar dacă au un caracter de restabilire a vieții creștine sau un caracter special, toate conduc creștinul prin darurile revărsate la desăvârșire, la sfințire.

Prin Pocăință creștinul care se căiește de păcatele făcute și le mărturisește înaintea preotului, primește de la Dumnezeu prin aceasta iertarea păcatelor mărturisite, fiind reașezat în starea harică din care căzuse datorita acestora. De aceea Pocăința este Taina însănătoșirii sufletești a creștinului. Pocăința e necesară chiar și pentru cei progresați în virtute, mântuiți pentru ca nimenea nu poate fi sigur daca n-a săvârșit vreun păcat greu, iar apoi fiindcă ea necesita din partea celui ce se pocaieste părere de rău.

Sfântul Maslul e Taina în care, prin ungerea cu undelemn sfințit și prin rugăciunile preoților, creștinul primește harul vindecării de bolile trupești si sufletești, precum si iertare de păcate. Practicarea obișnuita a acestei Taine în epoca apostolica ne-o marturiseste Sfântul Apostol Iacob: „De este cineva dintre voi bolnav, sa cheme preoții bisericii si să se roage pentru el, ungindu-l cu untdelemn întru numele Domnului”(Iacob 5, 14-15).

Preoția e taina în care, prin punerea mâinilor episcopului și prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidatului, anume pregătit, sfințindu-l și așezându-l în una din treptele ierarhiei bisericești (episcop, preot sau diacon), împărtășindu-i puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârși lucrările sfinte si de a conduce credincioșii încredințați lui pe calea mântuirii.

Preoția a fost și este pururi în Biserică (1 Timotei 6, 14; 2 Timotei 1, 12; 2, 2). Darurile excepționale numite uneori în Noul Testament și harisme (Romani 1, 11; 12, 6; 1 Cor. 1, 7; 12, 4, 31 etc.) nu sunt nici permanente, nici universale în Biserică și nici indispensabile mântuirii. Harisma preoției (1 Timotei 4, 16; 2 Timotei 1, 6) se acordă numai prin Sfânta Taină a Hirotoniei, o dată pentru totdeauna, înzestrând pe episcop, preot sau diacon cu harul preoției care-l îndatorează definitiv să propovăduiască învățătura evanghelică, să sfințească pe creștini și să cârmuiască turma cuvântătoare la mântuire. Prin aceste trei slujiri se susține viața și unitatea Bisericii, se întărește și se zidește lucrarea preoției obștești a credincioșilor.

Între toate celelalte Sfinte Taine, Hirotonia, ocupă un loc aparte. Acest loc deosebit este dat de caracterul dominant eclesiologic al acestei Taine, ca Taină prin excelență primită pentru comunitate. Folosul ei depășește pe cel strict personal și se extinde asupra comunității. Ea este Taina coeziunii Bisericii de ea atârnând Tainele cere promovează și ele comuniunea.

Modul de transmitere al puterii conducătoare era „punerea mâinilor” (I Tim. 4, 14), instituirea directă de către Apostoli a episcopilor, ca reprezentanți principali ai treptelor ierarhice arată legătura ei cu bisrica. Sfinții Apostoli și-au ales urmași pe care i-au lăsat în locul lor, întărindu-i prin punerea mâinilor și chemarea Sfântului Duh, iar aceștia, la rândul lor, au făcut la fel, transmițând autoritatea conducătoare altor persoane vrednice, spre bunul mers al Bisericii. Pe de altă parte, preotul și episcopul sunt reprezentanți ai comunității, purtătorii ei de cuvânt în fața lui Dumnezeu, dar ei nu sunt rupți de comunitate. Ei sunt cei prin care rugăciunile comunității sunt înălțate la Dumnezeu și totodată cei prin care Dumnezeu revarsă harul Său, în Sfânta Biserică, asupra comunității. Ei sunt purtătorii aceleiași misiuni pe care a avut-o Mântuitorul pe pământ, de a aduce jertfa nesângeroasă în numele comunității și de a dobândi darurile Duhului Sfânt pe care le dăruiesc comunității.

Dacă prin celelalte Taine se împartașeste credincioșilor harul divin, sau în Euharistie Însuși Hristos, prin Taina Hirotoniei Hristos se leagă ca subiect de o anumita persoană, consacrând-o într-o treapta ierarhica, pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine, în calitate de săvârșitor al acestora.

Domnul Hristos a împărtășit Apostolilor aceleași puteri pe care le-a exercitat și El. Puterea de a învăța: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile”, desemnându-i ca conducători pe Apostolii Săi, care la rândul lor urmau să-și lase continuatori, de a sfinți: „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 23; Matei 18, 18; 1 Corinteni 4, 1) și de a conduce pe credincioși pe calea mântuirii: „Cel care va asculta pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel care se leapădă de voi, se leapădă de Mine…”(Luca 10, 32-33).

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel în Milet către preoții Bisericii din Efes, veniți la el: „Drept aceea luați aminte la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 10, 28), arată clar că episcopul și preotul nu dețin puterea harică și nu păstoresc pe baza delegației de la credincioși, ci în baza puterii Duhului, primită prin succesiunea neîntreruptă, de la Apostoli, prin Taina Hirotoniei (2 Timotei 1, 6; 2, 1-2). Ei o au de la Hristos însuși, cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Și nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum și Aaron” (Evrei 5,4; Ioan 15, 16). Dar au această putere și poruncă pentru exercitarea acesteia pentru Biserică, pentru credincioși și în Biserică și în comuniune strânsă cu Biserica, crezând, păstrând și lucrând cu Biserica.

Ierarhia sacramentală este, înainte de orice, o slujire harică, un ministeriu consacrat de Duhul Sfânt în Biserică, pentru ceilalți, în slujirea lui Dumnezeu. Prin Botezul pe care-l administrează, episcopul sau preotul încorporează pe oameni în trupul sacerdotal care este Biserica, dar sacerdoțiul pe care, prin ministeriul lui, îl conferă celor botezați, nu este un derivat al sacerdoțiului său ministerial în ei, întrucât Hristos este acela care lucrează prin episcop sau preot, ci o participare la preoția lui Hristos în Biserică.

Credincioșii, în virtutea calității lor de creștini, adică de mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica, participă la viața harică a acesteia, împărtășindu-se cu tainele Bisericii, participă la aducerea jertfei euharistice, dar nu singuri, ci numai împreună cu preotul sau episcopul care este punctul lor vizibil de convergență în Hristos. Desigur, nici preotul și nici episcopul nu aduc singuri jertfa euharistică, ci împreună cu comunitatea eclezială. Participarea este însă diferită după măsura darului dat fiecăruia de către Hristos prin Duhul Sfânt, în Biserică. Întrucât au comun cu credincioșii aducerea lor duhovnicească din puterea jertfei lui Hristos, slujitorii creștini nu mai sunt separați de credincioși în modul în care erau preoții din legea veche sau cei păgâni.

Toți creștinii sunt, în acest sens, „o preoție împărătească” (1 Petru 2, 9). Dar jertfele creștinilor, sau ei înșiși ca jertfe, trebuie să se alăture jertfei lui Hristos. Căci numai prin Hristos ca jertfă pot intra și ei ca jertfă la Tatăl. Expresia „preoție împărătească” indică faptul că, creștinii se fac părtași slujirilor sau demnităților lui Hristos, într-o măsură mai mică, firește, decât membrii ierarhiei bisericești. Adică, atât preoția harică, sau de hirotonie și de succesiune apostolică, cât și „preoția împărătească”, sunt preoții „prin participare”, fiecare la nivelul ei, la preoția lui Hristos.

Preoția, în dublul ei aspect, de preoție slujitoare și de preoție generală, nu constituie un element separat de Biserică, ci este imprimată în ființa ei. „Aspectul sacrificial și cel sacerdotal își au izvorul de alimentare și de susținere neîntreruptă în starea de jertfă și în calitatea de Arhiereu al lui Hristos”.

Episcopul, preotul si diaconul sunt deci organele de instituire divină de la Hristos Însuși ale Bisericii ca comunitate văzuta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, în Duhul Sfânt, încă din perioada apostolica a acesteia (Ioan XX, 21-23; Fapte XX, 28; Fil. I, 1; I Tim. IV, 14; I Tim V, 22; II Tim. I, 6; Tit I, 7; Fapte XIV, 23; I Tim. V, 17-22; Tit. I, 5; I Petru V, 1-2, 5; Iacob V, 14; Fapte VI, 3, 5-6; Fil. I, 1; I Tim. III, 8-12). Prin episcop si preot sunt primite Tainele Bisericii de către credincioși sau aceștia din urma se alipesc simplu de Biserica si cresc ca mădulare ale Bisericii prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos si Tainele săvârșite de preoții Bisericii (Matei XXVIII, 19-20; Marcu XVI, 15-16; II Tim. II, 15).

Hirotonia este condiția celorlalte Taine, deși ea nu-si poate îndeplini menirea fără acelea, dar este si condiția ei înseși, căci pe preot si pe diacon îl hirotonește episcopul (I Tit I, 5; Fapte XIV, 23), iar pe episcop trei sau cel puțin doi episcopii, reprezentând episcopatul Bisericii autocefale respective și întregul episcopat al Bisericii.

Nunta este Taina prin care se sfințește legătura liberă pentru întreaga viață dintre un bărbat și o femeie, spre a se ajutora reciproc, a naște și creste copii și a se feri de desfrânare. Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taina, prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se căsătoresc, care devin amândoi un trup (Efes. 5, 31), aceasta legătura fiind făcuta după asemănarea legăturii dintre Hristos si Biserica.

Alături de Sfintele Taine, Sfânta Biserica a stabilit și rânduit după exemplul Mântuitorului – lucrări sfințitoare-ierurgii- sau slujbe folositoare creștinilor pentru dobândirea ajutorului dumnezeiesc în diverse momente sau împrejurări din viața acestora. Caracteristica lor principală este ca efectul lor asupra vieții morale a credincioșilor depinde, în primul rând, de pregătirea și starea morală a celor ce le primesc, aceștia fiind astfel stimulați să pășească pe calea virtuții.

Ca lucrări ale Duhului Sfânt în Biserica sau ale lui Hristos Însuși în Duhul Sfânt, Tainele sunt respirația continua a Bisericii care fac prezent pe Hristos în Biserica și-n fiecare mădular al Trupului Sau. Prin Taine, deci, Biserica, care are pe Duhul Sfânt în ea de la Cinicizecime prin Capul ei, Hristos, se umple cu viata dumnezeiască a Duhului care vine acum de sus în ea. In fiecare Taina are loc o întâlnire, înnoită a omului cu Hristos, precum și a Bisericii înseși cu Hristos în Duhul Lui. In aceasta întâlnire cu Hristos stă necesitatea însăși și lucrarea tuturor Tainelor în Biserica și în viața credincioșilor, deci nu numai a Botezului, Mirungerii, Euharistiei și Pocaintei sau Spovedaniei, ci și a Nuntii, Maslului și a Hirotoniei. Fiecare Taina însă, pe lângă articularea generala, are și o articulare si lucrare specifica în viața Bisericii.

Biserica – ca Taină generală a mântuirii – și Tainele, au fost instituite de Hristos în același timp îndată după Înviere, pentru că prin Înviere firea umană a fost făcută capabilă să primească pe Duhul, după întărirea ei prin suferința Crucii. Pe acestea, le-a instituit nu numai ca acte ale Arhieriei Sale veșnice, ci și ale demnității Sale de Sfânt, Învierea și apoi Înălțarea la ceruri întru slavă, fiind acte ale demnității Sale împărătești. În Hristos, desigur, toate cele trei chemări sau demnități prin care El a săvârșit mântuirea noastră sunt deodată și prin fiecare se arată într-un fel și celelalte două: El este Împăratul Miel, care învață.

Biserica nu este numai Trupul lui Hristos, ci și plenitudinea de viață dumnezeiască, revărsată în umanitate de către Duhul Sfânt, trimis de la Tatăl de către Hristos și prin care Hristos este prezent și lucrează în umanitatea Trupului Său Biserica. Deci Cincizecimea este strâns legată de Hristos înviat și înălțat întru slava Sa, șezând de-a dreapta Tatălui.

2. Caracterul sinergic al mântuirii prin Biserică

Cuvântul “mântuire”, cel mai mult folosit în paginile Sfintei Scripturi, este legat în Noul Testament de opera sau de activitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, de unde și numele lui de “Mântuitor”, care înseamnă : Izbăvitor, Salvator, Vindecător. Trebuie să precizam ca ideea de mântuire este strâns legată de aceea de păcat.

Potrivit Sfintei Scripturi mântuirea reprezintă în ultima analiza izbăvirea de păcat. Păcatul la rândul sau constă în căderea noastră și a firii întregi din viața și frumusețea cea dintâi rânduita de Dumnezeu. Toți câți ne naștem în lume avem înfipt în noi ghimpele căderii. De fapt nimeni altul, decât Dumnezeu, nu ne putea oferi mântuirea, El fiind singurul care o are și care o poate da. Mântuirea este una din lucrările minunate ale lui Dumnezeu înfăptuita prin Fiul Sau. „El va veni și ne va mântui” (Isaia XXXV, 4). Când „s-a plinit vremea”, când întreaga făptură a ajuns la convingerea ca nu era în stare să restabilească singura raporturile normale cu Dumnezeu si când suspinul după un Mântuitor era mai fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer și în mod suprafiresc a luat trup omenesc din Sfânta Fecioara Maria și a devenit om (Ioan I, 14). Fiind născut din Fecioara Maria, El aparține omenirii, dar pentru ca s-a născut pe cale supranaturala, El este fără de păcat. Așa fiind, El întrunea în persoana Sa în măsura deplina toate condițiile ca să intervină cu viata Sa pentru noi și să ne împace cu Dumnezeu.

Această lucrare săvârșită de Dumnezeu prin Fiul Sau se numește „mântuire obiectivă” și are caracter universal. Înțelepciunea dumnezeiască a socotit însă ca e bine să nu dispară din viața noastră orice urmă despre cădere și mântuirea să nu se dea cu totul gratis, ci să contribuim și noi la dobândirea ei. Însușirea mântuirii de către noi, credincioșii, se numește „mântuirea subiectiva” si se realizează prin har, credința si fapte bune”.

Opera mântuitoare a lui Iisus Hristos s-a săvârșit la „plinirea vremii”, într-un anumit moment al istoriei, prin întruparea, învățătura, viața, jertfa și învierea Sa din morți. Dar însușirea mântuirii se face în mod normal și sigur în Biserică și prin Biserică. Biserica este viața noastră în Hristos și, prin urmare, organul mântuirii și sfințirii noastre.

Ecleziologia este strâns legată de soteriologie și hristologie, întrucât Biserica este realitatea plenară, în care se concentrează și concretizează toată doctrina și viața creștină.

Mântuirea presupune sinergie, conlucrare a omului cu harul lui Dumnezeu. Energiile necreate sau îndumnezeirea prin har fiind revărsarea iubirii divine. Harul fiind oferit de Hristos prin Duhul Sfânt, în biserică prin sfintele Taine pentru mântuirea credincioșilor.

Bisericii are un caracter teandric, în sensul că are o latură obiectiv-dumnezeiască care nu depinde de credincioși (Biserica-instituie divină) și o latură subiectiv-umană, Biserica-comuniune de credincioși. Biserica este un așezământ divin, întemeiat la Cincizecime în Hristos prin Duhul Sfânt.

În definirea Bisericii, trebuie subliniate deopotrivă atât caracterul stabil, cel hristologie, cît și cel dinamic, pnevmatologic. Stabilitatea o constituie Hristos, care, încă de la Botez, se află în adâncul sufletului creștinului și de a cărui prezență, creștinul ia cunoștință prin Duhul Sfânt. Biserica, fiind un laborator al desăvârșirii, cuprinde și pe păcătoși. Numai ereticii șischismaticii se exclud singuri din ea, ca unii ce nu mai recunosc autoritatea Bisericii ca învățătoare și îndrumătoare.

Biserica e alcătuită și din îngeri și sfinți. Intre Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare există o solidaritate și o continuitate. Astfel, lucrarea de îndumnezeire începe aici, dar se continuă în cer, în veșnicie. Pe pământ, ea este rezultatul colaborării credinciosului cu Dumnezeu, pe când dincolo, ea este numai lucrarea Harului. Apoi pe temeiul iubirii reciproce, între cele două Biserici se face un neîncetat schimb de bunuri și anume : prin rugăciunea celor vii pentru răposați și prin mijlocirea sfinților adormiți pentru cei din viață.

Biserica permanentizează lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Ea mijlocește credincioșilor până la sfârșitul lunii bunurile mântuitoare câștigate de Hristos. Biserica e „extinderea lui Hristos în credincioși”, Hristosul comunitar.

Lucrarea Duhului Sfânt se desfășoară în lume în timp, atunci când ea se răsfrânge asupra creației. Sub acest aspect, ea se deosebește de veșnica lucrare intratreimică la oare participă deodată toate Persoanele Sfintei Treimi, căci viața intratreimică este de nepătruns, perpetuă, tainica, dincolo de contingent și totdeauna mai presus de et. In viața intratreimică Duhul Sfânt se dăruiește total, prin iubire, celorlalte Persoane, adică Tatălui și Fiului deodată, deși purcede din Tatăl din veșnicie și primește iubirea Tatălui și a Fiului, deodată, veșnic, fără vreo urmă de subordonare ontologică. Neexistînd, deci, subordonare ontologică-fiindcă ousia dumnezeiască nu cunoaște subordonare, ci doar perfectă egalitate a Persoanelor în aceeași iubire – în viața intra-trinitară Duhul Sfânt are împreună sfințenia și adevărul, alături de iubire. Ambele – sfințenia și adevărul – constituie atribute definitorii ale Dumnezeirii și indică în același timp individualitatea fiecărei persoane. Adevărul Duhului este și adevărul Tatălui și al Fiului, fiindcă Dumnezeu este nu numai iubire necuprinsă cu mintea ci și adevăr absolut sau Adevărul (Ioan 14, 6). Deschiderea Duhului către Tatăl și către Fiul însumează toate formele de expresie ale iubirii dumnezeiești — mai degrabă infinitele manifestări ale iubirii intratrinilare. Acestea, desigur, întrec ceea ce este timp, spațiu și loc, fiindcă sînt suprafirești, absolut spirituale, mai presus de lot ceea ce este creat sau poate fi conceput in, planul creație.

Mântuirea subiectivă este consecința răscumpărării în Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul și adevărul (Ioan 1, 17). Mântuirea subiectivă sau îndreptarea potrivit textului de la (Rom. 8, 29), este o renaștere spirituală adevărata și reala a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorita unor condiții subiective ale creștinului, fiind dependenta de pregătirea și de ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creștere, întărire și desăvârșire, dar fiindcă este legată nu numai de voința si lucrarea omului ci și de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acțiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa. De aceea, omului îi este necesara continua lucrare în acest scop, împlinind toate poruncile și câștigându-si virtutea care le încununează pe toate: iubirea. In orice stadiu al creșterii sale duhovnicești s-ar afla, el trebuie sa-si aducă aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Așa ca celui ce i se pare ca stă, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).

Harul lui Dumnezeu intervine cu lucrarea sa pretutindeni. „Dumnezeu e cel ce lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filip II, 13). Dar, așa cum am mai spus, Harul nu silește pe nimeni : „Iată eu stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. III, 20 ; cf. Matei XXIII, 37).

Harul e absolut necesar pentru mântuire, adică omul nu se poate ridica si nu poate intra prin puterile sale, în comuniune cu Dumnezeu, dar și ridicat odată de Dumnezeu are trebuința continuă de har pentru perseverarea sa în această comuniune și pentru dezvoltarea sa duhovnicească. „ De nu se va naște cineva din apa si din Duhâ, nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3 , 5) .

Cu privire la perseverarea în ea ( în comuniune) Mântuitorul a spus : „ rămâneți întru Mine si Eu întru voi. Precum mlădița nu poate sa aducă roade de la sine daca nu rămâne în viță, tot așa nici voi dacă nu rămâneți întru Mine ( Ioan 15 , 4).

Harul se da de Dumnezeu gratuit, adică e dar dumnezeiesc și nu e obținut de om ca răsplata pentru faptele sale. „Si sunt îndreptați în dar, cu harul Lui, prin Răscumpărarea cea întru Hristos.” ( Rom . 3 , 24 ) .

Omul nu se poate face vrednic de răsplată căci nici o fapta buna făcută de omul natural, deși nu e în sine păcătoasă și vrednică de pedeapsa nu poate servi ca baza merituoasă pentru câștigarea ajutorului dumnezeiesc, oferit după bunăvoința lui Dumnezeu.

Harul e general, dar nu forțează pe nimeni. Sfântul Pavel spune că Mântuitorul „voiește ca toți oamenii sa se mântuiască si la cunoștința adevărului sa vina” ( I Tim. 2 , 4). Faptul ca numai unii se mântuiesc se datorește libertății omului care poate primii sau refuza chemarea : „Iată Eu stau la ușa si bat ; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide ușa , voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” ( Apoc. 3 , 20) .

După toate acestea putem definii harul astfel: harul este energia, puterea sau lucrarea, dumnezeiască necreată care izvorăște din ființa divină a celor trei ipostasuri, fiind nedespărțită de acestea și care se revarsă prin Hristos în Duhul Sfânt prin biserică în Sfintele Taine asupra omului cu scopul mântuirii și sfințirii.

Vorbind despre natura omului renăscut prin har Sfinții Părinți înțeleg că în această natura harul e indisolubil legat de libertatea omului. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Omul are două aripi: harul și libertatea”. Această libertate nu e însă indiferentă ci e larg deschisa binelui, ea având repulsie fata de păcat. Dacă natura primordiala a omului era în funcție de harul pe care îl avea, pierderea harului a însemnat o denaturare a omului, iar redobândirea harului prin Hristos o restaurare a naturii umane si implicit a libertății. Mai mult, departe de a ne face inactivi harul e izvorul activității noastre, căci lucrarea harului și activitatea omului nu se exclud ci se întrepătrund.

Sfântul Grigore Palama este adevăratul învățător al harului, care avea să fixeze definitiv, în secolul XIV pentru întreaga Ortodoxie, prin luptă și trăire, problema harului și rolul lui în calea mântuirii și îndumnezeiții omului.

„Sfântul Palama credincios viziunii creștine, susține că întâi este Ființa din care ies Energiile Harice – Rațiunile Divine, care apoi se înveșmântează în corporalitatea lucrurilor. Astfel, Ființa și Energiile Sale Harice sunt Spiritul Integral. Pentru noi, este Dihotomia Spirit și Corp. Ca viziune creștină, Ființa și Mentalul sunt împreună Spiritul, care nu se despart și nu se amestecă, fiind Ființa și Energiile Sale Harice. Mai mult, ca viziune creștină, Mentalul Divin Haric, nu se confundă cu mentalul creat.

Prin cuvintele „energii necreate” ale lui Dumnezeu se înțeleg lucrările felurite ale lui Dumnezeu, prin care El lucrează și a lucrat din veac la facerea și conducerea lumii văzute și a celei nevăzute. Prin energiile necreate se împărtășește omul de darul lui Dumnezeu iar nu de ființa Sa, care rămâne pururea neatinsă de vreo zidire a Sa văzută sau nevăzută. Energiile necreate se pot numi și lucrări ale lui Dumnezeu si sunt nenumărate: puterea Sa cea atotcreatoare și nemărginită (Ps. XXXII, 6), puterea Sa cea atotștiutoare (I Regi II, 3;Iov LX,1), puterea Sa cea atotsfințitoare (Isaia LVII, 11; Ier.1,5).

„În concepția ortodoxă diferența între ființa lui Dumnezeu și iubirea Lui este expusă la Grigore Palama astfel: în Dumnezeu există un adânc inaccesibil creaturii și anume ființa Lui, care și-o comunică Treimea, una alteia cele trei persoane, fiind intimitatea în care creatura nu poate intra. Dumnezeu intră în legătură cu creatura prin lucrările Lui, prin energiile Lui. Iubirea Lui e o forță ce izvorăște din ființa divină și se revarsă asupra creaturii pe care o transformă, o desăvârșește.” „Atât energiile divine cât și energiile harice revărsate în lume și în Biserică prin iconomia întrupării, nu sunt efecte străine ale esenței divine; ele nu sunt acte exterioare lui Dumnezeu datorită voinței Sale, asemenea creației lumii sau asemenea actelor providențiale. Energiile sunt procesiuni naturale ale lui Dumnezeu însuși, un mod de existentă care îi este propriu și după care Dumnezeu există nu numai în esența Sa, dar și în afară de această esență. Toate imaginile împrumutate de la lumea creată, prin care Sfântul Palama încearcă să facă cunoscut caracterul acestei distincții inefabile între ceea ce este Dumnezeu în esența Sa și în energiile Sale, sunt după propria sa mărturisire, insuficiente. El compară esența cu discul solar, iar energiile cu razele. Încearcă să compare acestea cu inteligența umană, ale cărei facultăți de înțelegere se diversifică, gândind la un obiect sau altul, în timp ce în esența sa intelectul nu se schimbă în alte substanțe.”

Harul Prea Sfântului Duh este una dintre energiile divine și face pe creștini prin Botez fii ai lui Dumnezeu după dar (Tit III, 3-5:Ioan III, 1), iar harul Duhului Sfânt, după care primim înfierea cea după dar, vine la noi prin energia cea atotsfînțitoare a lui Dumnezeu. Nu se trimite ființa lui Dumnezeu la om, ci harul. Duhul este unul, iar darurile sunt felurite după vrednicia fiecăruia (I Cor. XII, 6). Dacă darurile și lucrările duhului sunt felurite atunci și energiile necreate prin care Dumnezeu trimite darurile Sale celor sfinți și credincioși sunt felurite. Căci prin energia sfințeniei îi sfințește, prin energia cea duhovnicească și atotluminătoare îi luminează și prin energia proniei Sale poartă grijă de ei. Căci darurile lui Dumnezeu sunt felurite dar din același Duh Sfânt izvorăsc.

Energiile divine necreate nu există în afara lui Dumnezeu. Ele sunt ceea ce înconjoară esența, iradierea în afară a acestuia, manifestarea Lui în lumea creată. Relația misterioasă între esență și energii în Dumnezeu, relație care este în același timp identitate și distincție – păstrează transcendența totală a Acestuia și fundamentează experiența mistică de unire a omului cu Dumnezeu. Astfel, omul poate fi îndumnezeit în mod real, fără ca transcendența divină să fie afectată.

„Deși ființa lui Dumnezeu este una, energiile Lui (pe care Sfântul Grigore Palama le numește raze) sunt multiple și trimise într-un mod propriu celor care participă la ele, fiind multiplicate după capacitatea variată a celor ce le primesc”.

Energiile necreate pot fi experimentate în mod sensibil în domeniul percepției senzitive sau în mod intelectual în domeniul intelectualului. Ca iluminări ele sunt vizibile celor demni, deși Sfântul Grigore Palama nu uită această rezervă importantă – ființa divină este absolut invizibilă. După cum s-a văzut, Grigore Palama folosește adjective ca „sensibil”, „intelectual” când se referă la percepția acestor energii: totuși el tinde să le înlocuiască în mod apofatic cu percepția spirituală. Astfel, el subliniază caracterul lor necreat care înseamnă că aceste energii (iluminări, puteri) nu sunt nici sensibile, nici inteligibile: ele sunt dincolo de senzații, nu pot fi percepute prin intermediul speculației intelectuale. Grigore Palama vorbește despre „har văzut în mod invizibil și cunoscut în mod necunoscut”, prin folosirea acestei expresii antinomice arată că harul sfidează analiza intelectuală.

Libertatea umană își găsește adevăratul sens prin încorporarea în Hristos, chipul gândit din veci al Tatălui, cel ce-și „ întipărește chipul în nenumăratele lui repetări în tot universul. Totul în lume … își are chipul său ideal de gândire și de aceea în mod firesc se oglindește în cele create” 132, prin energia necreată „ Dumnezeu care a făcut lumea… dă tuturor viață și suflare ( Fapte 17, 24- 25), rațiune și dragoste desăvârșită. Sufletul prin minte se ridică la contemplarea dragostei divine, rupându-se tot odată de „ sfera” egoistă pe care o dă păcatul. Omul,- chip al lui Dumnezeu, prin rațiunea sa, prin puterea de cugetare, prin libertate, voință, are cuprinsă în sine capacitatea virtuală de a deveni asemenea lui Dumnezeu, fiind subiectul dragostei divine. Această capacitate se prezintă ca o dependență și tindere firească către Dumnezeu, ce se realizează prin relație și comuniune, primind ca încununare pentru eforturile depuse, libertatea chipului, căci omul este chipul „libertăți absolute”.

Omul este, așadar, liber să aleagă fără nici o constrângere mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza binele, este liber chiar să aleagă între bine și rău. „Aria libertății omului însă e atât de mare, încât există în ea posibilitatea și riscul de a spune nu chiar binelui”.

Ca și condiție subiectiva a mântuirii, credința este un dar acordat sufletului din partea lui Dumnezeu, spre a cunoaște descoperirea lui Dumnezeu si a putea intra în comuniune cu El prin harul divin. „…Credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani X, 17).

Credința este condiție a mântuirii deoarece începutul mântuirii nu poate fi desprins de credința în Iisus Hristos, cel care a adus mântuirea.

Credința este ușa harului în viața noastră. Credința ca dar al lui Dumnezeu nu se adresează numai intelectualului, ca sa-L cunoască si sa-L mărturisească pe Dumnezeu, ci întregii ființe. Credința nu are și nu poate rămâne la o forma declarativă, fiindcă „și demonii cred și se cutremură” (Iacob II, 19).

Mântuitorul arată foarte clar o credință măntuitoare este cea care lucrează în fapte, că din fapte se poate cunoaște credința, asemenea cum după roade poți cunoaște un pom (Matei VII, 21-26). De aceea Sfântul Iacob precizează: „credința fără fapte este moarta”(Iacob II, 14-26). Faptele bune ca rod al adevăratei credințe, întăresc permanent puterea sufletului spre o continuă înnoire a vieții în Hristos. Sfântul Apostol Pavel subliniază în numeroase ocazii că, la dreapta judecata Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Rom. 2, 6; II Cor. 5, 10; I Tim. 6, 18 s.a.), iar Sfantul Iacov, spune clar: „Omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credința" (Iacov 2, 21). Credința care duce la mântuire nu este cea care se mulțumește cu o bună intenție a inimii, nici cea care pactizează cu bunurile acestei lumi, ci credința adevărată este cea constantă și perseverentă a celor care aderă cu toate puterile lor la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a stărui în ea și a pune-o în practică în toate încercările și dificultățile existenței.

În Mărturisirea lui Doisitei (decr. 19) citim : „Noi mărturisim că nimeni nu poate fi mântuit fără credință. Numim credință primirea cum se cuvine a ceea ce ni se propovăduiește asupra lui Dumnezeu și lucrurilor divine,- acceptare manifestată prin dragoste, adică împlinirea preceptelor divine, revelate nouă de Hristos și lucrată în faptele cele bune.”

Mântuirea nu se încheie odată cu primirea harului divin al Sfintelor Taine, ci la dobândirea ei se cere și din partea noastră un aport de conlucrare. Numai la sfârșitul vieții obținem cununa dreptății, sau “premiul biruinței” (II Timotei IV, 6-8, Apocalipsa II, 10, III, 11). Datorită acestui fapt se cuvine să așteptam cu bucurie mântuirea pe care Dumnezeu ne-o va da-o, dar întrucât exista posibilitatea căderii, se impune ca întru smerenie să „lucrăm cu frică și cu cutremur la mântuirea noastră”(Filipeni II, 12).

3. Unirea cu Hristos și viața în Hristos

Esența creștinismului și puterea lui este viața în Hristos trăită cu smerenie și jertfă deplină. Creștinismul trebuie să transforme pe omul cel vechi și lumea cea învechită de păcat, și prin păcat supusă morții, în făptură nouă care fiind în trup material umblă în duh și trăiește în fiecare zi viața înnoită după Evanghelia Domnului. Pilda vieții lui Hristos cu harul Său dăruit nouă, ne-a pus la îndemână putința de a ne împărtăși de această înnoire ce curge permanent prin Biserică. Deci misiunea Bisericii în lume este aceea de a înfăptui unitatea sfâșiată de păcat, împărtășind „înțelepciunea și credința în Hristos” pentru ca „astfel omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și bine pregătit pentru orice lucru bun” ( II Timotei 3, 15,17 ).

Dumnezeu a lăsat ca mântuirea să fie disponibilă numai prin Fiul Său. Numai cei care cred și lucrează în Iisus, Îl primesc ca și Domn și Mântuitor și continuă într-o relație vitală și intimă cu El vor primi beneficiile morții Lui pe cruce.

Mântuirea atârnă de statutul de a fi ,,în Hristos. A fi în Hristos înseamnă a fi în Biserică. A fi în afara lui Hristos înseamnă să fi scufundat în păcatul lumii și fără speranță sau siguranță. Astfel, mântuirea depinde de rămânerea în relația cu Iisus Hristos, de a fi credincios Cuvântului Său și lucrării Duhului Sfânt în noi. Creștinii prin biserică sunt fii lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 5:13), dar sunt multe versete care ne avertizează de pericolul căderii (Matei 24:4, 5, 11-13; Ioan 15:1-6; Fapte 11:23; 14:21, 22; Coloseni 1:23; 2:4-8, 18, 19; 1 Timotei 4:1, 16; 2 Timotei 3:14; 4:3, 4; Iacov 5:19, 20; 2 Petru 1:18-11; 3:16-18; 1 Ioan 2:23-25; Evrei 2:1-3; 3:1.14; capitolul 10, ș.a.m.d.). Hristos mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei, prin Duhul Sfânt, întrucât îi incorporează în Sine și întrucât îi asimilează treptat cu omenitatea Sa înviată.

Biserica, ca singurul si unicul organ al mântuirii, după afirmația Sfinților Părinți, este aceasta extindere a lui Hristos prin Duhul Sfânt în oameni, acest laborator în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat.

Fiecare dintre noi primește mântuirea prin harul si darul dumnezeiesc al Duhului, dar poate ajunge prin credința, prin iubire si prin lupta voinței lui libere la măsura desăvârșită a virtuții, ca precum prin har, așa și prin dreptate să moștenească viața veșnică.

Mântuirea se poate obține numai în Biserica, ea e câmpul de acțiune al energiei harului ce izvorăște din Hristos, adică al Duhului Sfânt care sălășluiește deplin în umanitatea lui Hristos cea înviata si din ea ni se comunica si nouă. Credincioșii alcătuiesc Trupul tainic al Domnului, adică Biserica, în care fiecare credincios este mădular și unde primește fiecare harul Sfântului Duh prin Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei dobândesc mântuirea. De acea „cel ce va crede și se va boteza se va mântui…(Marcu XVI, 16); harul se transmite în comuniunea credincioșilor, împărtășindu-se cu Duhul lui Hristos, se unesc cu Hristos nu numai ca om, ci și ca Dumnezeu, iar prin El și cu Tatăl. Ca o consecința a prezentei și lucrării Duhului este elanul spre frăția cu toți oamenii „căci Duhul Sfânt e energia divina ce tinde se realizeze înfierea tuturor, în raport cu Tatăl și prin aceasta înfrățirea universală. Credinciosul care simte Fiul Tatălui ceresc îi vede pe toți oamenii ca atare, chiar daca ei nu au conștiința aceasta, deci îi vede pe toți ca frați ai săi. Duhul umplându-l de elanul filiației fata de Tatăl, îl umple implicit de elanul frăției fata de toți oamenii. Duhul, prin însuși faptul ca este Duhul Fiului, este duh de fiu, vrea sa umple toate de acest duh, spre unitate, fiind duhul comuniunii.

Așa cum arată Sfânta Scriptură, viața creștină în Hristos se prezintă ca o continuă orientare și unire desăvârșită cu întreaga operă răscumpărătoare, pentru ca omul cel vechi să poată primi strălucirea omului cel nou, înviat și înălțat de Hristos în Duhul Sfânt, care împărtășește veșnic viața în ființele raționale ce lucrează cu frică și cu cutremur la mântuirea lor (Filipeni 2,12), a căror viață se identifică cu cunoașterea Dumnezeului –Om. Pentru a fi părtașe la patimile Lui prea Sfinte prin asemănare cu El în moarte (Efeseni 3,10), învierea cea sfințitoare ce transfigurează și plasează umanitatea în cetatea Sa din ceruri; cel „care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-și supune Sieși toate”(Efeseni 3,21).

În general procesul de desăvârșire este epectasic, fiind împărțit de Sfinții Părinți și teologii Bisericii Ortodoxe, după cele trei mari virtuți teologice ( credință, nădejde și dragoste), în trei faze: purificarea, iluminarea și desăvârșirea.

Efortul continuei curații duhovnicești, al sfințeniei sau nepătimirii trebuie neapărat împletit armonios cu înnoirea duhovnicească, cu creșterea în virtute, prin fapte bune necontenit arătate semenului si colectivității din care facem parte, ajungând astfel la desăvârșire, (Efeseni IV, 13). Numai astfel mântuirea corespunde desăvârșirii vieții duhovnicești, conform îndemnului Mântuitorului: “Fiți desăvârșiți, precum si Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”. (Matei V, 48).

Sfântul Vasile cel Mare arată că Sfântul Duh este „izvor de sfințire, lumină inteligibilă, care procură prin El însuși oricărei puteri raționale un fel de claritate pentru descoperirea adevărului”. Conducerea pe calea mântuirii se face treptat prin crearea unei tensiuni interioare, de către Duhul Sfânt, care ne dăruiește din puterea Sa pe măsura înaintării noastre. Aceasta o arată de asemenea Sfântul Vasile cel Mare când spune: „El umple cu puterea Sa, dar nu se comunică decât acelora care sunt vrednici, nu urmărind o măsură unică, ci împărțind lucrarea Sa proporțional cu credința”.

Împărtășirea cu Sfântul Duh se face numai prin Tainele Bisericii. De aceea viața în Biserică se manifestă ca o necontenita împărtășire cu Duhul lui Hristos, cu puterile spirituale ce le poarta firea noastră în persoana Mântuitorului. Aceste puteri noi le primim de la Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Împlinind poruncile lui Hristos, aceste puteri duhovnicești ne poarta prin aceleași osteneli si stări prin care a trecut Insuși Hristos în viața Sa.

Pentru a putea purta chipul Celui ceresc, σώμα πνευματικόν ; a ajunge „ la statura bărbatului desavarsit” ( Efeseni 4 , 14 ) , omul trebuie să se unească cu Hristos . Aceasta unire cu Hristos se realizează întâi prin Taina Sfântului Botez și se continuă pe tot parcursul vieții lui prin celelalte Sfinte Taine. Mântuitorul consideră Taina Sfântului Botez ca indispensabila pentru dobândirea desavarsirii: „De nu se va naște cineva din apa si din Duh , nu va putea sa intre în împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 5 ) si „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16 ) .

Botezul se oferă omului fără a se lua în considerare vrednicia lui. Îndreptarea se operează prin Botez. El este moartea noastră pentru păcat. De aceea , „ noi care am murit păcatului , cum vom mai trăii în păcat ?” ( Romani 5 , 2 ). Prin Botez reiterăm jertfa lui Hristos. „..Deci, ne-am îngropat cu El în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morții prin slava Tatălui , așa sa umblam si noi întru înnoirea vieții” ( Romani 6 , 3-4 ) .

Învierea noastră presupune constanta statornicie, altfel comparația cu Învierea lui Hristos nu mai are relevantă. Căci „ știind ca Hristos înviat din morți nu mai moare, moartea nemaiavând stăpânire asupra Sa ( tot astfel ), cine a murit, a murit păcatului o data pentru totdeauna, iar cine trăiește, trăiește lui Dumnezeu” ( Romani 6 , 9 – 10 ).

Viața noastră în Hristos presupune credința si fapte bune numite de Pavel „arme ale dreptății” , iar moartea spirituală este alimentată de necredința si fapte netrebnice, numite „ pofte si arme ale nedreptății”.

Prin Botez se realizează cele două aspecte ale îndreptării noastre: moartea față de păcat și participarea la viața cea noua în Hristos. O transformare radicală s-a produs în cel botezat. S-a dezbrăcat de omul cel vechi din dimpreună cu faptele lui și s-a îmbrăcat în omul cel nou, care se înnoiește după Chipul Celui ce l-a zidit ( Coloseni 3 , 19 ).

Unirea cu Hristos ce se realizează la Botez este încă numai frățietate cu Hristos, cum zice Teofan al Niceei, e începutul comuniunii si al vieții în Hristos și încă sporesc credincioșii prin conlucrarea cu harul primit la Botez.

Nicolae Cabasila spune ca : „ Mirungerea ne incorporează în umanitatea lui Hristos, ne deschide sfințenia, ea fiind revărsarea directă a harului dumnezeiesc necreat în sufletele celor miruiți”.

Unificarea deplină se realizează între noi și Hristos în Taina Euharistiei. Si întrucât unificarea între persoane poate spori continuu, sau poate slăbi și trebuie să fie refăcută, ne împărtășim adeseori de Hristos. Prin unificarea aceasta Hristos se imprimă până în carnea și sângele nostru, producându-se o adevărată comuniune de carne și de sânge, purificate și penetrate de Duhul. Intimitatea dintre noi și Hristos este acum cu atât mai strânsă cu cît El și-a deschis drum spre noi prin faptul că a dus slujirea Sa pentru noi, până la moartea pe cruce. Pătimind și înviind pentru noi, ne face părtași pătimirii și învierii Lui, făcându-ne capabili acum nu atât să murim ca făptură veche și să ne năștem ca făptură nouă, ceea ce are loc prin Botez, ci să suferim pentru ceilalți și să înviem prin aceasta la un mod superior de existență, să devenim cu adevărat vii pentru ei și pentru noi. „Euharistia este Taina unirii si comuniunii depline a omului cu Hristos, ca mădular al Bisericii, precum si Taina constituirii însesi a Bisericii. Prin Euharistie se realizează, deci, si o comuniune a credincioșilor intre ei în același Hristos. Euharistia este prin excelenta Taina unității si comunității ecleziate. „Prin faptul că acum credincioșii nu se Împartasesc numai de o energie a lui Hristos, corespunzătoare unei anumite stări din viața Lui, ci din însuși Trupul Lui care devine în ei izvor al tuturor energiilor divine, în calitate de trup înviat, prin Euharistie se realizează si se menține Biserica în sensul deplin al cuvântului, ca Trup al Domnului ca unitate potențial completă a credincioșilor cu El și întrolaltă” .

In felul acesta precum pentru Hristos ca om pătimirea și învierea e o treaptă nouă nu numai față de simplă existență curată de păcat, obținută prin nașterea din Fecioară și din Botez, ci și față de slujirea la care a pornit în urma ungerii cu Duhul, așa și pentru credinciosul care se împărtășește de El în Euharistie, pornirea spre jertfă și capacitatea de ea este un grad superior de viață spirituală și de comuniune cu Hristos și cu ceilalți.

Creșterea în virtute, creșterea în Hristos este rezultatul împletirii permanenta dintre lucrarea harului divin și lucrarea voinței omului . Dumnezeu ne ajuta întotodeauna cu harul Sau; din partea noastră se cere o voința puternica și perseverenta în săvârșirea binelui.

Deci , prima etapă în drumul creștinului pentru realizarea desăvârșirii o constituie curățirea de păcate. Omul în faza practică se numește πρακίς – lucrător, a cărui orientare se identifică cu eliberarea de patimi și dobândirea virtuților, el este un om de acțiune, care are drept țintă însușirea iubirii treimice ce eliberează de patimi ( απαθεία ), prin unirea cu Hristos, devenind un contemplativ ( θεωρετίκός ), privitor, văzător, al Rațiunii ce se reflectă în întreaga creație, datorită iubirii divine.

Schimbarea minții prin nepătimire face din suflet o oglindă neîngustată, care reflectă frumusețea fără margini a Arhetipului, dobândită prin luptă și virtute.

Faza iluminării face ca omul duhovnicesc, prin virtute și cunoaștere, după ce s-a ridicat prin credință de la cele iraționale la cele raționale, să se preocupe de cunoașterea lui Dumnezeu în făpturi ca fruct al nepătimirii și iubirii.

Prin contemplare, omul primește virtutea, ca necesitate ființială, activitate ce corespunde primei trepte a epectazei, adică înaintarea – purificarea.

A doua treaptă în epectază este urcușul – ilumunarea, care duce la contemplarea în duh prin unitatea celor sensibile, nemailucrând și nemaifiind lucrate acestea prin simțire, ci lucrând la cele de sus, sălășluindu-se în Dumnezeu, prin împărtășirea în har, așezându-se în El prin înălțare – desăvârșire, aceasta este a treia treaptă a epectazei : „ căci fapta desăvârșită a virtuții din vremea înaintării ( prima fază ), este operă a credinței, dreptății și a fricii nemincinoase de Dumnezeu, precum contemplarea naturală fără greșeală în vremea urcușului ( a doua fază ), e opera nădejdii sigure și a înțelegerii neștirbite; în sfârșit îndumnezeirea prin înălțare ( a treia fază ), e rodul iubirii, desăvârșirii și a minții cu totul imobilizate, de bună voie în sens de depășire de lucruri”, în Dumnezeu.

Marea taina a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc fără desființarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilita de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu plăcere unul la altul, așadar în orientarea intenției fiecăruia spre celalalt, ci în faptul ca fiecare îl primește pe celalalt în sine.

Iubirea este suprema unire și promovare reciprocă și, tocmai de aceea, suprema cale de cunoaștere în care semenul nu este pasiv, ci mai liber ca în orice altă stare sau relație .

Extazul dragostei, sau sentimentul unirii cu Dumnezeu, sentimentul ca formează cu Dumnezeu, un „noi”, devine tot mai prelung, producând o bucurie, o căldura sufletească tot mai fericită. Încât viața omului câștiga o continuitate de dragoste ne întreruptă. Continuitatea aceasta o exprima Apostolul Pavel zicând : „ De ne-am ieșit din minte este pentru Dumnezeu , iar de suntem cu mintea întreagă, este pentru voi”(2 Corinteni 5, 13) subînțelegându-se : „ dar și pentru Dumnezeu”.

Viața ascetică are ca rezultat dobândirea harului divin mântuitor care fortifică și întărește firea umană sfințindu-o. Dobândirea sfințeniei nu este pentru noi un motiv de laudă pentru că nu am făcut decât ceea ce eram datori. Singurul motiv care ne dă posibilitatea să ne lăudăm este lauda în suferință, știind că suferința aduce răbdare, răbdarea încercare și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează pentru că aduce în inimă Harul Duhului Sfânt ( Romani 5, 3 – 5 ).

„Viața în Hristos constă în unirea sufletului nostru cu Dumnezeu… cel ce a murit și a înviat în acest trup omenesc…cel care se leagă de omenire și o înțelege ca un consângean ce este; iar ca Dumnezeu e în stare să supună firea omenească, s-o înalțe și s-o unească cu propria lui ființă” îmbrăcând-o în slava cea mai presus de fire, arătând în sine slava chipului Tatălui și frumusețea Originalului, care din dragoste a făcut toate ( Ioan, 1,3; Coloseni 1, 16 ) și susține toate în armonie ajutându-le să rămână în existență: „ căci în El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinătatea și printr-însul toate cu sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El , prin sângele crucii Sale” ( Coloseni 1, 19- 20 ).

Viața ascetică a creștinului se prezintă ca o repulsie față de lucrurile materiale. Creștinul are într-adevăr o concepție critică despre trup și materie pentru că el urmărește dezlegarea trupului de materie și de patimile păcătoase, dar este conștient că mântuirea lui se realizează prin materie, de aceea el o lucrează prin Hristos transformându-o, sfințindu-o. El vrea să reaprindă dorul lumii după Dumnezeu pe care l-a avut lumea în starea primordială. De aceea el critică prin faptele lui și prin viața lui forța diabolică a senzualității ce se manifestă după căderea în păcat în firea omului.

Metoda ascezei creștine plasează viața în nepătimire, în virtute, realizată prin muncă, discernământ sau prin înfrânarea poftelor trupești. Asceza realizează o educație a minții în primul rând prin rugăciune, răbdare și ascultare. Căderea omului în păcat este rezultatul neascultării de Dumnezeu și a neîmplinirii voii Lui. Păcatul este realizat din mândrie și din voia liberă. Însă, fără a uita de dimensiunea sa psihosomatică prin viața sa ascetică creștinul redefinește sensul și lucrarea trupului său, transformând prin răbdare și ascultare de Hristos, poftele trupești în virtuți care deschid ușile raiului. Căci : „sufletul este închis în trup dar el ține trupul… sufletul chinuit cu puțină mâncare și băutură se face mai bun ; și creștinii pedepsiți în fiecare zi se înmulțesc mai mult” . Ascultarea și rugăciunea realizată prin credință realizează un exercițiu al minții care vorbește cu Hristos prin fiecare faptă bună. Conlucrarea deplină realizată prin faptele bune și dezinteresate, arată că puterea rațională a sufletului este un călăreț bun peste impulsurile iraționale ale trupului: „Căci sufletul se învoiește cu puterea lui speculativă și rațională să vegheze, precum spune profetul: „ Nu va dormita cel ce te păzește ” ( Psalmul 120 – 3 ), atunci el adoarme patimile trupului în două moduri: pe de o parte le cumințește și le calmează prin înfățișarea lucrurilor cele mai bune și mai convenabile cu care se îndeletnicește, iar pe de altă parte prin grija lui supraveghind liniștea trupului”.

Sfântul Grigorie Palama susține că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzațiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii și ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinței care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor și ale vieții noastre aflate sub păcat și ne fac să cerem pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului și a trupului este esențială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului iar aceasta naște rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.

Asceza este nedezlipită de rugăciune, ba ea arată tensiunea rugăciunii către Dumnezeu, făcând și trupul sensibil la lucrarea Duhului Sfânt și transparent ei, prin despătimire. „După Sfântul Isac Sirul și tradiția mistică răsăriteană, odată ce misiunea Cuvântului este îndeplinită, cuvintele oamenilor, de propovăduire, de rugăciune și de proslăvire, vor fi pentru totdeauna transformate în liniștea contemplării.”

Eforturile ascetice depuse de orice om urmăresc însuflețirea cu harul lui Dumnezeu a omului și a lumii.

Prin Întruparea și Recapitularea naturii umane în Hristos, este sfărâmat abisul dintre divin și uman, trupul său îndumnezeit este „ fereastra” prin care s-a arătat Dumnezeu și prin care umanitatea participă la viața divină. În Hristos Dumnezeu Om, binele absolut ( απείρον άγαθόν ) este făcut accesibil omului, El rupe cele : „ trei piedici care stau în calea omului spre Dumnezeu: firea, păcatul și moartea”, suferind de bună voie, toate cele omenești, punându-și sufletul pentru ca lumea să aibă viață.

Viața în Hristos este trăirea deplină în care umanitatea își împlinește menirea pentru că fără Hristos toate sunt inutile. Sensul vieții fericite l-a legat Creatorul de participarea noastră l-a jertfa și învierea Mântuitorului Hristos. Prin Hristos și în Biserica sa „pacea lui Dumnezeu, care covârșește mintea” ( Filipeni 4,7 ), se coboară în umanitate pentru ca lumea să primească valoare și sens. Urmarea lui Hristos se realizează prin împlinirea și păzirea poruncilor ( Ioan 14, 21 ) din dragoste și inimă curată, așa cum arată Sfântul Apostol Pavel când zice: „ Cine ne va despărții pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea, sau prigoana…” ( Romani 8, 35 -38 ).

CONCLUZII

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi în fericire veșnică, datorită neascultării, a pierdut aceasta posibilitate devenind muritor. Toate încercările pe care le-a făcut omul în decursul istoriei, de a ajunge la starea de sfințenie originara au eșuat. Atât păgânii, cât și iudeii nu au reușit să ajungă la desăvârșirea prin propriile lor puteri. Pentru aceasta a fost nevoie de intervenția lui Dumnezeu, care la „plinirea vremii” (Galateni 4,4) a trimis în lume pe singurul Sau Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce prin jertfa Sa a împăcat pe om cu Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos este exemplul suprem al iubirii, căci deși a fost urât, batjocorit și ucis de oameni, El s-a jertfit punându-se pe sine preț de răscumpărare pentru păcatele tuturor oamenilor.

Prin răstignire, moarte pe Cruce, Învire și Înălțare Hristos, ne-a deschis calea spre Dumnezeu. „De acum nu ne mai desparte nici un zid, pentru că în moartea Lui Hristos am murit toți” și în Învierea Lui am înviat toți (2 Corinteni 5,14-15). „Precum Adam este căpetenia existenței umane, care este robită păcatului, Hristos este căpetenia existentei creștine slobodă față de păcat și capabilă de sfințenie”. Deducem că, creștinul are posibilitatea de a ajunge la sfințire.

Posibilitatea creștinului de a se ridica pe culmile cele mai înalte ale vieții spirituale, ale desăvârșirii, este rezultatul conlucrării harului divin împărtășit de Mântuitorul Iisus Hristos prin Biserică în Sfintele Taine și-n toate actele mântuitoare săvârșite deea. Omul trebuie să lupte din toate puterile pentru a se curații de păcate și a dobândi virtuțile necesare înaintării pe calea desăvârșirii. Năzuința lui spre desăvârșire este asemănarea cu Hristos iar asemănarea cu Hristos, este asemănarea cu iubirea Lui : „a iubi cum a iubit El , a avea iubirea pe care a avut-o El” iubire ce se caracterizează aici pe pământ prin iubirea aproapelui, inclusiv vrăjmașul. Fiecare creștin potrivit cu firea, slujba și condițiile vieții sale, poate să ajungă la starea de sfințenie, sau „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13).

Mântuirea este lucrarea și dăruirea veșnică a vieții, de către Fiul pentru a întări permanent relația și comuniunea cu izvorul vieți- Dumnezeu Tatăl, relație prin care ni se comunică și primim în mod liber darurile și bunătatea dumnezeiască, împărtășită de Duhul Sfânt prin omenitatea îndumnezeită a Fiului, deoarece mântuirea a fost lucrată în persoana Sa, printr-o lucrare a voii Sale, s-a întrupat, s-a jertfit pentru ca lumea să aibă viață veșnică.

Viața creștină prin faptul că are o rânduială divină, îngerească este un model de comunitate și spiritualitate. Creștinul slujește lui Dumnezeu și lumii prin rugăciune și slujbă continuă. El nu este rupt de biserică și de lume, de aceea misiunea sa este aceea de a lucra neîncetat la zidirea și sfințirea lumii în Hristos Iisus pentru a răscumpăra vremea și timpurile ancorându-le încă de pe acum prin biserică în veșnicie.

Întemeiată de Dumnezeu Omul Iisus Hristos, Biserica este o instituție teandrică, divino-umană, care lucrează în lume cu mijloacele ei spirituale: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, cultul liturgic și Harul Sfintelor Taine. Ea prelungește în istorie până la sfârșitul veacurilor evenimentul Întrupării Domnului, sau al „unirii ipostatice” a celor două firi în Persoana Sa prin asumarea firii omenești în Însuși Ipostasul Său dumnezeiesc.

Pe lângă rolul de Cap ce-l are în Biserică, Domnul Hristos este și măsură de perfecțiune pentru toți credincioșii Săi. Creșterea, dezvoltarea tuturor părților Trupului tainic trebuie să se facă numai în intimă legătură cu Capul, de la care pleacă influxul vital, ci, pentru a ajunge la desăvârșire este de neapărată trebuință ca această creștere să se facă „în toate întru El, care este Capul – Hristos”(Efes. 4, 15).

Mântuitorul Iisus Hristos este măsură de perfecțiune, dar nu este numai un prototip, un tipar, după care credinciosul să-și dăltuiască propria-i viață, ci, mai mult, este un mediu propice, unde credinciosul își dezvoltă viața și unde își exercită acțiunea. Biserica în general și credinciosul în particular n-ar ajunge niciodată la desăvârșire, dacă creșterea lor nu s-ar face „în El și prin El” (Efes. 2, 10). Așadar, când este vorba de Hristos ca principiu de unitate sau ca măsură de perfecțiune, nu trebuie să-l considerăm ca un element străin vieții noastre duhovnicești, ci ca pe unul care, prin Harul Său, dat de la Botez ajută „frământării noastre” să atingă „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13), la sfințenia dată de Dumnezeu celor ce viețuiesc în El.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură,tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist , Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, I.B.M, București 1993

AUTORI PATRISTICI

SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Scrieri. Partea I. Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor., traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. P.S.B., nr. 15, I.B.M., București 1987

Scrierile Părinților Apostolici, Epistola zisă către Diognet,, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 1, I.B.M., București 1979

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI,Scrieri. Patea a III-a.. Despre Sfânta Treime, traducere, de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col P.S.B., nr. 40, I.B.M., București 1994

IDEM, Scrieri. Patea a IV-a,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, ., traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. P.S.B., nr. 40, I.B.M., București 2000

CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri. Partea I. Pedagogul, traducere , Pr. Prof. D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 4, I.B.M., București 1982

SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, I.B.M., București 2001

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri .Partea I. Omili la facere traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 21, I.B.M., București 1987

IDEM, , Scrieri .Partea a III-a. Omili la Matei, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 23, I.B.M., București 1994

IDEM, Despre preoție, traducere în românește Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

SFÂNTUL GRIGORE DE NYSSA Scrieri. Partes aII-a. Despre facerea omului, Cuvînt apologetic la Hexaimeron, Tâlcuiri la Psalmi, Omili la Eclesiast, Marele Cuvânt catehetic, Dialogul despre suflet și înviere traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. P.S.B.nr. 30, I.B.M.,București 1998

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL Scrieri. Omili duhovnicești, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introducere, note și indici, Pr. Prof. Dr. N. Chițescu, în col. P.S.B.nr. 34, I.B.M., București 1992

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua traducere, de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,în col. P.S.B.nr. 80, I.B.M, București 1980,

IDEM, Răspunsul către Talasie, în Filocalia, nr. III, traducere, de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. aII-a, Edit. Harisma, București 1994

IDEM, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos și despre viața duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., vol. 82, .I.B.M. al BOR., București, 1990

IDEM, „II Sută despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu”, în, Filocalia rom vol.II., Trad. Pr. D. Stăniloaie, Sibiu, 1947

SFÂNTUL NICOLAE CABASILA Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii; și Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr, Ene Braniște, și Pr. Prof. Dr T. Bodogae, Edit. Arhiepiscopiei București, 1989 și traducerea, Sibiu, 1946

ORIGEN, Scrieri alese. Partea I,Din lucrările exegetice la Vechiul Testament traducere Pr. Prof T. Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu, în col. P.S.B., nr. VI, I.B.M., București 1981

IDEM, Partea aII-a, Exegeze la Noul Testament, Despre rugăciune, Filocalia traducere Pr. Prof T. Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu, în col. P.S.B., nr. VI, I.B.M., București 1982

IDEM, Peri Arhon ( Despre Principii ), în „Scrieri alese”, partea a treia, studiu introductiv, trducere și note de Pr. Prof. T. Bodogae, în P.S.B., vol. 8, I.B.M. al B.O.R., București, 1981

SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri Partea I, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, traducere Pr. Prof. D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 17, I.B.M., București 1986

IDEM, Scrieri Partea a II-a, Asceticele traducere Pr. Prof. Iorgu D. Ivan, în col. P.S.B., nr. 18, I.B.M., București 1989

IDEM, Scrieri Partea a III-a, Despre Sfântul Duh, Corespondențe, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, și Pr. Prof. T. Bodogae, în col. P.S.B., nr.12, I.B.M., București 1988

ARTICOLE ȘI LUCRĂRI

BALCA, N., Diac. Prof. „ Concepția despre lume și viață în Teologia Fericitului Augustin” în „S.T.” XIV (1962) nr. 3-4, pg. 183-208

IDEM, Istoria filosofiei antice , Ed. IBM. Al BOR. , București , 1982.

BELU, Pr.Prof. D.,Graiul în funcția lui etică, în MMS, an.XLVII, 1971, nr. 7-8,

IDEM, Împărăția lui Dumnezeu și Biserica, în „Studii Teologice”, an VIII (1956), nr. 9-10,

IDEM, Iisus Hrisios- Iubitorul de oameni, în „Ortodoxia", nr. 1/1966

BRECK, JOHN, Puterea cuvântului în biserica dreptmăritoare, trad. Monica Herghelegiu, edit. I.B.M. al B.O.R., București 1999

BRIA, PR. PROF.DR. IOAN, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. a II-a, E.I.B., București 1994

IDEM, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, București, 1992,

BUCHU ,STEFAN, PR. ,Întrupare și unitate, Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos,Edit. Libra, București 1997

BULGACOV, SERGHEI, ,Icoana, cinstirea Sfintelor icoane, traducere Ierom. Paulin Lecca, Editura Anastasia, București 2000

CITIRIGĂ Drd. VASILE, Transfigurarea creștinului prin Sfântul Duh, în „Studii Teologice", nr. 5-6/1982

CHIȚESCU, N., PR. PROF.,Teologie dogmatică și simbolică, E.I.B., București 1956

IDEM, Întrupare și răscumpărare, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 4.

IDEM, „Biserica trupul tainic al Domnului”, în „Biserica Ortodoxă Română” an LX (1942) nr. 7-8.

COMAN, I., G.,PR. PROF. Probleme de filozofie și literatură patristică,E.I.B., București 1995

IDEM, Importanța si sensul desăvârșirii în monahism , în „Studii Teologice” , VII , 1995 , nr. 3-4.

IDEM, Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene, în Ortodoxia, XVII, (1965), nr.1

EVDOCHIMOV, P., Ortodoxia, traducere Dr. Irineu Ioan Popa, E.I.B., București 1996

IDEM, Femeia și mântuirea lumii, traducere Pr. V. Răducă, Editura Christiana, București 1995

FLORESCU VASILE, Retorica și neoretorica, Editura Academiei, București, 1973

GHELASIE, ARHIM. GHEORGHE, „Practica isihastă", voi. I, Colecția Isihasm, 1996

IDEM, Învățătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască si iconomia bisericească în ..Studii Teologice", an 1980, nr. 3-6, pag. 370-371

GERMANO, Marani, Gândirea Socială a Bisericii, trad de Pr.Prof.Dr. Ioan Ică jr Ed. Deisis, Sibiu, 2002,

GALERIU, PĂRINTELE Jertfă și Răscumpărare, Editura Harisma București 1991

IDEM, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, an XXIX (1977), nr. 1-2

IDEM, Cunoașterea lui Hrisios în Duhul Sfanț, în S.T., nr.9-10/1983

GRIGORAȘ, Magistrand Aurel, Unitatea în Hristos și unitatea în Biserică, în „S.T.”, an XVII(1965), nr. 3-4,

LOSSKY, VLADIMIR Teologia mistică a Bisericii de Răsărit traducere Pr. V. Răducă Editura Anastasia1994

MIHĂLȚAN, Pr. Lect Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească (teză de doctorat), în „Mitropolia Ardealului”, XXIX (1984), nr. 11-12

MEYENDORF, JOHN Teologia Bizantină, traducere de Pr. Conf. Dr. Alexandru I Stan, E.I.B. București 1996

MIHĂLȚAN, PR. IOAN, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993

MIRCEA, Pr. Dr. IOAN, Dicționar al Noului Testament, edit. IBMal BOR., București 1984.

IDEM, Preoția harică și preoția obștească, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2.

IDEM, Prelegeri de mistică ortodoxă, Ed. Veritas, Târgu-Mureș, 1996

MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae, BUCEVSCHI, Prof.Diac.Dr.Orest, PAVEL, Prof. Dr. Constantin, ZĂGREAN, Pr. Diac.Dr.Ioan, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.388

MOISESCU,I.P.S Dr. IUSTIN, Invatatura de credinta crestina ortodoxa, tiparita cu aprobarea Sfantului Sinod si cu binecuvantarea si cu purtarea de grija a. Iustinian, Patriarhul Romaniei, Bucuresti 1978

MOLDOVAN, Pr. Drd. ILIE, Hristos si Sfântul Duh după II Cor. III, I-IV.6, în S.T., nr.. 3-4/1967

MUNU G. „Amintiri despre Socrate de Xenofonte” în „Din comoara de înțelepciune antică”, București , Casa Școalelor”, 1925

NELLAS, PANAYOTIS, Omul animal îndumnezeit, traducere Pr. Ioan Ică I. jr., Editura Deisis, Sibiu 1994

NICOLAE, Mitropolitul Banatului, Învățătura ortodoxa despre mântuire”, Timisoara, 1983

NIFON , I.P.S. MIHĂIȚĂ, Ortodoxie și ecumenism, Editura ASA, București 2000

IDEM, Misiologie creștină, edit. ASA București 2002

OLARIU, Iuliu ,Evangheliile după Matei, Marcu, Luca, Caransebeș, 1894

Patericul, edit. Episcopiei Ortodoxe române Alba Iulia 1920

PETRARU, Pr.Prof.Dr. Gheorghe, Dialogul interreligios în perspectiva teologiei Bisericii Ortodoxe în Dialog Teologic, Ed. Presa Buna, Iași , 1999, pg.11

POGAN, Drd. AUREL, Semnificația ecclesiologică a Sfintei Euharistii, în „Studii Teologice”, an XXV(1973), nr. 7-8, pp. 540-542.

POP Protos. Drd. IRINEU, Chipul și asemănarea lui Dumnezeu-dat ontologic și misiune de realizat, în G.B.,anul XLVIII (1989), nr.2-3

POPESCU Pr. Drd. CRISTIAN, Chip și asemănare în teologia romano-catolică și în teologia ortodoxă, în S.T., anul XLIX (1997), nr. 1-2.

POPESCU Pr. Prof., DUMITRU , Ortodoxie și contmporanietate,Editura Diogen, 1996.

IDEM Iisus Hristos Pantocrator, edit. I.B.M. al BOR., București 2005

POPESCU Prof. M. TEODOR, Vitalitatea Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia”, Buc. 1942, p. 122-177.

POPOVICI, Arhim. IUSTIN, Omul și Dumnezeu-Om,traducere Pr. Ioan Ică și Diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 1997

PLĂMĂDEALĂ, episcop, vicar patriarhal Antonie, Biserica slujitoare, în “Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 5-8

IDEM, Tâlcuri noi la teste vechi, Sibiu 1989

ROVENȚA, Diac. HARALAMBIE „Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel”, introducere și comentar, București, 1929

SANDU, Drd. Pr. ȘTEFAN, Ființa Bisericii după cele trei mari confesiuni creștine, în Ortodoxia, nr.4/1970

SAVA Diac. Drd. Gheorghe , Preoția lui Hristos – Izvorul și puterea preoției sacramentale, în „Studii Teologice”, XLI (1989), Nr. 5-6

Savin, Pr. Prof. Ioan GHEORGHE, Mesianitatea Domnului Hristos și învățătura Lui, în S.T. nr. 1,2 (1967)

STĂNILOAE, Pr. Prof. DR. DUMITRU, Teologia dogmatică, vol I-III, E.I.B., București 1996, 1997

IDEM Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu 1991

IDEM, Ascetica și mistica, .I.B.M., București 2002

IDEM, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1987

IDEM, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993

IDEM, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, , în „Ortodoxia”, nr.2/1979

IDEM, Sinteză ecclesiologică, în „Studii Teologice”, an VII(1955), nr. 5-6

IDEM, Ființa tainelor în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”,VIII (1956), nr. 1.

IDEM Pureederea Duhului Sfânt de la Tatăl si relația Lui cu Fiul ca temei al îndumnezeirii si înfierii noastre, în „Ortodoxia, nr. 3-4/1979

IDEM, Teologia Euharistiei, în „Ortodoxia”, an. XXI(1969), nr. 3

IDEM, Pastile, sărbătoarea luminii si a bucuriei în Ortodoxie. în „Studii Teologice", nr. 5-6/1970

IDEM, Hristologia Sinoadelor,în S.T. an. XXXVI, Nr.4, (1974)

Idem, În problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, an XXIII(1971), nr. 4

IDEM, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, 1966, nr. 9-10.

IDEM, Studii de teologie dogmatică, Editura Mitropoliei Olteniei, 1991

STEREA, PR. TAGHE, Dumnezeu, Omul și Creația în teologia ortodoxă și în preocupările ecumenismului contemporan, în „Ortodoxia”, anul XLIX (1998), nr. 1-2.

RADU, Pr. Prof. Dr. DUMITRU (și colab.), Îndrumări misionare, E.I.B., București 1975

IDEM, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomununii, teza de doctorat în,,Ortodoxia", an. XXX, 1979, nr. 1-2, p. 13-388

IDEM  Taina preoției, în “Ortodoxia", an. XXXI, 1979, nr. 4, p. 532-552;

IDEM. Inreptarea și îndumnezeirea omului în lisus Hristos, în “Ortodoxia", an. XXXIX, 1989, nr. 2, p. 27 – 75,

TODORAN, ISIDOR, ZĂGREAN IOAN, Manual de dogmatică ortodoxă pentru seminariile teologice, ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2000

TURCESCU, LUCIAN, Sfântul Grigore Palamateologia trinitară, în „Studii Teologice”, nr. 4-6,1995

VASILE IPS.COMAN, Episcopul Oradiei, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în „Ortodoxia", nr. 2/1985

VINTILESCU, Pr. Prof. PETRE, Funcția ecclesiologică sau comunitară a Liturghiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIV(1946), nr. 1-3

YANNARAS, CHRISTOS, Persoană și eros, traducere Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Anastasia, București 2000

ZIGABEN, EFTIMIE, Comentariul sfintei evanghelii după Matei,vol 2, Tiparul tipografiei Cozia, Râmnicul Vâlcea, 1933

ABREVIERI

B.O.R. Biserica Ortodoxă Română

Edit. Editura

Ed. Ediția

EARCB Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de

București

IBM al BOR Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române

Idem la fel

Ibidem în același loc

Nr. Numărul

op. cit. opera citată

p. pagina

S.T. Studii Teologice, revista Facultății de

Teologie Ortodoxă din București (B., 1949)

Trad. traducere

Vol. Volumul

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură,tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist , Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, I.B.M, București 1993

AUTORI PATRISTICI

SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Scrieri. Partea I. Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor., traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. P.S.B., nr. 15, I.B.M., București 1987

Scrierile Părinților Apostolici, Epistola zisă către Diognet,, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 1, I.B.M., București 1979

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI,Scrieri. Patea a III-a.. Despre Sfânta Treime, traducere, de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col P.S.B., nr. 40, I.B.M., București 1994

IDEM, Scrieri. Patea a IV-a,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, ., traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. P.S.B., nr. 40, I.B.M., București 2000

CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri. Partea I. Pedagogul, traducere , Pr. Prof. D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 4, I.B.M., București 1982

SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, I.B.M., București 2001

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri .Partea I. Omili la facere traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 21, I.B.M., București 1987

IDEM, , Scrieri .Partea a III-a. Omili la Matei, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 23, I.B.M., București 1994

IDEM, Despre preoție, traducere în românește Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

SFÂNTUL GRIGORE DE NYSSA Scrieri. Partes aII-a. Despre facerea omului, Cuvînt apologetic la Hexaimeron, Tâlcuiri la Psalmi, Omili la Eclesiast, Marele Cuvânt catehetic, Dialogul despre suflet și înviere traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. P.S.B.nr. 30, I.B.M.,București 1998

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL Scrieri. Omili duhovnicești, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introducere, note și indici, Pr. Prof. Dr. N. Chițescu, în col. P.S.B.nr. 34, I.B.M., București 1992

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua traducere, de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,în col. P.S.B.nr. 80, I.B.M, București 1980,

IDEM, Răspunsul către Talasie, în Filocalia, nr. III, traducere, de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. aII-a, Edit. Harisma, București 1994

IDEM, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos și despre viața duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., vol. 82, .I.B.M. al BOR., București, 1990

IDEM, „II Sută despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu”, în, Filocalia rom vol.II., Trad. Pr. D. Stăniloaie, Sibiu, 1947

SFÂNTUL NICOLAE CABASILA Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii; și Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr, Ene Braniște, și Pr. Prof. Dr T. Bodogae, Edit. Arhiepiscopiei București, 1989 și traducerea, Sibiu, 1946

ORIGEN, Scrieri alese. Partea I,Din lucrările exegetice la Vechiul Testament traducere Pr. Prof T. Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu, în col. P.S.B., nr. VI, I.B.M., București 1981

IDEM, Partea aII-a, Exegeze la Noul Testament, Despre rugăciune, Filocalia traducere Pr. Prof T. Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu, în col. P.S.B., nr. VI, I.B.M., București 1982

IDEM, Peri Arhon ( Despre Principii ), în „Scrieri alese”, partea a treia, studiu introductiv, trducere și note de Pr. Prof. T. Bodogae, în P.S.B., vol. 8, I.B.M. al B.O.R., București, 1981

SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri Partea I, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, traducere Pr. Prof. D. Fecioru, în col. P.S.B., nr. 17, I.B.M., București 1986

IDEM, Scrieri Partea a II-a, Asceticele traducere Pr. Prof. Iorgu D. Ivan, în col. P.S.B., nr. 18, I.B.M., București 1989

IDEM, Scrieri Partea a III-a, Despre Sfântul Duh, Corespondențe, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, și Pr. Prof. T. Bodogae, în col. P.S.B., nr.12, I.B.M., București 1988

ARTICOLE ȘI LUCRĂRI

BALCA, N., Diac. Prof. „ Concepția despre lume și viață în Teologia Fericitului Augustin” în „S.T.” XIV (1962) nr. 3-4, pg. 183-208

IDEM, Istoria filosofiei antice , Ed. IBM. Al BOR. , București , 1982.

BELU, Pr.Prof. D.,Graiul în funcția lui etică, în MMS, an.XLVII, 1971, nr. 7-8,

IDEM, Împărăția lui Dumnezeu și Biserica, în „Studii Teologice”, an VIII (1956), nr. 9-10,

IDEM, Iisus Hrisios- Iubitorul de oameni, în „Ortodoxia", nr. 1/1966

BRECK, JOHN, Puterea cuvântului în biserica dreptmăritoare, trad. Monica Herghelegiu, edit. I.B.M. al B.O.R., București 1999

BRIA, PR. PROF.DR. IOAN, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. a II-a, E.I.B., București 1994

IDEM, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, București, 1992,

BUCHU ,STEFAN, PR. ,Întrupare și unitate, Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos,Edit. Libra, București 1997

BULGACOV, SERGHEI, ,Icoana, cinstirea Sfintelor icoane, traducere Ierom. Paulin Lecca, Editura Anastasia, București 2000

CITIRIGĂ Drd. VASILE, Transfigurarea creștinului prin Sfântul Duh, în „Studii Teologice", nr. 5-6/1982

CHIȚESCU, N., PR. PROF.,Teologie dogmatică și simbolică, E.I.B., București 1956

IDEM, Întrupare și răscumpărare, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 4.

IDEM, „Biserica trupul tainic al Domnului”, în „Biserica Ortodoxă Română” an LX (1942) nr. 7-8.

COMAN, I., G.,PR. PROF. Probleme de filozofie și literatură patristică,E.I.B., București 1995

IDEM, Importanța si sensul desăvârșirii în monahism , în „Studii Teologice” , VII , 1995 , nr. 3-4.

IDEM, Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene, în Ortodoxia, XVII, (1965), nr.1

EVDOCHIMOV, P., Ortodoxia, traducere Dr. Irineu Ioan Popa, E.I.B., București 1996

IDEM, Femeia și mântuirea lumii, traducere Pr. V. Răducă, Editura Christiana, București 1995

FLORESCU VASILE, Retorica și neoretorica, Editura Academiei, București, 1973

GHELASIE, ARHIM. GHEORGHE, „Practica isihastă", voi. I, Colecția Isihasm, 1996

IDEM, Învățătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască si iconomia bisericească în ..Studii Teologice", an 1980, nr. 3-6, pag. 370-371

GERMANO, Marani, Gândirea Socială a Bisericii, trad de Pr.Prof.Dr. Ioan Ică jr Ed. Deisis, Sibiu, 2002,

GALERIU, PĂRINTELE Jertfă și Răscumpărare, Editura Harisma București 1991

IDEM, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, an XXIX (1977), nr. 1-2

IDEM, Cunoașterea lui Hrisios în Duhul Sfanț, în S.T., nr.9-10/1983

GRIGORAȘ, Magistrand Aurel, Unitatea în Hristos și unitatea în Biserică, în „S.T.”, an XVII(1965), nr. 3-4,

LOSSKY, VLADIMIR Teologia mistică a Bisericii de Răsărit traducere Pr. V. Răducă Editura Anastasia1994

MIHĂLȚAN, Pr. Lect Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească (teză de doctorat), în „Mitropolia Ardealului”, XXIX (1984), nr. 11-12

MEYENDORF, JOHN Teologia Bizantină, traducere de Pr. Conf. Dr. Alexandru I Stan, E.I.B. București 1996

MIHĂLȚAN, PR. IOAN, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993

MIRCEA, Pr. Dr. IOAN, Dicționar al Noului Testament, edit. IBMal BOR., București 1984.

IDEM, Preoția harică și preoția obștească, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2.

IDEM, Prelegeri de mistică ortodoxă, Ed. Veritas, Târgu-Mureș, 1996

MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae, BUCEVSCHI, Prof.Diac.Dr.Orest, PAVEL, Prof. Dr. Constantin, ZĂGREAN, Pr. Diac.Dr.Ioan, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.388

MOISESCU,I.P.S Dr. IUSTIN, Invatatura de credinta crestina ortodoxa, tiparita cu aprobarea Sfantului Sinod si cu binecuvantarea si cu purtarea de grija a. Iustinian, Patriarhul Romaniei, Bucuresti 1978

MOLDOVAN, Pr. Drd. ILIE, Hristos si Sfântul Duh după II Cor. III, I-IV.6, în S.T., nr.. 3-4/1967

MUNU G. „Amintiri despre Socrate de Xenofonte” în „Din comoara de înțelepciune antică”, București , Casa Școalelor”, 1925

NELLAS, PANAYOTIS, Omul animal îndumnezeit, traducere Pr. Ioan Ică I. jr., Editura Deisis, Sibiu 1994

NICOLAE, Mitropolitul Banatului, Învățătura ortodoxa despre mântuire”, Timisoara, 1983

NIFON , I.P.S. MIHĂIȚĂ, Ortodoxie și ecumenism, Editura ASA, București 2000

IDEM, Misiologie creștină, edit. ASA București 2002

OLARIU, Iuliu ,Evangheliile după Matei, Marcu, Luca, Caransebeș, 1894

Patericul, edit. Episcopiei Ortodoxe române Alba Iulia 1920

PETRARU, Pr.Prof.Dr. Gheorghe, Dialogul interreligios în perspectiva teologiei Bisericii Ortodoxe în Dialog Teologic, Ed. Presa Buna, Iași , 1999, pg.11

POGAN, Drd. AUREL, Semnificația ecclesiologică a Sfintei Euharistii, în „Studii Teologice”, an XXV(1973), nr. 7-8, pp. 540-542.

POP Protos. Drd. IRINEU, Chipul și asemănarea lui Dumnezeu-dat ontologic și misiune de realizat, în G.B.,anul XLVIII (1989), nr.2-3

POPESCU Pr. Drd. CRISTIAN, Chip și asemănare în teologia romano-catolică și în teologia ortodoxă, în S.T., anul XLIX (1997), nr. 1-2.

POPESCU Pr. Prof., DUMITRU , Ortodoxie și contmporanietate,Editura Diogen, 1996.

IDEM Iisus Hristos Pantocrator, edit. I.B.M. al BOR., București 2005

POPESCU Prof. M. TEODOR, Vitalitatea Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia”, Buc. 1942, p. 122-177.

POPOVICI, Arhim. IUSTIN, Omul și Dumnezeu-Om,traducere Pr. Ioan Ică și Diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 1997

PLĂMĂDEALĂ, episcop, vicar patriarhal Antonie, Biserica slujitoare, în “Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 5-8

IDEM, Tâlcuri noi la teste vechi, Sibiu 1989

ROVENȚA, Diac. HARALAMBIE „Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel”, introducere și comentar, București, 1929

SANDU, Drd. Pr. ȘTEFAN, Ființa Bisericii după cele trei mari confesiuni creștine, în Ortodoxia, nr.4/1970

SAVA Diac. Drd. Gheorghe , Preoția lui Hristos – Izvorul și puterea preoției sacramentale, în „Studii Teologice”, XLI (1989), Nr. 5-6

Savin, Pr. Prof. Ioan GHEORGHE, Mesianitatea Domnului Hristos și învățătura Lui, în S.T. nr. 1,2 (1967)

STĂNILOAE, Pr. Prof. DR. DUMITRU, Teologia dogmatică, vol I-III, E.I.B., București 1996, 1997

IDEM Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu 1991

IDEM, Ascetica și mistica, .I.B.M., București 2002

IDEM, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1987

IDEM, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993

IDEM, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, , în „Ortodoxia”, nr.2/1979

IDEM, Sinteză ecclesiologică, în „Studii Teologice”, an VII(1955), nr. 5-6

IDEM, Ființa tainelor în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”,VIII (1956), nr. 1.

IDEM Pureederea Duhului Sfânt de la Tatăl si relația Lui cu Fiul ca temei al îndumnezeirii si înfierii noastre, în „Ortodoxia, nr. 3-4/1979

IDEM, Teologia Euharistiei, în „Ortodoxia”, an. XXI(1969), nr. 3

IDEM, Pastile, sărbătoarea luminii si a bucuriei în Ortodoxie. în „Studii Teologice", nr. 5-6/1970

IDEM, Hristologia Sinoadelor,în S.T. an. XXXVI, Nr.4, (1974)

Idem, În problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, an XXIII(1971), nr. 4

IDEM, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, 1966, nr. 9-10.

IDEM, Studii de teologie dogmatică, Editura Mitropoliei Olteniei, 1991

STEREA, PR. TAGHE, Dumnezeu, Omul și Creația în teologia ortodoxă și în preocupările ecumenismului contemporan, în „Ortodoxia”, anul XLIX (1998), nr. 1-2.

RADU, Pr. Prof. Dr. DUMITRU (și colab.), Îndrumări misionare, E.I.B., București 1975

IDEM, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomununii, teza de doctorat în,,Ortodoxia", an. XXX, 1979, nr. 1-2, p. 13-388

IDEM  Taina preoției, în “Ortodoxia", an. XXXI, 1979, nr. 4, p. 532-552;

IDEM. Inreptarea și îndumnezeirea omului în lisus Hristos, în “Ortodoxia", an. XXXIX, 1989, nr. 2, p. 27 – 75,

TODORAN, ISIDOR, ZĂGREAN IOAN, Manual de dogmatică ortodoxă pentru seminariile teologice, ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2000

TURCESCU, LUCIAN, Sfântul Grigore Palamateologia trinitară, în „Studii Teologice”, nr. 4-6,1995

VASILE IPS.COMAN, Episcopul Oradiei, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în „Ortodoxia", nr. 2/1985

VINTILESCU, Pr. Prof. PETRE, Funcția ecclesiologică sau comunitară a Liturghiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIV(1946), nr. 1-3

YANNARAS, CHRISTOS, Persoană și eros, traducere Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Anastasia, București 2000

ZIGABEN, EFTIMIE, Comentariul sfintei evanghelii după Matei,vol 2, Tiparul tipografiei Cozia, Râmnicul Vâlcea, 1933