I.Introducere… …. [624490]

5 Cuprins

Cuprins…………………………………………………………..
I.Introducere…………… ……………………………………….
1. Introducere în câmpul disciplinar al comunic ării……………
1.1. Delimit ări conceptuale…………………………………………………………
1.2. Gândirea comunica țională…………………………………………………..
1.3. Abord ări teoretice privind studiul comunic ării……………………
1.4. Conturarea unei paradigme a comunic ării…………………………..
2. Elementele procesului de comunicare…………………..…
2.1. Elementele procesului de comunicare………………………………….
2.2. Codurile……………………………………………………………………………… 2.3. Informa ție și redundan ță……………………………………………………..
2.4. Bariere ale comunic ării………………………………………………………..
3. Forme ale comunic ării……………………………………….
3.1. Comunicarea verbal ă…………………………………………………………..
3.2. Comunicarea nonverbal ă…………………………………………………….
4. Alte forme ale comunic ării …………………………………
4.1. Comunicarea intrapersonal ă………………………………………………..
4.2. Comunicarea interpersonal ă………………………………………………..
4.3. Comunicarea social ă……………………………………………………………
4.4. Comunicarea institu țională………………………………………………….
II.Modele și teorii ale comunic ării. Abord ări rigide………
5. Preliminarii epistemologice ………………………………………
5.1. Cotitura lingvistic ă………………………………………………………………..
5.2. Proiectul logicist al lui Gottlob Frege………………………………….. 5.3. Atomismul logic al școlii analitice de la Cambridge…………….
5.4. Idealul axiomatic al Cercului de la Viena…………………………….
6. Modele procesuale. Scheme…………………………………
6.1. Modelul linear……………………………………………………………………..
6.2. Feedback-ul………………………………………………………………………… 6.3.Modelul circular…………………………………………………………………… 6.4. Modelul elicoidal…………………………………………………………………
7. Modele procesuale. Formule ……………………………….
7.1. Modelul func ționalist…………………………………………………………..
7.2. Modelul descriptiv al lui Johnson……………………………………….. 7.3. Modelul multifunc țional al lui Gerbner……………………………….
7.4. Modelul DeFleur………………………………………………………………….
5
9
10
10
11
12
15
21
21 23 25 26
29
29 36
42
42 43 45 49
53
54
54
56 58
60
66
66
70 72 75
79
79 81 83 87

6 8. Modele semiotice clasice …………………………………………………
8.1. Modelul semiotic al lui Saussure………………………………………….
8.2. Modelul semiotic al lui Peirce……………………………………………… 8.3. Modelul semiotic al lui Ogden și Richards…………………………..
9. Alte modele semiotice……………………………………….
9.1. Un model al limbii bazat pe schimbul de mesaje…………………
9.2. Modelul Jakobson……………………………………………………………….. 9.3. Modelul glosematic al lui Hjelmslev…………………………………… 9.4. Interdeterminarea limb ă-cultură………………………………………….
9.5. Un model al semnific ării……………………………………………………..
9.6. Modelul hibrid al lui Sebeok………………………………………………. 9.7. Teoria codurilor………………………………………………………………….
10. Teoriile consisten ței cognitive………………………………………
10.1. Teoria echilibrului……………………………………………………………..
10.2. Teoria simetriei…………………………………………………………………. 10.3. Teoria congruen ței……………………………………………………………..
11. Modele tranzac ționale…………………………………………………..
11.1. Analiza tranzac țională a lui Berne……………………………………..
11.2. Modelul tranzac țional al lui Barnlund……………………………….
11.3. Teoria retroac țiunii a lui Thayer…………………………………………
III. Modele și teorii ale comunic ării de mas ă……………………
12. Determinismul tehnologic și critica acestuia…………….
12.1. Determinismul tehnologic………………………………………………….
12.2. Omul – terminal de re țele…………………………………………………..
12.3. O critic ă a comunic ării……………………………………………………….
12.4. Tirania comunic ării……………………………………………………………
13. Efecte ale mass-media…………………………………………………..
13.1. Teoria „glon țului magic”…………………………………………………..
13.2. Teoria comunic ării în doi pa și……………………………………………
13.3. Teoria comunic ării în pași multipli…………………………………….
13.4. Introducerea conceptului de gatekeeper ………………………………
13.5. Efecte ale comunic ării de mas ă…………………………………………..
14. Modele și teorii ale comunic ării de mas ă………………………
14.1. Teoria disonan ței cognitive………………………………………………..
14.2. Modelul Westley-MacLean……………………………………………….. 14.3. Modelul corela ției dinamice………………………………………………
14.4. Modelul „patrulaterului tors ionat”……………………………………
14.5. Modelul convergen ței comunica ționale……………………………..
14.6. Modelul câmpului comunic ării de mas ă……………………………
14.7. Modelul integrant al efectelor comunic ării de mas ă………….. 91
91
96 102
108
108 110 112 114
117
121 125
131
131 133 135
138
138 140 142
145
146
146
147 149 151
154
154 155
159
160 162
168
168 172 175 176 178 182 185

7 IV. Teorii interac ționiste ale comunic ării………………………….
15. Bazele epistemologice ale abord ărilor interac ționiste…..
15.1. Schimbarea de paradigm ă………………………………………………….
15.2. Jocurile de limbaj………………………………………………………………. 15.3. Teoria actelor de limbaj…….. ………………………………………………
15.4. Alte contribu ții la fixarea paradigmei comunica ționale…….
15.5. Perspectiva behaviorist ă asupra semnifica ției……………………
16. Școala de la Palo Alto………………………………………
16.1. Bazele teoriei comunic ării………………………………………………….
16.2. Axiomele comunic ării………………………………………………………..
16.3. Metafora orchestrei…………………………………………………………… 16.4. Comunicarea nonverbal ă…………………………………………………..
16.5. Comunicarea paradoxal ă…………………………………………………..
17. Școala de la Chicago………………………………………..
17.1. Contribu ții la câmpul disciplinar al comunic ării………………..
17.2. Interac ționismul simbolic…………………………………………………..
17.3. Dramaturgia social ă…………………………………………………………..
18. Școala de la Frankfurt………………………………………
18.1. Teoria critic ă………………………………………………………………………
18.2. Sfera public ă………………………………………………………………………
18.3. Acțiunea comunicativ ă………………………………………………………
19. Alte școli interac ționiste……………………………………
19.1. Etnometodologia…………………. ……………………………………………
19.2. Etnografia comunic ării………………………………………………………
Referințe biografice………………………………………………………….
Index de autori…………………………………………………………………. Bibliografie selectiv ă………………………………………………………..

189
190
190
192 195 198 200
207
207
210
214 216 220
224
224 225 230
235
235 237 239
246
246 249
255
273 279

8

introducere

10 1. Introducere în câmpul disciplinar al comunic ării

1.1. Delimitări conceptuale. Comunicarea. Nici o defini ție
structurat ă în gen proxim și diferen ță specifică nu poate cuprinde
un termen atât de volatil, în ciuda inventarelor defini țiilor realizate
de teoreticieni, în ciuda delimit ărilor categoriilor de defini ții ale
comunic ării (15 catalogate de Frank E.X. Dance), în ciuda
eforturilor de descriere a dr umului prin enumerarea sta țiilor de pe
itinerariul de deplasare. Schimb, rela ție, acțiune, împ ărtășire,
interese, influen țare, semioz ă, interac țiune, informa ție: nici unul
dintre ace ști termeni nu poate acoperi o arie delimitat ă de o entitate
fluidă, comunicarea, g ăsind mereu noi forme solide (inclusiv
structuri mentale) pe care s ă le copieze. „ Totuși, notează Lucien
Sfez, toate aceste diferite aspecte pot fi reunite spunând c ă ‹a comunica
înseamnă a pune sau a avea ceva în comun›, f ără a prestabili acest ‹ceva›
și nici căile care servesc transmiterii sau termenii (indivizi, grupuri,
obiecte) care intervin în aceast ă împărtășire”1. Am apelat, adic ă, la o
definiție „fluid ă”, pentru a nu închide termenul într-un câmp
„vizual” limitat. Și etimologic cuvântul „ comunicare ”, este un
derivat al cuvântului „ comun ” (care apar ține mai multor sau
tuturor) < lat. communis , având la origine verbul latin communicare
(sec. XVIII), și fiind, în limba român ă, un dublet (ca împrumut
ulterior) al rom. cumineca . De la aceea și rădăcină au evoluat și rom.
comună, dar prin intermediul fr. commune , comunal < fr. communal ,
comunism < fr. comunist , sau comunicat , comunica ție, comunicabil ,
comunicativ , comunicant, comuniune . În schimb, termenul comunitate ,
cu rădăcină comun ă, provine dintr-un împrumut din lat.
communitas (sec. al XVIII-lea)2. Din punct de vedere semantic,
verbul latin (influen țat, probabil, de gr. κοινός – comun, din care au
derivat și ngr. κοινοτικός – comunal, κοινότης – comun ă, comunitate,
dar și κοινοποιώ – a comunica, συγκοινία – comunica ție sau
ανακοινωθέν – comunicat) aflat la originea termenului rom.
comunicare a desemnat ac țiunea de a face ceva împreun ă și cea de a
împărtăși. Cel de-al doilea sens st ă la originea actualului cuvânt
românesc și presupune interrela ționarea dintre indivizi. Prin
intermediul termenului latin târziu, cuvântul a p ătruns în
majoritatea limbilor indo-europene (ca neologism), g ăsindu-se

11 deopotriv ă, în limbile romanice: sp. comunicar (v.), comunicatión (s.),
fr. communiquer (v.), communication (s.), it. comunicare (v.),
communicazione (s.), cât și în cele germanice: engl. to communicate
(v.), communication (s.). Majoritatea limbilor p ăstrează ambele
sensuri din latina târzie, atât cel de rela ție cât și cel de transfer între
oameni.
Cercetătorii evit ă să se opreasc ă asupra unei defini ții
anume, odat ă ce abord ările lor vizeaz ă trimiteri la puncte de
vedere diferite, provenite din câ mpuri disciplinare diferite, sau
măcar o trecere în revist ă a acestor puncte de vedere. Cei care, îns ă,
se opresc la delimitarea riguroas ă a termenilor nu o fac decât
pentru o abordare restrictiv ă, care să răspundă scopului în care a
fost proiectat demersul studiului. De altfel, termenul „comunicare”
nu este singurul care se afl ă în situația de a nu putea r ăspunde unei
închideri într-o defini ție. Să privim și alte exemple: „limb ă”,
„cultură”, „opinie public ă”, pentru care s-au realizat culegeri de
definiții. Referindu-se la incapacitatea de a defini „opinia public ă”,
încă la începutul trecut, în 1904, Hermann Oncken afirma c ă
„lucrurile schimb ătoare nu pot fi în țelese prin simpla lor închidere într-o
formulă […] ”3. Cazul „comunic ării” este similar. Este vorba despre
un concept în schimbare, un concept în continuu balans între
nucleul epistemic și forma simbolic ă:

Doi poli externi, unul – nucl eul epistemic – descriptibil și lizibil prin
definiție (din care putem evada printr-o „Critic ă…”), celălalt – forma
simbolică, învăluind într-o asemenea m ăsură gândurile și actele noastre
încât, teoretic, nu îl putem descrie4.

1.2. Gândirea comunica țională. Comunicarea r ămâne un
concept tulbure, oricât am încerca s ă apropiem perspectiva asupra
celor doi poli. În primul rând, comunicarea presupune o abordare diferită, prin prisma unui mod de gândire impropriu schemelor
mentale, ideilor directoare și propozi țiilor epistemologiei clasice.
Acest mod de gândire paradoxal ă, atipică structurilor mentale
rigide, provine din apropierea de ac țiunea social ă, de actul
propriu-zis al comunic ării, din capacitatea de articulare a
domeniilor distincte, a ariilor disciplinare aparent separate, și mai

12 ales, din incapacitatea comunic ării de a „suda”, în corpus-ul
propriu, problematica provenind din curente teoretice distincte.
Această gândire – în spiritul debolismului lui Gianni Vattimo – avea
să fie numit ă gândire comunica țională: un instrument de lucru de
asemenea nedefinit în cadrul stabil, rigid, al filosofiilor moderniste.

Statutul acestei gândiri comunica ționale este profund nedefinit. Ea este
organizatoarea practicilor științifice, reflexive sau profesionale, dar în
același timp, răspuns la cerin țele emanând de la stat și de la marile
organizații, precum și inspiratoarea schimb ărilor chiar în aceste
organizații; în sfâr șit, ea provoac ă sau doar înso țește schimb ările și
practicile culturale sau modalit ățile de difuzare sau dobândire a
cunoștințelor. 5

A opera într-o arie disciplinar ă mereu fluctuant ă, cu
termeni oscilând, asemenea particul elor cuantice, în tre nucleul dur,
epistemic, și învelișu l s i m b o l i c î n c o n t i n u ă pulsație, pe traiectorii
care nu pot fi demarcate de instrumentarul rigid (vezi indeterminarea heisenbergian ă) al „gândirii tari”, solicit ă și a face
uz de un mod de organizare mental ă diferit, de gândirea
comunica țională „slabă”, fluidă, auto-organizat ă în forma solid ă a
teoriilor științifice. În fond, meritul științific este cel al organiz ării
riguroase a con ținuturilor, a seturilor de enun țuri în teorii sau al
descoperirii de arii fluide, fecunde? „ Adevăratul merit al lui Copernic
sau Darwin , nota Ludwig Wittgenstein, nu a fost descoperirea unei
teorii adev ărate, ci a unui aspect nou care este fertil .”
6
1.3. Abordări teoretice privind studiul comunic ării. În
acest context, ce ar presupune studiul comunic ării? Poate atunci, în
condițiile unei diversit ăți a abord ărilor teoretice cu privire la
câmpul comunic ării, să se închege, în termeni popperieni, aria
dinamică a studiului comunic ării în ceea ce desemneaz ă o „teorie
științifică”? Se poate crea un sistem de enun țuri care s ă stea la baza
unei asemenea teorii, se poate determina un raport logic între
propozițiile/enun țurile respectivului sistem? Sau, în cazul
constituirii unei sau unor asemenea teorii, se poate vorbi despre un
raport de incluziune, despre pe rceperea teoriilor mai vechi drept
cazuri particulare ale teoriilor noi, tot în termenii lui Karl Popper?
Cu siguran ță, studiul comunic ării presupune nu numai

13 incapacitatea unei delimit ări conceptuale, ci și existen ța unor
abordări diferite, grupate de cercet ători în școli, curente, teorii, care
n u p o t , c u s i g u r a n ță, răspunde principiului popperian al
coresponden ței, adică vechea teorie nu poate fi justificat ă drept caz
particular al celei noi. Exist ă și asemenea raporturi între modele în
cazuri particulare, cum ar fi coresponden ța dintre teoria simetriei a
lui Newcomb și abordarea lui Westley și MacLean. Dar nici aici nu
se poate discuta despre un rapo rt general/particular, deoarece
modelul Westley-MacLean presupune extinderea ariei de studiu la
comunicarea de mas ă, în timp ce modelul ABX al lui Newcomb
este adaptat acestei arii l ărgite, abandonându-se inten ția
menținerii/îmbun ătățirii caracterului simetric al rela țiilor dintre
actorii comunic ării și obiectul din mediul extern la care se
raporteaz ă acesta.
Pe de alt ă parte, oper ăm cu sisteme de enun țuri provenite
din arii teoretice distincte, incapabile a se supune test ării
popperiene, adic ă determin ării, cântăririi raportului logic (în baza
logicii clasice, aristotelice) dintre propozi țiile teoriei și cele ale
observației (cu excep ția celor provenite din apropierea nucleului
epistemic). Oper ăm cu seturi de enun țuri care se contrazic pe sine,
în schimb, în cazul situ ării în proximitatea fo rmei simbolice (vezi
gramatica generativ ă chomskian ă în raport cu ipoteza opacit ății
lingvistice a lui Sapir-Whorf), sa u cu concepte definite diferit
(pentru a r ămâne la Chomsky, a se vedea definirea competen ței
lingvistice realizată de lingvistul american, în raport cu competen ța
comunica țională a antropologului și lingvistului Dell Hymes). Dat ă
fiind fluctua ția în interiorul ariei disciplinare, studiul comunic ării
ar trebui, în primul rând, s ă abandoneze raportarea la conceptul
central al epistemologiei popperiene, cel de teorie. Mai mult, existența gândirii comunica ționale , gândire paradoxal ă care, în ciuda
caracterului ei ambiguu, reu șește să integreze și să articuleze teorii
provenind din arii disciplinare di ferite sau, în cadrul aceleia și arii,
din curente teoretice distincte, conduce spre o abordare diferit ă.

(…) ceea ce define ște cel mai bine comunicarea este conceptul de câmp ,
cel al cărui sens a fost precizat de Pierre Bourdieu în Questions du
Sociologie : „Pentru ca un câmp s ă funcționeze, scrie ele, trebuie s ă

14 existe mize și oameni gata s ă joace jocul, dota ți cu acel habitus
implicând cunoa șterea și recunoa șterea legilor imanente ale jocului, al
mizelor… ”. Gândirea comunica țională a contribuit ea îns ăși activ la
formarea acestui câmp .7.
În acest sens, al accept ării studiului prin prisma unui câmp
teoretic dinamic, sociolingvisti ca, etnolingvistica sau antropoling-
vistica nu se pot auto-insti tui ca discipline de sine st ătătoare, prin
(re)constituirea fron tierelor în manier ă pur modernist ă, specific ă
„gândirii tari”, ci mai degrab ă ca perspectiv ă în studiul elaborat al
comunic ării. Mai mult, noteaz ă Lohisse,

proslăvind analiza interac țiunilor comunicative și a limbajului ca
activități sociale, antropologii au contribuit mult la transformarea
concepțiilor mecaniciste în concep ții organiciste. Unii au v ăzut în ea, ca
și în lingvistica structural ă la vremea ei, un model general de abordare a
fenomenelor de comunicare. În 1980, Cicourel propune realizarea unei
alianțe interdisciplinare între sociologie, antropologie, lingvistic ă și
filozofie, în jurul unei antroposociologii .8 [8].

Această perspectiv ă de operare nu poate decât s ă se opun ă
specializ ării excesive a „gândirii tari”, abord ării „sectoriale” rigide.
Gândirea comunica țională, în cadrul unei posibile alian țe
interdisciplinare cum este cea propus ă de Cicourel, nu înseamn ă
simpla „sutur ă” la nivel epidermic.

Concepția care face din comunicare (sau din informa ție) un element
depășind decupajele și granițele între disciplinele științifice, ținând, de
asemenea, de științele materiale ale vie ții și societății, se reg ăsesc în
diferite curente de gândire; în cibernetic ă, firește, în structuralism și,
mai recent, în abord ările complexit ății sau ale „conexionismului” și
chiar în anumite filosofii contemporane, de inspira ție post-modernist ă
sau post-heideggerian ă. După cum vom vedea, aceast ă tendință – sau
mai degrab ă această ispită – vizează nu numai s ă lege câmpuri de știință
distincte, necunoscându-se între ele cel mai adesea, ci și să propună o
paradigm ă care să-i îngăduie să le „fecundeze” și să le dea un sens.

15 afirma înc ă în 1976 R. Escarpit, în Théorie générale de l’information et
de la communication9. Așadar, o abordare kuhnian ă a r f i m a i
potrivită unei asemenea problematici.
1.4. Conturarea unei paradigme a comunic ării. Și din
această perspectiv ă problematica trebuie acordat ă cadrului adecvat
de interpretare. În ciuda faptului c ă prin primele referiri antice la
retorică sunt luate în discu ție aspecte studiate în prezent în aria
disciplinar ă a comunic ării, sau c ă, de exemplu, prin lucrarea lui
Aristotel, Despre interpretare , ia naștere și semantica, nu numai
gramatica și logica, jum ătatea secolului trecut nu poate fi abordat ă
prin prisma raport ării la comunicare drept o perioad ă caracterizat ă
de construc ție pe suportul antic, recunoscut drept baz ă a practicii.
Comunicarea nu se încheag ă, așadar, în limitele descriptive ale
„științei normale” la Th.S. Kuhn, prin raportare la fundamentele
abordărilor din Grecia sau China antic ă, ci se prezint ă ca o erup ție
simultan ă, în urma unor ample mi șcări de profunzime, prin mai
multe guri de evacuare, asemenea gheizerelor. Problematica acestei
arii disciplinare ia na ștere, în noua sa structur ă, din sânul altor
discipline. A șadar, fiecare abordare distinct ă a comunic ării, prin
seturi specifice de enun țuri, a presupus și existen ța unor corpuri
distincte de convingeri, provenite din modul de abordare în cadrul
ariei disciplinare de baz ă, deci și o situare pe anumite pozi ții, și o
orientare spre fenomene particulare. Din aceast ă cauză apar
descrieri și interpret ări diferite ale fenomenului, concentrat în
deceniile cinci și șase ale secolului trecut. Prima încercare de
sinteză a acestor abord ări diferite a realizat-o Wilbur Schramm în
studiul The Nature of Communication Between Humans , care, în ciuda
faptului c ă nu îmbun ătățește vizibil o perspectiv ă asupra comuni-
cării, reune ște demersurile lui Shanno n&Weaver, W. Johnson,
Osgood, Newcomb, Westley&MacLe an, Hovland, Lazarsfeld, Katz,
Festinger sau MacLuhan și dă contur unei tendin țe. Abia începând
din acest moment se poate discuta despre inten ția de închegare a
unei teorii și, prin aceasta, a unei paradigme. Practic, studiul lui
Schramm anun ță, dar nu contureaz ă o paradigm ă. Ceea ce se
petrece în aceast ă perioad ă efervescent ă a deceniilor cinci și șase
poate fi cuprins sub cupola complex ă a sintagmei „stadiu

16 preparadigmatic” de dezvolta re a câmpului disciplinar și poate,
într-adev ăr, să fie caracterizat prin teoria kuhnian ă:

Aceste tranzi ții spre maturitate au fost rareori atât de instantanee sau
neechivoce pe cât las ă să se înțeleagă prezentarea mea: inevitabil
schematic ă. Dar considerate istoric, ele nu au fost nici treptate, nici
coextensive, adic ă în același pas cu dezvoltarea domeniilor în care au
avut loc.10

Stadiul preparadigmatic este caracterizat de o ardere a
etapelor, prin suprapunerea seturilor de enun țuri închegate în
teorii sau modele peste corpus-ul disciplinar al științelor/ariilor
disciplinare de provenien ță. Practic, nici m ăcar nu putem vorbi
despre un interval temporal în care se extinde acest stadiu, ci mai
degrabă despre un timp de ardere al anumitor etape sau despre o
perioadă de maturizare care depinde de gradul în care s-a realizat
ruptura de corpus-ul disciplinar de baz ă. În toată această perioadă
de acumul ări în care câmpurile teoret ice erau caracterizate mai
degrabă de un ideal axiomatic al cunoa șterii, în care se putea face
distincție clară între discipline, iar disciplinelor de interferen ță li se
configurau grani țe rigide, majoritatea teoriilor și modelelor
comunic ării se supuneau unor norme mecaniciste. Comunicarea se
plia pe modelul structural al societ ății, caracterizat prin „metafora
mașinii”. Ulterior, derivat direct din idealul modernist forte,
studiul comunic ării de mas ă, care ia na ștere în stadiul
preparadigmatic și în care accentul este mutat, treptat, de pe
comunicare, prin intermediul comunic ării ca proces de influen ță
socială pe influen ța propriu-zis ă. Mai mult, teoriile privitoare la
comunicarea de mas ă vizează interacțiunile interindividuale sau
intergrupale la nivelul schimbului de opinii ( și prin aceasta, a
schimbului de atitudini și comportamente), omi țând, prin natura
relațiilor dorite, schimbul de idei la nivelul convingerilor și al
credințelor. Teoriile comunic ării de mas ă se contureaz ă într-un
„apendice” al câmpului disciplinar al comunic ării, „apendice” care
este asimilat de psihosociologie.
În acelea și decenii ale secolului trecut, cinci și șase, studiul
disciplinar al comunic ării a alunecat spre practic ă, începând astfel

17 să se articuleze și teorii bazate pe suportul cunoa șterii tacite, în
termenii lui Michael Polanyi. Ulterior, aceast ă orientare spre
comunicarea concret ă a alunecat spre cunoa șterea ce caracterizeaz ă
alianțele interdisciplinare (Cicourel), spre gândirea comunica țională
(Miège), spre un model al societ ății caracterizat de metafora
organismului viu . Întreaga societate s-a confruntat cu criza
transferului spre un alt palier de organizare. Iar aceast ă criză a
societății, caracterizat ă prin bulversarea vechilor sisteme de valori,
a condus și la conturarea unei crize în câmpul disciplinar al
comunic ării. În câmpul disciplinar al comunic ării, criza nu s-a
manifestat atipic: nu a avut loc o articulare sau o extindere a vechii
paradigme, ci o reconstruc ție pe fundamente organiciste, ceea ce a
condus la monismul lui Bateson, la circularitatea lui Watzlawick, la
auto-organizarea lui vo n Foerster, Maturana și Varela. Iau na ștere
școli și curente noi, cum ar fi școala de la Palo Alto,
interacționismul simbolic, etnometodologia sau etnografia
comunic ării, având drept scop studierea actelor de comunicare , și nu
elaborarea de modele de comunicare. Putem vorbi, în termenii lui Kuhn, de articularea unei paradigme a comunic ării, dar în primul
s e n s p e c a r e î l d ă cercetătorul american respectivei sintagme în
Postscriptum (1969): „ o întreagă constelație de convingeri, valori, metode
etc. împărtășite de membrii unei comunit ăți date ”
11.
Această explozie a cunoa șterii în câmpul comunic ării a fost
recepționată diferit de cercet ătorii în domeniu. Într-o tentativ ă de
structurare a teoriilor și modelelor într-o concep ție unitar ă, John
Fiske distinge între dou ă „școli”:

Prima dintre acestea vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje. Ea
se preocup ă de modul în care emi țătorii și receptorii codific ă și decodeaz ă
mesajele, de felul în care transmi țătorii utilizeaz ă canalele și mijloacele
de comunicare – adic ă de problemele eficien ței și acurateței. (…) De
dragul conciziei, ne vom referi la aceast ă orientare sub numele de
„școala-proces”. Cea de-a doua școală înțelege comunicarea ca produc ție
și schimb de semnifica ții. Ea se preocup ă de modul în care mesajele sau
textele interac ționează cu oamenii în scopul producerii de semnifica ție –
adică rolul pe care îl au textele în cultura noastr ă. (…) Principala
metodă de studiu este semiotica ( știința semnelor și semnifica țiilor),

18 acesta fiind și numele prin care voi identifica de acum respectiva
abordare.12

Majoritatea cercet ătorilor români preiau necritic
structurarea lui Fiske. Jean Lohisse face diferen ța între curentele
mecaniciste și teoriile comunic ării ca rela ție interactiv ă și totalitate
dinamică. Prin aceast ă catalogare, profesorul francez inten ționa o
articulare a punctelor de vedere disjuncte ale cunoa șterii și o
repunere a lor în circuitul activ, dar pozi ționarea ciberneticii lui
Wiener sau al pragmatismului lingv istic al lui Peirce în cadrul
teoriilor comunic ării ca rela ție interactiv ă ridică semne de întrebare
asupra oportunit ății unei asemenea structur ări. Lucien Sfez acord ă
studiul comunic ării la viziunile despre lume, analizând mai
degrabă trei atitudini decât trei orient ări teoretice: prima, a
reprezent ării, caracterizat ă prin discursul ra țiunii și de metafora
„mașinii de comunicat”, o a doua, a exprim ării, presupunând
flexibilitate și înscriere în func ționalismul organicist și o a treia, a
confuziei mediatice, ca prelungire a primei orient ări, caracterizat ă
prin „tautism” (autism tautologic)13. Bernard Miège propune
atacarea problematicii comunic ării prin apel la trei curente
fondatoare: modelul cibernet ic, abordarea empirico-func țională a
mijloacelor de comunicare în mas ă precum și metoda structural ă și
aplicațiile ei lingvistice. Alex Mucchielli consider ă că psihologia
este împ ărțită î n p a t r u m a r i p a r a d i g m e , c a r e s e c o n s t i t u i e î n
sisteme de referin ță pentru analiza comunic ării: cea structural-
expresivă (apropiat ă de paradigma emi țător-receptor din teoria
informației, având drept obiect de studiu „personalitatea”,
înțeleasă ca organizare intern ă a psihicului), cea formal-
tranzacțională (constituit ă pe teoria-vehicul a analizei tranzac țio-
nale și presupunând perceperea a trei tipuri de „realit ăți”, în baza a
trei stări fundamentale de emisie/receptivitate: o stare ra țională,
una afectiv ă și una normativ ă/morală), cea rela țional-sistemic ă
(având la baz ă ideea că relațiile dintre indivizi constituie princi-
palul fenomen psihologic ce trebui e studiat), respectiv cea fenome-
nologică și praxeologic ă (vizând explicitarea semnifica țiilor
exprimate de c ătre subiec ți, explica ți i c a r e s e t r a d u c î n v i z i u n i
despre lume și care, împ ărtășite, contureaz ă un fond comun

19 împărtășit)14. Nu trebuie, îns ă, să căutăm patru izvoare ale
suportului psihologic al comunic ării interindividuale, patru tipuri
de modele explicative, patru cadre de referin ță î n c a r e t r e b u i e
încadrat studiul comunic ării. Mucchielli consider ă, de exemplu, c ă
pentru primele dou ă paradigme comunicarea se constituie în baza
unei mize cognitive, servind la mo dificarea faptelor sau ipotezelor,
respectiv servind ca „ supapă pentru problemele psihicului” . În baza
ultimelor dou ă paradigme, comunicarea se contureaz ă drept o cale
de punere în comun, de co-participare, „ de modelare mutual ă a unei
lumi comune prin intermediul unei ac țiuni conjugate ” (F. Varela)15.
Fiecărei abord ări în parte i se pot aduce critici, în egal ă
măsură în care fiecare abordare face apel la un anume grad de
pertinență metodologic ă. Dar toate converg spre conturarea unei
paradigme a comunic ării. Cert este c ă o problematic ă presupunând
un grad de complexitate atât de ridicat nu poate fi abordat ă
sistematic. Cum nici tentativa unific ării teoriilor comunic ării nu
poate avea succes. R ămâne deschis ă perspectiva abord ării
dinamice a unui câmp disciplinar dinamic. Și mă rezum la a trimite
la celebra sintagm ă a lui Watzlawick, „ nu se poate s ă nu comunici ”.
Care implic ă și necesitatea abord ării dinamice, dar și necesitatea
constituirii unei alian țe interdisciplinare pentru a transfera sensul
cuvântului „paradigm ă” explicat anterior în sensul mult mai
profund, la care face apel Kuhn, și anume de element al constela ției
de convingeri, valori și metode, de solu ții concrete ale unor puzzles ,
care, „ folosite ca modele sau exemple, pot înlocui reguli explicite ca baz ă
pentru rezolvarea celorlalte puzzles ale științei normale ”16.

1 Lucien Sfez, O critică a comunic ării, București: comunicare.ro, 2002, p.38;
2 Alexandru Cior ănescu, Dicționarul etimologic al limbii române , București:
Editura Saeculum I.O., 2002, p.231;
3 apud Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tăcerii. Înveli șul nostru social ,
București: Comunicare.ro, 2004, p.80;
4 Lucien Sfez, op.cit., p.10;
5 Bernard Miège, Gândirea comunica țională, București: Cartea Româneasc ă,
colecția Syracuza, 1998, pp.15-16;
6 Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume 1914-1951 , Bucure ști:
Humanitas, Colec ția φ, 2005, p.47;

20
7 Bernard Miège, op.cit., p.120;
8 Thomas S. Kuhn, Structura revolu țiilor științifice, Bucure ști: Editura
științifică și enciclopedic ă, colecția Enciclopedia de buzunar, 1976, p.64;
9 apud Bernard Miège, op.cit., p.14;
10 Thomas S. Kuhn, op.cit., p.64;
11 op.cit., p.220;
12 John Fiske, Introducere în științele comunic ării, Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Media, 2003, p.11;
13 Lucien Sfez, Comunicarea , Iași: Institutul European, colec ția ABC, 2002,
p.27;
14 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situa țiilor
de comunicare , Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Psihologie, 2005,
p.16;
15 apud Alex Mucchielli, op.cit., p.70, care continu ă: „Comunicarea particip ă
la elaborarea unui univers comun (public) de referin ță – care nu mai este deci
predefinit -, acesta servind drept baz ă pentru intercomprehensiune, care devine
adevărata miză de profunzime a comunic ării. În acest sens, comunicarea permite
generalizarea și atingerea unei „ra ționalități publice”. Limbajul serve ște la
clarificarea interactiv ă a acestei lumi construite în comun, el ajutându-ne s ă
câștigăm în inteligibilitate în ceea ce prive ște acțiuniles, inten țiile noastre și
faptele (de altfel, limbajul particip ă la construirea respectivelor ac țiuni, inten ții și
fapte, acesta fiind principiul „sensului încarnat” al ac țiunii). Nu mai exist ă o
„bună comunicare”. Principala func ție a comunic ării este construirea unei lumi
intersubiective ce serve ște drept fundament intercomprehensiunii și deci vie ții
colective ”, pp.70-71;
16 Thomas S. Kuhn, op.cit., p.220.

21 2. Elementele procesului de comunicare

2.1. Elementele procesului de comunicare. Privind comuni-
carea din perspectiv ă procesual ă, vom constata prezen ța unor
elemente indispensabile configur ării acesteia, cum ar fi:
– actorii comunic ării, denumi ți generic emi țător și receptor;
– mesajul;
– canalul de transmitere;
– codul.
Emițătorul reprezint ă entitatea care transmite mesajul și
care, în majoritatea situa țiilor, le și produce. Aceast ă distincție este
necesară deoarece exist ă cazuri în care emi țătorul comunic ă un
mesaj produs de o alt ă entitate (pe care, în studiile lui Cl. Shannon
o vom reg ăsi sub numele de sursă). În ciuda acestei distinc ții, chiar
și în cazul în care rolul emi țătorului este de a transmite un mesaj
produs de c ătre o surs ă, el contribuie creativ la transmitere dac ă
ținem cont de elementele paralingv istice (timbrul vocii, ritmul,
pauzele, intensitatea vorb irii, tonul etc.) care înso țesc respectivul
mesaj. Ținând cont de faptul c ă, privitor la originalitatea mesajului,
sunt transmise de fapt și idei emise în alte contexte, de ter ți,
contemporani sau nu, institu ția emițătorului las ă deschis ă
posibilitatea interpret ării comunic ării ca emisie polifonic ă1.
Receptorul este entitatea care prime ște mesajul. În baza unei
distincții similare cu cea realizat ă în cazul emi țătorului, receptorul
poate să fie sau nu și persoana c ăreia îi este destinat mesajul.
Shannon opereaz ă această diferen țiere pornind de la alte
raționamente, numind persoana c ăreia îi este adresat mesajul
destinatar . Primele teorii și modele ale comunic ării acord ă un rol
mult mai important emi țătorului în compara ție cu receptorul, care
este privit ca fiind un element pasiv, care prime ște un mesaj și
acționează, verbal sau faptic, în concordan ță c u c e e a c e i s – a
transmis.
Mesajul acoperă un teritoriu complex în cadrul procesului
de comunicare, constituind „con ținutul” transmis între cei doi
actori ai comunic ării. Mesajul constituie elementul de leg ătură între
aceștia și poate fi studiat în func ție de inten țiile lor. În transmiterea
unui mesaj poate prima fie latura informativ ă, fie latura privitoare

22 la capacitatea de influen țare. Pentru transmiterea unui mesaj sunt
necesare canale de comunicare și coduri comune de interpretare.
Odată codificat în semnale, la emisie, mesajul necesit ă o
decodificare. Ceea ce se transmi te în mod real între actorii
comunic ării sunt seturile de semnal e în baza unor coduri unanim
acceptate, nu mesajele în sine. Mesajele intr ă în contact direct cu
fiecare dintre cei doi parteneri ai comunic ării, dar din perspectiv ă
semantic ă, între mesajul emis și mesajul recep ționat exist ă diferențe
atâta vreme cât între emi țător și receptor exist ă diferen țe (de
experien țe, de cunoa ștere, de stare emo țională etc.)
Canalul constituie mijlocul fizic prin care pachetul de
semnale rezultat în urma codific ării mesajului este transmis la
receptor. Mijloacele de comunicare reprezint ă suportul fizic de
convertire a mesajului în pachete de semnale, astfel încât acestea s ă
poată fi transmise prin intermediul canalului. În func ție de
depărtarea spa țială sau temporal ă a emițătorului fa ță de mijloacele
de comunicare, acestea pot fi clas ificate în trei mari categorii2:
– mijloace de comunicare prezenta ționale, care presupun
prezența fizică a emițătorului; acesta se va constitui în
mijloc de comunicare prin intermediul vocii, fe ței, corpului
etc. și va produce acte de comunicare ;
– mijloace de comunicare reprezenta ționale, care nu impun
prezența emițătorului; ele con țin mesajul „înregistrat” în
baza unor conven ții și îl pot transmite indiferent de
emițător; amintim, în acest sens, operele de comunicare ,
transmise prin intermediul picturii, arhitecturii, c ărților,
decorațiunilor interioare etc.;
– mijloace de comunicare mecanice, care difer ă de cele
reprezenta ționale ca urmare a constrângerilor de natur ă
tehnică; amintim, spre exemplificare, telefonul, radioul,
televiziunea, internetul etc. Codul reprezint ă un sistem de semnificare specific unui
grup social sau unei culturi și presupune, în egal ă măsură, un
sistem de semne și un sistem de norme în baza c ăruia respectivele
semne se combin ă. Dar problematica acestui element este complex ă
și necesită o interpretare diferit ă, prin apel la perspectiva semiotic ă
asupra comunic ării.

23 2.2. Codurile. Codurile reprezint ă, așadar, sisteme în care
sunt organizate semnele. Semiotica este știința semnelor, dar
obiectul s ău de studiu îl constituie atât semnele în sine, cât și
codurile (sisteme de semne) și culturile (în cadrul c ărora opereaz ă
codurile și semnele). În cadrul codurilor putem discuta despre
două sisteme de organizare: unul paradigmatic , presupunând
seturile de semne cu care se opereaz ă în cadrul codurilor și unul
sintagmatic , presupunând regulile/conven țiile de combinare a
unităților paradigmatice. Atât unit ățile paradigmatice cât și regulile
sintagmatice sunt convenit e de membrii unei comunit ăți lingvis-
tice.
În funcție de posibilitatea de a distinge între unit ățile
componente ale semnului: existen ța sa fizic ă propriu-zis ă și
conceptul mental, codurile pot fi digitale sau analogice. În cazul
codurilor digitale e x i s tă o distinc ție clară între respectivele unit ăți,
între care se instituie o rela ție de atribuire. Acestea sunt mai u șor
de înțeles, datorit ă posibilit ății de a distinge mai u șor între unit ățile
paradigmatice. Codurile analogice sunt arbitrare, semnele acestora
fiind mai greu de distins unele de altele. Spre exemplificare,
limbajul verbal este preponderent di gital, în timp ce cel nonverbal
este preponderent analogic.
În funcție de apartenen ța la o anumit ă clasă socială și la
gradul de instruire al celor ce utilizeaz ă codurile, se poate face
distincție între codul restrâns și codul elaborat3. Codul restrâns ,
specific membrilor comunit ăților restrânse, tradi ționale, este
caracterizat prin faptul c ă presupune un vocabular mai redus și o
sintaxă mai simpl ă. Codul restrâns se mai caracterizeaz ă prin
oralitate și printr-un grad ridicat de redundan ță. El este utilizat atât
pentru a se transmite prin intermediul s ău informa ții, cât și pentru
a se men ține canalele de comunicare de schise. Codul restrâns este
orientat spre rela țiile sociale și faciliteaz ă exprimarea apartenen ței
la grup și a experien ței culturale. Limbajul nonverbal are o pondere
ridicată î n c a d r u l e x p r i m ării prin intermediul acestor coduri.
Faptele și obiectele la care se face referire cu ajutorul codului
restrâns sunt preponderent din domeniul concretului. Codul
elaborat , caracteristic persoanelor educate, presupune un grad de
complexitate ridicat. Oralitatea codului restrâns este înlocuit ă de

24 ambivalen ța scris/vorbit a codului elaborat. Prin intermediul
acestuia sunt transmise informa ții cu un grad ridicat de
abstractizare și generalizare. În țelesurile exprimate prin interme-
diul codului elaborat sunt precise, iar apelul la limbajul nonverbal
este redus tocmai pentru a se men ține nivelul ridicat de
complexitate și rigurozitate în explica ție. Spre deosebire de
codurile restrânse care depind de experien ța cultural ă, cele
elaborate se dobândesc prin înv ățare.
Distincția cod restrâns/cod elaborat, extins ă la nivelul
comunic ării de mas ă, define ște o nou ă clasificare în cod
broadcast/cod narrowcast4. Codul broadcast (sau al difuz ării de
masă) este împ ărtășit de membrii audien ței de mas ă, indiferent de
categoria social ă sau de nivelul de instruir e. El este similar codului
restrâns și are, în general, acelea și caracteristici ale acestui tip de
cod. O comunicare elaborat ă în cod broadcast presupune
abordarea de probleme generale într-o form ă facilă, adaptat ă
spațiului și experien ței culturale în cauz ă. Codul narrowcast (sau al
difuzării limitate) este destinat unui public țintă clar delimitat și
este similar codului elaborat. Codul narrowcast presupune informarea și îmbogățirea de cuno ștințe, și nu doar reconfirmarea
apartenen ței la un grup social sau la un cadru cultural. Prin
intermediul acestuia nu se face, totu și, diferen țierea doar de natur ă
elitistă, ci și de natura specializ ării. Delimitarea publicului țintă se
poate realiza și în func ție de pasiunile și preferin țele acestora, sau
de apartenen ța la un anumit grup.
Plecând de la o distinc ț
ie operat ă î n c a d r u l a n a l i z e i
comparate coduri digitale/codur i analogice, cea privitoare la
convenția asupra desemn ării înțelesului, putem aduce în discu ție o
altă taxinomie: coduri logice/coduri estetice. Codurile logice
presupun un grad ridicat de arbi trarietate a semnului, stabilirea
unei conven ții explicite și clar definite privitoare la în țelesul
semnului, iar rela ția dintre semnul fizic și conceptul mental este
fixată și împărtășită indiferent de apartenen ța cultural ă. Aceste
coduri opereaz ă cu elemente paradigmatice impersonale, statice,
strict denotative. Un exemplu de co d logic (sau arbi trar) este codul
matematic. Spre deosebire de acestea, codurile estetice presupun o
definire vag ă și permit o negociere a în țelesului în rela ția dintre

25 utilizatorii semnului și semn. Codurile estetice sunt expresive și se
obțin ca urmare a unui acord din partea utilizatorilor privitor la
experien ța cultural ă împărtășită.
2.3. Informa ție și redundan ță. Revenind la modelele proce-
suale ale comunic ării, întâlnim termenul informație, care este
utilizat cu privire la m ăsura impredictibilit ății semnalului emis.
Altfel spus, un semnal are un con ținut mai ridicat de informa ție cu
cât gradul de predictibilitate a producerii acestuia este mai sc ăzut.
Informația, în acest sens, nu se refer ă la probabilitatea
evenimentului despre care relateaz ă mesajul, ci la probabilitatea
apariției semnalului în cadrul mesa jului. Într-un asemenea sens,
informația este m ăsurabilă și se calculeaz ă ca funcție a inversului
probabilit ății de apari ție a semnului:
H = f (1/p) ,

în care H este cantitatea de informa ție, iar p este probabilitatea de
apariție a semnului. Necesitatea m ăsurării informa ției a rezultat ca
urmare a constat ării c
ă, pe parcursul transmiterii ei, aceasta se
degradeaz ă în mod ireversibil. La modul general, informa ția se
calculeaz ă pe baza urm ătoarei formule elaborate de inginerul
american Hartley:
H = log
2(1/p) .
Cantitatea de informa ție furnizat ă de un semn cu
probabilitate de apari ție ½ este

H = log
2(1/½) = log 22 = 1 ,

iar unitatea de m ăsură folosită este bit-ul (prescurtare de la binary
digit ), termen propus de J.W. Tukey și valorizat de Cl.E. Shannon5.
În cazul unui repertoriu în ca re semnele au probabilitate de
apariție diferită, informa ția medie se calculeaz ă după formula:

Hmed = [p 1.log(1/p 1)+ p 2.log(1/p 2)+…+ p n.log(1/p n)]/(p 1+p2+…p n)
= [p 1.(-log p 1)+ p 2.(-log p 2)+…+ p n.(-log p n)]/ (p 1+p2+…p n).

26 Dar suma probabilit ății de apari ție a tuturor semnelor este
egală cu 1, ceea ce înseamn ă că formula general ă a lui Shannon
devine:

H = – Σi=1,npi.log p i.

Redundan ța este un concept strâns legat de cel de informa ție.
Ea se refer ă la ceea ce este predictibil într-un mesaj. Un mesaj cu un
grad ridicat de predictibilitate este redundant, în timp ce un mesaj cu un grad sc ăzut de predictibilitate este informativ (sau entropic).
Redundan ța trimite la conven ție, ceea ce înseamn ă că presupune și
îndeplinirea unei func ții sociale. Totodat ă, comunicarea
redundant ă are și rolul de a men ține canalele de comunicare
deschise.
Din punctul de vedere al m ăsurării redundan ței unui mesaj,
în cazul în care acesta este tran smis printr-un repertoriu de semne
nonechiprobabile (având probabilitate de apari ție diferit ă),
redundan ța distribu țională, sau dimensiunea de informa ție cauzat ă
de inegalitatea probabilit ății semnelor, poate fi calculat ă în baza
formulei:

R = H
max – H med,

în care Hmax este cantitatea de informa ție/semn, iar Hmed este
informația medie/repertoriul de semne.
Redundan ța are un rol însemnat în ceea ce prive ște
înlăturarea erorilor în transmiterea pachetelor de semnale. Altfel
spus, un mesaj cu un grad ridicat de redundan ță este mai u șor de
transmis în condi țiile în care în procesul de comunicare intervin
zgomote, de natur ă tehnică sau semantic ă.
2.4. Bariere ale comunic ării. În studiul comunic ării proce-
suale se opereaz ă c u u n t e r m e n d e n u m i t i n i țial zgomot , care
presupune afectarea de-a lungul ca nalului de comunicare, la nivel
tehnic sau semantic a semnalului transmis. Zgomotul induce o
perturbare/distorsionare a mesajului, îngreunând transmiterea acestuia. Ulterior, termenul a fost extins pentru a determina orice
distorsionare pe parcursul transmi terii mesajului între partenerii

27 comunic ării, indiferent dac ă survine în timpul emisiei, în timpul
recepției sau pe parcursul canalului de comunicare.
Mai târziu, termenul zgomot a fost înlocuit de expresia
barieră de comunicare , expresie ce desemneaz ă orice perturba ție ce
intervine în procesul de comunicare. Natura perturba țiilor poate fi
diferită și pot interveni în etape diferite ale procesului de
comunicare și din aceste considerente ba rierele de comunicare pot
îmbrăca diverse forme. Într-o clasif icare a principalelor tipuri de
bariere de comunicare, realizat ă de Leonard Saules6, putem
distinge: barierele de limbaj, barier ele de mediu, barierele datorate
poziției emițătorului și receptorului și barierele de concep ție.
În timpul elabor ării sau în timpul recep ționării mesajului
pot interveni barierele de concep ție, printre acestea num ărându-se:
a) privitor la emi țător:
– existența presupunerilor;
– exprimarea cu stâng ăcie a mesajului ;
– rutina în procesul de comunicare;
b) privitor la receptor:
– existența presupunerilor;
– lipsa de aten ție în receptarea mesajului ;
– concluzii gr ăbite asupra mesajului;
– lipsa de interes fa ță de mesaj;
– rutina în procesul de comunicare,
c) privitor la pozi ția emițătorului și receptorului în comunicare:
– imaginile diferite pe care le au partenerii comunic ării
despre sine și fiecare despre cel ălalt;
– perspectiva diferit ă pe care o au ace știa asupra obiectului și
contextului comunic ării ;
– sentimentele și intențiile diferite.
De-a lungul canalului de comunicare pot interveni bariere de
mediu , care pot fi:
a) de natur ă tehnică:
– poluare fonic ă ridicat ă sau bruiaj în transmiterea
semnalelor;
– suporți tehnici necorespunz ători;
b) de natur ă psihosocial ă:
– climat de munc ă necorespunz ător;

28 – frica de exprimare.
La nivel semantic se întâlnesc barierele de limbaj , care pot
conduce la distorsionarea mesajului ca urmare a:
– înțelesurilor diferite asociate cuvintelor/expresiilor de c ătre
partenerii comunic ării;
– nivelurilor diferite de preg ătire a partenerilor comunic ării;
– stării emoționale;
– ideilor preconcepute și rutinei;
– dificultăților de exprimare;
– utilizării de cuvinte și expresii confuze.

1 Mihai Dinu, Comunicarea . Repere fundamentale , Ediția a II-a, Bucure ști:
Editura Algos, 2000, p.27;
2 John Fiske, Introducere în științele comunic ării, Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Media, pp.35-36;
3 Basil Bernstein, Class, Codes and Control: Theoretical Studies Towards a
Sociology of Language Lodon: Routledge & Kegan Paul, 1971, p.125;
justificarea clasific ării codurilor în func ție de clasa social ă și nivelul de
pregătire este dat ă la p.76: „ Forms of spoken language in the process of their
learning initiate, generalize and reinforce special types of relationship with the
environment and thus create for th e individual forms of significance ”;
4 John Fiske, op.cit., pp.99-102;
5 Claude E. Shannon, Waren Weaver. The Mathematical Theory of
Communication . Urbana: University of Illinois Press, 1963, p.33;
6 apud Vasile Tran, Irina St ănciugelu, Teoria comunic ării, Bucure ști:
Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA,
2001, p.13.

29 3. Forme ale comunic ării

3.1. Comunicarea verbal ă. Comunicarea verbal ă se realizea-
ză prin prisma limbajului articulat și aparține în exclusivitate
ființelor umane. În centrul preocup ărilor privitoare la comunicarea
verbală se găsește, așadar, studiul limbajului, cu toate aspectele ce
decurg de aici, apropiindu-se din aceast ă perspectiv ă, de obiectul
de studiu al lingvisticii generale. Ne preocup ă, în acest sens, s ă
punctăm diferen țele dintre limb ă, vorbire și limbaj.
În termenii lui Ferdinand de Saussure, limba reprezint ă un
„produsul social sedimentat în mintea cuiva ”1, un sistem social existent
în colectivitate ca sum ă de amprente care marcheaz ă creierul
fiecărui individ în parte. Limba este comparabil ă unei foi de hârtie,
care con ține pe retro gândirea și pe verso sunetul2, ceea ce
înseamnă că ea se constituie într -un mediator între con ținutul
noțional și expresia sonor ă. Actualizarea limbii se realizeaz ă prin
intermediul vorbirii . Vorbirea are un caracter personal și variabil și
reprezint ă latura concret ă a punerii în practic ă a poten țialului
lingvistic al individului. Limbajul , pentru Saussure, constituie suma
dintre limb ă și vorbire3.
De-a lungul timpului, limba a fost perceput ă ca ansamblu
de deprinderi ale membrilor unei colectivit ăți lingvistice în baza
cărora comunic ă între ei (J.O.H. Jespersen) sau ca ansamblu de
convenții adoptate de o mas ă de utilizatori (Harold Palmer).
Charles Bally considera limba ca fiind un sistem organizat care
conține elemente referitoare la comunicarea și înțelegerea
gândurilor, vorbirea reprezentând punerea în act a limbii. Pentru
lingvistul italian Antonio Pagliano, limba apar ține în egal ă măsură
individului și comunit ății4. Lingvistul român Eugen Co șeriu
consider ă că limba și vorbirea nu pot constitui realit ăți autonome
net separabile atâta vreme cât între ele se instituie o rela ție
biunivoc ă, în care vorbirea contribuie la realizarea limbii (prin
punerea în act a acesteia), iar limba reprezint ă o condiție a vorbirii5.
Limbajul exist ă în mod exclusiv ca activitate lingvistic ă, limba
reprezentând nivelul istoric al acestuia.
În ceea ce prive ște apariția comunic ării verbale, rela ția
directă dintre semn și realitatea denotat ă s-a pierdut în timp, locul

30 limbajului preponderent onomatopei c, proiectând direct experien ța
din mediul de existen ță comun fiind luat de un limbaj arbitrar și
convențional, în care în țelegerea se realizeaz ă prin asocierea
imaginii mentale a elementului din realitate cu sunetul care îl
reprezint ă. Pe scara evolu ției speciei umane nu se pot puncta, cu
exactitate, momentele de referin ță în apari ția vorbirii și a iconului
ca semnificant, cât ă vreme acestea sunt rezultatele unor îndelungi
procese de percep ție, analiz ă și interpretare a realit ății exterioare.
Revelația transcendentului, de pild ă, nu poate fi localizat ă în timp,
ci doar se poate presupune c ă s-a petrecut odat ă cu trecerea de la
Homo erectus (ergaster) la Homo sapiens , în urmă cu 200.000 de ani, și
că e posibil s ă fi fost reflectat ă de riturile funerare. Practic, abia
folosirea ocrului, în produs ele artistice aurignaciene și
postaurignaciene, poate consti tui un indiciu al preocup ărilor
artistice, dar nu se poate stabili când, în ce împrejur ări și sub ce
influențe au apărut acestea. Cum nu se poate sus ține, cu dovezi
suficiente, dac ă primele înmormânt ări rituale, ca rezultat al
preocupării ființei de transcendent, au apar ținut lui Homo sapiens
neanderthalensis sau lui Homo erectus (Pithecantropus pekinensis) . Cert
este că la Homo sapiens neanderthalensis se poate vorbi despre
preocupări estetice, descoperite fiind podoabe rudimentare,
statuete de filde ș, fluiere de os, unelte de piatr ă aparținând
acestuia, pe când la Homo sapiens sapiens , începând cu 30.000 î.Chr.,
a apărut deja desenul elaborat, prin zgârierea pe argil ă, prin
realizarea de gravuri pe pere ții peșterilor, pe oase, coarne de cerb
sau filde și de mamut. De la simplele contururi geometrice, pân ă la
arta elaborat ă a cavernelor, încadrat ă pe „stiluri” (sau „ școli”),
realizările artistice descoperite ofer ă indicii importante în ceea ce
privește evolu ția iconului ca semnificant și raporturile dintre
semnificant și referent.

Nu trebuie s ă uităm că în cadrul produc țiilor artistice portabile sau
murale se g ăsesc diferite semne geometrice (meandre, cercuri,
triunghiuri) sau mai complexe (cruci gamate, cruci claviforme, simple)
și mâini, mai ales mâini, care toate pot fi încadrate într-un sistem
simbolic unitar (coerent) cu func ții rituale și mai ales magico-religioase,
sistem care, de și nu a fost decriptat, prin îns ăși prezența lui dovede ște
existența unor preocup ări metafizice ale omului ultimei glacia țiuni.6

31 Chiar dac ă la nivelul producerii sunetului se realizeaz ă fizic
primul salt din perspectiva revolu ției la nivel fonetic, adev ăratul
salt calitativ se petrece la nivel comprehensiv. Cu siguran ță,
revoluția fonetic ă a presupus nu trecerea de la zgomotele
nearticulate și articulate (fonemele elaborate spontan), ca acte al
imitării naturii la sunete arti culate, ci la nivelul re țelelor
neurocorticale care au început s ă discearn ă între contextele
semantice de producere a respectivu lui sunet. Articularea sunetelor
devine cauz ă și efect al acestei revolu ții: cauză, prin realizarea
diferenței între fonemul elaborat spontan și sunetul articulat de
imitare, iar efect prin cre șterea diferen ței între aceste dou ă tipuri de
sunete și realizarea sincronismului mi șcărilor articulatorii
permițând articularea sunetelor (în limitele conven ției impuse de
comunitatea în cauz ă). Astfel, omul începe s ă discearn ă între
sunetul purt ător de mesaj prim, emis de vie țuitoarele din natur ă, și
sunetul purt ător de mesaj secund (mesaj deja prelucrat despre
natură), sunete articulate – la început, probabil în limite mai largi în
ceea ce prive ște perturbarea sincroni smului articulatoriu -,
purtătoare de semnifica ții, conținând un mesaj privitor la o gam ă
variată de procese, pornind de la percep ția simplă a unui act sau a
unei entit ăți în sine pân ă la senza ții.
Asocierea dintre imaginea mental ă și sunet/contur grafic
stau la baza definirii semnului . Revenind la defini ția pe care o d ă
Saussure limbii, mai exact la genul proxim al acesteia, „ depozit de
semne ”, trebuie s ă ne raport ăm la semn ca la elementul
fundamental în studiul comunic ării verbale. Semnul reprezint ă o
entitate fizic ă, perceptibil ă direct de c ătre simțuri, care se refer ă la
altceva decât la sine însu și și care este dependent de conven ția
utilizatorilor aceluia și cod. Totodat ă, el este și o component ă a
procesului de transmitere a informa ției, și o component ă a
procesului de semnificare.
Lingvistica structural ă și-a îndreptat întreaga aten ție asupra
studiului semnelor, considerând fu ndamentale trei elemente care
converg în definirea semnului: semn ul în sine, utilizatorul acestuia
și obiectul la care se refer ă. Semnifica ția semnului se na ște ca
urmare a interac țiunii dintre aceste elemente constituente. Acestea
au fost eviden țiate începând cu scrierile antice, dar punerea lor în

32 valoare în perceperea semnului ca element al procesului de
semnificare s-a realizat ca urmare a contribu ției reprezentan ților
lingvisticii structurale și, mai ales, ai celor ai pragmaticii
începutului secolului trecut. Interac țiunea dintre semn, utilizator și
obiect a condus la reprezentarea semnului într-o rela ție triadic ă,
prin intermediul a trei elem ente, denumite de Saussure:
– semnificant , semnul fizic propriu-zis;
– semnificat , ideea sau conceptul mintal asociat semnului;
– realitate extern ă, entitatea la care se refer ă semnul.
Peirce a propus nota ția semn – interpretant – obiect, Ogden
și Richards simbol – referin ță – referent, Morris vehicul al semnului
– designatum/significatum – deno tatum etc. Între aceste variet ăți
de denumire exist ă diferen țe uneori terminologice, alteori
interpretative. Generalizând, semnul este ceva care ține locul a
altceva (aliquid stat pro aliquo ) pentru cineva7.
În funcție de rela ția dintre semn și obiectul la care se refer ă
acesta, Peirce introduce trei categorii distincte:
– iconul , care reprezint ă un semn asem ănător obiectului s ău;
– indicele , care presupune o rela ție cauzal ă, directă cu
obiectul;
– simbolul , care nu presupune nici o leg ătură cu obiectul.
Charles Morris, preluând distinc ția făcută de Peirce,
operează cu categorii de semne asem ănătoare, astfel: semnele
iconice, semnalele și simbolurile. Diferen ța este dat ă de semnale,
care înlocuiesc indicii, catego rie desemnând semne naturale ale
organismului sau mediului, care pot fi utilizate ca substitut pentru
alte semne. Raymond Firth coreleaz ă clasificările Peirce și Morris și
distinge între index – semn ce presupune leg ătura direct ă cu
semnificantul, semnal – care aduce în discu ție acțiunea
consecutiv ă, stimulul care cere un r ăspuns, icon – semn
presupunând similitudinea sensibil ă cu ceea ce reprezint ă,
respectiv simbol – semn care caracterizeaz ă o serie complet ă de
asociații înțelese conven țional ca exprimând gânduri, emo ții,
evenimente8.
În baza triunghiului semantic amintit, rela țiile semnelor cu
elementele care converg în definirea lor dau na ștere unor discipline
subsumate semioticii. Astfel, la Morris rela ția semnelor cu ele

33 însele stă la baza sintacticii , relația semnelor cu obiectele pe care le
desemneaz ă dă naștere semanticii , iar relația semnelor cu utilizatorii
este obiectul de studiu al pragmaticii9. Dacă sintactica și semantica
sunt corespondente dimensiunilor paradigmatic ă, respectiv
sintagmatic ă a codului lingvistic, pragmatica, presupunând
utilizarea efectiv ă a semnelor presupune o abordare diferit ă.
Pragmatica reprezint ă, așadar, o disciplin ă a limbajului, care
studiază raporturile semne – utilizatori, dar și modul de folosire a
semnelor și efectele produse de acestea. Pragmatica scoate în
evidență caracterul activ și interactiv al limbajului și structura de
norme și convenții stabilite în cazul comunic ării lingvistice.
Capacitatea de utilizare a comunic ării verbale între
parteneri a fost analizat ă prin prisma dimensiunilor semantic ă și
sintactică. Fără a lua în calcul perspectiva pragmatic ă, Chomsky a
definit competen ța lingvistic ă drept „ capacitatea unui vorbitor ideal de a
stăpâni un sistem abstract de reguli generative de vorbire” . Introducerea
termenului de competen ță lingvistic ă, termen ce ilustreaz ă „cum
este dobândit sau folosit limbajul ”10 este strâns legat ă de un model de
achiziție lingvistic ă ce are la baz ă teoria unei gramatici universale.
Ținând cont de actele particulare de limbaj, competen ței lingvistice
chomskiene i s-a ad ăugat dimensiunea pragmatic ă de către Hymes.
Astfel, a luat na ștere competen ța de comunicare , care presupune
utilizarea limbii în manier ă adecvată în contexte diferite. Aspectele
competen ței comunica ționale, în viziunea lui Hymes, nu privesc
numai poten țialul sistemic al limbajului (abordat și de Chomsky),
ci și contextul comunic ării și măsura adecv ării la context.
Competen ța comunica țională presupune, a șadar, capacitatea
adaptării la interac țiunea social ă și la experien ța acumulat ă.
Raportându-ne la formula saussurian ă: limbaj = limb ă + vorbire,
competen țele aferente sunt urm ătoare: pentru limbaj, competen ța
comunica țională iar pentru limb ă competen ța lingvistic ă. În ceea ce
privește vorbirea, putem puncta competen ța discursiv ă, care prive ște
capacitatea subiectului vorbitor de a produce enun țuri adecvate
unei forma țiuni discursive adecvate. Astfel, competen ța discursiv ă
poate fi privit ă ca fiind eminamente interdiscursiv ă, deoarece
situarea în interiorul unei forma țiuni discursive înseamn ă

34 cunoașterea pozi ționării acesteia comparativ cu alte forma țiuni
discursive, fa ță de care se delimiteaz ă ideologic.
Rămânând pe teritoriul pragmaticii, John L. Austin
denumea utilizarea limbii în situa ții concrete de comunicare acte de
limbaj . Un act de limbaj este alc ătuit din trei componente11:
– locuționară, prin intermediul c ăreia se realizeaz ă
transmiterea de semnifica ții prin emiterea unui mesaj;
componenta locu ționară trimite la domeniile semanticii și
sintacticii;
– ilocuționară, care const ă în exprimarea unei anumite inten ții
comunicative;
– perlocuționară, care prive ște realizarea unui efect asupra
receptorului/audien ței.
Conținând cele trei componente ale actelor de limbaj,
discursurile pot fi privite ca macro-acte de limbaj .
Cea mai important ă clasificare, în interiorul comunic ării
verbale, se realizeaz ă în func ție de canalul utilizat pentru
transmiterea semnalelor. Astfel, pu tem distinge între comunicarea
orală și comunicarea scris ă.
Comunicarea oral ă, mai pu țin bogat ă și mai imprecis ă din
punct de vedere al utiliz ării aparatului semantic și sintactic, creaz ă
o primă impresie, superficial ă, că se constituie într-o „ formă
degradată, sărăcăcioasă și incoerent ă, o varietate lovit ă de degenerescen ță
a comunic ării interumane ”12, în compara ție cu comunicarea scris ă.
Cu toate acestea, privitor la dimensiunea pragmatic ă a limbajului,
comunicarea oral ă se distinge printr-o putere mult mai mare de
producere de efecte asupra inte rlocutorului. În primul rând,
mesajul transmis prin intermediu l canalului verbal beneficiaz ă de
suportul paraverbalului și nonverbalului, neputându-se face o
delimitare clar ă, în cadrul actului de vorbire, între eficien ța
componentei verbale și a celei nonverbale. Actul de comunicare
orală se poate realiza în contexte diferite prin modalit ăți diferite. În
baza studiilor lui Martin Joos, putem distinge cinci stiluri de comunicare oral ă, care se constituie în cinci pa și ai îndep ărtării față
de comunicarea scris ă, astfel
13:
– stilul rece , specific comunic ării mediate, caracterizând
formele de comunicare necooperant ă, presupunând lipsa

35 feedback-ului și apropierea cea mai mare de comunicarea
scrisă;
– stilul formal , specific comunic ării de mas ă sau rela țiilor
formale dintre indivizi, caract erizat printr-un discurs bine
organizat și coerent, preg ătit dinainte;
– stilul consultativ , specific rela țiilor formale în mediul
profesional, caracterizat prin absen ța unei preelabor ări și
prin situarea într-un cadru comunica țional informativ;
– stilul ocazional , specific conversa țiilor libere între
prieteni/cuno ștințe, în care rigoarea discursului este
abandonat ă în favoarea unei comunic ări redundante,
exprimând apartenen ța comun ă la același cadru social;
– stilul intim , specific rela țiilor intime, caracterizat prin
recurgerea la un cod personal și prin inten ția exprim ării, în
lipsa oric ăror constrângeri de natura conven ției lingvistice
la nivel de grup sau cultur ă, a unor sentimente și trăiri
interne ale actorilor comunic ării.
Comunicarea oral ă se caracterizeaz ă, așadar, printr-un grad
ridicat de interactivitate, prin coprezen ța participan ților și prin
reversibilitatea rolurilor între emi țător și receptor (în cazul
comunic ării interindividuale). Ea presupune mai mult ă libertate în
ceea ce prive ște alegerea modalit ății de transmitere a informa ției,
fixare a con ținutului și obținerea de efecte asupra interlocutorului
prin intermediul posibilit ății de a reformula sau ad ăuga. Pe de alt ă
parte, comunicarea oral ă este imposibil de separat de
componentele paraverbale și nonverbale ale comunic ării.
Comunicarea scris ă se realizeaz ă prin apel la interconexiuni
neuronale mult mai complexe decât în cazul vorbirii. Comparativ
cu comunicarea oral ă, scriitura confer ă posibilitatea „stoc ării”
pachetelor de semnale care se cons tituie în mesaje, transmiterii lor
în timp și spațiu și, mai ales, posibilitatea relu ării sau revenirii
asupra lor. Aceast ă tezaurizare a mesajului scris conduce, de multe
ori, la separarea acestuia de contextul producerii și de perceperea
distinctă a unei inten ții de autoproducere a textului în afara
intenției de producere a autorului s ău. Comunicarea scris ă are un
grad de interactivitate sc ăzut. Mesajul este pasat între emi țător și
receptor, de multe ori actul de comunicare întrerupându-se dup ă o

36 singură etapă; prin aceasta, rolurile de emi țător și receptor devin
ireversibile. Dimensiunile sintactic ă și semantic ă a u u n r o l
determinant în acest tip de comu nicare. Comunicarea se realizeaz ă,
așadar, mai degrab ă ca urmare a unor nevoi informative decât
persuasive. Prin intermediul ac estui tip de comunicare, odat ă izolat
contextul de producere, se poate izola și componenta nonverbal ă.
3.2. Comunicarea nonverbal ă. În natur ă, comunicarea se
supune unor alte reguli decât cele care graviteaz ă preponderent în
jurul comunic ării verbale, în cazul oamenilor. Dar ne în șelăm dacă,
situându-ne în zona procesel or semantice preverbale și eliminând
codul molecular – efect al inteligen ței materiei, sistem de semne
dominant în ceea ce prive ște arealul viului – avem impresia unei
lipse de repere din perspectiva comunic ării. Mai întâi trebuie
semnalat ă variația tipurilor de comunicare în lumea vie, grupate în
jurul a dou ă nuclee importante, comunicarea intraspecific ă și
interspecific ă, referitoare la mijloacele la care face apel entitatea
pentru a comunica cu componen ți ai aceleia și specii, respectiv cu
reprezentan ți ai altor specii, genuri, familii, ordine, clase,
încrengături sau regnuri. În ambele tipuri majore de comunicare,
semnalul emis, de natur ă vizuală, acustică, tactilă, olfactiv ă etc. sau
combinat, înso țit de emiterea unui horm on capabil a fi cules de
organele receptoare ale destinatarului, conduce la reac ții răspuns14.
Altfel spus, trecerea de la un si stem de comunicare din lumea vie,
bazat pe anumite canale, la un si stem de comunicare preponderent
auditiv, în cadrul unui spectru de frecven ță specific, denumit
comunicare verbal ă (bazat, cum am v ăzut, și pe prelucrarea de date
la un nivel diferit de lumea animal ă, dacă nu superior acesteia, al
neocortexului), devine fireasc ă. Cu men țiunea că acest tip nou de
comunicare, pe cale a se produce începând, probabil, cu Homo
erectus , vizează pre-existen ța unor reguli și criterii semantice, a
unei capacit ăți interpretative continuu antrenat ă să se raporteze la
un mediu dinamic.
Condiționarea de mediu, dat fiind sistemul de semne
animale mo ștenit (studiat de zoosemiotic ă15), a condus fie la
constituirea direct ă a unor mecanisme semantic e, fie la constituirea
acestora în mod indirect, prin tr ansferuri semantice pe scheletul
comunic ării intraspecifice. Probabil co nstituirea acestor mecanisme

37 s-a realizat atât direct, cât și indirect, dat ă fiind posibilitatea de
mediere mo ștenită prin intermediul a ceea ce poate fi grupat acum
sub numele de comunicare intraspecific ă. Lucian Culda16 situează
această etapă a comunic ării în stadiul genezei codului figurativ,
determinat de specificit ățile nevoilor func ționale ale organismului,
caracteristicile structurale ale comunit ății, caracteristice de mediu
etc. Dar trecerea de la sistemul de conven ții ideofone la limbaj, în
paralel cu abandonul codului figu rativ, nu s-a realizat în mod
conștient. De altfel, limbajul se situeaz ă la nivelul gândirii
inconștiente: nu se con știentizeaz ă, în aceast ă etapă, fonemele și
nici opozi țiile fonologice, care ar putea permite descompunerea
fiecărui sunet în elemente diferen țiale17. Astfel, la originea
comunic ării verbale ar sta comunicarea nonverbal ă.
Comunicarea nonverbal ă, termen utilizat pentru prima dat ă
de Jürgen Ruesch și Weldon Kees, a contituit obiectul studiului
unor cercet ători din cadrul Școlii de Palo Alto (Ruesch fiind, printre
altele, apropiat al acestei grup ări și colaborator al lui Gregory
Bateson). Comunicarea nonverbal ă se realizeaz ă prin intermediul
codurilor prezenta ționale: prin elementele comportamentale și de
prezență fizică ale individului, dar și prin percep ția și utilizarea
spațiului și timpului. În cadrul acestui tip de comunicare,
codificarea se poate realiza volunt ar sau involuntar, iar decodarea
și interpretarea mesajelor nu se realizeaz ă întotdeauna. Din alt ă
perspectiv ă însă, emițătorul nu are întotdeauna inten ția de a
transmite nonverbal un mesaj, dar receptorul îi atribuie
intenționalitate, în cazul în care decodific ă și interpreteaz ă mesajul
nonverbal. Canalele de co municare nu se rezum ă la cel vizual și la
cel auditiv, ca în cazul comunic ării verbale, ci prin comunicarea
verbală se face apel la toate canalel e senzoriale (un mesaj putând fi
transmis printr-unul singur sau, concomitent, prin mai multe).
Nu se poate opera clar o de limitare între comunicarea
verbală și comunicarea nonverbal ă decât în câmp teoretic. Aceste
două forme ale comunic ării coexist ă în cadrul actelor de
comunicare și se completeaz ă reciproc. Comunicarea nonverbal ă
întreține mesajul verbal, iar re ceptarea se realizeaz ă simultan
pentru ambele coduri în care a fost engramat ă informa ția în cazul
comunic ării față-în-față. Dată fiind aceast ă apropiere între cele

38 două tipuri de comunicare, cercet ători în domeniu au ajuns la
concluzia c ă mesajele transmise nonv erbal sunt organizate în
pachete de semnale care pot fi reduse la semne elementare, comune întregii umanit ăți sau unor spa ții culturale delimitate. Este cazul lui
Ray L. Birwhistell care, studiind gesturile, a propus o organizare a
acestora în baza normelor de organizare lingvistic ă, tot el fiind cel
care a abandonat ideea, devenind criticul propriei teorii și
considerând c ă nu exist ă nici măcar un singur gest care poate fi
considerat universal valabil.
O primă clasificare ce se poate opera în câmpul comunic ării
nonverbale face distinc ție între elementele vocale : râsul, strig ătul,
mormăitul, căscatul, intona ția, accentul etc. și cele nonvocale :
mimica, gestica, mi șcarea corpului, pozi țiile adoptate, orientarea
privirii, s ărutul, strângerea mâinii, b ătaia pe um ăr etc. Practic,
vorbind despre comunicare nonverbal ă vocalic ă constat ăm că
aceasta se refer ă și la aspectele sonore ale comunic ării, nu cum s-ar
înțelege, în prim ă instanță, în opozi ție cu comunicarea verbal ă.
Continuatori ai tradi ției paloaltiste, americanii Paul Ekman
și Wallace V. Friesen au propus o alt ă clasificare a elementelor
comunic
ării nonverbale18 în:
– embleme sau gesturi substitutive, care țin loc de cuvinte și
care pot alc ătui un cod sau chiar un limbaj; acestea sunt
specifice anumitor spa ții culturale, de și unele dintre ele au
devenit gesturi cu semnifica ție transcultural ă;
– ilustratori sau elemente nonverbale care înso țesc și
completeaz ă mesajul verbal; ilustratorii nu sunt utiliza ți
independent de con ținutul verbal al comunic ării, altfel
devenind embleme;
– expresii faciale , care pot fi neinten ționate (expresii ale
emoțiilor) sau inten ționate (în cazul exprim ării teatrale a
anumitor tr ăiri);
– reglatori , care men țin și controleaz ă interac țiunea cu
interlocutorii; reglatorii au ro lul de a asigura un feedback,
indiferent dac ă sunt sau nu con știentizați de emițător;
– adaptori sau gesturi stereotipe, care transmit informa ții
vagi, imprecise, creând mai degrab ă premisa perceperii
stării de disconfort, nervozitate, ner ăbdare, tensiune psihic ă

39 î n c a r e s e g ăsește persoana respectiv ă, stări pentru care
adaptorii sunt semnale, decât decodarea acestora ca semne. Considerând corpul uman principalul transmi țător de
mesaje nonverbale, Michael Argyle identific ă zece categorii mari de
coduri nonverbale
19, astfel:
– contactul corporal , privitor la circumstan țele atingerii între
persoane și vizând o interpretare cultural ă;
– proximitatea , sau apropierea persoanelor în timpul
comunic ării, variind, de asemenea, dup ă coordonate
culturale;
– orientarea , presupunând pozi ționarea unuia fa ță de celălalt
în timpul comunic ării;
– aspectul , aici intrând în calcul, pe de o parte, aspecte
voluntare legate de vestimenta ție, frizur ă, ornamente,
tatuaje, utilizarea produselor cosmetice etc., pe de alt ă parte
aspecte involuntare: în ălțime, greutate, pilozitate, ten etc.;
– mișcarea capului , însoțind mesajul exprimat verbal și ținând
de gestiunea interac țiunii (elemente preponderent regla-
torii);
– expresia facial ă, studiată în funcție de elementele fe ței care,
individual sau în anumit ă combina ții, dau în țelesuri
privitoare la modul de interac țiune a participantului în
actul de comunicare; expres iei faciale i s-a creat o
„gramatic ă” a combina țiilor, dup ă model lingvistic;
– gesturile , transmise preponderent prin intermediul bra țelor
și palmelor, c ărora li s-a asociat, de asemnea, o sintactic ă
gestuală;
– postura sau modul de a sta, de a se a șeza, ținuta corporal ă în
timpul mersului, care poate fi foarte pu țin controlat ă;
– mișcările ochilor și contactul vizual, presupunând un cod
facil și direct de a transmite mesaje sau de a sublinia
mesajele transmise verbal;
– aspectele nonverbale ale vorbirii , cuprinse în codul nonverbal
vocalic, presupunând pe de o parte prozodia , care afecteaz ă
cuvintele folosite (intona ția, accentuarea etc.), pe de alta
paralimbajul , care transmite informa ție despre vorbitor (ton,
volum, accent, erori de pronun ție, viteza de vorbire etc.).

40 Septimiu Chelcea sistematizeaz ă disciplinele specializate ca
studiul anumitor tipuri de comunicare nonverbal ă și distinge,
printre altele, kinezica, proxemic a, oculezica, haptica, vocalica,
olfactica sau cronemica, discipline ce studiaz ă codurile de limbaj
nonverbal în mare m ăsură după schema propus ă de Argyle. Astfel,
kinezica se ocup ă cu studiul gesturilor, proxemica are drept obiect
de studiu distan țele interpersonale, oculezica prive ște contactul
vizual, haptica prive ște contactul cutanat, vocalica studiaz ă
paralimbajul, olfact ica se raporteaz ă la semnele olfactive, iar
cronemica la percep ția timpului.
În linia cercet ărilor din domeniul comunic ării verbale,
privitoare la abilitatea de a utiliza limba în manier ă adecvat ă în
contexte diferite, a fost propus ă și expresia competen ță de comunicare
nonverbal ă. Competen ța de comunicare non-verbal ă (nonverbal
communicative ) este definit ă de Nicholas O. Jungheim20 ca fiind o
parte a competen ței de comunicare și presupune abilitatea de a
interpreta elementele non-verbale și abilitatea de a face apel la
acestea pentru sublinierea / înt ărirea mesajul verbal exprimat, în
schimb ce pentru Howard S. Friedman, Ronald E. Reggio și Daniel
F. Castella21, expresia (de aceast ă dată nonverbal skills ) desemneaz ă
expresivitatea emo țională și controlul sinelui. Mai mult, plecând de
la ideea c ă, în cadrul comunic ării verbale limba modeleaz ă cultura
și de aici rezult ă o oarecare opacitate între comunit ățile lingvistice,
conform ipotezei Sapir- Whorf, McQuail lanseaz ă ideea existen ței
unor comunit ăți paralingvistice22, fără ca grani țele comunit ăților
lingvistice și a celor paralingvistice s ă coincidă.

1 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale , Paris: Bibliothèque
scientifique Payot, 1972 p.44;
2 op.cit., p.157;
3 op.cit., p.112;
4 Eugen Co șeriu, Teoria limbajului și lingvistic ă generală. Cinci studii,
București: Editura enciclopedic ă, 2004, pp. 19, 21-22, 38;
5 op.cit., pp.41-42;
6 C. Bălăceanu-Stolnici, C. Glavce, Fl. Raicu, L. Ap ăvăloaice, Incursiune în
antropogenez ă, București: Editura medical ă, 2006, p.82;

41
7 Vasile Macoviciuc, Inițiere în filosofia contemporan ă, ediția a II-a, Bucure ști:
Editura Economic ă, 2000, p.264;
8 Denis McQuail, Comunicarea , Iași: Institutul European, colec ția
Universitaria, seria Comu nicare, 1999, pp.74-75;
9 apud Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanic ă la interac țiune,
Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Rela ții publice și publicitate, 2002,
p.70;
10 Noam Chomsky, Language and Mind , third edition, Cambridge:
Cambridge University Press, 2006, p.4;
11 J.L. Austin, How to Do Things with Words , Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1975, p.109;
12 Mihai Dinu, Comunicarea . Repere fundamentale , Ediția a II-a, Bucure ști:
Editura Algos, 2000, p.320;
13 apud Mihai Dinu, op.cit., pp.322-323;
14 Thomas S. Sebeok, Jocul cu fantasmele. Semiotic ă și antropologie , Bucure ști:
All Educa țional, 2002, pp.80-87;
15 op.cit., p.82;
16 Lucian Culda, Geneza și devenirea cunoa șterii. Abordare organiza țională,
București: Editura Științifică și Encilopedic ă, 1989, pp.53-56;
17 Claude Lévi-Strauss, Antropologia structural ă, București : Editura
Politică, colecția Idei Contemporane, 1978, p.70 ;
18 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea
nonverbal ă: gesturile și postura: cuvintele nu sunt de-ajuns , Bucure ști:
comunicare.ro, 2005, pp.130-135;
19 John Fiske, Introducere în științele comunic ării, Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Media, pp.93-95;
20 Nicholas O. Jungheim, „Learner and native speaker perspective on a
culturally specific Japanese refusal gesture”, în International Review of
Applied Linguistic in Language Teaching , 2006, no.44 (2), p.126;
21 apud Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op.cit., p.181;
22 Denis McQuail, op.cit., p.87.

42 4. Alte forme ale comunic ării

4.1. Comunicarea intrapersonal ă. Comunicarea intraperso-
nală este acel tip de comunicare în care emi țătorul și receptorul
sunt una și aceeași persoan ă. Aceast ă formă a comunic ării
presupune dialogul realizat în forul interior al persoanei.
Comunicarea intrapersonal ă nu face apel la cod sau transfer, ci
reprezint ă o punere în echilibru, în planul gândirii, a unor
perspective divergente. Lipsind codul, mesajele nu necesit ă
codificare-decodificare-interpretare, ci doar expunere, pe fa țete
diferite. A șadar, fenomenul de verbalizare a comunic ării
intrapersonale este mai degrab ă o excep ție decât o regul ă a
acesteia.
Comunicarea intrapersonal ă ridică problema acut ă a
raporturilor dintre limbaj și gândire. Primul aspect de dezb ătut este
cel privitor la limbajul gândirii. Li mbajul gândirii, prin intermediul
căruia se realizeaz ă comunicarea intrapersonal ă, este privit prin
prisma a dou ă ipoteze: ipoteza limbajului public al gândirii, care
presupune c ă limbajul în care gânde ște persoana este limbajul
vorbirii ei, respectiv ipoteza limbii „mentaleze” ( mentalese ) lansată
de Jerry Fodor și Gilbert Harman, în care gândurile sunt propoziții
mentale , iar conceptele cuvinte mentale . În ambele ipoteze îns ă se
ridică problema conven ției și arbitrarului, care pot fi luate în calcul
în ceea ce prive ște acordul dintre dou ă persoane, nu și negocierea
unei persoane cu sine îns ăși asupra în țelesului unui termen.
Ambele ipoteze privitoare la li mbajul gândirii iau în calcul
propozițiile, iar „ propozițiile, spre deosebire de imagini, sunt
independente de mediu. În vreme ce rela țiile dintre imagine și imaginat
sunt – într-un sens vag – naturale ori intrinseci, rela țiile dintre nume și
numit sunt arbitrare ”1.Niciuna dintre ipoteze nefiind validat ă din
punct de vedere al nevoii de asociere natural ă, gândurile ar putea fi
amestecuri de grafeme, foneme, iconuri, vibra ții acustice, semnale
electrice, magnetice sau de orice alt ă natură. Cu certitudine, sunt
semnale n-senzoriale simplificate la nivelul producerii lor, prin
apel la limbajul articulat, în propozi ții, iar prin aceasta la uzul de
convenții. De altfel, se presupune existen ța unei forme de „gândire
imaginativ ă”, cum o numesc psihologii, o form ă de pregândire care

43 precede transformarea imag inilor vizuale (reprezent ărilor) în
cuvinte. Gândurile timpurii preced ă învățarea conven țiilor, iar
„pregândirea”, stocarea și utilizarea intern ă a reprezent ărilor (în
cadrul comunic ării intrapersonale) preced ă „gândirea no țională”.
Raporturile gândirii cu limbajul privesc și ideile latente ale
limbajului, ceea ce nu este exprimat, ceea ce r ămâne în forul
interior inclusiv în cazul comunic ări interpersonale. A șadar,
„comunicarea interpersonal ă totală” este imposibil ă. Nu tot ceea ce
se gânde ște se și exprim ă. Dar ceea ce nu se exprim ă nu este
eliminat, aruncat, p ărăsit. Rămâne în forul interior și este supus
procesului de comunicare intrapersonal ă. Perspectiva asupra ideilor
latente ale limbajului aduce lumin ă într-o alt ă sferă a controverselor,
privitoare la raporturile gândirii cu limba, cu spa țiul cultural.
Michel Bréal noteaz ă:

Spiritul p ătrunde materia și umple pân ă și golurile și intersti țiile.
Neadmițând la un popor alte idei decât acelea care sunt formal
reprezentate, risc ăm poate s ă neglijăm ceea ce inteligen ța lui are mai viu
și mai original. De vreme ce idiomurile nu sunt de acord în ceea ce se
exprimă, ele pot diferi și prin ceea ce subîn țeleg. Nu e suficient , pentru
a-ți da seama de structura unei limbi, de a analiza gramatica ei și de a
reda cuvintelor valoarea lor etimologic ă. Trebuie s ă pătrundem în modul
de a gândi și de a sim ți al poporului. 2

În aceste condi ții există posibilitatea, în cazul în care câmpul
reprezent ărilor proprii este mai bogat decât câmpul reprezent ărilor
partenerului de comunicare sau decât câmpul reprezent ărilor
dobândirte prin experien ța de grup, transmis ă prin intermediul
limbajului, informa ția extern ă să fie „tradus ă” în func ție de codul
propriu de reprezent ări. Odată astfel tradus ă și supusă procesului
de comunicare intrapersonal ă, aceast ă informa ție se poate
transforma, în timp, în experien ță de grup prin intermediul
comunic ării interpersonale.
4.2. Comunicarea interpersonal ă. Comunicarea interperso-
nală presupune, din perspectiv ă procesual ă, transmiterea de
mesaje între dou ă persoane, urm ărindu-se un anumit scop și
existând posibilitatea de feedback imediat. Sub acest nume, Lucien
Sfez situeaz ă comunicarea de tip telegrafic1, instituit ă în baza

44 modelelor procesuale, intrând în interac țiune doi indivizi, fiecare
dintre ei având rol de emi țător și/sau de receptor, mesajul fiind
elaborat într-un cod comun și transmis prin intermediul unui canal.
Accepțiunea telegrafic ă a comunic ării interpresonale presupune o
activitate preponderent verbal ă, orală sau scris ă. Însoțită de
elemente nonverbale, comunicarea verbal ă, luând forma
dialogului, este cea care conteaz ă, realizându-se prin intermediul
acesteia transferul inten ționat de informa ție. Acest aspect scoate în
evidență dimensiunea ei ra țională și voluntar ă. În plus, „ dacă o
comunicare este un act voluntar și conștient, atunci ea poate fi evaluat ă
estetic și etic. Ea poate reu și, după cum poate și eșua; poate fi bun ă sau
rea, normal ă sau patologic ă, eficace sau neclar ă.”3 În realitate,
comunicarea personal ă se instituie între dou ă persoane și cadrul
unui context și presupune o punere în ac ord a unor cadre sociale
de referin ță. Ea dep ășește simpla percepere a acesteia ca fiind un
proces de transfer de informa ție, eviden țiindu-se dimensiunea
socială contextual ă.
Comunicarea interpersonal ă este principalul vehicul în ceea
ce prive ște comportamentul rela țional. Comunicarea interperso-
nală se bazeaz ă pe rela țiile interpersonale, iar aceste rela ții
presupun procese continue de transformare a partenerilor
comunic ării și de acordare a în țelesurilor la plaja comun ă de valori
și de interese. Ritmul de schimbare a bagajului individual lingvistic
și cultural difer ă, dar rela ția interpresonal ă se men ține în ciuda
acestor discrepan țe. În cadrul comunic ării interpersonale, actorii
comunic ării sunt pu și cel mai adesea fa ță în față, pentru a discuta;
aceasta presupune comportament comunica țional, în care sunt
angajate valori culturale și de grup.

Discuția nu este numai exprimarea unor pachete de informa ție
împachetate cu grij ă, un simplu agent de transfer de informa ție obiectiv ă
sau neutr ă sau un simplu mediu pentru construirea de inventare
enciclopedice ale gândirii unor oameni. Discu ția servește, simultan,
unor scopuri diverse, unele strategice (de exemplu, negarea unor pozi ții
opuse, propria prezentare, administrarea impresiilor ș.a.m.d.), altele
individuale (de exemplu, stabilirea, exprimarea sau înf ăptuirea unui
scop individual într-o interac țiune; recunoa șterea credin țelor și valorilor
altor persoane) și altele rela ționale (de exemplu, ini țierea unor

45 conversații despre asem ănări, obținerea dezacordului, indicarea
afecțiunii, realizarea de propuneri rela ționale) .4

O formă frecvent întâlnit ă de comunicare interpersonal ă
este conversația. Această formă este dialogal ă, privitor la schimbul
de mesaje și față-în-față referitor la coprezen ța actorilor la
comunicare. În cazul conversa ției telefonice sau pe chat, nu este
necesară prezența fizică, ci doar legarea (logarea) la acela și canal.
Conversa ția este o form ă familiar ă a comunic ării interpersonale,
caracterizat ă prin oralitate, și presupune interac țiunea dintre
indivizi, interven ții alternative emi țător/receptor. Comportamen-
tul fizic și psihic, atitudinile in telectuale trebuie s ă se adapteze
reciproc în cadrul conversa ției, pentru a se crea condi țiile necesare
inteligibilit ății, accesibilit ății la mesaj, feedback-ului, accept ării,
interesului și comprehensiunii. Conversa ția, cea mai r ăspândită
formă de schimburi interpersonale, prezint ă așadar o serie de
trăsături care o diferen țiază de alte acte comunica ționale cum ar fi:
interacțiunea continu ă a partenerilor, atât la nivelul con ținutului
cât și la nivelul rela ției, contextualitatea și structurarea în sensul
alternării interven țiilor participan ților5.
O altă formă de comunicare interpersonal ă este
coresponden ța. Aceasta implic ă principiul dialogal privitor la
schimbul de mesaje, dar nu și coprezen ța. De asemenea, r ăspunsul
(mesajul-r ăspuns) poate fi emis în timp, ceea ce prespune c ă în
cazul coresponden ței comunicarea interpersonal ă nu este
condiționată spațial și temporal. Spre deosebire de conversa ție,
care permite interven ții simultane, respectiv feedback simultan sau
aproape simultan, coresponden ța implic ă o suită de secven țe
emițător-receptor, în care rolurile se inverseaz ă și în care mesajul
este pasat în baza schemei clasice din psihologie, stimul-r ăspuns.
4.3. Comunicarea social ă. Comunicarea social ă este o form ă
de comunicare realizat ă în prezen ța mai multor actori și include
contextul social de producere. Pentru Sfez, comunicarea social ă
este de tip orchestral, presupunând interac țiunea continu ă dintre
participan ții la actul de comunica re. Comunicarea orchestral ă
presupune ghidare reciproc ă, interrela ții structurale, coordonare în
funcție de normele scrise și mai ales nescrise ale comunit ății sau

46 culturii. În func ție de structura grupului în care se comunic ă și de
mărimea auditoriului, comunicarea social ă poate îmbr ăca forme
diferite. Putem distinge, pentru înce put, între comunicare în cadrul
formal și comunicarea în cadrul informal, clasificare realizat ă în
baza modului de organizare a grup ului. Aceasta tipologie difer ă de
tipologia comunicare formal ă/comunicare informal ă.
Comunicarea în cadru informal presupune existen ța unui
număr relativ mic de persoane în componen ța grupului, astfel încât
să nu fie necesar ă intermedierea. A doua condi ție necesar ă cadrului
informal este legat ă de caracterul coeziv al grupului social.

Esența vieții în grup, dup ă Homans, este o interrela ție dinamic ă între
câteva elemente: activit ăți, sentimente, norme, interac țiuni și
comunicare. Sentimentele de ata șament între membrii grupului se nasc
din contact și cooperare; interac țiunea și intercomunicarea duc la
însușirea unor norme comune și la un ata șament de tipul solidarit ății
față de grup; formele de comunicare ce apar reflect ă și susțin o structur ă
de diferen țe de status în interiorul grupului și o anumit ă distribuție a
sentimentului de ata șament al membrilor unii fa ță de alții.6

Așadar, în cadru informal, comunicarea este în egal ă
măsură cauză și efect al solidarit ății grupului. Comunicarea
reprezint ă un liant al membrilor grupului și un garant al accept ării
și respectării normelor interne și structurii interne a statusurilor.
Comunicarea în cadru formal diferă de comunicarea în cadrul
nonformal prin faptul c ă există o rețea de canale de comunicare
instituite oficial și organizate în scopul transmiterii fluxurilor
comunica ționale. În afara acestei stru cturi formale, în cadrul
organiza țiilor mai exist ă și alte fluxuri comunica ționale. Cadrul
formal asigur ă comunicarea oficial ă, în scopul îndeplinirii
scopurilor de c ătre institu ție. Dar acesta nu asigur ă, ca în cazul
comunic ării în grupurile nonformale, și creșterea sau men ținerea
nivelului de coeziune în grup. În cadrul rela ției de canale instituit ă
oficial se comunic ă preponderent în mod descendent. O alt ă
caracteristic ă a acestei comunic ări este lipsa sau nivelul sc ăzut al
feedback-ului. Fluxurile comunica ționale neoficiale sunt asociate
canalelor nonformale și funcționează în scopul compens ării de
informație transmis ă prin canale oficiale, sau supliment ării

47 acesteia. Canalele neoficiale asigur ă comunicarea rapid ă, în mod
descendent sau pe orizontal ă. Diferen țele de status împiedic ă
extinderea comunic ării și în mod ascendent. Fluxul comunica țional
ascendent este supus bari erelor de natura diferen țelor de status,
care obstruc ționează în principal comunicarea informal ă, ceea ce
determin ă și un grad de interac țiune scăzut, invers propor țional cu
distanța dintre nivelurile ierarhice.
Din punct de vedere al m ărimii auditoriului, putem
distinge între comunicarea de grup, comunicarea public ă și
comunicarea de mas ă.
Comunicarea de grup este specific ă grupurilor nonformale,
formate dintr-un num ăr redus de membri. Scopul comunic ării în
cadrul unor asemenea grupuri este atingerea unor obiective
comune, fie de natur ă profesional ă, fie ca urmare a r ăspunsului la o
nevoie social ă. Grupul reprezint ă formațiunea social ă în cadrul
căreia individul se supune unor reguli fixe, împ ărtășește
sentimentul de apartenen ță și în care recunoa ște toți ceilalți
membri și este la rândul s ău recunoscut de ace știa. În cadrul
grupurilor, studiul comunic ării presupune o abordare mai
complex ă decât în context interpersonal, presupunând o analiz ă
interdisciplinar ă, plecând de la ra țiuni sociale. Dar elementul de
legătură în cadrul grupului social îl constituie îns ăși comunicarea,
ceea ce presupune mutarea accentului de pe con ținutul
informațional pe contextul social de producere a comunic ării.
Elaborată în cod restrâns, având rolul de a men ține canalele de
comunicare deschise între membri i grupului, comunicarea de acest
tip cere o situare la nivelul interac țiunii în care este pus ă în
evidență apartenen ța la grup și normele interne ale acestuia, și nu
fluxul de date, ra țional și voluntar, care s ă asigure o func ționalitate
sistemică în scopul ob ținerii unor efecte.
Comunicarea public ă se realizeaz ă în prezen ța unui emi țător
și a mai multor receptori, constitui ți într-un public. În acest caz,
rolul fundamental îi revine emi țătorului, care vizeaz ă deopotriv ă
transmiterea unui con ținut inten ționat și efecte persuasive.
Feedback-ul este redus și este asimilat de cele mai multe ori
efectelor urm ărite a fi produse în urma acestui tip de comunicare.
Comunicarea public ă presupune o structurare prealabil ă a

48 discursului, indiferent dac ă intenția urmărită e s t e d e n a t u r ă
informativ ă sau de natura ob ținerii unor efecte asupra publicului.
Alocuțiunile informative (prelegeri, cursuri, conferin țe, comunic ări
științifice, rapoarte, d ări de seam ă) au drept scop transmiterea cu
acuratețe a unui con ținut informa țional pertinent și obiectiv. Dar,
în afara acestui scop, exist ă și o dimensiune persuasiv ă, care
vizează, în afara argument ării logice inten ționate și a prob ării
argumentelor, și obținerea simpatiei necesare din partea publicului.
Există și discursuri al c ăror scop principal este ob ținerea de efecte
din partea publicului (consolidar ea sau schimbarea atitudinilor și
comportamentelor membrilor ac estuia). Discursul se define ște în
raport cu fraza, textul și limba. În raport cu fraza, discursul
reprezint ă unitatea lingvistic ă superioar ă acesteia, fiind alc ătuit
dintr-o succesiune de fraze respectând o coeren ță internă; în raport
cu textul, discursul prive ște includerea textului în contextul de
producere; în raport cu limba, discursul reprezint ă utilizarea
concretă a acesteia și poziționarea într-un câmp discursiv7. Din
perspectiv ă pragmatic ă, discursul presupune o enun țare, realizat ă
d e u n l o c u t o r î n p r e z e n ța auditorului, cu inten ția de a influen ța.
Discursul se caracterizeaz ă prin contextualitate, asumare și
interdiscursivitate, tr ăsături ce devin specifice comunic ării publice.
Comunicarea de mas ă este o form ă a comunic ării publice,
realizată prin intermediul mass-media, a șadar printr-un set de
canalele mediate diferite, de la carte și presă scrisă la televiziune și
Internet. Comunicarea de mas ă a fost definit ă de John B. Thompson
ca fiind „ producerea institu ționalizată și difuzarea generalizat ă de
bunuri simbolice și transmiterea informa ției sau a con ținutului simbolic ”8
și se caracterizeaz ă printr-un rol sc ăzut al feedback-ului,
comparativ cu celelalte forme ale comunic ării publice. În ultima
perioadă, acestui domeniu i s-a acordat o importan ță deosebit ă,
fiindu-i dedicate studii și cercetări și implicit o literatur ă bogată.
Comunicarea de mas ă are, în contemporaneitate, un impact
profund asupra vie ții sociale în toate aspectele sale. „ Dependen țele
sociale care exist ă între media și alte sisteme sociale nu numai c ă afectează
activitățile zilnice ale societ ății noastre, dar influen țează și modul în care
indivizii folosesc media în via ța de zi cu zi (…). Ele contribuie, într-o
anumită măsură, la echilibrul social al acelei societ ăți. Cu alte cuvinte,

49 consecințele lor vizeaz ă societatea ca întreg. ”9Acest impact se constituie
în ținta preponderent ă a studiilor privitoare la comunicarea de
masă, motiv pentru care, în cazul ac estei forme de comunicare, se
discută î n p r i m u l r â n d d e s p r e i n f l u e n țare și abia apoi despre
informare. Cu toate acestea, studiul comunic ării de mas ă se află
încă în stadiu incipient, c ăutarea de principii, norme, reguli care s ă
structureze un domeniu atât de fluctuant fiind înc ă de actualitate.
În ceea ce prive ște mesajul mediatic, acesta poate fi considerat ca
îmbrăcând forma unui discurs general, care opereaz ă ca o
narațiune social ă coerentă având rolul de a induce problema pe
agenda public ă a cetățenilor. Acest discurs mediatic presupune o
investigare holistic ă, la nivel textual (privitoare la analiza semio-
lingvistic ă), la nivelul practicilor discursive (al proceselor
instituționale prin care textele mediate sunt produse și
decodificate) și la nivelul practicilor socio-culturale (la nivelul
modalității în care discursul mediatic contribuie la stabilitatea sau
schimbarea social ă)10. În cadrul comunic ării de mas ă putem
distinge dou ă forme de interac țiune, similare celor din
comunicarea interpersonal ă: o interac țiune mediat ă caracterizat ă
prin separa ția contextelor, disponibilit ăți în timp și spațiu și
comunicare dialogic ă, respectiv o cvasiinterac țiune mediat ă,
caracterizat ă prin separa ția contextelor și comunicare monologic ă.
Această cvasiinterac țiune a condus la criticile contemporane
privind puterea de influen ță a mijloacelor de comunicare în mas ă.
4.4. Comunicarea institu țională. În paralel cu formarea
rețelelor de comunicare intern ă în cadrul organiza țiilor, și în
exteriorul acestora se dezvolt ă rețele de canale. Institu țiile nu
substituie o re țea cu alta, ci se raporteaz ă în egal ă măsură la
amândou ă; „este vorba despre un sistem dual – o re țea internă formală,
bine conectat ă și închisă, legată în unele puncte de un sistem informal
deschis și extins, cu un grad redus de conectare și foarte dispersat.
Așadar, e vorba de un sistem cu conexiuni puternice, înglobat într-unul
slab conectat .”11 Organiza țiile sunt implicate în acest nou tip de
comunicare și se exprim ă, prin voci autorizate, în exterior. De și
îmbracă forma unei comunic ări publice, acest nou tip de
comunicare aduce în discu ție o perspectiv ă nouă: persoanele
autorizate nu î și exprimă propriile puncte de vedere, ci punctele de

50 vedere ale institu ției. Prin intermediul acestora se face auzit ă,
luând în considerare re țeaua extern ă de canale de comunicare,
vocea institu țiilor.
Pe de alt ă parte, odat ă cu creșterea rolului mass-media în
promovarea acestor voci oficiale, odat ă cu extinderea fluxului de
comunicare în exteriorul institu țiilor (indiferent de natura acestora:
economic ă, politică, socială, religioas ă etc.), cu dep ășirea grani țelor
naționale, este pus ă în discu ție o remodelare a comunic ării, în baza
noilor provoc ări. Comunitatea de apartenen ță se lărgește (în
termeni cantitativi) și se îngusteaz ă (în temeni calitativi). În acest
context putem privi fenomenul globaliz ării prin prisma unor
modificări majore în câmp social, adic ă prin prisma re-definirii, în
termeni largi, a conceptului de sociologie la altă scară. Pe acest
palier, sunt urm ărite (puse sub lup ă) și eviden țiate aspecte ale
schimbului social , dar înțelesul expresiei schimb social se modific ă
prin influen ța directă a unor domenii diverse: științe politice,
antropologie cultural ă, economie, geografie urban ă etc. asupra
câmpului social . În acest context, sociologia globalizării12 poate fi
privită ca fenomen într-un câmp în care apar noi entit ăți: indivizi,
orașe, companii, arii lingvistice, na țiuni, state, continente,
organiza ții suprastatale, care interac ționează și modific ă în funcție
de situa ție obiectul și consisten ța actului comunic ării. Nu mai
putem vorbi, astfel, despre comunicare doar ca despre un act de interrelaționare între indivizi, ci pute m vorbi despre comunicare
punând în rolul partenerilor organiza ții. Comunicarea
instituțională îmbracă, în acest sens, o form ă ce caracterizeaz ă în
mare, schimbul social amintit și câmpul social în înțelesul său larg,
globalizator.

1 Michael Devitt, Kim Sterelny, Limbaj și realitate. O introducere în filosofia
limbajului , Iași: Polirom, colec ția Collegiu, seria Filosofie, 2000, p.142;
2 apud A.P. Samson, Eseuri despre gândire , Bucure ști: Editura Cartea
Româneasc ă, 1983, p.127;
1 Lucien Sfez, „Dou ă viziuni asupra comunic ării”, în Pierre De Visscher,
Adrian Neculau (coord.), Dinamica grupurilor. Texte de baz ă, Iași: Polirom,
colecția Collegium, seria Psihologie, p.151;
3 op.cit., p.152;

51
4 Steve Duck, Relațiile interpersonale. A gândi, a sim ți, a interac ționa, Iași:
Polirom, colec ția Collegium, seria Psihologie, 2000, p.25;
5 Daniela Roven ța-Frumu șani, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze ,
București: Editura Tritonic, colec ția Comunicare/Media, 2004, pp.40-41;
6 Denis McQuail, Comunicarea , Iași: Institutul European, seria Comunicare,
1999, p.105;
7 Daniela Roven ța-Frumu șani, op.cit., p.225;
8 J.B. Thompson, Mass-media și modernitatea. O teorie social ă a mass-media ,
București: Editura Antet, -, p.30;
9 Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunic ării de mas ă,
Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Media, 1999, p.43;
10 Daniela Roven ța-Frumu șani, op.cit., pp.121-122;
11 Denis McQuail, op.cit., p.132;
12 termenul este definit de cercet ătorii francezi D. Martin, J.-L. Metzger și
Ph. Pierre, “The Sociology of Glob alization. Theoretical and Methodo-
logical Reflections”, în International Sociology , volume 21, no 4/july 2006,
p.503, prin aria de ac țiune a acestuia.

52

modele
și teorii ale comunicării.
abordări rigide

54 5. Preliminarii epistemologice

5.1. „ Cotitura lingvistic ă”. Originea „teoriilor comunic ării”,
în stadiul preparadigmatic al acestora, se reg ăsește în științe al
căror obiect de studiu este distinct și separabil, pentru care întregul
este sumativ, iar tipul predominant de cunoa ștere este cel analitic.
Aceste științe distincte, specifice modernismului și vizând un ideal
de cunoa ștere specific mecanicii clasice, au intrat în contact cu
filosofia secolului XX și cu cea a primei jum ătăți a secolului XXI,
rigidizând-o și contaminând-o cu programe logiciste, obligând-o s ă
îndepărteze „lestul” metafizic. În ar iile disciplinare astfel delimitate
se poate vorbi despre o paradigm ă analitică, având drept repere
orientarea spre experien ță și acceptarea adev ărului în cunoa ștere ca
fiind cel al cunoa șterii științifice. Putem vorbi despre tr ăsături
comune acestor științe, cum ar fi rigidizarea , punerea accentului pe
concept, pe semnifica ție și pe valoarea de adev ăr.
Față de precedenta paradigm ă, idealist ă, caracterizat ă prin
cunoaștere sincretic ă, având obiect al cunoa șterii indivizibil și
inseparabil, întregul reprezentând unitate în identitate, bazele
noilor orient ări se pun odat ă cu ruperea rela țiilor dintre specula ția
științifică, specific ă paradigmei anterioare, idealiste1, și simțul
comun ( common sense ), respectiv prin aducerea în țelesului
exagerărilor paradigmei din sferele in telectualiste, elitiste spre
înțelesul maselor. Mai mult, filosofia continu ă, prin intermediul lui
Frege, Russell, Wittgenstein sau Carnap, procesul de ra ționalizare
început de Bacon și Descartes. Este luat drept reper domeniul
matematicii care „ oferă filosofului imaginea unui paradis teoretic în care
el se străduiește să-și aducă cercetarea ” 2.
Studiul limbajului, care are loc în cadrul larg, nedelimitat al
filosofiei, f ără să se realizeze desprinderea și constituirea în arie
disciplinar ă distinct ă, se supunea aceleia și abordări generale,
presupunând aducerea în acord a problematicii sale cu sim țul
comun, punerea în discu ția maselor și formularea aspectelor
teoretice în limbajul comun ( ordinary language ), prin apel la
concepte general cunoscute. Mai mult, studiul limbajului a fost supus și acțiunii „briciului lui Occam”, care presupunea eliminarea
a tot ceea ce este nefolositor și lipsit de necesitate (îndep ărtarea

55 „lestului” metafizic). Supunându-se acestui principiu, filosofiei și
științelor li s-a permis doar cauzalitatea impus ă, în care filosofia era
structurat ă după regulile științelor, așadar inclusiv studiul
limbajului supunându-se structur ării rigide specifice, la începuturi,
mecanicii clasice, iar apoi matematicii.
Cu timpul, filosofia devi ne instrument de cunoa ștere
analitică a lumii, obiectul s ău fiind limbajul, iar metoda – analiza
logică a acestuia. Problemele filosofice sunt reduse la probleme de
limbaj, iar analiza logic ă a limbajului este continuat ă de clarificarea
și organizarea gândirii. În acest context, cunoa șterea științifică
devine model în ceea ce prive ște raportarea obiectiv ă la realitatea
înconjurătoare, iar limbajul obiectiv din științele exacte devine
model de obiectivizare a limbajului pentru a r ăspunde unei cerin țe
a cunoașterii: comunicarea ca transfer de informa ție, de cuno ștințe.
Prin intermediul acestei paradigme, filosofia graviteaz ă în
jurul limbajului. Limbajului i se asigur ă rolul privilegiat în noua
paradigm ă:

Limbajul este acel mediu cristalizant în care cunoa șterea poate fi adus ă
la forma canonic ă, deci ideal ă (…). Limbajul este, de asemenea, materia
primă indispensabil ă acțiunii suprametodei ce caracterizeaz ă această
paradigm ă și care constituie principala sa resurs ă teoretică.3

Fenomenul cultural care a presupus abandonul temelor
clasice ale filosofiei și orientarea spre discurs și problematica
aferentă acestuia a fost numit „cotitur ă lingvistic ă”4. Însă „cotitura
lingvistic ă” nu poate fi privit ă separat fa ță de paradigma analitic ă.
În baza acestei paradigme analitice (sau de cunoa ștere rațională),
valorii cognitive a limbajului i s-a asociat consensul intersubiectiv;
prin aceasta, s-a ridicat prob lema atingerii unui ideal de
inteligibilitate. Acest ideal putea fi atins doar f ăcându-se apel la
trăsături specifice cunoa șterii raționale, adic ă precizie, claritate,
univocitate etc., respectiv la un anumit grad de rigoare formal ă.
Rigoarea formal ă cere, în egal ă măsură, viziune integral ă și
sistematicitate, un ideal de cunoa ștere și posibilitatea reducerii
structurilor la elemente bazale, la forme canonice de cunoa ștere
rațională. În aceast ă sitematizare a cunoa șterii, în baza unei

56 structuri axiomatice, limbajul devine mediu al cunoa șterii,
permițând apelul la metode canonice, reduc ționiste, în inten ția
atingerii pragului ultim, format din elemente individuale.
5.2. Proiectul logicist al lui Gottlob Frege. Este și cazul
proiectului logicist al lui Gottlob Fr ege, care plecând de la tipul de
structurare matematic ă, a inten ționat o clarificare a expresiei
lingvistice, care s ă conducă la o exactitate a demonstra ției, ca rezultat
al clarității și rigurozit ății limbajului prin intermediul c ăruia se
realizeaz ă demonstra ția1. Pentru realizarea acestui ideal de claritate
și rigurozitate a limbajului, Frege introduce „scrierea conceptual ă”
(Begrieffschrift ), propunând expresii logico-propozi ționale („non”,
„și”, „sau”, „dac ă… atunci”, „dac ă și numai dac ă… atunci”),
expresii de cuantificare („to ți”, „nici unul”, „unii”), conectori
simbolici, cuantori, punând bazele logicii simbolice și transferând
obiectul de studiu al limbajulu i dinspre filozofie înspre logic ă,
structurând filosofia dup ă modelul matematic. Prin acest pas,
Frege a inten ționat să răspândeasc ă tipul de structurare și la
celelalte științe, deja conturate, respectiv s ă înlocuiasc ă abordarea
propoziției după modelul subiect-predicat cu abordarea propozi ției
după modelul func ție-argument.
Frege pune bazele triunghi ului semiotic, definind sensul și
referința unui semn și stabilind rela ții de coresponden ță între
acestea, cu men țiunea că unei singure referin țe nu îi corespunde, în
mod necesar, un singur semn, iar unei expresii (ca sum ă de semne)
nu i se poate asocia un singur sens: „ Fiecărei expresii ce apar ține unei
totalități de semne trebuie s ă-i corespund ă neîndoielnic un sens definit;
dar limbajele naturale nu satisfac adesea aceast ă condiție”5. De
asemenea, filosoful german distinge între referin ța indirect ă (în
cazul vorbirii indirecte) și referin ța direct ă, anticipând seria
semiotică a lui Peirce. Nu stabile ște relații de egalitate nici între
sensul semnului și ideea asociat ă, pe care o consider ă a fi o
„imagine intern ă”. Mai mult, admite c ă același sens nu este
întotdeauna asociat aceleia și idei pentru aceea și persoan ă, cu atât
mai puțin pentru persoane diferi te (în baza principiului Si duo idem
faciunt, non est idem ). Ulterior, aceste idei au fost rigidizate, cum a
fost rigidizat ă și ideea privitoare la nivelurile de organizare a
limbajului: cuvinte, expresii, fraze, respectiv cea privitoare la

57 imposibilitatea accept ării traducerii ca „sta ționare” pe nivelul
cuvintelor.
Cu toate acestea, Frege se abate de la tradi ția filosofic ă în
ceea ce prive ște studiul limbajului. De pild ă, în concep ția fregean ă
numele propriu nu este privit drept un „designator rigid”, a șa cum
l-a considerat mai târziu Kripke6, ci este sinonim cu descrip ția care
l-ar înlocui, ceea ce presupune și posibilitatea de a face apel la
triunghiul semiotic prefigurat:

Un nume propriu (cuvânt, semn, combina ție de semne, expresie)
exprimă sensul său, înlocuiește sau își desemneaz ă referința. Prin
înțelesurile unui semn îi exprim ăm sensurile și îi desemn ăm referința.7

Pentru filosoful german limbajul a r ămas un simplu
instrument, auxiliar, obiectul cercet ărilor sale fiind gândirea. Cu
toate acestea, Frege a contribuit la clarificarea distincțiilor dintre
sens și semnifica ție, la extinderea logicii sau-sau și în aceast ă arie
de studiu, legând ( și nu condi ționând) sensul unei propozi ții de
valoarea sa de adev ăr: „prin valoarea de adev ăr a unei propozi ții
înțelegem circumstan ța conform c ăreia aceasta este adev ărată sau
falsă”8, în sensul în care judecata, ca tr ecere de la gândire la valoare
de adevăr, nu prive ște numai referin ța respectivei propozi ții.
Limbajul se structureaz ă, se ordoneaz ă, se clasific ă, se define ște
asemenea celorlalte obiecte de studiu ale științelor, prin apel la
judecată, implicit la valoarea de adev ăr. Totodat ă, limbajul ofer ă
instrumentele prin care se realizeaz ă clarificarea și rigoarea
necesară în stabilirea valorii de adev ăr. Conceptele, expresiile,
propozițiile pot exista legate de starea de fapt și pot fi doar
adevărate sau false. Totul se refer ă la adev ăruri obiective, iar
limbajul, din obiect al cunoa șterii ideali știlor, este adus în cealalt ă
extremă, a rigorii de raportare la lumea obiectiv ă, respectiv la un
adevăr sau un fals obiectiv. Dar rigidizarea avea s ă fie
„desăvârșită” de continuatorii programului logicist. De pild ă,
Frege a admis c ă există și excepții de la regula conform c ăreia
valoarea de adev ăr a unei propozi ții rămâne neschimbat ă și în
cazul în care se face apel la aceea și referință prin intermediul altei
propoziții, iar în virtutea acestui fapt a f ăcut apel la „limbajul logic

58 perfect” sau „scrierea conceptual ă” (Begrieffschrift ), pentru a putea
stabili raporturile logice astf el încât valorile de adev ăr să rămână
aceleași și în cazul excep țiilor.
5.3. Atomismul logic al școlii analitice de la Cambridge.
Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein și fostul s ău profesor,
Bertrand Russell, duc mai departe de mersul logicist al lui Frege,
punând bazele atomismului logic. Astfel, realitatea poate fi descompus ă în entități indivizibile, denumite fapte atomare, c ărora
le corespund propozi ții atomare
9. Cunoașterea se realizeaz ă fie prin
experien ță nemijlocit ă, „fără intermedierea vreunei inferen țe sau
cunoașteri de adev ăruri”10, fie prin descriere. Cunoa șterea prin
descriere este indirect ă, mijlocit ă de cunoa șterea prin experien ță,
iar „ principiul fundamental în analiza propozi țiilor ce con țin descrieri
este acesta: Orice propozi ție pe care o putem în țelege trebuie s ă fie
compusă în întregime din constituen ți pe care îi cunoa ștem nemijlocit ”11.
În concep ția lui Russell, structura limbajului ascunde
canoane și poate fi redus ă la o formă canonică, în sensul dat de
expresia utilizat ă în algebr ă. Analiza limbajului presupune
reducerea acestuia la unit ăți ultime, la entit ăți atomare, care nu mai
pot fi descompuse și care, cu ajutorul conectorilor lui Frege, pot
forma propozi ții complexe.

Propozițiile atomare sunt formate din elemente a c ăror semnifica ție este
cunoscută din experien ță, deoarece desemneaz ă obiecte, însu șiri sau
relații direct perceptibile cu ajutorul organelor de sim ț. Se susține că
propozițiilor atomare le corespund, în realitate extralingvistic ă, fapte
atomare, formate, la rândul lor, din obiecte individuale, propriet ăți și
relații ale lor. Un fapt atomar const ă în posedarea de c ătre un obiect a
unei propriet ăți, sau într-o rela ție dintre dou ă sau mai multe obiecte.
Între propozi ții și fapte exist ă o coresponden ță strictă; faptele sunt
zugrăvite de c ătre propozi ții, iar rela ția dintre o propozi ție și faptul
exprimat este o rela ție de identitate formal ă, structural ă sau logic ă. 12

Atomismul școlii de la Cambridge se reduce, a șadar, la
realizarea coresponden ței dintre faptele atomare ( atomic facts ) și
propozițiile atomare ( atomic propositions ). Propozi țiile atomare,
raportate la criteriul adev ărat/fals, pot oferi, în viziunea lui
Russell, valoarea de adev ăr a propozi țiilor complexe ( molecular

59 propositions ), iar prin aceasta cunoa șterea poate fi raportat ă la
adevăr, poate fi gândit ă în termeni obiectivi. Adev ărul exist ă
independent de convingeri.

(…) deși adevărul și falsul sunt propriet ăți ale convingerilor, ele sunt
totuși într-un sens propriet ăți extrinseci, deoarece condi ția adevărului
unei convingeri este ceva ce nu presupune convingeri sau (în general) o
altă minte, ci numai obiectele convingerii. O minte care crede, crede
ceva adev ărat atunci când exist ă un complex corespondent ce nu
conține mintea, ci numai obiectele ei. Aceast ă coresponden ță asigură
adevărul iar absen ța ei are drept consecin ță falsul. Prin aceasta explic ăm
deci simultan dou ă fapte referitoare la convingeri: (a) ele depind de min ți
în ceea ce prive ște existența lor, (b) nu depind de min ți în ceea ce
privește adevărul lor. 13

În intenția atomiz ării limbajului, Ludwig Wittgenstein î și
ordoneaz ă lucrarea antum ă, Tractatus logico-philosophicus , în teze
care decurg unele din altele și se constituie în model de organizare
și atomizare a discursului filosofic14. Structurarea logic ă a
propozițiilor este evident ă, iar demersul wittgensteinian subliniaz ă
posibilitatea analiz ării propozi țiilor din punct de vedere logic,
indiferent de faptul c ă acestea sunt exprimate prin limbaje diferite,
într-un singur mod.
Prin acest demers, Wittgenstein consider ă neesen țiale
problemele legate de limb ă și de sens, reducând întreaga
problematic ă a filosofiei la problematica limbajului, cele șapte
propoziții principale putându-se reduce, în limbaj binar, la doar
două propozi ții: ceea ce se poate spune, se poate spune clar
(rezultant ă a propozi țiilor 1-6), respectiv despre ceea ce nu se poate
spune trebuie s ă se tacă (propozi ția 7). Filosoful austriac reu șește să
inducă ideea posibilit ății construirii discursului plecând de la
propoziții atomare, purt ătoare de sens (adev ărat sau fals), a șadar a
unor func ții de adev ăr, capabile s ă pună în act, totodat ă, și o
rigoare a min ții.
La Wittgenstein, limbajul este o imagine a realit ății, o
oglindă a lumii. Între limbaj și realitate se instituie raporturi
bijective, dar nu la întâmplare, ci ținându-se cont de organizarea
structural ă a lumii. Vorbim, a șadar, despre un izomorfism structural

60 între lume și limbaj. Astfel, odat ă apelat limbajul spre în țelegere, se
face apel la realitate, care poate fi în țeleasă. Realitatea odat ă
înțeleasă este presupus ă și înțelegerea locului fiec ărei entități în
parte în cadrul structurii (clasei, grupului, seriei, mul țimii etc.) din
care face parte. Propozi țiile pot fi percepute prin apel la
extensiunea lor (referin ța, denontatul), adic ă la clasa de obiecte care
li se aplic ă, respectiv la intensiune (sens, în țeles), adic ă la
proprietatea definitorie pentru respectiva clas ă sau la condi ția de
apartenen ță la ea. Intensiunea este numele sub care ideea de esen ță
revine în filozofie dup ă „cotitura lingvistic ă”, iar abandonul
studierii acesteia este similar renun țării la preten țiile intelectualiste,
elitiste, în dauna sim țului comun ( common sense ) în filosofia lui
Moore. Intensiunea, sensul, esen ța, sunt percepute ca entit ăți
asociate expresiilor, care determin ă extensiunea.
Atât Wittgenstein cât și Russell nu au reu șit să ajungă la
nivelul entit ăților atomare. Propozi țiile atomare au reprezentat o
ficțiune, dar numai Wittgenstein a realizat, ulterior, c ă modelul
idealizat de cunoa ștere prin raportare la un nivel ultim de
propoziții indivizibile, corespondente unor fapte atomare, este în
dezacord cu cunoa șterea subiectiv ă care ne caracterizeaz ă ca ființe
umane.
5.4. Idealul axiomatic al Cercului de la Viena. Ideile
tânărului filosof austriac au fost preluate și duse mai departe, în
intenția impunerii rigorii în filozofie și în științe, prin intermediul
reprezentan ților Cercului de la Viena (S chlick, Waismann, Carnap).
Fondat în baza studiilor lui Ernst Mach privitoare la monismul neutru, dar și în continuarea interpret ărilor pe Tractatus , Cercul de
la Viena a num ărat în rândurile sale personalit ăți ale epocii, printre
care: Philip Franck, Richard von Mi ses, Hans Hahn, Otto Neurath,
Moritz Schlick, Rudolf Carnap, Herbert Feigl, Kurt Gödel, Victor Kraft, Felix Kaufmann, Bela von Juhos, Friedrich Waismann și
Gustav Bergmann. Cercul s-a impus prin inten ția unific ării
științelor, pe fundamentele matematicii și fizicii, respectiv a axio-
matizării acestora, adic ă a găsirii sistemelor de propozi ții dintr-un
domeniu oarecare, propozi ții care s ă ordoneze și să genereze
cunoștințele în respectivul domeniu, pe ntru a putea oferi necesarul
de rigoare și etalonare. Reprezentan ții acestei mi șcări s-au

61 caracterizat printr-un optimism exagerat în ceea ce prive ște
„posibilitatea perfec ționării și regulariz ării limbajului ”, optimism
identificat mai târziu cu un ideal de cunoa ștere numit ideal
axiomatic (de inteligibilitate sau hilbertian, dup ă numele
matematicianului german David Hilbert, care a inten ționat
axiomatizarea tuturor științelor, dup ă modelul axiomatiz ării
matematicii). 15

Paradigma la care ne referim ( n.a. paradigma cunoa șterii raționale,
paradigma analitic ă) gravitează în jurul unui ideal de
inteligibilitate recunoscut atât de promotorii reconstruc ției axiomatice
a științei – de la Frege, Russell, Hilbert pân ă la Einstein, – cât și de
promotorii structur alismului (Saussure și urmașii). În esen ță acest ideal
poate fi rezumat în ecua ția:
cunoaștere rațională = inteligibilitate necondi ționată. 16

Intenția abord ării riguroase transpare în primul rând din
instrumentul ideologic, din manifestul Wissenschaftliche
Weltauffassung: der Wiener Kreis , iar aceste idei au urm ărit
abordările ulterioare ale reprezentan ților acestei mi șcări, în special
în ceea ce prive ște crearea interdependen ței dintre sensul
propozițiilor și condițiile de adev ăr. Mai mult, ace știa au legat cu-
noașterea necesar ă de limbaj, subliniind c ă ea se realizeaz ă a priori
prin intermediul limbajului, exprimându-se prin propozi ții
analitice, a c ăror valoare de adev ăr este determinat ă de expresiile
sau simbolurile incluse (entit ățile atomare), ca o extensie a
demersului wittgensteinian din propozi țiile 1-6. Cât prive ște
cealaltă component ă din sistemul binar, cunoa șterea nonnecesar ă,
aceasta se realizeaz ă a posteriori, în mod empiric, depinzând de
experien ță, fiind exprimat ă prin propozi ții cu sens, dar care nu
sunt analitice.
Prin intermediul acestei abord ări, filosofia a încetat s ă
conțină î n c o r p u s u l s ău studiul limbajului, ea îns ăși devenind în
întregime analiza logic ă a discursului științific:

Filosofia a fost conceput ă, pe de o parte, ca analiz ă logică a limbajului
științific, iar construc ția sistemelor lingvistice ca instrument al acestei
analize. Pe de alt ă parte, alegerea defini țiilor sau a limbajelor artificiale

62 (construite) a fost important ă din motive practice (eficien ță, simplitate,
comoditate). Cât ă vreme astfel de reflec ții au fost considerate relevante
sub raport filosofic, determinarea explicit ă a devenit din ce în ce mai
problematic ă.17

Prin apropierea filosofiei de limbaj, prin apelul la unica
metodă, analiza logic ă a acestuia, constructul pozitivi știlor grupa ți
în Cercul de la Viena a pierdut din func ționalitate. Odat ă ce
reprezentan ții acestei mi șcări au luat pe cont propriu adâncirea
studiului în domeniul cunoa șterii, a fost din ce în ce mai dificil s ă
se mențină delimitarea metafizicii de știință, respectiv s ă se
determine rela ția dintre propozi țiile complexe și cele direct
verificabile. Este și cazul celei mai repr ezentative personalit ăți a
Cercului de la Viena, Rudolf Carnap, care s-a v ăzut nevoit s ă își
reconsidere pozi ția. Astfel, Carnap a propus constituirea unui
sistem neutru fa ță de realismul pozitivist, respectiv fa ță de
precedenta paradigm ă, idealistă.
Filosoful german nu abandoneaz ă ipoteza verific ării și
validării în cunoa ștere, dar dep ășirea unei închist ări în rigiditatea
axiomatic ă se realizeaz ă prin operarea distinc ției între limbajul
obiect, a c ărui structur ă a regulilor trebuie construit ă, și limbajul
sintactic sau metalimbajul, prin care se exprim ă structura regulilor.
Prin aceasta, limbajul devine autoreferen țial, sintaxa acestuia
putând fi exprimat ă prin acela și limbaj, f ără a se ajunge la
paradoxuri și nonsensuri. Dar aceast ă delimitare între limbajul
obiect (sau analitic) și limbajul sintactic a condus, de fapt, la
scoaterea acestuia din urm ă în afara problematicii filosofiei, c ăreia
îi rămâne doar limbajul analitic.
În ceea ce prive ște cunoa șterea, Carnap propune
rigidizarea/regularizarea la nivel intensional a limbajului analitic,
cerință pe care o vede imperioas ă cel puțin în privin ța limbajului
științific: „ (…) sunt cerute reguli pentru intensiune, deoarece, în caz
contrar, impreciziunea intensional ă ar persista, ceea ce ar împiedica
înțelegerea reciproc ă limpede precum și comunicarea efectiv ă”18. În
contextul în care filosofi precum Quine și White consider ă că
sensul cuvintelor depinde de factorul subiectiv, c ă acestea nu sunt

63 „perfect inteligibile”, Carnap r ămâne cantonat în problema
obiectiviz ării.

Teza intensionalist ă în pragmatic ă, pe care o ap ăr, afirmă că atribuirea
unei intensiuni constituie o ipotez ă empirică și care, deci, ca orice alte
ipoteze lingvistice, poate fi verificat ă prin observa ții asupra
comportamentului lingvistic. Pe de alt ă parte, teza extensionalist ă
afirmă că atribuirea unei intensiuni, pe baza extensiunii determinate
anterior, nu este o chestiune de fapt, ci una de alegere. Teza afirm ă că
lingvistul este liber s ă aleagă oricare dintre propriet ățile care corespund
extensiunii date; el se poate c ălăuzi în alegerea sa dup ă considerente de
simplitate, dar problema adev ărului sau erorii nu se pune. 19

Apelând la teza intensionalist ă, Carnap l ămurește termenul
tehnic intensiune pe care îl folose ște în dauna celui de semnifica ție,
pentru c ă se refer ă doar la componenta cognitiv ă, nu și la cea
designativ ă a semnifica ției, pe care nu o neag ă, dar căreia nu îi
acordă același rol precum Wittgenstein dup ă convertirea la noua
paradigm ă, Quine sau White. Componenta cognitiv ă studiată de
filosoful german, rigidizat ă la extrem, a stat la baza dezvolt ării
relației de comunicare om-ma șină sau mașină-mașină din modelele
procesuale ale comunic ării, atâta vreme cât „ intensiunea unui
predicat poate fi determinat ă pentru robot la fel ca și pentru vorbitorul
uman, ba chiar într-un mod și mai complet înc ă, dacă structura intern ă a
robotului este îndeajuns de cunoscut ă pentru a prezice”20. Rigidizarea
limbajului ( și artificializarea acestuia) se datoreaz ă concepției lui
Carnap conform c ăreia intensiunea determin ă extensiunea,
respectiv, din punct de vedere si stematic, descrierea unui limbaj
trebuie s ă înceap ă cu teoria intensiun ii, teoria extensiunii
constituindu-se pe baza acesteia.
Limitarea rolului filosofiei la analiza logic ă a limbajului
constituie o închidere atât în ceea ce prive ște filosofia, cât și în ceea
ce prive ște ulterioara constituire a studiului limbajului într-o
disciplin ă de sine st ătătoare. Putem nota, astfel, o dep ășire a
rigidității prin identificarea limbajului observa țional ca entitate
c a r e n u s e s u p u n e i d e a l u l u i p o z i t i v i s t î n c e e a c e p r i v e ște
cunoașterea, dar, totodat ă, o limitare în cadrul rigid al cunoa șterii

64 axiomatice, prin eliminarea aces tuia din câmpul de studiu al
filosofiei.

1 „Cuvântul „idealism” este folosit de filosofi diferi ți în sensuri oarecum diferite.
Vom înțelege prin ele doctrina potrivit c ăreia orice exist ă, sau în orice caz orice
despre care se știe că există, trebuie s ă fie într-un anumit sens mental ”, conform
Bertrand Russell, Problemele filosofiei , București: Editura All, 1995, p.23;
2 Adrian-Paul Iliescu, Filosofia limbajului și limbajul filosofiei , Bucure ști:
Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1989, p.96;
3 op.cit., p.36;
4 op.cit., p.31;
1 Jorgen Husted, „Gottlob Frege. Logici anul discret”, în Anton Hügli, Poul
Lübke (coord.), Filosofia în secolul XX , vol.2, Bucure ști: All Educa țional,
2003, pp.59-69;
5 Gottlob Frege, „On Sense and Reference”, traducere pe Wikipedia a
lucrării din 1892, Über Sinn und Bedeutung, http://en.wikisource.org/wiki
/On_Sense_and_Reference;
6 un „designator rigid” „ desemneaz ă același lucru în toate lumile posibile ”,
conform Saul Kripke, Numire și necesitate , Bucure ști: All Educa țional,
colecția Substan țiAll, 2001, p.47;
7 Gottlob Frege, op.cit.;
8 idem;
9 „Totalitatea faptelor atomare existente este lumea ”, „Existența și non-existen ța
faptelor atomare este realitatea ”, cf. Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-
philosophicus , http://www.kfs.org/~jonatha n/witt/tlph.html, propozi ți-
ile 2.04, 2.06;
10 Bertrand Russell, op.cit., p.28;
11 op.cit., p.36;
12 Vasile Macoviciuc, Inițiere în filosofia contemporan ă, ediția a II-a,
București: Editura Economic ă, 2000, p.318;
13 Bertrand Russell, op.cit., p.84;
14 Cele șapte propozi ții de baz ă sunt înlănțuite cauzal, fiecare la rândul ei
subsumând alte propozi ții înlănțuite logic, astfel încât Tractatus- ul devine
o entitate logic ă atomizat ă, organizat ă în jurul celor șapte propozi ții
principale: „
1. Lumea este tot ce se întâmpl ă, …
2. Ceea ce se întâmpl ă, adică faptul, este existen ța stărilor de lucru
atomare, …
3. Imaginea logic ă a faptelor este gândul, …

65
4. Gândul este o propozi ție cu sens, …
5. Propoziția este o func ție de adev ăr a propozi țiilor elementare, …
6. Forma general ă a funcției de adev ăr este p, ξ, N(ξ). Aceasta este forma
generală a propozi ției,…
Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie s ă se tacă”, apud Ludwig
Wittgenstein, op.cit, propozi țiile 1-7;
15 Dumitru Bor țun, Bazele epistemologice ale comunic ării. Bucure ști:
Universitatea din Bucure ști, Editura Ars docendi, 2002, p.89; idealul
hilbertian a fost formulat astfel: „ a cunoaște = a reconstrui ra țional , adică
a da o hart ă riguroasă a teritoriului studiat, a da un model teoretic exact”;
16 Adrian-Paul Iliescu, op.cit., pp.31-32;
17 Jan Riis Flor, „Ernst Mach. P ărintele Cercului de la Viena”, în Anton
Hügli, Poul Lübke (coord.), Filosofia în secolul XX , vol.2, Bucure ști: All
Educațional, 2003, p.151;
18 Rudolf Carnap, Semnifica ție și necesitate. Un studiu de semantic ă și logică
modală, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1972, p.308;
19 op.cit., p.303; Carnap define ște astfel termenii care stau la baza celor
două teorii: „ Extensiunea propozi ției este valoarea ei logic ă”, op.cit., p.70,
respectiv „ Intensiunea propozi ției este judecata exprimat ă de ea ”, op.cit, p.71;
20 op.cit., p.313.

66 6. Modele procesuale. Scheme

6.1. Modelul liniar. Modelul Shannon-Weaver este cea mai
cunoscut ă și cea mai reprezentativ ă schemă de comunicare,
funcționând dup ă principiul mecanicist al unei linearit ăți emițător-
receptor în care mesajul, f ără conținut semnificant, transport ă
informație măsurabilă. Informa ția rămâne invariant ă pe parcursul
procesului comunica țional, fiind tradus ă în serii binare de unit ăți
de informa ție, numite de Shannon bit, de la binary digit , care
„descriu” evenimentele exterioare în valori de 0 și 1. Dimensiunea
calitativă a informa ției este în mod inten ționat abandonat ă, Claude
Shannon f ăcând o simpl ă remarcă privitoare la acest aspect:

În mod frecvent, mesajul are un în țeles. (…) Aceste aspecte semantice
ale comunica ției sunt irelevante în raport cu problema inginereasc ă.
Aspectul semnificativ este c ă mesajul real este unul selectat dintr-un set
de posibile mesaje .1.
În mod firesc, un mesaj lipsit de semnifica ție pentru
subiectul receptor nu are statut de informa ție, de aceea problema
conținutului semantic nu este eliminat ă, ci doar suspendat ă.
Explicația unei asemenea abord ări este simpl ă.
Matematicianul și inginerul Claude Elwood Shannon a inten ționat,
să structureze un sistem de comunica ții. Sub influen ța studiilor
realizate de Nyquist și Hartley în domeniul teoriei comunica ției, al
noilor, pe atunci (în 1948), metode de modulare a semnalelor și sub
amprenta includerii în cercetare a un or noi factori, cum ar fi efectul
zgomotului în canalul de comunica ție, Shannon public ă în The Bell
System Technical Journal articolul The Mathematical Theory of
Communication , preluat un an mai târziu sub titlul A Mathematical
Theory of Communication într-o lucrare purtând semn ătura sa și a
matematicianului Warren Weaver
2.
Schema cunoscut ă până azi drept modelul Shannon-Weaver
purta denumirea de diagramă schematic ă a unui sistem general de
comunica ții și făcea trimitere strict la aspecte de natur ă tehnologic ă.

67 SURSĂ DE
INFORMA ȚIITRANSMI ȚĂTOR
MESAJ MESAJRECEPTOR DESTINA ȚIE
SEMNAL SEMNAL
RECEPȚIONAT
SURSĂ DE
ZGOMOT

Fig.1 Diagrama schematic ă a unui sistem general de comunica ții, devenit ă
modelul Shannon-Weaver

Func ționalitatea procesului const ă în urmarea câtorva pa și
necesari: alegerea mesajului de c ătre sursă, transformarea acestuia
în seturi de semnale de c ătre transmi țător, trimiterea mesajului prin
intermediul canalului la recept or, decodificarea mesajului din
semnalele recep ționate și transmiterea con ținutului acestuia la
destinație. Shannon a definit elementele diagramei schematice și a
stabilit rolurile acestor elemente astfel:
– sursa de informa ții, având rolul de a produce un mesaj sau
un pachet de mesaje de comuni cat terminalului receptor, în
care mesajul poate fi o secven ță de litere, o func ție de timp
sau de alte variabile, respectiv combina ții între acestea;
– transmițătorul, care transform ă mesajul în asemenea
manieră încât să devină semnal adecvat pentru transmiterea
prin canal;
– canalul, care reprezint ă calea de transmitere a mesajului de
la transmi țător la receptor, și care poate fi o pereche de fire,
un cablu coaxial, o band ă de frecven ță radio, o radia ție
luminoas ă etc.;
– receptorul, având rolul de a executa opera ția invers ă față de
transmițător, reconstituind mesajul din semnal;
– destinația, reprezentând entitatea c ăr e i a î i e s t e d e s t i n a t ă
mesajul.

68 În manier ă mecanicist ă, McQuail și Windahl au încercat s ă
„rescrie” modelul Shannon-We aver în cazul conversa ției umane,
astfel:

De exemplu, în timpul unei conversa ții, creierul reprezint ă sursa de
informații; vocea (sistemul coardelor vocale) joac ă rolul de emi țător,
producând sunete (vocale, consoane care parcurg traseul de la coardele vocale ale unei persoane la urechea alteia), transmise printr-un canal (aerul). Urechea (rec eptorul) decodific ă sunetele/undele sonore (consoane
sau vocale), transformându-le în impulsuri nervoase care ajung la creier
(destinatar).
3

Cu siguran ță, Shannon nu a inten ționat o asemenea
abordare a comunic ării umane. Mai mult, noteaz ă Lucien Sfez
citându-l pe Thayer, „ se uită adesea c ă Claude Shannon și Norbert
Wiener au dezmin țit altădată în mod special ideea c ă teoria lor ar fi
adecvată procesului de comunicare uman ă. Se uită că Shannon se gândea
în principal la transmiterea și obținerea semnalelor electronice ”4. Dar,
așa cum s-a afirmat anterior, problema semnifica ției a fost
suspendat ă, în timp ce problema valorii artistice, emo ționale,
culturale a mesajului nu a fost atins ă, pentru c ă inginerul american
considera c ă informa ția nu afecteaz ă comportamentul.
Aducerea dinspre teritoriul comunica țiilor înspre cel al
comunic ării (în englez ă ambii termeni au acela și semnificant,
communication ) a discu țiilor legate de diagrama Shannon a fost
realizată de Weaver care, în capitolul 1 al lucr ării A Mathematical
Theory of Communication determin ă nivelurile la care se realizeaz ă
comunicarea:
– Nivelul A: Cât de exact pot fi transmise simbolurile de comunicat?
(Problema tehnic ă)
– Nivelul B: Cât de precis simbolurile transmise comunic ă înțelesul
dorit? (Problema semantic ă)
– Nivelul C: Cât de eficient în țelesul recep ționat influen țează
comportamentul în direc ția dorită? (Problema eficien ței)5

Mai mult, Weaver a delimitat între informa ție și
semnifica ție, statuând c ă nivelul A este cel care d ă măsura realiz ării

69 comunic ării la nivelurile B și C. În ciuda punerii în discu ție a
problemei semantice, Weaver a operat o separare artificial ă a
nivelurilor la care se produce comunicarea.
În ciuda criticilor aduse de Sfez, Jacques sau Baudrillard,
care îl consider ă un obstacol epistemologic în dezvoltarea teoriei
comunic ării, modelul Shannon-Weaver continu ă să rămână
element de referin ță în dezvoltarea teoriei comunic ării. Mai mult,
acest model a suferit numeroase modific ări/dezvolt ări ulterioare.

Modelul matematic-cibernetic al comunic ării a devenit în timp „schema
canonică” a comunic ării sau modelul fondator al științelor informa ției și
comunicării. El s-a transformat în punct de referin ță pentru toate
discuțiile sau explica țiile teoretice ale comunic ării6.

Una dintre aceste dezvolt ări în inten ția transmiterii lineare a
mesajului este cea a lui David K. Berlo (modelul S-M-C-R: surs ă,
mesaj, canal, receptor), care transfer ă accentul pe mesaj și pe
palierul semantic al comunic ării, dar r ămâne cantonat în
procesualitate. Transferul pe palie rul semantic nu este complet,
deoarece comprehensiunea, în accep ția lui Berlo, depinde de
acuratețea cu care sunt transmise semnalele, prin alegerea
simbolurilor corecte și nu prin alegerea sensului adecvat.

sursă mesaj canal receptor
competen țe
de comunicare
atitudini
cunoștințe
sistem social
culturăcompeten țe
de comunicare
atitudini
cunoștințe
sistem social
culturăconținut
elemente
tratare
structură
codauz
vză
pipăit
miros
gustcodifică decodific ă

Fig.2 Modelul Berlo adaptat7

70 David Berlo preia practic mode lul mecanicist al lui Shannon
și îl adapteaz ă comunic ării umane, argumentând c ă modelele de
tip S-R (surs ă-receptor) sau cele de tip S-O-R (surs ă-obiect-
receptor) sunt inadecvate acesteia. El admite c ă producerea de
mesaje nu se realizeaz ă în afara unui construct propriu, al unei
Weltansschauung proprii, ci în limitele unei analize în interiorul
unei realit ăți personale, organizat ă și construit ă dinainte. Fiecare
participant la actul comunic ării își organizeaz ă singur propria
lume, iar în interiorul acesteia iau na ștere sensurile personale ale
mesajelor. Nu întâmpl ător, atât în ceea ce prive ște sursa cât și
receptorul, în afara unor competen țe, abilități, aptitudini strict
personale, în background se g ăsesc și sistemele social și cultural de
apartenen ță ale actorilor comunic ării. Scopul comportamentului
comunica țional rămâne producerea r ăspunsului, dar pentru prima
dată comunicarea este privit ă ca acord și ca schimb productiv.
6.2. Feedback-ul. Matematicianul Norbert Wiener nu a
prelucrat diagrama lui Shannon, dar a contribuit substan țial la
modificarea ulterioar ă a acesteia, prin conturarea unei noi arii de
referință în câmpul științelor: cibernetica. În introducerea scris ă în
1947 la lucrarea publicat ă în 1948, Cybernetics, or Control and
Communication in the Animal and the Machine , Wiener și-a expus
explicit inten ția de a unifica câmpurile teoriei comunic ării și a
controlului, aplicabil ă mașinilor și animalelor8. În acest scop, el a
propus pentru desemnarea ariei de studiu termenul cibernetic ă,
derivând din gr. Κυβερνήτης , care înseamn ă cârmaci, timonier,
conducător. Evident, punerea sub aceea și lumină a problematicii
comunic ării și controlului privitor la oameni și mașini s-a datorat
percepției sale pur mecaniciste despre func ționarea sistemului
nervos uman. Wiener considera c ă principalele caracteristici ale
mașinilor de calcul sunt similare și în ceea ce prive ște creierul și
sistemul nervos central. Și asta pentru c ă excitația nervoas ă,
indiferent de intensitatea sa, poate conduce doar la dou ă rezultate:
fie se va termina printr -un proces catalizator, ap ărând un impuls
care va str ăb a t e n e r v u l d e l a u n c a p ăt la celălalt, fie nu va mai
ajunge la cap ătul ei. „ Așadar, exist ă o anumit ă analogie între o fibr ă
nervoasă și un circuit electric bistabil, adic ă un circuit electric având dou ă
stări de echilibru, și numai dou ă”9. Iar insisten ța în a sus ține că

71 problemele de comunicare și control au acela și suport, indiferent
de aria de aplicabilitate, l-au determinat s ă împingă studiul și spre
științele sociale. Dar, men ționează Wiener, pentru a putea aplica
ideile din cibernetic ă în „câmpul amorf” al științelor sociale și în
economie, acestea trebuie mai întâi testate în inginerie și în
biologie10. Mai mult, matematicianul american limiteaz ă
comunicarea la rela țiile om-ma șină, mașină-om, mașină-mașină.
Studiind sistemele cu autoreglare, Wiener a f ăcut o
important ă descoperire: existen ța unei bucle de reac ție, numit ă
feedback loop . Nici diagrama lui Shannon nu era complet lipsit ă de
reglare, dar aceasta se realiza di n exterior, prin intermediul unui
observator, care trimitea un semnal de corec ție (un feedforward )
între receptor și destina ție. Dar în cazul lui Wiener, autoreglarea
prin intermediul buclei de reac ție se realizeaz ă prin modificarea
mărimilor de intrare ( inputs ) în baza m ărimilor de ie șire ( outputs )
cu scopul elimin ării semnalului de eroare și a adapt ării sistemului
la modific ările contextului. Autoregl area a permis transformarea
schemei cibernetice simple percep ție – acțiune într-un sistem mai
complex, presupunând intr ări, ieșiri și o cale de reac ție. În afara
reglării permanente, feedback -ul a subliniat caracterul complex al
comunic ării și a creat premisele viitoarelor studii ale acesteia ca
„fenomen cumulativ”.

INTRARE IR EEȘI SISTEM
FEEDBACK

Fig.2 Tip de control cu bucl ă închisă

72 Acest construct derivat din st udiile lui Norbert Wiener,
având drept scop înl ăturarea erorilor generate de entropie sau
redundan ță a fost adoptat și în câmpul comunic ării umane, unde:

Conexiunea invers ă are în mod tipic un efect de modificare și ghidare a
activităților de codificare și transmitere ale „codificatorului” și poate lua
forme diferite, în func ție de tipul de eveniment comunica țional. Ea poate
fi, de exemplu, „cealalt ă jumătate” a unei conversa ții, rezultatele
examenelor în cadrul unui sistem educa țional, studiile statistice de
audiență ale unei companii de televiziune, recenziile unei c ărți, expresia
facială a interlocutorului, ș.a.m.d.11

Obținerea unui flux circular, în compara ție cu vechea
schemă de comunicare unidirec țională, nu a presupus și o abordare
diferențiată. Wiener a p ăstrat elementele precedentei diagrame
funcționale în rela țiile de comunicare om-ma șină sau om-om prin
intermediul ma șinii, definind „mesajul” în aceea și termeni ca
Shannon:

Pentru noi, o ma șină este un dispozitiv de conversie a mesajelor de
intrare în mesaje de ie șire. Un mesaj, din acest punct de vedere, este o
secvență de cantit ăți care reprezint ă semnalele mesajului. Asemenea
cantități pot fi curen ți electrici sau diferen țe de poten țial, dar nu se limi-
tează la acestea și pot într-adev ăr fi de natur ă diferită. Mai mult,
semnalele componente pot fi distribuite continuu sau discret în timp.
O mașină transform ă un număr de astfel de mesaje de intrare într-un
număr de mesaje de ie șire, fiecare mesaj de ie șire depinzând în fiecare
moment de mesajele de intrare de pân ă la acel moment. 12

Utilizarea feedback- u l u i î n m o d e l e l e d e c o m u n i c a r e s – a
realizat mai târziu, prin studiile lui Osgood, Schramm, DeFleur sau
Dance, dar contribu ția lui Wiener este fundamental ă în depășirea
perspectivei unidirec ționale a comunic ării în ceea ce prive ște
modelele mecaniciste. 6.3. Modelul circular. Wilbur Schramm este primul care
contureaz ă teoria comunic ării drept arie de cercetare de sine
stătătoare și care face distinc ția dintre comunicarea cu/între
mașini, structurat ă de diagrama lui Shannon, și comunicarea
umană. Dacă în primul caz exist ă niște limite proiectate de

73 funcționare și, implicit, de transmitere a informa țiilor, esen ța
relației respective fiind „acordarea” ma șinii la om și a omului la
mașină, adică punerea accentului pe canal pentru realizarea
transferului nedistorsionat al cantit ății de informa ție, în
comunicarea uman ă este scos în eviden ță mesajul, adic ă
interpretarea. „Informa ția” transmis ă în comunicarea uman ă nu se
mai rezum ă la seturi de semnal e electrice sau de alt ă natură, ci la
știri, conținut educa țional, la orice con ținut informa țional ce reduce
incertitudinea, la alternativele unei situa ții, fără a omite îns ă
emoțiile, faptele, opiniile, îndrum ările, persuasiunea. Iar aceast ă
„informa ție” nu se transmite doar pr in intermediul limbajului
verbal, ci și prin „limbajul t ăcut”13.
Schramm interpreteaz ă diagrama Shannon, limitându-se,
inițial, la a crea o rela ție emițător – receptor, reprezentat ă în zigzag:

Fig.3 Modelarea transferului de date în zigzag

Dezvoltarea structurii în zigzag în sensul închiderii buclei,
dar și în ceea ce prive ște mutarea accentului de pe nivelul
tehnologic pe nivelul semantic este completat ă de contribu ția lui
Schramm în definirea ariei comune a cadrelor de referin ță ale
emițătorului și receptorului.
Problema egaliz ării părților implicate în procesul de
comunicare face obiectul studiilo r lui Osgood, care, spre deosebire
de Schramm, considera c ă modelul matematic al comunic ării nu
poate fi aplicat decât în cazul problemelor inginere ști, nu și în cazul
comunic ării umane. Psihologul Charles E. Osgood a pus accent pe
relațiile dintre indivizii care comunic ă, studiind organizarea
acestora și tendința spre echilibru. De altfel, el este autorul teoriei

74 congruen ței, caz particular al teoriei echilibrului a lui Fritz Heider
(stările de dezechilibru produc tensiuni și genereaz ă forțe care tind
să echilibreze raportul), prin intermediul c ăreia aserteaz ă că
schimbările se produc în sensul atin gerii unui grad mai ridicat de
congruen ță. Privind din aceast ă perspectiv ă, cei doi actori ai
comunic ării pot fi pu și pe picior de egalitate. Ei codific ă,
interpreteaz ă și decodific ă în egal ă măsură în comunicarea
raportată la un obiect, privitor la care cei doi au deja o atitudine, iar
relația lor tinde s ă se echilibreze continuu în ciuda divergen țelor de
atitudine sau de judecat ă.

Osgood a ar ătat că același individ poate îndeplini func ția de emițător și
destinatar și ia în considerare în țelesul „simbolurilor din mesaj (am
văzut că modelul lui Shannon și Weaver exclude în țelesul din definirea
informației)” (…) În concep ția lui Osgood, fiecare persoan ă dintr-o
comunitate este v ăzută ca un sistem de comunicare complet,
corespunzând modelului lui Shannon și Weaver. Osgood a rearanjat
modelul lui Shannon în ceea ce a numit „unitate de comunica ții” pentru
transmiterea și primirea de mesaje .14

Odată stabilit faptul c ă emițătorul și destinatarul este
aceeași persoan ă, studiul comunic ării din perspectiva lui Osgood
oferă posibilitatea redefinirii mesajului, ca parte din output- ul total
(reacții), dar și ca parte din input- ul total (stimuli). Mai mult, în
timpul comunic ării interumane mesajul se poate produce simultan
ce mesajul celuilalt actor, compor tamentul non-verbal putând fi
interpretat ca mesaj.

codor
decodorinterpret
codordecodor
interpret
mm

Fig.5 Modelul circular al fluxului comunic ării15

75 Cu toate acestea, modelul circ ular este limitativ, deoarece
nu se ține cont de specificul contextului, de valorile grupului, de
cultură. De asemenea, modelul nu poate fi utilizat în studiul
comunic ării multiple, complexe, a comunic ării de grup și de masă.
Schramm a preluat modelul ci rcular al lui Osgood, f ără a-l
îmbunătăți. El a continuat studiile în ideea diferen țierii între
elementele comunic ării: emițător ( communicator ), mesaj și receptor,
dezvoltând modelul în zigzag al lui Johnson și definind cadrele de
referință (frames of reference) ale actorilor comunic ării, respectiv
câmpul experien ței (field of experience) . Schramm are o contribu ție
esențială în ceea ce prive ște îmbun ătățirea transferului în zigzag de
informație, care const ă în poziționarea mesajelor în zona comun ă a
cadrelor de referin ță ale actorilor comunic ării, în mediul situa țional
și relațional dat16. În mod indirect, acestuia i se atribuie și modelul
Osgood pentru faptul c ă l-a prezentat în propriile lucr ări, fără însă
a contribui la dezvoltarea lui.
6.4. Modelul elicoidal. Comunicarea nu este, dup ă cum am
văzut, un simplu proces de transfer de informa ție între dou ă ființe
umane care au roluri și poziții clar stabilite: emi țător și receptor, ci
fluxuri informa ționale re-orientate/dirijate continuu. Din aceast ă
perspectiv ă, modelul circular al lui Osgood necesit ă îmbunătățiri în
sensul sublinierii asimetriei rela țiilor create. „ Abordarea circular ă
sugerează că fluxul comunic ării se întoarce, descriind un cerc perfect,
exact în punctul de unde a plecat. Analogia cu un cerc este în mod evident
eronată…”17
Pentru a se situa dincolo de simetria modelelor circulare și a
elimina „pasul pe loc” realizat pr in continua re-orientare a aceluia și
flux comunica țional, F.E.X. Dance propune drept model o structur ă
elicoidală. Avantajul prezentei reprezent ări constă în „avansarea”
în procesul de comunicare, în sensul influen țării structurii și
conținutului comunic ării viitoare. Dance face diferen ță clară între
comunicarea uman ă și transferul de informa ție, respectiv între
comunicarea uman ă și comunicarea animal ă. El pune la baza
comunic ării umane vorbirea, a c ărei funcție este ra ționalizarea/
mentalizarea18, ceea ce conduce la crearea unui cadru mereu nou și
la o dezvoltare a comunic ării în context mereu schimbat.

76 Comunicarea î și păstrează continuitatea, dar devine sumativ ă,
cumulativ ă și, mai mult, caracteristica ei devine irepetabilitatea.

Fig.7 Modelul elicoidal al lui Dance

Dacă la Schramm, de pild ă, comunicarea se realiza în
zigzag, prin schimb reciproc de mesaje, asemenea schimbului de
mingi într-un joc de ping-pong, în care actorii comunic ării
(jucătorii) retrimit mesajul într-o zon ă restrâns ă, clar delimitat ă,
într-un cadru de referin ță (terenul de joc), f ără c a p r o c e s u l s ă
conducă la o dezvoltare a jocului pe parcursul desf ășurării lui, la
F.E.X. Dance schimbarea cont extului conduce la o dinamic ă a
actului de comunicare și a actorilor comunic ării, ceea ce implic ă și
o schimbare a cadrului de referin ță prin extinderea lui atât prin
împărtășirea unui sistem mai larg de valori, cât și prin deschiderea
orizontului spre nou. Altfel spus, experien ța comunicativ ă se
raporteaz ă la înv ățare, la înv ățarea continu ă mai exact;
comunicarea se poate defini, în acest context, ca înv ățare,
dezvoltare, descoperire.
Fiecare faz ă a comunic ării presupune filtrarea prin prisma
prezentului a anteriorit ății. Prin aceasta, modelul elicoidal este
caracterizat de continuitate, f ără posibilitatea determin ării unui
început, f ără posibilitatea închiderii. Cu toate acestea, modelul
elicoidal nu este un model propriu-zis, aplicabil unei anumite

77 situații de comunicare. El pune în joc prea pu ține variabile, nu
poate sus ține ipoteze verificabile și nu reprezint ă o modalitate de
reprezentare schematic ă reprezentativ ă unui tip de comunicare.
Structura elicoidal ă implică un fals de continuitate, atâta vreme cât
situațiile concrete de comunicare pr esupun rupturi, discontinuit ăți,
intermiten țe, starturi false. Din aceste considerente, prin
intermediul modelului lui Dance nici nu pot fi explicate sincopele
în actul comunic ării generate de iner ție, absurd, abstract, nonsens
sau patologic.

1 Claude E. Shannon, Waren Weaver. The Mathematical Theory of
Communication . Urbana: University of Illinois Press, 1963, p.33;
2 op.cit., pp.31-36;
3 Denis McQuail, Sven Windahl. Modele ale comunic ării pentru studiul
comunicării de mas ă. București: comunicare.ro, Editura SNSPA – Facultatea
de Comunicare și Relații publice, 2001, p.22;
4 Lucien Sfez. Comunicarea . Iași: Institutul European, colec ția ABC, 2002,
pp.51-52;
5 Claude Shannon, Warren Weaver, op.cit., p.4;
6 Ilie Pârvu, Filosofia comunic ării. Bucure ști: Facultatea de Comunicare și
Ralții Publice „David Ogilvy” – SNSPA, p.40;
7 adaptare dup ă David K. Berlo, The Process of Communication: An
Introduction to the Theory and Practice . New York: Holt, Rinehart& Winston,
1960, p.72;
8 Norbert Wiener, Cybernetics: or Control and Communication in the Animal
and Machine . Cambridge, MA: MIT Press, 1948, în http ://humanities.
uchicago.edu/faculty/goldsmith/C ogSciCourse/NorbertWiener.htm;
9 Norbert Wiener, Sunt matematician . Bucure ști: Editura Politic ă, 1972,
p.253;
10 Norbert Wiener, God and Golem, Inc. A Comment on Certain Points where
Cybernetics Impinges on Religion , Cambridge, MA: Massachussets Institute
of Technology, 1966, p.93;
11 Denis McQuail, Comunicarea . Iași: Institutul European, colec ția
Universitaria, seria Comunicare, pp.36-37; „ Cu toții am găsit că termenul de
feedback, care provenea din electronic ă și a fost însu șit de către speciali știi în
servomecanisme, este o modalitate adecvat ă pentru descrierea fenomenelor în
organismul viu, tot a șa de bine ca în ma șină”, noteaz ă Norbert Wiener, Sunt
matematician , p.256;

78
12 Norbert Wiener, God and Golem, Inc. A Comment on Certain Points where
Cybernetics Impinges on Religion , p.32;
13 Wilbur Schramm, „The Nature of Communication Between Humans”,
în Wilbur Schramm, Donald F. Roberts (editori), The Process and Effects of
Mass Communication , ed. revăzută, Urbana, IL: University of Illinois Press,
p. 13;
14 Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Perspective asupra teoriilor
comunicării de mas ă: Originile, metodele și utilizarea lor în mass-media , Iași:
Polirom, colec ția Collegium, seria media, 2004, p.62;
15 apud Wilbur Scramm, op.cit., p.25;
16 op.cit., pp. 32-34;
17 Frank E.X. Dance, A helical model of communication , apud Denis McQuail,
Sven Windahl, op.cit, p.27;
18 Frank E.X. Dance, Hearing voices , în Donna R. Vocate, Different Voices,
Different Minds . Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, LEA’s
communication series, 1994, p.198.

79 7. Modele procesuale. Formule

7.1. Modelul func ționalist. Harold D. Lasswell, cercet ător
american în domeniul științelor politice, a deschis un articol din
1948, The structure and function of communication in society, cu ceea ce
avea să devină mai târziu unul dintre cele mai cunoscute modele
de comunicare:

Acțiunea de comunicare poate fi descris ă dacă vom încerca s ă
răspundem la urm ătoarele întreb ări:
Cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui?
Cu ce efect?
1

Modelul Laswell presupune o modificare observabil ă și
măsurabilă la receptor, determinat ă de elementele identificabile din
procesul comunic ării, elemente care, dac ă se schimb ă, conduc la
schimbarea efectului. Aceast ă condiționare a efectului comunic ării
de oricare dintre elementele co nstituente a condus la o recep ționare
a formulei ca „urm ă mnezică” a unei diagrame, în care fiec ărei
întrebări îi corespunde câte o parte constituent ă a procesului. Mai
mult, propunerea lui Lasswell de a supune formula 5W2 unui
studiu pluridisciplinar, vizând analize ale regl ării, conținutului,
mediilor de informare, audien ței și efectelor corespondente
întrebărilor, a condus spre o astfel de fragmentare din punct de
vedere al percep ției, încât prin asociere a elementelor componente
ale comunic ării întreb ărilor din formul ă s-a ajuns la o diagram ă
funcțională:

Cine?
emițătorCe spune?
mesajPrin ce canal?
Mijloc de
comunicareCui?
ReceptorCu ce efect?
Efect

Fig.1 Diagrama McQuail-Windahl corespunz ătoare modelului Lasswell3

80 În mod evident, în cadrul fo rmulei 5W accentul cade pe
emițător, mesajele au întotdeauna efecte, iar comunicarea este
privită ca un act de persuasiune. Aceasta func ționează în cazul
comunic ării de mas ă, sau în orice alt ă situație de comunicare în
care scopul este influen țarea receptorului. S ă nu uităm că Lasswell
a propus-o în studiul propagandei și al științelor politice.
Pentru o analiz ă mai consistent ă, aplicabil ă unui cadru mai
larg de referin ță, R. Braddock preia modelul Lasswell și îl
îmbunătățește, în sensul ad ăugării a dou ă întrebări noi: În ce
context? și Cu ce scop?4 Interven ția lui Braddock nu este legat ă de
nevoia extinderii num ărului de elemente componente ale
procesului de comunicare, ci de abordarea studiului din mai multe perspective. De altfel, acesta chiar atrage aten ția asupra faptului c ă
formula lasswellian ă nu implic ă specializarea. Analiza multipl ă
propusă de politologul am erican nu presupune și o abordare
multiplă și diferen țiată, ci o abordare multi- și interdisciplinar ă, în
scopul realiz ării unor analize pertinente ca r ăspunsuri posibile la
întrebările formulei. Braddock subliniaz ă faptul c ă respectivele
câmpuri de cercetare interrac ționează și că întregul nu poate fi
privit ca structur ă aditivă de elemente ale comunic ării,
corespunz ătoare întreb ărilor, ci ca entitate de sine st ătătoare.
Ilie Pârvu sus ține și el punctul de vedere al lui Braddock.
Privitor la centrarea studiului științific al comunic ării pe una dintre
cele cinci tipuri de analize anterior enumerate (f ără a fi abandonate
celelalte), filosoful român noteaz ă:

Interesul acordat uneia dintre aceste perspective depinde, dup ă Lasswell,
de gradul de fine țe conceptual ă considerat necesar în func ție de un
obiectiv științific sau administrativ determinat. Exist ă, evident, și
combinații ale perspectivelor amintite. Formulând aceast ă clarificare,
Lasswell nu e interesat de fragmentarea ac țiunii de comunicare, ci mai
degrabă de conceperea ei ca totalitate aflat ă în interac țiune cu ansamblul
procesului social5

Mai mult, comunicarea din perspectiva formulei
funcționaliste a lui Lasswell poate fi privit ă c a u n o r g a n i s m
complex, în dinamica propriei existen țe, decât ca un proces limitat
la schimbul/interac țiunea dintre elementele sale componente.

81 7.2. Modelul descriptiv al lui Johnson. Cercetătorul
american Wendell Johnson, specialist în câmpul psihologiei clinice
și al patologiei vorbirii, renun ță la a denumi actorii comunic ării,
limitându-se la a îi nota Mr.A și Mr.B, iar formula sa devenit ă
model de comunicare în 1948, const ă în zece pa și care fac trimitere
atât la o dimensiune comunicativ ă, cât și la o dimensiune
perceptiv ă a fiecărei părți implicate:

1. Are loc un eveniment –
2. care este perceput de Mr.A prin intermediul ochilor, urechilor sau altor organe de sim ț, și ca rezultat
3. impulsurile nervoase sunt transmise la creierul lui Mr.A, iar de acolo
la mușchi și glande, producând tensiuni, „emo ții” preverbale etc.
4. pe care Mr.A începe s ă le traduc ă în cuvinte în conformitate cu
pattern-urile verbale cu care este obi șnuit, și în afara tuturor acestor
cuvinte el „gânde ște că”
5. „selecteaz ă” sau rezum ă câteva, cărora le dă o anumit ă formă și apoi
6. prin intermediul undelor sonore sau luminoase, Mr.A vorbe ște cu
Mr.B, 7. ale cărui urechi și ochi percep respectivele unde sonore și luminoase, și
ca rezultat 8. impulsurile nervoase sunt transmis e la creierul lui Mr.B, iar de acolo
la mușchi și glande, producând tensiuni, „emo ții” preverbale etc.
9. pe care Mr.B începe s ă le traduc ă în cuvinte în conformitate cu
pattern-urile verbale cu care este obi șnuit, și în afara tuturor acestor
cuvinte el „gânde ște că”
10. „selecteaz ă” sau rezum ă câteva, cărora le dă o anumit ă formă și apoi

Mr.B vorbe ște sau acționează în acord, astfel stimulându-l pe Mr.A –
sau pe altcineva – și astfel procesul de comunicare continu ă…6

Abordarea procesului de comunicare nu este rigid ă, fiind
atinse inclusiv cazurile particulare ale comunic ării intrapersonale –
situație netratat ă de alte modele sau pentru care alte modele nu pot
fi aplicate, cum nu sunt omise nici ariile sensibile ale câmpului
comunic ării, cum ar fi: influen ța spiritual ă, sistemele proprii de
valori ale actorilor comunic ării sau intangibilitatea personalit ății.
Formula johnsonian ă este înso țită și de o reprezentare
succintă, având mai degrab ă rolul de a delimita pa șii procesului
decât de separa etapele. De altfel, cercet ătorul american subliniaz ă

82 acest aspect, al separ ării etapelor din ra țiuni func ționaliste (pentru
a examina func țiile și a determina posibilele discrepan țe la nivelul
fiecărei etape), și nu din ra țiuni stocastice. Într egul studiu al lui
Johnson este dedicat analizei respectivelor discrepan țe,
constituindu-se în prima abordare distinct ă a barierelor
comunic ării.

1 9 8 7 6 5 4 3 21 0 etc.

Fig.2 Reprezentarea schematic ă a modelului descriptiv al lui Johnson7

Într-o reprezentare grafic ă mai elaborat ă a procesului de
comunicare descris prin formul ă, acesta ar încorpora urm ătoarele
elemente constituente:
simțuri
simțuri
simțuri
sistem nervos
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
cuvinte
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
informație
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
eveniment
percepție reacție pattern-uri
verbalefiltru
intelectualsimțuri
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
unde sonore,
luminoase
simțuri
simțuri
simțuri
sistem nervos
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
simțuri
cuvinte
percepție reacție pattern-uri
verbalefiltru
intelectualcanal Mr.A Mr.B
acționează
comunicăselecție /
rezumat

Fig.2 Diagrama elaborat ă a modelului descriptiv al lui Johnson

Practic, W. Johnson nu transfer ă modelul procesual al lui
Shannon în planul comunic ării umane, ci construie ște un model
nou, în care intervin dou ă dimensiuni, anticipând astfel studiile lui
Gerbner, care delimiteaz ă explicit cele dou ă dimensiuni ale
procesului de comunicare, cea perceptiv ă și cea comunicativ ă. În
ciuda unei abord ări complexe, presupunând luarea în considerare,
în afara limbajului și a gesturilor, posturii, expresiei faciale, pozi ției
generale a corpului, modelul func ționalist al lui Johnson r ămâne
cantonat în func ționalitatea mecanicist ă, specific ă gândirii jum ătății
secolului trecut. În plus fa ță de func ționalismul ma șinist,

83 cercetătorul american aduce în discu ție două dimensiuni noi, de
exploatat, dat ă fiind percep ția actului comunic ării ca un produs
complex, unit, rezultat al condi ției organice a comunicatorului.
Așadar, comunicarea se structureaz ă mecanicist într-un cadru
organic al producerii și receptării, prin dimensiunea psihologic ă și
prin cea cultural ă (socială). Astfel, Johnson dep ășește închiderea
paradigmei mecaniciste a comunic ării, prefigurând o nou ă
paradigm ă, organicist ă.
Contribu ția lui W. Johnson este tocmai aceast ă adâncire a
studiului din perspectiv ă psihologic ă, respectiv pozi ționarea egal ă
a actorilor comunic ării, cu men țiunea că, spre deosebire de
emițător (Mr.A), receptorul (Mr.B) nu percepe semnale din mediu,
c i d e l a e m i țător. Aceste semnale „culese” de organele de sim ț8,
transformate în impulsuri nervoase, filtrate de pattern-urile verbale
ale limbii și transformate în cuvinte/expresii prin intermediul
cărora sunt transmise mesajele urmeaz ă același circuit în cazul
ambilor actori ai comunic ării, deși diagrama func țională nu se
închide, comunicarea realizându-se în zigzag, asemenea modelului Schramm. Reliefarea dimensiuni i perceptive, comparativ cu
celelalte modele ale comunic ării propuse la sfâr șitul deceniului
cinci al secolului trecut, reprezint ă o altă contribu ție majoră a lui
Wendell Johnson. Dimensiunea perceptiv ă a celor doi actori ai
comunic ării implic ă o „acordare” a limbajelor acestora, dar și a
conștientizării proiec ției proprii, trimi țând mai degrab ă la jocurile
de limbaj wittgensteiniene, decât la cunoscuta propozi ție din
Tractatus, „ 5.6. Limitele limbajului meu semnific ă limitele lumii mele ”:

Ce este esen țial, în scopul unei rezum ări și a unei comunic ări eficiente
(n.a. vezi etapa 4), este adecvarea con știentizării proiecției. Pentru o
accentuare practic ă, trebuie vorbit despre con știentizarea proiect ării ca
focalizare pe mine (to-me-ness) .9

7.3. Modelul multifunc țional al lui Gerbner. Cercetătorul
american de origine maghiar ă George Gerbner adânce ște studiile
neuropsihologului Wendell Johnson, dar mut ă accentul pe „mesaj”.
Mesajul este acordat contextului de producere și poate fi interpretat
doar prin apel la acesta. Prin aceast ă ancorare în context și prin

84 apel la multifunc ționalitatea anticipat ă, nu doar prin dimensiunea
lasswellian ă, a eficien ței, ci și prin cea johnsonian ă, a selecției și
continuei transform ări a mesajului, modelul lui Gerbner acoper ă o
arie larg ă de aplicabilitate, luând forme diferite în func ție de
specificul situa ției de comunicare.
Inițial, cercet ătorul american a dat modelului o form ă
descriptiv ă, într-o versiune în zece pa și:

1. Cineva
2. percepe un eveniment 3. și reacționează
4. într-o situa ție
5. cu anumite mijloace
6. pentru a pune la dispozi ție
7. într-o anumit ă formă
8. și într-un anumit context
9. un anumit con ținut
10. a cărui transmitere are anumite consecin țe
10

Față de formula lasswelian ă, căreia îi corespund pa șii
algoritmului gerbnerian astfel: Cine? – 1, Ce spune? – 9, Prin ce
canal? – 5, Cui? – indus, Cu ce efect? – 3 și 10, respectiv fa ță de
extensia lui Braddock: În ce context? – 4 și 8 (cu diferen țierea între
contextul perceperii și contextul producerii mesajului), Cu ce scop?
– omis, noul model descriptiv aduce în discu ție două lucruri
distincte: perceperea unui ev eniment, respectiv forma de
transmitere a mesajului. Cele dou ă aspecte fac, îns ă, obiectul
studiului lui W. Johnson, astfel încât putem considera modelul
funcțional al lui Gerbner drept un model de sintez ă.
Mai mult, raportat la precedentele referin țe, McQuail și
Windahl adâncesc studiul formei descriptive a modelului prin
acordare a fiec ărui pas la câte un câmp distinct de studiu (a se
vedea modelul func ționalist). Cei doi cercet ători delimiteaz ă pe
pași câmpurile de studiu din comunicarea de mas ă în acord cu
intenția lasswellian ă, astfel: 1. cercetarea audien ței/emițătorului, 2.
teoriile percep ției, 3. studiul efectelor/impactului, 4. studiul
contextului recept ării, 5. studiul canalelor, al mijloacelor de
comunicare, al controlului asupra tehnologiilor și echipamentelor,

85 6. studiul problemelor manageriale , a mijloacelor de difuzare, a
posibilităților de acces la informa ție, 7. studiul modalit ăților de
organizare a con ținutului, 8. studiul contextului comunic ării, 9.
analiza de con ținut și 10. studiul efectelor.11
Față de modelele Lasswell și Johnson, forma descriptiv ă a
modelului multifunc țional al lui Gerbner a fost „completat ă” de o
diagramă care eviden țiază cele dou ă dimensiuni ale comunic ării:
dimensiunea perceptiv ă și cea a mijloacelor și controlului:

E
eveniment E’M
S
formăE
con tținuom sau ma șinăAxa percepției
Relația dintre cel care comunic ă
și lumea evenimentelor
Axa mijloacelor și controlului
Relația dintre cel care comunic ă
și produsul comunic ăriiselecție
contextgrad de accescanale controlm
ijloace de com
unicare

Fig.3 Modelul func țional al lui Gerbner

Diagrama reliefeaz ă procesul de comunicare, începând de
la percep ția evenimentului E ca E’ de c ătre subiectul M pân ă la
transmiterea sa ca mesaj (SE) , în care forma S reprezint ă
modalitățile lingvistice sau pa ralingvistice iar con ținutul E
informația de transmis.

86 Dac ă forma descriptiv ă a modelului gerbnerian impune opt
câmpuri majore de studiu în ceea ce prive ște teoria comunic ării,
diagrama limiteaz ă analiza la cele dou ă axe de producere: axa
„psihofizic ă” (perceptiv ă sau de recep ție) și axa „tranzac țională”
(de comunicare). Axa „psihofizic ă” are drept centru de interes
percepția, ca proces de interac țiune sau negociere, „ de adaptare a
unor stimuli la matricea intern ă de gândire sau la concepte deja asimilate .
Când aceast ă ‹potrivire› are loc, înseamn ă că am perceput ceva, pentru c ă
i-am conferit în țeles. Astfel, „‹în țelesul› deriv ă de la potrivirea unor
stimuli externi la concepte interne ”12

Această „potrivire”, completeaz ă D. Bor țun, este controlat ă de
modelul cultural al fiec ăruia. Așadar, oameni din culturi diferite vor
percepe realitatea diferit; iar percep ția nu este doar un proces psihologic
care se desf ășoară înăuntrul individului, ci o problem ă de cultur ă.13

Axa „tranzac țională” reliefeaz ă dimensiunea comunicativ ă,
dar care nu presupune doar un transfer de con ținut, ca pachet de
date, ci un ansamblu form ă-conținut în care mesajul este
autogenerativ. Gerbner afirm ă că „S nu stă niciodat ă pentru sine
însuși decât în cazul în care înseamn ă bruiaj; el este întotdeauna cuplat
cu E, cu aspectele de con ținut ale semnalului, care faciliteaz ă procesul de
reprezentare ”14.
Dacă pe axa orizontal ă, percep ția este influen țată de
context, grad de acces și selecție, pe axa vertical ă intervin în
procesul de transmitere canalul , mijloacele de comunicare și
controlul. Exemplificând modul în care se realizeaz ă comunicarea
pe axa vertical ă, Gerbner define ște un concept nou, disponibilita-
tea, ca echivalent al selectivit ății pe axa orizontal ă. Dar selectivita-
tea și disponibilitatea nu sunt abordate în premier ă, deoarece și W.
Johnson face referire, atât în cazul Mr.A (selectivitate) cât și în
cazul Mr.B (disponibilitate) la trecerea informa ției prin filtrul
gândirii, la selec ția și rezumarea acesteia. De altfel, W. Johnson
anticipeaz ă prin modelul s ău descriptiv cele dou ă dimensiuni ale
modelului multifunc țional al lui Gerbner.
Modelul Gerbner nu poate r ăspunde satisf ăcător în cazul
acumulărilor de cuno ștințe, în cazul comunic ării văzută ca act de
învățare, spre deosebire de modelul elicoidal al lui F.E.X. Dance,

87 dar se caracterizeaz ă prin deschidere/disponibilitate de context și
selectivitate, care influen țează grila personal ă de percep ție și
sistemul propriu de valori al fiec ărui actor al comunic ării. Modelul
Gerbner nu este circular, de aici rezultând și aplicabilitatea sa în
contextul comunic ării unidirec ționale sau în comunicarea cu
feedback sc ăzut (a se vedea studiul comunic ării de mas ă la
McQuail&Windahl, Severin&Tankard, DeFleur&Ball-Rokeach etc.),
ci organizat pe structura în zigzag a comunic ării la W. Schramm.
Linearitatea modelului rezult ă și din compara ția pe care o face
George Gerbner cu modelul Shannon15. Multifunc ționalitatea, în
schimb, deriv ă din capacitatea de a descrie atât comunicarea
umană, cât și cea cu suport tehnologic.
7.4. Modelul DeFleur. Cercetătorul american în câmpul
teoriei comunic ării Melvin DeFleur îmbun ătățește semnificativ
modelele unidirec ționale, adâncind studiul pe dimensiunea
semantic ă. El pune la baza comunic ării conven ția, ca regul ă prin
care o anumit ă etichetă poate fi asociat ă unei defini ții reprezentând
semnifica ția conceptului. Prin conven ție se realizeaz ă
standardizarea unor conexiuni într e elementele mesajului transmis
și semnifica țiile lor, prin raportare la referen ții externi sau la
experien țele subiective ale persoanei care comunic ă.

Controversele moderne despre natura comunic ării continu ă să sublinieze
importanța aplicării unor etichete și semnifica ții prin conven ții sociale.
Convențiile lingvistice se refer ă la regulile convenite social pentru
interpretarea cuvintelor, cuvinte care sunt create într-o comunitate lingvistic ă ce folosește în comun o anumit ă limbă. Convențiile leagă un
anumit cuvânt (un set specific de sunete produse oral) de experien țe
interne subiective (provocate de contactul cu realitatea), asupra c ăruia
membrii comunit ății lingvistice convin c ă sunt corespunz ătoare acelui
cuvânt. Pentru a face posibil ă comunicarea, semnifica țiile trebuie s ă fie
aceleași, sau cel pu țin apropiate, pentru persoanele care împ ărtășesc
convenția. Mai simplu formulat , cuvintele au semnifica ții care pot fi
împărtășite datorit ă regulilor conven ției care le leag ă între ele.
16.

Evident, conven țiile nu se extind doar la nivelul limbajului
oral sau scris, ci și la diferitele semne stabilite conven țional în ceea
ce privește comunicarea nonverbal ă. Semnifica țiile sunt elaborate,

88 așadar, atât pentru cuvinte, cât și pentru celelalte tipuri de semne.
În acest context, comunicarea uman ă presupune „ determinarea unor
semnifica ții din partea altor persoane ”17, definiție bazată pe aplicarea a
două principii: conceptele reprezint ă fundamentul cunoa șterii
subiective, iar conven țiile stau la baza comunic ării. În plus, punând
comunicarea la baza ordinii sociale, DeFleur îmbog ățește modelul
Shannon prin aten ția acordat ă fluxului informa țional: semnifica țiile
de transmis sunt codificate în me saj, mesajul transmis prin canal și
decodificat ca semnifica ție de către receptor. Putem vorbi despre
comunicare doar dac ă există coresponden ță între semnifica ții.
În urma accentului pus pe semnifica ție, mai exact prin
promovarea unor teorii desp re comunicare derivând din
presupusa paradigm ă a semnifica ției, DeFleur avanseaz ă un model al
comunic ării bazat pe o list ă sintetică de propozi ții, astfel:

1. Memoria uman ă face posibil ă dezvoltarea cunoașterii .
2. Cunoa șterea exist ă sub forma conceptelor , care sunt structuri de
semnifica ții etichetate sau denumite ca atare de c ătre indivizi.
3. Semnifica țiile pentru concepte pot fi create de c ătre o persoan ă prin
contact senzorial direct cu diferite aspecte ale realit ății, sau prin
interacțiune simbolic ă în cadrul unei comunit ăți de limbă.
4. Limba este în principal un set de simboluri (verbale sau gestuale)
care denumesc semnifica ții convenite în prealabil.
5. Conven țiile standardizeaz ă legăturile dintre simbol și semnifica ție,
făcând comunicarea posibilă între cei care ader ă la reguli.
6. Simbolurile și convențiile lingvistice cuvenite și folosite de un anumit
grup modeleaz ă percepția, interpretarea și conduita față de lumea
fizică și socială a membrilor societ ății.18

Întreaga înl ănțuire logic ă determinant ă pentru paradigma
semnifica ției: cunoaștere – concept – contact senzorial/interac țiune
simbolică – limbă – conven ție – percep ție/interpretare/conduit ă
depășește linearitatea modelului Shannon și face trimitere implicit ă
la reacție, răspuns, autoreglare, cu alte cuvinte la feedback loop al lui
Wiener. McQuail și Windahl au structurat modelul DeFleur,
schițând o diagram ă funcționalistă adecvată:

89 SURSĂ EMIȚĂTOR
SURSĂ EMIȚĂTOR CANALCANALMIJLOC DE
RECEPTARE
A MESAJULUI
MIJLOC DE
RECEPTARE
A MESAJULUIDESTINATAR
DESTINATARBRUIAJMIJLOC DE
COMUNICARE
ÎN MASĂ
MECANISM DE
ÎNREGISTRARE A
FEEDBACK-ULUI

Fig.4 Dezvoltarea de c ătre DeFleur a modelului Shannon-Weaver (apud
McQuail și Windahl19)

Modelul DeFleur nu mai face trimitere strict ă la un subiect
activ, emi țătorul, care transmite un mesa j cuantificabil unui subiect
pasiv, receptorul, ci încearc ă o punere pe picior de egalitate a celor
doi actori ai comunic ării. Cerin ța impus ă de DeFleur pentru
realizarea comunic ării este tocmai izomorfismul (coresponden ța de
înțelesuri). Cu toate acestea, teoria cercet ătorului american r ămâne
cantonat ă în viziunea mecanicist ă, dată fiind reducerea paradigmei
semnifica ției la o listă sintetică de propozi ții.

1 apud Ilie Pârvu, Filosofia comunic ării. Bucure ști: Facultatea de
Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA, 2000, p.50;
2 nume sub care mai este cunoscut modelul Lasswell, provenind din
formula original ă, în limba englez ă: „Who? Says what? In which channel?
To whom? With what effect? ”;
3 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunic ării pentru studiul
comunicării de mas ă. București: comunicare.ro, Editura SNSPA – Facultatea
de Comunicare și Relații Publice, 2001, p.19;
4 op.cit., p. 20;
5 Ilie Pârvu, op.cit., p.51;

90
6 Wendell Johnson descrie astfel procesul comunic ării în articolul “The
Communication Process and General Semantic Priciples ”, publicat în
Wilbur Schramm, Mass Communication , 2nd edition. Urbana: University of
Illinois Pres, 1975, pp.301-302, preluat dup ă studiul “Speech and
Personality ”, publicat în The Communication of Ideas , la New York: Institute
for Religious and Social Studies;
7 op.cit., p.301;
8 „(…) exist ă înainte de toate o oarecare surs ă de stimulare senzorial ă în ceea ce
numim „camera” (n.a. exemplul utilizat de cercet ătorul american) – un
oarecare fel de „radia ții energetice” (etapa 1) care ac ționează asupra termina țiilor
nervoase din piele ”, noteaz ă Johnson, pentru a traduce în manier ă
procesual ă percepția, op.cit., p.304;
9 op.cit., p.311;
10 apud Denis McQuail, Sven Windahl, op.cit., p.27;
11 op.cit., p.27;
12 Dumitru Bor țun, Bazele epistemologice ale comunic ării. Bucure ști:
Universitatea din Bucure ști, Editura Ars docendi, 2002, p.39;
13 op.cit., p.49;
14 apud Denis McQuail, Sven Windahl, p.29;
15 George Gerbner, Toward a General Model of Communication , apud Werner
J. Severin, James W. Tankard Jr., Perspective asupra teoriilor comunic ării de
masă. Iași: Polirom, Colec ția Collegium, Seria Media, 2004, p.69;
16 Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rockeach. Teorii ale comunic ării de mas ă.
Iași: Polirom, Colec ția Collegium, Seria Media, 1999, p.241;
17 op.cit., p.242;
18 Lista sintetic ă de propozi ții, organizat ă în spiritul Tractatus -ului
wittgensteinian se poate reduce la patru teorii preliminare specifice
comunic ării de mas ă: funcția presei de construire a semnifica țiilor (Walter
Lipmann), teoria cultiv ării (George Gerbner), func ția presei de stabilire a
ordinii de zi (Donald L. Shaw și Maxwell McCombs), respectiv func ția
mass-media de modelare a limbii (Melvin DeFleur și Timothy Plax), în
t i m p c e l a b a z a c o n t u r ării paradigmei semnifica ției DeFleur a șează patru
teorii ale construc ției sociale: lingvistica , prin cunoa șterea realit ății despre
limbă, antropologia , prin relativitatea cultural ă în constituirea
semnifica țiilor, sociologia , prin interac țiunea simbolic ă și sociopsihologia ,
prin utilizarea schemelor cognitive ca semnifica ții pentru realitate, v.
op.cit., 259;
19 Denis McQuail, Sven Windahl, op.cit., p.23.

91 8. Modele semiotice clasice

8.1. Modelul semiotic al lui Saussure. F. de Saussure nu a
intenționat să aducă în prim plan un model de comunicare, dar
studiile sale de pionierat în domeniul lingvisticii contureaz ă un
model „structural” prin ca re sunt puse în eviden ță relațiile dintre
elemente în inten ția creării de înțeles. Din perspectiv ă comunica țio-
nală, accentul cade pe mesaj și nu pe procesul comunic ării sau pe
actorii implica ți.
Deși în sens restrâns structuralismul se refer ă la etapa
incipient ă din istoria lingvisticii, pân ă la apari ția gramaticii
generative a lui Chomsky, în sens la rg ea face referire la ideea de
sistem al limbii, ca structur ă mediatoare între realitatea obiectiv ă și
percepția subiectiv ă. Părintele structuralismului este Ferdinand de
Saussuse, în ciuda faptului c ă nu a determinat limitele conceptuale
și nici nu a creat premise constituirii structuralismului ca teorie
unitară în sens popperian. Structuralismul presupune reducerea
succesivă a variantelor la invariante și postuleaz ă organicitatea
părților1. El vizeaz ă studiul totalit ăților organizate, spre deosebire
de totalit ățile sumative, și presupune leg ătura intrinsec ă cu
caracterul sistematic al unui ob iect. Saussure a studiat limba ca
totalitate organic ă, punând astfel bazele lin gvisticii structurale, f ără
însă să și foloseasc ă acest termen. Dar func ționalitatea structural ă,
specificitatea func țiilor limbii, subsistemele (în func ționalitate)
privesc, în principal, limba în decupajul static al unei epoci.
Pe de alt ă parte, lingvistul elve țian se desparte de practica
lingvistic ă a studierii originii limbilor și încearc ă să descrie
„structura” limbii. Lingvistica dobânde ște astfel un alt obiect de
studiu, o entitate diferit ă de cele ale altor științe, limba.

Lingvistica întâlne ște oare în cale un obiect prim și imediat, o realitate
anume, un ansamblu de lucruri absolut evidente, a șa cum se întâmpl ă în
cazul fizicii, chimiei, bota nicii, astronomiei etc?
Nicidecum și niciodat ă: ea se situeaz ă la polul opus fa ță de științele care
pot porni de la o informa ție dorită de simțuri.2

92 Limba se constituie într -un „regn” distinct, ale c ărei unități
sunt duale, alc ătuite dintr-o dimensiune fizic ă/obiectiv ă și una
mentală/subiectiv ă. Pentru o mai bun ă înțelegere a acestei
abordări, Saussure distinge între limb ă (langue ), „produsul social
depozitat în creierul cuiva ”, obiectul propriu-zis al lingvisticii, și
vorbire ( parole ), punerea în act a limbii: „ Evitând defini țiile sterile ale
cuvintelor, am diferen țiat deja, în sânul fenomenului total care reprezint ă
limbajul, doi factori: limba și vorbirea. Limba este pentru noi limbajul
minus vorbirea ”3. Limba nu are realitate obiectiv ă, ci reprezint ă o
instituție social ă care scap ă premedit ării și c a r e n u s e s u p u n e
regulilor de organizare a realit ății externe pe care o descrie. Fiind
un construct teoretic, limba este perceput ă ca modalitate de
inteligibilizare a faptelor de limba j, iar prin aceasta se subsumeaz ă
limbajului. Aceast ă distinc ție saussurian ă este singura care
operează cu entit ăți „sumative”, pentru a putea oferi limbajului
unitatea. Prin aceasta, limba este perceput ă ca obiect, corpus care se
constituie într-un model teor etic de structurare a facult ăților
limbajului.
Prin aceste dou ă dihotomii impuse: semn fizic/semn
mintal, respectiv langue/parole , Saussure nu prive ște obiectul
lingvisticii ca fiind strict separa bil în structuri constituente, ci
lansează provocarea studierii acesteia ca întreg divizibil doar la
nivel analitic, nu și funcțional, mai mult, legând elementele
componente de func țiile lor. Privitor la necesitatea studierii
întregului în organicitatea sa, Saussure afirm ă că limba nu poate fi
redusă la sunete sau la alte unit ăți constituente, nu se poate deta șa
de acestea, dar nici nu se poate cl asifica în vreo categorie de fapte
umane, constituindu-se ca întreg în sine și ca principiu de
clasificare deopotriv ă. Ea nu poate fi, a șadar, o func ție a subiectului
vorbitor, ci o structur ă pe care individul o înregistreaz ă în timp.
În aceea și idee a studiului ca întreg organic, Saussure
operează o altă distincție, între sincronie și diacronie, prima
component ă referindu-se la studiul limbii într-un anumit moment
al dezvolt ării sale, în timp ce cea de-a doua se refer ă la studiul
acesteia în timp. Sincronia opereaz ă asupra subiectului ca element
static, în timp ce diacronia îl prive ște ca sistem dinamic, supus
schimbărilor. Sincronia limbii es te doar un construct științific

93 (limba „ evoluând f ără încetare ”) la care apeleaz ă Saussure pentru a
putea studia func ționalitatea acesteia. Lingvistul eleve țian se
oprește asupra studiului limbii din aceast ă perspectiv ă și pentru c ă
spre deosebire de faptele diacro nice cele sincronice prezint ă o
oarecare regularitate, dar nu cu cara cter imperativ. Astfel, este mult
mai simplu de stabilit limitele gene rale de studiu ale lingvisticii
saussuriene: „ Obiectul lingvisticii sincron ice generale este stabilirea
principiilor fundamentale ale întregul ui sistem idiosincronic, a factorilor
constitutivi ai întregii st ări a limbii ”4. Prin aceast ă abordare, ne oprim
doar asupra raportului dintre form ă și conținut, în timp ce
studierea unei succesiuni dinamice de stadii ne-ar obliga la
orientarea spre studiul unor „categorii de idei”, în evolu ție.
Întreprinzând un asemenea demers, lingvistul elve țian
ajunge la concluzia c ă limba, ca sistem de semne, este un caz
particular al altor asemenea sisteme. Prin urmare și lingvistica,
disciplina care studiaz ă „structura” limbii, este un caz particular al
unei discipline mult mai generale, a unei științe care studiaz ă
semnele în via ța socială, numită semiologie (de la gr. sémeion , semn).
Din punct de vedre al studiului comunic ării, cea mai
important ă distincție făcută de Saussure este cea între semnul fizic
și cel mental, între cuvântul scris/rostit și conceptul mintal. În acest
sens, delimitarea conceptual ă este urm ătoarea:

Numim semn combina ția dintre concept și imagine acustic ă
(…)Propunem men ținerea cuvântului semn pentru a desemna întregul
și pentru a înlocui concept și imagine acustic ă prin semnificat și
semnificant; ace ști ultimi termeni au avantajul de a marca opozi ția care
îi separă fie între ei, fie de întregul din care fac parte .5

Semnificantul reprezint ă, așadar, partea vizibil ă, existen ța
fizică a semnului, în timp ce semnificatul desemneaz ă conceptul
mintal, comun tuturor membrilor aceleia și comunit ăți lingvistice,
aceleiași culturi. Semnifica ția este determinat ă de relația existent ă,
de asocierea dintre semnificat și realitatea extern ă (sau înțelesul
conceptului). Ea nu poate exista în afara semnelor, ci poate doar în
exteriorul domeniului lingvistic, sus ține Saussure. Practic, actul de
comunicare presupune activita tea codare/decodare, în func ție de

94 raporturile inten ționate/interpretate dintre semn, perceput în
existența sa binar ă (semnificant și semnificat) și realitate. Din
perspectiv ă semiotic ă, înțelesul nu este „împachetat” în mesaj, ci
reprezint ă u n p r o c e s a c t i v , d e r e – c r e are/interpretare/negociere a
mesajului (în linia exploatat ă ulterior de teoreticienii modelelor
tranzacționale ale comunic ării).

semnul
compus din
semnificant și semnificat
(existen ța (conceptul
fizică a mental)
semnlui)semnifica ția realitatea extern ă
sau înțelesul

Fig. 1 Elementele în țelesului în modelul lui Saussure6

Mai mult, Ferdinand de Saussure studiaz ă și raporturile
instituite între p ărți, considerând c ă legătura dintre semnificant și
semnificat este arbitrar ă, dată fiind unitatea organic ă a semnului și
unitatea de percep ție a structurii concept mental – imagine acustic ă.
Pe de alt ă parte, atâta vreme cât nici o entitate de ordin lingvistic
nu poate fi „dat ă” în mod nemijlocit de sim țuri, oricât am încerca
să simplific ăm un semn trebuie s ă ținem cont de el ca semnifica ție
și să ajungem la amintita pereche concept mental – imagine
acustică. Iar aceast ă „pereche de obiecte eterogene”7 (semne-idei )
este conven țională, nu natural ă. Din aceast ă arbitrarietate a
asocierii elementelor compon ente ale semnului rezult ă și
arbitrarietatea semnului în sine, prin lipsa leg ăturii directe dintre
semnificant și realitatea extern ă.
Natura dual ă a limbajului (gândire-sunet), plecând de la
natura dual ă a sunetelor, imprim ă rolul de mediator limbii,
situând-o între o entitate lipsit ă de materialitate (gândirea) și una
lipsită de spiritualitate (rostirea). În acest sens, asocierea concept-
sunet este în egal ă măsură iluzorie (pentru c ă nu se poate opera
distincția, prin „decupare” de context), în egal ă măsură necesară
pentru c ă nu se poate concepe semnul ca fiind doar concept sau
doar entitate rostit ă sau scris ă. Raportul, aparent paradoxal, trimite

95 la raportul und ă-corpuscul din fizic ă, iar semnul, și prin extindere
limba, pot fi privite prin prisma „metaforei luminii”. În plus, în
baza acestei compara ții, tot așa cum în cazul luminii nu putem
studia radia ția luminoas ă în afara „func ționalității” ei, adic ă prin
apel la „decupare” din context, tot astfel nici semnul nu poate
simboliza ceva, nu î și poate exprima valoarea decât prin raport la
alte valori similare. Semnifica ția se construie ște, astfel, ca o
structură de diferen țe, ca o delimitare, cu posibilitatea de
identificare prin apel la diferen țe. Saussure propune „ cunoașterea
modului de func ționare a semnelor prin intermediul diferen țelor dintre ele
la un moment dat ”8. Practic, ceea ce este sesizat la un moment dat nu
este semnifica ția. Principiul fundamental al semiologiei , în termenii lui
Saussure, are urm ătoarea formulare:

În limbă nu există nici semne, nici semnifica ții, ci diferen țe între semne
și diferențe între semnifica ții, care
1. există exclusiv unele în raport cu ce lelalte (în ambele sensuri), fiind
așadar inseparabile și solidare, dar
2. care nu vor ajunge niciodat ă să-și corespund ă în mod direct .9

Totul se întemeiaz ă în limb ă, prin apel la negare, pe o
opoziție complicat ă; lingvistica structural ă saussurian ă întemeiaz ă
limba pe diferen țe.
Cea de-a patra dihotomie propus ă de Saussure, cea dintre
formă și conținut, pleac ă de la precedenta dihotomie. Practic, în
cadrul fiec ărui termen lingvistic se instituie un raport
semnificant/semnificat, limba fiin d în acest caz un intermediar
între gândire și rostire, f ără ca în cadrul unit ății lingvistice s ă se
facă delimit ări clare; fiecare termen lingvistic devine astfel un
articulus de care se fixeaz ă o idee sau care devine semnul unei idei.
Din aces ă perspectiv ă, „limba este comparabil ă încă unei foi de hârtie:
gândirea este o parte (recto), iar sunetul cealalt ă (verso); nu se poate
decupa o parte f ără a se decupa în acela și timp cealalt ă parte ”10. Practic,
făcând delimitarea între form ă și conținut, dar considerându-le
suprafețe opuse, nu distincte, Saussure aduce lingvistica pe
teritoriul limitrof a dou ă elemente de ordin diferit care se combin ă.
Problema formei și conținutului rezolv ă problema perceperii
semnificantului și semnificatului, nu ca unit ăți aditive, ci ca entit ăți

96 interdependente, imposibil de separat la nivel fizic. Și acest aspect,
având originea în studiile saussurien e, a fost exploatat ulterior prin
prisma modelului multifunc țional al comunic ării, elaborat de
George Gerbner.
8.2. Modelul semiotic al lui Peirce. Spre deosebire de
reprezentan ții lingvisticii structurale europene, Charles Sanders
Peirce pătrunde pe teritoriul semioticii, pe care o define ște ca fiind
„doctrina cvasinecesar ă sau formal ă a semnelor ”11 din domeniile
matematicii, metodologiei științifice, epistemologiei și, mai ales,
din domeniul logicii, pe care o subsumeaz ă semioticii. Ca și în
celelate domenii de studiu, și în semiotic ă Peirce propune
înțelegerea metafizic ă a diferitelor aspecte ale cunoa șterii prin apel
la „idealismul obiectiv”. De altfel, Peirce este recunoscut ca fiind,
alături de William James și de John Dewey, p ărintele
pragmatismului. Direc ția pragmatist ă („pragmaticist ă”) a fost
exploatat ă și pe teritoriul semioticii, instituindu-se „ maxima
pragmatic ă” prin care se reduce semnifica ția la ac țiune. Dar
semiotica nu constituie o preocupare major ă și unitară a filosofului
american; nu exist ă o abordare sistematic ă a acestui domeniu, dar
viziunea acestuia poate fi sistematizat ă.
Față de dihotomiile lui Saussure, Peirce propune trihotomii,
clasificări ale ideilor în trei clase. Inclusiv rela ția de semnificare,
semioza, este v ăzută prin prisma punerii în rela ție a semnului cu
obiectul analizei și cu analizatorul (observatorul), chiar dac ă nu în
mod direct, astfel:

Un semn, sau representamen , este ceva care ține locul a ceva pentru
cineva, în anumite privin țe sau în virtutea anumitor însu șiri. El se
adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent sau poate
un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creaz ă îl numesc
interpretantul primului semn. Semnul ține locul a ceva, anume a
obiectului său. El ține locul acestui obiect nu în toate privin țele, ci cu
referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul
representamenului . 12

Avem astfel trei entit ăți care intr ă în contact, obiectul,
semnul și interpretul s ău, prin intermediul altor trei entit ăți care le

97 înlocuiesc sau le reprezint ă: fundamentul, representamenul și
interpretantul.
semnrepre
senta
men
interpre
tant
interpretfunda
mentobiect

Fig.2 Elementele în țelesului la Ch.S. Peirce, ca arii comune ale elementelor
care intră în contact în actul semiozei

Semioza scoate în eviden ță trei entit ăți, representamenul,
obiectul și interpretantul. Interpretantul nu este receptorul
semnalului, ci constituie concep tul mental/reprezentarea mental ă,
ca rezultat al „punerii împreun ă” a experien ței utilizatorului cu
semnul însu și, „adică un concept mintal produs de c ătre semn, cât și de
către experien ța referitoare la respectivul obiect pe care o are cel care
utilizează acest semn ”13.

representame n
interpretant obiect

Fig.3 Raporturile dintre elementele în țelesului în modelul lui Peirce

Practic, rela ția representamen – obiect – interpretant fiind
una dinamic ă, cuvântul nu poate fi „fixat” prin defini ție, ci variaz ă

98 în limitele conven țiilor sociale, în func ție de diferen țele sociale și
psihlogice ale utilizatorilor, iar semioza (producerea în țelesului,
raportul dinamic mesaj-receptor sau mesaj-emi țător din modelele
clasice ale comunic ării) trebuie în țeleasă ca acțiune sau influen ță
care presupune cooperarea ce lor trei elemente. Totodat ă, trebuie
menționat că din aceast ă perspectiv ă n u s e r e a l i z e a z ă nici o
diferențiere între actorii comunic ării (emițător sau receptor), iar
decodarea/codificarea sunt proces e active, realizate sub amprenta
interpretului (în modelele procesuale , aceste aspecte au fost puse în
evidență târziu, prin studiile lui Osgood, Barnlund sau Thayer).
Triunghiul semiotic al lui Pe irce aduce în prim plan o rela ție
dinamică între elemente dinamice, în care semnul și explicația luate
împreun ă formeaz ă un alt semn, care la rândul s ău are o explica ție
suplimentar ă, deci instituie un semn nou ș.a.m.d.

Continuând în felul acesta, vom ajunge, sau ar trebui s ă ajungem în cele
din urmă la un semn care este propriul s ău semn, continuând propria sa
explicație și pe cele ale tuturor p ărților sale semnificative; și, conform
acestei explica ții, fiecare asemenea parte are, în fapt sau în virtual, ceea
ce putem numi un precept de explica ție potrivit c ăruia el trebuie
înțeles, ca să spunem a șa, ca un fel de emana ție a obiectului s ău.14

Legătura semn-obiect este în cele din urm ă natural ă
(emanație), nu strict arbitrar ă. Astfel, leg ătura semn-obiect
presupune o rela ție natural ă la origini (o emana ție), fără să reclame
arbitrarietatea men ționată de Saussure. Revenind la defini ția
semnului f ăcută de Peirce, aceasta poate fi ref ăcută în direc ția
dinamică intenționată (ceea ce presupune echivalen ța cu analiza
saussurian ă a lingvisticii diacronice.

Un semn este ceva care face ca altceva ( interpretantul său) să se refere
la un obiect la care el însu și se refer ă (obiectul său) în acela și fel,
interpretantul devenind la rândul s ău un semn și așa mai departe ad
infinitum15.

99 representamen
interpretantobiect Seria semiotică (a interpretanților succesivi)
interpretant interpretantinterpretant

Fig.4 Seria semiotic ă

Înainte ca filosoful american s ă facă distinc ția între
representamen și semn, el a împ ărțit studiul semioticii în trei
ramuri, în func ție de raporturile instituite între representamen și
fundament, obiect, respectiv inte rpretant, astfel: gramatica pur ă
(sau gramatica speculativ ă, după Duns Scotus), având ca obiect
studiul representamenului care poate întruchipa o semnifica ție,
logica propriu-zis ă, studiind valabilitatea representamentului în
raport cu orice obiect („ știința formal ă a condi țiilor adev ărului
reprezent ărilor”) și retorica pur ă, studiul legilor producerii de
cuvinte și gânduri din alte cuvinte și gânduri.
O alt ă trihotomie propus ă de Peirce este cea a criteriilor de
clasificare, fiecare dintre cele tr ei criterii presupunând la rândul s ău
câte trei tipuri de semne. Prim a trihotomie a semnelor presupune
distincția între qualisemn (o calitate care este un semn), sinsemn (un
lucru/eveniment real care este semn), respectiv legisemn (o lege
care este un semn). Cea de-a treia opereaz ă în funcție de modul de
reprezentare a semnului de c ătre interpretant, filosoful american
distingând între remă (semnul posibilit ății calitative, despre care nu
se poate spune dac ă este adev ărat sau nu, ci doar c ă există),

100 dicent/dicisemn (semnul existen ței actuale, care poate fi adev ărat sau
fals), respectiv argumentul/ra ționamentul (care leag ă mai multe
propoziții pe baza valorii lor de adev ăr). Cea mai important ă dis-
tincție operat ă, din punct de vedere comunica țional, este cea de-a
doua trihonomie, instituit ă între icon, indice și simbol.

Un icon este un semn care și-ar poseda caracterul semnificant chiar
dacă obiectul s ău nu ar exista. (…)
Un indice este un semn care și-ar pierde pe dat ă caracterul ce face din
el un semn dac ă obiectul s ău ar fi îndep ărtat, dar nu și-ar pierde acest
caracter în absen ța unui interpretant. (…)
Un simbol este un semn care în absen ța unui interpretant și-ar pierde
caracterul ce face din el un semn.16

Așadar, iconul este un semn care seam ănă cu obiectul s ău,
indicele presupune o leg ătură existențială directă cu obiectul s ău,
în timp ce simbolul nu are nici o leg ătură cu obiectul. El este
semnul arbitrar din studiile saussuriene, care ține locul obiectului
în baza unei conven ții, a unui acord sau a unei reguli. Pe de alt ă
parte, doar simbolul reclam ă prezen ța interpretantului și a
obiectului; indicele solicit ă prezența interpretantului, iar iconul
poate exista independent ca semn. Cu alte cuvinte, dac ă
representamenul î și este suficient sie și pentru a deveni semn,
înseamnă că acel semn este icon, dac ă are nevoie de interpretant
înseamnă că este indice, iar dac ă are nevoie de închiderea rela ției
triadice cu interpretantul și obiectul s ău, înseamn ă că este un
simbol.

interpretant obiect
SEMNICON INDICE SIMBOL
representamen representamen
SEMNinterpretantrepresentamen
SEMN
Fig.5 Elementele în țelesului necesare pentru tipurile de semne

101 Arbitrarietatea semnului trimite la o rela ție primă naturală,
luând în considerare seria semiotic ă, singurul mod de a comunica
direct o idee fiind, în opinia filosofului pragmatist, prin intermediul unui icon, iar „ orice metod ă indirectă de a comunica o idee
trebuie să depindă, în stabilitatea sa, de utilizarea unui icon ”
17. În ciuda
faptului c ă majoritatea semnelor utilizate în comunicare sunt
simboluri, caracterul acestora es te de obicei mixt, ele putând
conține elemente iconice și indiciale. Cu toate acestea, seria
semiotică evolueaz ă. Simbolurile deriv ă din simboluri și nasc la
rândul lor simboluri, adic ă semne arbitrare. Rela ția natural ă,
emanația inițială, este treptat înlocuit ă.

Simbolurile cresc. Ele iau fiin ță dezvoltându-se din alte semne, în
particular din iconi sau din semne mixte care țin de iconi și de
simboluri. Gândim numai în semne. Aceste semne mentale au o natur ă
mixtă; părțile lor care sunt simboluri se cheam ă concepte. Dac ă un om
produce un simbol nou, o face prin gânduri care presupun concepte.
Astfel, un simbol nou se poate de zvolta doar din simboluri. Omne
symbolum de symbolo.18

Se poate observa, a șadar, în baza celei de-a doua
trihonomii, o trecere de la un semn care nu are leg ătură dinamic ă
cu obiectul reprezentat, dar care este asem ănător acestuia, la un
semn legat fizic de obiect, iar apoi la o un semn legat de obiect prin
intermediul conceptului mintal. Dar aceste semne se combin ă în
limbaj la fel cum se pot combina toate cele trei categorii de câte trei
tipuri de semne analizate de f ilosoful american. Putem avea, în
urma combina ției, 33=27 de clase de semne, dar semnele mixte care
fac obiectul studiului lui Peirce sunt în num ăr de zece și sunt orga-
nizate într-o ierarhie (de la simplele senza ții la silogisme), într-o
aranjare de semne întâlnite în comunicarea cotidian ă,
asemănătoare în baza a unei singure sau a dou ă trihotomii.

102 I
rematicqualisemn
iconicV
rematiclegisemn
iconicVIII
legisemnsimbol
rematicX
simbolic
legisemnra ionamentț
VI
legisemn
indicial
rematicIX
legisemnsimbol
dicent
III
sinsemn
indicialrematicVII
legisemn
indicial
dicent
IV
indicialsinsemn
dicent

Fig.6 Ierarhia semnelor

Interpretarea este o alt ă dimensiune important ă atinsă de
Peirce și ea presupune, în baza seriei semiotice deja amintite,
posibilitatea interpret ării infinite a semnelor și a derivării infinite a
unora din altele, în raport cu noi interpretan ți, care iau drept semne
echivalente interpretan ții preceden ți. Interpretarea infinit ă în actul
comunic ării nu este necesar ă deoarece, în ciuda incongruen ței
dintre interpretan ții a doi interpre ți diferiți, dincolo de limbajul
verbal este pus în joc, con știent sau nu, și limbajul non-verbal care
susține comunicarea.
8.3. Modelul semiotic al lui Ogden și Richards. Între
perspectiva lingvisticii structurale și perspectiva semioticii
pragmatice asupra raportul ui dintre elementele în țelesului se
situează perspectiva școlii referen țiale, reprezentat ă de britanicii
C.K. Ogden și I.A. Richards. Lucrarea de referin ță, The meaning of
meaning , constituie mediul în care termenul semnifica ție este privit
ca sumă de accep ții diferite, printre care: proprietatea intrinsec ă a
ceva (în țelesul direct al referentului), conota ția unui cuvânt
(înțelesul asociat al unui cuvânt) în țelesul inten ționat de cel care

103 utilizeaz ă simbolul, în țelesul asociat de persoana care comunic ă
simbolului, în țelesul pe care ar trebui s ă-l atingă utilizatorul
simbolului, în țelesul asociat simbolului în interpretarea acestuia,
respectiv în țelesul asociat utilizatorului simbolului de c ătre
interpretul acestuia19. Abordarea celor doi cercet ători britanici este
în linia școlii referen țiale, a cărei precursor a fost John Locke, care
consider ă că semnifica ția cuvintelor este conven țională; prin
aceasta, Ogden și Richards se apropie de abordarea lui de
Saussure, privitor la arbitrar ietatea semnului, considerând
cuvintele semne arbitrare ( voluntary signs ), dar a c ăror
funcționalitate cre ște odată cu num ărul utilizatorilor, în func ție de
gradul de „acceptare comun ă”.
Prin teoria „în țelesului în țelesului” ( the meaning of meaning )
se subliniaz ă, așadar, faptul c ă înțelesul nu rezid ă în cuvinte ci în
oameni. Plecând de la inten ția studierii în țelesului cuvintelor,
Ogden și Richards au ajuns la concluzia c ă principalul scop al
comunic ării și problemele comunic ării privesc neîn țelegerea și nu
„sensurile corecte” ceea ce reclam ă o pierdere de informa ție în
timpul procesului comunica țional, datorat ă nu factorilor de
zgomot de natur ă tehnică, ci a celor de natur ă semantic ă. Prin
aceasta, supozi ția „înțelesului propriu” al fiec ărui cuvânt este
falsă, deoarece cuvintele nu au un în țeles exact, „corect”, ci
semnifică lucruri diferite în contexte diferite pentru persoane
diferite. Ogden și Richards studiaz ă cuvintele ca simboluri (în
înțelesul dat de Peirce), deoarece ele „dau în țeles”, iar
neînțelegerea ia na ștere din variabilitatea în țelesului. Pentru a
stabili aceast ă „variație” de sens, cercet ătorii britanici au propus o
variantă de înlocuire a triunghiului se miotic al lui Peirce, un alt
triunghi ale c ărui vârfuri sunt simbolul (cuvântul), gândul și
referentul extern. Practic, principala problem ă a semanticii este
aceea a rela ției dintre în țelesul cuvântului și realitate, distinc ție
operată pentru prima dat ă de logicianul Gottlob Frege. În studiul
lui Ogden și Richards, The meaning of meaning , distincția a fost
prezentat ă prin prisma triunghiului su s-amintit, în care „gândul
referinței” presupune simbolul și face trimitere la un referent.

104 gândirea referin ței
simbol referent

Fig.7 Triunghiul semantic al lui Ogden și Richards

Practic, modelul Ogden-Richards subliniaz ă faptul c ă între
cuvânt și referent nu exist ă o relație directă, ci una atribuit ă, spre
deosebire de rela țiile cauzale instituite între referin ță și simbol
(cuvânt), respectiv între referin ță și referent. Aceast ă relație este
rezultatul unei asocia ții, a unei conven ții, iar prin acest model
perspectiva referen țială a cercet ătorilor britanici se apropie de
perspectiva saussurian ă.

Postulând lipsa de leg ătură dintre cuvânt (simbol) și obiectul la care se
referă (referent), o idee revolu ționară l a t i m p u l s ău, Ogden&Richards
încearcă să explice în țelegerea gre șită și abuzul de limbaj .20

Pentru a înl ătura aceste efecte, cercet ătorii britanici propun
câteva c ăi de înlăturare a ambiguit ății semantice. Ambiguitatea
semantic ă, în viziunea lui Ogden și Richards, poate fi rezolvat ă
prin stabilirea unor defini ții, adică prin utilizarea altor cuvinte în
locul cuvântului în discu ție, capabile s ă explice ceea ce se afl ă în
mintea co-participantului la co municare, prin apel la metafor ă, care
poate clarifica în linii mari inten ția semantic ă, prin proiec ția
corectivă (feedforward ) care intervine „ când vorbitorul se gânde ște cum
va reacționa audien ța sa la ceea ce urmeaz ă să spună și își adapteaz ă, prin
urmare, cuvintele ”21 și care oblig ă actorii comunic ării la acordarea
discuției la experien ța comun ă.
Marele neajuns al școlii referen țiale și, implicit, al modelului
Ogden și Richards const ă în faptul c ă semnifica ția este tot ceea ce
cuvântul desemneaz ă în realitate, adic ă faptul c ă acesta devine
egalul extensiunii sale. Exist ă, pe de o parte, cuvinte care se refer ă
la lucruri care nu au un referent în realitate, iar atunci trimiterea la
aceasta nu se poate realiza, iar pe de alt ă parte exist ă cuvinte a
căror referent (extensiune) este identic ă, fără ca semnifica ția să fie
aceeași. „Semnifica ția este, de aceea, mai mult decât extensiunea sau

105 decât obiectul real la care se refer ă cuvântul ”22. Problema insuficien ței
abordării referen țiale/analitice a semnific ării a fost rezolvat ă,
ulterior, prin intermediul abord ării psihologice.
În afara acestor critici, mode lul Ogden-Richards a cunoscut
și extensii, dintre care cea mai cunoscut ă este cea a logicianului
Greenberg care, utilizând mecanismele logicii în manier ă peircean ă
pentru a analiza în țelesul cuvântului, a aplic at triunghiul semantic
la studiul frazei23. Ca atare, triunghiul O gden-Richards a devenit:

înțelesul frazei
frază fapt /
situație /
stare de fapt

Fig.8 Triunghiul Ogden-Richards extins la nivelul frazei

Redefinind vârfurile triu nghiului în „intensiune”,
„propozi ție” și „extensiune”, termeni utiliza ți de Carnap,
triunghiul a devenit:
intensiune
propoziție extensiune

Fig.9 Triunghiul semantic la nivelul frazei, utilizând termenii logicii

În acest model, „propozi ția” este rezultatul transla ției frazei
în metalimbajul logicii, „extensiunea” (sau denonta ția) reprezint ă
valoarea de adev ăr a propozi ției (adev ărat/fals), în timp ce
„intensiunea” propozi ției este definit ă ca func ție a unui set de
indicatori propozi ționali, cum ar fi: vorbitorul, ascult ătorul, timpul
și locul comunic ării, precum și „cuvântul posibil” (în care fiecare
„simbol/cuvânt” din modelul Ogde n-Richards este utilizat în
extensiunea propozi ției).

1 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunic ării,
București: comunicare.ro, 2007, p.317;

106
2 Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistic ă generală, Iași: Polirom,
colecția Collegium, seria Litere, 2004;
3 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale , Paris: Bibliothèque
scientifique Payot, 1972 p.44; ini țial, Saussure nu diferen ția între limb ă și
limbaj, considerându-le identice: „ Limba și limbajul sunt unul și același
lucru: limbajul reprezint ă generalitatea limbii ”, v. Scrieri de lingvistic ă generală,
p.147;
4 op.cit., p.141; cercetarea limbii din perspectiv ă sincronic ă împinge și spre
posibilitatea de definire a acesteia din aceast ă perspectiv ă, în raport cu
limbajul: „ Limbajul este un fenomen; el reprezint ă exercițiul unei facult ăți care
se găsește în om. Limba este ansamblul formelor concordante pe care le îmbrac ă
acest fenomen într-o colectivitate de indivizi și la o epoc ă determinat ă”, v. Scrieri
de lingvistic ă generală, p.131;
5 Ferdinand de Saussure, op.cit., p.99;
6 John Fiske, Introducere în științele comunic ării, Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Media, 2003, p.67;
7 Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistic ă generală, p.24;
8 op.cit., p.39;
9 op.cit., p.75;
10 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale , p.157;
11 Charles Sanders Peirce, Semnifica ție și acțiune, Bucure ști: Humanitas,
colecția Idei contemporane, seria Gândirea filosofic ă a secolului XX, 1990,
p.268;
12 op.cit., p.269; o înnoire de perspectiv ă aduce în prim plan diferen ța
dintre semn și representamen, semnul fiind un „ representamen cu
interpretant ”, v.op.cit., p.285; pe de alt ă parte, „ Un semn sau representamen
este un prim care între ține cu un secund, numit obiectul s ău, o relație triadică
atât de autentic ă, încât ea poate determina un ter ț, numit interpretantul s ău, să
întrețină cu obiectul s ău acea rela ție triadică pe care o între ține el însu și cu acel
obiect ”, v. op.cit., p.285;
13 John Fiske, op.cit., p.65;
14 Charles Sanders Peirce, op.cit., p.272;
15 op.cit., pp.274-265;
16 op.cit., pp.276-277;
17 op.cit., p.287; pe de alt ă parte, iconii și indicii incrimineaz ă relații
degenerate cu obiectul denotat și cu conceptul mintal, astfel: „ Un semn st ă
într-o rela ție conjunct ă cu lucrul denotat și cu intelectul. Dac ă această relație
ternară nu este degenerat ă, semnul se leag ă de obiectul s ău doar ca o consecin ță a
unei asocia ții mentale și depinde de o obi șnuință”, v.op.cit., p.280;
18 op.cit., p.304;

107
19 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunic ării,
București: Humanitas, colec ția Top H, 2000, p.174;
20 Sergei Nirenburg, Victor Raskin, Ontological Semantics, Cambridge MA:
MIT Press, 2004, p.89;
21 Jessica Erickstadt, „Richards’ Meaning of Meaning Theory”, în
Comm3210: Human Communication Theory , U n i v e r s i t y o f C o l o r a d o a t
Boulder, toamna 1998, http://www. colorado.edu/communication/meta-
discourse/Papers/App_Papers/Eriskstadt.htm;
22 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, op.cit., p.176;
23 Sergei Nirenburg, Victor Raskin, op.cit., p.93.

108 9. Alte modele semiotice

9.1. Un model al limbii bazat pe schimbul de mesaje.
Psihologul german Karl Bühler a propus, în 1934, un model
„organic” al limbii, construit pe fundamente semiotice. Plecând de
la actul de vorbire, de la schimbul de mesaje ( Zeicheverkehr ), acesta
a definit atributele limbajului drept ac țiune combinat ă a trei func ții:
expresivă, reprezentativ ă și de apel. În actul lingvistic sunt
reprezentate toate aceste func ții, dar numai una este predominant ă.
Totodată, considerând c ă doar o anumit ă parte din situa țiile totale
de comunicare particip ă la procesul de semnificare, și anume
obiectele și stările reale ale lucrurilor ( Gegenstände und Sachverhalte ),
Bühler construie ște schimbul de mesaje ca interferen ță a acestui
câmp cu sursa și destina ția mesajului. Obiectele și stările reale ale
lucrurilor contribuie la corela rea semnului cu contextul s ău de
producere în baza func ției reprezentative ( Darstellung ), emițătorul
sau sursa mesajelor ( Sender ) este corelat cu semnul prin intermediul
funcției expresive ( Kundgabe sau Ausdruck ), iar receptorul sau
destinația mesajului ( Empfänser ) este corelat cu semnul prin
intermediul func ției de apel ( Appell )1.

schimbul de
mesajeobiectele și stările reale ale lucrurilor
Funcția
reprezentativ ă
Sursa
mesajuluiDestinația
mesajuluiFuncția
reprezentativ ă
Funcția
de apelFunc
expresivția
ă

Fig.1 Modelul „organic” al limbii bazat pe schimbul de mesaje2

109 Bühler este primul care opereaz ă cu diferen ța semantic ă
dintre „în țeles” și „intenția de a avea un în țeles” (sau semnificare),
iar în acest sens psihologul german introduce o perspectiv ă
combinat ă asupra a dou ă clasificări privitoare la mesaj din prisma:
a) relației cu subiectul, unde distinge: I. fenomene raportate la
subiect și II. fenomene neraportate la subiect, respectiv b) a
planului de abstractizare, de unde rezult ă: I. fenomene concrete și
II. fenomene abstracte. Din combina ția lor rezult ă patru concepte:
acțiunea verbal ă (Sprechhandlung ) sau ac țiunea de a vorbi, actul
verbal ( Sprechakt ) prin care se atribuie semnifica ție unui mijloc
lingvistic, produsul lingvistic ( Sprachwerk ) ca rezultat al ac țiunii
verbale și forma lingvistic ă (Sprachgebilde ), acela și produs
considerat în mod abstract species sau „clas ă de clase”.
Combinarea celor dou ă puncte de vedere asupra limbajului
este, în realitate, o combinare dintre dihotomia saussurian ă:
parole/langue și cea a lui Humboldt: energéia (Tätigkeit )/érgon (Werk ).

individual
subiectiv“extraindividual”
intersubiectiv
concret
formalacțiune verbal ă
act verbalprodus lingvistic
formă energetic ăPAROLE
LANGUESaussure
ENERGEIA ERGON
Humboldt

Fig.2 Matricea Bühler a limbajului

Dac ă la Saussure dihotomia a fost analizat ă, la Humboldt
putem distinge între activitate și produs, pe planurile individual/
interindividual, iar a fi energéia – vorbire implic ă activitatea de
vorbire, pe când a fi érgon – limbă implică a fi produs lingvistic3.
Bühler a avut contribu ții importante în ceea ce prive ște
studierea limbajului nonverbal. Pr ivitor la studiile lui Johann Jakob
Engel în domeniul teatrului, bazate pe „totalitatea gesturilor la
animale și om”, câmpul de cercetare al lui Charles Darwin,

110 psihologul german cere o „axiomatic ă semiotic ă mai adânc ă”
(vertieften sematologischen Axiomatik ).

Din punct de vedere semantic, cu simp tomele gestului lucrurile se petrec
la fel ca în cazul cuvintelor limbajulu i articulat sau ca în cazul valorilor
de reprezentare ale petelor de culoare pe o pictură4.

Dincolo de determinarea func țiilor limbajului, de
constituirea modelului schimb ului de mesaje pe fundament
semiotic și de inten ția de a studia gesturile în baza unei structur ări
similare celei din lingvistic ă, prefigurând studiile lui Birwhistell,
Bühler s-a aplecat și asupra dimensiunii psihologice în domeniul
lingvistic. Astfel, cercet ătorul german a considerat limba un
epifenomen al fenomenelor expresiei, care implic ă stări
motivaționale, cognitive și de activare, constituind, cu toat ă această
intervenție subiectiv ă, un sistem de operare obiectiv ( sachgerechtes
System ).
9.2. Modelul Jakobson. Constituit în continuarea școlii
formaliste ruse ști, Cercul Lingvistic de la Praga a adunat figuri
proeminente, dintre care se disting cehii Jan Muka řovský, Nikolai
Trubetzkoi și rusul Roman Jakobson. Plecând de la necesitatea
studierii limbajului în varietatea func țiilor sale, aplecându-se
așadar asupra mesajului, Jakobson , spre deosebire de colegii s ăi din
cercul praghez, intr ă în contact cu modelul matematic al
comunic ării. În urma acestui contac t, dintre structuralismul și
funcționalismul praghez în lingvistic ă și „diagrama schematic ă” a
transmiterii de informa ție, ia na ștere un model de comunicare
hibrid, care îi poart ă numele. Jakobson a scos în eviden ță factorii
intrinseci sau contextuali ai comunic ării astfel:

Expeditorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi func țional,
mesajul are nevoie în primul rând de un context la care s ă trimită (ceea
ce mai numim, într-o terminologie un pic ambigue, „referent”), context
recognoscibil de c ătre destinatar și care este fie verbal, fie susceptibil de a
fi verbalizat; în continuare, mesajul are nevoie de un cod comun, în întregime sau m ăcar în parte, expeditorului și destinatarului […]; în
sfârșit, mesajul are nevoie de un contact, un canal fizic și o conexiune

111 psihologic ă între expeditor și destinatar, contact care s ă le permit ă să
stabileasc ă și să mențină comunicarea .5

Așadar, cu aplicare la comunicarea verbal ă, factorii pu și în
evidență de Jakobson se prezint ă sub urm ătoarea form ă grafică:

ExpeditorContext
Mesaj
Contact
CodDestinatar

Fig.3 Elementele comunic ării în modelul jakobsonian

În baza acestei scheme, lingvistul rus a ad ăugat fiec ărui
factor câte o func ție aferent ă, într-o reprezentare schematic ă
similară celei în care a prezentat elementele comunic ării:

Emoțională
(sau Expresiv ă)Referen
Poetic
Empatic
Metalingvisticțială
ă
ă (sau Fatic ă)
ăPersuasiv ă
(sau Conativ ă)

Fig.4 Func țiile comunic ării în modelul lui Jakobson

Funcția emoțională (sau expresivă) este centrat ă pe emițător și
reliefeaz ă raporturile acestuia cu mesaju l. Prin intermediul acesteia
pot fi puse în eviden ță anumite st ări ale individului, respectiv
poate fi înc ărcat mesajul cu atitudinea expeditorului vizavi de
obiectul de referin ță. Funcția referențială (sau denotativ ă) este
principala func ție a limbajului și se centreaz ă pe contextul
comunic ării, pe orientarea mesajului într-o comunicare de tip
obiectiv. Func ția poetică (sau estetică), cea care l-a preocupat în mod
special pe Jakobson, pune în eviden ță raporturile mesajului cu el
însuși. Lingvistul rus s-a aplecat în mod aparte asupra mesajului,
fără a abandona, aici, preocup ările din perioada în care a activat în
cercul praghez, privitoare la func ția îndeplinit ă de limbajul poetic,
singura care poate, de altfel, s ă îl defineasc ă și care poate s ă îl
diferențieze de limba literar ă6. Jakobson g ăsește că limbajul poetic

112 se insinueaz ă și în vorbirea cotidian ă, fiind utilizat frecvent în
calificativele cotidiene și în expresii. Mai mult, studiind opera țiile
producerii unui enun ț, selecția, adică alegerea dintr-o serie de
termeni pentru a numi tema enun țului, respectiv combina ția, sau
construc ția secven ței, lingvistul localizeaz ă funcția poetic ă,
considerând c ă aceasta „ proiecteaz ă principiul de echivalen ță a axei
selecție pe axa combina ției”7. Funcția empatică (sau fatică) se
concentreaz ă asupra contactului, presupunând men ținerea
canalelor de comunicare deschise și manifestându-se prin forme
ritualizate (norme de polite țe, discursuri, conversa ții familiale,
ceremonii, ocazii solemne, rituri etc.). Func ția metalingvistic ă este
strâns legat ă de cod și presupune discursul despre propriul limbaj.
Această funcție se întâlne ște atât în discursul teoretic, științific (în
lingvistic ă, logică, literatur ă etc.), cât și viața cotidian ă, atunci când
codul este verificat de actorii comunic ării. Func ția persuasiv ă (sau
conativă) este centrat ă pe receptor și definește, totodat ă, relațiile
dintre acesta și emițător. Ea descrie, totodat ă, efectul mesajului
asupra receptorului, precum și modalitatea de declan șarea a unei
reacții afective din partea acestuia.
9.3. Modelul glosematic al lui Hjelmslev . Louis Hjelmslev,
lingvist danez, întemeietor al Cerc ului Lingvistic de la Copenhaga,
este cunoscut pentru rigoarea pe care o aduce în câmpul științelor
umaniste. Structuralist ca or ientare, Hjelmslev consider ă că la baza
proceselor lingvistice se afl ă un num ăr limitat de elemente, a c ăror
prezență, în combina ții diferite, d ă naștere proceselor noi. Astfel,
atât la nivel lingvistic cât și la nivel expresiv sunt puse la baz ă
același tip de unit ăți, glosemele , care în primul caz poart ă numele de
ceneme (echivalente fonemelor), iar în cel de-al doilea plereme
(echivalente semelor). Aceast ă structurare riguroas ă reprezint ă o
adâncire a distinc ției saussuriene de operare formă / substan ță la
nivelul distinc ției dintre entit ățile atomare care stau la baza
proceselor în planul expresiei și în planul con ținutului. Putem
discuta, astfel, despre dou ă tipuri de forme și două tipuri de
substanțe la nivelul expresiei și la nivelul con ținutului. Limba
structureaz ă substan ța în form ă și conținut, iar nivelurile de
organizare privitoare la semn sunt, în acest caz: substan ța

113 conținutului, forma con ținutului, substan ța expresiei și forma
expresiei.

Conținut
ExpresieSubsta nța conținutului
Forma con ținutului
Substanța expresieiForma expresieiSemn sau
funcție-semn

Fig.5 Elementele componente ale semnului conform modelului glosematic

Semnul (sau funcția-semn ) reprezint ă entitatea alc ătuită din
forma con ținutului, echivalent ă semnificatului, și forma expresiei,
echivalent ă semnificantului. Substan ța conținutului este realitatea
nestructurat ă prin limbaj, iar substan ța expresiei este masa sonor ă
amorfă22. Structurarea riguroas ă intenționată de lingvistul danez
nu se opre ște aici. El distinge, privitor la limb ă, între substan ța
pură a acesteia, neafectat ă de utilizarea în cadrul mediului social și
de manifestarea social ă, pe care o nume ște schemă, forma material ă
definită într-o realizare social ă, denumit ă normă și ansamblul de
obișnuințe în utilizarea ei, denumit uzaj. Vorbirea ( parole ) la
Saussure are drept echivalent actul la Hjelmslev. În baza raportului
saussurian limb ă vorbire, lingvistul danez distinge alte posibilit ăți
de interac țiune. Pe de o parte, acesta consider ă actul și uzajul ca
fiind interdependente, determinate de norm ă. La rândul ei, schema
este determinat ă de act, uzaj și normă, constituindu-se într-o
structură constant ă, față de celelalte trei elemente, care sunt
variabile.
Normă
Uzaj Act Schemă

Fig.6 Raporturile limb ă-vorbire în cadrul modelului glosematic (apud
Vasile Macoviciuc8)

114 Prin aceasta, raporturile limb ă-vorbire din teoria
saussurian ă se modific ă, reducerea limbii la schem ă, în
conformitate cu teoria saussurian ă, devenind util ă doar pentru
identificarea limbii unui vorbitor.
Prin intermediul Cercului lingvistic de la Copenhaga,
lingvistica a câ știgat în rigoare, apropiindu-se se structurile rigide
de organizare prefigurate de reprezentan ții filosofiei analitice.
Această organizare a materiei se miotice a fost exploatat ă ulterior,
în linia structuralis mului, iar Hjlemslev și modelul s ău glosematic
au devenit repere în lingvistica structural ă.
9.4. Interdeteminarea limb ă-cultură. Emile Beneviste,
lingvist francez de filia ție structuralist ă, conștientizeaz ă apropierea
lingvisticii de logic ă și încearc ă o schimbare de direc ție în linie
saussurian ă. Totodat ă, în plan lingvistic, el se orienteaz ă spre
situațiile concrete de utilizarea a limbii, spre o lingvistic ă a
discursului. De la bun începu t, lingvistul francez se situeaz ă pe o
poziție diferit ă de cea a lui Hjelmslev, pe care îl consider ă că a
„derapat” spre domeniul logicii:

Teoria pe care L. Hjelmslev, în Danemarca, vrea s ă o promoveze sub
numele de “glosematic ă” este o construc ție a unui “model” logic al
limbii și mai degrab ă un corp de defini ții decât un instrument de
explorare a universului lingvistic. Ideea central ă este aici, în mare, aceea
de “semn” saussurian, sau expresia și conținutul (asocia ți “semnifican-
tului” și “semnificatului” saussurien i) sunt expuse ca dou ă planuri
corelative, în care fiecare are o “form ă” și o “substan ță”. Parcursul este
urmat aici dinspre lingvistic ă spre limb ă.9

Beneviste consider ă că lingvistica are un dublu obiect de
studiu, fiind totodat ă și știință a limbajului, și știința limbilor. El se
alătură distincției saussuriene limb ă-limbaj, îndep ărtându-se de
rigiditatea la care apeleaz ă Hjelmslev. Limba, sistem alc ătuit din
structuri, reprezint ă o entitate apar ținând deopotriv ă comunit ății și
individului. Ea structureaz ă/configureaz ă forma gândirii, prin
aceasta individul și societatea determinându-se reciproc; dar
interdeterminarea se realizeaz ă prin intermediul limbajului, care
exprimă realitatea pentru emi țător/locutor și o recreaz ă pentru
receptor/auditor. Limbajul devine astfel forma cea mai înalt ă a

115 unei facult ăți umane inerente condi ției sale, cea de simbolizare, de
reprezentare a realit ății prin semne și de interpretare a semnelor ca
reprezentând realitatea. Limbajul, de și în percep ția saussurian ă
conține limba și vorbirea, la Beneviste este v ăzut ca dezvoltându-se
în cadrul unei limbi. Limba este pr odusul unei culturi, iar cultura
este condi ționată de limbaj: limbajul încheag ă cultura.

Cultura se define ște ca un ansamblu foarte complex de reprezent ări,
organizat dup ă un cod de rela ții și de valori: tradi ții, religie, legi,
politică, etică, arte, tot ceea ce omului, în locul în care se na ște, îi vor fi
impregnate în con știința cea mai profund ă și care îi vor conduce
comportamentul în toate formele activit ății sale; ce este deci dac ă nu un
univers de simboluri integrate într-o structur ă specifică și pe care
limbajul le manifest ă și le transmite? 10
Rezultă, așadar, un sistem de interrela ții care conduc la o
perspectiv ă asupra obiectului lingvisticii generale: limb ă-limbaj-
cultură.

limba
cultura limbajul

Fig.7 Interdetem inarea cultur ă-limbă-limbaj

Limbajul, expresia a ceea ce vrem s ă zicem, prime ște forma
limbii, în cadrul limbii; mai mult, el nu o poate transcende. Conținutul gândirii trece prin limb ă și împrumut ă formele / tiparele
acestuia, care sunt, de fapt, forme/ti pare ale culturii. El umple de
„semnificat” golurile conceptuale ale limbii (substan ța conținutului,
la Hjelmslev). Dintr-o
altă perspectiv ă, ceea ce umple golurile
conceptuale ale limbii devine con ținut al gândirii, iar con ținutului i
se asociaz ă o form ă (forma con ținutului, la Hjelmslev, sau
semnificatul, la Saussure). „ Forma lingvistic ă, notează Beneviste,
este, deci, nu numai condi ția transmisibilit ății, ci, mai degrab ă, condiția
realizării gândirii ”11. Dar aceast ă imagine a golurilor limbii umplute
de conținut noțional nu se poate constitui decât la nivel metaforic;

116 în fond, nu se poate realiza o determinare precis ă în ceea ce
privește conținutul substan ței și forma substan ței. Aceast ă
distincție se poate realiza la nivel opera țional, teoretic:

Între o gândire care nu se poate materializa decât în limb ă și o limbă care
nu are alte func țiuni decât s ă “semnifice”, am dori s ă stabilim o rela ție
specifică, fiindcă e evident c ă termenii de fa ță nu sunt simetrici. Vorbind
despre ceea ce con ține și conținut simplific ăm. Nu trebuie s ă se abuzeze
de imagine. Strict vorbind, gândirea nu este ceva material c ăreia limba
să-i împrumute forma de vreme ce la un moment oarecare “ceea ce
conține” nu poate fi imaginat vid de “con ținutul” său, nici “con ținutul”
independent de “ceea ce îl con ține”.12

Totodată, Beneviste se îndep ărtează de la perspectiva
sistemică, luând în calcul și relațiile dintre sistemele de semne
(perspectiv ă asupra func ționalității), concept care înlocuie ște
noțiunea pozitivist ă de fapt lingvistic . Studiind rela țiile dintre
sistemele semiotice, lingvistul francez g ăsește că între acestea nu
pot exista rela ții de congruen ță, ele neputând fi convertite unele în
altele. Exemplul pe care îl d ă Beneviste este acela al non-
convertibilit ății dintre limb ă, sistem fondat pe unit ăți semnificante,
și muzică, sistem fondat pe unit ăți nesemnificante (sunetul nefiind
un semn și neputând fi semnificat decât într-o structur ă scalară)28.
Beneviste dep ășește concep ția conform c ăreia unitatea de baz ă în
constituirea semnifica ției trebuie s ă fie și unitate semnificant ă, iar
exemplul cel mai potrivit este cel ant erior, al sunetului. În cazul de
față, precum și în cazul altor sisteme ale c ăror unit ăți sunt
nonsemnificante, acestea trebuie s ă apeleze la medierea
semnificant ă a limbii. Limba devine, în aceste condi ții, interpretant
al acestor sisteme semiotice. Luînd în considerare aser țiunea
sociologic ă conform c ăreia societatea înglobeaz ă limba, vom
constata c ă aceasta contravine perspectivei asupra limbii ca
interpretant al tuturor se mnelor semiotice. Limba și societatea nu
sunt isomorfe, structura lor nu coincide, varia țiile lor sunt
independente29. Perspectiva rela ției de interpretan ță prin
intermediul limbii schimb ă însă, cu 1800, perspectiva asupra
raportului limb ă-societate: „ Justificarea primei propozi ții, limba ca
interpretant al societ ății, este dat ă de a doua: limba con ține societatea ”13.

117 Așadar, limba interpreteaz ă societatea, societatea este interpretat ă
prin excelen ță de limbă și modelat ă de aceasta.
Cantonarea lingvisticii ca sist em semiotic în semn a fost
depășită de Beneviste, care exploreaz ă un câmp teoretic distinct, al
punerii în act. Putem discuta, astfel, despre o semiotic ă a
discursului, care opereaz ă la nivelul frazei, în cadrul actelor
concrete de vorbire, permi țând deschiderea spre alte contexte. Prin
aceasta, Beneviste se apropie de perspectiva pragmatic ă,
modificând în cadrul rela ției de interdeterminare un termen:
limbajul. Limbajul este individual și reprezint ă „locul geometric”
de interac țiune a individului cu societ atea, a gândirii cu cultura.
Relația de interdeterminare cap ătă următoarea form ă:

limba
cultura individul
(personalitatea)

Fig.8 Interdetem inarea cultur ă-limbă-individ

Intenția lui Benviste de a crea o posibil ă teorie integratoare
a culturii, plecând de la fund amente lingvistice, se situeaz ă în
planul dep ășirii perspectivei pur determ iniste asupra rolului limbii
și al comunic ării în cadrul societ ății.
9.5. Un model al semnific ării. Personalitate complex ă a
vieții culturale franceze, semiotician și critic literar, Roland Barthes
duce mai departe proiectul struct uralist al lui Saussure. Spre
deosebire de acesta, Barthes fixeaz ă o altă ierarhie disciplinar ă,
subordonând semiotica lingvisticii. Într-un studiu dedicat acestui
domeniu, Elemente de semiologie , Barthes pleac ă de la arbitrarietatea
semnului stabilit ă de Saussure și introduce doi termeni noi,
motivare și constrângere . Motivarea semnului este asociat ă
caracterului iconic al aces tuia. Constrângerea, definit ă ca grad de
influență al semnificatului asupra semnificantului, presupune un
grad ridicat de motivare. Arbitr arietatea semnului trimite la
convenție; conven ția presupune un grad de motivare sc ăzut,

118 respectiv o influen ță mai mic ă a semnificatului asupra
semnificantului. Barthes ajunge la concluzia c ă în semiotic ă
(semiologie) exist ă o tendin ță de compensare a arbitrariet ății,
respectiv motiv ării.

Este probabil, a șadar, ca la nivelul semiologiei generale, care fuzioneaz ă
cu antropologia, s ă apară un fel de circularitate între analogic și
nemotivat: exist ă o dublă tendință (fiecare aspect fiind complementar
celuilalt) de naturalizare a nemotivatului și de intelectualizare a
motivatului (adic ă, de culturalizare a acestuia)14.

Dar contribu ția cea mai important ă a lui Barthes, în linia
lingvisticii structuraliste saussuriene, const ă în deteminarea mai
multor niveluri de semnificare. Plecând de la teoria semnifica ției
elaborată de lingvistul elve țian, Barthes o dezvolt ă într-un plan
secund, pe un al doilea nivel de transfer al în țelesului. Acest nivel
secund de semnificare la care ajunge Barthes este rodul muncii de extindere a nivelului în țelesului pe care îl poate avea semnul
raportat la contactul cu utili zatorul acestuia. În interac țiunea dintre
text și utilizator, semioticianul francez descoper ă un înțeles
negociat de utilizator cu textul. Primul nivel al semnific ării, cel
asupra căruia insist ă Saussure studiind rela ția semnificat – realitate
externă și analizând semnificatul în cadrul binomului dinamic
semnificat/semnificant, a fost denu mit de Barthes nivel denotativ.
Denotația, în termenii lui Barthes, desemneaz ă sensul evident al
semnului, în țelesul acestuia la nivelul sim țului comun, sensul
literar sau, în termenii lui Morris, în țelesul asociat din perspectiv ă
semantic ă, al raporturilor semnelor cu ele însele. În interac țiune cu
utilizatorul s ău, semnul poate avea și alte în țelesuri. Barthes
denumește aceast ă semnifica ție, de ordin secund, conotație.
Conotația depinde de sentimentele și emoțiile utilizatorului
semnului, pe de o parte, respectiv de schemele interpretative ș
i de
valorile culturii acestuia, pe de alt ă parte. În acest caz, al conota ției,
înțelesul se mut ă pe domeniul subiectiului, respectiv al
intersubiectivului. Nivelul de notativ trimite la o conven ție stabilit ă,
în timp ce nivelul conotati v presupune subiectivitate și iconicitate.
Comparativ cu semnifica ția de pe primul nivel, procesul semiotic

119 este identic, cu men țiunea că semnificantul de pe primul nivel, al
denotației, devine semn pentru semnifica ția pe nivel secund.
Nivelul secund de semnificar e la Barthes nu presupune
doar semnifica ția conotativ ă. Și semnificatul, devenind semn în
sine, conduce la apari ția unui în țeles de grad doi al semnului de
bază. Iar acest nou mod de operare a semnelor este denumit de
Barthes mit. Mitul, în în țeles barthesian, nu reprezint ă același lucru
ca în înțelesul pe care îl d ă antropologul Lévi-Strauss. Dac ă la Lévi-
Strauss mitul reprezint ă o narațiune din perioada de fondare a unei
societăți, cu func ționalitate deschis ă și cu înțelesuri ascunse, prin
intermediul c ăreia individul face fa ță anxietăților și provoc ărilor
specifice cel pu țin culturii de provenien ță, la Barthes mitul se
întemeiaz ă în cadrul societ ății capitaliste, ca o înl ănțuire de
concepte asociate, despre ale c ărui înțelesuri utilizatorii sunt
conștienți, dar nu și despre valoarea acestei înl ănțuiri ca mit. Mitul
barthesian contemporan presupune în țelesuri naturale și
funcționare ascuns ă15. Acesta opereaz ă în inten ția naturaliz ării
istoriei, sco țând în eviden ță înțelesurile, care sunt specifice unei
clase sociale sau unei categorii dominante, dar ascunzându- și
dimensiunea politic ă sau social ă. Într-o societate exist ă, așadar,
mituri dominante și contra-mituri, adic ă înțelesuri, lan țuri de
concepte asociate produse de o structur ă dominant ă sau de o
structură dominat ă. Nivelul secund de semnificare al semnului, pe
care opereaz ă conotațiile și miturile poate fi reprezentat grafic
astfel:
denotațiesemnificant
semnificatconotație
mit conținut formărealitate semne culturăprimul nivel al doilea model

Fig.9 Nivelurile de semnificare (apud John Fiske)16

120 Ulterior, Barthes a studiat posibilitatea existen ței unui al
treilea nivel de semnificare, nivelul simbolic17. Simbolul , în baza
acestei structur ări, reprezint ă un obiect care, prin conven ție și
utilizare, poate sta în locul a altceva. Simbolul de pe nivelul trei de
semnificare difer ă de ceea ce a desemnat Peirce prin acest termen.
El poate sta în locul unui mit sau al unei conota ții.
Abordarea lui Barthes privit oare la acest nivel ter ț de
semnificare, mai pu țin sistematic ă decât cea referitoare la nivelul
secund, avea s ă fie abandonat ă. Revenind asupra denota ției,
semioticianul francez avea s ă constate c ă denotația însăși este un
mit, iar demistificarea ar presupune trimiterea la denota ție:

Denotarea ar fi, deci, un mit științific: cel al unei st ări „adevărate” a
limbajului, ca și cum orice fraz ă a r a v e a î n e a u n etimon (origine și
adevăr). Denotație/conota ție: acest dublu concept nu are valoare decât
în sfera adev ărului. De fiecare dat ă când am nevoie s ă verific un mesaj
(să-l demistific, cu alte cuvinte) , îl supun, de fapt, unei instan țe
exterioare, îl reduc la un fel de șorici dezgust ător, care ar fi substratul
său adevărat. Opozi ția nu are func ționalitate decât în cadrul unei
operații critice analoage unei experien țe de analiz ă chimică: de fiecare
dată când cred în adev ăr, am nevoie de denota ție.18

Demistificarea, opera țiunea prin care mitologii reveleaz ă
istoria și caracterul mitologic al în țelesurilor de pe nivelul doi de
semnificare, conduce în fond la o închidere a buclei semnific ării
prin situarea pe primul nivel, al denot ării. Demistificarea se
poticnește într-o repetare, iar pentru atingerea adev ăratului sens, în
interpretare, este nevoie de o „deplasare”; într-o asemenea
înlănțuire, bucla deschis ă de o știință semiotic ă se închide printr-o
știință a semiologiilor, fiecare în parte împov ărând, dup ă tehnica
„bulgărelui de z ăpadă”, determinarea semnifica țiilor cu un întreg
imaginar19. Pentru deplasarea întreg u l u i d e m e r s î n t r – o a l t ă arie
interpretativ ă, Barthes apeleaz ă la teoria textului, specific ă criticii
literare.
Teoria textului instituie o „moa rte” a limbajului; se impune
o scriitur ă „la gradul zero”, o scriitur ă amodal ă, jurnalistic ă.
Această scriitură, afirmă B a r t h e s , î n c e p e s ă devină act lucid de
comunicare20. Textul evolueaz ă între o margine „cuminte”,

121 conformă, o copie a limbii în starea ei canonic ă (schema , în termenii
lui Hjelmslev) și o alta mobil ă, capabil ă să îmbrace indiferent ce
contururi, acolo un de se întrev ede „moartea” limbajului. Textul
este autoreferen țial și există independent de existen ța autorului
său21. El ascunde primei priviri legea compozi ției sale și regulile
jocului. Problema semnific ării, în contextul în care textul încearc ă
eliberarea de sub tutela autorului, ne trimite la confruntarea din
cadrul textului dintre vocea subiectului, care încearc ă să comunice
un semnificat auctorial stabil (nivelul fenotextului sau al
comunic ării) și discursul liber al limbajului, producerea f ără
încetare de în țelesuri de c ătre acesta (nivelul genotextului sau al
semnificării)22. Aceast ă perspectiv ă, aceast ă intrare în teoria
arhitextului, a ansamblului de cate gorii generale pe care le relev ă
fiecare text în parte (Gerard Genette), respectiv a confrunt ării
fenotext-genotext (Julia Kristeva), nu este în m ăsură să ofere un
răspuns mul țumitor lui Barthes în inten ția de rezolvare a
problemei semnific ării. La Barthes textul înseamn ă țesătură, ceea ce
presupune c ă acesta se produce printr-o între țesere perpetu ă;
subiectul se desface și se pierde pe sine, se dizolv ă în aceast ă
întrețesere, asemenea dizolv ării participantului la comunicare în
procesul de comunicare. Pl ăcerea textului este „ valoarea trecut ă la
rangul somptuos de semnificant ”23. Dar aceast ă pretenție a textului,
această luptă continuă în interiorul acestuia, precum și dizolvarea
din interior conduc la un altfel de repeti ție, de degenerare, astfel
încât problema interpret ării nu poate fi rezolvat ă în baza schemei
de semnificare, dezvoltat ă pe cele trei niveluri24.
9.6. Modelul hibrid al lui Sebeok. Thomas Sebeok, lingvist
și antropolog american de origine maghiar ă, a elaborat o lucrare
sinteză a studiilor despre domeniul semnelor, Semnele: O
introducere în semiotic ă, reușind să lărgească sfera semiotic ă la o
abordare complex ă, plecând de la comunicarea în lumea animal ă.
Printre contribu țiile lui Sebeok se num ără trasarea unor coordonate
clare de distinc ție între lingvistic ă și comunicare, situarea
interpretantului peircean în câmpul comun de influen țe semn-
utilizator și considerarea acestuia drept re zultat al negocierii dintre
semn și utilizatorul s ău, respectiv identificarea elementelor
componente ale semnelor începând cu antichitatea greac ă și latină

122 și prefigurarea extinderii triunghi ului semantic din perspectiva
sintezei lui Eco. Astfel, lingvistul american consider ă că semnul
este alc ătuit, invariabil, din dou ă jumătăți interconectate, o
jumătate perceptibil ă (sau sensibil ă) și o jumătate inteligibil ă (sau
rațională), dar al c ăror nume a suferit, în timp, numeroase
modificări.
semnul
antichitatea greac ă
antichitatea latin ă
terminologia stoic ă
Saussure
terminologia german ă
Morris
terminologia rus ăaistheton noeton
semainon semainomenon
signans signatum
signifiant signifié
das Signifikat der Signifikant
sign vehicle designatum
lucru concept
Fig.10 Elementele componente ale semnului25

Plecând de la elementele componente ale semnului, Sebeok
consider ă că în cazul semnelor iconice pr ocesul de semnificare este
ireversibil, presupunând o ge nerare a semnificantului din
semnificat, ori de câte ori semnul este supus interpret ării.

În toate interac țiunile dintre cele dou ă jumătăți indispensabile ale
semnului, rela ția dintre semnificat și semnificant trebuie s ă se supun ă
acestui flux universal: semnificatul genereaz ă semnificantul într-un
veșnic proces de bifurcare. Dar semnificantul regenereaz ă semnificatul
ori de câte ori interpret ăm semnul. În termenii biologiei, asta înseamn ă
că descendentul ca semnificant poate deveni autor ca semnificat, prin
trecerea unei genera ții. 26

Această perspectiv ă justifică ireversibilitatea procesului de
semnificare și imposibilitatea relu ării traseului în sens invers,
pentru interpretare. Demistificarea studiat ă de Barthes nu se poate

123 realiza în sensul invers, deoare ce se închide interpretarea se
supune, la rândul ei, procesului co ntinuu de semnificare. Pe de alt ă
parte, justificarea lui Sebeok r ămâne valid ă în cazul transform ării
în timp a semnelor iconice în se mne arbitrare, completând seria
semiotică peircean ă sau opozi ția „înțeles” – „inten ția de a avea un
înțeles” a lui Bühler.
semn
semnificant semnificat semnificare
interpretare

Fig.11 Sensurile semnific ării și interpret ării

De altfel, Sebeok datoreaz ă perspectivei lui Peirce asupra
semnului constructul propriei concep ții semiotice. Semnul creaz ă
în mintea cuiva un semn echivalent, dar este pus în rela ție cu
realitatea în baza semnului echivalent (pe latura interpretativ ă),
creând la rândul lui un semn din semnificatul primei rela ții, adică
din semnul echivalent (pe latura generativ ă, a semnific ării).
Sebeok se distinge printr-o acoperire mai larg ă a câmpului
de comunicare, luând în calcul și comunicarea animal ă. El
propune, în acest sens, un termen care s ă acopere întregul câmp de
studiu, zoosemiotica , și își fundamenteaz ă studiile pe ideea c ă
semnele nu sunt apanajul ex clusiv al speciei umane.

Semiotica înseamn ă, pur și simplu, schimb de mesaje. Un mesaj const ă
dintr-un semn sau o în șiruire de semne. „Zoosemiotica” este un termen
inventat în 1963 pentru a delimita acel segment al domeniului care se anexează pe mesajele emise și recepționate de animale, incluzând și
componente importante ale comunic ării umane nonverbale, dar
excluzând limbajul uman și sistemele sale secundare de comunicare
derivate din limb ă, precum limbajul semnelor sau alfabetul Morse.
27

124 Având la baz ă modelul zoosemiotic și tipologiile Peirce și
Morris, Sebeok clasific ă semnele în șase tipuri diferite: simptom,
semnal, icon, index, simbol și nume; simptomele reprezint ă semne
de avertizare produse de toate animalele, semnalele sunt semne
produse de corpul uman care declan șează o reacție din partea unui
receptor, numele sunt semne identi ficatoare atribuite indivizilor,
iar celelate trei clase definesc semnele din tipologia Peirce.
Ramurile teoretice ale semiot icii sunt structurate astfel: știința
numelor: lexicografia , pentru studiul sincronic, respectiv etimologia ,
pentru studiul diacronic, știința semnifica țiilor ( semantica ), știința
designațiilor ( onomasiologia ) și știința conceptelor ( Begrieffslehre ).
Pentru studiul actului de semn ificare, Sebeok propune un
triunghi semiotic mai complex.

I. SursăII. Designa ție
III. Designa țieZgomotIV. Cana l
V. Mesaj VI. Cod

Fig.12 Triunghiul semiotic al lui Sebeok

Acesta reprezint ă o încercare de a descrie cu ajutorul unui
triunghi Morley rela țiile dintre modelul lui Bühler și schema lui
Jakobson, având la baz ă diagrama lui Shannon. Practic, modelul
mixt al Sebeok scoate în eviden ță structura complex ă a comunic ării
și oferă o perspectiv ă sintetică asupra unui domeniu analizat din
puncte de vedere disparate.

125 9.7. Teoria codurilor. Umberto Eco, figur ă complex ă a
spațiului cultural italian și european, realizeaz ă l a r â n d u l s ău o
sinteză semiotic ă de maniera celei realizate de Sebeok. Dac ă
lingvistul american pleac ă de la perspectiva pragmatist ă a lui
Peirce pentru a ajunge la func țiile limbajului a lui Bühler și
Jakobson, apropiind spa țiile culturale american și european,
adevărata sintez ă o realizeaz ă Eco. Acesta propune o teorie a
semioticii generale, care include dou ă aspecte: o teorie a codurilor,
de stabilire a regulilor pentru sistemul de semnificare și o teorie a
producerii și interpret ării de semne, prima privind problematica
legată de semnificare, cealalt ă pe cea legat ă de comunicare.

Un model de semiotic ă generală trebuie s ă țină cont de: (a) o teorie a
codurilor și (b) o teorie a producerii semnelor – ultima luând în
considerare o gam ă diversă de fenomene, cum ar fi utilizarea comun ă a
limbilor, evolu ția codurilor, comunicarea estetic ă, tipurile diferite de
comportament comunicativ interac țional, utilizarea semnelor pentru a
menționa lucrurile și stările lumii ș.a.m.d.28

Această distincție, anticipat ă de critica literar ă francez ă,
care introduce teoria text ului, prin intermediul c ăreia se face
distincție între fenotext și genotext, este conturat ă și cristalizat ă
într-o lucrare care fundamenteaz ă semiotica drept disciplin ă de
sine stătătoare, independent ă de limbaj. Și asta pentru c ă, la Eco,
limbajul nu reprezint ă un simplu mijloc de comunicare, ci ceea ce
întemeiaz ă orice comunicare, prin referire la concep ția lui Nicolas
Ruwet, sau ceea ce întemeiaz ă cultura, prin referire la concep ția lui
Roman Jakobson29. Aceast ă poziționare confer ă semioticii
posibilitatea de a studia proc esele culturale ca procese de
comunicare, dincolo de care se statornice ște sistemul de
semnificare. Eco diferen țiază între cele dou ă domenii, comunicarea
presupunând procesul mecanic de transfer informa țional
(acoperind obiectul de studiu al comunic ării procesuale, în
termenii lui Fiske), în timp ce semnificarea implică existența codului,
privește o rela ție de înlocuire și realizeaz ă legături între entit ăți
prezente și absente (acoperind obiectul de studiu al comunic ării
semiotice, în termeni lui Fiske). Aceast ă delimitare, comunicare-

126 semnificare, subliniaz ă independen ța proceselor de semnificare
față de cele de comunicare, și dependen ța comunic ării față de cod,
respectiv fa ță de semnificare: „ E posibil, dac ă nu poate dezirabil în mod
particular, s ă stabilim o semiotic ă a semnific ării independent de semiotica
comunicării: dar este imposibil ă fondarea unei semiotici a comunic ării fără
o semiotic ă a semnific ării”30. Ea se extinde și la perspectiva
interpret ării, care este presupus ă în procesul de comunicare, dar
care nu este necesar ă într-un sistem de semnificare.
Prin apel la delimitarea operat ă de Morris, între semantic ă,
sintactică și pragmatic ă, Eco g ăsește că „semantica prive ște în
principal sistemul de semnificare, în timp ce pragmatica procesele de
comunicare ”31. Cu toate acestea, opozi ția semnificare/comunicare
nu corespunde opozi ției semantic ă/pragmatic ă. Din acest
considerent se impune o dubl ă abordare a pragmaticii, știința
raportului dintre semne și interpre ții lor :

Ar trebui s ă concepem dou ă abordări pragmatice diferite: o pragmatic ă a
semnificării (cum pot fi reprezentate fe nomenele pragmatice într-un
sistem semantic) și o pragmatic ă a comunic ării (cum pot fi analizate
fenomenele pragmatice care au loc în cursul unui proces de
comunicare ).32

Așadar, perspectiva lui Eco privitoare la raportul
semnificare/comunicare nu subliniaz ă o antinomie, ci scoate în
evidență fiziologia comunic ării, apropiind abord ările rigide, fie ele
procesuale, fie semiotice. Pe de alt ă parte, semioticianul italian
apropie și punctele de vedere diferite, uneori divergente între
reprezentan ții semioticii europene și americane. Semiotica lui Eco
este o sintez ă a studiilor semiotice de pân ă la el. Un exemplu în
acest sens este perspectiva asupra semnului. Plecând de la opozi ția
semnificare / comunicare, Eco subliniaz ă faptul c ă elementul de
legătură al acestora, codul, regula de corelare a elementelor din
planul expresiei cu elementele din planul con ținutului, reprezint ă
condiția necesar ă și suficient ă a semnului. Semnul, ca element al
procesului de semnificare reprezint ă o relație între conceptul
mintal, reprezentarea sa fizic ă și entitatea fizic ă l a c a r e s e r e f e r ă
conceptul mental. Aceast ă relație triadic ă, în care dou ă legături
sunt solide, stabile, iar una, cea dintre semn ca entitate fizic ă și

127 entitatea fizic ă de referin ță, este o rela ție de atribuire, o rela ție
convențională, „obscur ă”, se apropie de structura triadic ă a lui
Ogden și Richards și a fost extins ă, prin apel la diferitele abord ări
terminologice, între care exist ă uneori și divergen țe interpretative,
astfel33:

Stare de con știință (Buyssens)Conținut (Hjelmslev)Imagine mintal ă (Saussure, Peirce)Conotație (Stuart Mill)Concept (Saussure)Significatum (Morris, 1946)Designatum (Morris, 1938)Intensiune (Carnap)Sens (Frege)Referință (Ogden – Richards)Interpretant (Peirce)
Semn (Peirce)
Simbol (Ogden – Richards)
Vehicul al semnului (Morris)
Expresie (Hjelmslev)
Representamen (Peirce)
Semă (Buyssens)
Semnificant (Saussure)Obiect (Peirce)
Denotatum (Morris)
Bedeutung (Frege)
Denotație (Russell)
Extensiune (Carnap)
Semnificat (Saussure )

Fig.13 Triunghiul semiotic (sintez ă)

Plecând de la modelul procesual al comunic ării, Eco
distinge o diferen ță semnificativ ă între mesajul codificat și mesajul
ca sursă de informa ții34. Mesajul ca surs ă de informa ție este deschis
interpret ărilor, adic ă este supus codurilor și subcodurilor,
presupozi țiilor pragmatice și referen țiale, atât în formarea textului
a cărui inten ție de semnificare ( intentio operis ) poate exista
independent de inten ția receptorului ( intentio lectoris ), cât și în
circumscrierea con ținutului atribuit de emi țător textului ( intentio
auctoris )35.

128 emițător mesaj
codificat canal mesaj
ca sursă de
informație
(expresie)destinatar text
interpretat
(conținut)
coduri
subcoduri(
()cont)
circcoduri
subcoduri

Fig.14 Procesul de comunica re din perspectiva lui Eco

Mesajul codificat de emi țător este extracodificat (fie
hipocodificat, fie hipercodificat), ceea ce înseamn ă că interpretarea
în intentio lectoris va fi diferit ă de intentio auctoris . Diferen ța poate fi
redusă sau semnificativ ă, iar rezultatul interpret ării conduce fie la
eforturi presupozi ționale de aliniere a în țelesurilor, fie la
presupozi ții „aberante” (datorate diferen ței de lectur ă a textului,
efectelor ideologice, conot ării aleatorii, erorilor de interpretare sau
diferenței de experien ță)36.

coduri private
și puncte de
vedere ideologice
ale emițătoruluiambiguitate
a expresieiambiguitate
a conținutului
subcod A subcod B subcod Cmesaj-expresie ca surs ă de informa ție
cunoștin
și emițe care se presupune a fi comune
destinatarului țătorului
circumstan țe ce orienteaz ă presupozi țiile destinatarcoduri private
destinata
ruluși puncte de
vedere ideologice
ale
icono
aleatoriitații erori de
interpretare
mesaj conùinut text interpretat – c a
subcod D subcod E subcod F
patrimoniu real de cuno ștințe al
destinatarului
circu concrete care devia mstanțe z ă presupozi țiileeforturi presupoi ționale presupoz iții “aberante”

Fig.15 Un model al interpret ării realizat în baza teoriei codurilor

129 Textul se manifest ă ca având o anumit ă autonomie.
Destinatarul inten ționează, în urma recep ționării mesajului, s ă îl
adecveze mesajului transmis dar, ca urmare a factorilor personali și
de context, între aceste mesaje apar diferen țe.

1 Thomas A. Sebeok, Jocul cu fantasme. Semiotic ă și antropologie , București:
Editura All Educa țional, colec ția All Universitar, 2002, p.68;
2 Thomas A. Sebeok, Semnele: O introducere în semiotic ă, Bucure ști:
Humanitas, 2002, p.179;
3 Eugen Co șeriu, Teoria limbajului și lingvistic ă generală. Cinci studii,
București: Editura enciclopedic ă, 2004, pp. 49-51;
4 apud Thomas A. Sebeok, Jocul cu fantasme. Semiotic ă și antropologie , p.72;
5 Roman Jakobson, Essais de linguistique générale : les fondations du langage ,
vol.I, apud Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria
comunicării, București: comunicare.ro, 2007, p.329;
6 Jan Muka řovský, „Despre limbajul poetic”, în Poetică și stilistică. Orientări
moderne ”, Bucure ști: Editura Univers, 1972, p.201;
7 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunic ării,
București: comunicare.ro, 2007, p.321;
22 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, op.cit., p.321;
8 Vasile Macoviciuc, Inițiere în filosofia contemporan ă, ediția a II-a, Bucure ști:
Editura Economic ă, 2000, p.211;
9 Emile Beneviste, Problèmes de linguistique générale , I, Paris: Gallimard, col.
Tel, 1966, p.13;
10 op.cit., p.30;
11 op.cit., p.64;
12 idem;
28 Emile Beneviste, Problèmes de linguistique générale , II, Paris: Gallimard,
col. Tel, 1974, p.58;
29 op.cit., p.94;
13 op.cit., p.95;
14 Roland Barthes, Elements of Semiology, Hill and Wang, 1968, în
http://www.marxists.org/reference/s ubject/philosophy/works/fr/bart
hes.htm;
15 John Fiske, Introducere în științele comunic ării, Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Media, 2003, pp.169-170;
16 op.cit., p.117;
17 op.cit., p.121;

130
18 Roland Barthes, „Roland Barthe s despre Roland Barthes”, în Plăcerea
textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lec ția, Bucure ști: Editura
Cartier, 2006, p.87;
19 op.cit., pp.91-92;
20 Roland Barthes, Le degré zéro de l’écriture , suivi de Nouveaux essais , Paris:
Éditions du Seuil, col. Essais, 1953/1972, p.59;
21 reprezentan ții mișcării literare franceze de la Tel Quel , printre care și
Barthes, proclam ă chiar moartea autorului ; ca institu ție, autorul este mort,
persoana sa biografic ă a dispărut (similar dispari ției emițătorului în
procesul de comunicare, în care este posibil s ă fi în comunicare nu să o
inițiezi; spre deosebire de istoria literar ă, teoria textului nu admite
autorul, de și lectorul are nevoie de acesta, v. Roland Barthes, Le plaisir du
texte , Paris: Éditions du Seuil, col. Points, 1973, p.45;
22 Julia Kristeva define ște acești termeni astfel: „ Prin ceea ce am putut numi
genotext se în țeleg procesele semiotice (…), dar și ivirea simbolicului ”, respectiv:
„Fenotextul este o structur ă (pe care o putem genra în sensul gramaticii
generative), supus ă regulilor comunic ării, presupunând un subiect al enun țării și
un destinatar ”, în La révolution du langage poétique. L’avant-garde à la fin du
XIXe siècle: Lautréamont et Mallarmé , Paris: Éditions du Seuil, col. Points,
1974, pp.83-84;
23 Roland Barthes, Le plaisir du texte , p.100;
24 Roland Barthes, „Roland Barthes desp re Roland Barthes”, op.cit., p.92;
25 Thomas A. Sebeok, Semnele: O introducere în semiotic ă, Bucure ști:
Humanitas, 2002, p.60;
26 op.cit., p.144;
27 Thomas A. Sebeok, Jocul cu fantasme. Semiotic ă și antropologie , București:
Editura All Educa țional, colec ția All Universitar, 2002, p.80;
28 Umberto Eco, A Theory of Semiotics , Bloomington: Indiana University
Press, 1979, p.3;
29 Umberto Eco, Opera deschis ă. Formă și indeterminare în poeticile
contemporane , ediția a II-a, Pite ști: Editura Paralela 45, colec ția Tropos –
studii literare, 2002, p.80;
30 Umberto Eco, A Theory of Semiotics , p.9;
31 Umberto Eco, Limitele interpret ării, Constan ța: Editura Pontica, colec ția
Biblioteca italian ă, 1990, p.298;
32 op.cit., p.304;
33 Vasile Macoviciuc, op.cit., p.264;
34 op.cit., pp.272-273;
35 Umberto Eco, Limitele interpret ării, p.25;
36 Vasile Macoviciuc, op.cit., p.273.

131 10. Teoriile consisten ței cognitive

10.1. Teoria echilibrului. Spre deosebire de modelele de
reprezentare a comunic ării provenite din câmpul științelor exacte,
presupunând o rela ție între doi parteneri ai comunic ării, prin
intermediul unui canal, transmi țând un mesaj elaborat într-un
anumit cod, teoriile consisten ței cognitive, provenind din câmpul
psihologiei, supun discu ției un model al raport ării celor doi actori
la un referent extern. Aceste mode le amintesc de studiul extins al
lui Shannon, privitor la existen ța observatorului din mediul extern
care realizeaz ă reglarea procesului de comunicare, dar rela ția
cauzală nu se poate institui, deoarece teoria consisten ței cognitive
este anterioar ă teoriei inginerului american.
Noțiunea general ă de consisten ță nu face trimitere la un
singur domeniu disciplinar ci, prin apel la predictibilitate, în forma
sa extins ă, acoperă un larg areal în domeniul științelor sociale. Dat ă
fiind posibilitatea studierii predictibilit ății, teoriile derivate din
câmpul disciplinar al comunic ării au alunecat, pe rând, la
comunicarea de mas ă.

Conceptul consisten ței în comportamentul uman este o extensie a
noțiunii generale de la lumea fizic ă la domeniul comportamentului
uman. Diferi ți teoreticieni sus țin că indivizii lupt ă pentru consisten ță în
mai multe feluri, ca de exemplu: consisten ța în atitudini, în
comportamente, între atitudini și comportamente, în percep ția noastră
asupra lumii și chiar în dezvoltarea personalit ății. Pe scurt, încerc ăm să
organizăm lumea în moduri în care ne par pline de în țeles și raționale.1

Dat fiind faptul c ă ființele umane ac ționează rațional (de la
această aserțiune pleac ă întregul demers teoretic al teoriei
consisten ței cognitive) și că în înțelegerea uman ă prin raționalizare
se încearc ă și explicarea comportamentului ira țional prin apel la
rațiune sau consisten ță, în raportul dintre indivizi tocmai aceast ă
cale a ra ționalității poate p ărea irațională și inconsistent ă altora.
Teoriile consisten ței presupun c ă o oarecare inconsecven ță
genereaz ă „tensiune psihologic ă” sau disconfort în rela țiile
interumane, care conduc la un mod de ac țiune sau la exprimarea

132 unor inten ții în sensul elimin ării sau reducerii inconsisten ței sau, în
limitele posibilit ății, la dobândirea consisten ței. Raționalizarea
relațiilor interumane presupune apel la în țelegere, la justificarea
experien țelor nedorite sau la adaptarea lumii la „ cadrele de referin ță”
(frame of reference ) proprii.
Prima articulare a teoriei consisten ței a fost realizat ă în 1946
de psihologul Fritz Heider, care sus ținea că stările fără echilibru
produc tensiuni și, prin urmare, genereaz ă forțe care conduc la
refacerea echilibrului. Starea echilibrat ă a fost definit ă drept „ o
situație în care unit ățile percepute și sentimentele experimentate coexist ă
fără tensiune ”2. Fritz Heider s-a rezumat îns ă doar la domeniul
proceselor cognitive.
Structura schematic ă ilustrativ ă a teoriei sale presupune
existența a două persoane (P și O) și a unui obiect fizic, a unei idei
sau a unui eveniment (X), la care se raporteaz ă cele dou ă persoane.
Conform studiilor lui Heider, dac ă între cele dou ă entități există
relații pozitive sau dac ă una dintre rela ții este pozitiv ă și celelalte
două negative, atunci și numai atunci se instaleaz ă starea de
echilibru, toate celelalte combina ții fiind în dezechilibru.

Fig.1 Modelul echilibr ului (apud Severin și Tankard Jr.)*

* prin linii continue au fost reprezentate rela țiile pozitive, în timp ce prin
liniile întrerupte au fost reprezentate cele negative;

133 O stare de echilibru presupune stabilitate și rezisten ță față
de influen țele din exterior, în timp ce o stare de dezechilibru este
instabilă presupunând instalarea un ei tensiuni psihice între
indivizi, care poate fi înl ăturată numai dac ă schimbul dintre
entități conduce la crearea unei st ări de echilibru. Din aceast ă
perspectiv ă a modului de schimbare de atitudine și de rezisten ță la
schimbare, teoria ec hilibrului elaborat ă de Heider prezint ă interes
în câmpul comunic ării.
Teoria heiderian ă, cunoscut ă psihosociologului Newcomb,
a fost adaptat ă de către acesta câmpului teoretic al comunic ării.
10.2. Teoria simetriei . Theodore Mead Newcomb, psihoso-
ciolog american, prelucreaz ă teoria echilibrului și o transform ă, în
contex-tul precizat, în teorie a simetriei, sus ținând că încercările de
a influen ța o altă persoan ă depind de gradul de atrac ție dintre
acestea (limitându-se la atrac ție, așadar, fără a explora influen ța).
Dacă la Heider gradul de atrac ție nu putea fi reprezentat,
psihologul german reducând rela ția dintre entit ăți în manier ă
binară, la simpatie (rela ție pozitiv ă) respectiv antipatie (rela ție
negativă), Newcomb presupune c ă simetria nu se poate realiza la
nivel digital, ci analogic, gradul de consisten ță a individului
depinzând de amploarea intensit ății respectivei rela ții. Cercet ătorul
american supune discu ției un model diferit de reprezentare a
comunic ării, având la baz ă un raport între dou ă ființe umane (A și
B), care se raporteaz ă la un referent extern (X), în care orient ările
sistemului A-B-X, reprezentate prin s ăgeți includ atitudinea
reciprocă A-B și atitudinile lui A și B față de X, considerând c ă în
cazul unui dezacord între A și B privitor la X, amploarea

efortului c ătre simetrie va depinde de intensitatea atitudinii lui A c ătre
X și de atracția lui A pentru B. O cre ștere a atrac ției lui A pentru B și o
creștere a intensit ății de atitudine c ătre X va duce la: 1. un efort m ărit
către simetrie din partea lui A c ătre B în leg ătură cu atitudinile lor fa ță
de X; 2. posibilitatea ca simetria s ă fie obținută; 3. probabilitatea unei
comunicări a lui A cu B despre X3

134 ABX

Fig.2 Modelul A-B-X al lui Newcomb

Starea de dezechilibru indus ă stimuleaz ă comunicarea, care
se produce în sensul afacerii ec hilibrului, dar comunicarea se
produce în modelul A-B-X doar atunci când exist ă o puternic ă
atracție A-B sau când referentul X reprezint ă un punct de atrac ție
pentru unul dintre actorii comunic ării sau un centru de interes
pentru amândoi. Newcomb postuleaz ă:

1. cu cât mai puternice sunt for țele către orientarea lui A în raport cu B
și X, a) cu atât mai mare este tendin ța lui A către simetria cu B în raport
cu X, b) cu atât mai mare es te probabilitatea unei simetrii m ărite ca o
consecință a unuia sau mai multor acte de comunicare.
2. cu cât este mai mic ă atracția între A și B, cu atât mai mult este
limitată tendința către simetrie fa ță de X-urile respective c ătre care este
cerută co-orientarea de c ătre condițiile de asociere .4

Transferul în aria disciplinar ă a comunic ării se realizeaz ă,
cum am v ăzut, prin prognoza posibilit ății de realizare a actului de
comunicare în func ție de gradul de simetrie a actorilor A și B față
de referentul X. Reversul postulatului cercet ătorului american
constă în faptul c ă gradul de atrac ție dintre A și B poate conduce la
schimbarea de opinie dintre ace știa. Transferul în planul
predictibilit ății privitor la orientarea c ătre un referent extern
readuce modelul A-B-X în mecanicismul forte, situând îns ă
comunicarea la nivelul transferului de opinii și al stării de echilibru
care decurge de aici. Tocmai aceast ă dimensiune a modelului

135 simetriei newcombiene a fost exploatat ă ulterior, prin transfer în
aria disciplinar ă a comunic ării de mas ă.
Depășirea linearit ății se realizeaz ă prin apel la balan ța de
forțe a sistemului. Schimb ările, la gradul de intensitate la care se
produc, implic ă și modific ări de anumit nivel, care tind s ă refacă
echilibrul (în termenii lui Heider ) sau simetria (în termenii lui
Newcomb). Cu toate acestea, în ceea ce prive ște câmpul disciplinar
al comunic ării este exploatat în mod special efectul consolid ării de
opinii și atitudini, ceea ce se realizeaz ă în principal prin
intermediul comunic ării de mas ă. Nu sunt satisf ăcute, prin
modelul Newcomb, cerin țe ale studiului comunic ării care deriv ă
din rolul important acordat schi mbului de opinii în dauna st ărilor
de dezechilibru ap ărute ca urmare a diferen ței de convingeri sau
credințe, din lipsa unei explica ții privitoare la modul de rezolvare a
unui dezacord de înalt ă intensitate și din incapacitatea de adaptare
a modelului în cauza la situa țiile de comunicare între mai multe
persoane, respectiv în cazul comunic ării publice și de mas ă.
Ultimul inconvenient a fost acoper it de studiile ulterioare, ale lui
Westley și MacLean, care îns ă au revenit la modelul procesual
liniar.
10.3. Teoria congruen ței. Modelul congruen ței este un caz
particular al teoriei heideriene, cu deosebirea c ă se ocup ă
preponderent de sursa de informa ții. Plecând de la presupunerea
că sistemele de referin ță ale judec ăților tind spre simplificare, atâta
vreme cât judec ățile extreme, în baza logicii sau-sau sunt mai u șor
de realizat/atins decât judec ățile în baza logicii și-și, Osgood
consider ă că pentru evaluarea „conceptelor” relative se uzeaz ă de
un șablon, de un model, se face apel la o „aliniere” a opiniei.
Psihologul american utilizeaz ă drept model triunghiul clasic al lui
Heider și Newcomb, cu specifica ția că delimiteaz ă între o persoan ă
oarecare (P) și o sursă (S), care îi transmite o informa ție despre un
obiect (O), fa ță de care P va avea o anumit ă atitudine. Starea de
congruen ță sau consisten ță a asistemului depinde de gradul de
atracție a lui P fa ță de O și S.

136

Fig.3 Modelul congruen ței (apud Severin și Tankard Jr.)5

În modelul lui Osgood, congruen ța se instaleaz ă doar în
cazul în care sura emite o aser țiune pozitiv ă referitoare la obiect, iar
atitudinea persoanei fa ță de surs ă și față de obiect este similar ă,
respectiv în cazul în care sursa emite o aser țiune negativ ă față de
obiect, iar atitudinea persoanei fa ță de sursă și obiect este diferit ă.
Diferența față de precedentele modele const ă în faptul c ă în cazul
în care în sistem apar schimb ări, acestea se produc în sensul
obținerii unei congruen țe mai mari cu sistemele de referin ță
predominante.
Modelul congruen ței presupune studiul congruen ței doar
pe palierul opiniilor și a fost exploatat ulterior în domeniul
comunic ării de mas ă, în special în ceea ce prive ște „alinierea”
opiniei publice la sursa predominant ă, la formatorii de opinie
(liderii informali). Selectivitatea în context social, indiferent de
palierul la care se realizeaz ă, perceperea selectiv ă a anumitor date
sau comunicarea lor selectiv ă, deformarea, ignorarea sau
reconstruc ția unui con ținut comunicat depind de dominan ța unui
sistem referen țial, respectiv de modul în care echilibrul/
congruen ța apar în sistem.
Teoriile consisten ței cognitive au condus la o adâncire a
studiului în ceea ce prive ște comunicarea mediat ă, de mas ă, în
două direcții majore: spre corela ție dinamic ă (McLeod, Chaffee) și

137 consonan ță/disonan ță cognitiv ă (Festinger), în sensul analizei
sociologice a schimbului de opinii publice, respectiv în studiul
elaborat al rolului emi țătorului în comunicarea de mas ă, prin
revenirea la linearitatea modelului (Westley, MacLean).

1 Werner J. Severin, James W. Tankard Jr. Perspective asupra teoriilor
comunicării de mas ă. Originile, metodele și utilizarea lor în mass media . Iași:
Polirom, Colec ția Collegium, Seria Media, 2004, p.153;
2 Fritz Heider, The Psychology of Interpersonal Relations , apud Werner J.
Severin, James W. Tankard Jr., op.cit., p.254;
3 „Probabilitatea unui A direc ționat simetric spre B în privin ța lui X variaz ă ca o
funcție multipl ă a discrepan ței percepute (adic ă invers fa ță de simetria perceput ă)
cu valențe către B și cu valen țe către X ”, explică Newcomb modalitatea de
realizare a simetriei, în Theodore M. Newcomb, An approach to the study of
communicative acts ”, apud Werner J. Severin, James W. Tankard Jr., op.cit.,
p.255;
4 op.cit., p.64;
5 Ca și în cazul modelului echilibrului, au fost utilizate linii întrerupte
pentru a desemna atitudini negative și linii continue pentru atitudini
pozitive. Diferen ța constă în utilizarea linii îngro șate pentru afirma ții,
respectiv a celor sub țiri pentru atitudini, v. op.cit., p.156.

138 11. Modele tranzac ționale

11.1. Analiza tranzac țională a lui Berne. Analiza tranzac țio-
nală reprezint ă o teorie a personalit ății, complementar ă abordărilor
psihologice tradi ționale, care const ă în analiza comportamentelor,
atitudinilor, cuvintelor și reacțiilor psihice prin intermediul unor
grile interpretative diferite. Modelul tranzac țional de abordare este
mixt, situându-se între modelul intrapsihic n ăscut din psihanaliz ă
și modelul rela țional-sistemic, care are la baz ă ideea c ă relațiile
dintre indivizi este principalu l fenomen psihologic ce trebuie
studiat. Modelul tranzac țional al comunic ării are la baz ă teoria-
vehicul „analiza tranzac țională”, provenind din câmpul psiholo-
giei, cea care se constituie în vehicul și pentru paradigma formal-
tranzacțională studiată de Mucchielli, conturat ă în baza urm ătoarei
aserțiuni:

Conform analizei tranzac ționale, comunic ările emise de indivizi trimit la
trei tipuri de realitate și au la baz ă trei tipuri de atitudini corporale și
mesaje paraverbale. La primul nivel g ăsim atitudini și paralimbaje
oarecum rigidizate și neutre; acestea reiau forme tradi ționale ale unor
sfaturi sau injonc țiuni morale ce înso țesc învățămintele de genul celor
pe care părinții le dau copiilor. La al doile a nivel întâlnim tot atitudini și
paralimbaje care țin de stăpânirea sentimentelor, dar care înso țesc de
astă dată comunic ări logice și raționale precum cele formulate de un
adult. La al treilea și ultimul nivel, atitudinile și paralimbajele las ă să
transpară sentimentele și stările psihologice (furie, pl ăcere, iubire, fric ă,
bucurie, mândrie etc.) ce înso țesc exprim ările spontane ale unui copil
care nu a înv ățat încă să se controleze (…) Fiecare emi țător sau receptor
uman posed ă trei stări de emisie sau de receptivitate: o stare ra țională, o
stare afectiv ă și o stare normativ ă sau moral ă.1

Psihiatrul american de origine canadian ă Eric Berne a
studiat modelul „ stărilor interne ale eului ” și a oferit o teorie a
comunic ării prin intermediul analizei tranzac țiilor. Berne
deosebește între trei st ări ale eului, denumite P ărinte, Adult și
Copil, în care prima se refer ă la investirea cu autoritate, a doua
privește abilitatea de a gândi și determina ac țiunile în func ție de
datele primite, iar cea de-a treia este asociat ă reacțiilor interne și

139 sentimentelor. P ărintele „ cuprinde gândurile, emo țiile și
comportamentele pe care individul le-a înv ățat din surse exterioare de
tipuri autoritare, și în principal de la proprii p ărinți”, Adultul „ este
orientat spre „realitatea” obiectiv ă: culege, înregistreaz ă și utilizeaz ă
informațiile din orice surse externe (din mediu) ca și interne (ale
Părintelui sau Copilului) ”, iar Copilul „ privește mai ales domeniul „ceea
ce simte” și include nevoile, senza țiile și emoțiile care apar apoi în mod
natural la o persoan ă”2. În aceste st ări pot fi u șor recunoscute
„instanțele” psihicului din psihanaliz ă: Sepraeul, Eul și Sinele.
Tranzacțiile sunt, în fond, modele ale comunic ării; „ o tranzac ție este
o unitate de schimb social, un dus-întors complet între dou ă sau mai
multe persoane (fizice sau morale), și poate fi sub form ă de cuvinte sau
înscrisuri, gesturi, priviri, obiecte, contacte fizice etc. ”3 și presupune
unitatea de schimb bilateral între dou ă stări ale eului. Analiza
tranzacțională privește analiza tranzac țiilor, ceea ce înseamn ă o
înțelegere a fenomenelor de comunicare. În actul comunic ării,
schimbul social se realizeaz ă între st ări ale eului. Tranzac țiile
eficiente, pentru Berne, trebuie s ă fie complementare, adic ă pentru
un stimul P ărinte → Copil, răspunsul s ă fie Copil → Părinte.

P
A
CP
A
Cstimul
răspuns

Fig.1 Tranzac ții complementare

Procesul comunic ării, din aceast ă nouă perspectiv ă, nu
privește doar schimbul de tip stimul-r ăspuns, interac țiunea,
transferul sau reac ția, ci și atribuirea de semnifica ții. Sensul este
mai mult inventat decât pr imit, iar comunicarea const ă în
producerea sensului, nu în produc erea mesajului. Rolul mesajului

140 este diminuat, studiul comunic ării focalizându-se pe procesul
dinamic și continuu al invent ării/negocierii de sensuri, care se
deruleaz ă, în func ție de schimb ările mediului și de nevoile
individuale, de la na ștere până la moarte4. Comunicarea uman ă nu
se mai rezum ă la internalizare, ci iau na ștere schimburile care las ă
să se întrevad ă un joc interindividual. Prin intermediul acesteia
sunt puse în scen ă, în manier ă oarecum ritual ă, „stările interne ale
eului ”. Conținutul cuvintelor nu mai are importan ța pe care o avea
până atunci, iar comunicare a nu mai presupune, a șadar, transferul
de înțeles prin intermediul acestor con ținuturi denotative, ci sunt
activate tranzac țiile, negocierile de în țeles, interpret ările proprii.
Comunicarea este v ăzută ca o form ă de punere în scen ă, ritualizat ă,
a problemelor privitoare la st ările interne ale eului; comunicarea
patologic ă rămâne cantonat ă în forma ei ritual ă, redundant ă.
11.2. Modelul tranzac țional al lui Barnlund. Barnlund
propune, în 1970, un model de comunicare bazat pe tranzac ție,
fiind primul care aduce din câmpul disciplinar al lingvisticii ideea
de negociere a sensului, pe care o transpune în structurile schematice de tip mecanicist.
În modelul tranzac țional de comunicare, Barnlund pleac ă
de la ideea recept ării a trei tipuri de realit ăți, cărora le asociaz ă, în
interpretare, trei tipuri de semnale și, implicit, trei modalit
ăți de
receptare a acestora.

DEP1
CPU*CPU*CPU*CPU* CPU*CPU*CPU*CPU*CBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCPR*
CPR*
CPR*
CPR*
CPR*

Fig.2 Comunicarea intrapersonal ă în modelul tranzac țional

141
Fiind vorba de atribuire de sens, tipul de comunicare
analizat este cel intrapersonal. Modelul vizeaz ă procesele de
decodare (D) – de atribuire de sens diferitelor semnale din câmpul
de percep ție, respectiv de codare (C) – de transformare a
elementelor senzoriale în semne, de c ătre o persoan ă (P).
Decodarea și codarea sunt interdependente, iar în modelul
Barnlund aceast ă interdependen ță este reprezentat ă printr-o
spirală. Subiectul P confer ă sens semnalelor publice (C PU), adică
unor stimuli perceptibili de orice alt ă persoan ă aflată în acel mediu,
care exist ă independent de prezen ța lui P, semnalelor de natur ă
privată (C PR), care nu sunt disponibile tuturor, dar care sunt
exterioare subiectului, respec tiv semnalelor comportamentale
nonverbale (C BEHNV ), în parte controlabile din interiorul persoanei,
conștient sau incon știent codate în comportamentul nonverbal al
acesteia, posibil de decodat prin atribuirea de semnifica ții.

DEP1
CBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCPU*
CPU*
CPU*
CPU*
CPU*
D E
P2CPU*
CPU*
CPU*
CPU*
CPU*
CPU*CPU*CPU*CPU* CPU*CPU* CPU* CPU*CBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NV
CPU*CPU*CPU*CPU* CPU*CPU*CPU*CPU*CBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NVCBEH *NV
M
MMM

Fig.3 Comunicarea interpersonal ă în modelul tranzac țional

Indivizii care intr ă în contact comunic ă punând în comun
mesajul. Semnalele publice sunt poten țial acelea și, cele private
rămân diferite, în timp ce semnal ele comportamentale nonverbale

142 marcheaz ă comunicarea de la individ la individ, ad ăugându-se
mereu celor precedente. Mesajul se constituie, în acest context,
dintr-un set de semnale comportamentale, verbale și nonverbale,
dar ele nu se transmit în totalitat e, ci individul este afectat de
reglarea semnalelor de c ătre cei care le produc, de identificarea
semnifica ției posibile pe care cel ălalt o poate atribui actelor sale,
respectiv de interpretarea ac țiunilor ca și cum ar fi ale altora.
Neincluderea contextelor sociale/culturale în rela ția de
comunicare continu ă nu a fost o omisiune în cazul lui Barnlund, ci
doar o alegere a acestuia de a nu ridica probleme de complexitate
modelului printr-o asemenea reprezentare.
11.3. Teoria retroa țiunii a lui Thayer. Plecând de la studiul
comunic ării sincronice și, în special, al celei diacronice, cercet ătorul
american Lee Thayer se opre ște asupra rolului receptorului. Pe de
altă parte, încercând s ă delimiteze conceptual comunicarea, Thayer
propune o analiz ă multi-level , vizând acele procese asociate de
achiziție și conversie de date primare în informa ție procesabil ă,
culminând cu luarea-în-considerare . Și din aceast ă perspectiv ă, și din
cea anterioar ă, rezultă că rolul receptorului este fundamental în
actul de comunicare.
Cercetătorul american nu vede neap ărat necesar ă prezența
emițătorului. Datele primare pot exista și în afara emi țătorului, dar
pentru prelucrarea lor în informa ție procesabil ă este necesar ă
prezența receptorului, e necesar ca informa ția primar ă (mesajul
propriu-zis) s ă ajungă la un destinatar care s ă îl perceap ă și să îl
interpreteze. „ Nu exist ă comunicare dac ă nu exist ă o activitate a
receptorului, care pare c ă își poate fi suficient ă sieși, în măsura raport ării
sale la o anumit ă situație”, noteaz ă Sfez5. În acest sens,
comprehensiunea dep ășește simplul con ținut al mesajului
emițătorului. Acesta este reinventat, în manier ă tranzac țională.
Într-un demers logic, te oria lui Thayer urmeaz ă modelului lui
Barnlund, care presupune, de as emenea, orientarea spre destina ție
și înglobarea în mesaj atât a mesa jului propriu-zis (datele primare),
cât și a elementelor de context al comunic ării.

143 Emițător Mesaj Emițător Destinatar
Sens creat, recreat
Intenții (imaginate sau decodate)
ale emițătorului
Consecin țe ale tranzac ției asupra
relațiilor cu emi țătorul sau cu mesajul

Fig.4 Modelul lui Thayer

Astfel, receptorul re-creaz ă mesajul, devine „ creatorul de
facto al oric ărui mesaj ”6.
Comunicarea v ăzută ca tranzac ție la Thayer are în prim
plan receptorul, care inventeaz ă și atribuie sens mesajului, care îl
recrează în totalitate.

Pentru Thayer, receptorul este cel care g ăsește în sine însu și mesajul
plecând de la stimulii pe care procesul de comunicare i-a radiat, în sensul radia țiilor electromagnetice. Acest model socratic este asimilabil
abordării maieutice în materie de înv ățare
7.

Prin intermediul acestei teorii comunicarea cap ătă o altă
greutate. Ea se realizeaz ă dincolo de ceea ce este inten ționat în
comunicarea de mas ă, schimbul și influențarea opiniilor și depinde
de propria Weltanschauung a fiecărui persoane, de propria gril ă de
valori. Teoria lui Thayer care scoate receptorul în prim plan se opune, pe de o parte, comunic ării ipotetice, care consider ă necesară
prezența emițătorului, nu și pe cea a receptorului, respectiv
modelelor mecaniciste ale comunic ării, care acord ă rolul
primordial emi țătorului, celui care „lanseaz ă” mesajul.

144
1 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situa țiilor de
comunicare, Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Psihologie, 2005, p.27;
2 Alain Cardon, Vincent Le nhardt, Pierre Nicholas, Analiza tranzac țională.
Instrumente de comunicare și evoluție, București: Codecs, 2002, pp.21-24;
3 op.cit., p.55;
4 Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanic ă la interac țiune, Iași:
Polirom, colec ția Collegium, seria Rela ții publice și publicitate, 2002, p.75;
5 Lucien Sfez, O critică a comunic ării, București: comunicare.ro, 2002, p.91;
6 Lee O. Thayer, Communication and Communications Systems , Honewood I,
11: Richard D. Irwin, 1968, p.123, apud Lucien Sfez, op.cit., p.90;
7 Jean-Luc Michel, Théories de la communication , Paris: Université Jean
Monnet, Département de Communication, 2005.

modele și teorii ale comunicării
de masă

146 12. Determinismul tehnologic și critica acestuia

12.1. Determinismul tehnologic. Economistul canadian
Harold Innis, preocupat de istoria comunic ării, își organizeaz ă
studiile în jurul ideii de corela ție între tipurile de comunicare și
tendințele centripete și centrifuge în planul organiz ării statale. Or,
această legătură implică o alta, între tipurile de comunicare și
mijloacele aferente. Astfel, Inni s distinge între mijloacele de
comunicare corelate cu dimensiunea temporal ă (time-biased media )
și mijloacele de comunicare corelate cu dimensiunea spa țială (space-
biased media ). Time-biased media sunt caracteristice societ ăților
tradiționale, preocupate de conservarea tradi ției, în timp ce space-
biased media sunt orientate spre prezent și viitor, favorizând
transmiterea operativ ă, nu și cea privitoare la valori culturale.
Prima categorie de mijloace de comunicare a favorizat un monopol
al organismelor religioase, în timp ce cealalt ă a favorizat
monopolul factorilor politici1. Dar aceast ă corelație presupune și
posibilitatea de prefigurare a unui tip de monopol prin dezvoltarea
unei categorii de mijloace de comunicare în mas ă. Din aceast ă
perspectiv ă, dezvoltarea în ritm galopant a comunic ării de mas ă
prin mijloace apar ținând bias-ului spa țial, contureaz ă o tendin ța
unei extinderi extrateritoriale, marcat ă de un abandon al
conservării structurii de valori prin care s ă se manifeste identitatea.
Ideea determinismului media este preluat ă și dezvoltat ă de
Marshall McLuhan. Acesta continu ă și proiectul istoriei comuni-
cării ințiat de Innis, structurând istoria umanit ății în trei perioade,
în funcție de tipul dominant de comunicare: o epoc ă a oralității,
una a culturii scrise și alta a tehnologiilor comunic ării. Aceste trei
perioade se suprapun structur ării realizate de Alvin Toffler, prin
„teoria valurilor”. Epoca tehnologiilor comunic ării, instaurat ă în
urma unei revolu ții2, suprapus ă celui de-al treilea val, modernit ății
târzii sau postmodernit ății, focalizeaz ă mijlocul de comunicare,
acordându-i cel mai important rol. De altfel, este celebr ă expresia
utilizată de McLuhan, „mijlocul este mesajul” ( the medium is the
message )3, care scoate în eviden ță tocmai aceast ă poziționare a
tehnologiei în via ța cotidian ă. Epoca tehnologiilor mediatice este
caracterizat ă prin schimbarea rapo rturilor dintre sim țuri, mai exact

147 prin instalarea v ăzului ca sim ț dominant. Iar preponderen ța acestui
canal presupune și o structurare a gândirii în func ție de
particularit ățile acestui sim ț, respectiv o selec ție a importan ței
evenimentelor din jurul nostru în func ție de simplificarea pe care o
implică apelul la acest canal. Modi ficând tipul de organizare
socială, tehnologiile media modific ă și tipul de percepere a
societății, iar prin acesta, structura intern ă a indivizilor,
impunându-ne o gril ă de referin ță. Prin intermediul acestor
tehnologii se extinde sistemul nervos la nivel global, recep ționând
informație din spa ții variate:

În timpul erei mecanice ne-am extins trupurile în spa țiu. Astăzi, după
mai bine de un secol de tehnologie electric ă, ne-am extins sistemul
nervos central, în accep țiune global ă, abolind și spațiul și timpul, în ceea
ce ne prive ște planeta… ne-am extins deja sim țurile și termina țiile
nervoase prin diferitele media .4

Extinderea tehnologiilor media, similar ă extinderii
sistemului nervos uman la nivel planetar, implic ă „simularea
tehnologic ă a conștiinței”. Or, tocmai aceast ă simulare a con științei
conduce la criticile media.
12.2. Omul – terminal de re țele. Jean Baudrillard este unul
dintre cei mai importan ți contestatari ai determinismului tehno-
l o g i c . E l î l a c u z ă pe McLuhan pentru excluderea efectiv ă a
„comunic ării” din actul de comunicare. Studiile filosofului francez
în domeniul „economiei politice a semnului”, în ceea ce prive ște
transformarea discursului în marf ă „retoric ă”, așa cum anticipase
Marx, constituie fundamentul pozi ției de pe care pleac ă
Baudrillard în combaterea tehnologiilor comunic ării. Baudrillard
vede produc ția de semne ca fiind ideologie, ceea ce presupune c ă
însăși lingvistica și semiotica general ă sunt ideologii, produc ții ale
practicii dominante, echivalent al unei economii politice burgheze
în câmpul comunic ării. „ Nu mai avem de-a face cu coeren ța natural ă a
unei unit ăți a gustului, ci cu coeren ța unui sistem cultural de semne” ,
notează Baudrillard considerând c ă n i c i u n o b i e c t n u s e p o a t e
sustrage unui asemenea produs, „ așa cum nici un produs nu poate
scăpa de logica formal ă a mărfii”5.

148 Pentru Baudrillard, care instituie o critic ă media, schimbul
necesar a fi realizat în cadrul comunic ării nu are nevoie de
intermediar. Formula lui McLuhan, medium is the message , nu are
rost întrucât ea exprim ă transferul sensului asupra mediului, ceea
ce conduce la o înstr ăinare a semnifica țiilor, la „idealism
tehnologic”. Cu ironia care îl caracterizeaz ă, filosoful francez
transform ă comunicarea într-un simplu act de „consum de produse
și mesaje”; „s e impune , după Baudrillard, ca unic remediu la aceast ă
situație , o destructurare a mediilor de în calitatea lor actual ă de sisteme
ale non-comunic ării”6. Consumul este definit în termenii discursului,
dar prive ște și o altă dimensiune, a manipul ării semnelor.

Consumul:
– e totalitatea virtual ă a obiectelor și mesajelor deja constituite într-un
discurs mai mult sau mai pu țin coerent;
– e o activitate de manipulare sistematic ă a semnelor .7

O altă replică pe care o aduce Baudrillard lui McLuhan este
legată de extinderea sistemului nervos al omului la scar ă planetar ă.
Pentru filosoful francez, nu omul se extinde, ci tehnologiile media
îi iau cu asalt habitatul, transfo rmându-l într-un ambalaj arhaic,
conducând la dispari ția spațiului privat, la ștergerea limitelor
dintre exteriorul care invadeaz ă și interiorul, spa țiul simbolic al
subiectului. Omul devine astfel simplu terminal de multiple re țele
(televiziune, internet etc.)8, și nu supraomul care î și extinde
terminațiile nervoase pretutindeni. Ceea ce se ofer ă prin
tehnologiile media sub numele de „comunicare” este de fapt o formă obscen ă de marf ă simbolic ă (Marx deja denun țase
obscenitatea m ărfii, legat ă de principiul „abject” al circula ției sale).

Nu mai tr ăim în drama alien ării, trăim în extazul comunic ării. Iar acest
extaz este obscen. Obscen e ceea ce pune cap ăt oricărei reiviri, oric ărei
imagini, oric ărei reprezent ări. Nu numai sexualul devine obscen, exist ă
astăzi o întreag ă pornografie a informa ției și comunic ării, o pornografie
a circuitelor și rețelelor, a func țiilor și obiectelor. În lizibilitatea și
fluiditatea lor, în semnifica ția lor for țată, în performativitatea lor, în
conectarea și polivalen ța lor, în expresia lor liber ă.

149 Nu numai obscenitatea e ceea ce este ascuns, refulat, obscur, cea a
vizibilului, a prea vizibilului, a mai vizibilului decât vizibilul, a ceea ce
nu mai are secret, a ceea ce e în întregime solubil în informa ție și
comunicare .9

Închis într-un habitat invadat de tehnologiile media, având
impresia c ă întră în contact cu realitatea, omul devine un ecran, o
suprafață de absorb ție și resorbție a rețelelor de influen ță. Semnele,
a căror importan ță a fost trecut ă în derizoriu de McLuhan, au l ăsat
locul unor semne vide, ilizibile, in solubile, arbitrare, fortuite.
Interpretarea nu se rezum ă la negocierea de sens, ci la depistarea și
destrămarea seduc ției: „ tot mai multe lucruri au c ăzut în pr ăpastia
sensului și tot mai pu ține lucruri au p ăstrat farmecul aparen ței”10.
Societatea, înglobând oameni și semne, a fost repozi ționată prin
intermediul tehnologiilor media:

Societățile noastre au dep ășit, cu ajutorul sensului, al informa ției și al
transparen ței, punctul limit ă care este cel al extazului permanent:
extazul socialului (masa), al co rpului (obezitatea), al sexului
(obscenitatea), al violen ței (teroarea), al informa ției (simularea) .11

Această invazie a extazului mediatic denatureaz ă
comunicarea, o îndep ărtează de sensul clasic de punere în comun a
înțelesurilor.
12.3. O critic ă a comunic ării. Derapajul spre problemele
tehnologiei comunic ării a fost criticat și de alți cercetători în
domeniu. Unul dintre ace știa este Lucien Sfez, care elaboreaz ă o
Critică a comunic ării. Apelând la formula lui Jacques Ellul,
„coroziunea socialului de c ătre tehnic ă” și constatând exager ări ale
extinderii ariei de studiu a comunic ării, Sfez constat ă că „nu se
vorbește niciodat ă cu atâta patos despre comunicare decât într-o societate
care nu mai știe să comunice, ale c ărei valori se dezagreg ă, pe care
simboluri prea uzate nu prea reu șesc să le unifice. Societate centrifug ă,
lipsită de reglaj ”12. O criză morală a societății este între ținută și de o
teologie a tehnicii, care conduce spre alienare total ă.
Sfez descoper ă trei tipuri de teorii și modele ale
comunic ării, grupate dup ă funcțiile comunic ării elaborate de
Bühler: comunicarea reprezentativ ă, surprins ă prin „metafora

150 mașinii” și exprimat ă prin intermediul prepozi ției cu: „Este vorba de
metafora ‹ma șinii de comunicat› cu lumea: ma șina este exterioar ă omului,
și el o folose ște pentru a genera for țele naturii ”; comunicarea expresiv ă,
surprinsă prin „metafora organismului” și exprimat ă prin
intermediul prepozi ției în: „În această organizare, în care noi suntem
parte a unui tot, ceea ce conteaz ă este a repera schimburile posibile și a
analiza rolul elementelor care formeaz ă acest întreg pe care-l numim
univers ”; comunicarea tautologic ă, surprins ă prin „metafora
Frankenstein” și exprimat ă cu ajutorul prepozi ției prin: „Într-un
univers unde totul comunic ă, fără să se știe originea emisiunii, f ără să
poți determina cine vorbe ște, în acest univers f ără ierarhii, decât încâlcite,
unde baza este vârful, comunicarea moare prin exces de comunicare și
sfârșește printr-o interminabil ă agonie de spirale. Asta numesc eu
‹tautism›, neologism care îmbin ă autism și tehnologie, evocând totalitatea,
totalitarismul ”13. Autismul reprezint ă o boală a auto-închiderii, care
presupune o retragere a indi vidului din sfera comunic ării,
satisfăcându-și nevoile organice și ludice. Tautologia reprezint ă
orice propozi ție al cărei subiect și predicat desemneaz ă unul și
același lucru. Tautologia trimite la excesul de comunicare
incoerent ă, fără țintă, fără mesaj. Tautismul presupune, a șadar,
exces de comunicare f ără țintă și fără mesaj, venit ă de pretutindeni,
care interfereaz ă în preajma individului închis în sine, „ terminal de
multiple canale ”, cum îl descria Baudrillard. Tautismul este un
mixonim (cuvânt-valiz ă) care caracterizeaz ă comunicarea de mas ă,
în cadrul c ăreia se vorbe ște prea mult, f ără a se spune ceva: se
transmite o informa ție structurat ă pe orizontal ă, fără adâncime,
fără intensitate, f ără analiz ă calitativ ă, fără interpretare.
Comunicarea se realizeaz ă într-o bucl ă, într-o „ rețea turnant ă”, fără
scop și fără sfârșit, lărgindu-se cu fiecare tur.

Fiecare în cutia sa, adic ă în casa sa, crede c ă intră în contact simultan cu
toți ceilalți, într-un întreg sincron, ecosistemic, ba chiar autogestionar.
Dar toți intră în contact doar cu ei în șiși.”14

După Sfez, în comunicarea de mas ă dispar mesajul,
emițătorul și receptorul. Realitatea emi țătorului, realitatea
receptorului, dar și realitatea interactiv ă, intersubiectiv ă, dispar

151 deopotriv ă. Rămâne doar o repetare continu ă în preajma unui
subiect autist. R ămân și își fortifică poziția rețeaua și simularea,
care dau impresia unei comunic ări continue. Acestea descriu și
determin ă primatul unei altfel de tehnologii, a spiritului.
12.4. Tirania comunic ării. Jurnalistul și scriitorul francez de
origine spaniol ă Ignacio Ramonet, din 1991 redactor- șef al publi-
cației Le Monde Diplomatique , ia pozi ție față d e o f e n s i v a t e h n o l o –
giilor media și constat ă o continu ă întărire a acestora.15 Din punct
de vedere al raporturilor de pute re, mass-media nu se mai situeaz ă
pe poziția a patra, ci pe locul doi ca putere de influen ță, după
economie și înaintea politicii:

(…) pentru a vorbi de „a patra putere”, ar trebui ca primele trei s ă existe
și ca ierarhia care le organiza în clasificarea lui Montesquieu s ă rămână
în continuare valabil ă. În realitate, prima putere este ast ăzi exercitat ă în
mod evident de economie. A doua (a c ărei suprapunere par țială cu cea
dintâi apare foarte puternic) este cu siguran ță mediatică – instrument de
influență, de acțiune, de decizie incontestabil ă -, în așa fel încât puterea
politică nu mai vine decât în al treilea rând .16

Totodată, Ramonet atrage aten ția asupra faptului c ă prin
intermediul media „informa ția” și-a pierdut statutul, devenind
marfă. Informa ția devine principalul juc ător pe pia ța de profit și
nicidecum nu se mai supune scopurilor sale ini țiale. Ceea ce
contează este gradul de interes pe care îl poate stârni în cadrul
publicului, capacitatea de a se vinde, și nu necesarul de cunoa ștere
sau de noutate, aspecte de altfel dep ășite. Conteaz ă funcționalitatea
pe piață, ceea ce presupune func ționalitate a scenariilor și nu
atingerea unui ideal de veridicitate. Adev ărul care conteaz ă este
adevărul mediatic, singurul pe care cet ățeanul îl are la dispozi ție ca
să verifice o știre, să o confirme sau s ă o infirme. Informa ția
denaturat ă devine, a șadar, informa ție-spectacol. Ea evolueaz ă
creând o senza ție de nelini ște în rândul unei societ ăți care își pierde
reperele și a cărei cultur ă este agresat ă de imagini vizuale și
flucturante. Presa scris ă, televiziunea, internetul, accelereaz ă
circulația informa ției, informa ție seduc ătoare, care urm ărește
„logica suspansului și a spectacolului ”. Practic, parametrii care au
influență determinant ă asupra informa ției sunt mimetismul

152 mediatic, febra de care sunt cuprin se mediile de informare, împinse
apoi să reflecte evenimentul și care func ționează ca un fel de
autointoxicare, de contagiune mimetic ă, și hiper-emo ția,
presupunând mutarea accentului pe senza țional, spectaculos, șoc
emoțional.
Revoluția tehnologiilor media, prefigurat ă de McLuhan, nu
doar că a avut loc, ci a și produs efecte. Doar c ă aceste efecte sunt
inversate fa ță d e c e e a c e s e a ștepta: eliberare și transparen ță
democratic ă. Media s-a instaurat cu promisiunea unei eliber ări, dar
a instituit un regim autoritar, totalitar. Ramonet aduce în discu ție
tirania comumic ării. Revolu ția tehnologic ă, suprapus ă peste cea
economic ă (a doua revolu ție capitalist ă), a condus la modific ări în
plan cultural, respectiv fuziunea sferelor culturii, informa ției și
comunic ării prin absorb ția realizat ă de sfera comunic ării mediate,
dând na ștere unei singure sfere: „world culture , de inspira ție
americană, un fel de comunicultur ă de masă planetar ă, pentru c ă
informația, ca și cultura, nu rezist ă unei asemenea vulgariz ări…”17.
Tirania comunic ării se datoreaz ă extinderii spa țiului public în
spațiul intim prin intermediul mass-media. Aceast ă extindere, în
rețea, a dat na ștere unei forme subtile de control:

La ora mondializ ării economiei, a culturii globale ( world culture ) si a
„civilizației unice”, ia na ștere ceea ce oamenii numesc „societatea
informației globale”, a c ărei dezvoltare este pe m ăsura expansiunii
tehnologiilor informa ției și comunica ției. O „infrastructur ă de
informație globală” se desfășoară la scară planetară, ca o imens ă pânză
de păianjen, profitând de digitalizare și favorizând interconexiunea
tuturor serviciilor din domeniul comunica ției și informației.18
Întorcându-ne la metafora lui McLuhan, a extinderii
sistemului nervos uman la nivel pl anetar, punctul de vedere al lui
Ramonet este de alt ă factură: sistemului nervos uman, inclusiv
neocortexului, i se realizeaz ă proteze care s ă reacționeze la anumi ți
stimuli, care s ă permită luarea anumitor decizii. Mass-media se
implanteaz ă în conștiința umană și ține oamenii captivi. Tirania
comunic ării de mas ă se instaureaz ă subtil și controleaz ă nevoile,
gusturile, preferin țele, dorin țele individului conectat la re țea prin
tehnologie.

153
1 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunic ării,
București: comunicare.ro, 2007, p.275;
2 încă din lucrarea Galaxia Gutemberg. Omul și era tiparului , Bucure ști:
Editura Politic ă, colecția Idei contemporane, 1975, p.26, Marshall
McLuhan trimite la un termen preluat de la Peter Drucker, « revoluție
tehnologic ă », termen de referin ță în studiile viitoare;
3 Marshall McLuhan intituleaz ă astfel, „The Medium Is the Message”,
primul subcapitol din capitolul introductiv, în Understanding Media: The
Extensions Of Man , Cambridge, MA: MIT Press, 1994, p.5; McLuhan
argumenteaz ă: „Exemplul luminii electrice poate fi elocvent în privin ța acestei
conexiuni. Lumina electric ă se constituie în informa ție pură. Ea rămâne un
medium lipsit de mesaj, a șa cum a fost pân ă la utilizarea în reclame verbale și
firme. Acest fapt, caracteristic tuturor media, înseamn ă că însuși „conținutul”
oricărui medium este alt medium. ”, op.cit., p.6;
4 op.cit., pp.3-4;
5 Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor , Cluj-Napoca: Editura Echinox,
colecția Săgetătorul, 1996, p.28;
6 Ilie Pârvu, Filosofia comunic ării, Bucure ști: Facultatea de Comunicare și
Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA, 2001, p.99;
7 Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor , p.130;
8 Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însu și, Cluj-Napoca: Casa C ărții de
Știință, colecția Diaphora, 1997, p.12;
9 op.cit., pp.15-16;
10 op.cit., p.49;
11 op.cit., p.64;
12 Lucien Sfez, Comunicarea, Iași: Institutul European, colec ția ABC, 2002,
p.16;
13 op.cit., pp.25-28;
14 op.cit., p.100;
15 „Se arată, se exhib ă, funcționează, „comunic ă” o întreag ă aparatur ă de
acționare electronic ă părând că ne spune: „Ceea ce v ă arăt este adev ărat, fiindc ă
este tehnologic”. Și noi credem pentru c ă ne intimideaz ă, ne impresioneaz ă, ne
scoate ochii și ne convinge c ă un sistem capabil de asemenea minun ății nu poate
minți.”, afirmă Ignacio Ramonet în Tirania comunic ării, București: Editura
Doina, 2000, p.39;
16 op.cit., p.44;
17 op.cit., p.66;
18 op.cit., pp.133-134.

154 13. Efecte ale mass-media

13.1. Teoria „glon țului magic”. Prima teorie închegat ă pri-
vitoare la impactul media asupra audien țelor în cadrul comunic ării
de masă, teoria „glon țului magic” sau a „injec ției hipodermice” nu
a fost prezentat ă într-o form ă sistematizat ă sau într-o diagram ă
structural ă precum teoriile și modelele clasice ale comunic ării. Mai
mult, ea nu a fost înso țită de un suport teoretic valid (sau de
validat) din perspectiva epistemologiei popperiene, și nici de studii
empirice. Structurarea teoriei s-a produs mult mai târziu, când cercetători ai cadrului științific al deceniilor III și IV ale secolului
trecut au sintetizat câteva direc ții în domeniul cercet ării
comunic ării de mas ă. Astfel, plecând de la studiile despre
propagand ă ale lui Lasswell, deja amintite, dar și de la studiile
sociale ale lui Lippmann sau Doob, au conturat un context al
convingerilor dominante, priv itoare la izolarea social ă a membrilor
comunităților, la setul comun de instincte al acestora și la
interpretarea „uniform ă” a evenimentelor de c ătre aceștia. În
contextul unor asemenea ipoteze, s-a n ăscut ideea „glon țului
magic”, constând în explicarea modului de ac țiune al mesajelor
media care fiind concepute ca gloan țe simbolice, ating receptorii în
mod uniform.
Teoria glon țului magic presupune analiza unor reac ții de
tipul stimul-r ăspuns, multiplicate, în care indivizii recep ționează
mesajul ca grup, dar ac ționează ca entit ăți distincte, „egale” ca
poziții și valoare (votan ți, consumatori, suporteri etc.). Aceast ă
teorie presupune comunicarea drep t un proces în care primeaz ă
efectul, nu schimbul de informa ții și se construie ște pe suportul
teoretic oferit de științele sociale – printre care pe conceptul de
societate de mas ă a l l u i A u g u s t e C o m t e , c a r e n u e s t e c a p a b i l ă să
întrețină/dezvolte rela țiile între indivizi, pe conceptul Gesellschaft
(societate), opus celui de Gemeinschaft (comunitate), din studiile lui
Ferdinand Tönnies, care presupune o structur ă impersonal ă și
anonimă, pe izolarea psihologic ă și anomia specifice solidarității
mecanice în studiile lui Emile Durkheim – și de psihologia
evoluționistă – psihologia instinctului a lui Darwin.

155 În acest context, dublat de st udiile lui Lasswell privitoare la
propagand ă și ale lui Lippmann referitoare la opinia public ă, s-a
conturat ideea unor mass-media puternice, capabile s ă influențeze
direct audien țele, în sensul ob ținerii unor rezultate scontate, cum ar
fi acordarea votului, cump ărarea anumitor produse etc.

Astfel, teoria glon țului magic era în conformitate cu teoriile generale
sociologice și psihologice, a șa cum erau ele dezvoltate pân ă la acea vreme.
În plus, exista exemplul impactului extraordinar al propagandei din
timpul războiului. Aceasta p ărea să ofere dovezi întemeiate c ă mijloacele
mass-media erau puternice, exact în modul dramatic descris de Lasswell atunci când a concluzionat c ă ele erau „noul ciocan și noua nicoval ă a
solidarității sociale”. De asemenea, existau fapte aparent de necontestat
care țineau de publicitatea de mas ă din acea vreme, ce dovedeau c ă mass-
media era capabil ă să conving ă oamenii s ă cumpere bunuri într-o
cantitate și într-o varietate pân ă atunci de neimaginat. Acest crez a
consolidat convingerea despre marea putere a mass media și a întărit
aparenta valabilitate a teoriei glon țului magic.
1

Odată cu abandonul acestor ipoteze științifice, odat ă cu
dărâmarea cadrului în care a fost construit ă, teoria ”glon țului
magic” a fost abandonat ă și înlocuit ă cu teorii ale comunic ării
având o pregnant ă bază empirică.
13.2. Teoria comunic ării în doi pa și. Unul dintre promo-
torii empirismului în cadrul științelor comunic ării, cercet ătorul
american Paul Lazarsfeld, doctor în matematic ă al Universit ății din
Viena, a reu șit să dea o alt ă greutate cercet ării, comparativ cu
orientarea focalizat ă pe teorie, specific ă deceniilor IV și V ale
secolului trecut, și să pună accent pe studiul efectelor în domeniul
comunic ării de mas ă. Astfel, într-o lucrare devenit ă celebră,
Mecanismul votului. Cum se decid aleg ătorii într-o campanie
prezidențială, axată pe studierea alegerilor preziden țiale din Statele
Unite din 1940, Lazarsfeld, Berelson și Gaudet s-au oprit asupra
identificării modului de cristalizare a op țiunilor de vot și, prin
aceasta, a în țelegerii evolu ției electoratului în func ție de factorii
care determin ă respectiva evolu ție. Nu în ultim ă instanță, scopul
cercetătorilor americani a fost de a canaliza cercetarea efectelor

156 comunic ării de mas ă și a gradului de influen ță al acestui tip de
comunicare.
Referitor la mecanismele comunic ării de mas ă, Lazarsfeld a
atras aten ția asupra rolului pe care îl de țin liderii de opinie (termen
nou introdus de Lazarsfeld în st udiile americane despre mass
media și comportamentul electoratului), persoane care „ joacă un rol
de intermediere influent în tran smiterea mesajului mediatic spre
grupurile sociale ”2. Rolul de mediator între mass media și grupuri le
conferă un statut particular din punct de vedere al structur ării
mecanismelor de comunicare în mas ă care, începând cu acest
studiu, este privit ă ca un fenomen de transmitere a
informației/influen țare în doi pa și.
Această structurare poart ă numele de teoria celor doi pa și ai
fluxului de informa ții (two steps flow of communication ), teorie care
nu suspend ă informarea direct ă, de la surs ă, ci care doar
accentueaz ă rolul liderilor de opinie în influen țarea recept ării
anumitor mesaje. Mai mult, Lazarsfeld postuleaz ă faptul c ă cei
nehotărâți și cei susceptibili de schimbare sunt influen țați
preponderent în urma contactelor personale, ceea ce conduce la exercitarea unor „presiuni molecula re” asupra acestora, în sensul
omogeniz ării în direc ția schimb ării de opinie/atitudine/
comportament. „ (…) cel mai adesea , noteaz ă Lazarsfeld, ideile
migrează din radio și ziare către liderii de opinie și de la aceștia ajung la
segmentele mai pu țin active politic ale popula ției”
3.

Mass media Mass media

Fig.1 Modelul fluxului în doi pa și (dreapta), comparativ cu modelul
tradițional al comunic ării (stânga)

157
Fluxul comunic ării în doi pa și rezultă din contactul dintre
media și grupurile de indivizi, org anizate în baza unor norme,
interese și valori. Grupul presupune existen ța unei perspective
asupra mesajului comunic ării, o pozi ționare ini țială, de care
membrii grupului sunt sau nu con știenți. Primul pas este, a șadar,
contactul media-grup. În interiorul grupului, liderul informal este cel care cunoa ște cel mai bine și respect ă cel mai fidel normele,
interesele și valorile grupului. El este cel care preia mesajul, îl
adapteaz ă perspectivei preexistente, îl prelucreaz ă așadar și îl
transmite indivizilor. Prin aceasta se materializeaz ă cel de-al doilea
pas în fluxul comunic ării, realizat în interiorul grupului de la
liderul de opinie la membrii acestuia.
Rolul studiului lui Lazarsfeld, care a punctat în principal
faptul că, „mai mult decât orice altceva, oamenii sunt motiva ți de alți
oameni ”
4, adică faptul c ă media nu poate avea efecte maxime în
influențarea prin comunicare prin apel la modelul „glon țului
magic”, a fost scos în eviden ță tocmai datorit ă punerii în practic ă a
acestuia.

Teoriile atotputerniciei presei, pe lâng ă faptul că erau simpliste și chiar
rudimentare, eliminau de fapt agora din via ța societății, dizolvau
dezbaterea, aneantizau personalitatea, suspendau rolul comunit ăților.
Îndeobște, cercet ările și descoperirile lui Lazarsfeld sunt tratate și
analizate prin prisma rolului acordat presei, de fiecare dat ă existând
obiecțiuni, să consider ăm întemeiate, la adresa efectelor minore ale
mijloacelor de comunicare. Nu se au în vedere, sau se au foarte pu țin
implicațiile descoperirilor lui Lazarsfel d pentru reabilitarea a dou ă idei
fundamentale. În primul rând, complexitatea vie ții sociale. Societatea nu
este nici o tabula rasa pe care s ă se așeze orice mesaj, oricum și oriunde.
Societatea este structurat ă în grupuri și comunit ăți, este traversat ă de
idei și dispute, societatea are valori și opțiuni, ca și comunit ățile și
persoanele care o compun. Ea prime ște și acceptă după ce prelucreaz ă și
dezbate. În al doilea rând, nici comunicarea nu este și nu poate fi ceva
rectiliniu. Iar cercet ările întreprinse de autorul american și colaboratorii
săi reprezint ă, prin consecin țele sale, un efort de reabilitare a celor dou ă
complexit ăți reprezentate de societate și de comunicare .5

158 Grație studiilor lui Lazarsfeld, s-au „redescoperit” grupurile
primare, s-a mutat accentul cercet ării comunic ării în mas ă pe
relațiile sociale informale și s-a pus în eviden ță faptul c ă indivizii
nu sunt „egali” în fa ța mesajului provenit de la mass-media, ci pot
avea diferite roluri în receptarea și redirec ționarea lor (dup ă
prelucrare).
Two steps flow of communication a fost analizat ulterior,
verificat, experimentat, supus unor analize critice, unor revizuiri și
prezentat în forme derivate. Unul dintre modelele ulterioare este
cel al lui J.P. Robinson, care, r ămânând în contextul analizei lui
Lazarsfeld, al dezbaterii op țiunilor politice, introduce în schem ă și
persoanele care nu discut ă despre politic ă (non-discussants ) și care
sunt mai „vulnerabile” la influen țarea direct ă din partea mass-
media.

Mass media Mass media
Informații Informa ții
Influență Influență InfluențăFURNIZORI
DE OPINIE
RECEPTORI
DE OPINIEPERSOANE CARE
NU DISCUT Ă
DESPRE POLITIC Ă

Fig.2 Modelul Robinson al fluxului comunic ării mediatice

Principalul neajuns al modelului comunic ării în doi pa și
este faptul c ă nu se face diferen țiere între comunicarea ca schimb
de informa ție și comunicarea care vizeaz ă influențare. În cadrul
comunic ării în doi pa și balanța „fluxul informa ției”/„fluxul influen-
ței” se înclin ă înspre cel de-al doilea element analizat, deoarece
mass-media sunt eficiente în transmiterea informa ției, în timp ce
discuțiile interpersonale au rolul de a înt ări sau de a contrazice
respectivul con ținut informa țional, adic ă s u n t c e l e c a r e c o nt r i b u i e
la schimb ările de opinii, atitudini, comportament (J.G. Stappers,
A.D. Reijnders, W.A.J. Moller)6.

159 13.3. Teoria comunic ării în pași multipli. Modelul fluxului
în doi pa și nu a constituit punctul term inus al unui demers firesc
de cercetare a modului în care mesajul mediatic ajunge la audien țe
și are efect asupra acestora. Fluxul în pa și multipli ( multi-step flow of
communication ) este o extensie logic ă a acestuia, realizându-se mai
multe praguri, mai multe etape în receptarea, prelucrarea și
„implementarea” mesajelor, etape dublate de influen țe de anumit
ordin implicate în transmiterea acestora. „ Acest model demonstreaz ă
o deplasare ferm ă de la preocuparea referitoare la ‹ce fac mass-media
oamenilor› spre aceea referitoare la ‹ce fac oamenii cu mass-media› ”7.

Mesajul mass-media
1
1
22
33 4
456

Fig.3 Modelul fluxului comunic ării în pași multipli

Fluxul în pa și multipli probeaz ă faptul că, prin transmiterea
de la o persoan ă la alta, mesajul este și distorsionat, nu doar
încărcat cu conota țiile și valorile individuale ale mediatorilor. În
structura modelului în doi pa și, construit ă pe nucleele media, lideri
și public, apar noi verigi. O dezv oltarea a acestui model a fost
realizată de Van Cuilenburg, Scholten și Noomen, care fac
diferența între liderul vertical și liderul orizontal și care sus țin că
mesajele au efecte mai mari dac ă se realizeaz ă o trecere gradual ă,
prin pași mici, de la nivel mai mare de influen ță la nivel mai mic,
de la consum mediatic ridicat la consum redus și de la influen ța
directă la influen ța indirect ă.

160 Modelul analizat r ăspunde criticilor modelului lui
Lazarsfeld, care diferen ția între lideri și membrii obi șnuiți ai
audienței, între persoane influente și persoane influen țate. Modelul
în pași multipli ofer ă perspectiva asupra amintitei treceri
mediatice, iar prin aceasta asup ra procesului lent de diferen țiere
între lideri și formatori de opinie, pe de o parte, și restul audien ței
pe de alt ă parte.

lider vertical
lider orizontal publicmedium
cantitate redus ă de informa ție
cantitate mare de informa ție

Fig.4 Diagrama Cuilenburg-Scholten-Noomen a fluxului comunic ării în
pași multipli

Dar nici multi-steps flow of communication nu constituie o
abordare care s ă nu fi suportat diferen țieri: „ Inovațiile tehnologice au
creat în domeniul comunic ării atât de multe modalit ăți de a comunica,
direct și sincronic, cu publicul, încât viziunea asupra comunic ării în
trepte și-a pierdut, în fond, dreptul de existen ță”8.
13.4. Introducerea conceptului de gatekeeper . Schimbarea
centrului de interes de pe indivizii izola ți s-a datorat în foarte mare
măsură contribu ției lui Kurt Lewin. Abordarea lewinian ă
privitoare le grupuri se întemeiaz ă pe raporturile individ/mediu
sau grup/mediu, adic ă ceea ce, în context situa țional, se nume ște
„câmp”, respectiv pe abordarea holistic ă a acestora, ca entit ăți
distincte, func ționale, nu ca juxtapuneri sau sume de indivizi.
Grupul devine astfel un organism distinct, care func ționează grație
schimbului/comunic ării dintre indivizi.

161 În acest context, în cadrul grupului se contureaz ă scheme
funcționale specifice, care presupun o organizare specific ă fluxului
comunica țional. Lewin introduce în studiul comunic ării în cadrul
grupului anumite filtre de selec ție, devenite „por ți” (gates ), care
sunt „păzite” de persoane cu rol de decizie privitor la transmiterea
unităților de informa ție (gatekeepers ). Mai mult, sociologul american
transferă problematica selec ției în câmpul organiza ției mediatice și,
prin aceasta, în câmpul comunic ării de mas ă.

… o anumit ă zonă din cadrul canalului poate func ționa ca o „poart ă”;
multitudinea de for țe dinaintea și de dup ă zona por ții este atât de
diferită, încât trecerea elementului prin întregul canal depinde într-o
nouă măsură de ceea ce se întâmpl ă în regiunea por ții. Acest lucru nu
este valabil numai pentru canalul produsului, ci și pentru circula ția
unei știri printr-un canal de comunicare dintr-un grup, pentru
circulația mărfurilor și deplasarea social ă a persoanelor din multiple
organizații (…)
Secțiunile por ții sunt conduse de reguli impar țiale sau de „paznici”
(gate keepers). În ultimul caz, un individ sau un grup are „puterea” de a lua decizia: „în ăuntru” sau „în afar ă”. Pentru a putea în țelege
mecanismul de func ționare a por ții, trebuie deci în țeleși factorii care
determină deciziile paznicilor; schimbarea unui proces social poate fi
realizată prin influen țarea sau înlocuirea paznicilor.
9

În cadrul comunic ării de mas ă, gatekeeper -ii sunt v ăzuți ca
„unități” ale procesului mecanicist al comunic ării, având rolul de a
selecta/bloca unit ățile de informa ție în cadrul fluxului comunica-
țional. Selectarea se poate realiza și în pași multipli, cu „deschi-
derea” succesiv ă de porți (reporteri– editori), astfel încât informa ția
să ajungă la public, dar, a șa cum anun ța deja Lewin, un rol
important în ceea ce prive ște modul în care se realizeaz ă setul de
valori îl are sistemul de valori al gatekeeper -ului. Nu f ără importan ță
sunt condi țiile de munc ă și instanțele identificabile de control de
tip juridic, birocratic, politic sau comercial, care oblig ă gatekeeper -ul
la un anumit tip de filtre10. Constrângerile formale sunt dublate,
așadar, de gradul de influen ță a grilei proprii de valori asupra
conduitei „paznicului”.
Conceptul de gatekeeper , văzut actualmente ca fiind de mic ă
importan ță, a marcat o etap ă important ă în studiul comunic ării de

162 masă, la fel ca cel de lider de opinie. El a fost preluat de White, care
a studiat deciziile editorilor de a respinge anumite știri,
considerând-o cea mai semnificativ ă activitate de „gatekeeping”,
iar ulterior a fost utilizat în modele ale comunic ării de mas ă, (cum
ar fi modelul clasic Westley-Ma cLean), constituindu-se într-un
prag în dezvoltarea modelelor mecaniciste.
13.5. Efecte ale comunic ării de mas ă. Dintr-o anumit ă
perspectiv ă, studiile influen ței interpersonale în cadrul grupului au
lăsat deschis ă posibilitatea perceperii comunic ării de mas ă ca un
flux dinspre oameni și nu ca un flux către oameni. A șadar, mass
media pot fi privite drept instru mentul prin care se comunic ă (atât
c u s c o p u l d e a s e t r a n s m i t e i n f o r m a ție, cât și c u s c o p u l d e a s e
influența), efectele comunic ării depinzând de capacitatea de
„utilizare” optimal ă a acestor mijloace. În acest sens și în
continuarea studiilor lui Lazarsfeld s-a și conturat un model de
comunicare de c ătre Brouwer, care a asociat comunicarea de mas ă
cu o ciuperc ă, partea vizibil ă a acesteia reprezentând mass media,
iar miceliul fiind re țeaua complex ă de relații interpersponale din
cadrul grupurilor. În aceste condi ții, efectele mass media sunt
efecte interpersonale ob ținute în cadrul unui proces lent de
cristalizare, realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare în
masă. Majoritatea acestor efecte privesc modul de formare a
opiniilor și trimit c ătre studiul sociologiei opiniilor, dar o parte
dintre ele se refer ă și la efectele cumulative, asupra sistemelor de
valori ale societ ății. Legătura cu modelele, teoriile și paradigmele
comunic ării nu este direct ă, dar este necesar ă trecerea în revist ă a
acestor efecte ale mass media pentru a putea avea o perspectiv ă
mai largă asupra modelelor comunic ării de mas ă.
Studiile lui Lazarsfeld nu au avut rezultate doar în
domeniul comunic ării de mas ă. Plecând de la ideea cercet ării
predispozi țiilor/preferin țelor, continuând cu studiul presiunilor
încrucișate și cu ac țiunea efectiv ă (materializat ă prin vot),
Lazarsfeld r ămâne cantonat în domeniul politic. Privitor la rela ția
dintre așteptare și intenția de vot, cercet ătorul american g ăsește în
proiecția așteptării un r ăspuns posibil, în care a șteptarea este
considerat ă consecin ță a inten ției, în timp ce un alt r ăspuns se
contureaz ă plecând de la ideea c ă așteptările cu privire la cine va

163 câștiga influen țează votul efectiv. Cu alte cuvinte, „ oamenii doresc s ă
fie de partea câ știgătorului (efectul bandwagon) ”11.
Plecând de la bandawagon effect , Elisabeth Noelle-Neumann
a continuat studiul în zona „majorit ății tăcute”, construind o teorie
a formării opiniei publice în baza perc eperii climatului opiniei.
Amenințați cu izolarea, indivizii care au o opinie diferit ă de cea
majoritar ă simbolic p ăstrează tăcerea.

Această teamă de izolare îi face s ă urmărească permanent care sunt
opiniile și comportamentele acceptate în mediul lor și ce este condamnat;
de asemenea, ce opinii și comportamente iau amploare și care anume
pierd teren. Teoria vorbe ște și despre un sim ț cvasistatic , care îi ajut ă pe
oameni să ajungă la această evaluare. Rezultatul acesteia le influen țează
comportamentul general și verbal. Dac ă ei cred că se află în consens cu
opinia public ă, iau parte la discu ție siguri de sine, atât în sfere le private,
cât și în cele publice, manifestându- și convingerile, de exemplu, prin
însemne și alte simboluri vizibile în public. Dac ă, însă, au impresia c ă se
află în minoritate, devin precau ți și tăcuți, tocmai prin aceasta înt ărind
și mai mult impresia c ă tabăra din care fac parte este slab ă – până când
această tabără se reduce sever la un mic nucleu dur, care nu renun ță la
valorile trecute, sau pân ă când li se interzice s ă se exprime .12

Un rol important în formarea și/sau accelerarea spiralei
tăcerii îl au mass-media, care s ădesc stereotipuri, atrag aten ția
asupra agendei și influen țează percepția individualului asupra
majorității simbolice.
Din perspectiva modelelor și teoriilor comunic ării, studiul
spiralei t ăcerii nu intereseaz ă în mod direct, dar, reprezentând o
reacție deschis ă la exprimarea aprob ării sau dezaprob ării, respectiv
oferind cadrul integr ării sociale, ceea ce presupune în viziunea lui
Werner S. Landecker integrare cultural ă, normativ ă, funcțională și
comunicativ ă13, am ales s ă facem o scurt ă referire la aceast ă teorie,
dată fiind capacitatea explic ării disponibilit ății susținerii anumitor
opinii. Dar tocmai aceast ă intruziune a teoriei spiralei t ăcerii în
câmpul comunica țional constituie principala critic ă a sa; spa țiul
comunic ării nu poate fi și nu trebuie s ă fie confundat cu spa țiul
politic.

164 O altă ipoteză despre efectele mass media asupra
comunic ării s-a conturat în teoria agenda setting , care sus ține că
oamenii tind s ă adopte ordinea de priorit ăți a problemelor stabilit ă
de mijloacele de comunicare în mas ă. Teoria se bazeaz ă tot pe
studii empirice, realizat e de Malcolm McCombs și Donald Shaw,
care au ajuns la concluzia c ă

membrii audien ței află despre problemele publice din mass media; în
același timp, afl ă câtă importan ță să acorde unei teme sau probleme, în
funcție de importan ța pe care media o acord ă anumitei teme sau
probleme. De exemplu, atunci când relateaz ă ce spun candida ții în
timpul campaniei, mass media par c ă hotărăsc care sunt problemele
importante. Cu alte cuvinte, mass media stabilesc agenda campaniei. Această capacitate de a produce efecte la nivel cognitiv reprezint ă unul
dintre cele mai importante aspecte ale puterii mass media.
14

Teoria agenda setting , la fel ca și spirala t ăcerii, se refer ă în
principal la mecanismele prin care se creaz ă și se consolideaz ă
opinia public ă. Privitor la efectele acestei teorii asupra contur ării de
modele de comunicare în mas ă, să notăm că stabilirea agendei se
realizeaz ă de către media, în calitate de intermediar sau ca surs ă,
activând într-un cadru de interac țiune permanent ă cu propunerile
venite dinspre opinii și dinspre public. Mass media are rolul de a
stabili ce „por ți” trebuie deschise în ceea ce prive ște transferul
unităților de informa ție.

Efecte media
Agenda mediatorilorAgenda mediatorilor
Conținut
La ce să gândeștiPunerea în form ă
Cum să gândești
Agenda publicului
Fig.5 Modelul agenda setting15

165
Chiar dac ă este deliberat ă sau nu, stabilirea agendei de
către media este un fapt probat prin cercet ări. Iar conturarea
agendei este rezultatul unui proces de influen ță, intenționat prin
comunicarea de mas ă.
O altă teorie de referin ță î n c e e a c e p r i v e ște efectele mass
media este teoria utiliz ărilor și recompensei. Cercet ătorii americani
Wilbur Scramm, Jack Lyle și Edwin Parker au studiat gradul de
„activism” a receptorilor în comunicarea mediatic ă, ajungând la
concluzia c ă aceștia selecteaz ă în funcție de nevoile proprii legate
de divertisment, informa ție, utilitate social ă, conducând la
învățarea prin observare. Teoria subliniaz ă faptul c ă mass media
servesc satisfacerii trebuin țelor personale. Practic, individul
apelează la un anumit tip de programe, la anumite televiziuni în
funcție de nevoile sale de informar e , d e n e v o i a d e c o n f i r m a r e a
identității proprii, de nevoia de integrare și interacțiune social ă și,
nu în ultimul rând, de nevoia de divertisment.
Derivat direct din teoria utiliz ărilor și recompenselor,
modelul circular al media, elabor at de Elihu Katz, M. Gurevitch și
H. Hass16 aduce în prim plan o nou ă tipologie a trebuin țelor
satisfăcute prin apel la mass media. Nevoile sunt de natur ă
cognitivă, afectiv ă, de intregrare, de consolidare a rela țiilor cu
mediul și de evaziune. Studiul sus-amintit a confirmat faptul c ă
pentru respectivele nevoi identificate exist ă surse de satisfac ție cu
un rol mult mai important, ținând de mediul social de provenien ță.
Carte
Cinema
Televiziune RadioZiare

Fig.6 Modelul circular al media

166 Modelul circular al media scoate în eviden ță un alt tip de
clasificare al acestora, în func ție de aspectele psihice și sociale care
însoțesc utilizarea lor, respectiv existen ța unei rela ții circulare, în
care ordonarea se face în func ție de gradul de inter șanjabilitate/
complementaritate.
Derivată tot din teoria utiliz ărilor și recompenselor, plecând
tot de la activarea receptorilor și de la „înv ățare” este și teoria
cultivării. Aceasta are la baz ă tot studii empirice și se refer ă la
faptul că expunerea mediatic ă are efecte graduale și cumulative în
ceea ce prive ște adoptarea de concep ții despre via ța socială în
concordan ță cu stereotipurile oferite sistematic prin intermediul
televiziunii. Sub influen ța narațiunilor televizuale se creaz ă o grilă
perceptiv ă, respectiv o viziune despre lume și viață. „Cultivarea”
prin intermediul televiziunii, a șa cum a v ăzut-o George Gerbner,
nu se refer ă doar la influen țe asupra indivizilor, ci și la focalizarea
asupra mediului simbolic. Cultivarea presupune dou ă etape,
„învățarea” și „constituirea”, pentru conturarea primei etape fiind
nevoie de abilit ăți individuale, strategii de concentrare, aten ție și
participare (în cadrul „ritualului televizual”), pent ru constituire
fiind nevoie de consonan ța dintre valorile mediului social și
valorile promovate prin intermediul media.
Procesele profunde, de durat ă și cumulative la care este
supus individul în contact cu mi jloacele de comunicare în mas ă nu
au efect direct asupra comunic ării ca schimb de informa ție, dar au
un rol hot ărâtor în ceea ce înseamn ă modelarea sistemelor de valori
sociale și culturale, a șadar un rol hot ărâtor în ceea ce prive ște
conturarea comunic ării ca proces de interac țiune în timp între
oameni cu personalit ăți distincte și promotori ai anumitor sisteme
de valori.

1 Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunic ării de mas ă,
Iașii: Polirom, colec ția Collegium, seria Media, 1999, p.169;
2 Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery,
John Fiske, Concepte fundamentale din științele comunic ării și studiile
culturale , Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Media, 2001, p.192;
3 Paul F. Lazarsfeld, Bern ard Berelson, Hazel Gaudet, Mecanismul votului.
Cum se decid aleg ătorii într-o campanie preziden țială, București:
comunicare.ro, colec ția Cultura comunic ării, 2004, p.201;

167
4 op.cit., p.208;
5 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Mass media. Puterea f ără contraputere ,
București: BIC ALL, 2002, pp.169-170;
6 apud J.J. Van Cuilenburg, O Scholten, G.W. Noomen, Știința comunic ării,
București: Humanitas, colec ția Top H, pp.243-244;
7 Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery,
John Fiske, op.cit., p.213;
8 J.J. Van Cuilenburg, O Scholten, G.W. Noomen, op.cit., p.244;
9 Kurt Lewin, „Frontiere în dinamica grupurilor. Canalele vie ții de grup,
planificarea social ă și cercetarea-ac țiune” (articol publicat în Human
Relations , vol.1, nr.2, noiembrie 1947), în Pierre de Visscher, Adrian
Neculau (coord.), Dinamica grupurilor. Texte de baz ă, Iași: Polirom, 2001,
p.98;
10 Tim O’Sullivan, John Hartley, Da nny Saunders, Martin Montgomery,
John Fiske, op.cit., p.152;
11 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, op.cit., p.166;
12 Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala t ăcerii. Opinia public ă – înveli șul
nostru social, București: comunicare.ro, colec ția Cultura comunic ării, 2004,
pp.257-258;
13 op.cit., pp.169-170;
14 M . E . M c C o m b s , D . L . S h a w , „ T h e a g e n d a – s e t t i n g f u n c t i o n o f m a s s
media”, apud Denis McQuail, Sven Widahl, Modele ale comunic ării pentru
studiul comunic ării de mas ă, Bucure ști: comunicare.ro, Editura SNSPA –
Facultatea de Comunicare și Relații Publice, 2001, p.87;
15 Jean-Luc Michel, Théories de la communication , Paris: Université Jean
Monnet, Département de Communication, 2005, p.25;
16 Katz, Gurevitch și Hass au studiat, în acest sens,
„ 1. originile sociale și psihologice
2. ale trebuin țelor care creaz ă
3. a șteptări față de
4. mass media și alte surse, care conduc la
5. modele diferite ale expunerii la mesajul mediatic (sau implicarea în
alte activit ăți), având ca rezultat
6. satisfacerea acestor trebuin țe și
7. alte consecin țe, dintre care, cele ma i multe sunt, probabil,
neanticipate ”, v. Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, op.cit., p.185.

168 14. Modele și teorii ale comunic ării de mas ă

14.1. Teoria disonan ței cognitive. L.A. Festinger a continuat
cercetarea în linia teoriilor consisten ței cognitive, elaborând o nou ă
teorie, a disonan ței, identificând în deciziile, informa țiile, alegerile
noi o surs ă de dezechilibru, de discordan ță. Pentru echilibrarea
relației, conform studiilor lui Festinger, individul caut ă informa ția
care sprijin ă alegerea f ăcută. Practic, teoria disonan ței cognitive
continuă teoriile lui Heider, Newcomb și Osgood-Tannenbaum,
aplicând-o la comunicarea mediatic ă. Cele patru teorii se refer ă la o
zonă comună de studiu și pot fi reunite într-o singur ă teorie
generală, care ar putea avea urm ătoarea form ă:

Confruntat cu idei sau cogni ții inconsistente, individul trece printr-o
stare psihologic ă neplăcută și, în consecin ță, va căuta să impună ideilor
sale consisten ța necesară. 1

Perspectiva lui Festinger este dihotomic ă, el identificând
două tendințe: una spre consens (convergen ță), cealalt ă spre
polarizare (divergen ță). Consonan ța și disonan ța cognitiv ă sunt
definite în raport cu preponderen ța consensului/polariz ării, adică
în raport cu distan țarea față de sau cu asimilarea opiniilor
comunicate în mas ă. Astfel, disonan ța cognitiv ă este perceput ă ca
fiind „ o stare de dizarmonie, inconsisten ță sau conflict între atitudinile,
credințele și valorile organizate în sistemul cognitiv al individului ”2.
Studiile media sunt interesate în special de modul în care punctele
de vedere ale surselor mediate conduc la consonan ță, adică în ce
măsură procesul de influen țare este eficient. Din perspectiva
teoriilor comunic ării, accentul cade pe transmiterea și filtrarea
mesajelor de c ătre receptori și nu pe diminuarea șanselor de
apariție a disonan ței. În principiu, schema structural ă a influen țării
din perspectiva lui Festinger face tr imitere la rolul normelor sociale
sau al implic ării personale la recrearea echilibrului/concordan ței
pierdute ca urmare a difuz ării/emiterii în mas ă de noi mesaje.
Normele sociale (sau de grup) imprim ă o oarecare rezisten ță la
modificarea opiniei, dat ă fiind influen ța culturii de grup,
favorizând mai degrab ă o schimbare de atitudine fa ță de emitent.

169 Implicarea de sine presupune compararea informa țiilor cu
convingerile și credin țele proprii, producând o reevaluare a
opiniilor emitentului în func ție de gradul ancor ării într-un sistem
rigid de concep ții sau în func ție de ideologia care î și pune
amprenta asupra individului.
În linii mari, individul intr ă în contact cu sursele de
informație și recepționează mesajele selectiv, oprindu-se asupra
acelora care sunt în concordan ță cu concep ția proprie asupra lumii.
El încearc ă să se opun ă informa țiilor noi, s ă le devalorizeze, iar în
cazul în care apare disonan ța cognitiv ă, tinde să o reducă, să scadă
importan ța întregii probleme disonante, prin apel la credin țele,
atitudinile și valorile proprii sau la normele de grup.

Receptare
și percepție
selective
Norme de grup /
implicare
personal ăReceptare
și percepție
selectiveReducrerea
disonanței(C) SURS Ă
(mesaj)SAU(A) Consonan ță (nicio schimbare)
(B) Disonan țăModificarea
opiniei fa ță
de SURS Ă
(D) Schimbarea
opiniei / atitudiniiSAU

Fig.1 Schema structural ă a modelului disonan ței /consonan ței cognitive
în prezentarea algoritmic ă a lui van Cuilenbung și Noomen3

Această teorie postuleaz ă faptul că indivizii sunt motiva ți să
restabileasc ă echilibrul prin reducerea disonan ței, a stării de
dizarmonie, iar prin aceasta s ă mențină/obțină un set de atitudini,
credințe și valori bine organizate și consistente. Practic,
reechilibrarea se realizeaz ă prin punerea în balan ță a trei factori:
opinia preexistent ă despre un obiect/eveniment, opinia
emitentului despre obiect/eveniment și aprecierea de care se

170 bucură emitentul în ochii receptorului mesajului. Ca și în cazurile
deja studiate (Heider, Newcomb, Osgood), re-echilibrarea se poate
realiza în dublu sens: fie prin modificarea percep ției față de sursă,
fie prin modificarea opiniei/atitudinii avute fa ță de obiect.
Studiile sociale indic ă o activare lent ă sau men ținerea
posibilității în stare de laten ță în ceea ce prive ște normele de grup
sau implicarea personal ă, la diferen țe mici dintre mesaj și percepția
anterioar ă, în timp ce în cazul unei schimb ări radicale, a unui mesaj
presupunând diferen țe mari fa ță de percep ția anterioar ă, normele
de grup și setul de convingeri/credin țe tind s ă se activeze,
conducând la consonan ță prin modificarea opiniei fa ță de surs ă
(pierderea credibilit ății acesteia) are loc a șa numitul „efect de
boomerang”. Dimensiunea diferen ței de opinie dintre emi țător și
receptor a constituit obiectul unui alt studiu, al lui Whittaker, care
a ajuns la concluzia c ă diferențele mici de opinie determin ă o
schimbare continu ă a opiniei publice, în timp ce diferen țele mari
activează normele de grup și implicarea de sine, conducând
fortificarea opiniei pre-existente despre obiectul/evenimentul care
constituie subiectul inconsisten ței cognitive. Conform studiilor
empirice ale lui J.O. Whittaker, dimensiunea diferen ței de opinie
între opinia pre-exitent ă a receptorului asupra subiectului și cea a
emițătorului poate fi reprezentat ă printr-un grafic dup ă cum
urmează1:

maximumschimbarea
opiniei
în direcția
emițătorului (+)
în contra
direcției
emițătorului (-)efect de boomerang
dimensiunea diferen ței de opinie

Fig.2 Influen ța diferen ței de opinie

171
Teoria disonan ței cognitive se poate aplica și în cazul
studiului indivizilor care au anu mite convingeri, dar care sunt
obligați să susțină contrariul. Acest subiect a stârnit interesul unor
cercetători ca Janis și King, care au ar ătat că opinia privat ă se
modifică în strâns ă legătură cu comportamentul indivizilor sau
atitudinea manifestat ă în public.

În mod particular, ei au ar ătat că dacă o persoan ă este obligat ă să
improvizeze un discurs sus ținând un punct de vedere cu care nu este de
acord, pozi ția sa se îndreapt ă spre pozi ția susținută în discurs. 4

Practic, disonan ța dintre opinia privat ă a individului și cea
exprimat ă public este o sum ă a disonan țelor și consonan țelor
privitoare la cele dou ă puncte de vedere contrare, „X” și „non X”.
Pentru reducerea disonan ței, „ dacă unei persoane i s-a indus s ă facă
sau să spună ceva contrar opiniei sale private, va exista o tendin ță a
acestuia s ă își schimbe opinia pentru a fi pus în coresponden ță cu ceea ce a
fost făcut sau spus ”5, presiunea reducerii disonan ței fiind direct
proporțională cu amploarea acesteia.

mesaj
(obiectiv)mesaj
(subiectiv)
percepție
selectivă
two-steps-flow
expunere
selectivăconsona nță
reducțiereaprecierea
sursei
sau
reconsiderarea
opiniei
mărimea
diferenței de
opinii
implicarea personal ă
normele colectivereconsiderarea
comportamentului

Fig.3 Ansamblul factorilor de influen ță a mass-media

172 Într-un model integrat al influen țelor, luând în calcul atât
teoria lui Festinger cât și alte teorii sociale, influen ța mas-media
poate fi reprezentat ă ca în figura de mai sus6.
Prin intermediul teoriei disonan ței cognitive au fost
ignorate, pe de o parte, tipurile diferite de comportament în
momentul lu ării unei decizii (ceea ce indic ă faptul c ă oamenii
reacționează diferit fa ță de provoc ările noi, considerate motiv de
discordan ță), faptul c ă indivizii au o atitudine diferit ă față de risc și
adoptă strategii diferite de gestionare a riscurilor și, nu în ultimul
rând, că aparțin unor medii culturale diferite, ceea ce presupune
luarea în calcul și a acestui context, în afara deja amintitelor norme
de grup și implicări personale pentru reducerea disonan ței.
14.2. Modelul Westley-MacLean. Acest model deriv ă din
necesitatea marc ării diferen țelor între comunicarea interpersonal ă
și comunicarea de mas ă. Spre deosebire de comunicarea
interpersonal ă, în cazul comunic ării de mas ă feed-back-ul este
minim sau întârziat, receptorul se raporteaz ă l a u n n u m ăr mai
mare de surse media, între care poate s ă aleagă, respectiv la un
număr mai mare de obiecte din exterior, fa ță de care are anumite
atitudini.
Modelul ini țial Westley-MacLean este, a șadar, o adaptare a
modelului ABX, care p ăstrează notațiile lui Newcomb și în care, la
triunghiul original ABX 1 se adaug ă obiectele (temele) X 2-Xn.
Receptorul (B) are acces direct la obiectul X 1 sau poate avea
cunoștință de acesta. A șadar, la triunghiul ABX 1 se adaug ă
posibilele triunghiuri ABX m, m=1..n , sugerate prin rela țiile X mA,
întregul construct fiind o extinder e a triunghiului lui Newcomb.

XXX
XX1
2
3
48…Bx1
x2x3
x3m

Fig.4 Modelul ini țial Westley-MacLean XXX
XX1
2
3
48…B1b
x2x3
x3mA1a
xI
fBA

173
A doua modificare a schemei presupune ad ăugarea unui
element nou, C, canalul, care ține loc de codificator neinten ționat,
acționează în numele lui B și extinde mediul social al lui B. Prin
aceasta se adaug ă schemei func ția editorial-comunica țională, cu
rolul de a satisface neutru nevoile receptorului, transmi țând
mesajele sursei sociale A de interes pentru receptor. Aceast ă funcție
implică procesul editorial, de publicare/difuzare și de selec ție,
toate con ținute în elementul C.

XXX
XX1
2
3
48…Bx2x3
x3m1
xI
fBCC

Fig.5 Introducerea func ției editorial-comunica ționale

Mulțimea obiectelor X m reprezint ă temele de interes la care
se raporteaz ă sursa social ă. Sursele sociale nu sunt simpli emi țători,
ci entități care inten ționează modific ări de opinie, atitudine și
comportament din partea receptorului.

A corespunde unui rol de „protagonist” și se referă la poziția persoanelor
particulare sau a organiza țiilor care au de transmis publicului larg ceva
despre X. Ei pot fi politicieni, speciali ști în publicitate și alte surse de
știri. Ideea implicit ă conținută în termenul de „protagonist” este c ă A
desemneaz ă emițători care au un scop.7

În aceast ă nouă expunere, Westley și MacLean fac apel la
trei tipuri de reac ții de autoreglare, f BA, fBC și fCA vizând r ăspunsuri
/reacții la exprimarea opiniei/pozi ției lui A despre o tem ă de
interes public, X m, la emițător direct de la receptor, la emi țător de la
sursa mediatic ă, respectiv la canal de la receptor. Modelul

174 modificat al lui Westley-MacLean face clar demarca ție între comu-
nicarea de mas ă cu rol informativ și cea cu rol de influen țare, fiind
primul care subliniaz ă efectiv caracterul persiasiv vizat printr-un
anumit segment al comunic ării de mas ă, făcându-se apel la
„gatekeeper -i”, la sursele sociale care selecteaz ă subiectele/temele de
interes public.

XXX
XX1
2
3
48…Bx2x3
x3mA1
xI
fBCCxIIfBA
fCA
x3c
x4

Fig.6 Modelul elaborat Westley-MacLean

Practic, aceast ă ultimă formă de prezentare a comunic ării de
masă prin introducerea modelulu i Westley-MacLean atrage aten ția
asupra limit ării posibilit ăților de echilibrare/corelare, elementele A
și C jucând rolul dominant, în timp ce B se afl ă la dispozi ția
acestora. Aceasta este, de altfel, diferen ța fundamental ă d i n t r e
dezvoltările ulterioare ale teoriei consisten ței cognitive prin prisma
modelelor lui Festinger, respectiv Westley și MacLean. De altfel,
această constatare constituie și principala critic ă a modelului.
Modelul ilustreaz ă situația ideală a comunic ării de mas ă, în care
interesele emi țătorului și receptorului se autoregleaz ă/
armonizeaz ă. Realitatea ofer ă o viziune diferit ă, marcat ă de
controlul politic, economic sau simbolic al gatekeeper -ilor asupra
instituțiilor media, schimbul de informa ții și filtrarea acestora,
respectiv alegerea temelor de interes public fiind condi ționate de
asemenea interven ții. Realitatea ofer ă o perspectiv ă diferită și în
ceea ce prive ște lipsa coeren ței intenționale în comunicarea de
masă, față de caracterul integrat, inten ționat de model.

175 14.3. Modelul corela ției dinamice. Născută din teoriile
consisten ței sociale și din preocup ările timpurii legate de
interacționismul simbolic, corela ția dinamic ă (co-orientation
approach) reprezint ă o abordare dintr-o perspectiv ă dinamic ă a
comunic ării interpersonale și intergrupale cu raportare la teme de
interes general. Modelul, care este cunoscut și sub numele de „ kite
co-orientation model ”, a fost prima dat ă desenat pe ghea ța lacului
Harlov din Suedia și transfer ă triunghiul comunic ării interper-
sonale în plan mediatic, prin raportare și la mijloacele de
comunicare în mas ă. Relația linear ă A-B din modelul Newcomb
devine o structur ă triunghiular ă, în care „elitele” comunic ă cu
„publicul” prin intermediul „media”. Obiectul de interes al comunic ării din mediul comun al celor doi actori devine un set de
„teme” de interes public.
Elite
MediaPublicTemeXXXXXXX

Fig.7 Modelul corela ției dinamice ( kite co-orientation model )

Practic, acest model este o reprezentare de alt ă factură a
modelului Westley-MacLean, în care lui A îi corespund elitele, lui B
îi corespunde publicul, lui C media, iar valorilor X m, m=1..n le
corespund temele. În linii mari, comunicarea p ăstrează structura
triunghiular ă a modelului Newcomb, la care se adaug ă

176 componenta mediat ă. Această nouă abordare nu vizeaz ă doar o
atingere a concordan ței/ simetriei prin schimbarea atitudinii între
cei doi actori ai comunic ării sau prin schimbarea perspectivei
asupra obiectului exterior, referentului, temei de discu ție, ci și prin
raportare la media. Triunghiul elit e-media-public devine în sine o
structură care se supune principiului simetriei newcombiene. În
acest caz, discordan țele elite-public duc la o orientare a publicului
spre media, rela ția dintre elite și media pot influen ța percep ția
publicului despre elite, atitudinea publicului fa ță de media poate
determina o schimbare a atitudinii fa ță de elite sau o reorientare a
elitelor spre alte canale de comunicare.
Ca și în cazul disonan ței cognitive (Festinger), discordan țele
elite-public pot conduce la orientarea publicului spre alte surse, spre investirea cu credibilitate a altor surse. Dezacordul de opinii,
decredibilizarea surselor poate in duce o încercare de manipulare
prin schimbarea (aparent ă) a atitudinii fa ță de teme, prin
manipularea percep ției publicului asupra temei, prin influen țarea
în mod direct a evenimentelor sau prin controlul asupra canalelor
de comunicare în mas ă. Introducerea media ca al patrulea element
în ecuație nu este întâmpl ătoare, cum nu este întâmpl ătoare nici
extinderea rolului unui c anal la nivelul obiectului și subiectului
comunic ării publice. Legitima rea media drept surs ă de informare
este probat ă începând cu studiile în domeniu din a doua jum ătate a
secolului trecut. Mai mult de atât, cadrul de referin ță poate fi l ărgit,
actorul principal de aceast ă
dată fiind media. Cu toate acestea,
modelul corela ției dinamice nu aduce îmbun ătățiri substan țiale
teoriei simetriei, el ajutând la în țelegerea rolului actorilor, nu și la
realizarea echilibrului.
14.4. Modelul „patrulaterului torsionat”. Studiind noile
relații dintre media și aplicând modelul clasic emi țător – receptor la
comunicarea în mas ă, francezul Pierre Schaeffer g ăsește că în
cadrul acestui model se interpune un mediator, produc ătorul.
Modelul simplificat al acestuia poat e fi redat printr-un triunghi, ale
cărui vârfuri sunt reprezentate de autor, produc ător și public,
relația autor – public nefiind direct ă.

177 producător
autor public

Fig.8 Modelul simplificat al comunic ării de mas ă

Relația autor-public se realizeaz ă printr-un intermediar,
producătorul, care joac ă rolul de mediator și care este în rela ție cu o
parte din grupul de programare și cu puterea politic ă (mijloacele
autorizate). Triunghiul ini țial se transform ă în patru triunghiuri,
dar totodat ă poate fi extins la câte dou ă seturi de triunghiuri mai
mari, dup ă „diagonala profesional ă” și după „diagonala puterii”,
respectiv în dou ă patrulatere, punând în eviden ță fie o arie vizibil ă,
evidențiind triunghiul prezentat mai sus, fie una ascuns ă, punând
în eviden ță relația produc ătorului cu grupurile autorizate și cu
grupurile de programare.

AUTORGRUPURI DE
PROGRAMAREGRUPURI
AUTORIZATE
PUBLI CAg g
Pp a
M
MEDIATORULZona obiectivelor
Zona de difuzare
i a mijloacelorșZona de concepere
a subiectelor
Zona de exprimareDiagonala puterii
Diagonala profesională

Fig.9 Modelul „patrulaterului torsionat” al lui Schaeffer8

Practic, în continuarea studiile întreprinse de Westley și
MacLean, Pierre Schaeffer arunc ă o altă lumină asupra intermedi-

178 arului, a mediatorului, pe care îl încadreaz ă într-un patrulater
deformat, ale c ărui vârfuri sunt reprezentate de autor, de grupurile
autorizate, de grupurile de programare și de public, la intersec ția
„diagonalei profesionale” cu „diagonala puterii”.
Prin intermediul acestui model, Schaeffer atrage aten ția
asupra faptului c ă î n c a d r u l s c h i m b u l u i m e d i a t i c s u n t a c t i v a t e o
serie de „dialoguri”. Astfel, în „zona de exprimare” se activeaz ă
dialogurile autor-mediator, autor-public și mediator-public (cel
mai pregnant, presupunând actul ef ectiv de comunicare, corespun-
zător relației C-B din precedentul model). În culisele comunic ării
mass-media, în a șa-numita „zon ă a obiectivelor”, asupra
mediatorului se fac presiuni prin intermediul grupurilor autorizate (a grupurilor de putere) și a celor de programare. Celelalte dou ă
triunghiuri, mai pu țin relevante din punct de vedere al tipurilor de
„dialoguri” activate, acoper ă funcția de „gatekeeping” („zona de
concepere a subiectelor”), respectiv func ția tehnic ă („zona de
difuzare și a mijloacelor”).
Poziția mediatorului pe cele dou ă diagonale nu este fix ă, iar
dimensiunile acestora nu sunt identice. În func ție de locul în care se
situează mediatorul are loc deformar ea patrulaterului, acesta
având posibilitatea de a ocupa o pozi ție special ă în raport cu
oricare dintre cele patru vâ rfuri ale patrulaterului.
14.5. Modelul convergen ței comunica ționale. Comunicarea
presupune situarea, în cele mai numeroase cazuri, pe pozi țiile
convergen ței, în contextul acordului, consensului, consonan ței la
un grad din ce în ce mai ridicat. Comunicarea în sine presupune o
punere în acord, o aliniere , o ajungere la o posibil ă plajă de valori
comune, o negociere. În perspectiva lui Rogers și Kincaid,
comunicarea reprezint ă de fapt un proces de negociere de pe
poziții consonante sau aparent consonante, în urma c ăreia
transferul de informa ții se realizeaz ă pe plaja de valori comune.
„Comunicarea este un proces în care participan ții creează și schimbă
informații între ei, pentru a ajunge la în țelegere reciproc ă”, noteaz ă
Rogers9.

179 I1
I3
I2I4A BÎnțelegere
reciprocăPARTICIPANTUL A
transmite
interpreteaz ăPARTICIPANTUL B
transmite
interpreteaz ă
după care
după care

Fig.10 Modelul convergen ței comunica ționale

Modelul Rogers-Kincaid, al convergen ței comunica ționale,
are la baz ă teoriile consisten ței cognitive și se structureaz ă
asemenea modelului elicoidal al lui Frank Dance, cu men țiunea că
aria temelor de interes comun se restrânge, nu se l ărgește. Pe de
altă parte, comunicarea în modelul dinamic al convergen ței
presupune un schimb de informa ții, opinii etc. între doi actori
situați pe pozi ții de egalitate, f ără a fi diferen țiați în emițător și
receptor. Am men ționat că schimbul se realizeaz ă între doi actori ai
comunic ării, fără a-i defini drept doi indivizi, deoarece modelul a
f o s t p r o p u s î n l u c r a r e a Communication Networks: Towards New
Paradigms for Research , în care Rogers și Kincaid propun drept
instrument de studiu al comunic ării analiza de re țea, care
presupune „ un set de procedee pentru identificarea în sistemele sociale a
structurilor bazate mai degrab ă pe rela țiile dintre componentele
sistemului decât pe caracteristicile indivizilor ”10. Analiza re țelelor de
comunicare a ap ărut ca necesitate a studierii rolul liderilor de
opinie în câmpul social, în tran smiterea mesajelor mediate. Înainte
ca modelul convergen ței comunica ționale să fie creionat, Rogers a
propus aceast ă perspectiv ă, a analizei de re țea, ca alternativ ă la
analizele sumative întreprinse în câmpul comunic ării în mas ă,

180 conform ariilor de cercetare derivate din formula lasswellian ă, din
cea a lui Braddock sau din cea a lui Gerbner.

Cercetările comunic ării rapide au identificat f recvent liderii de opinie în
audiența de mas ă și au investigat rolul lor în transmiterea
interpersonal ă a mesajelor mass-media. Îns ă, până la folosirea analizei
rețelei în astfel de cercet ări, nu se cuno ștea aproape nimic legat de
natura exact ă a modului de ob ținere a mesajelor de c ătre liderii de opinie,
și, în mod special, c ătre cine diseminau ace știa mesajul.11

Modelul convergen ței comunica ționale presupune, a șadar,
o restrângere a buclei rela ționale pân ă la atingerea gradului necesar
de înțelegere între actorii comunic ării, până la atingerea plajei
comune de valori. Spa țiul în care se suprapun a șteptările actorilor
A și B implic ă și posibilitatea distorsion ării voluntare a mesajului.
Spre deosebire de modelele triunghiulare ale lui Heider, Newcomb
și Osgood, abordarea Rogers-Kincaid este diferit ă prin interesul
manifestat pentru studierea gr adului de sincronizare treptat ă a
mesajelor, a gradului de acordare a „ frecvențelor de emisie și
recepție”, față de interesul manifestat pentru realizarea st ării de
echilibru, simetrie sau congruen ță. Propunerile lui Rogers din 1976
au fost reluate, a șadar, în studiul Communication Network , modelul
convergen ței comunica ționale construindu-se pe analiza de re țea.

Privitor la cercetarea efectelor mass-media, Rogers și Kincaid propun ca
abordare metodologic ă analiza de re țea prin intermediul modelului
convergen ței. Modelele convergen ței obligă cercetătorul, la nivel inter-
personal, s ă studieze rela țiile, diferen țele, similarit ățile și transform ările
într-o rela ție de “schimb de informa ții” între doi sau mai mul ți indivizi
de-a lungul timpului, ca și cum comunicarea conduce la formarea de
contacte și rețele. Ei insist ă că analiza de re țea implic ă o perspectiv ă
asupra întregii structuri sociale. La nivelul comunic ării de mas ă, apoi,
modelul convergen ței cere ca cercet ătorul să studieze mai mult decât
efectele mesajelor mass-media la membrii audien ței individuale;
important în egal ă măsură este cum aceste efecte directe se distribuie
prin rețelele de comunicare ale membrilor audien ței și cum media i se d ă
sens de către «receptori» prin interac țiunea lor cu al ți indivizi (Rogers
and Kincaid, 1981). Astfel, analiza de re țea suprapune structura social ă
pe fluxul comunic ării pentru a avea o mai bun ă înțelegere atât a
structurii, cât și a fluxurulilor mesajului.12

181 Trimiterea la analiza re țelelor s-a realizat prin prisma
faptului c ă aceasta presupunea privirea de ansamblu asupra
întregii societ ăți; de la acest nivel, comunicarea însemna nu doar
acordarea și sincronizarea între punctele de vedere ale unor
persoane izolate, ci și „transferul” informa țional și intențional între
formatorii de opinie și public. Din acest punct de vedere, modelul
Rogers-Kincaid este o prelungire a modelului fluxului în doi pa și
(two-steps flow ) al lui Katz și Lazarsfeld. Dar spre deosebire de two-
steps flow , modelul convergen ței comunica ționale se axeaz ă pe
explicarea modului în care se realizeaz ă „acordarea”.
Deși abordeaz ă comunicarea mediatic ă, schema structural ă
a modelului Rogers-Kincaid trimite strict la comunicarea interpersonal ă (cu men țiunea că aceasta poate avea loc și între, sau
mai ales între formatorii de opinie și public). O alt ă perspectiv ă
indusă, privitor la comunicarea de mas ă este cea referitoare la
influențarea prin pa și mici a ariei de la care se pleac ă în schimbul
inițial de informa ții sau opinii, respectiv la o schimbare ulterioar ă a
plajei comune de valori (prin cre șterea nivelului de acceptan ță).
Modelul Rogers-Kincaid este tr ansferat în câmpul comunic ării de
masă ca model de comunicare de influen
țare, prin diminuarea
decalajelor dintre cultur ă și putere, apelându-se la cre șterea
graduală a încrederii și cunoașterii reciproce.
Un avantaj al acestui model const ă în abordarea actorilor
comunic ării ca persoane distincte, care î și modific ă în timp grila de
percepție și scala propriilor valori, care interac ționează diferit în
contexte diferite și care înva ță continuu.
Ulterior, modelul convergen ței comunica ționale a fost
extins în studiul comunic ării interculturale. Plecând de la acest
model, Barnett și Kincaid au elaborat teoria convergen ței culturale.
Inițial, ei au utilizat modelul în scopul utiliz ării acestuia pentru a
dezvolta o teorie matematic ă a efectelor comunic ării asupra
diferențelor culturale. Ulterior, „acordarea” inten ționată prin
intermediul modelului convergen ței comunica ționale a trimis spre
o nouă perspectiv ă, spre o adâncire a studiului, de la cercetarea
schimbului de opinii la cea a schimbului de convingeri și credințe.
În acest nou context, a fost necesar ă redefinirea comunic ării.
Kincaid a f ăcut, de altfel, trimitere la comunicare în sensul l ărgirii

182 ariei de referin ță, încă înainte de elaborarea modelul comunic ării
comunica ționale. El a definit comunicarea drept un „ proces în care
doi sau mai mul ți indivizi schimb ă informații astfel încât s ă ajungă la
înțelegerea mutual ă a fiecăruia și a lumii în care tr ăiesc”13. Kincaid
precizeaz ă, de altfel, c ă privitor la comunicare, în țelegerea mutual ă
poate fi atins ă într-un anumit gr ad, într-o anumit ă arie de
acceptan ță, fără a se putea suprapune perfect; rezultatul a șteptat
este, așadar, convergerea spre o în țelegere mutual ă a sensului
fiecăruia, nu spre acceptarea acestui sens în percep ția proprie.
Plecând de la aceast ă modificare de natur ă calitativ ă în ceea ce
privește delimitarea terminologic ă a comunic ării, Kincaid și Barnett
își fundamenteaz ă studiul pe principiile te rmodinamicii, cele care
au sta la baza adopt ării structurilor disipative ale lui Prigogine ca
entitate de referin ță în studiile sociale: „ legile termodinamicii prezic c ă
toți participan ții într-un sistem închis vor converge în timp spre acela și
pattern colectiv al gândirii dac ă este permis ă continuarea indefinit ă a
comunicării”14. Plecând de la acest backgr ound, Kincaid a dat teoriei
convergen ței culturale o form ă verbală, structurat ă pe dou ă
teoreme:

1. „Într-un sistem social relativ închis în care comunicarea între
membrii s ăi nu este restic ționată, sistemul ca întreg va tinde s ă
conveargă în timp c ătre un grad ridicat de uniformitate cultural ă”
(Kincaid, 1988);
2. „Sistemul va avea tendin ța de a diverge c ătre diversitate atunci
când comunicarea este restric ționată”15.

Prin transferul în câmpul comunic ării interculturale,
Kincaid confer ă mai mult ă greutate modelului convergen ței, în
sensul adâncirii studiului comunic ării și pe palierele convingerilor
și credințelor, nu numai pe palierul opiniilor, îndeob ște atins în
comunicarea de mas ă.
14.6. Modelul câmpului comunic ării de mas ă. Cercetătorul
german Gerhard Maletzke a studiat o sum ă de factori explicativi
care acționează, în cadrul comunic ării de mas ă, asupra elementelor
fundamentale din modelele mecaniciste ale comunic ării. Schema
elaborată (Das Feldschema der Massenkommunikation ) nu aduce nimic
nou din perspectiva modului de abordare a cercet ării, ci se

183 constituie într-o analiz ă complex ă din perspectiv ă psihosocial ă în
ceea ce prive ște factorii care influen țează respectivul proces.
Modelul Maletzke constituie, a șadar, o abordarea în adâncime a
modelului SMCR al lui Berlo, transpus în contextul adres ării către
un public și în contextul unui feedback sc ăzut.
Conform acestui model, elaborat metodic și amănunțit,
fiecare element al comunic ării este supus unor presiuni externe,
unor presiuni de rela ție cu contextul, dar depinde și de anumite
trăsături/caracteristici individuale. Emi țătorul, de exemplu, intr ă
în schema de comunicare ca fiind marcat de dou ă variabile interne:
alegerea con ținutului de transmis și modul de modelare a
mesajului, ambele încorporate în ce ea ce este cunoscut sub numele
de comportament comunica țional ala emi țătorului. Selectarea
mesajului, construit ă pe principiul „gatekeeping”, se realizeaz ă în
baza „presiunii”/constrângerii din partea mesajului, prin obliga ția
impusă emițătorului de a adapta forma mesajului la tipul de
conținut, prin prisma imaginii de sine a emi țătorului, a structurii
sale de personalitate, precum și în baza „presiunii”/constrângerii
din partea mijlocului de co municare, normelor organiza ționale
care îl constrâng, a „presiunii” /constrângerilor exercitate de
caracterul public al con ținutului mediatic și al constrângerilor
privitoare la mediul social al acestuia.
De cealalt ă p a r t e , r e c e p t o r u l e s t e m a r c a t d e a l t e d o u ă
variabile – alegerea și percep ția/răspunsul, la care se adaug ă
„presiunea”/constrângerea mijlocului de comunicare și imaginea
receptorului despre mijlocul de comunicare. Selectarea mesajului
recepționat depinde de imaginea de sine a receptorului, de
structura sa de personalitate, de mediul s ău social, cât și de
calitatea acestuia de membru al unei audien țe.
Mijloacele de comunicare sunt relevante în cadrul
procesului prin tipul de percep ție solicitat ă, prin m ăsura în care
receptorul este legat în spa țiu și timp de acestea, prin contextul
social și prin decalajul temporal în tre producerea evenimentului și
relatarea mesajului, confirmând sau infirmând a șteptări ale
audienței, contribuind la înt ărirea prestigiului sau la decredibili-
zarea lor.

184 Imaginea
de sine
a emițătorului
Structura
de personalitate
a emițătorului
Emițătorul
ca membru
al unei echipe
Mediul
social al
emițătorului
Emițătorul
în cadrul
unei organiza ții
Presiuni
și constrângeri
exercitate de
caracterul public
al mesajelor mediaE M
Presiuni și constrângeri din
partea mijlocului de comunicarePresiuni și constrângeri
din partea mesajuluiMijloc
de
comu-
nicareRImaginea emi țătorului
despre receptor
Efect, modul în
care receptorulpercepe mesa
jul
Presiuni și constrân geri
din partea mi jlocului
de comunicare
Selecția mesajelor
media
Imaginea receptorului despre emi țător
Imaginea receptorului despre mijlocul de comunicareImaginea
de sine
a receptorului
Structura
de personalitate
a receptorului
Receptorul
ca membru al
unei audien țe
Mediul
social alreceptorului

Fig.11 Modelul lui Maletzke

Per ansamblu, în modelul SMCR extins la nivelul
comunic ării de mas ă de către Maletzke mai intr ă și alți factori care
influențează direct procesul de comunicare, cum ar fi imaginea
emițătorului despre receptor, imaginea receptorului despre
emițător, imaginea receptorului de spre mijlocul de comunicare și
feedback-ul spontan primit de emi țător de la audien ță (analizate
detaliat prin intermediul modelelor având la baz ă teoriile
consecven ței cognitive).

Modelul poate fi privit ca o sintez ă a două decenii de cercetare a
comunicării de mas ă din perspectiv ă psihosocial ă. Chiar dac ă este
oarecum dep ășit, el rămâne util, deoarece cuprinde o serie de factori și
relații importante, dintre care unele nu fuseser ă studiate în profunzime
până atunci.
Fiind atât de detaliat, modelul poate trimite la o list ă completă a
factorilor relevan ți pentru comunicarea de mas ă din perspectiv ă
psihosociologic ă. El poate fi, deci, utilizat atunci când se urm ărește
descrierea proceselor specifice comunic ării de mas ă.16

Modelul Maletzke este rezu ltatul studiului metodic și
detaliat pe elementele componente ale procesului de comunicare, așadar un studiu sintez ă, fără a arunca o nou ă lumină asupra

185 modului de abordare a comunic ării de mas ă. Prin intermediul
acestuia sunt subliniate tr ăsăturile importante ale proceselor
planificate de comunicare, în context social larg.
14.7. Modelul integrant al efectelor comunic ării de mas ă.
Definind efectele comunic ării drept „ ansamblul de procese și de
consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecin țe
care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare ”17, cercetătorii
olandezi Van Cuilenburg, Scholten și Noomen elaboreaz ă un
model în care se ține cont, ca în cazul studiului lui Maletzke, de
rolurile diferite pe care le joac ă emițătorul, receptorul și canalul,
plecând de la un model simplu care ia în calcul factorul mediatic
(factorul M) și publicul ca factor (factor ul X). În schema simplificat ă
amintită, factorul M desemneaz ă variabila dependent ă privind
cauzalitatea la nivel mediatic, ia r factorul X variabila dependent ă
privind cauzalitatea la nivelul pu blicului. În afara acestora mai
intră în ecua ție și factorul Y, variabila dependent ă la nivelul
consecin țelor asupra publicului.

Factorul
(factorul mediatic)M Factorul
(consecinY
țele asupra publicului )
Factorul
(publicul ca factor)X

Fig.12 Determinarea efectelor mediatice

Se poate vorbi despre efecte media, într-o formulă tehnică,
doar dac ă se probeaz ă corelarea factorilor M și Y, dacă și numai
dacă:
1. Y se modific ă, în timp ce X constant și M se modific ă;
2. Y rămâne constant, în timp ce X se modific ă iar M
rămâne constant.
Pentru o dezvoltare a mo delului, cei trei cercet ători aduc în
discuție un al patrulea factor M*, presupunând mesajul receptat,
interpus între factorul M și factorul Y, ceea ce înseamn ă luarea în
calcul a posibilit ății de receptare diferen țiată de către reprezentan ți

186 diferiți ai publicului. Altfel spus, odat ă ales canalul și odată făcută
selecția mesajul va fi perceput di ferit de persoane diferite.

Factorul
(mesajul)M
Factorul
(consecinY
ța)
Factorul
(caracteristicile
receptorului)XFactorul
(mesajul receptat)M*

Fig.13 Modelul unei cercet ări integrante

Modelul integrant ia în calcul posibilitatea cercet ării
empirice, adic ă a colect ării și clasific ării faptelor obiective
referitoare la realitate. El face apel la posibilitatea ob ținerii unei
explicații obiective, în manier ă deductiv ă, neglijând receptarea la
nivel individual (ceea ce consti tuia punctul forte al modelului
Maletzke), ci luând în calcul grupurile sociale și efectele acestora,
care determin ă anumite comportamente la nivel individual.

Se impune o remarc ă: cercetarea integrant ă nu poate s ă țină exclusiv
seama de receptarea la nivel individual. Un motiv este acela c ă indivizii
fac parte din diferite grupuri so ciale, iar mass-media pot declan șa efecte
diferite la nivel individual, în func ție de apartenen ța la grup. Mai mult
decât atât, emi țătorul apar ține el însu și unui tip de societate în care
influența mediatic ă poate avea alte contururi decât într-un alt tip de
societate. Consider ăm, de aceea, c ă într-o cercetare integrant ă trebuie s ă
se acorde aten ție datelor de ordin macro- și mezosocial.18

Astfel, dac ă în schema ini țială factorul X cuprindea atât
caracteristicile receptorului, cât și alți factori nedetermina ți până la
acel moment, în actuala reprezentare, factorul S (macro- și
mezosocial) poate avea efecte mai mari decât factorul M, adică se
ține cont de rezultatele studiilor lui Lazarsfeld, Katz, Robinson,
Brouwer, Noelle-Neumann privitoare la rolul comunit ății în
modelarea și implementarea mesajului mediatic. Factorul S are

187 așadar rolul de a amplifica sau diminua factorul M, iar
condiționarea social ă poate fi reprezentat ă astfel:

Factorul
(mesajul)M
Factorul
(consecinY
ța)
Factorul
(caracteristicile
receptorului)XFactorul
(mesajul receptat)M*
Factorul
(macro S
și mezo )

Fig.14 Factorii sociali în cercetarea integrant ă

Acest model face leg ătura dintre rezultatele studiilor
efectelor media și modelele mass-media, accentuând rolul
mijloacelor de comunicare în mas ă î n c e e a c e p r i v e ște influen ța
socială, prin analiza acestora în cadrul complex al rela țiilor de
ordin social și prin luarea în considerare (în anumit ă măsură) și a
caracteristicilor indivi duale ale reprezentan ților publicului.

1 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunic ării,
București: Humanitas, edi ția a II-a, 2000, p.249;
2 Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery,
John Fiske, Concepte fundamentale din științele comunic ării și studiile
culturale , Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Media, 2001, p.117;
3 Denis McQuail, Sven Widahl, Modele ale comunic ării pentru studiul
comunicării de mas ă, București: comunicare.ro, Editura SNSPA – Facultatea
de Comunicare și Relații Publice, 2001, p.36;
1 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, op.cit., p.253;
4 L e o n A . F e s t i n g e r , J a m e s M . C a r l s m i t h , „ C o g n i t i v e c o n s e q u e n c e s o f
forced compliance”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 58/1959,
p.203;
5 op.cit., p.210;
6 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, op.cit., p.235;

188
7 Denis McQuail, Sven Widahl, op.cit., pp.40-41;
8 Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanic ă la interac țiune, Iași:
Polirom, colec ția Collegium, seria Rela ții publice și publicitate, 2002, p.95;
9 Everett M. Rogers, Communication Technology , apud Denis McQuail, Sven
Windahl, Modele ale comunic ării pentru comunicarea de mas ă, Bucure ști:
comunicare.ro, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații
Publice, 2001, p.38;
10 George A. Barnett, Eunjung Sung, „Culture and the structure of
international communication”, în International Communication Journal ,
vol.II, nr.2;
11 Everett M. Rogers, „Communication and Development. The Passing of
the Dominant Paradigm”, 1976, p.36 , în http://www.cf-hst.net/UNICEF-
TEMP/Doc_Repository/doc/doc478697.PDF;
12 Francis N. Wete, „Mass Communication and Development: Impact
Depends on Strategies”, în Africa Media Review , vol.3, nr.1/1998;
13 apud William B. Gudykunst, „Int ercultural Communication Theories”
în William B. Gudykunst, Bella Mody (editori), Handbook of International
and Intercultural Communication , ediția a doua, Thousand Oaks, CA: Sage
Publications, 2002, p.184;
14 George A. Barnett și D. Lawrence Kincaid, apud William B. Gudykunst,
op.cit., p.184;
15 op.cit., p.184-185;
16 Denis McQuail, Sven Widahl, Modele ale comunic ării pentru studiul
comunicării de mas ă, București: comunicare.ro, Editura SNSPA – Facultatea
de Comunicare și Relații Publice, 2001, p.48;
17 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, op.cit., p.232;
18 op.cit., pp.270-271.

teorii interacționiste ale
comunicării

190 15. Bazele episte mologice ale abord ărilor
interacționiste

15.1. Schimbarea de paradigm ă. Modelele și teoriile comu-
nicării au început s ă se contureze în urma eruperii simultane în arii
disciplinare diferite. Ceea ce prindea contur era o „ știință a
comunic ării” organizat ă rigid, posibil de axiomatizat. Dar în
spiritul de relaxare al epocii, concomitent cu rigidizarea acestui
domeniu de studiu, ideile au început s ă se lichefieze. În
orizonturile noilor preocup ări se găseau pluralismul interpretativ,
liberalismul lingvistic și relativismul cultural1. Noua concep ție
despre limbaj este relativist ă.
Nu exist ă repere rigide care s ă lege limbajul de lume.
Filosofia se întoarce la esen țe, este eliberat ă din chingile
pozitivismului și atomismului logic. Limbajul este redat colectivit ă-
ților și depinde de experien ța psihosocial ă a acestora; mai mult, el
este privit drept punere în act. Limbajul se raporteaz ă la alte limite,
la alte repere, devenind contextual, par țial și subiectiv. Nu mai
poate reda, asemenea unei oglinzi sau a unei h ărți, o realitate
exterioar ă, ci se construie șt e p e s i n e c a a c t , d e v i n e e l î n s u și o
realitate. Limbajul-activitate implic ă o perspectiv ă similar ă și
asupra sensului, care se elibereaz ă de conven ția rigidă, de regulile
de intensiune care s ă ofere claritate și eficiență.

Dacă lucrurile nu au o esen ță unică, nici expresiile nu pot avea un sens
exact, definitiv și universal (care ar surprinde acea esen ță): sensul nu
este o entitate (psihologic ă sau logic ă), ci o activitate; el nu este
invizibil și nici ata șat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele (în
acest caz, gândirea nu poate fi altceva decât vorbirea). Este afirmat ă o
ambiguitate intrinsec ă naturii limbajului: am biguitatea limbajului nu
exprimă limitele subiective ale vorbitorilor, ci „limitele” lumii reale, care
este indeterminat ă și incomplet ă.2

Astfel, odat ă făcut transferul dinspre limbajele ideale, de
construit, înspre cele reale, este abandonat ă și pretenția normării, și
cea a deduc ției. Filosofii „neriguro și” ai limbajului renun ță la a
teoretiza, mai mult, refuz ă să o facă, optând s ă descrie fapte de

191 viață reprezentative. Astfel, determi narea acestuia nu este total ă și
nici prescriptiv ă, ci parțială, în baza unor reguli de joc care nu sunt
respectate ad litteram în timpul jocului. În acest context, nici
înțelesul nu este rigid, stabilit a priori , ci depinde de modul de
utilizare a entit ăților lingvistice în actul de vorbire, dar și de
suportul nonverbal care înso țește permanent exprimarea.
Intensiunea, ca determinare cognitiv ă, devine insuficent ă studierii
„faptelor de via ță” și, prin urmare, se apeleaz ă l a c e e a c e f u s e s e
abandonat, la dimensiunea designativ ă. Relația natură-limbaj nu
mai este de determinare strict ă, ci de indeterminare sau de
determinare par țială, în baza unor conven ții culturale deprinse
gradual, nu înv ățate mecanic. „ O indeterminare par țială va persista
mereu. Vorbitorul nu este deci mândrul posesor al unei h ărți a realului, ci
mai curând un etern explorator al teritoriilor a c ăror hartă definitivă nu
se contureaz ă niciodată. Se elaboreaz ă mereu h ărți locale tot mai exacte;
dar o ordine universal ă nu pare câtu și de puțin a se desprinde din ele ”3.
Ipoteza relativismului lingvistic, presupunând o rela ție sistematic ă
între categoriile gram aticale ale limbajului și modul în care
utilizatorii acestuia în țeleg lumea, respetiv se comport ă în cadrul
acesteia, ipotez ă elaborat ă de antropologii Edward Sapir și
Benjamin Lee Whorf4, se pliaz ă pe modul de a percepe o realitate
lingvistic ă localistă, nu universalizat ă.
Pe de alt ă parte, de și limbajul r ămâne în centrul studiilor
filosofice ale noii orient ări, lipsite de rigiditate, se realizeaz ă în
corpusul filosofiei un transfer de inten ționalitate, dinspre
cunoaștere spre ac țiune. Este un prim pas în demersul de restituire
a filosofiei filosofiei. Un pas important în întoarcerea filosofiei la esențe, după trunchierea inten ționată de reprezentan ții Cercului de
la Viena.
În termenii epistemologului Ku hn, schimbarea orizonturilor
(realizată prin prisma abord ărilor „neriguroase” ale lui
Wittgenstein, Searle, Austin, Quine, Putnam sau Kripke) presupune schimbarea de paradigm ă, trecerea „dincolo” fiind
posibilă doar prin convertire, fie fa ță de sistemele de valori
asimilate prin studiu, fie fa ță de sistemele de valori proprii,
promovate anterior.

192 15.2. Jocurile de limbaj. Cea de-a doua situa ție de conver-
tire este cazul clasic al filo sofului Ludwig Wittgenstein. Dup ă
publicarea Tractatus -ului, Wittgenstein mut ă accentul de pe
structura rigid ă pe structura dinamic ă, pe „jocul de limbaj”.
Abandonând rigiditatea, este abandonat ă și necesitatea de definire,
astfel încât conceptul „joc de lim baj” nu este delimitat decât în
cadrul său de producere. Abandonul rigidit ății, la singurul filosof
care a realizat o ierarhizare a struct urii interne într-o lucrare atât ca
spirit, cât și ca mod de organizare a materi ei discursive, a condus la
abordarea unei modalit ăți mult mai relaxate de determinare a
conținuturilor prin apel la sugestii de localizare teoretic ă. Limbajul
„joacă feste”, și în acest spirit, plecând de la compara ția valabil ă
pentru Tractatus că se aseam ănă cu o lad ă de scule, descoper ă în
conținutul acesteia lucruri cu func ționalitate diferit ă și de
consisten ță diferită, cum ar fi dalta și cleiul. „ Noile feste pe care ni le
joacă limbajul atunci când ajungem într-un domeniu nou ne surprind
mereu ”, afirmă Wittgenstein5.
Renunțând la proiectul unui limbaj ideal, Wittgenstein
leagă limbajul de „formele de via ță” prin intermediul jocurilor de
limbaj pe care le analizeaz ă: acte obi șnuite din via ța cotidian ă,
activități curente, care se supun mai degrab ă regulilor de
organizare ludic ă decât structur ării rigide. În situa țiile concrete, în
situațiile din via ța cotidian ă, limbajul nu se supune regulilor stricte,
impuse sub umbrela rigidit ății pozitiviste; el este „pus în act”
dincolo de defini ții și descrieri exacte, dincolo de apelul la
componenta cognitiv ă a intensiunii. „Jocul de limbaj” se leag ă de
experien ța particular ă a fiecărui locutor, de via ța acestuia, de
disponibilitatea sa de a da curs actelor de limbaj inexprimabile prin
cuvinte. Dimensiunea intensional ă a lui Carnap se extinde, a șadar,
preponderent spre componenta designativ ă, pe teritoriul neglijat
de filosoful german. Înc ărcătura cuvintelor poate interveni în
modificarea pregnan ței jocurilor de limbaj pe care filosoful austriac
le apropie de modul de realizare/îmbog ățire a sistemului
reprezenta țional, a h ărții simbolice a lumii fiec ăruia. Privind din
perspectiv ă rigidă, problematica jocurilor de limbaj ar fi trebuit
scoasă în afara filosofiei (conform propunerii lui Carnap), deoarece
devine „ generatoare de confuzii filosofice ”. Însuși Wittgenstein

193 încearcă clarificarea expresiei, renun țând însă la metodele rigide de
delimitare în genus și differentia :

Suntem înclina ți să credem c ă trebuie s ă existe ceva comun tuturor
jocurilor, s ă zicem, și că tocmai aceast ă proprietate comun ă îndreptățește
aplicarea termenului general joc la diferite jocuri; în timp ce jocurile
formează o familie ai c ărei membri au asem ănări de familie .6

Prin apel la aceast ă sintagm ă se face apel, de fapt, la
funcționalitatea limbii, dar se pierde leg ătura rigid ă stabilită între
limbă și realitate, a ceea ce în Tractatus presupunea limitarea lumii
la granițele limbii. Practic, limbajul nu mai reprezint ă o hartă a
exteriorit ății, ci el este instrumentul prin intermediul c ăruia se
poate devoala, în oarecare m ăsură, interioritatea. Interlocutorii nu
se mai refer ă strict la o realitate exterioar ă, ci pun în comun o
realitate proprie fiec ăruia. Jocul de limbaj se realizeaz ă prin
corelația dintre semnifica ție și folosirea ei în anumite situa ții.
Granița limbii nu mai este grani ța lumii („ limitele limbajului meu
semnifică limitele lumii mele ”7), ci „ granița limbii se vede în incapacitatea
ei de a descrie faptul ce corespunde unei propozi ții (care este traducerea
ei), fără a repeta pur și simplu propozi ția”8.
Fundamentele cunoa șterii wittgensteiniene, prin apel la
limbaj, nu mai fac trimitere la logicismul pur și la antipsihologism.
Wittgenstein începe s ă construiasc ă în manier ă psihologist ă, dar nu
prin apel la „legile” psihologiei9 (ca extensie a pozitivismului în
acest domeniu de studiu), ci prin apel la psihologia sim țului
comun, care are ca obiect activitatea psihic ă a omului. Inten ția
filosofului austriac nu este de a „t eoretiza”, ci de a elibera gândirea
de schemele rigide, impuse în opera timpurie. Astfel, în țelesul nu
este dat de structura sumativ ă concept mental + expresie
scrisă/rostită, semnificat + semnificant, ci depinde de interpretarea
acordată în funcție de experien ța de viață a actorilor comunic ării.
Prin aceasta, limbajul devine intraductibil.

Dacă un francez zice în francez ă „Plouă” iar un englez spune și el
același lucru în englez ă, aceasta nu înseamn ă că se petrece ceva în
mintea amândorura, ceva care constituie sensul real al lui „Plouă”.

194 Ne închipuim ceva de felul imaginilor , ca limbaj interna țional. Pe cât ă
vreme, în realitate:
(1) Gândirea (sau imaginile) nu este ceva ce înso țește cuvintele, a șa
cum sunt ele rostite sau auzite;
(2) Sensul – gândul „Plou ă” – nu este nici cuvintele plus un fel de
imagini care le însoțesc10

Totodată, limbajul r ămâne o structur ă slabă, în care
conceptele nu mai descriu fapte ci devin fapte („ Cuvintele sunt
fapte ”11) și sunt disputate de acelea și jocuri de limbaj. El devine
utilizabil prin înv ățarea sa gradual ă de către membrii unei
comunități lingvistice, prin apel la respectivele jocuri. Practic, în
context social, adic ă la nivelul limbajului, propozi țiile exprimând
sentimente, la persoana I și persoana a III-a, au aceea și semnifica ție.
Ulterior, descoperind c ă individum est ineffabile , că nu exist ă un
limbaj comun la persoana I și persoana a III-a, în condi țiile unei
diferențe de înțelegere, a fost lansat ă ideea acestor jocuri. În mod
normal, nu poate exista un limbaj privat (la persoana I), limbajul
presupunând o conven ție, o colectivitate lingvistic ă și un set de
componente care au aceea și semnifica ție pentru persoana I și
persoana a III-a.
Dacă, în cazul paradigmei precedente cunoa șterea depindea
strict de rigiditatea aplic ării conven ției și de valoarea de adev ăr,
jocurile de limbaj depind de gr ila proprie de interpretare a fiec ărui
individ în parte.

Cum însă limbajul privat nu este posibil, experien țele, sentimentele,
trăirile nefiind identice, nu se poate accede la cunoa ștere interrela țională
decât printr-o form ă convențională de schimb, denumit ă comunicare ,
dar care nu presupune reguli, canoane, dogme, șabloane, ci capacitatea
de inteligibilitate prin conven țional lingvistic și semiotic, prin
inenarabil, prin acte propriu-zise .12

Semantica creat ă în Tractatus , a condi țiilor de adev ăr, lasă
locul semanticii jocului. Semnifica ția propozi țiilor nu mai este
determinat ă de condi țiile de adev ăr ale acestora, și asta datorit ă
unei relativiz ări a conceptului de adev ăr, ci datorit ă unei
direcționări înspre situa țiile vorbire curent ă, înspre pragmatica

195 lingvistic ă, depinde de „purt ătorul expresiei”, adic ă este
semnifica ție ostensiv ă. Noua semantic ă este cea a punerii în act și a
fost exploatat ă ulterior de Jaakko Hintikka în Semantica teoretic ă a
jocurilor .
15.3. Teoria actelor de limbaj. Jocul de limbaj wittgen-
steinian a fost preluat de filosoful John Langshaw Austin și aplicat
la situații concrete de comunicare. Dac ă Wittgenstein a evitat o
sistematizare a jocurilor de limbaj, Austin a inten ționat, începând
cu primele studii, o taxinomie a acestora, plecând de la criterii ale pragmaticii. Având drept punct de reper func țiile limbajului, a
spune și a face , Austin a f ăcut diferen ță între constat ări și enunțuri
performative, primele presup unând proferarea de enun țuri despre
realitate, celelalte vizând exprimarea de ac țiuni, în contextul
imposibilit ății de a proba valoarea de adev ăr.

[Performatoriile sau performativele] au aspectul – sau cel pu țin fardul
gramatical – al ‹enun țurilor›, dar, cu toate acestea, ele sunt v ăzute, la o
cercetare mai am ănunțită, ca nefiind exprimări ‹adevărate› sau ‹false›.
Deja a fi ‹adev ărat› sau ‹fals› este în mod tradi țional caracteristic unui
enunț.13

Enunțurile performative, asupra c ărora s-au concentrat
studiile lui Austin, presupun „executarea” ac țiunii concomitent cu
rostirea (de pild ă, verbul „a jura”; afirmând „jur”, se și realizeaz ă
acțiunea, se face jur ământul). Importan ța performativelor const ă
situarea de facto în alt plan decât cel al enun țurilor descriptive,
supuse rigidiz ării, respectiv posibilitatea studierii func ționalității
acestora. Performativele lui Austin au fost studiate prin raportare
la vorbirea curent ă și clasificate în cinci tipuri distincte: verdictive,
exercitive, promisive, expozitive și comportative.
Revizuindu- și distinc ția făcută între exprim ările
constatative și cele performative, între sayings și doings , Austin
introduce expresia „acte de vorbire” ( speech acts ), care acoper ă
ambele tipuri de exprim ări. Actele de vorbire sunt studiate din
perspectiva func ționalității limbii, ele constituind unit ăți ale
vorbirii, nu ale limbajului static. În cadrul actelor de limbaj, noua
dihotomie este realizat ă între componenta verbalizat ă,

196 „locuționară”, și cea acțională, „ilocuționară”. Doings sunt acele
exprimări explicit performative, în care prevaleaz ă componenta
ilocuționară. Prin apel la doings , Austin introduce o nou ă categorie,
actele „perlocu ționare”, acte de vorbire caracterizate prin
împlinirea/îndeplinirea ac țiunii inten ționate.

Am distins, în primul rând, un set de lucruri pe care le facem spunând
ceva, pe care le-am adunat, afirmând c ă îndeplinim un act locuționar ,
care este, modo grosso , similar cu enun țarea unui sens și a unei
referințe, în linii mari echivalente ‹în țelesului› în sens tradi țional. În al
doilea rând am afirmat c ă realizăm acte ilocuționare ca informarea,
comandarea, alertarea, promiterea etc., adic ă enunțuri care au o anumit ă
forță (conven țională). În al treilea rând, mai putem realiza acte
perlocuționare: ceea ce producem sau dobândim spunând ceva, cum ar
fi convingerea, persuadarea, interzicerea sau chiar surprinderea sau
inducerea în eroare .14

În acest context, conven ția, în cadrul unei comunit ăți
lingvistice, prive ște nu numai componenta explicativ ă, ci și cea
performativ ă. Actul de comunicare implic ă realizarea acesteia în
ciuda barierelor privitoare la aspectul semnifica ției expresiei,
privitoare la latura explicativ ă și la cea performativ ă. Având cele
două dimensiuni, constatativ ă și performativ ă, enunțurile nu pot fi
corelate cu categoriile de enun țuri ale filosofilor „riguro și” ai
limbajului, iar studiul componentei ilocu ționare din abord ările
analitice este considerat ă de Austin drept „eroare descriptiv ă”,
adică de interpretare a actelor de limbaj cu component ă
performativ ă drept acte de limbaj strict explicative. Austin a avut o
contribuție important ă în studiul actelor de limbaj, prin faptul c ă a
abătut studiul acestora de la calea cercet ării lor strict ca expresii
constatative, supuse criteriului adev ărat-fals, spre cercetarea ca
expresii care au o anumit ă dimensiune ilocu ționară.
John Rogers Searle, continuator al proiectului wittgen-
steinian de readucere a limbajului înspre via ța cotidian ă, înspre
situațiile curente prin intermed iul jocurilor de limbaj, și-a propus
continuarea studiului statut ului actelor de limbaj ( speech
acts/linguistic acts/language acts )15, început de Austin. Spre deosebire

197 de acesta, îns ă, Searle stabile ște o tipologie diferit ă a actelor de
limbaj, dup ă cum urmeaz ă:

Primul rezultat al reflec țiilor noastre particulare este c ă (…) un vorbitor
realizează cel puțin trei tipuri distincte de acte: (a) rostirea de cuvinte
(morpheme, fraze); (b) atribuirea și îndrumarea; (c) declararea,
chestionarea, comandarea, promiterea etc.
Să denumim sub titulatura general ă de acte de vorbire:
(a) Rostirea cuvintelor (morpheme, fraze) = realizarea actelor de
exprimare;
(b) Atribuirea și îndrumarea = realizarea actelor propozi ționale;
(c) Declararea, chestionarea, comandarea, promiterea = realizarea de
acte ilocu ționare.16

La aceste categorii Searle adaug ă actele perlocu ționare ale
lui Austin.
Dat fiind faptul c ă vorbirea este posibil ă ca urmare a actelor
de vorbire, iar actele de vorbire sunt activit ăți posibile pe baza
regulilor constitutive ale limbii ca institu ție, accentul este mutat pe
dimensiunea performativ ă a limbajului. Limbajul este perceput ca
punere în act a limbii în cadrul unor ac țiuni comportamentale
intenționale. Inten ționalitatea, legat ă de con știință, dă actelor
particulare de vorbire, printre altele, nota de subiectivitate
prefigurat ă de Wittgenstein. Spre deosebire de filosoful austriac,
J.R. Searle renun ță la relativismul privitor la sens și la incapacitatea
de exprimare a tr ăirilor proprii. Astfel, filosoful britanic formuleaz ă
principiul exprimabilit ății17, care afirm ă că tot ceea ce se dore ște a
se spune poate fi spus: whatever can be meant can be said.
Totodată, actul de limbaj la Searle, v ăzut ca unitatea de baz ă
a comunic ării: „ Unitatea comunic ării umane în limb ă este actul de
limbaj, dup ă modelul care se nume ște act ilocu ționar ”18, implic ă
existența unor inten ții de semnificare, a locutorului, a elementului
lingvistic și a auditoului, sistemati zate ulterior de Eco în intentio
auctoris, intentio operis și intentio lectoris19. Spre deosebire de
hermeneutica lui P. Ricœur, în care textul e recomndat a fi
interpretat independent de intentio auctoris, Searle amendeaz ă
interpretarea în afara contextului de producere (ceea ce presupune,
implicit, prezen ța emițătorului). Mai mult, figura de stil nu poate

198 exista independent de locutor, ci ea trebuie localizat ă în sfera
intențională a acestuia:

Searle insist ă asupra distinc ției dintre sensul enun țării locutorului
(speaker’s utterance meaning ) și sensul cuvântului sau al frazei
(word, or sentence, meaning ); refuzând s ă localizeze elementul
metaforic la nivelul frazei sau al expresiilor enun țate, precizeaz ă că
acesta trebuie c ăutat în sfera inten țiilor posibile ale locutorului; pricipiile
comunicării metaforice sunt astfel retrase de sub ac țiunea teoriei
competen ței semantice în sensul inten țional al termenului .20

În continuarea celebrei afirma ții a lui Wittgenstein, cuvintele
sunt lucruri , Searle regrupeaz ă cele dou ă tipuri de entit ăți, subsu-
mând actele ilocu ționare limbii. Or, atâta vreme cât comunicarea
presupune apel la entit ăți lingvistice și la entit ăți non-lingvistice
(de natur ă factuală, comportamental ă), actul de limbaj poate
deveni un instrument mai util de studiere a comunic ării decât
cuvântul.
Searle reu șește să înlăture frontiera rigid ă dintre semantic și
pragmatic; teoria actelor de limbaj înglobeaz ă semantica și
pragmatica și se constituie în baz ă epistemologic ă a contur ării
teoriei comunic ării ca disciplin ă distinct ă. Reunind cele dou ă
domenii, teoria actelor de limbaj vizeaz ă și înțelegerea reciproc ă a
actorilor comunic ării. Aceast ă reunire a celor dou ă domenii
distincte, aparent contrare , nu ar fi fost posibil ă sub umbrela unei
teorii lingvistice, ci numai într-un cadru mai larg, al unei teorii a
actelor de limbaj, ca suport ep istemologic al unei discipline a
comunic ării. În acest sens, filosoful britanic consider ă că funcția
esențială a limbajului este „comunicarea”.
15.4. Alte contribu ții la fixarea paradigmei comunica-
ționale. Merită aduse în discu ție și contribu ții ale unor filosofi ai
limbajului ca Peter Frederick Strawson sau Michael Anthony
Eardley Dummett. Primul s-a axat pe conceptele de „individual” și
de „identificare”, criticând concep ția nominalist ă a lui Russell,
conform c ăreia expresiile se raporteaz ă la obiecte exclusiv prin
relația de desemnare, și propunând în loc stabilirea unei rela ții de
identificare, adic ă de plasare a obiectului într-o anumit ă relație cu
vorbitorul și cu situa ția conversa țională, de delimitare precis ă a

199 acestuia într-un câmp de ob iecte. Strawson relativizeaz ă limbajul
comun, aserteaz ă că acesta nu cunoa ște o logic ă exactă și că pentru
a exista interpret ări identice, deci scheme conceptuale ( conceptual
scheme ) identice trebuie ca anumite concepte s ă fie date. Dummett
și-a construit o filozofie a limbajului proprie, plecând de la cele
două abordări contrare, cea rigid ă, respectiv cea neriguroas ă, de la
axele Frege-Wittgenstein I, respec tiv Wittgenstein II-Austin-Searle,
studiind semnifica ția unei expresii atât din perspectiva condi ției
sale de adev ăr, cât și din cea a folosirii ei. El propune în țelegerea
referirii la conceptele de adev ărat și fals ca mod de fixare a
conținuturilor propozi țiilor noastre. În acest sens, eficacitatea unei
teorii a semnifica ției const ă în utilizarea limbii: „ cunoștințele unui
vorbitor, care constituie în țelegerea unei expresii a limbii, trebuie s ă se
poată manifesta în practica limbii vorbitorului ”21.
Herbert Paul Grice a plecat de la premisa lui Searle, conform
căreia vorbirea este o form ă de comportament ra țional și a elaborat
„principiul cooper ării” al comunic ării, presupunând distribuirea
reciprocă a rolurilor în conversa ție:

Adu-ți contribu țiile conversa ționale atât cât este nevoie, la nivelul necesar,
în baza scopului acceptat sau direc ției schimbului comunica țional în care
ești angajat. Acest principiu ar trebui denumit drept PRINCIPIUL
COOPER ĂRII.22

În scopul sus ținerii principiului comunic ării, Grice propune și
patru maxime conversa ționale, vizând un anumit „ scop ilocu ționar ”:
– maxima cantit ății („ Information: Make your contribution as
informative as is required for the current purposes of the exchange;
Do not make your contribution more informative than is required ”),
care cere ca participan ții la actul de comunicare s ă informeze
exact cât este nevoie și în funcție de scopul comunic ării să nu
existe nici exces, nici insuficien ță informa țională;
– maxima calit ății („Truth: Do not say what you believe to be false;
Do not say that for which you lack adequate evidence ”), care
evidențiază necesitatea ca participan ții la comunicare s ă
spună adevărul și nu lucrurile pe care le consider ă a fi false
sau pentru care de țin insuficiente dovezi c ă ar fi adev ărate;

200 – maxima relevan ței („Relevance: Be relevant ”), care subliniaz ă
faptul că ceea ce afirm ă participan ții la actul de comunicare
trebuie s ă fie în acord și să aibă legătură cu scopul acestuia, la
momentul respectiv;
– maxima manierei („ Clarity: Avoid obscurity of expession; Avoid
ambiguity; Be brief – avoid unnecesar wordiness; Be orderly ”), care
solicită ca participan ții la actul de comunicare s ă evite
obscuritatea, ambiguitatea, stilul prolix sau incoeren ța logică.
Extinzând studiile lui Grice, putem vorbi și de principiile
sinergiei și al consensualit ății, în sensul c ă procesul comunic ării
solicită interacțiune și colaborare. Nu se poate face abstrac ție nici
de la principiul etiologic, conform c ăruia comunicarea are ca punct
de plecare o cauz ă, un motiv, sau de principiul teleologic, în
conformitate cu care orice proces comunica țional are o finalitate,
un scop bine determinat.
Nu poate fi omis nici rolul lui Saul Kripke, care are o
important ă contribu ție referitoare la referin ța numelor. Kripke se
situează pe alte pozi ții față de J.S Mill, care consider ă că „numele
singulare” (descrip țiile definite) au atât conota ție și denota ție, cu
excepția numelor proprii, care au doar denota ție. În ceea ce
privește „numele generale” (termenii ge nerali), în opinia lui Mill,
aceștia au conota ție. Reprezentan ții școlii analitice au sus ținut
existența „conota ției”, în sens fregean, pentru to ți termenii generali.
Kripke se situeaz ă pe aceea și poziție cu Mill în ceea ce prive ște
termenii singulari, dar combate op inia acestuia privind termenii
generali, și asta pentru c ă între termenii generali și numele proprii
există o relație de înrudire23.
15.5. Perspectiva behaviorist ă asupra semnifica ției. Apro-
piat al Cercului de la Viena, dar și altor „riguro și”, cum ar fi
Russell sau Tarski, Willard v an Orman Quine este influen țat de
empirismul logic, dar încearc ă de-dogmatizarea acestuia și
îndepărtarea de preten țiile atingerii idealurilor rigide. Abandonul
empirismului se realizeaz ă în favoarea unei viziuni holiste, care are
drept reper știința. Orientarea spre limbaj se datoreaz ă
dependen ței științei de acesta, dar, în spiritul abandonului,
filosoful american consider ă lipsită de sens dihotomia practicat ă de
Carnap în cadrul limbajului, între analitic și sintetic. Mai mult, el se

201 opune unei corel ări rigide între realitate și limbaj, precum și
orientării strict spre dimensiunea cognitiv ă a intensionalului.
Plecând de la realitatea continuelor modific ări, singura
posibilitate deschis ă de operare este cea a ostens ării. Identitatea lui
Strawson este comb ătută în egală măsură în care este comb ătură și
corelația limbaj-lume a filosofilor „riguro și”. Dar consisten ța
limbajului nu const ă în referin ța la o entitate în continu ă
transformare, ci la „repere” ideale, „ constituite cu mijloace logico-
semantice, pe planul posibilului ”24.
Din punct de vedere al folosirii limbii, Quine suspend ă
„imaginea mental ă” (referin ța semnificatul) obiectelor, p ăstrând
obiectele însele drept referin ță. Mai mult, filosoful american nu
agreează o relație statică semnificant-semnificat, considerând c ă
semnificantul nu se poate constitu i în eticheta conceptului mental.
În acest context, rela ția de semnificare devine o simpl ă dispoziție
de comportament, iar limba, eliberat ă de „mentalism”, o institu ție
socială.
Așadar, Quine scoate în lumi na criticii ruptura dintre
adevărurile analitice, care sunt adev ărate pe baza semnifica țiilor și
conectorilor logici și independent de fapte, pe care le nume ște
formale, și adevăr u r i l e s i n t e t i c e , î n t e m e i a t e p e f a p t e : „ câteva
distincții fundamentale între adev ărurile analitice , sau bazate pe
înțelesuri independent de natura faptelor și adevăruri sintetice , sau
bazate pe fapte”25. Acest clivaj conduce la o ruptur ă în plan
epistemologic între disciplinele analitice/formale și cele
sintetice/factuale, deoarece cunoa șterea analitic ă intră în contact cu
experien ța doar la limit ă.

(…) știința totală este ca un câmp de for țe ale cărui condi ții de limit ă
sunt trasate de experien ță. Un conflict cu experien ța la periferie produce
reajustări în interiorul câmpului. Valorile de adev ăr trebuie redistribuite
după unele din enun țurile noastre. Re-evaluarea unor anumite enun țuri
presupune re-evaluarea altora datorit ă interconexiunilor logice – legile
logice fiind, la rândul lor, anumite viitoare enun țuri ale sistemului sau
anumite viitoare elemente ale domeniului. Re-evaluând un enun ț trebuie
să re-evaluăm alte câteva, dac ă acestea sunt enun țuri conectate logic cu
primul sau dac ă sunt enun țuri ale conexiunilor logice. Dar domeniul
general este atât de indeterminat de condi ții limită, de experien ță, încât

202 există destulă latitudine de alegere în ceea ce prive ște enunțul menit s ă
fie re-evaluat din perspectiva singurei experien țe contrare. Nici o
experiență particular ă nu este legat ă de vreun enun ț particular în
interiorul câmpului, cu excep ția, totuși, a unor considera ții de echilibru
afectând câmpul ca întreg .26

Această constatare contravine realit ăți i , î n c a r e , p e d e o
parte, formalul și factualul se amestec ă perpetuu, pe de alta
cunoașterea analitic ă se întemeiaz ă pe condi ția limită a experien ței.
Practic, la nivelul limbajului nu se poate opera o organizare strict ă
în enunțuri analitice și enunțuri sintetice, deoarece acestea con țin și
componenta analitic ă, și componenta sintetic ă. În acest sens,
concluzioneaz ă Quine, calea nu este spre atomizare, „atomismul
semantic” trebuind a fi înlocuit cu „holismul semantic”, pentru c ă,
pentru a putea explica un termen este necesar ă înțelegerea lui în
contextul larg, în propozi ție, și nu prin apel la sinonimie ( teoria
definiției contextuale ).
Cum se poate realiza, atunci, înv ățarea limbajului? Quine
leagă limbajul de experien ța socială, ceea ce implic ă studierea
semnifica ției pe baze behavioriste. Ideea înv ățării limbii ca rezultat
al învățării comportamentului verbal este în strâns ă corelație cu
ideea de „joc de limbaj”. În acest sens, rolul fundamental este deținut de propozi țiile observa ționale, aflate la baza procesului de
învăț
are a limbii. Propozi țiile observa ționale, al c ăror înțeles este în
mare măsură independent de alte informa ții, sunt acele propozi ții
ocazionale, dobândite prin condi ționarea direct ă, care pot fi
învățate și transmise ostensiv.

Devine evident de ce câteva fraze sunt astfel individual sensibile la
observații când ne gândim la cum înv ățăm o limb ă. Multe expresii,
incluzând mare parte din cele asimilate timpuriu, sunt înv ățate în mod
ostensiv; sunt înv ățate în situa țiile pe care le descriu ori în prezen ța
lucrurilor pe care le descriu. Ele sunt condi ționate, pe scurt, de
observații generale și de observa ții împărtășite public, întrucât atât cel
care învață cât și cel care este înv ățat trebuie s ă conștientizeze adecvarea
situației.27

203 Diferența pe care o întreprinde Quine este, de data aceasta,
între propozi țiile care pot fi înv ățate prin metoda indic ării
ostensive și cele ce pot fi înv ățate prin metoda constrângerii
analogice, și nu între propozi țiile analitice și cele sintetice.
În contextul distinc ției realizate, Quine folose ște un
experiment imaginar privitor la traducere și lanseaz ă ipoteza
indetermin ării în aceast ă privință. Traducerea nu se poate realiza
prin apel la dic ționare, traducând cuvânt cu cuvânt, ci la nivelul
propozițiilor care, îns ă, pot fi atât de incompatibile între ele încât s ă
nu existe nicio rela ție de echivalen ță, ceea ce presupune
incapacitatea determin ării empirice a semnifica țiilor, respectiv
incapacitatea traducerii . Problema întâmpinat ă este cea a atribuirii
referinței, care cauzeaz ă nu doar imposibili tatea traducerii, ci și
imposibilitatea conect ării a două sisteme teoretice.

Ideea inscrutabilit ății, respectiv indetermin ării empirice atribuite
referinței („inscrutability of reference ”, în cuvintele lui Quine) se afl ă
în strânsă legătură cu teza c ă nu putem spune în mod absolut care este
ontologia unei teorii. A șa cum nu putem stabili cu certitudine despre ce
obiecte vorbe ște cineva prin expresiile sale lingvistice decât dac ă
traducem termenii s ăi în limbajul nostru, tot astfel nu putem spune care
sunt obiectele la care se refer ă o teorie decât încercând pe cât posibil s ă
interpretăm această teorie printr-o alta .28

Ca fundament epistemologic pentru conturarea unei
paradigme comunica ționale rămâne nu doar aceast ă indeterminare
a traducerii, faptul c ă traducerea nu presupune o ancorare într-o
relație de echivalen ță dinainte stabilit ă, de genul celei vizate de
Carnap, ci atingerea unui echilib ru de valori, a unui echilibru
dinamic. R ămâne, de asemenea, ideea c ă învățarea limbajului ( și
înțelegerea lui) nu se realizeaz ă prin apel la scheme/idei înn ăscute,
ci prin apel la instruire, prin apel la „ostensiune”, adic ă la fixarea
semnifica ției pe baze behavioriste, ca rezultat al înv ățării
comportamentului verbal.

1 Irina Stănciugelu, Prefixul „post” al modernit ății noastre. Studii de filosofia
culturii , București: Editura Trei, 2002, p.71;

204
2 Dumitru Bor țun, Bazele epistemologice ale comunic ării, Bucure ști:
Universitatea din Bucure ști, Editura Ars docendi, 2002, p.91;
3 Adrian-Paul Iliescu, Filosofia limbajului și limbajul filosofiei , Bucure ști:
Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1989, p.143;
4 practic, ipoteza Sapir-Whorf, cunoscut ă și sub numele de ipoteza
opacității lingvistice, subliniaz ă faptul că între natura limbajului și modul
de gândire al utilizatorilor acestuia exist ă o relație de interdeterminare;
Inițial, lingvistul și antropologul american Edward Sapir a lansat ideea
coresponden ței dintre limbi și culturi, „ (…)doar con ținutul limbii este legat
intim de cultur ă”, în Language: An introduction to the Study of Spech , New
York: Bartelby.com, 2000, p.104, pentru ca apoi fostul s ău student,
antropologul B.L. Whorf, s ă adânceasc ă problematica opacit ății lingvistice
în abordarea unei limbi constituite dup ă alte principii gramaticale:
„(…)dacă luăm un limbaj foarte diferit, acesta devine o parte a naturii și noi chiar
îi aplicăm ceea ce este dat de natur ă. Tindem s ă gândim în propria limb ă pentru a
examina limba exotic ă”, în „The ralation of ha bitual thought and behavior
to language”, publicat în Leslie Spier (ed.), Language, Culture, and
Personality: Essays in Memory of Edward Sapir , Cambridge, MA: MIT Press,
1941, p.200;
5 Ludwig Wittgenstein, Lecții și convorbiri despre estetic ă, psihologie și
credința religioas ă, București: Humanitas, colec ția φ, 2005, p.26: „ Am
comparat adesea limbajul cu o lad ă de unelte, ce con ține un ciocan, o dalt ă,
chibrituri, cuie, șuruburi, clei. Toate aceste lucruri nu au fost puse din
întâmplare la un loc – chiar dac ă există deosebiri importante între diferitele
unelte – modurile în care ele sunt folosite prezint ă asemănări de familie – de și nu
există două lucruri mai diferite decât cleiul și dalta” ;
6 Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru , București: Humanitas, colec ția φ,
1993, pp.51-52;
7 Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus , http://www.kfs.org
/~jonathan/witt/tlph.html, propozi ția 5.6;
8 Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume . 1914-1951 , Bucure ști:
Humanitas, colec ția φ, 2005, p.34;
9 Ludwig Wittgenstein, Lecții și convorbiri despre estetic ă, psihologie și
credința religioas ă, p.79: „ Paradigma științelor este mecanica. Când oamenii î și
imagineaz ă o știință psihologic ă, idealul lor este o mecanic ă a sufletului. Dac ă ne
uităm la ceea ce corespunde în realitate acesteia, descoperim c ă există experimente
fizice și experimente psihologice. Exist ă legi ale fizicii și există – dacă dorim să
fim politico și – legi ale psihologiei. Îns ă în fizică aproape c ă sunt prea multe legi;
în psihologie nu exist ă nici una. A șa că a vorbi despre o mecanic ă a sufletului este
puțin straniu ”;

205
10 op.cit., pp.80-81;
11 Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume . 1914-1951 , p.96, v. și
Philosophische Untersuchungen I, §546;
12 Adrian Lesenciuc, Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a
mozaicului a-valoric , București: Antet, 2005, p.102;
13 J.L. Austin, How to Do Things with Words , Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1975, p.12;
14 op.cit., p.109; într-o alt ă prezentare a respectivelor tipuri de acte de
limbaj, Austin subliniaz ă trăsăturile acestora astfel: „ Distingem astfel actele
locuționare (printre care cele fonetice, fatice și retice) care au un înțeles; actele
ilocuționare, care au o forță oarecare în a spune ceva; actele perlocu ționare, care
presupun dobândirea unor efecte spunând ceva ”, v. op.cit., p.121;
15 John R. Searle, Speech acts. An essay in the philosophy of language ,
Cambridge, New York, Melbourne, Ma drid: Cambridge University Press,
1999, p.4; perspectiva este a filosofiei limbajului care, în termenii lui Searle, ofer ă descrieri ale unor caracteristici cum ar fi referin ța, adevărul,
sensul sau necesitatea și care „ is the name of a subject ”, spre deosebire de
filosofia lingvistic ă, care rezolv ă probleme filosofice privitoare la valorile
obișnuite ale cuvintelor particulare și a altor elemente în limbaje
particulare, reprezentând, în primul rând, „ the name of a method ”;
16 op.cit., pp.23-24;
17 op.cit., pp.19-21;
18 John R. Searle, Sens et expression. Études de théorie des actes de langage ,
Paris: Les Éditions de Minuit, 1982, p.70, apud Vasile Macoviciuc, Inițiere
în filosofia contemporan ă, ediția a II-a, Bucure ști: Editura Economic ă, 2000,
pp.237-238;
19 Umberto Eco, Limitele interpret ării, Constan ța: Editura Pontica,
Biblioteca Italian ă, 1996, p.25;
20 Vasile Macoviciuc, Inițiere în filosofia contemporan ă, ediția a II-a,
București: Editura Economic ă, 2000, p.236;
21 Jørgen Husted, „Michael Anthony Eardley Dummett. Realism și
antirealism”, în Anton Hügli, Poul Lübke (coord.), Filosofia în secolul XX ,
vol.2, Bucure ști: All Educa țional, 2003, p., p.404;
22 H.P. Grice, Logic and conversation , în P. Cole, J Morgan (editori), Syntax
and semantics, vol. 3 , New York: Academic Press, 1975, dup ă
http://www.sfu.ca/~jeffpell/Cogs 300/GriceLogicConvers75.pdf;
23 Saul Kripke, Numire și necesitate, București: Editura ALL Educational,
2001, pp.112-113;

206
24 Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporan ă, Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Filosofie, 2002, p.183;
25 Willard Van Orman Quine, Two Dogmas of Empiricism , http://www.
ditext.com/ quine/quine.html;
26 idem;
27 W.V. Quine, Philosophy of logic , second edition, Cambridge, MA:
Harvard University Press, 1986, p.6;
28 Oliver R. Scholz, „Willard Van Orman Quine. Empirismul naturalizat”,
în Anton Hügli, Poul Lübke (coord.), Filosofia în secolul XX , vol.2,
București: All Educa țional, 2003, p.375.

207 16. Școala de la Palo Alto

16.1. Bazele teoriei comunic ării. Școala de la Palo Alto sau
„colegiul invizibil” sunt numele su b care este cunoscut un grup de
cercetători de origini și orientări științifice diferite care, într-o
anumită perioadă a existen ței lor, au lucrat în or ășelul american cu
același nume din California. Printre ace știa s-au num ărat Gregory
Bateson, Ray Birdwhistell, Edward T. Hall sau Erving Goffman,
mai târziu al ăturându-se Paul Watzlawick și Don Jackson. Dincolo
de aceast ă asociere, mai exist ă un set de apropieri privitoare la
modul interac ționist de abordare a comunic ării și în direc ția
construirii unei teorii explicative, privitoare le actele cotidiene.
Preocupările de baz ă ale școlii, sistematizate de Jean Lohisse, sunt:
teoria comunic ării, care st ă la baza întregului demers științific,
metodologia schimb ării și practica terapeutic ă. La rândul ei, teoria
comunic ării se bazeaz ă pe trei ipoteze:
– ipoteza rela țională, conform c ăreia esen ța comunic ării
constă în funcționalitatea actului, în procesele rela ționale și
interacționale și nu în elementele comunic ării, luate separat;
-ipoteza unei logici (sau gramatici) a comunic ării, având ca
idee suport cea conform c ăreia orice comportament are
valoare comunicativ ă, iar succesiunea de mesaje și de relații
poate conduce la un set de reguli și concepte, respectiv
– ipoteza patologiei comunic ării, conform c ăreia tulbur ările
psihice ale personalit ății pot perturba comunicarea, iar prin
studiul mecanismelor acesteia se poate ajunge la o
înțelegere a mecanismelor bolii mentale1.
Demersul teoretic oarecum sincopat al membrilor școlii de
la Palo Alto trimite, pe de o parte, spre o inten ție de axiomatizare,
dat fiind cadrul teoretic, abstract și normat, al teoriei generale a
comunic ării. Pe de alt ă parte, Gregory Bateson, antropolog
preocupat de interdisciplinaritate și unul dintre precursorii
grupării, inten ționează o apropiere a ciberneticii de științele sociale,
în acest sens încercând s ă-l conving ă pe Norbert Wiener. De altfel,
antropologul, aplecat asupra psihologiei și psihiatriei, consider ă că
mintea uman ă este un sistem holistic, autoreglabil, autoorganizabil,
posibil de diferen țiat ca sub-întreg într-o ierarhie sistemic ă.

208 Intenția întemeierii unei „logici” sau „gramatici” a
comunic ării, în baza unor reguli și concepte rigide, dar și
prezentarea în cadrul studiului programatic, Pragmatics of Human
Communication (elaborat de Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas
și Don D. Jackson) a unei defini ții a comunic ării prin intermediul
unui sistem de axiome, printr-u n set de cinci legi generale
constituie afirma ții suport privitoare la o abordare eminamente
rigidă la începuturile ei. Dar axiomele paloaltiste nu induc, în sine,
ideea axiomatiz ării, ci deschid perspective asupra unei abord ări
generale, „neriguroase”.
Pragmatics of Human Communication , lucrare fundamental ă a
Școlii de la Palo Alto, se dovede ște a fi un studiu al efectelor
pragmatice (comportamentale) ale comunic ării umane. Orice
fenomen r ămâne inexplicabil atâta timp cât observa ția nu include
contextul în care are loc fenome nul. Atât Paul Watzlawick, cât și
Gregory Bateson, consider ă fundamental ă studierea oric ărui fapt, a
oricărei acțiuni în contextul producerii ei. Este imposibil s ă
realizezi decuparea din întreg și să studiezi func ționalitatea.
Plecând de la exemple din arii di sciplinare diferite (studiate în
cadru institu ționalizat), analiza frazelor și anatomia comparat ă,
antropologul britanic consider ă că există un pattern care face
posibilă legătura dintre acestea. Acest pattern (în Mind and Nature ),
sau matrice (în Communication, the social matrix of psychiatry ) este
reprezentat de comunicare. Totul este modelat în cadrul acestui
pattern, totul este privit prin prisma comunic ării. Exist ă, astfel, o
semantic ă extinsă dincolo de limbajul verbal, care include tot ceea
ce se petrece în jurul nostru, o semantic ă a contextului, deoarece
acesta fixeaz ă înțelesurile: „Contextul fixează înțelesul și trebuie
neîndoielnic s ă fie contextual recept ării, care ofer ă înțelesuri pentru
instrucțiuni genetice ”2.
Renunțând la „izolarea” variabilelor și la studierea
fenomenelor în decupaj static, științele comportamentale se afl ă în
ipostaza de a renun ța la a studia entit ăți distincte. Comunicarea
încetează să fie privit ă drept schimb de informa ție; în context l ărgit
și în dinamica ac țiunii, ea se focalizeaz ă asupra unei rela ții
continue, f ără un început și un sfâr șit clar determinate. „ Observa-
torul comportamentului uman se întoarce atunci de la studiul inferen țial

209 al manifest ărilor observabile ale rela ției. Mijlocul acestor manifest ări
este comunicarea”3.
Și cum orice teorie nu se poate construi din nimic,
reprezentan ții școlii paloaltiste pleac ă de la clasific ări și modele
acceptate, cum ar fi cele ale lui Morris din studiul privitor la
componentele semioticii: sintactica, semnatica și pragmatica.
Sintacticii, studiind rela țiile formale dintre semne, îi sunt asociate
de Watzlawick și colaboratorii s ăi, drept obiect de studiu, codul,
canalul, zgomotul, redundan ța, precum și alte propriet ăți statistice
ale limbajului. Semantica, privind rela țiile semnelor cu obiectele
cărora li se aplic ă acestea, r ămâne cantonat ă în problema
înțelesului/sensului unit ăților lingvistice. Pragmatica, în schimb,
orientată spre rela țiile semnelor cu utilizatorii lor, este extins ă de
cercetătorii americani la studierea modului în care comunicarea
influențează comportamentul. De altfel, cei trei cercet ători,
Watzlawick, Beavin și Jackson inten ționează o abordare a
comunic ării din perspectiv ă pragmatic ă și în acest sens ei fac apel
la o altă delimitare lipsit ă de rigiditate, privitoare la ariile de
provenien ță ale celor trei ramuri ale semioticii, realizat ă de George:

Este adev ărat din multe privin țe că sintaxa este logic ă matematic ă, că
semantica e filosofie a științei și pragmatica psihologie, dar în realitate
aceste câmpuri nu sunt complet distincte .4

În întreaga lucrare, de al tfel, cuvintele „comunicare” și
„comportament” sunt privit e ca fiind cvasisinonime.
„Comunicarea” nu mai are drept obiect de studiu limbajul sau mesajul, ca în stadiul preparadigmatic, ci prive ște în egal ă măsură
limbajul verbal (configura țiile și înțelesurile, sintactica și
semantica) și limbajul nonverbal: „ din perspectiva pragmaticii, întreg
comportamementul, nu numai vorbirea, reprezint ă comunicare și întreaga
comunicare – chiar și indicii comunica ționali într-un context impersonal
– afecteaz ă comportamentul ”
5. Obiectul de studiu al pragmaticii
devine relația emițător-receptor, mediat ă de comunicare. Perspectiva
„colegiului invizibil” asupra comunic ării își are origini în teoria
generală a sistemelor a lui von Bertalanffy, respectiv în psihologia
gestaltist ă. La Bateson, de pild ă, comunicarea este „modelat ă” pe

210 fundament cibernetic; antropologul britanic vorbe ște despre o
„ecologie a min ții” care nu este altceva decât o nou ă teorie a
cunoașterii, în cadru contextual larg, derivat ă din teoria lui Wiener,
a comunic ării și controlului la organismele vii. Bateson duce mai
departe acest proiect al p ărintelui ciberneticii, conturând un cadru
de studiere a corela țiilor din natur ă și a funcționalității acestora, în
baza unor meta-modele ( pattern -uri) conturate de comunicare. Iar
dacă acesta se opre ște la o abordare riguroas ă a viului în baza unor
criterii de ordonare (care devin reguli într-o gramatică a bios-ului),
inclusiv în ceea ce prive ște mintea uman ă6, Watzlawick extinde
studiul întregului ca interac țiune în baza influen țelor din câmpul
teoriei generale a sistemelor. În acest ultim caz, comunicarea este
văzută ca o rela ție care situeaz ă, calitativ, rezultatul punerii în
comun/interac țiunii dincolo de suma poten țialelor celor care intr ă
în interac țiune.
Aparenta rigidizare rezult ă și din faptul c ă Watzlawick
invocă matematica drept câmp de studiu etalon privitor la
statuarea pragmaticii ca disciplin ă de sine st ătătoare, unul dintre
conceptele la care se face trimitere fiind acela de funcție, echivalent
al relației din științele comportamentale, definit în sine ca rela ție
dintre variabile, exprimat ă sau nu printr-o ecua ție. De altfel,
Watzlawick este influen țat de Carnap și Wittgenstein I, dar modul
în care „axiomatizeaz ă” îndepărtează structurarea paloaltist ă de
idealul hilbertian.
16.2. Axiomele comunic ării . Modelul axiomatic al comuni-
cării, elaborat de membrii „colegiu lui invizibil” nu trebuie privit
independent de situarea în contex t, iar acest context este cel al
perspectivei pragmatice, al interdependen ței dintre termenii
„comunicare” și „comportament”. Prima axiom ă din structura de
cinci, enun țate de Watzlawick, Beaven și Jackson constituie de fapt
fundamentul întregului constr uct teoretic al „noii comunic ări”
elaborată de reprezentan ții Școlii de la Palo Alto: „ One can not not
communicate ”. Având la baz ă perspectiva lui Bateson, care
consider ă comunicarea drept „ matricea în care sunt prinse toate
activitățile umane ”, sau, mai mult, un înveliș al bios-ului în care pot
fi reunite, în plan teoretic discip line aparent disparate, Watzlawick

211 construie ște premisele unei perspective asupra comunic ării ca
totalitate.
Plecând de la ideea c ă nu exist ă non-comportament, c ă în
cadrul unui sistem organic co mportamentul nu are contrar
(„Behavior has no opposite; one cannot not behave ”)7, Watzlawick
afirmă că este imposibil s ă nu comunici. Orice ac țiune presupune
comunicare. Atât actele verbale și cele non-verbale, cât și tăcerea
pot fi interpretate ca mesaje.

(…) Dacă admitem c ă într-o situa ție interac țională orice comportament
are valoare de mesaj, adic ă reprezint ă comunicare, rezult ă că, vrem sau
nu vrem, nu putem s ă nu comunic ăm.8

Așadar, comunicarea nu se poate reduce la o diagram ă
funcțională în genul celei realizate de Shannon, și nici măcar la
intenționalitate, ca în cazul modelelor provenite din câmpul psiho-
logiei. Comunicarea inten țională este un simplu caz particular.
Reducerea comunic ării la acest caz particular nu este suficient ă
pentru constituirea unei arii disc iplinare distincte. Or, atâta vreme
cât totul este comunicare, stud iul acesteia presupune o analiz ă a
unui „ compus fluid și polifonic ”, împreun ă cu contextul de
producere. La Bateson, comunicarea nu se refer ă doar la fiin țele
umane. Aceast ă perspectiv ă a comunic ării ca matrice a bios-ului
este prezentat ă astfel:

(…)creșterea și diferențierea trebuie s ă fie controlate de comunicare.
Formele animalelor și plantelor se transform ă în mesaje. Limbajul este el
însuți o formă de comunicare. Structura intr ării trebuie s ă reflecte
întrucâtva structura ie șirii. Anatomia trebuie să fie analoag ă
gramaticii , pentru c ă întreaga analogie este o transformare a mesajului
material, care trebuie structurat contextual. Și, în cele din urm ă,
structurarea contextual ă este doar un alt termen pentru gramatic ă.9

A doua axiom ă privește comunicarea presupunând dou ă
aspecte, con ținut și relație. Întărind prima axiom ă, prin intermediul
acesteia se afirm ă că nu conteaz ă doar „informa ția” transmis ă, doar
conținutul comunic ării, ci și relația, interac țiunea, adic ă, în cazul
comunic ării interpersonale, comportamentul. În cazul unei

212 comunic ări „sănătoase” primeaz ă conținutul, în situa țiile de pato-
logie a comunic ării relația, privit ă din unghiuri diferite, face uitat
rolul con ținutului. Rela ția, la Watzlawick, înglobeaz ă conținutul și
comunic ă despre comunicare, dând na ștere metacomunic ării, în
linia func ției similare definite de Jakobson (similar cu cazul
sistemelor de calcul în care rela ția/funcția presupune o informare
asupra informa ției). Meta-comunicarea trebuie tratat ă diferit de
conținutul comunic ării, în caz contrar put ându-se crea confuzii de
interpretare.
Cea de-a treia axiom ă privește natura rela țiilor, care
depinde de punctarea secven țelor de comunicare. Practic, în
comunicarea interuman ă are loc o stabilire a modelelor de schimb,
în baza c ărora are loc și schimbul rolurilor dintre ace știa.
Incapacitatea stabilirii modelelor de schimb între parteneri conduce
la neînțelegeri: „ Neînțelegerile privind punctarea evenimentelor se afl ă
la rădăcina nenum ăratelor dispute rela ționale ”10. Mai mult, acest model
de punctare poate fi extins și la comunicarea între grupuri sau între
entități naționale, oferind cadrul de ar monizare a schimburilor sau
premisa de apari ție/dezvoltare a discrepan țelor/conflictelor între
acestea. Ca și în cazul precedent, axioma III are direct ă legătură cu
precedenta, rezumându-se la capacitatea de stabilire a unei rela ții,
de meta-comunicare între parteneri, fie ei indivizi, fie grupuri sau
comunități. Dar punctarea secven ței de comunicare nu presupune,
pentru armonizarea interac țiunii, o situare pe pozi ții de egalitate.
Se poate vorbi despre optimizarea comunic ării în situa ții de
„punctare” diferit ă, de structurare diferit ă a faptelor de
comportament în func ție de predispozi ție.
Axioma IV statueaz ă că ființele umane pot comunica atât
digital cât și analogic. În acest sens, Watzlawick, Beavin și Jackson
consider ă că unitățile funcționale ale sistemului nervos (neuronii),
primind pachetele de informa ții prin elementele de conexiune
(sinapse), dup ă c e l a n i v e l u l a c e s t o r a s e p r o d u c p o t e n țiale
postsinaptice excitatorii sau inhibatorii, însumeaz ă aceste
potențiale și produc informa ții digitale binare11. Spre deosebire de
această digitalizare, la nivelul sistemului neurovegetativ
transmiterea informa ției nu se realizeaz ă în baza unor pachete de
informații binare, ci în func ție de multiple combina ții de tipuri de

213 substanțe sau concentra ții. În primul caz putem discuta despre
transmitere digital ă de informa ție, în cel de-al doilea în mod
analogic. Extrapolând, în cazul comunic ării interumane, latura
digitală se realizeaz ă prin raportarea direct ă la lucruri, prin
intermediul limbajului, în ti mp ce componenta nonverbal ă este
analogică. Omul reprezint ă singura entitate capabil ă să utilizeze
ambele tipuri de comunicare. Comunicarea digital ă a avut un rol
foarte important în evolu ția ființei umane, dar ponderea utiliz ării ei
nu este cea mai ridicat ă. Comunicarea analogic ă își are originea în
comunicarea animal ă, în stadiile str ăvechi ale evolu ției ființei
umane. Ea nu doar c ă însoțește limbajul digital în actele cotidiene
de comunicare, ci îl și completeaz ă. Cele dou ă moduri de
comunicare, digital și analogic, coexist ă aproape în fiecare act, sunt
complementare. Complementar itatea limbajului digital și a celui
analogic deriv ă și din nevoia de compensare a neajunsurilor
fiecăruia în parte: dac ă primul posed ă o sintax ă logică complex ă și
ușor aplicabil ă, celălalt beneficiaz ă de o semantic ă adecvat ă.
Extinzând distinc ția (și complementaritatea) digital/analogic la
nivelul distinc ției (și complementarit ății) con ținut/rela ție
construit ă în baza celei de-a doua axiome, se poate realiza un
raport de coresponden ță și de completare reciproc ă.
A cincea axiom ă, legată de ponderea secven țelor de
comunicare între parteneri, afirm ă că orice proces de comunicare
este fie simetric, fie complementar, dac ă se întemeiaz ă respectiv pe
egalitate sau diferen ță. Plecând de la studiile antropologice ale lui
Bateson din Naven , Watzlawick și colaboratorii consider ă că
relațiile dintre egali sunt simetrice, cele dintre inegali sunt
complementare.

Bateson consider ă mereu interac țiunea – dintre indivizi sau dintre
grupuri – o secven ță, o suită de reacții generate de reac țiile la el distinge
astfel dou ă sisteme esen țiale de rela ții: relațiile simetrice , în care
partenerii se angajeaz ă într-o spiral ă bazată pe mărimea amplorii
aceluiași comportament (violen ța, de exemplu), și relațiile
complementare , în care partenerii formeaz ă împreun ă o entitate
bipolară (de exemplu, protec ția și slăbiciunea, autoritatea și supunerea,
exhibiționismul și voaieurismul). Bateson realizeaz ă astfel ipoteza a dou ă
moduri de formare a „schismei” sau „schismodeneza”: în exacerbarea

214 lor, aceste dou ă sisteme pot conduce la explozia cuplului în cazul unor
indivizi, a sistemului soci al în cazul unor grupuri.12

Relațiile complementare pot fi caracterizate prin dou ă posi-
bile tipuri de situ ări (schismogenez ă) în cadrul rela ției, în general
unei atitudini autoritare, corespondente unei pozi ții înalte ( one-up ),
răspunzându-i-se cu un comporta ment de supunere, specific
poziției inferioare ( one-down ), diferen ță care se accentueaz ă în
timpul comunic ării dintre cei doi. Definind feedback-ul negativ și
cel pozitiv, primul cu rol în dobândirea și menținerea rela țiilor, cel
de-al doilea conducând la schimbare, adic ă la pierderea
stabilității13, putem avea patru tipuri de interac țiuni în cadrul unor
retroacțiuni, astfel: interac țiune simetric ă în cadrul retroac țiunii
negative, în care echilibrul este st abilit prin eforturile de antrenare
a unui comportament prin co mportamentul partenerului;
interacțiune complementar ă în cadrul unei retroac țiuni negative,
presupunând armonizarea compor tamentelor contrastante prin
recunoașterea și acceptarea diferen ței; interac țiune simetric ă în
cadrul unei retroac țiuni pozitive, presupunând tentativa de
minimalizare a diferen țelor, prin exagerare, conducând la
„explozie”, respectiv interac țiune complementar ă în cadrul unei
retroacțiuni pozitive, presupunând maximalizarea diferen țelor,
conducând la blocaj. Într-o reconstituire dup ă analiza lui Bateson în
a doua postfa ță a ediției franceze a lucr ării Naven , Yves Wilkin
realizeaz ă următoare schem ă privitoare la schismogenez ă și la
stabilizarea sistemului în cazul retroac țiunii negative:

schismogenez ă complementar ă
feedback negativ
stabilizarea sistemului 2
53
41

Fig.1 Schismogeneza și stabilizarea sistemului în cadrul
retroacțiunii negative14

215 16.3. Metafora orchestrei. Considerat ă de Lucien Sfez
ilustratorie pentru comunicarea expresiv ă, teoria comunic ării a
Școlii de la Palo Alto aduce în prim plan o alt ă perspectiv ă asupra a
ceea ce reprezint ă comunicarea. Redus ă de multe ori la prima
axiomă, este imposibil s ă nu comunici , această teorie aduce în prim
plan o „comunicare generalizat ă”. Accentul nu mai cade pe
conținutul mesajului transmis, ci pe rela ția dintre partenerii
comunic ării. Studiat ă în cadrul unui context larg, care fixeaz ă
înțelesurile, comunicarea presupune interac țiuni
(digitale/analogice, simetrice/ complementare, de confirmare/de
invalidare etc.). Nu se poate realiza nicio diferen țiere fără să fie
afectată înțelegerea. Prin aceasta, modelul diferen țiator al
comunic ării ca reprezentare este abandonat.

Informația este o diferen ță producătoare de diferen ță. Mai ales, s ă
înțelegem bine aici diferen ța între sistemul clasic și Bateson: sistemul
interactiv al clasicilor este v ăzut ca un procedeu de descriere.
Interacțiunea lui Bateson este v ăzută ca un proces de schimbare în
construcție. Școala de la Palo Al to este voluntarist ă. Nu mai este vorba
de a descrie, ci de ac ționa. Și se știe – încă o trăsătură a circularit ății –
că descrierea nu este neutr ă sau inocent ă, ci că ea antreneaz ă mereu o
diferență, că este ea îns ăși acțiune.15

Practic, dihotomiile clasice sunt abandonate în favoarea
unui monism propus ca alternativ ă, începând cu Bateson.
Monismul implic ă imposibilitatea „decupajului” în func ționalitatea
unui sistem. Doar privit ă în contextul producerii, comunicarea este
naturală și se poate constitui în acel înveli ș a l b i o s – u l u i , d e c a r e
aminteau reprezentan ții „colegiului invizibil”. Astfel, omul este
condamnat s ă comunice (refuzul de a comunica reprezentând tot
comunicare), iar fundalul studiului comunic ării devine
comportamentul. Atâta vreme cât nu exist ă non-comportament,
totul trebuie privit ca întreg . Fiecare individ se integreaz ă în cadrul
social (care permite restrângerea num ărului semnifica țiilor posibile
ale unităților de limbaj) și particip ă la stabilirea regulilor acestei
comunic ări. Aceast ă comunicare este permanent ă și reprezint ă un
„vast sistem interac ționând ”, un „ construct care permite un studiu
interdisciplinar al dinamicii vie ții sociale ”16. Tipul de comunicare

216 amintit este „comunicarea organic ă”, denumit ă a s t f e l î n u r m a
adoptării de către Bateson a metaforei „organismului” ca fiind
reprezentativ ă pentru natur ă, în dauna metaforei „ma șinii”. Prin
apel la conceptul de „creatur ă” – lumea organiz ării vii,
esențialmente comunica țională, antropologul britanic instituie
principiul comunic ării totale între structurile constituente ale
acesteia. Oamenii comunic ă prin întregul lor corp, numai cu
ajutorul unor „organe” specializate în comunicare. Comunicarea devine acel context totalizator în care interac ționează ființele
umane. Fiecare individ particip ă la comunicare în cadrul unei
„orchestre” imaginare:

Membrii unei culturi particip ă la comunicare a șa cum muzicienii
participă la orchestr ă; însă orchestra comunic ării nu are dirijor, iar
muzicienii nu au partituri. Acordurile lor sunt mai mult sau mai pu țin
armonioase pentru c ă, interpretând, ei se ghideaz ă reciproc. Aria pe care
o cântă constituie pentru ei un ansamblu de interrela ții structurale .17

Acest model, al „orchestrei”, presupune considerarea
actului de comunicare ca fiind em inamente colectiv, realizat în
baza unor reguli înv ățate incon știent, și care, în contextul de
producere, necesit ă o anumit ă normare, stabilirea unor conven ții, a
unor delimit ări contextuale care nu reprezint ă nimic altceva, în
termenii lui Bateson, decât o gramatică a comunic ării. Metafora
„orchestrei” nu este în disonan ță cu metafora „organismului” la
Bateson și la Sfez: „ în această organizare în care noi suntem parte a
unui tot, ceea ce conteaz ă este a repera schimburile posibile și a analiza
rolul elementelor care formeaz ă acest întreg pe care-l numim univers ”18.
Modelul orchestral al comunic ării, spre deosebire de cel telegrafic,
scoate în prim plan ideea de punere în comun, de participare, de comuniune. F ăcând parte dintr-o orchestr ă, individul participă la
comunicare, nu o ini țiază și nici nu este ținta acesteia. Comunicarea
devine un fenomen social integrat.
16.4. Comunicarea nonverbal ă. Ray L. Birdwhistell,
colaborator al lui Gregory Bateson și al Margaretei Mead, a avut o
contribuție important ă în studiul comunic ării vizuale.
Antropologul american este cel care a pus bazele kinezicii,

217 disciplin ă al cărui obiect de studiu îl reprezint ă modalit ățile de
comunicare prin intermediul gesturilor și al mimicii. Ray
Birdwhistell consider ă că indivizii particip ă la comunicare, nu
comunic ă efectiv. Comunicarea exist ă indiferent de inten ția
actorilor comunic ării. Ea reprezint ă acel întreg rela țional din care
individul nu se poate sustrage sau în afara c ăruia nu poate
comunica. În schimb, în afara actului inten ționat exist ă comunicare
mai puțin controlabil ă, comunicarea nonverbal ă. Ajungând la
această constatare, antropologul american atrage aten ția asupra
importan ței gesturilor.
„Teza principal ă a lucrărilor sale de kinezic ă este că gestualitatea
reprezintă un fel de instan ță intermediar ă între cultur ă (în accep țiunea
antropologic ă a termenului) și personalitatea uman ă”.19 Pornind de la
această asociere între tipologia gesturilor și cultură, Birdwhistell
împarte societatea american ă în trei straturi sociale, lower, middle și
higher , fiecare dintre acestea fiind împ ărțită l a r â n d u l e i î n d o u ă
subclase/substraturi, upper și lower . Aplicând o combina ție de
caracteristici (profesie, valoarea veniturilor etc.), Birdwhistell
determin ă apartenen ța la unul din cele șase substraturi, observând
indicii corporale. Aceste indicii, ut ile în reperarea categoriei sociale,
probează ipoteza behaviorist ă conform c ăreia studierea
comportamentului reprezint ă singura modalitate de studiere a
mecanismelor psihice care stau la baza acestuia. Iar studiul
comportamentului, în pur ă linie paloaltist ă, presupune studiul
comunic ării, care este presupus ă a fi sistemic ă și care se înva ță prin
interacțiune social ă.
Din aceast ă perspectiv ă, Birwhistell adânce ște studiul în
ceea ce prive ște comportamentul nonver bal, luând structurarea
lingvistic ă drept model în analiza gesturilor. Astfel, fonemelor le-ar
corespunde kinemele , unitățile gestuale elementare lipsite de
semnifica ție, în timp ce morfemelor le sunt asociate kinemorfemele ,
gesturile semnificative. Cuvintelor le sunt asociate complexele de
kinemorfeme , iar propozi țiilor construcțiile de complexe kinemorfemice .
Studiul sistematic al claselor morfologice ale kinemelor a fost
denumit micro-kinezic ă. Ray Birdwhistell nu se opre ște cu
structurarea la nivelul micro- kinezicii, definind alte dou ă ramuri
ale kinezicii: pre-kinezica, sau studiul bazelor fiziologice ale

218 mișcării corpului, respectiv kinezica social ă, presupunând studiul
constructelor morfologice în rela ție cu interac țiunile sociale20. În
afara unit ăților kinezice amintite, antr opologul american mai aduce
în discu ție „marcatorii kinezici” ( kinesic markers ), „eviden țiatorii
kinezici” ( kinesic stress ) și „semnele de leg ătură” (kinesic junctures ),
care au rolul de a sublinia sau conecta unit ățile gestuale disparate.
Ray Birdwhistell ajunge la concluzia c ă la baza comunic ării
gestuale se afl ă circa 50-60 de kineme universale, care nu difer ă
între spa ții culturale diferite. Doar kinemele purt ătoare de
semnifica ție, kinemorfemele, difer ă în arii paralingvistice distincte.
Mai mult, între gesturi diferite poate exista și relație de sinonimie
dacă acestea pot ține locul unul altuia.
Această structurare a kinezicii și intenția de atingere a unui
nivel ultim, a unor entit ăți atomare (kinemele), c ărora nu li s-a dat
un înțeles precis, a condus la apari ția criticii acestei structur ări
lingvistice a mi șcărilor corpului uman. Primul și cel mai important
critic al modelului de formalizare, de structurare lingvistic ă a
kinezicii a fost însu și Ray L. Birdwhistell. Din p ăcate, și până în
zilele noastre kinezica este studiat ă din perspectiva structural ă,
asociindu-se în țelesului anumitor unit ăți gestuale (kenemorfe-
melor, îndeosebi).
Un alt reprezentant al „col egiului invizibil”, Edward T.
Hall, a constribuit substan țial la studierea nonverbalului, analizând
corelația dintre componenta spa țială și cea comunica țională. Astfel,
a luat na ștere proxemica, disciplin ă al cărei obiect de studiu îl
constituie „distan ța canonic ă” specific ă fiecărui tip de rela ție și
fiecărui spațiu cultural în parte, respectiv cronemica, studiind
percepția cultural ă asupra timpului. Antropolog, aplecat asupra
studiilor culturale, Hall se preocup ă îndeaproape de acest ă
corelație: spațiu cultural/distan ță socială. Acesta distinge dou ă
perspective diferite asupra modului de în țelegere a timpului și a
spațiului în care se desf ășoară activitățile cotidiene. Exist ă, astfel,
culturi monocrone, în care timpul limiteaz ă percep ția
evenimentelor, alieneaz ă și face uitat ă existen ța contextului,
respectiv culturi policrone, care au o structur ă mai simpl ă, mai
ușoară, dar care dau o cu totul și cu totul alt ă importan ță
spațiului21.

219 Studierea amintitei corela ții: spațiu cultural/distan ță socială
pleacă d e l a a s u m p ția că nucleul cultural cuprinde elemente
temporale, sociale, materiale, personale, dar și lingvistice, kinezice
și proxemice. Astfel, existând diferen țe în cadrul culturilor în ceea
ce prive ște acordarea anumitei importan țe spațiului, rezult ă că
există diferențe considerabile și în ceea ce prive ște percep ția.

(…)indivizii apar ținând culturilor diferite nu d oar vorbesc limbi diferite
ci, ceea ce e f ără îndoială cel mai important lucru, locuiesc în lumi
senzoriale diferite .22

Structurarea spa țială diferită depinde, a șadar, la culturi
diferite, de cantitatea și natura informa ției recep ționate, dar și de
cantitatea de spa țiu care poate fi controlat ă în manier ă eficace.
Practic, diferen țele între universurile perceptive a dou ă persoane
aparținând aceleia și culturi sunt mult mai mici decât diferen țele
dintre universurile perceptive ale persoanelor apar ținând lumilor
diferite.
O altă aserțiune, care conduce la ac ordarea unei asemenea
importan țe distan țelor sociale o reprezint ă cea conform c ăreia
limba constituie o piedic ă în promovarea mesajului dac ă nu este
dublată de acel limbaj universal, non-verbal, presupus de mediul
vizual. Ținând cont de perceperea distan țelor sociale, chiar dac ă
acestea sunt o „r ămășiță” a instinctului teritorial al animalelor, Hall
aduce în discu ție o anumit ă „marcare” a teritoriului, având la baz ă
principiul „locului central”. Hall beneficiaz ă de studiile
predecesorilor s ăi, printre care de cele ale lui Evory S. Bogardus, cel
care a introdus scala diferen ței sociale în câmpul științelor socio-
umane și propune o sistematizare a proximit ății. Luând în
considerare ipostaza imobil ă, acesta distinge între spa ții cu
organizare fix ă, specifice locuin ței europene, spa ții cu organizare
semifixă, specifice edificiilor publice (unele dintre ele sociofuge,
altele sociopete), respectiv spa ții cu organizare variabil ă, de tipul
locuințelor tradi ționale japoneze. Ipostaza personal ă a distinc țiilor
proxemice aduce în discu ție patru tipuri de zone, variind ca
distanță de la cultur ă la cultur ă, astfel:

220 a. zona intim ă, până la cca 45 cm, specific ă dansului,
îmbrățișării, relațiilor sexuale, luptei corp la corp, în care
predomin ă comunicarea tactil ă și olfactiv ă, iar mesajele
sunt puternic afective;
b. zona personal ă (45-125 cm), cu dou ă subzone, cea apropiat ă
(< 75 cm) presupunând familiaritate, cea îndep ărtată fiind
distanța obișnuită a comunic ării față-în-față;
c. zona social ă (125-360 cm), un spa țiu al rela țiilor de serviciu
și al negocierilor impersonale, care, la limita superioar ă,
indică o anumit ă distanță ierarhică;
d. zona public ă (peste 360 cm), care presupune comunicarea în
cadrul unui grup sau în fa ța unei mul țimi, discursuri
formalizate, reducerea posibilit ății de feedback.
Studiile lui Hall, reunite sub umbrela termenului
proxemic ă, sunt de fapt o aducere în acela și spațiu teoretic a unor
probleme legate de sim țul spațiului, care se refer ă, în egală măsură,
atât la distan ța fizică cât și la distan ța afectivă dintre participan ții la
actul de comunicare.
16.5. Comunicarea paradoxal ă. Comunicarea paradoxal ă
are la baz ă teoria „dublei constrângeri” ( double bind ), inițiată de
Gregory Bateson, Don Jackson, Jay Haley și John Weakland.
Comunicarea paradoxal ă este posibil ă datorită faptului c ă ființele
umane opereaz ă cu mesaje exprimate atât digital, cât și analogic și
are loc, îndeob ște, în cazul rela țiilor complementare ( one-up vs. one-
down ), între un dominant și un dominant, acestuia din urm ă
rămânându-i uneori refugiul maladiei mintale. „Dubla
constrângere” presupune o situa ție de tip paradoxal, din care
individul nu poate ie și, iar exemplul canonic este expresia „ Fii
spontan! ”. În aceast ă amintită situație paradoxal ă sunt angrenate
două sau mai multe persoane, supuse unei anumite experien țe
regulate. Uneia dintre acestea (dominatului) i se d ă un ordin de
interdicție, iar ulterior, la un nivel mai abstract decât cel al emiterii
ordinului, se traseaz ă un al doilea ordin care intr ă în contradic ție
cu primul. Prin interzicerea de sc ăpa din situa ți a î n c a r e s e a f l ă,
persoanei în cauz ă i se aplic ă „dubla constrângere”. În încercarea
de a o sintetiza, Paul Watzlawick traseaz ă caracteristicile generale
ale acestei situa ții:

221
1. Două sau mai multe personae su nt implicate într-o rela ție intensă
care are un grad ridicat al valorii de supravie țuire fizic ă și/sau
psihologic ă pentru una, câteva sau toate aceste persoane.
2. Într-un asemenea context, este da t un mesaj care e structurat astfel
încât:
(a) să afirme ceva
(b) să afirme ceva despre propria afirma ție
(c) aceste dou ă afirmații să fie reciproc exclusive.
3. Receptorul mesajului este prevenit s ă nu treac ă dincolo de cadrul
acestui mesaj, fie metacomunicând (comentând) despre el, fie
retrăgându-se .23

Folosită în scop terapeutic, comunicarea paradoxal ă a fost
extinsă, abuziv, și la alte domenii, inclusiv în cadrul structurilor
sociale și culturale. În context terapeutic, comunicarea paradoxal ă
ajută pacientul afectat psihic s ă treacă la un alt sistem de referin ță,
numit metasistem , capabil s ă producă o schimbare prin plasarea
într-un unghi de vedere mai cuprinz ător. Comunicarea paradoxal ă
este perturbatoare și conduce la confuzie mental ă, dar inserarea ei
în psihoterapie poate oferi alter nativa unei „prescrieri de compor-
tament” care îl oblig ă pe pacient s ă se concentreze asupra constru-
irii unei alte realit ăți, ca și când problema ar fi alta. În terapie,
comunicarea paradoxal ă presupune deschiderea unei perspective
diferite (nivelul al do ilea al ordinelor/prescrip țiilor); printr-o
asemenea situare, simptomul înceteaz ă să mai fie simptom,
nemaifiind „izolat”, „ascuns”24.

Studiul situa țiilor ce las ă loc unor „comportamente patologice” se poate
dezvolta ar ătându-se cum diferitele contexte – familiale, sociale,
organizaționale etc. – înscriu individul în condi țiile dublei constrângeri
și-l obligă să aibă răspunsuri care sunt considerate „patologice”. Acum
nu numai subiectul este, în sine, „bolnav”: comportamentul s ău
patologic constituie simptomul unei mai vaste disfunc ții, care implic ă și
alți actori, precum și modurile lor de a comunica.25

Rolul comunic ării paradoxale în teoria general ă a
comunic ării ca interac țiune const ă în faptul c ă accentul este mutat
de pe „comunicarea patologic ă” pe o anumit ă „patologie a

222 comunic ării”, sesizat ă din exterior, în in teriorul unui anumit
sistem/subsistem de interac țiuni.

1 Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanic ă la interac țiune, Iași:
Polirom, colec ția Collegium, seria Rela ții publice și publicitate, 2002,
pp.135-137;
2 Gregory Bateson, Mind and Nature: A Necessary Unity , http://www.
scribd.com/doc/ 230439/Bateso n-Gregory-Mind-abd-Nature;
3 Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, Pragmatics of
Human Communication: A Study of Interactional Patterns, Pathologies, and
Paradoxes , New York: W.W. Norton & Company, Inc., 1967, p.21;
4 op.cit, p.22;
5 op.cit., p.23;
6 cf. Gregory Bateson, Mind and Nature , criteriile min ții (Criteria of Mind ) o
consider ă un „agregat” al p ărților/componentelor interac ționând, a c ăror
interacțiune poate fi ini țiată prin diferen ță; procesele mentale au nevoie
de energie colateral ă și presupun înl ănțuiri cauzale circulare (sau mai
complexe); în cazul acestor procese, efectele diferite trebuie privite ca transform ări, ale căror reguli sunt stabile comparativ cu con ținutul, iar
descrierea și clasificarea acestor procese relev ă o ierarhie;
7 Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, op.cit., p.48;
8 idem, „ (…)dacă este acceptat c ă orice comportament este o situa ție
interacțională având valoare de mesaj, adic ă este comunicare, rezult ă că nu
contează cum s-ar str ădui cineva, nu poate s ă nu comunice ”;
9 Gregory Bateson, op.cit.;
10 Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, op.cit., p.56;
11 op.cit., p.60;
12 Yves Wilkin, „Comunicarea interpersonal ă: o abordare antropologic ă”,
în Pierre de Visscher, Adrian Neculau (coordonatori), Dinamica grupurilor.
Texte de baz ă, Iași: Polirom, 2001, pp.148-149;
13 „Feedback-ul este cunoscut ca fiind fie pozitiv, fie negativ; cel din urm ă va fi
menționat mai frecvent în aceast ă carte deoarece caracterizeaz ă homeostaza
(starea stabil ă) și joacă astfel un rol important în men ținerea stabilit ății relației.
Feedbackul pozitiv, pe de alt ă parte, duce la schimbare (…) ”, op.cit., p.31;
14 Yves Wilkin, op.cit., p.149;
15 Lucien Sfez, Comunicarea , Iași: Institutul European, colec ția ABC, 2002,
p.65;
16 Yves Wilkin, op.cit., p.153;
17 op.cit., p.153;
18 Lucien Sfez, op.cit., p.26;

223
19 Mihai Dinu, Comunicarea , Ediția a II-a, Bucure ști: Algos, 2000, p.226;
20 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea
nonverbal ă: gesturile și postura: cuvintele nu sunt de-ajuns , Bucure ști:
comunicare.ro, 2005, pp.41-42;
21 Edward T. Hall, Au-delà de la culture , Paris: Éditions du Seuil, col.
Essais/Points, 1979, pp.22-26; Monocronia și policronia sunt dou ă moduri
diferite de în țelegere a timpului și spațiului în care se desf ășoară
activitățile, două concepte introduse de Edward T. Hall cu scopul de a
descrie dou ă modele de cultur ă. În acest sens, culturile occidentale se
caracterizeaz ă prin monocronie, dat fiind faptul c ă perspectiva linear ă
persistă în toate domeniile de activitate: planificare, programare, evaluare,
control, selec ție. „Cu excepția nașterii și a morții, toate activit ățile importante
sunt programate ”, noteaz ă Edward T. Hall, op.cit., p.24. Aceast ă structur ă
lineară a program ării ține de dezvoltarea linear ă a societ ății industriale,
pentru că timpul linear / monocron este arbitrar și impus, adic ă dobândit,
op.cit., p.25, și limiteaz ă percepția evenimentelor, altereaz ă și face uitat ă
existența contextului. În organiza ți a d e t i p m o n o c r o n s e n e g l i j e a z ă
particularit ățile umane ale personalului, nu este capabil s ă-și vadă
propriile structuri;
22 Edward T. Hall, La dimension cachée , Paris: Éditions du Seuil, col.
Essais/Points, 1971, p.15;
23 Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, op.cit., p.212;
24 dubla constrângere terapeutic ă are următoarele caracteristici:
„1. Presupunem o rela ție intensă, în acest caz o situa ție psihoterapeutic ă, care
prezintă un grad ridicat al valorii de supravie țuire și al expectan ței de la pacient.
2. În acest context, este dat ă o injoncțiune care e structurat ă astfel încât:
(a) să întărească comportamentul pe care pacientul a șteaptă să fie schimbat
(b) să rezulte că această întărire este vehiculul schimb ării
(c) în felul acesta s ă se creeze un paradox pentru c ă pacientului i se spune s ă se
schimbe r ămânând neschimbat
3. Situația terapeutic ă previne pacientul s ă nu se retrag ă sau să anuleze
paradoxul, comentând despre el. Prin urmare, chiar dac ă injoncțiunea este logic
absurdă, aceasta prezint ă o realitate pragmatic ă: pacientul nu poate s ă nu
reacționeze la ea, dar nici s ă reacționeze de manier ă obișnuită, simptomatic ă”,
op.cit., p.241;
25 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situa țiilor
de comunicare, Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Psihologie, 2005,
pp.112-123.

224 17. Școala de la Chicago

17.1. Contribu ții în câmpul disciplinar al comunic ării.
Școala de la Chicago, cunoscut ă îndeobște pentru contribu ția în
domeniul sociologiei, a avut un rol important în conturarea
paradigmei comunica ționale, descoperind, în profunzimea
proceselor sociale, „ un strat mai adânc al realit ății, un strat care nu
poate fi nici explicat, nici modelat în sine doar dintr-o asemenea
perspectiv ă”1. Practic, sociologia american ă se confund ă cu
sociologia școlii de la Chicago (înfiin țată în 1902), dar perspectiva
care ne intereseaz ă pe noi prive ște mai pu țin părinții „fondatori”
(John Dewey, Albion W. Small, William I. Thomas, G.H. Mead) sau prima genera ție de sociologi (Robert Ezra Park, Ernest W. Burgess,
Everett C. Hughes), cât ceea ce este cunoscut sub numele de „a doua școală” de la Chicago, reunind personalit ăți precum Herbert
Blumer, David Riesman, Anselm Strauss sau Erving Goffman.
Se poate vorbi despre contribu ții în domeniul „întemeierii”
comunic ării ca disciplin ă de sine st ătătoare în ceea ce prive ște
primii reprezentan ți ai grup ării, dar orientarea efectiv ă spre actul
de comunicare și spre consecin țele sale sociologice se realizeaz ă
prin intermediul interac ționismului simbolic al lui Blumer și
Goffman. Începând cu Dewey, care a prefigurat ideea comunic ării
ca ritual, reprezentan ții grupării au avut și alte contribu ții
importante în conturarea perspectivei interac ționiste în științele
sociale. Unul dintre precursorii contur ării comunic ării de mas ă ca
disciplin ă de sine st ătătoare este sociologul Robert E. Park, care a
anticipat teorii îndr ăznețe la vremea apari ției lor, cum ar fi teoria
comunic ării în doi pa și, agenda-setting sau modelul co-orient ării.
Dar aceste contribu ții nu ar fi fost posibile în prima etap ă dacă
reprezentan ții școlii de la Chicago nu s-ar fi aplecat asupra
problemelor sociale și nu ar fi descoperit c ă viața socială implică și
este modelat ă de comunicare. Ace ști cercetători au privit via ța
socială îndeaproape, au studiat interac țiunile banale ale
cotidianului și au constatat c ă pentru a în țelege individul și
societatea perspectiva trebuie s ă fie unic ă și marcat ă de
funcționalitatea rela țiilor, nu de decupajul static la care au fost
supuse respectivele entit ăți.

225 17.2. Interac ționismul simbolic. Interacționismul simbolic
nu constituie o teorie unitar ă, ci un concept-umbrel ă sub care se
regăsesc abord ări teoretice diferite care scot în eviden ță rolul
comunic ării în cadrul rela țiilor sociale. Dar pân ă c a t e r m e n u l s ă
cunoască consacrarea, au existat studii care au condus la apari ția
acestuia și la teoriile convergente. Prefigurând comunicarea ca
întreg și ideea de comunicare analogic ă a reprezentan ților
„colegiului invizibil”, Charles Horton Cooley, înrudit spiritual cu reprezentan ții Școlii de la Chicago (avându-l profesor pe Dewey),
dar fără să activeze în cadrul acesteia, aduce în prim plan
simbolurile cu care opereaz ă mintea și modalit ățile de transmitere
a acestora:

Prin Comunicare se în țelege aici mecanismul prin care rela țiile umane
există și se dezvolt ă – toate simbolurile min ții, împreun ă cu înțelesul
transportului acestora prin spa țiu și al păstrării lor în timp. Aceasta
include expresia fe ței, atitudinea și gestul, tonurile vocii, cuvintele,
scrisul, tip ăritul, căile ferate, telegraful, telefonul și orice altceva, poate
și ultimul lucru dobândit în cucerirea spa țiului și timpului. Toate
acestea luate împreun ă, în complexitatea actualei lor combina ții,
formează un întreg organic al gândirii umane și orice legat de
dezvoltarea mental ă are o existen ță externă în această privință.2

Odată cu proiectarea gândurilor, comunicarea este extins ă
atât spațial cât și temporal, într-un cadru larg și într-un context
anistoric. Spa țial, definind comunicarea și prin intermediul
mijloacelor de transmitere a simbolurilor, Cooley consider ă cadrul
de propagare nelimitat; temporal, sociologul american trimite la
modalitatea de tezaurizare a experien țelor înainta șilor prin
intermediul limbajului. „ Un cuvânt e un vehicul, o corabie plutind din
trecut ”3, noteaz ă Cooley, subliniind faptul c ă prin intermediul
cuvântului (ca modalitate de p ăstrare a diversit ății de idei) pe de o
parte se realizeaz ă conexiuni și filiații de idei atât între membrii
unui grup social, cât și între ace știa și predecesori, pe de alt ă parte
este conservat ă, într-un întreg, cunoa șterea uman ă. Ideea în sine
conduce la cea de „capitalizare” a cuno ștințelor prin intermediul
cuvintelor, care ajung s ă precead ă ideii și să transforme în capital
de idei experien ța predecesorilor. Privit or la prefigurarea

226 limbajului analogic al reprezentan ților Școlii de la Palo Alto,
Cooley face și aici o incursiune în timp , punând la baza întregii
comunic ări umane ceea ce nume ște comunicare pre-verbal ă:
„Despre toate tipurile de comunicare conven țională se crede c ă au
rădăcinile în aceste imita ții primitive care, printr-un proces nu greu de
imaginat, s-au extins și diferențiat în gesturi, vorbire, scris și în
simbolurile speciale ale artei și științei.”4
Referitor la fundamentarea unor perspective specifice Școlii
de la Chicago, printre care și asupra interac ționismului social,
Cooley construie ște un nou concept de larg r ăsunet, care vizeaz ă
rolul rela țiilor interpersonale în conturarea personalit ății: „sinele-
oglindă” (looking-glass itself ). Acest concept constituie un pas
important în ceea ce prive ște fundamentarea interac ționismului
simbolic. Practic, societatea se reflect ă în sinele fiec ărui individ în
parte sub forma unor contacte și influen țe privitoare la ideea de
„individ” și de „sine”. În aceste condi ții, sinele-oglind ă este proiec ția
individual ă a fiecăruia asupra a ceea ce î și imagineaz ă că cred alții
despre el.

Într-o foarte larg ă și interesant ă clasă a cazurilor, referin ța socială ia
forma imagina ției definite despre cum sinele cuiva – care este ideea
coresponden ței – transpare într-o minte oarecare, și felul în care cineva
se percepe pe sine este determinat de atitudinea fa ță de aceast ă atribuire
către altă minte. În aceast ă situație, sinele social ar putea fi numit sine-
reflectat sau sine-oglind ă.
Unul altuia, o oglind ă
Reflectându-l pe cel care trece
Așa cum ne privim chipul, figura și îmbrăcămintea în oglind ă și suntem
interesați de acestea pentru c ă sunt ale noastre, și ne plac sau nu în
funcție de cum acestea r ăspund sau nu ceea ce ne-ar pl ăcea ca ele s ă fie,
la fel și în imagina ție percepem în mintea altcuiva asemenea gânduri ale
prezenței, felului, scopului, faptelor, caracterului, prietenilor no ștri
ș.a.m.d., și suntem în diferite moduri afecta ți de ele.5

Societatea devine o oglind ă î n c a r e s e r e f l e c t ă sinele. În
întregime, sinele prive ște atât acea reflec ție în oglinda societ ății, cât
și proiecția individual ă despre sine, adic ă, în termenii imagologiei,
hetero-imaginea și auto-imaginea. Și din aceast ă perspectiv ă,
studiul individului și al societ ății nu comport ă focalizarea pe

227 fenomene distincte, ci prive ște aceeași natură, diferită din punct de
vedere al unor aspecte colective/distributive6.
Ideea lui Cooley este dus ă mai departe de Park, care vede în
fiecare inten ție a individului posibilitatea interpret ării ca gest.
Pentru a se acorda societ ății, individul accept ă modelele
convenționale și tinde spre roluri care presupun conformarea la
modele și posibilitatea sanc ționării din punct de vedere moral (idee
preluată ulterior de Goffman).
În continuarea ideilor lui Cooley se situeaz ă și George
Herbert Mead, care plaseaz ă comunicarea uman ă în termeni de
interacțiune mediat ă simbolic7. Problema sinelui este reluat ă din
altă perspectiv ă. Mead vede fiin ța umană ca pe un organism având
un „sine”, ceea ce îi permite s ă acționeze ca un actor capabil s ă
transforme continuu rela ți a s a c u l u m e a , d â n d a c țiunii sale un
caracter unic. „ Ființa umană poate să se perceap ă pe sine, s ă aibă
concepții despre sine, s ă comunice cu sine și să interacționeze cu sine ”,
notează Blumer8. Interac ționând cu sine, fiin ța umană judecă,
analizeaz ă și evalueaz ă lucrurile destinate sie și, ceea ce se
constituie în premisa ghid ării propriului comportament în baza
mecanismului de auto-interac țiune astfel format. Sinele este
perceput astfel ca un proces, nu ca o structur ă. Auto-interac țiunea
(interacțiunea cu sine) devine etalonul și modelul interac țiunii cu
societatea, care înceteaz ă a se mai raporta la reac ția răspuns
provocat ă de stimulul extern, între aceste dou ă elemente
interpunându-se interpretarea:

Cu mecanismul auto-interac țiunii, fiin ța umană înceteaz ă să fie un
organism al c ărui comportament este un produs a ceea ce i se dirijeaz ă
din exterior, din interior sau din ambele direc ții. În schimb, ea
acționează spre lumea sa, interpretând lucrurile cu care se confrunt ă și
organizând ac țiunile sale în baza interpret ării.9

Așadar, abilitatea fiin ței umane de a ac ționa în interior este
perceput ă de Mead ca mecanism central în baza c ăruia fiin ța
interacționează și negociaz ă cu lumea. „Sinele” lui Cooley cunoa ște
alte dou ă faze care, luate împreun ă, constituie personalitatea a șa
cum se manifest ă ea în experien ța socială: „Eul (“I”) este r ăspunsul

228 organismului la atitudinea celorlal ți; sinele propriu (“me”) este setul
organizat de atitudini ale celorlal ți pe care cineva și le asum ă”10. Prima
component ă, sau prima faz ă se rezum ă la a fi structura de r ăspuns
care nu necesit ă intermedierea prin interpretare, în timp ce cea de-a
doua orienteaz ă comportamentul și necesită interpunerea medierii.
Me angajeaz ă individul în contextul social, ghidându-l. Ac țiunea
socială a individului are la baz ă această component ă a sinelui, me,
care, la rândul ei, are la baz ă structura social ă, cu întregul s ău set
de norme. A șadar, sinele nu poate precede procesul de interac țiune
socială, ci se na ște, cel mult, odat ă cu el; experien ța socială este cea
care „înzestreaz ă” ființa cu „sine” și îi ofer ă posibilitatea s ă
acționeze în forul interior.
Acțiunea interioar ă, toward himself , presupune o continu ă
acordare la normele societ ății și se constituie într-un act de
comunicare intern ă, prin apel la exterioritate pentru ajustarea
propriului comportament. „ Self-indication is a moving communicative
process in which the individual not es things, assesses them, gives them a
meaning, and decides to act on the basis of meaning ”11. Acordarea cu
înțelesul constituie prima premis ă a interac ționismului simbolic în
termenii lui Blumer și lasă deschisă posibilitatea de interpretare a
celei de-a doua premise, privitoare la derivarea în țelesurilor în
urma interac țiunilor sociale. Pentru c ă „înțelesul” nu poate fi decât
înțelesul conven țional, „împ ărtășit”, bază a comunic ării. Limbajul
are rolul, ca și la Cooley, de a fixa în țelesurile și de a capitaliza
cunoștințele, iar comunicare pres upune orientarea simultan ă a
semnifica ției spre ceilal ți și spre sine. Prin aceasta, Mead pune la
baza interac țiunii sociale „în țelesul împ ărtășit”, care nu poate fi
convenit și fixat decât prin intermediul simbolurilor. A șadar,
interacțiunea social ă este eminamente simbolic ă.
Ca expresie, interacționismul simbolic a fost preluat din
studiile lui Emerson P. Schmidt ( Man and Society , 1937), dar
consacrarea acestui „ neologism barbar ” a fost posibil ă prin
intermediul studiilor lui Herbert Blumer. Blumer consider ă că la
bază se găsesc trei premise, contrazise de sociologia și psihologia
epocii:

229 „Interacționismul simbolic” se sprijin ă în ultima analiz ă pe trei premise.
Prima premis ă este că ființa umană interacționează cu lucrurile în baza
sensurilor pe care lucrurile le au pentru ele (…) A doua premis ă este că
înțelesul unor asemenea lucruri deriv ă sau provine din interac țiunea
socială pe care cineva o are cu colegii s ăi. A treia premis ă este că aceste
sensuri sunt manipulate și modificate printr-un proces interpretativ
utilizat de persoana care are de-a face cu lucrurile pe care le întâlne ște.12

Dat fiind faptul c ă în câmpul teoretic al științelor umaniste
comportamentul este privit ca fiin d rezultatul unor factori interni și
externi (perspectiva psihologic ă și perspectiva sociologic ă), acest
fapt scotea în afara studiu lui posibilitatea interferen ței sociale. Or,
interacțiunea presupune, dat ă fiind prima premis ă, orientarea
asupra în țelesurilor.

Comparativ, punctul de vedere al interac ționismului simbolic este acela
că sensurile sunt esen țiale pentru fiin țele umane. Ignorarea în țelesului
lucrurilor spre care lumea ac ționează este văzută ca falsificare a
comportamentului în studiu. Ocolirea în țelesului în favoarea factorilor
pretinși a produce comportamentul este v ăzută ca o neglijare dureroas ă a
rolului în țelesului în formarea comportamentului.13

Acest punct de vedere, comun lui Blumer și lui Mead,
apropie perspectiva Școlii de la Chicago și a celei de la Palo Alto în
ceea ce prive ște tratarea împreun ă a conceptelor de comunicare și
comportament. A doua premis ă privitoare la rolul interac țiunilor
sociale în conturarea în țelesului contrazice concep ția înțelesului
asociat lucrurilor, respectiv cea privitoare asupra na șterii
înțelesului ca expresie a unor el emente psihologice date. Prin
aceasta, în țelesul nu rezult ă în urma unei cristaliz ări pe rela ția de
semnificare, nici în urma unei cristaliz ări interne a unei structuri
psihologice prin intermediul c ăreia poate fi perceput, ci ca urmare
a interac țiunii directe dintre oameni: „ Înțelesul unui lucru pentru o
persoană se naște din modurile în care alte persoane interac ționează cu
acea persoan ă privitor la acel lucru ”14. Înțelesurile nu sunt, a șadar,
rigide, ci depind de dinamica interac țiunii, modificându-se în urma
interpret ării. Iar interpretarea presupune în primul rând un proces
de interac țiune cu sine (de comunicare în forul interior), iar apoi

230 selectarea, gruparea, verificarea, suspendarea etc. în țelesurilor în
urma contactului cu noile situa ții și intenții de adaptare a acestora
la context.
17.3. Dramaturgia social ă. Erving Goffman, sociolog cu
dublă filiație, reprezentând atât Școala de la Palo Alto cât și Școala
de la Chicago, aduce în peisajul structuralist care domina sociologia deceniului VI al secolu lui trecut ideea de dramatizare a
interacțiunii sociale. Din aceast ă perspectiv ă, individul joac ă/
performeaz ă un anumit rol într-un cadru social dat. Iar pentru a
putea studia aceste roluri, Goffman se apleac ă cu minu ție asupra
acțiunilor și interac țiunilor cotidiene, aparent f ără însemn ătate,
indiferent dac ă acestea se petrec în cadr ul universului microsocial,
dacă sunt acțiuni/interac țiuni de tip fa ță-în-față, sau dac ă se petrec
în context mai larg, macrosocial, adic ă dacă sunt implicate sisteme
sociale. Apelând la aceast ă abordare și la baza teoretic ă a
interacționismului simbolic, Goffman constat ă că fiecare individ
p o a t e f i p r i v i t c a u n a c t o r , c a r e i n t e r a c ționează prin intermediul
înț
elesurilor cu sine însu și și cu membrii grupul ui social, apelând
la o conduit ă interacțională a conform ării (față de normele sociale),
respectiv la o conduit ă a recept ării, creativ ă, presupunând
negociere de în țelesuri și instituire de simboluri. Se poate considera
că „dramaturgia social ă” nu reprezint ă decât o exploatare original ă
și fecundă a unei dimensiuni a interac ționismului simbolic, care a
oferit, la rândul ei, posibilitatea dezvolt ării sociologiei
interpretative și care a creat condi țiile prielnice dezvolt ării
ulterioare a unor noi domenii de studiu, cum ar fi etnometodologia sau fenomenologia sociologic ă.
Cu alte cuvinte, Goffman pleac ă în demersul s ău de la ideea
acreditat ă de interac ționiștii simbolici, conform c ăreia
comportamentul nu se supune unui determinism social strict în
viața cotidian ă, ci mai degrab ă unei negocieri, în func ție de rolurile
sociale de ținute. În interac țiunea cu celelalte persoane, individul
oferă informa ții despre sine, dar nu întotdeauna informa țiile puse
la dispozi ție sunt și cele preluate de observatori. În afara
conț
inutului mesajelor exist ă și alte surse de informa ții, respectiv
alte vehicule purt ătoare de semne ( sign vehicles ). Printre aceste
vehicule se pot enumera atitudinea, înf ățișarea, experien țele

231 anterioare ș.a.m.d., ceea ce permite interpretarea prin prisma unor
șabloane, a unor stereotipuri. Or , atâta vreme cât majoritatea
faptelor importante se petrec în afara interac țiunii propriu-zise,
interpretarea implic ă presupuneri privitoare la atitudine,
convingeri etc. Individului îi r ămâne posibilitatea de a „juca” un
rol public, de a se exprima pe sine pentru a impresiona pe ceilal ți.

Expresivitatea individului ( și, ca atare, capacitatea sa de a oferi impresii)
pare să implice dou ă tipuri de activitate semiotic ă radical diferite:
expresia pe care o furnizeaz ă și expresia pe care o degajă. Prima se
bazează pe simboluri verbale sau pe substitute ale acestora, folosite în
mod declarat și exclusiv cu scopul de a transmite informa ția pe care el și
ceilalți o atașează convențional acestor simboluri. Aceasta este
comunicarea în sens tradi țional și îngust. A doua activitate implic ă o
gamă largă de acțiuni, pe care ceilal ți le pot percepe ca simptomatice
pentru actor, presupunerea lor fiind c ă acțiunea respectiv ă a fost
efectuată pentru alte motive decât informa țiile transmise astfel.15

La fel ca și în cazul studiilor reprezentan ților „colegiului
invizibil”, Goffman nu pune accentul pe con ținutul comunic ării, ci
pe relație. Important în punerea în scen ă a situațiilor cotidiene nu
este doar con ținutul, ci și dimensiunea „teatral ă”, interac țiunea
propriu-zis ă. Ceea ce se comunic ă este deopotriv ă transmis prin
intermediul limbajului verbal, cât și prin cel non-verbal, iar ceea ce
este transmis prin intermediul componentei digitale și nu poate fi
acceptat ca atare este supus „gestion ării impresiilor” auditoriului,
spectatorilor. Scopul este controlul ac țiunii, și cum „expresia
oferită” este împachetat ă și transportat ă în ambalajul nonverbal,
„gestionarea impresiilor” se po ate realiza doar prin apel la
armonizarea nonverbalu lui cu verbalul. A șadar, prezent în fa ța
unui auditoriu, a unor observatori, individul inten ționează să
impresioneze pentru a de ține controlul. Dar, încercând s ă se
exprime pe sine f ăcând apel doar la con ținut/componenta digital ă
și pierzând din vedere rela ția/componenta analogic ă a
comunic ării, individul risc ă să îi fie interpretat „jocul” dup ă
aspectele asupra c ărora nu poate de ține controlul. Practic, publicul
folosește componenta nonverbal ă a comunic ării ca filtru de
validare a con ținutului transmis. În acest contact, al individului cu

232 publicul s ău , m a r c a t d e c o n știentizarea fluxului prim de
comunicare (componenta informativ ă, conținutul comunic ării), dar
și al celui secund (rela ția), are loc o „confruntare” continu ă pentru
instaurarea/reinstaurarea simetr iei în cadrul procesului de
comunicare. Comunic ând, individul preg ătește continuu scena
pentru un joc al informa țiilor – „ un cerc poten țial infinit de disimul ări,
descoperiri, false revela ții și redescoperiri ”16. Dar pentru ca situa ția să
nu degenereze sau s ă se dezechilibreze iremediabil, „jocul”/
„punerea în scen ă”, având ca obiect exprimarea de sine, presupune
negocierea asupra definirii situa ției.

Dacă admitem c ă individul proiecteaz ă o anumit ă definiție a situa ției
atunci când se prezint ă în fața altora, trebuie de asemenea s ă admitem c ă
și ceilalți, oricât de pasiv ar p ărea rolul lor, vor proiecta la rândul lor o
definiție a situației, în virtutea r ăspunsului pe care îl dau individului și
a liniilor de ac țiune pe care le ini țiază în direcția lui. (…) Prin aceasta
înțeleg că va apărea tipul de consens care exist ă atunci când fiecare
individ prezent exprim ă candid ceea ce simte cu adev ărat și e de acord
într-adevăr cu sentimentele exprimate de ceilal ți. Acest tip de armonie
este un ideal optimist, dar nu e necesar bunei func ționări a societ ății.
Mai degrab ă, fiecare participant î și va reprima sentimentele reale
imediate, transmi țând o perspectiv ă asupra situa ției pe care crede c ă
ceilalți o vor găsi cel puțin temporar acceptabil ă. 17

Negocierea implic ă un modus vivendi interacțional, în care se
ajunge la o definire general ă a situației, care nu presupune un
consens real, ci un consens de lucru ( working consens ). Continuând
în linia lui Park, definirea proiectiv ă a situației are și un caracter
moral distinctiv, caracteristicilor sociale asociindu-se „ dreptul
moral ” al fiecăruia de a se a ștepta la un tratament adecvat condi ției
sale. Individul informeaz ă „cu privire la ce ar trebui să vadă ei că
‹este› ”18, nu și la ce este și adoptă pentru ap ărarea teritoriului
proiectat „practici defensive” sa u chiar „practici proiective”, de
salvare a situa țiilor așa cum sunt ele proiectate.
Fiecare actor al comunic ării devine un actor social care, în
cadrul interac țiunii față-în-față, de pild ă, încearc ă să influențeze
partenerul de comunicare și să se „apere” de influen ța acestuia.
Dar pentru „dramaturgia social ă” termenul „interac țiune” este

233 insuficient. Trebuie lua ți în considerare și termeni ca performare/
punere în act, partitur ă, fațadă etc. „ O ‹performare› ( ‹performance› )
se referă la toată activitatea unui anumit participant într-o ocazie anume,
servind la influen țarea, în orice fel, a oric ăruia dintre ceilal ți participan ți.
Luând un participant anume și performarea lui ca punct fundamental de
referință, îi putem desemna pe cei care co ntribuie la celelalte perform ări
drept public, observatori sau co-participan ți. Modelul de ac țiune
prestabilit care se desf ășoară în cursul unei perform ări și care poate fi
prezentat sau interpretat în alte ocazii se poate numi ‹partitur ă› (‹part› )
sau ‹rutin ă› (‹routine› ).”19 „Fațada” ( front ) reprezint ă aspectul din
performarea individului ce func ționează în mod constant și fix în
ochii publicului, iar dintre aspe ctele ei amintim „scenografia”
(setting ), „fațada personal ă” ( personal front ), „înfățișarea”
(appearance ) sau „atitudinea” ( manner ). Dacă ținem cont de faptul c ă
rolul social implic ă punerea în scen ă a drepturilor și îndatoririlor
legate de un status dat, atunci acestuia i se pot asocia mai multe
partituri. Jucând o „partitur ă”, individul cere s ă fie crezut sau, la
extremă, chiar crede și e l î n p r o p r i u l a c t (oscilând, în presta ția
publică, între cinism și sinceritate aparent ă).
Din aceast ă perspectiv ă, a dramatiz ării sociale, comunicarea
presupune alimentarea activit ății individului cu semne care s ă
pună în lumin ă în manier ă teatrală aspecte care altfel ar putea trece
neobservate. Apelând la teatralitate, comunicarea devine ritualic ă,
exprimându-se într-un sistem de prescrip ții și proscrip ții. Limbajul
(implicând aici atât componenta digital ă, cât și cea analogic ă)
limitează acțiunea comunicativ ă la coduri de conduit ă. Întreaga
viață cotidian ă devine un spectacol al interac țiunilor, inferențelor, în
termenii lui William I. Thomas , un ritual de exprimare și
reprezentare a sinelui; a șadar, via ța cotidian ă presupune
comunicare, exprimat ă ritualic, teatral, în baza unor ra țiuni de
exprimare de sine, în limitele rolurilor sociale aferente fiec ărui
individ în parte.

1 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunic ării,
București: comunicare.ro, 2007, p.97;
2 Charles Horton Cooley, Social Organization: A Study of the Larger Mind ,
New York: Charles Scribner’s Sons, 1909, p.61;

234
3 op.cit., p.69; privitor la „capitalizarea” cuno ștințelor, Cooley noteaz ă:
„Variațiile ideii sunt p ăstrate în cuvinte sau în alte simboluri și astfel depozitate
într-un întreg continuu, dezvoltându-se constant în cantitate și diversitate, ceea
ce nu e, cum am v ăzut, nimic altceva decât exteriorul sau întruchiparea practic ă
a gândului omenesc (…). ”, op.cit., pp.68-69;
4 op.cit., p.67;
5 Charles Horton Cooley, Human Nature and the Social Order (Revised
Edition), New York: Charles Scribner ’s Sons, 1922, pp.183-184; sinele
social este definit de sociologul american ca fiind „ efectiv orice idee sau
sisteme de idei inspirate din via ța comunic ării, pe care mintea le îndr ăgește ca și
cum ar fi ale sale ”, op.cit., p.179;
6 op.cit., p.37;
7 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, op.cit., p.122;
8 Herbert Blumer, Symbolic Interactionism. Perspective and Method , Berkeley:
University of California Press, 1969, p.62;
9 idem;
10 George Herbert Mead, Mind, Self, and Society from the Standpoint of a
Social Behaviorist, Chicago: University of Chicago, 1934, p.175;
11 Herbert Blumer, op.cit., p.81;
12 op.cit., p.2;
13 op.cit., p.3;
14 op.cit., p.4;
15 Erving Goffman, Viața cotidian ă ca spectacol, ediția a II-a, revizuit ă,
București: comunicare.ro, colec ția Cultura comunic ării, 2007, pp.30-31;
16 op.cit., p.36;
17 op.cit., p.37;
18 op.cit., p.41;
19 op.cit., p.43.

235 18. Școala de la Frankfurt

18.1. Teoria critic ă. O altă școală de orientare interdisci-
plinară a fost cea de la Frankfurt, cunoscut ă fiind și sub numele de
„Școala critic ă”. Aceasta î și are originea în teoriile neo-marxiste
promovate în cadrul Institutului de Cercet ări Sociale ( Institut für
Sozialforschung ), înființat în 1923 de Felix J. Well, Max Horkheimer
și Friedrich Pollock. Începând cu 1936 institutul nu mai este
arondat Universit ății din Frankfurt și ființează pe lâng ă
Universitatea Columbia din Ne w York, pentru ca în 1950 s ă revină
în Germania. Printre personalit ățile reprezentative ale acestei
mișcări se num ără, în afar ă de cei deja men ționați, Theodor W.
Adorno, Herbert Marcuse, Leo Löwenthal și Erich Fromm, iar
tradiția este preluat ă și dusă mai departe, în genera ția a doua a
școlii, de asistentul lui Adorno, Jürgen Habermas. Constituindu-se
în ultimul bastion al abord ării teoretice/critice a științelor sociale,
în ciuda succesului de care se bucurau studiile empirice, Școala de
la Frankfurt se opune „ reducerii faptului de cultur ă la simple
măsurători și evaluări teoretice ”1. Așadar, pozi ția acestei mi șcări este
de a se opune direc ției de cercetare cantitativ ă și de suprafa ță,
specifică empiriștilor, apărută ca urmare a standardiz ării culturii și
transform ării acesteia în marf ă. Este și cazul confrunt ării dintre
Adorno și Lazarsfeld, în care primul vizeaz ă interpretarea
fenomenelor, iar cel ălalt clasificarea acestora și prezentarea lor
drept rezultat al interpret ării. T.W. Adorno acuz ă cercetarea
empirică de un soi de orientare axiomatic ă pe reacțiile subiec ților,
ca și cum acestea ar reprezenta entit ăți atomare care s ă constituie
singura surs ă de informa ție în domeniul studiului social. Dar atâta
vreme cât disputa s-a purtat pe t ărâm american, orientarea
preponderent cantitativ ă a lui Lazarsfeld a avut câ știg de cauz ă.
În contextul în care comunicarea de mas ă cunoaște o
perioadă de adev ărată înflorire, reprezentan ții primei genera ții a
Școlii de la Frankfurt î și orienteaz ă eforturile spre acest domeniu,
dar abordarea este realizat ă în contextul larg, al culturii de mas ă și
al mutațiilor de ordin social, politic și economic la care este supus ă
întreaga societate. Într-o asemenea societate, marcat ă de tendin țe
diferite, pe planuri diferite, o abordare interdisciplinar ă și, mai

236 ales, transdisciplinar ă reprezint ă perspectiva de „bun sim ț
metodologic” la care au recurs, în primul rând, Adorno și
Horkheimer, iar apoi și ceilalți reprezentan ți ai grup ării neo-
marxiste. Cei doi filosofi germani condamn ă transformarea rela ției
dintre ra țiune și adevăr; acest nou tip de ra țiune care ia na ștere,
„rațiunea instrumental ă”, se caracterizeaz ă prin standardizarea
particularului și printr-o proiec ție subiectiv ă a individului asupra
realității. Caracteristic modernismu lui târziu, acest tip de ra țiune
scoate în eviden ță valoarea de schimb a particularului standardizat
și nu valoarea de întrebuin țare. Iar odat ă cu acesta, valorile
filosofiei sunt înstr ăinate și „slăbite”. Cei doi reprezentan ți ai
grupării neo-marxiste denun ță degradarea „ra țiunii obiective” în
„rațiune subiectiv ă”, considerând modernitatea târzie drept
„eclipsă a rațiunii”. Epuizarea modernit ății târzii devine
sentimentul angoasant al punerii în uz a acestui tip de ra țiune,
instrumental ă. În baza acestei „degrad ări” a rațiunii, Touraine avea
să afirme: „ Această disociere complet ă a raționalității instrumentale
devenită strategie pe pie țele mobile și comunit ățile închise în propria
“diferență” definesc situa ția post-modern ă”2 și avea s ă conduc ă la
constatarea lui Habermas, conform c ăruia proiectul modernist a
rămas neterminat.
Amintita înstr ăinare este mult mai vizibil ă în plan cultural,
acolo unde standardizarea atinge produc ția unicat.

Horkheimer și Adorno au lansat termenul de industrie cultural ă pentru
a ilustra mai multe tendin țe: în primul rând, procesul de industrializare
a culturii, în care imperativul comercial joac ă un rol din ce în ce mai
semnificativ; apoi rolul lor de legitimare ideologic ă a ordinii existente și
de integrare a indivizilor în structura societ ății capitaliste; func ția de
stabilizare a capitalismului realizat ă prin ‹manipularea audien țelor de
masă în direcția obedien ței›. Comunicarea mass-mediated joacă un așa
de mare rol în teoria social ă critică, încât, pur și simplu, nu ne putem
reprezenta aceast ă teorie fără demersul critic la adresa comunic ării de
masă. 3

Cei doi filosofi germani au înlocuit, a șadar, termenul de
„cultură de mas ă”, posibil de interpretat eronat (convenabil
empiriștilor) cu cel de „industrie cultural ă”, încărcat cu semnifica ții

237 negative. Mult mai târziu, în 1995, sesizând limit ările și falsele
interpret ări ale sintagmei „cultur ă de mas ă”, în linia dihotomiei
cultură „înaltă”/cultur ă „de mas ă” în cadrul c ăreia au operat
Adorno, Löwenthal, Herzog sau Horkheimer, Douglas Kellner
avea să propună termenul de „cultur ă media”, ca prelungire a celui
de „industrie cultural ă” promovat la Institut für Sozialforschung4.
Delimitarea era necesar ă deoarece filosofii germani v ăd raportul
dintre industria cultural ă și mase dintr-o alt ă perspectiv ă: „Masele nu
sunt măsura, ci ideologia industriei culturii, chiar dac ă industriile
culturii îns ăși cu greu ar putea exista f ără să se adapteze maselor ”5.
În ciuda situ ării pe pozi ții antagonice fa ță de empiri ști,
reprezentan ții primei genera ții șa Școlii de la Frankfurt r ămân de
aceeași parte a baricadei ideologice pr ivitor la comunicare, plasând
demersul analitic în ceea ce constituie baza comunicării
reprezentative la Sfez, caracterizat ă prin metafora „bilei de biliard”
sau prin metafora „ma șinii de comunicat”: rolul crucial al
emițătorului. Chiar dac ă abordarea reprezentan ților acestei școli
este critic ă, realitatea perceput ă e s t e d e n a t u r ă să confere, mai
degrabă, greutate comunic ării de mas ă decât să o combat ă.
18.2. Sfera public ă. Jürgen Habermas, figura predominant ă
a celei de-a doua genera ții a Școlii de la Frankfurt, estompeaz ă
diemnsiunea ideologic ă a teoriei critice. Prima sa lucrare
important ă, Sfera public ă și transformarea ei structural ă, se constituie
într-o monografie considerabil ă a opiniei publice. Habermas aduce
în discuție, însă, o sintagm ă nouă, sfera public ă, sintagm ă asociată
unei realit ăți sociologice. Subiectul aces tei sfere publice, puncteaz ă
filosoful german, este publicul ( das Publikum ) în calitate de purt ător
al opiniei publice. Aceasta înseamn ă că odată cu reconfigurarea
structurii publicului, sfera public ă suportă transform ări. Astfel,
sfera public ă burghez ă, specific ă modernit ății timpurii, înlocuind-o
pe cea reprezentativ ă, aduce cu sine muta ții importante. Privitor la
domeniul comunic ării, sfera public ă este asociat ă unei societ ăți
caracterizat ă prin schimbul de bunuri și prin schimbul de informa ții6.
Publicul devine permeabil, dep ășind rigiditatea de cast ă specifică
precedentei sfere, absoarbe dezbaterile cu semnifica ție public ă,
exercită influență și devine un reper important al nou conturatei
orientări.

238 Dar trecerea de la sfera public ă reprezentativ ă la cea
burgheză nu este singura transformare structural ă luată în discu ție
de Habermas; odat ă cu capitalismul târziu, o restructurare a
publicului și implicit a sferei publice aduce în prim planul
studiului filosofului german o entitate social ă interesat ă de
consumul de bunuri și de consumul de informa ții, o societate de
consum. În acest context, comunicarea extins ă la mase se tope ște în
consum și își pierde esen ța, diluându-se în discursurile vizând
consensul consumatorilor. Opinia public ă devine non-public ă; ea
nu mai exprim ă opinia publicului, pier zând incisivitatea critic ă,
nemaiexprimând coeziune și nici ata șament fa ță de valorile
interesului general. Opinia general ă nu se mai întemeiaz ă pe public
spirit , ci, mai degrab ă, pe common opinion , sărăcită față de
precedenta de conștiință (Bewußtsein ) și conștiință morală
(Gewissen ), identificate de Hobbes cu opinia. Publicul își pierde
consisten ța, coeziunea, iar opinia general ă se întemeiaz ă pe
consensul aprobator asupra bu nurilor de consum. În plan
intelectual, transformarea pr esupune declinul „publicului
judecător de cultur ă”, în favoare unui „public consumator de
cultură”. Consumul cultural a intrat în serviciul publicit ății, al
reclamei economice și politice.

Inițial, publicitatea garanta leg ătura dintre folosirea public ă a rațiunii și
întemeierea legislativ ă a domina ției, ca și supraveghere critic ă a
exercitării acesteia. Între timp, ea ajunge s ă creeze o specific ă
ambivalen ță a unei domina ții asupra domina ției non-publice: ea serve ște
manipulării publicului , în aceeași măsură în care serve ște legitim ării în
fața lui . Publicitatea critic ă ajunge s ă fie înlăturată de către cea
manipulatoare .7

Consensul privitor la consum nu provine din for ța
publicului, ci din procesul de comunicare cu masele. În aceast ă
comunicare, componenta informativ ă este înlocuit ă ca pondere de
componenta comercial ă. Scopul comunic ării devine influen țarea,
iar opinia public ă, astfel construit ă, devine opinia maselor asupra
unor perspective private, astfel p ătrunse în sfera public ă. În plus,
„o dată cu „evadarea” statului din dreptul public, cu transferul sarcinilor
revenind administra ției publice c ătre întreprinderi, stabilimente,

239 corporații, însărcinați cu afaceri semioficiali ținând de dreptul privat, iese
la iveală și reversul unei publiciz ări a dreptului privat, și anume
privatizarea dreptului public ”7.
Sfera public ă se redefine ște; mai întâi, ea se extinde atât ca
arie de cuprindere cât și ca exercitare a influen ței. Diluarea
publicului conduce la topirea în ca drul acestuia a maselor largi, iar
sfera public ă s e c o n s t i t u i e î n a c e s t c o n t e x t l ărgit pe un public
standardizat ca percep ție, necritic, orientat spre consum. Sfera
publică este supus ă unui proces de „refeu dalizare”; publicul este
scos, ca importan ță, în decor, având rolul de a- și exprima
plebiscitar acordul sau dezacordul pe probleme aduse pe agenda sa
din sfera privat ă.

(…) locul unui public care nu este intact, format din persoane private
raportându-se individual unele la altele, este luat de c ătre un public al
persoanelor private organizate. În contextul actual, numai ele sunt în
măsură să i a î n m o d a c t i v p a r t e l a u n p r o c e s d e c o m u n i c a r e
publică, prin canalele publicit ății interne din partide și
organiza ții, și pe baza publicit ății puse în vigoare în vederea
contactelor dintre organiza ții și stat și a contactelor reciproce
dintre organiza ții.8

Sfera public ă a modernit ății târzii, „ ca formă în descompunere
a sferei publice burgheze ”, sprijin ă acțiunea publicit ății demonstrative
și manipulatoare dincolo de voin ța publicului. A șadar, dintr-o
perspectiv ă mai puțin ideologizant ă, Habermas traseaz ă, la fel ca
Adorno și Horkheimer, coordonatele unei dec ăderi, ale unei dilu ări
a comunic ării.
18.3. Acțiunea comunicativ ă. Studiul dilu ării culturii și al
creșterii rolului influen țării în actul de comunicare a condus la o
nouă perspectiv ă asupra comunic ării. Sfera public ă menținea la cote
ridicate rolul emi țătorului. Habermas sesizeaz ă direcția spre care se
îndreapt ă teoria critic ă și reorienteaz ă cercetarea asupra rela ției
dintre actorii comunic ării. Prin aceast ă schimbare de orientare,
Habermas înscrie „ școala critic ă” în rândul noilor grup ări care au
în obiectiv comunicarea ca interac țiune. Noua teorie, a acțiunii
comunicative , ia naștere ca necesitate de a r ăspunde neajunsurilor
provocate de teoria critic ă. Acțiunea comunicativ ă se referă la

240 continua interconexiune de ordin comunica țional dintre indivizi și
oferă posibilitatea unei perspective asupra func ționalității sociale.
În fond, ac țiunea comunicativ ă este cea care încheag ă societatea.
Comunicarea nu mai poate fi studiat ă independent de social, ci
numai împreun ă cu acesta.

Putem rezuma contribu ția lui Habermas: comunicarea se situeaz ă în
cadrul socialului, al limbii, care este social ă, în cadrul implicitului, al
pre-judecății.9

Teoria ac țiunii comunicative, lucrarea de referin ță a lui
Habermas, degaj ă terenul pentru o știință socială care să ia în calcul
interacțiunile, care s ă se instituie reconstructiv. Ea constituie,
totodată, baza conceptual ă a unei noi „ra țiuni critice”, adaptat ă
modernit ății târzii.

Proiectul este de talia Criticii ra țiunii pure a lui Kant, ambi țios,
comparabil tematic cu autorul de la Könnigsberg prin glisarea de la
„critica ra țiunii” la „ra țiunea critic ă”, care nu reprezint ă doar o nou ă
perspectiv ă speculativ ă asupra ra țiunii, ci o transformare a obiectivelor,
temeiurilor și funcționalității acesteia.10

Privitor la „teoria critic ă” a Școlii de la Frankfurt, teoria
acțiunii comunicative reprezint ă o continuare a inten țiilor de
definire a coordonatelor unei societ ăți. Dar, spre deosebire de
reprezentan ții primei genera ții, Habermas renun ță la o mare parte
din lestul ideologic și își propune, în afara criticii societ ății, să
fundamenteze o teorie-cadru prin prisma c ăreia să facă posibilă
înțelegerea și poziționarea convenabil ă în raport cu muta țiile la
care a fost supus ă. Din acest considerent, Teoria ac țiunii
comunicative , deși amplă, rămâne din punct de vedere conceptual la
nivelul unei schi țe-cadru a în țelegerii ra ționalității sociale prin
prisma conturatei teorii. Sunt schi țate cadrele teoretice ale noii
logici interpretative a societ ății, dar sunt, totodat ă, trasate și liniile
de filiație teoretic ă.
Acțiunea comunicativ ă vizează atingerea gradului necesar
de înțelegere între partenerii comunic ării, dar nu în manier ă
interpretativ ă. Aceștia își păstrează în cadrul ac țiunilor, în general,

241 propriile în țelesuri asociate temei, ba, mai mult, î și păstrează și
scopurile. Ceea ce presupune „în țelegere” reprezint ă acordul
părților și, implicit, interac țiunea ce rezult ă de aici. În baza unei
asemenea perspective, Habermas distinge dou ă tipuri principale de
acțiune: orientat ă spre succes, respectiv orientat ă spre înțelegere.
Propunând o dep ășire a concep ției teleologice a ac țiunii (orientat ă
spre scopuri), filosoful german identific ă acțiunea comunicativ ă.
Aceasta este prefigurat ă încă din lucrarea Tehnica și știința ca
„ideologie” . Definind munca drept activitate ra țională raportat ă la o
finalitate ( zweckrational ), Habermas g ăsește că interac țiunea
reprezint ă o activitate pur comunica țională. În acest sens,
contureaz ă o dihotomie între activit ățile instrumentale, supuse
unei logici „monologale”, linea re, supuse regulilor preferen țiale și
unei formalit ăți prealabile a întregului acord comunica țional/
simbolic, care reprezint ă de fapt activit ățile orientate spre succes și
activitățile comunica ționale supuse unei logici „dialogale”, a
interacțiunii, care se raporteaz ă la „ contextul unei comunic ări în curs
de constituire ” între parteneri, reprezentând ac țiunile orientate spre
înțelegere11. Acțiunea orientat ă spre succes vizeaz ă atingerea
scopurilor, a șadar acordarea unei importan țe mai mari dimensiunii
teleologice, interac țiunea în func ție de finalitate sau, dac ă se
impune, recurgerea chiar la mijloace coercitive. Intr ă în calcul și
efectele secundare ale unei astfel de ac țiuni. Acțiunea orientat ă spre
înțelegere, sau ac țiunea comunicativ ă, implică o pondere ridicat ă a
dimensiunii consensuale și asumarea rolurilor de c ătre fiecare
parte; „în țelegerea” este rezultatul negocierii deschise asupra a
ceea ce Goffman denumise „definirea situa ției”.

Înțelegerea este un concept normativ. Fiecare în țelegere se confirm ă
printr-un consens adev ărat. Astfel ea nu este în țelegere real ă. Vorbitorii
competen ți știu că fiecare consens atins în fapt poate în șela, dar ei
presupun prin conceptul consensului în șelător că acesta poate fi înlocuit
printr-un consens adev ărat (respectiv trebuie s ă fie înlocuit, dac ă trebuie
să se ajungă, în general, la o în țelegere.12

Pentru legitimarea consensului adev ărat, filosoful german
introduce o nou ă perspectiv ă, aceea a teoriei consensuale a adev ărului .
Această teorie prive ște adevărul consensual ca fiind condi ționat de

242 acordul poten țial al tuturor partenerilor posibili de comunicare13.
Consensualitatea nu presupune, cum vom vedea, capacitatea de
stăpânire a unor norme gramaticale generative, ci capacitatea de
acord interac țional. Într-o asemenea structurare, doar ac țiunea
orientată spre înțelegere face recurs la limb ă. Privitor la aceasta,
Habermas „se desparte” de „competen ța lingvistic ă” chomskian ă,
definind competen ța de comunicare drept capacitatea de a
transmite o idee într-o form ă adecvat ă pentru stimularea și
promovarea dialogului. Competen ței lingvistice, desemnând
„capacitatea unui vorbitor ideal de a st ăpâni un sistem abstract de reguli
generative de vorbire” , trimițând așadar la o gramatic ă universal ă,
generală, i se opune o competen ță de comunicare f ăcând trimitere
la situațiile concrete de punere în act a limbii. Prin apel la aceast ă
sintagmă, competen ță de comunicare, Habermas se îndep ărtează
de filosofia analitic ă, pe de o parte, respectiv de comunicarea
reprezentativ ă, pe de alta. Este scoas ă în eviden ță, astfel,
dimensiunea pragmatic ă a limbajului.
Acțiunea comunicativ ă realizeaz ă o integrare a structurilor
interpretative a comunic ării în raport cu func ționalitatea acesteia,
nu cu actorii sociali.

Cu alte cuvinte, în cadrul ac țiunii comunicative nu este suficient s ă spui
ceva, să susții un lucru, ci el trebuie și dovedit, pentru ca partenerul s ă
fie convins c ă lucrurile stau a șa și să aibă loc acordul între p ărți.
Întrucât este vorba despre o în țelegere ra țională, și criteriile pe baza
cărora trebuie s ă judece partenerii trebuie s ă fie clar definite. Este ceea ce
Habermas nume ște pretenții de validitate ( validity claims ). Ele pretind:
– că declarația făcută este adev ărată (sau că presupozi țiile existen țiale
ale conținutului propozi țional men ționat sunt, în fapt, satisf ăcute);
– că actul de vorbire este corect raportat la un context normativ
existent (sau c ă respectivul context normativ pe care trebuie s ă-l
respecte este le însu și legitim);
– că intenția declarat ă de vorbitor este sincer ă, asumă ceea ce afirm ă.14

Ulterior, Habermas afirm ă că inclusiv cultura se sprijin ă pe
mai sus amintitele preten ții de validitate, mai exact pe „facticitatea”
acestora.15 Perspectiva asupra comunic ării prin prisma ac țiunii
comunicative nu face rabat de la rolul contextului, element central

243 în ceea ce prive ște punctul de vedere al reprezentan ților Școlii de la
Palo Alto, respectiv de la rolul definirii situa ției, luând în calcul
punctul de vedere al reprezentan ților Școlii de la Chicago. În acest
punct, cele trei teorii interac ționiste ale comunic ării converg. În
plus, Habermas adaug ă disponibilitatea spre dialog drept condi ție
esențială a acțiunii comunicative. O asemenea disponibilitate
implică, în egal ă măsură, o luare în considerare a recurgerii la
raționalitate; ra ționalitatea este caracteristic ă acțiunii comunicative,
nu acțiunii orientate spre succes. De asemenea, ac țiunea
comunicativ ă mai presupune și actualizarea valorilor culturale și
de grup, înt ărirea sentimentului de apartenen ță (la respectiva
cultură sau la respectivul grup), contribuie la integrarea social ă și,
nu în ultimul rând, la conturarea individualit ății.
Acțiunea orientat ă spre succes, prin apel la limbaj, este
considerat ă de Habermas ca fiind o utilizare „parazit ă” a
limbajului, o deturnare a acestuia de la adev ărata sa menire.
Adevărata menire rezid ă în repunerea în uz a tuturor celor trei
funcții ale folosirii limbajului, în conformitate cu studiile lui Karl
Bühler: func ția cognitiv ă (sau de reprezentare), func ția expresiv ă
(prin intermediul c ăreia se face cunoscut ă experien ța vorbitorului),
respectiv func ția apelativ ă (de direc ționare spre receptor). Ac țiunea
comunicativ ă presupune, în aceste condi ții, funcționarea simultan ă
a celor trei func ții ale folosirii semnelor, iar prin aceasta inten ția lui
Habermas nu r ămâne cantonat ă într-o preten ție de întemeiere a
unei pragmatici lingvistice având la baz ă numai una din func țiile
reprezentativ ă sau expresiv ă, ci a unei pragmatici universale.
Această pragmatic ă generală are la baz ă ceea ce Searle considera a
fi unitatea comunic ării prin limb ă, și anume producerea de
simboluri/cuvinte/propozi ții în realizarea actelor de vorbire. În
acest context, Habermas define ște acțiunea comunicativ ă prin
raportare la cealalt ă formă a comunic ării, la discurs, astfel:

În discursuri c ăutăm să restabilim, prin întemeiere, un acord care a fost
problematizat și care a existat în ac țiunea comunicativ ă: în acest sens
voi vorbi, în continuare, de înțelegere (discursiv ă). Înțelegerea are ca
scop dep ășirea unei situa ții care se produce prin problematizarea
pretențiilor de validitate naiv presupuse în ac țiunea comunicativ ă:
înțelegerea duce la un acord produs, întemeiat discursiv (care se poate

244 consolida la rândul s ău ca un acord tradi țional, dat în prealabil).
Acțiunea comunicativ ă se înfăptuiește în jocuri de vorbire, deprinse și
consacrate normativ, în care exprim ările din toate cele trei categorii sunt
nu numai formate dup ă reguli, ci și legate între ele dup ă regulile
întregirii și substitu ției. Consensul ce înso țește acțiunea care „poart ă”
jocul de vorbire se refer ă atât la con ținutul propozi țional al exprim ărilor,
adică la opinii, cât și la așteptările de comportament reciproce, valabile
intersubiectiv, pe care le „satisfacem” odat ă cu exprim ările noastre adic ă
la norme .16

În virtutea raport ării la raționalitate, dar și ca urmare a
trimiterii la teoria actelor de limbaj, Habermas întemeiaz ă o nouă
sintagmă, care define ște o nou ă direcție a demersului Școlii de la
Frankfurt: raționalitatea comunicativ ă. Considerând ra ționalitatea o
dispoziție a subiec ților vorbitori de a dobândi și utiliza o
cunoaștere failibil ă, și concepând cunoa șterea ca fiind mijlocit ă
comunicativ, filosoful german subliniaz ă că „raționalitatea se
măsoară după criterii de validitate ce sunt fondate pe recunoa șterea
intersubiectiv ă”17. Aceast ă raționalitate comunicativ ă presupune
apel la forme de argumentare, unificând f ără constrângere. Mai
mult, aceast ă rațiune este inserat ă în viața socială cotidian ă și se
întemeiaz ă pe acțiunea comunicativ ă.
Spre deosebire de abord ările Școlii de la Palo Alto și Școlii
de la Chicago, Habermas aduce problematica actual ă a comunic ării
în câmpul fecund al filosofiei. „Teoria ac țiunii comunicative vrea
astfel să degajeze un model formal și universal, s ă formuleze
‹presupozi țiile transcendentale› ( presupozi ții structurale ) ale gândirii
și acțiunii. Prin aceast ă intenție ea se înscrie mai degrab ă într-o abordare
filosofică a comunic ării.”18

1 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunic ării,
București: comunicare.ro, 2007, p.177;
2 Alain Touraine, Critique de la modernité , Paris: Librairie Arthème Fayard,
1992, p.216;
3 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, op.cit., pp.190-191;
4 Douglas Kellner, Cultura media, Iași: Institutul European, colec ția Sinteze,
2001, p.48;

245
5 Th.W. Adorno, „Reconsiderarea industriei culturii”, în Jeffrey C.
Alexander, Steven Seidman (coord.), Cultură și societate. Dezbateri
contemporane , Iași: Institutul European, colec ția Sinteze, 2001, p.257;
6 Jürgen Habermas, Sfera public ă și transformarea ei structural ă. Studiul unei
categorii a societ ății burgheze, București: Editura Univers, colec ția Sinteze,
1998, p.59;
7 op.cit., p.233;
7 op.cit., p.205;
8 op.cit., p.291;
9 Lucien Sfez, O critică a comunic ării, București: comunicare.ro, 2002, p.111;
10 Ilie Pârvu, Filosofia comunic ării, București: Facultatea de Comunicare și
Relații Publice „David Ogilvy” – SNSPA, 2001, p.82;
11 op.cit., p.233;
12 Jürgen Habermas, „Preliminarii la o teorie a competen ței
comunicative”, în Cunoaștere și comunicare , Bucure ști: Editura Politic ă,
colecția Idei contemporane, 1983, p.208;
13 „Potrivit acestei teorii, îmi este permis s ă atribui un predicat unui obiect atunci
și numai atunci când fiecare altul ar putea intra într-o convorbire cu mine ar
atribui , de asemenea, acela și predicat aceluia și obiect. Pentru a deosebi
enunțurile adev ărate de cele false eu m ă raportez la judecata altuia și anume la
judecata tuturor celorlal ți cu care eu a ș putea purta o convorbire (în care eu
includ contrafactual to ți partenerii de convorbire pe care i-a ș putea afla dac ă
istoria vie ții mele ar fi coextensiv ă cu istoria umanit ății). Condi ția adevărului
enunțurilor este acordul poten țial al tuturor celorlalți.”, op.cit., p.209;
14 Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu, op.cit., p.222;
15 Jürgen Habermas, „Teorii ale adev ărului”, în Cunoaștere și comunicare ,
București: Editura Politic ă, colecția Idei contemporane, 1983, p.425;
16 Jürgen Habermas, „Preliminarii la o teorie a competen ței
comunicative”, p.201;
17 Jürgen Habermas, „O alt ă cale de ie șire din filosofia subiectului:
rațiunea comunicativ ă versus ra țiunea centrat ă pe subiect”, în Discursul
filosofic al modernit ății. 12 prelegeri , București: All Educa țional, 2000, p.298
18 Ilie Pârvu, op.cit., p.88.

246 19. Alte școli interac ționiste

19.1. Etnometodologia. Etnometodologia presupune o abor-
dare interdisciplinar ă a câmpului social; impactul apari ției lucrării
Studies in Ethnomethodology în 1967, lucrare elaborat ă de Harold
Garfinkel, s-a resim țit în rândul reprezentan ților sociologiei
pozitiviste. Etnometodologia reprezint ă o abordare multipl ă, în
principal din perspectiva antropologiei sociale și a sociologiei, a
modului de construc ție a unei realit ăți sociale. În termenii lui
Garfinkel, etnometodologia analizeaz ă „activitățile în care membrii
produc și conduc seturi de fapte de zi cu zi organizate sunt identice cu
procedurile membrilor de a face aceste fapte ‹descriptibile› ”1.
Descriptibilitatea faptelor în interac țiunea social ă, calificarea
acestora de a fi descriptive ( accountable ): „înțeleg prin aceasta notabil
și repetabil, adic ă disponibil membrilor în maniera de a privi și a relata ”,
stă la baza instituirii etnometodologiei ca alternativ ă la sociologia
pozitivist ă.
Garfinkel subliniaz ă faptul c ă sociologii, preocupa ți de
sarcinile condi țiilor de organizare a vie ții sociale, în care au loc
fenomene ra ționale în comportamentul de zi cu zi al indivizilor,
consider ă rutina ca fiind o condi ție necesar ă a acțiunii raționale.
Din punctul de vedere al grup ării pe care o reprezint ă, relația
dintre rutin ă și raționalitate este incongruent ă. Considerând
socialul un proces, rod al activit ății permanente a membrilor
societății, Garfinkel se orienteaz ă spre aceste activit ăți, în cadrul
cărora sesizeaz ă proceduri și interacțiuni implicate în constituirea
actelor sociale. Demersul etnograf ic presupune apelul la observa ția
directă, la observa ția participant ă și la alte practici care nu
presupun, neap ărat, o ipotez ă de lucru preliminar ă. Teza acreditat ă
de etnometodologi este legat ă de suspendarea ideii c ă realitatea
există independent de percep țiile oamenilor. Obiectul de studiu al
acestei orient ări este cercetarea situa țiilor imediate, observabile și
descriptibile, considerându-se c ă interacțiunea are loc la nivelurile
elementare. Aceast ă interacțiune devine intersubiectiv ă deoarece
nu „situa țiile”/„faptele”/„fenomenele” sociologie pozitiviste sunt
studiate de etnometodologi, ci sensurile pe care acestea le primesc

247 de la indivizi. Astfel, realitatea social ă este continuu construit ă de
actorii sociali, prin intermediul interac țiunilor dintre ei.
Studiind sensul acordat, etnometodologia se orienteaz ă spre
aria disciplinar ă a comunic ării. Rolul etnometodologiei devine
important prin faptul c ă limbajului îi este acordat rolul esen țial în
constituirea vie ții sociale. Dar trebuie subliniat c ă, în sensul trasat
de cercet ătorii acestei orient ări, interesul r ămâne focalizat pe limbaj
ca act de performare lingvistic ă, nu pe depozitul de semne. Actul
conversa țional se constituie, a șadar, într-o form ă fundamental ă de
organizare social ă. El presupune coparticiparea adresantului,
indiferent dac ă reacția verbal ă a acestuia exist ă sau nu. Limbajul
(dar în actele de limbaj) posed ă trei propriet ăți fundamentale:
indexicalitate, reflexivitate și descriptibilitate. Indexicalitatea
(indexicality) reprezint ă exprimarea care depinde de contextul
producerii sale și presupune „indexarea”/introducerea
cuvântului/expresiei al c ărei semnifica ție depășește caracterul
contingent al situa ției descrise în cadr ul respectivei situa ții, pentru
a căpăta sens. Importan ța acestei tr ăsături const ă în faptul c ă, prin
intermediul acesteia, limbajul es te studiat prin intermediul
modului de utilizare, nu prin intermediul semnifica ției generale.
Reflexivitatea ( reflexivity ) privește capacitatea de a elabora și
respecta o regul ă și este o tr ăsătură a limbajului care statueaz ă că
acesta permite nu numai descriere, ci și alocare de sens, ac țiune
prin intermediul c ăreia descrierile însele sunt integrate în realitatea
socială. Prin intermediul reflexivit ății se realizeaz ă o coresponden ță
între a descrie și a produce, deoarece faptele sociale descrise
contribuie la construirea ordinii sociale.

Această reflexivitate asigur ă limbajului natural propriet ăți indexicale
caracteristice, dup ă cum urmeaz ă: definirea expresiilor rezid ă în
consecințele lor; defini țiile pot fi utilizate pentru a asigura o colec ție
definită de ‹considera ții› fără să asigure o limitare; definirea unei colec ții
este asigurat ă de posibilit ățile circumstan țiale ale elabor ării indefinite .2

Descriptibilitatea ( accountability ) este proprietatea
limbajului de a descrie, raporta și analiza faptele din realitatea
imediată. Această proprietate nu prive ște conținutul descrierii, ci

248 relatarea sociologic ă a observa țiilor, relatare întreprins ă de oameni
în interac țiunile lor sociale cotidiene.
În continuarea studiului lui Haro ld Garfinkel, A.V. Cicourel
propune o sintez ă între etnometodologie și teoria statusului și a
rolului. Prin orientarea cercet ării asupra unor structuri de
profunzime ale interac țiunii, acesta aduce în prim plan procedeele
interpretative , un set de propriet ăți invariabile care guverneaz ă
interacțiunile. „ Producerea și utilizarea de procedee interpretative în
timp, afirmă Cicourel, reprezintă o organizare a cuno ștințelor care
asigură în permanen ță un sens pentru structura social ă.”3. Printre
procedeele interpretative descop erite de Cicourel amintim:
reciprocitatea perspectivelor, subr utina sau capacitatea actorului de
a înțelege și termenii ambigui, formele normale presupunând
existența unui ansamblu comun preconstituit de cuno ștințe, sensul
retrospectiv-prospectiv sau capacitatea de a a ștepta ca
ambiguitatea s ă se spulbere pe parcursul conversa ției, reflexivitatea
discursului sau capacitatea de a în țelege un context care nu este
exprimat în con ținutul discursiv al interac țiunii și vocabularele
descriptive sau repertoriile de subîn țelesuri. Cu ajutorul acestora,
subliniaz ă Cicourel, poate lua na ștere o gril ă interpretativ ă
personal ă:

Procedeele interpretative sugereaz ă informațiile cunoștințe distribuite
social, care-i permit actorului s ă asocieze reguli informative generale cu
scene de interac țiune trăite. Procedeele interpretative și regulile de
suprafață (normative) furnizeaz ă actorului o structur ă cu ajutorul
căreia își poate compartimenta mediul în domenii de semnifica ții.4

Reprezentan ții etnometodologiei consider ă limbajul
elementul cheie al demersului lo r, deoarece aici se întâlnesc
niveluri diferite ale informa țiilor semnificative, care nu pot fi
decupate unele de altele sau din contextul social și care, în
complexitatea producerii lor, creaz ă ordinea social ă.
19.2. Etnografia comunic ării. Etnografia comunic ării este
rezultatul dezvolt ării unui curent al ant ropologiei în aria
disciplinar ă a lingvisticii. Plecând de la ipoteza lui Sapir și Whorf și
înscriind comunicarea în, respecti v legând-o de cadrul cultural,

249 etnografia comunic ării prive ște modul în care membrii unei
comunități lingvistice î și utilizeaz ă resursele comunica ționale în
contexte diferite. Ea presupune apelul la analiz ă situațională,
comparându-se, în acest fel, prin studiu interac țional, structurile
comportamentale recurente într-u n anumit cadru. Din punct de
vedere al limbii, accentul cade pe studierea perform ării actelor de
limbaj, nu pe codul lingvistic, pe dimensiunile paradigmatice și
sintagmatice ale acestuia. Dar limba fiind studiat ă în context social,
nu este abandonat ă nici perspectiva semantic ă și sintactic ă.
Membrii reprezentativi ai mi șcării au fost Dell Hymes și
John Gumperz. Proiectul abord ării comunic ării din aceast ă
perspectiv ă aparține antropologului și lingvistului american Dell
Hymes. Acesta define ște etnografia comunic ării:

Expresia „etnografia comunic ării” se dore ște a indica scopul necesar și a
încuraja ac țiunea, în principal a studiilor etnografice, și de comunicare
din domeniul și de tipul complexit ății modelate cu care acestea
operează..5,

creând cadrul larg de constituire a unei abord ări ample
asupra comportamentului comunica țional într-un context cultural
extins. Aceast ă abordare aduce în discu ție posibilitatea unei
perspective mult mai larg i asupra studiului fiin ței umane în
interacțiunile sale cu mediul, al c ărui comportament în context
cultural este dublu conotat: social și lingvistic. Bazele configur ării
unei discipline ample, multi- și interdisciplinare, sunt configurate
prin intermediul perspectivei sociolingvistice astfel:

„Sociolingvistica” poate fi considerat ă ca referindu-se la utilizarea
datelor și analizelor lingvistice în alte discipline, în leg ătură cu viața
socială și, invers, utilizarea datelor și analizelor sociale în lingvistic ă.
Cuvântul poate fi astfel considerat ca referindu-se la corela țiile între
limbi și societăți, între lingvistica particular ă și fenomenul social (…).
Dar sociolingvistica merit ă atenția noastră pe mai departe atâta timp cât
semnalizeaz ă un efort de schimbare a practicii lingvistice și a altor
discipline, pentru c ă practicile lor perpetueaz ă o înțelegere fragmentat ă
și incomplet ă a umanit ății. Sociolingvistica, astfel conceput ă, este o
încercare de regândire a categoriilor și asumpțiilor recunoscute atât la
bazele practicii lingvistice, cât și în locul limbajului în via ța omului .6

250
Sociolingvistica lui Hymes reprezint ă un model de conto-
pire a ariilor disciplinare care au în obiectiv studiul fiin ței umane.
Cercetătorul american consider ă că nu se pot lua pur și simplu date
din lingvistic ă, psihologie, sociologie, etnografie etc. și „pune
împreun ă” pentru studierea comportamentului comunica țional
uman, ariile disciplinare amintite treb uind a fi „contopite”. În acest
sens, metoda de cercetare luat ă în calcul este investigarea direct ă a
folosirii limbajului în contextele date.
Sociolingvistica trimite, a șadar, la modul de organizare a
limbajului ca parte a comportamentului comunica țional în
comunitate, a c ărui înțelegere presupune coresponden ță, și nu o
nouă manieră descriptiv ă. Reprezentan ții etnografiei comunic ării
își propun analiza interdisciplinar ă, nu fundamentarea teoretic ă a
acestei analize. Recunoa șterea amintitului mod de organizare a
limbajului conduce la recunoa șterea că studiul acestuia presupune
un câmp multidisciplinar, lin gvistica nefiind suficient ă dacă nu
furnizeaz ă date împreun ă cu sociologia, antropologia social ă și alte
discipline care au în centrul preocup ărilor ființa umană.
Demersul lui Hymes este de a conduce la o recunoa ștere a
lingvisticii ca sociolingvistic ă, care se constituie ca o disciplin ă „care
acceptă construc ția socială a materiei subiectului s ău și bazele sociale ale
practicii și teoriei sale ”7. Recunoa șterea lingvisticii ca sociolingvistic ă
este necesar ă prin prisma faptului c ă procesele sociale sunt
simbolice, adic ă presupun comunicare, dar studiul comunic ării
trimite la context: „ Premisa noastr ă fundamental ă este aceea c ă procesele
sociale sunt simbolice, dar aceste simboluri au în țeles doar în rela ție cu
forțele care controleaz ă utilizarea și alocarea resurselor de mediu ”8.
Comunicarea nu poate fi studiat ă izolat, ci numai în termenii
efectelor pe care le produce în mintea oamenilor, adic ă doar ca
produs interac țional, sco țând în eviden ță dimensiunea
performativ ă, pragmatic ă a limbajului. În acest context, direc țiile
viitoare ale lingvisticii, în accep țiunea lui Hymes și Gumperz,
presupun crearea posibilit ății lingvistice de a se mi șca într-un câmp
disciplinar în care s ă interac ționeze continuu cu alte arii
disciplinare conexe.

251 Etnografia comunic ării ia naștere ca urmare a demersului
sociolingvistic de analiz ă. Noua abordare presupune o alt ă
perspectiv ă asupra comunic ării în sine. Elementelor procesului de
comunicare le sunt ad ăugate altele, cum ar fi cadrul („ în care
comunicarea este permis ă, plăcută, încurajat ă, prescurtat ă”), formele și
genurile mesajelor, atitudinile și conținuturile mesajelor, dar și
„evenimentele” de comunicare în sine. Aceast ă deschidere
reprezint ă, de fapt, perceperea comunic ării ca pe un eveniment și
nu ca pe un proces mecanic, iar no ile elemente luate în calcul sunt
rezultatul extinderii schemei lu i Jakobson înspre teritoriul
nonverbalului. Pe de alt ă parte, Hymes se love ște de probleme
cărora încearc ă să le găsească rezolvare. În perceperea comunic ării
ca proces (modelul lui Jakobson ), descrierea este exterioar ă (sau
„etică”) și este insuficient ă atâta vreme cât studierea
„evenimentului” de comunicare se realizeaz ă într-un cadru
cultural. Pentru aceasta se impune o perspectiv ă interioar ă, o
descriere în logica intern ă a comunit ății studiate (o descriere
„emică”)9. Abordarea etnografic ă cere aceast ă perspectiv ă
interioar ă, dar cere și o gramatic ă internă, cultural ă, astfel încât s ă
fie facilitat ă examinarea critic ă a relațiilor intraculturale și a
modelelor etnoteoretice10. În acest context, cercet ătorul american
propune o nou ă schemă descriptiv ă, schema S-P-E-A-K-I-N-G
(setting and scene – participants – ends – act sequence– key –
instrumentalities – norms – genre ) în care sunt incluse:
a) actele ( acts), presupunând con ținutul mesajului și forma pe
care acesta îl îmbrac ă;
b) cadrul general ( setting ) al comunic ării, care întrune ște două
componente:
– cadrul ( setting ) evenimentului, în general circumstan țele
fizice (timp, loc);
– cadrul psihologic ( scene ), presupunând definirea cultural ă a
ambianței;
c) participan ții (participants ), incluzând nu doar persoanele care
schimbă între ele replici, ci și pe toți cei prezen ți, care particip ă,
într-un fel sau altul la evenimen tul de comunicare, indiferent
dacă vorbesc sau nu:
– vorbitorul (sau emi țătorul);

252 – cel care se adreseaz ă (addressor) ;
– ascultătorul (receptorul sau audien ța);
– cel căruia i se adreseaz ă (addressee) ;
c) finalitățile (ends):
– scopurile – rezultate ale comunic ării ( purposes-outcomes ),
scopuri explicite, fixate;
– scopurile – inten ții ale comunic ării (purposes-goals ), situate
la un nivel mai profund al inte ționalității;
d) cheia ( key) în care se vorbe ște: tonul, maniera sau spiritul în
care se performeaz ă actul de vorbire;
e) instrumentele, presupunând canalele și mijloacele de
comunicare;
f) formele vorbirii ( forms of speech ) , î n c a r e p r i m e a z ă
provenien ța resursei lingvistice: limb ă, dialect, grai etc.,
care cer decodare, și stilurile de vorbire ( speech styles ) , în
care primeaz ă inteligibilitatea mutual ă;
g) normele ( norms ), care pot fi de interac țiune, cu referire la
mecanismele interac ționale ale conversa ției, respectiv de
interpretare, presupunând obi șnuințele comunica ționale/
normele de interac țiune social ă;
h) genul ( gender ) comunic ării sau tipul de activitate de limbaj.
Deși comunicarea este perceput ă ca întreg, ceea ce
diferențiază pe reprezentan ții etnografiei comunic ării de cei ai
școlii de la Palo Alto este faptul c ă, în cazul primilor,
comportamentul și cultura nu sunt percepute ca un flux de
comunicare permanent. Pentru ob servator, comuni carea trebuie
perceput ă sistematic, în toate aspectele ei. Cercetarea specific ă
presupune un anumit tip de obiectivitate:

Obiectivitatea etnografic ă este intersubiectiv ă, dar, în prim ă instanță,
obiectivitatea intersubiectiv ă în cauz ă este cea a participan ților la
cultură.11

Din acest considerent, pentru a reac ționa la toate elementele
care constituie comunicare în sine, observatorul trebuie s ă facă
parte din cultura respectiv ă pentru a putea aduna informa ții
privitoare la comportamentul de comunicare. În acest sens, vorbind

253 despre o schem ă descriptiv ă nouă, schema speaking , și despre o
situare în interiorul cadrului cultural, Hymes ocup ă o poziție
teoretică diferită de cea a lui Chomsky. Pe de o parte, definind
etnografia vorbirii: „ Etnografia vorbirii, a șa cum a fost prezentat ă
sumar anterior, este un tip de lingvistic ă ce a descoperit fundamente
etnografice și un tip de etnografie ce a descoperit con ținutul lingvistic, cu
privire la cunoa șterea (competen ța) indivizilor ale c ăror comunit ăți au
fost studiate. ”12, se determin ă cadrul de observare și cadrul de
descriere în linia Sapir-Wh orf. Dar de aici rezult ă și necesitatea
perceperii comunic ării ca punere în practic ă a unor competen țe
specifice. Spre deosebire de competen ța lingvistic ă a lui Chomsky,
care presupune a cunoa ște limba și a emite enun țuri corecte din
punct de vedere gramatical, competen ța de comunicare înseamn ă
punerea în valoare a competen ței lingvistice într-un context social
dat. Cu alte cuvinte, competen ța de comunicare reprezint ă
cunoașterea de care au nevoie participan ții în actul de comunicare
pentru a interac ționa și abilitatea de a o pune în practic ă. Altfel
spus, competen ța comunica țională presupune utilizarea limbii în
manieră adecvat ă în contexte diferite. Hymes ia în considerare
patru aspecte ale acestei competen țe, dintre care doar primul este
atins de ceea ce înseamn ă competen ță lingvistic ă:

a) potențialul sistemic – dac ă și în ce măsură ceva este înc ă nerealizat și
într-un sens înc ă neînțeles, lucrul la care Chomsky reduce în consecin ță
comunicarea; b) coresponden ța – dacă și în ce măsură ceva este într-un anumit context
potrivit, eficace sau similar; c) ocurența – dacă și în ce măsură ceva e dat;
d) gradul de realizare – dac ă și în ce m ăsură ceva e posibil, dându-se
înțelesurile îndeplinirii disponibile
13

Nu este important doar s ă știi să vorbești, ci și să știi când
să vorbești și când nu, cu cine s ă vorbești și cu cine nu, în ce
situație, despre ce, cum și cât să vorbești.
Așadar, în cadrul unei culturi, diversitatea vorbirii ține de
diversitatea social ă și de cea a contextelor. Privitor la contextele
sociale, reprezentan ții etnografiei comunic ării opereaz ă cu un
termen nou, comunitatea de comunicare , referitor la grupurile care au

254 în comun practici de comunicare. Aceasta induce o diferen ță
substanțială față de studiile lui Sapir și Whorf, care iau în calcul
comunitățile lingvistice (comunit ățile în care se vorbe ște aceeași
limbă), acele grupuri în care se discut ă despre o sintax ă și o
semnatic ă unitare; comunitatea comunica țională ia în calcul și o
pragmatic ă comună, adică un mod de interac țiune comunicativ ă
similar.

1 Harold Garfinkel, Studies in Ethnomethodology , Englewood Cliffs, NJ:
Prentice-Hall, 1967, p.1;
2 Harold Garfinkel, Harry Sacks, „On formal structures of practical
actions”, în Harold Garfinkel (ed.), Ethnomethodological Studies of Work ,
London, New York: Routledge & Kegan Paul, col. Studies in Ethnomethodology, 1986, p.160;
3 apud Michel Lallement, Istoria ideilor sociologice. Vol. II. De la Parsons la
contemporani , București: Editua Antet, 1998, p.235;
4 A.V. Cicourel, apud Michel Lallement, op.cit., p.234;
5 Dell Hymes, Foundations in Sociolinguistics: An Ethnographic Approach ,
Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1974, p.3;
6 op.cit., p.vii;
7 op.cit., p.viii;
8 John J. Gumperz, Jenny Cook-Gumperz , „Introduction: language and the
communication of social identity ”, în John J. Gumperz (ed.), Language and
Social Identity. Studies in Interactional Sociolinguistics , Camnbridge:
Cambrigde University Press, 1982, p.1;
9 „(…) trebuie s ă recunoaștem că metoda împ ărtășită ca vorbire dobânde ște o
autonomie par țială, dezvoltându-se în parte în termenii unei logici interne a
înțelesurilor și expresiilor sale ”, cf. Dell Hymes, op.cit., p.55;
10 pentru justificarea acestui demers, Hymes face apel la Conklin, pe care
îl citează: „O etnografie adecvat ă este aici considerat ă a include ordonarea
culturală semnificativ ă a afirma țiilor productive depre rela țiile relevante,
obținând printre catego riile definite local și contexte (ale obiectelor sau
evenimentelor) în rândul matricei sociale date. Aceste afirma ții ordonate
nonarbitrar trebuie s ă cuprindă, esențialmente, o gramatic ă culturală.”, op.cit.,
p.12;
11 op.cit., p.11;
12 op.cit., p.116;
13 op.cit., p.95.

279 Bibliografie selectiv ă

[1] Alexander, Jeffrey C., Steven Seidman (coord.). (2001). Cultură și
societate. Dezbateri contemporane , Iași: Institutul European,
colecția Sinteze;
[2] Austin, J.L. (1975). How to Do Things with Words , Cambridge,
MA: Harvard University Press;
[3] (1953/1972). Le degré zéro de l’écriture , suivi de Nouveaux essais ,
Paris: Éditions du Seuil, col. Essais;
[4] Barthes, Roland. (1973). Le plaisir du texte , Paris: Éditions du
Seuil, col. Points;
[5] Barthes, Roland. (2006). Plăcerea textului. Roland Barthes despre
Roland Barthes. Lec ția, București: Editura Cartier;
[6] Baudrillard, Jean. (1997). Celălalt prin sine însu și, Cluj-Napoca:
Casa Cărții de Știință, colecția Diaphora;
[7] Baudrillard, Jean. (1996). Sistemul obiectelor , Cluj-Napoca:
Editura Echinox, colec ția Săgetătorul;
[8] Bălăceanu-Stolnici, C., C. Glavce, Fl. Raicu, L. Ap ăvăloaice.
(2006). Incursiune în antropogenez ă, București: Editura medical ă;
[9] Beneviste, Emile. (1966). Problèmes de linguistique générale , I,
Paris: Gallimard, col. Tel;
[10] Beneviste, Emile. (1974). Problèmes de linguistique générale , II,
Paris: Gallimard, col. Tel;
[11] Blumer, Herbert. (1969). Symbolic Interactionism. Perspective and
Method , Berkeley: University of California Press;
[12] Borțun, Dumitru. (2002). Bazele epistemologice ale comunic ării.
București: Universitatea din Bucure ști, Editura Ars docendi;
[13] Cardon, Alain, Vincent Le nhardt, Pierre Nicholas. (2002).
Analiza tranzac țională. Instrumente de comunicare și evoluție,
București: Codecs;
[14] Carnap, Rudolf. (1972). Semnifica ție și necesitate. Un studiu de
semantică și logică modală, Cluj-Napoca: Editura Dacia;
[15] Chelcea, Septimiu, Loredana Ivan, Adina Chelcea. (2005).
Comunicarea nonverbal ă: gesturile și postura: cuvintele nu sunt
de-ajuns , București: comunicare.ro;

280 [16] Chomsky, Noam. (2006). Language and Mind , third edition,
Cambridge: Cambridge University Press;
[17] Coșeriu, Eugen. (2004). Teoria limbajului și lingvistic ă generală.
Cinci studii, București: Editura enciclopedic ă;
[18] Cuilenburg, J.J. van, O. Scholten, G.W. Noomen. (2000). Știința
comunicării, București: Humanitas, colec ția Top H;
[19] Culda, Lucian. (1989). Geneza și devenirea cunoa șterii. Abordare
organizațională, București: Editura Științifică și Encilopedic ă;
[20] DeFleur, Melvin L., Sandra Ball-Rokeach. (1999). Teorii ale
comunicării de mas ă, Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria
Media;
[21] Dinu, Mihai. (2000). Comunicarea . Repere fundamentale , Ediția a
II-a, Bucure ști: Editura Algos;
[22] Alina Bârg ăoanu, Nicoleta Corbu. (2007). Istoria comunic ării,
București: comunicare.ro;
[23] Dobrescu, Paul, Alina Bârg ăoanu. (2002). Mass media. Puterea
fără contraputere , București: BIC ALL;
[24] Eco, Umberto. (1979). A Theory of Semiotics , Bloomington:
Indiana University Press;
[25] Eco, Umberto. (1990). Limitele interpret ării, Constan ța: Editura
Pontica, colec ția Biblioteca italian ă;
[26] Eco, Umberto. (2002). Opera deschis ă. Formă și indeterminare în
poeticile contemporane , ediția a II-a, Pite ști: Editura Paralela 45,
colecția Tropos – studii literare;
[27] Fiske, John. (2003). Introducere în științele comunic ării, Iași:
Polirom, colec ția Collegium, seria Media;
[28] Garfinkel, Harold. (1967). Studies in Ethnomethodology ,
Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall;
[29] Goffman, Erving. (2007). Viața cotidian ă ca spectacol, ediția a II-a,
revizuită, București: comunicare.ro, colec ția Cultura
comunic ării;
[30] Gudykunst, William B., Bella Mody (editori). (2002). Handbook
of International and Intercultural Communication , ediția a doua,
Thousand Oaks, CA: Sage Publications;
[31] Gumperz, John J. (ed.). (1982). Language and Social Identity.
Studies in Interactional Sociolinguistics , Camnbridge: Cambrigde
University Press;

281 [32] Habermas, Jürgen. (1983). Cunoaștere și comunicare , București:
Editura Politic ă, colecția Idei contemporane;
[33] Habermas, Jürgen. (2000). Discursul filosofic al modernit ății.
12 prelegeri , București: All Educa țional;
[34] Habermas, Jürgen. (1998). Sfera public ă și transformarea ei
structural ă. Studiul unei categorii a societ ății burgheze, București:
Editura Univers, colec ția Sinteze;
[35] Hall, Edward T. (1979). Au-delà de la culture , Paris: Éditions du
Seuil, col. Essais/Points;
[36] Hall, Edward T. (1971). La dimension cachée , Paris: Éditions du
Seuil, col. Essais/Points;
[37] Hügli, Anton, Poul Lübke (coord.). (2003). Filosofia în secolul
XX, vol.2, Bucure ști: All Educa țional;
[38] Hymes, Dell. (1974). Foundations in Sociolinguistics: An
Ethnographic Approach , Philadelphia: Univer sity of Pennsylvania
Press;
[39] Iliescu, Adrian-Paul. (1989). Filosofia limbajului și limbajul
filosofiei , București: Editura Științifică și Enciclopedic ă;
[40] Kripke, Saul. (2001). Numire și necesitate , București: All
Educațional, colec ția Substan țiAll;
[41] Kuhn, Thomas S. (1976). Structura revolu țiilor științifice,
București: Editura științifică și enciclopedic ă, colecția
Enciclopedia de buzunar;
[42] Lallement, Michel. (1998). Istoria ideilor sociologice. Vol. II. De la
Parsons la contemporani , București: Editua Antet;
[43] Lazarsfeld, Paul F., Bernard Berelson, Hazel Gaudet. (2004).
Mecanismul votului. Cum se decid aleg ătorii într-o campanie
prezidențială, București: comunicare.ro, colec ția Cultura
comunic ării;
[44] Lesenciuc, Adrian. (2005). Postmodernitatea. Un posibil model de
structurare a mozaicului a-valoric , București: Antet;
[45] Lévi-Strauss, Claude. (1978). Antropologia structural ă,
București : Editura Politic ă, colecția Idei Contemporane ;
[46] Lohisse, Jean. (2002). Comunicarea. De la transmiterea mecanic ă la
interacțiune, Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Rela ții
publice și publicitate;

282 [47] Macoviciuc, Vasile. (2000). Inițiere în filosofia contemporan ă,
ediția a II-a, Bucure ști: Editura Economic ă;
[48] Marga, Andrei. (2002). Introducere în filosofia contemporan ă, Iași:
Polirom, colec ția Collegium, seria Filosofie;
[49] McQuail, Denis. (1999). Comunicarea , Iași: Institutul European,
colecția Universitaria, seria Comunicare;
[50] McQuail, Denis, Sven Windahl. (2001). Modele ale comunic ării
pentru studiul comunic ării de mas ă. București: comunicare.ro,
Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații publice;
[51] McLuhan , Marshall. (1975). Galaxia Gutemberg. Omul și era
tiparului , București: Editura Politic ă, colecția Idei
contemporane;
[52] McLuhan , Marshall. (1994). Understanding Media: The
Extensions Of Man , Cambridge, MA: MIT Press;
[53] Michel, Jean-Luc. (2005). Théories de la communication , Paris:
Université Jean Monnet, Département de Communication;
[54] Miège, Bernard. (1998). Gândirea comunica țională, București:
Cartea Româneasc ă, colecția Syracuza;
[55] Mucchielli, Alex. (2005). Arta de a comunica. Metode, forme și
psihologia situa țiilor de comunicare , Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Psihologie;
[56] Noelle-Neumann, Elisabeth. (2004). Spirala tăcerii. Înveli șul
nostru social , București: Comunicare.ro;
[57] O’Sullivan, Tim, John Ha rtley, Danny Saunders, Martin
Montgomery, John Fiske. (2001). Concepte fundamentale din
științele comunic ării și studiile culturale , Iași: Polirom, colec ția
Collegium, seria Media;
[58] Pârvu, Ilie. (2000). Filosofia comunic ării. București: Facultatea de
Comunicare și Ralții Publice „David Ogilvy” – SNSPA;
[59] Peirce, Charles Sanders. (1990). Semnifica ție și acțiune,
București: Humanitas, colec ția Idei contemporane, seria
Gândirea filosofic ă a secolului XX;
[60] Ramonet, Ignacio. (2000). Tirania comunic ării, București: Editura
Doina;
[61] Roven ța-Frumu șani, Daniela. (2004). Analiza discursului.
Ipoteze și ipostaze , București: Editura Tritonic, colec ția
Comunicare/Media;

283 [62] Russell, Bertrand. (1995). Problemele filosofiei , București: Editura
All;
[63] Sapir, Edward. (2000). Language: An introduction to the Study of
Spech , New York: Bartelby.com;
[64] Saussure, Ferdinand de. (1972). Cours de linguistique générale ,
Paris: Bibliothèque scientifique Payot;
[65] Saussure, Ferdinand de. (2004). Scrieri de lingvistic ă generală,
Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Litere;
[66] Schramm, Wilbur. (1975). Mass Communication , 2nd edition.
Urbana: University of Illinois Pres;
[67] Schramm, Wilbur, Donald F. Roberts (editori). (1968). The
Process and Effects of Mass Communication , ed. revăzută, Urbana,
IL: University of Illinois Press;
[68] Searle, John R. (1999). Speech acts. An essay in the philosophy of
language , Cambridge, New York, Melbourne, Madrid:
Cambridge University Press;
[69] Sebeok, Thomas S. (2002). Jocul cu fantasmele. Semiotic ă și
antropologie , Bucure ști: All Educa țional;
[70] Sebeok, Thomas S. (2002). Semnele: O introducere în semiotic ă,
București: Humanitas;
[71] Severin, Werner J., James W. Tankard, Jr. (2004). Perspective
asupra teoriilor comunic ării de mas ă: Originile, metodele și utilizarea
lor în mass-media , Iași: Polirom, colec ția Collegium, seria Media;
[72] Sfez, Lucien. (2002). Comunicarea , Iași: Institutul European,
colecția ABC;
[73] Sfez, Lucien. (2002). O critică a comunic ării, București:
comunicare.ro ;
[74] Shannon, Claude E., Waren Weaver. (1963). The Mathematical
Theory of Communication . Urbana: University of Illinois Press;
[75] Thompson, John B. (-). Mass media și modernitatea. O teorie
socială a mass media , București: Editura Antet;
[76] Tran, Vasile, Irina St ănciugelu. (2001). Teoria comunic ării,
București: Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David
Ogilvy” – SNSPA;
[77] Visscher, Pierre de, Adrian Neculau (coord.). (2001). Dinamica
grupurilor. Texte de baz ă, Iași: Polirom;

284 [78] Watzlawick, Paul, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson.
(1967). Pragmatics of Human Communication: A Study of
Interactional Patterns, Pathologies, and Paradoxes , New York:
W.W. Norton & Company, Inc.;
[79] Wiener, Norbert. (1972). Sunt matematician . București: Editura
Politică;
[80] Wittgenstein, Ludwig. (1993). Caietul albastru , București:
Humanitas, colec ția φ;
[81] Wittgenstein, Ludwig. (2005). Însemnări postume 1914-1951 ,
București: Humanitas, Colec ția φ;
[82] Wittgenstein, Ludwig. (2005). Lecții și convorbiri despre estetic ă,
psihologie și credința religioas ă, București: Humanitas, colec ția φ.

275 Index de autori

Adorno, Theodor Wiesengrund
235-237, 239, 255
Alexander, Jeffrey C. 245 Apăvăloae, Ligia 40
Argyle, Michael 39, 40, 255 Aristotel 13, 15, 261
Austin, John Langshaw 34, 191,
195-197, 199, 205, 255, 269
Bacon, Francis 54 Ball-Rokeach, Sandra 51, 87, 97,
166
Bally, Charles 29, 255
Barnett, George A. 181, 182, 188,
262
Barnlund, Dean C. 6, 98, 140-142,
255
Barthes, Roland 117-121, 129, 130,
255, 259
Bateson, Gregory 17, 37, 207-211,
213-216, 220, 222, 255, 265
Bateson, Gregory 147, 148, 150,
153, 255
Baudrillard, Jean 69, 147, 148, 150,
153, 255
Bălăceanu-Stolnici, Constantin 40
Bârgăoanu, Alina 106, 129, 153,
167, 233, 234, 244, 245
Beavin Bavelas, Janet 208, 209,
212, 222, 223, 255
Beneviste, Émile 114-117, 129,
256
Berelson, Bernard 155, 166, 256 Bergmann, Gustav 60 Berlo, David K. 69, 77, 256
Berne, Eric 6, 138, 139, 256
Bernstein, Basil 28, 256 Bertalanffy, Ludwig von 209, 256
Birdwhistell, Ray L. 38, 109, 207,
216-218, 256
Blumer, Herbert 224, 228, 229,
234, 256
Boas, Franz 261,
Bogardus, Evory S. 219
Borțun, Dumitru 65, 86, 90, 203
Bourdieu, Pierre 13, 256 Braddock, Richard 80, 84, 179,
257
Bradley, Francis Herbert 265
Bréal, Michel Jules Alfred 43, 257
Brouwer, M. 162, 186 Burghess, Ernest W. 224 Buyssens, Eric 127 Bühler, Karl 108-110, 123-125,
149, 243, 257, 269
Cardon, Alain 144 Carlsmith, James M. 187 Carnap, Rudolf 54, 60, 62, 63, 65,
127, 192, 200, 203, 240, 257
Castella, Daniel F. 40
Chaffee, Steve H. 136
Chelcea, Adina 41, 222 Chelcea, Septimiu 40, 41, 222 Chomsky, Noam Avram 13, 33,
41, 91, 253, 257, 259
Cicourel, Aaron Victor 14, 17,
248, 254, 257
Ciorănescu, Alexandru 19
Cole, P. 205 Comte, Auguste 154, 257 Conklin, Harold C. 245
Cook-Gumperz, Jenny 254

276 Cooley, Charles Horton 225-228,
234, 257
Copernic, Nicolaus 12 Corbu, Nicoleta 106, 129, 153,
233, 234, 244, 245
Coșeriu, Eugeniu 29, 40, 129, 258
Cuilenburg, J.J. van 107, 159, 160,
167, 169, 185, 187, 188
Culda, Lucian 37, 41 Dance, Frank E.X. 10, 72, 76-78,
87, 179, 258
Darwin, Charles 12, 109, 154 DeFleur, Melvin Lawrence 5, 51,
72, 87-90, 166, 258
De Visscher, Pierre 50, 167, 222 Devitt, Michael 50
Dewey, John 96, 224, 225, 258,
267
Dinu, Mihai 28, 41, 222 Dobrescu, Paul 106, 129, 153,
167, 233, 234, 244, 245
Doob, Leonard William 153
Drucker, Peter 153 Duck, Steve 50 Dummet, Michael Anthony
Eardley 198, 199, 205, 258
Duns Scotus 99
Durkheim, Emile 154, 258
Eco, Umberto 122, 125-128, 130,
197, 205, 258
Einstein, Albert 61 Ekman, Paul 38, 258 Ellul, Jacques 149
Engel, Johann Jakob 109
Erikstadt, Jessica 107 Escarpit, René 15 Feigl, Herbert 60 Festinger, Leon A. 15, 137, 168,
171, 176, 187, 259
Firth, Raymond William 32, 259 Fiske, John 17, 18, 20, 28, 41, 119,
125, 129, 166, 167, 187
Flor, Jan Riis 65 Fodor, Jerry Allan 42, 259, 260 Foerster, Heinz von 14, 259 Franck, Philip 60 Frege, Friedrich Ludwig Gottlob
5, 54, 56-58, 61, 64, 103, 127,
199, 200, 259
Friedman, Howard S. 40 Friesen, Wallace V. 38, 258 Fromm, Erich 235 Gaudet, Hazel 155, 166
Garfinkel, Harold 246, 248, 254,
259
Genette, Gérard 121, 259 Gerbner, George 5, 82-87, 90, 96,
166, 179, 259, 262
Glavce, Cristiana 40
Goffman, Erving 207, 224, 227,
230, 231, 234, 241, 259
Gödel, Kurt 60 Grice, Paul Herbert 199, 200, 205,
260
Gudikunst, William B. 188
Gumperz, John Joseph 249, 251,
254, 260
Gurevitch, M. 165, 167, 262 Habermas, Jürgen 235, 237-245,
260
Hahn, Hans 60
Haley, Jay Douglas 220, 260 Haman, Gilbert 42, 260 Hartley, John 166, 167, 187

277 Hartley, Ralph Vinton Lyon 25,
66, 260
Hass, H. 165, 167, 262 Heider, Fritz 132, 133, 135, 137,
168, 169, 180, 260
Herzog, Herta 237 Hilbert, David 61, 65, 240, 260 Hintikka, Kaarlo Jakko Juhain
195, 261
Hjelmslev, Louis Troll 6, 112-115,
121, 127, 261
Hobbes, Thomas 238 Homans, George C. 46 Horkheimer, Max 235-237, 239,
261
Hovland, Carl Iver 15
Hughes, Everett Cherrington
224, 261
Humboldt, Friedrich Wilhelm
Christian Karl Ferdinand Feiherr von 109, 261
Husted, Jørgen 64, 205
Hügli, Anton 64, 65, 205, 206 Hymes, Dell Hathaway 13, 33,
249-254, 260, 261
Iliescu, Adrian-Paul 64, 65, 204 Innis, Harold Adams 146, 261
Ivan, Loredana 41, 222
Jackson, Don 207-210, 212, 222,
223, 161
Jacques, François 69 Jakobson, Roman Osipovici 110,
111, 125, 129, 251, 262, 269
James, William 96, 267
Janis, I.L. 171 Jespersen, Jens Otto Harry 29,
262 Johnson, Wendell 5, 15, 75, 81-86,
90, 162, 262
Joos, Martin 34, 264 Juhos, Bela von 60
Jungheim, Nicholas O. 40, 41
Katz, Elihu 15, 165, 167, 181, 186,
262
Kaufmann, Felix 60 Kees, Weldon 37 Kellner, Douglas 237, 244, 262
Kincaid, D. Lawrence 178-182,
188, 262, 268
King, B.J. 171 Kraft, Victor 60 Kripke, Saul Aaron 56, 64, 191,
200, 205, 262
Kristeva, Julia 121, 130, 263
Kuhn, Thomas S. 15-17, 19, 191,
263
Lallement, Michel 254 Landecker, Werner S. 163
Larson, Carl E. 258
Lasswell, Harold Dwight 79, 80,
84, 85, 154, 155, 179, 257, 263
Lazarsfeld, Paul Felix 15, 155-
158, 160, 162, 166, 181, 186, 235, 256, 262, 263
Lenhardt, Vincent 144
Lesenciuc, Adrian 205 Lévi-Strauss, Claude 41, 119, 261,
263
Lewin, Kurt 160, 161, 167, 263 Lippmann, Walter 90, 154, 155,
263
Lohisse, Jean 14, 18, 144, 188,
207, 221
Lotman, Yuri Mihailovitch 263

278 Löventhal, Leo 235, 237, 264
Luhmann, Niklas 264 Lübke, Poul 64, 65, 205, 206 Lyle, Jack 165
Mach, Ernst 65, 264
MacLean, Malcolm S. 6, 13, 15,
135, 137, 162, 172-174, 176, 178, 264, 271
Macoviciuc, Vasile 41, 64, 113,
205
Maletzke, Gerhard 182-185, 264
Marcuse, Herbert 235, 264 Marga, Andrei 205 Martin, Dominique 51 Martinet, André 264 Marx, Karl 147, 148
Maturana, Humberto R. 17, 264,
271
McCombs, Malcolm E. 90, 164,
167
McLeod, Jack M. 136
McLuhan, Herbert Marshall 15,
146-149, 152, 153, 265
McQuail, Denis 40,41, 51, 68, 77-
79, 84, 87, 89, 90, 167, 187, 188, 264
McTaggart, John McTaggart Ellis
265
Mead, George Herbert 224, 227-
229, 234, 256, 265
Mead, Margaret 216, 265 Metzger, Jean-Luc 51 Michel, Jean-Luc 144, 167
Miège, Bernard 17-20
Mill, John Stuart 200, 265 Mises, Richard Edler von 60 Mody, Bella 188 Moller, W.A.J. 158
Montague, Richard Merett 265 Montgomery, Martin 166, 167,
187
Moore, George Eduard 60, 265
Morgan, J 205 Morley, Frank 124 Morris, Charles William 32, 33,
122, 124, 126, 127, 209, 265
Mucchielli, Alex 18-20, 138, 144,
223
Mukařovský, Jan 110, 129, 266
Neculau, Adrian 50, 167, 222 Neurath, Otto 60, 266 Newcomb, Theodore Mead 13,
15, 133,-135, 137, 169, 172,
175, 176, 180, 266
Nicholas, Pierre 144 Nirenburg, Sergei 107 Noelle-Neumann, Elisabeth 19,
163, 167, 186, 266
Noomen, G.W. 107, 159, 160, 167,
169, 185, 187, 188
Nyquist, Harry 66 Ockham (Occam), William 54 Ogden, Charles Kay 6, 32, 102-
105, 127, 266, 268
Oncken, Hermann 11
Osgood, Charles Egerton 15, 72-
75, 98, 135, 136, 168, 169, 180, 256, 266
O’Sullivan, Tim 166, 167, 187 Pagliaro, Antonio 29, 266
Palmer, Harold Edward 29, 266
Park, Robert Ezra 224, 227, 232,
267
Parker, Edwin 165

279 Pârvu, Ilie 77, 80, 89, 90, 153, 245
Peirce, Charles Sanders 6, 32, 56,
95-99, 101-103, 106, 127, 259, 266, 267
Pierre, Philippe 51
Planck, Max Karl Ernst Ludwig
269
Platon 257 Plax, Timothy 90 Polanyi, Michael 17, 267
Pollock, Friedrich 235, 267
Popper, Karl Raimund 12, 13, 91,
154, 257, 263, 267
Prigogine, Ilya 182 Putnam, Hilary, 191, 269 Quine, Willard von Orman 62,
63, 191, 200-203, 206, 267
Raicu, Florina 40 Rakin, Victor 107 Ramonet, Ignacio 151-153, 268 Reggio, Ronald E. 40
Reijnders, A.D. 158
Richards, Ivor Armstrong 6, 32,
102-105, 107, 127, 266, 268
Ricœur, Paul 197 Riesman, David 224, 268 Robinson, J.P. 158, 186
Rogers, Everett M. 178-181, 188,
262, 268
Rovența-Frumu șani, Daniela 51
Ruesch, Jürgen 37 Russell, Bertrand Arthur
William 54, 58, 60, 61, 64, 198,
200, 268
Ruwet, Nicholas 125 Sacks, Harry 254 Samson, A.P. 50 Sapir, Edward 13, 40, 191, 204,
248, 253, 254, 261, 268, 271
Saules, Leonard 27 Saunders, Danny 166, 167, 187
Saussure, Ferdinand de 6, 29, 31,
32, 40, 61, 91-96, 98, 100, 103, 104, 106, 109, 112-115, 117, 118, 127, 255, 262, 263, 268
Schaeffer, Pierre Henri Marie
176-178, 269
Schlick, Moritz 60, 269
Schmidt, Emerson P. 228 Scholten, O. 107, 159, 160, 167,
185, 187, 188
Scholz, Oliver R. 206 Schramm, Wilbur 15, 72, 73, 75,
76, 78, 83, 87, 90, 165, 256, 269
Searle, John Rogers 191, 196-199,
205, 243, 269
Sebeok, Thomas Albert 6, 41,
121-125, 129, 130, 269
Seidman, Steven 245
Severin, Werner J. 78, 87, 90, 132,
136, 137
Sfez, Lucien 10, 18-20, 43, 45, 50,
68, 69, 77, 142, 144, 149, 150, 153, 214, 216, 222, 237, 269
Shannon, Claude Elwood 15, 21,
25, 26, 28, 66-74, 77, 82, 87-89, 124, 131, 211, 269, 270
Shaw, Donald E. 90, 164, 167 Small, Albion Woodbury 224,
270
Spier, Leslie 204
Stappers, J.G. 158 Stănciugelu, Irina 28, 203
Sterelny, Kim 50

280 Strauss, Albion L. 224, 270
Strawson, Peter Frederick 198,
199, 201, 270
Sung, Eunjung 188
Tankard, James W., Jr. 78, 87, 90,
132, 136, 137
Tannenbaum, Percy H. 168, 266 Tarski, Alfred 200, 270 Thayer, Lee O. 6, 68, 142-144, 270 Thomas, William Isaac 224, 233,
272
Thompson, John B. 48, 51 Toffler, Alvin 146 Touraine, Alain 236, 244, 270 Tönnies, Ferdinand 154, 270 Tran, Vasile 28
Trubetzkoi, Nikolai Sergheevici
110, 270
Tukey, J.W. 25 Varela Garcia, Francisco Javier
17, 19, 271
Vattimo, Gianni 12
Vocate, Donna R. 78 Waissmann, Friedrich 60
Watzlawick, Paul 17, 19, 207-213,
221-223, 271
Weakland, John H. 220, 271
Weaver, Warren 15, 28, 66,-69,
74, 77, 89, 270, 271
Weil, Felix J. 235 Westley, Bruce H. 6, 13, 15, 135,
137, 162, 172-174, 176, 178, 264, 271
Wete, Francis N. 188
White, Morton Gabriel 63 Whittaker, J.O. 170 Whorf, Benjamin Lee 13, 40, 191,
204, 248, 253, 254, 271
Windahl, Sven 68, 77, 79, 84, 89,
90, 188
Wiener, Norbert 68, 70-72, 77, 78,
89, 207, 210, 271
Wilkin, Yves 214, 222 Wittgenstein, Lugwig 12, 20, 54,
58-61, 63-65, 83, 90, 191-199,
204, 205, 210, 261, 271.

255 Referințe biografice

Adorno, Theodor Wiesengrund (1903-1969), filosof și
muzicolog german, cel mai important exponent al primei genera ții
a Școlii de la Frankfurt. A criticat mass-media, prin intermediul
cărora sunt determinate nevoile individuale.
Argyle, Michael (1925-2002), psiholog englez, orientat spre
psihologia social ă. A studiat domeniul comunic ării nonverbale,
realizând o tipologie a codurilor nonverbale.
Austin, John Langshaw (1911-1960), filosof englez,
întemeietor al filosofiei limbajului comun. A studiat „actele de
vorbire” și a identificat în cadrul acestora aspectele locu ționare,
ilocuționare și perlocu ționare.
Bally, Charles (1865-1947), lingvist elve țian, elev al lui
Saussure, continuator al cercet ării în domeniul lingvisticii
structurale și părinte al stilisticii.
Barnlund, Dean C. , cercetător american în domeniul
comunicării, cu predilec ție în ceea ce prive ște comunicarea
intercultural ă, autor al unui model interac țional.
Barthes, Roland (1915-1980), semiotician și critic literar
francez, orientat spre studierea primatului limbii asupra originalit ății vorbitorului. Influen țat de concep ția structuralist ă, o
apropie de teoria textului și de studiul subiectivit ății
autorului/cititorului. A elaborat un model al semnific ării pe dou ă
niveluri: primul – al denot ării, al doilea – al conot ării și al mitului.
Bateson, Gregory (1904-1988), psihiatru și antropolog ame-
rican de origine britanic ă, personalitate complex ă, autor a nume-
roase studii interdisciplinare, pr eocupat de conexiunea istorie/
natură. A fost principalul exponent al grup ării de la Palo Alto. A
lansat teoria „dublei constrângeri” ( double bind ) și a aplicat-o în
psihoterapie.
Baudrillard, Jean (1929), sociolog și filosof francez, critic
înverșunat al „determinismului tehno logic”, promotor al unei
economii a semnelor și cercetător în domeniul consumului în
societatea contemporan ă.
Beavin Bavelas, Janet (1940), psiholog american, profesor
emerit în psihologie, preocupat de studiul limbajului natural în

256 dialogul fa ță-în-față și de comunicarea în domeniul medical și
psihoterapeutic, reprezentant al Școlii de la Palo Alto.
Beneviste, Émile (1902-1976), reputat lingvist francez,
având o contribu ție important ă în lingvistica general ă, distingând
între câmpurile de studiu al semioticii și al semanticii și elaborând
alte raporturi între limb ă și limbaj, în baza intercondi ționării limbă-
cultură.
Berelson, Bernard (1912-1979), om de știință american; a
avut contribu ții importante în câmpul științelor comportamentale
și a elaborat, împreun ă cu Lazarsfeld, teoria fluxului comunic ării în
doi pași.
Berlo, David K. (1929), profesor la Universitatea din
Illinois, discipol al lui Wilbur Schramm și al lui Charles E. Osgood.
Autor al lucr ării Process of Communication: An Introduction to Theory
and Practice , a conceput modelul SMCR al comunic ării.
Berne, Eric (1910-1970), psihoterapeut american de origine
canadian ă, fondator al analizei tranzac ționale, ca stadiu
intermediar între abordarea intrapsihic ă și abordarea rela țional-
sistemică.
Bernstein, Basil (1924-2000), sociolog și lingvist britanic,
cunoscut în câmpul sociologiei educa ției, autor al teoriei codurilor
de limbaj, realizând distinc ția între codurile elaborate și codurile
restrânse.
Bertalanffy, Ludwig von (1901-1972), biolog și epistemolog
austriac, p ărintele teoriei generale a sist emelor; a propus cercetarea
transdisciplinar ă, pornind de la dep ășirea cauzalit ății lineare.
Birdwhistell, Ray L. (1918-1994), antropolog american,
părintele kinezicii, reprezentant de marc ă al grup ării de la Palo
Alto. A studiat polisemia gesturilor umane și a aplicat acestora
structurarea lingvistic ă.
Blumer, Herbert (1900-1987), sociolog american, membru al
Școlii de le Chicago, influen țat de studiile lui G.H. Mead. A
conturat cadrul teoretic de studiu a interac ționismului simbolic.
Bourdieu, Pierre (1932), sociolog francez, specializat în
analiza motiva țiilor aflate la baza op țiunilor de consum. A
întreprins cercet ări în domeniul comunic ării media și a elaborat

257 conceptul „noilor intermediari culturali” și noțiunea de „câmp
social”.
Braddock, Richard , profesor și cercetător în domeniul
comunic ării, a extins în 1958 formula lui Lasswell la forma „ Who?
Says what? To whom? Under what circumstances? ”
Bréal, Michel Jules Alfred (1832-1915), lingvist francez,
preocupat de cercetarea gloto-lingvistic ă (semantica istoric ă și
teoretică) și de raporturile gândire – limbaj.
Bühler, Karl (1879-1963), filosof și psiholog german de
orientare gestaltist ă, profesor al lui Karl Popper. Plecând de la
ideea lui Platon de a defini limbajul ca organon (instrument) de
informare, a realizat un model semiotic de comunicare, sco țând în
evidență funcțiile comunic ării: expresiv ă, reprezentativ ă și de apel.
Carnap, Rudolf (1891-1970), filosof german, reprezentant
de marcă al filosofiei analitice. Și-a propus o înlocuire a filosofiei cu
logica aplicat ă, adică cu analiza logic ă a limbajelor cu sens. A pus la
baza logicii semantica, în special semantica pur ă, care determin ă
semnifica ția expresiilor verbale și a termenilor în mod ipotetic. A
dezvoltat dihotomia extensiune (denota ție) – intensiune, punând
accentul pe intensiune.
Chomsky, Noam Avram (1928), lingvst american, autor al
unei teorii a „gramaticii generative”. A definit competen ța
lingvistic ă, a pus la baza diversit ății limbilor naturale scheme și
componente simple, de ordin general și a influen țat prin teoria sa
numeroase studii în câmpul științelor sociale.
Cicourel, Aaron Victor , sociolog american, profesor emerit
al Universit ății din California, orientat spre etnometodologie.
Abordările sale multidisciplinare vizeaz ă domeniile criticii
metodologice, sociologiei devian ței, studiilor demografice. A
militat pentru conturarea unei „alian țe interdisciplinare” între
sociologie, filozofie, antropologie și lingvistic ă.
Comte, Auguste (1798-1857), sociolog și filosof francez,
precursor al pozitivismului; a urm ărit înfiin țarea unei filosofii în
care să se renun țe la explicarea cauzelor.
Cooley, Charles Horton (1864-1929), sociolog american
influențat de Școala de la Chicago. A avut contribu ții remarcabile

258 privitoare la subiectivitatea social ă și a elaborat conceptul „sine-
oglindă” (looking-glass self ).
Coșeriu, Eugen (1921-2002), filolog romanist de origine
română, fondator al Școlii lingvistice de la Tübingen; autor al
cunoscutei lucr ări Lecciones de lingüística general (1981). A stabilit
trei niveluri ale limbajului: universal, istoric și concret, c ărora le-a
suprapus cunoa șterea, activitatea și produsul lingvistic.
Dance, Frank E.X. (1956), profesor la Universitatea din
Wisconsin, a studiat comunicarea interpersonal ă. A elaborat
modelul elicoidal al comunic ării și a adunat, împreun ă cu Carl E.
Larson, un num ăr de 126 de defini ții ale comunic ării, pe care le-a
grupat în 15 clase.
DeFleur, Melvin Lawrence (1923), reputat sociolog
american, cercet ător în domeniul teoriei comunic ării, în special al
comunic ării de mas ă. A abordat aceast ă disciplin ă din perspective
multiple, folosind metode și teorii din câmpul sociologiei și
psihologiei.
Dewey, John (1859-1952), reformator în domeniul
educațional, psiholog și filosof american, orientat spre pozitivismul
logic, unul dintre pionier ii pragmatismului american; p ărinte-
fondator al Școlii de la Chicago.
Dummet, Michael Anthony Eardley (1925), filosof britanic,
autor al unei istorii a filosofiei analitice. A construit o filosofie a limbajului bazat ă atât pe abordarea riguroas ă, cât și pe cea
neriguroas ă
a limbajului.
Durkheim, Émile (1858-1917), sociolog francez, interesat de
problema integr ării în societate, autor al lucr ării Despre diviziunea
muncii sociale (1893).
Eco, Umberto (1932), semiotician și romancier italian,
teoretician al caracterul ui deschis al operei. A propus o revizuire a
structuralismului, a elaborat o teorie a codurilor și a realizat
medierea între școala semiotic ă european ă și cea american ă.
Ekman, Paul (1934), psiholog american cu lucr ări de
pionierat în studiul emo țiilor. A studiat expresiile faciale și le-a
corelat cu emo țiile. A publicat împreun ă cu Wallace V. Friesen o
lucrare de referin ță în domeniul comunic ării nonverbale,
Unmasking the Face (1975).

259 Festinger, Leon A. (1919-1989), psiholog social american,
profesor de psihologie la Univ ersitatea din Minnesota, autor al
teoriei disonan ței cognitive.
Firth, Raymond William (1901-2002), etnolog
neozeelandez, specializat în domeniul organiz ării sociale. A
realizat o clasificare a semnelor lingvistice, completând cea de-a
doua tipologie a lui Peirce.
Fodor, Jerry Alan (1935), filosof american, cercet ător în
domeniul filosofiei min ții și al științelor cognitive. Influen țat de
opera lui Chomsky, a elaborat ipoteza limbajului „mentalez”
(Mentalese ), limbaj de natur ă computa țională cu care opereaz ă
creierul uman.
Foerster, Heinz von (1911-2002), fizician și filosof american
de origine austriac ă, arhitect al domeniului ciberneticii; a studiat
similarități între sistemele cibernetice în biologie și electronic ă.
Frege, Friedrich Ludwig Gottlob (1848-1925), logician,
matematician și filosof german; a pus bazele formei actuale a logicii
matematice, integrând în gândirea occidental ă logica aristotelic ă, și
a introdus operatorii logici. A considerat c ă sensul enun țurilor
reprezint ă condiția de adev ăr a acestora.
Garfinkel, Harold (1917), profesor emerit în sociologie la
Universitatea din California, p ărintele etnometodologiei. A replicat
la sociologia clasic ă prin studiul activit ăților rutiniere, prin apel la
observația direct ă și la observa ția participant ă. A studiat
indexalitatea, reflexivitatea și descriptibilitatea limbajului.
Genette, Gérard (1930), teoretician lit erar francez, asociat
structuralismului reprezentat de R. Barthes și Cl. Lévy-Strauss. A
avut contribu ții importante în naratologie și a construit o teorie a
arhitextului.
Gerbner, George (1919-2005), cercet ător american de
origine maghiar ă, profesor universitar, fo ndator al teoriei cultiv ării.
A activat în U.S. Army, iar dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial s-a
dedicat studiului comunic ării, în special în ceea ce prive ște
comunicarea de mas ă, elaborând un model multifunc țional și
teoria cultiv ării media.
Goffman, Erving (1922-1982), sociolog canadian, apropiat al
școlilor de la Palo Alto și de la Chicago, p ărintele dramaturgiei

260 sociale. Prin lucrarea sa cea mai reprezentativ ă, Viața socială ca
spectacol (1956), a studiat interac țiunile sociale și le-a prezentat ca
reprezenta ții teatrale în fa ța unui public reprezentat de receptori.
Grice, Herbert Paul (1913-1988), filosof al limbajului de
origine englez ă, profesor la Universitatea din Oxford. Orientat spre
studiul limbajului comun, a form ulat un principiu al comunic ării:
principiul cooper ării, respectiv patru maxime conversa ționale: a
cantității, a calității, a relevan ței și a modalit ății.
Gumperz, John Joseph (1922), lingvist și antropolog
american, profesor la Universitate a din California. A studiat limbile
din India și s-a aplecat asupra analizei conversa ționale. A
contribuit, al ături de Hymes, la dezvoltarea unei noi metode în
sociolingvistic ă, denumit ă etnografia comunic ării.
Habermas, Jürgen (1929), filosof și sociolog german, cel mai
important reprezentant al celei de-a doua genera ții a Școlii de la
Frankfurt. A elaborat teoria „ac țiunii comunicative”, ca ac țiune
orientată spre înțelegere, punând în discu ție capacitatea de acord
interacțional dintre indivizi. A definit competen ța de comunicare în
termeni diferi ți de competen ța lingvistic ă chomskian ă.
Haley, Jay Douglas (1923-2007), psihoterapeut american,
figură marcantă a terapiei de familie, reprezentant al Școlii de la
Palo Alto. Hall, Edward T. (1914), antropolog american, p ărinte al
proxemicii și cronemicii, reprezentant al Școlii de la Palo Alto. A
studiat distan țele sociale și tipologiile de percepere a timpului și le-a
raportat la contextul cultural.
Harman, Gilbert (1938), filosof american, profesor la
Universitatea Princeton. A elaborat împreun ă cu Fodor ipoteza
limbajului „mentalez” cu care opereaz ă mintea uman ă.
Hartley, Ralph Vinton Lyon (1888-1970), inginer și
cercetător american, inventator al oscilatorului Hartley, precursor al
teoriei informa ției.
Heider, Fritz (1896-1988), psiholog austriac de forma ție
gestaltistă, autor în 1946 al primei contur ări a unei teorii a
consistenței cognitive, teor ia echilibrului.
Hilbert, David (1862-1943), matematician german,
concentrat pe problema axiomatiz ării științelor (idee devenit ă ideal

261 hilbertian pentru reprezentan ții Cercului de la Viena), presupunând
în primă fază axiomatizarea formal ă a unei teorii, iar în cea de-a
doua demonstrarea c ă aceasta nu este contradictorie sau c ă nu se
reduce la o alt ă axiomă.
Hintikka, Kaarlo Jakko Juhain (1929), filosof finlandez,
profesor la Universitatea Stanford. Continuator al studiului „jocurilor de limbaj” wittgenstei niene, a întemeiat o teorie a
acestora, f ăcând diferen ță între dou ă n i v e l u r i d e i n f o r m a ție: de
suprafață și de adâncime.
Hjelmslev, Louis Troll (1899-1961), lingvist danez,
fondatorul Cercului lingvistic de la Copenhaga, întemeietorul
teoriei glosematice. A propus o analiz ă lingvistic ă de tip atomar,
care a avut o influen ță ulterioar ă important ă.
Horkheimer, Max (1895-1973), filosof german, fondator al
Institutului pentru Cercet ări Sociale de la Frankfurt. Are contribu ții
importante în studiul mecanismelor consensului și ale form ării
opiniei publice.
Hughes, Everett Cherrington (1898-1983), sociolog
american, membru al Școlii de la Chicago, preocupat de domeniul
educației medicale.
Humboldt, Friedrich Wilhelm Christian Karl Ferdinand
Feiherr von (1767-1853), func ționar guvernamental, diplomat și
filosof german, fondatorul Universit ății Humboldt din Berlin. A
avut importante contribu ții în filosofia limbajului.
Hymes, Dell Hathaway (1927), sociolongvist și antropolog
american, preocupat de antropologia lingvistic ă. Influențat de Boas
și Sapir, a studiat rela ț
iile dintre limbaj, comportament și mediul
cultural și a pus bazele sociolingvisticii. A înlocuit termenul de
competen ță lingvistic ă cu cel de competen ță comunica țională și a
propus un model de comunicarea cunoscut sub numele de schema
S-P-E-A-K-I-N-G, un acronim al elementelor componente.
Innis, Harold Adams (1894-1952), profesor canadian de
economie politic ă, autor al unei opere de pionierat în domeniul
teoriei comunic ării și al studiilor media.
Jackson, Don (1920-1968), psihoterapeut american,
părintele terapiei de familie, reprezentant al Școlii de la Palo Alto.
A fost unul dintre promotorii teoriei interac ționale.

262 Jakobson, Roman Osipovici (1896-1982), lingvist rus,
membru important al Cercului ling v i s t i c d e l a P r a g a . D e f i l i a ție
dublă, structuralist ă și funcționalistă, este continuator al lingvisticii
saussuriene, în câmpul diacroniei, și totodat ă, continuator al școlii
lingvistice ruse. A stabilit, în baza modelului procesual al
comunic ării, factorii fundamentali ai acesteia.
Jespersen, Jens Otto Harry (1860-1943), lingvist danez
specializat în gramatica limbii engleze; a fondat International
Phonetic Association și a avut contribu ții importante în domeniul
foneticii.
Johnson, Wendell (1906-1965), psiholog american,
specializat în patologia vorbirii, cu o reputa ție pătată după
experimentul The Monster Study în care a supus jum ătate din
grupul experimental la o terapie negativ ă d e v o r b i r e . A a v u t o
contribuție important ă în câmpul teoretic al comunic ării, fiind
autorul unui model bidimensional care a premers modelului lui
Gerbner.
Joos, Martin (1907-1978), lingvist american, profesor la
Universitatea din Wisconsi n, autor al unei tipologii a stilurilor de
comunicare verbal ă.
Katz, Elihu (1926), sociolog american, specializat în teoria
comunic ării. Discipol al lui Paul Lazarsfeld, a contribuit la
dezvoltarea teoriei fluxului comunic ării în doi pa și și la conturarea
modelului circular al media, al ături de M. Gurevitch și H.Hass.
Kellner, Douglas (1943), filosof american și teoretician al
studiilor media, cel mai important re prezentant al celei de-a treia
generații a Școlii de la Frankfurt. A elaborat studii în domeniul
globalizării și al comunic ării mediate, a introdus termenul „cultur ă
media”, fiind autorul lucr ării Media Culture: Cultural Studies,
Identity and Politics Between the Modern and the Postmodern (1995).
Kincaid, D. Lawrence (1945), cunoscut teoretician în
domeniul comunic ării; a elaborat împreun ă cu E.M. Rogers
modelul convergen ței comunica ționale, un model bazat pe
„înțelegerea mutual ă”, și a pus bazele teoriei convergen ței
culturale, împreun ă cu G.A. Barnett.
Kripke, Saul Aaron (1935), filosof și logician american,
părinte al semanticii „lumilor posibile”. A introdus teza

263 designatorului rigid, conform c ăreia exist ă obiecte din lumea
actuală care nu pot fi altfel în ni ci una din lumile posibile.
Kristeva, Julia (1941), filosof, critic literar, psihanalist și
scriitor francez de origine bulgar ă, reper în analiza critic ă și teoria
culturală. A propus conceptele de genotext și fenotext și a elaborat
numeroase studii semiotice.
Kuhn, Thomas S. (1922), istoric și filosof al științei de
origine american ă personalitate marcant ă a epistemologiei. A
înnoit cercetarea epistemologic ă popperian ă, opunându-se tradi ției
logiciste din domeniu. A stabilit un model „revolu ționar” al
dezvoltării științifice, abandonându-l pe cel „cumulativ”,
presupunând trecerea de la o „paradigm ă” la alta, adic ă transferul
între moduri diferite și incomensurabile de a vedea lumea.
Lasswell, Harold Dwight (1902-1978), sociolog, aplecat
asupra studiului propagandei, unul dintre pionierii psihologiei politice. A elaborat celebrul model al comunic ării 5W în cadrul
articolului publicat în 1948, „T he structure and function of
communication in society”: „ Who? Says what? In which channel? To
whom? With what effect? ”.
Lazarsfeld, Paul Felix (1901-1977), sociolog american de
origine austriac ă, licențiat în matematic ă. A aplicat modele
matematice în sociologie și a creat instrumente de cercetare
empirică standardizate. A elaborat teoria comunic ării în doi pa și,
relevând rolul liderilor de opinie.
Lévy-Strauss, Claude (1908), antropolog francez, licen țiat în
filozofie. Continuator al tradi ției antropologiei culturale a lui Boas.
A pus în aplicare structuralismul sa ussurian în etnologie, ceea ce a
condus la elaborarea unei gr amatici generale a miturilor.
Lewin, Kurt (1890-1947), psiholog american de origine
germană, de filia ție gestaltist ă. S-a dedicat studiului afectivit ății,
personalit ății și interac țiunilor de grup; a introdus conceptul de
„gatekeeper” în câmpul teoretic al comunic ării de mas ă.
Lippmann, Walter (1889-1974), scriitor, jurnalist și analist
politic american; a elaborat lucr ări de pionierat în domeniul
comunic ării de mas ă și în studiul opiniei publice.
Lotman, Iuri Mihailovici (1922-1993), semiolog și istoric al
literaturii de origine rus ă, de orientare structuralist ă. Autor al unui

264 model dinamic de cultur ă, conform c ăruia sistemele semiotice sunt
elaborate în baza unor coduri care, contrapunându-se, dau na ștere
semnifica țiilor noi.
Löventhal, Leo (1900), sociolog și teoretician al literaturii de
origine german ă, membru al primei genera ții a Școlii de la
Frankfurt. A studiat retorica și teoria comunic ării în situa ții de
autoritarism.
Luhmann, Niklas (1927), sociolog german care a propus
studiul societ ății ca sistem autoreferen țial, autopoietic, capabil s ă
producă și să reproduc ă în mod autonom elementele componente
cu ajutorul comunic ării.
Mach, Ernst (1838-1916), fizician, psiholog, epistemolog și
istoric al științei de origine austriac ă, considerat p ărinte spiritual al
Cercului de la Viena. A elaborat o critic ă a mecanicismului și a
influențat ulterior empirismul logic.
MacLean, Malcolm S. (1920-1974), cercet ător în câmpul
comunic ării, autor al unui model de studiu mass-media și coautor
al modelului de comunicare în mas ă Westley-MacLean.
Maletzke, Gerhard (1922), profesor universitar și cercetător
în domeniul comunic ării și psihologiei, autor al lucr ării Psychologie
der Massenkommunikation (1963) și a unui model-sintez ă de
comunicare.
Marcuse, Herbert (1898-1979), filosof german, reprezentant
al Școlii de la Frankfurt. Fin analist al societ ății industriale,
descoper ă în cadrul acesteia o form ă de totalitarism și un sistem de
persuasiune care gestioneaz ă nevoile sociale.
Martinet, André (1908), lingvist francez, apropiat din punct
de vedere teoretic de ideile cerc ului lingvistic praghez. A propus
teoria „dublei articul ări” a limbajului în baza unor elemente
minime de semnifica ție denumite „moneme”, care pot fi
descompuse în unit ăți minime f ără semnifica ție, denumite
„foneme”.
Maturana, Humberto R. (1928), biolog chilian. A studiat
procesele biologice care stau la originea cunoa șterii și limbajului și
a proiectat autoreferen țialitatea și autopoieza sistemelor biologice.
McQuail, Denis (1935), cercet ător englez în câmpul teoretic
al comunic ării, profesor la Universitatea din Amsterdam.

265 Preocupat de domeniul comunic ării de mas ă, autor al lucr ării de
referință Modele ale comunic ării pentru studiul comunic ării de mas ă
(1982).
McLuhan, Herbert Marshall (1911-1980), sociolog
canadian, promotor al ideii „d eterminismului tehnologic” în
comunicarea de mas ă. A studiat raporturile dintre tehnologia
comunica țională și cultură și a lansat ideea extinderii sistemului
nervos uman la scar ă planetar ă prin intermediul media.
Mead, George Herbert (1863-1931), psiholog social și
sociolog american de orientare pragmatist ă, membru marcant al
Școlii de la Chicago. A focalizat studiile în jurul concep ției de
„sine”, care „autointerac ționează” răspunzând la stimuli exteriori,
punându-l la baza ac țiunii sociale.
Mead, Maragret (1901-1978), antropolog american cu
contribuții importante în studierea personalit ății, soția și
colaboratoarea lui Gregory Bateson. A promovat ideea
schimburilor interindividuale simb olice, înlocuind modelul stimul-
răspuns al behaviori știlor.
Mill, John Stuart (1806-1873), filosof englez, reprezentant al
pozitivismului. A individualizat judec ățile inductive, presupunând
demersul de la particular la univ ersal de cele deductive, de la
general la particular, și a exprimat nevoia model ării științei în baza
raționamentelor inductive.
Montague, Richard (1930-1971), logician și filosof englez al
limbajului, reprezentant al f ilozofie analitice, promotor al
„gramaticii universale” (sau „grama tica lui Montague), teorie care
privește generalitatea structurilor lo gico-matematice în limbajele
naturale.
Moore, George Eduard (1873-1958), filosof englez, membru
al școlii analitice de la Cambridge. A contribuit la conturarea
orizontului filosofiei analitice, propunând o filozofie a „sim țului
comun” ca reac ție la neoidealismul lui Bradley și MacTaggart.
Morris, Charles William (1901-1979), filosof american,
profesor la Universitatea din Chic ago, adept al neopozitivismului
și promotor al unei „ științe unificate” pe scheletul filosofiei
științifice. A studiat teoria general ă a semnelor, pe care a

266 considerat-o instrumentul unific ării respectivei științe,
aprofundând rela țiile formale dintre semne și clasificarea acestora.
Mukařovský, Jan (1891-1975), teoretician al esteticii și
literaturii, de origine ceh ă, membru al Cercului lingvistic de la
Praga. A sus ținut ideea dep ășirii sensului esteticii și semnifica ției
operei de art ă ca funcție lingvistic ă sau a comunic ării.
Neurath, Otto (1882-1954), filosof și sociolog austriac, unul
dintre ini țiatorii Cercului de la Viena, fondator al empirismului
logic, adept al adopt ării „limbajului fizicalis t” în toate domeniile și
al axiomatiz ării științelor.
Newcomb, Theodore Mead (1903-1984), profesor de
sociologie și psihologie la Universitatea din Michigan, autor al unei
teorii a consisten ței cognitive, teoria simetriei.
Noelle-Neumann, Elisabeth (1916), cercet ător german în
domeniul științelor politice, în special în studiul opiniei publice,
autor al modelului „spiralei t ăcerii”.
Ogden, Charles Kay (1889-1957), lingvist, filosof și scriitor
britanic, în a c ărui lucrare principal ă, The Meaning of Meaning: A
Study of the Influence of Language upon Thought and of the Science of
Symbolism (1923), realizat ă în coautorat cu I.A. Richards, este
conturat un model semiotic triadic, sub influen ța colabor ării cu
Ch.S. Peirce.
Osgood, Charles Egerton (1916-1991), psiholog american, a
elaborat tehnica de m ăsurare a în țelesului conotativ al conceptelor
(diferențialul semantic). A activat la Universitatea Yale și la
Institutul pentru Cercet ări în Comunicare. Este cunoscut și pentru
dezvoltarea modelului circular al comunic ării, respectiv pentru
contribuția, împreun ă cu Percy Tannenbaum, la elaborarea teoriei
congruen ței.
Pagliaro, Antonio (1898-1973), glotolog, filolog și filosof al
limbajului de origine italian ă, fondator al „criticii semantice”,
metodă adecvat ă reconstituirii pe baza analizei textelor a na șterii
semnelor lingvistice.
Palmer, Harold Edward (1877-1949), lingvist britanic, autor
a numeroase studii în fonetic ă, pionier în domeniul pred ării și
învățării limbii engleze.

267 Park, Robert Ezra (1864-1944), sociolog american, cercet ător
și profesor universitar, unul din reprezentan ții de marc ă ai Școlii
de la Chicago. A promovat cercet area prin intermediul demersului
empiric și al observa ției participative și a prefigurat teorii ale
efectelor media.
Peirce, Charles Sanders (1839-1914), filosof, logician și om
de știință american, p ărinte al pragmatismului al ături de William
James și John Dewey. A considerat pragmatismul o doctrin ă a
semnifica ției logice. A avut contribu ții importante în domeniul
logicii formale contemporane. Este considerat fondatorul
semioticii, disciplin ă spre care converg logica și ontologia. A
dezvoltat un model semiotic triadic și a clasificat semnele în baza a
trei criterii.
Polanyi, Michael (1891-1876), filosof maghiar cu contribu ții
importante în domeniul sociologiei și epistemologiei, ap ărător al
independen ței cercet ării științifice față de structurile sociale
dominante.
Pollock, Friedrich (1894-1970), om de știință și filosof
german de orientare neo-marxist ă, fondator al Institutului pentru
Cercetări Sociale din Frankfurt.
Popper, Karl Raimund (1902-1994), filosof austriac
naturalizat în Anglia, orientat spre teoria cunoa șterii. A formulat
principiul incertitudinii în cunoa șterea uman ă c a u r m a r e a
inexisten ței adevărurilor evidente, sus ținând ideea c ă teoriile
științifice sunt ipoteze, încerc ări de descriere adev ărată a lumii.
Putnam, Hilary (1926), filosof american; a elaborat studii în
domeniile filosofiei min ții, a limbajului și a științei. A dezvoltat o
teorie cauzal ă a referin ței și a formulat o teorie original ă a
înțelesului.
Quine, Willard van Orman (1908-2000), logician și profesor
de filozofie la Universitatea Harvard, având contribu ții importante
în ontologie, logica simbolic ă și filosofia limbajului. A studiat
posibilitatea traducerii, cont urând principiul indetermin ării
acesteia. A renun țat la orientarea analitic ă, având drept principal
argument faptul c ă limbajul nu poate fi un instrument neutru de
exprimare, ci o teorie global ă despre lume.

268 Ramonet, Ignacio (1943), semiolog de origine spaniol ă,
redactor șef al publica ției Le Monde Diplomatique , autor al unei
importante critici a suprema ției media.
Richards, Ivor Armstrong (1893-1979), important critic
literar englez, influen țat de New Criticism. A colaborat cu Ogden,
lucrarea reprezentativ ă fiind The Meaning of Meaning , publicat ă în
1923; a contribuit, împreun ă cu acesta, la conturarea unei noi
perspective triadice asupra semnului și a elaborat distinc ția dintre
semnifica ția cognitiv ă și semnifica ția emotiv ă a cuvintelor.
Riesman, David (1909-2002), sociolog și pedagog american,
membru al Școlii de la Chicago, precursor al „sociologiei publice”,
preocupat de distinc ția dintre personalit ățile orientate spre interior
(inner-directed ) și cele orientate spre al ții (other-directed ).
Rogers, Everett M. (1931-2004), scriitor american, profesor
și cercetător în domeniul comunic ării, părintele teoriei „difuz ării
informației”. A definit comunicarea în termenii acordului dintre
parteneri și a aeleboratm al ături de Kincaid, un model al
convergen ței comunica ționale.
Russell, Bertrand Arthur William (1872-1970), renumit
filosof britanic, reprezentant de marc ă al școlii analitice de la
Cambridge. A avut contribu ții importante în conturarea
programului logicist, dar s-a confruntat cu problematica
paradoxului și a fost nevoit s ă stabileasc ă o ierarhie a nivelurilor
logice între enun țuri. Este considerat p ărintele atomismului logic,
concepție conform c ăreia lumea este alc ătuită din fapte atomare,
cărora li se pot asocia propozi ții atomare.
Sapir, Edward (1884-1939), antropolog american de origine
germană, specializat în studiul limbilo r indienilor din America. A
realizat împ ărțirea familiilor lingvistice amerindiene în grupe
lingvistice. A acordat o importan ță deosebit ă studiul
interdetermin ării limbă-cultură.
Saussure, Ferdinand de (1857-1913), lingvist elve țian,
precursorul lingvisticii structurale. A studiat limbajul în baza unor
dihotomii: sincronie-diacronie, form ă-conținut, langue -parole și
semnul lingvistic în baza unei dihotomii similare: semnificant-
semnificat. În 1916 a fost publicat Cursul de lingvistic ă generală,

269 reconstituit din noti țele studen ților săi, lucrare de referin ță în
câmpul lingvisticii și al comunic ării.
Schaeffer, Pierre Henri Marie (1910-1995), scriitor și
compozitor francez, de forma ție inginer, p ărintele „muzicii
concrete”. A pus bazele Oficiulu i Francez de Radio-Televiziune
(ORTF), devenit ulterior Institutul Na țional al Audiovizualului. A
elaborat un model de comunica re mass-media, cunoscut sub
numele de modelul „patrulaterului deformabil”.
Schlick, Moritz (1882-1936), filosof german, disciplol al lui
Max Planck, unul dintre fondatorii Cercului de la Viena. A studiat
relația concept-judecat ă, considerând c ă acestea se presupun
reciproc, atâta vreme cât judecata este un raport de egalitate între concepte.
Schramm, Wilbur (1907-1987), profesor universitar și
cercetător în domeniul comunic ării. Considerat „p ărintele teoriei
comunic ării”, a avut un rol important în desprinderea acestei
discipline din rândul celorlalte științe și în dezvoltarea acesteia. A
înființat Institutul pentru Cercet ăr i î n C o m u n i c a r e ( Institute for
Communications Research ).
Searle, John Rogers (1932), filosof american, continuator al
studiilor lui Austin. A dezvoltat o teorie a actelor de vorbire,
orientându- și studiul asupra dimensiunii pragmatice și nu asupra
referentului.
Sebeok, Thomas Albert (1920-2001), semiotician și lingvist
american de origine maghiar ă, părintele „zoosemioticii” și al
„biosemioticii”. Autor al unei sinteze a cercet ărilor semiotice și
unui model de comunicare inspirat din studiile lui Bühler și
Jakobson.
Sfez, Lucien (1937), om de știință francez de origine
tunisiană, profesor de științe politice la Universitatea din Paris,
cercetător în domeniul studiilor despre ideologie, autor al unei
„critici” a comunic ării, Critique de la communication (1988).
Shannon, Claude Elwood (1916-2001), inginer și
matematician american, „p ărintele teoriei informa ției”. În 1948 a
publicat în Bell System Technical Journal „A mathematical theory of
communication”, articol ce avea s ă constituie baza lucr ării The
Mathematical Theory of Communication , realizat ă împreun ă cu

270 Warren Weaver și publicat ă în 1949. Este autorul modelului
matematic al comunic ării, cunoscut și sub numele de diagrama
schematic ă a unui sistem de comunica ții sau de modelul Shannon-
Weaver.
Small, Albion Woodbury (1854-1926), sociolog american,
fondatorul primului departament de sociologie din Statele Unite,
reprezentant al primei genera ții a Școlii de la Chicago.
Strauss, Anselm L. (1916-1996), sociolog american, membru
al Școlii de la Chicago, cunoscut în sociologia medical ă prin studiile
de pionierat în domeniul probleme lor legate de bolile cronice.
Strawson, Peter Frederick (1919-2006), filosof englez; a
dezvoltat un nou proiect de „metafizic ă descriptiv ă”. A relativizat
limbajul, considerând c ă pentru a exista „scheme conceptuale”,
conceptele ar trebui s ă fie date.
Tarski, Alfred (1902-1983), logician polonez, unul dintre
fondatorii semanticii ca parte a logicii. A formulat principiul
compozi ționalității, conform c ăruia condi țiile de adev ăr ale
enunțurilor depind de componentele lor.
Thayer, Lee O. , cercetător în câmpul comunic ării și în
management, cu studii de pionierat în domeniul comunic ării
organiza ționale; a elaborat un model tranzac țional al comunic ării,
subliniind rolul receptorului în conturarea mesajului.
Thomas, William Isaac (1863-1917), sociolog american,
reprezentant al Școlii de la Chicago, autorul teoremei Thomas ,
devenită lege fundamental ă în sociologie: If men define situations as
real, they are real in their consequences .
Touraine, Alain (1925), sociolog francez, orientat spre
studiul ac țiunii sociale, cu o contribu ție remarcabil ă în ceea ce
privește stabilirea rolului „mi șcării sociale” în dinamica
transform ărilor societ ății moderne.
Tönnies, Ferdinand (1855-1936), sociolog și filosof german;
a realizat distinc ția dintre „comunitate” ( Gemeinschaft ) și
„societate” ( Gesellschaft ), ca elemente reprezentative pentru
societatea preindustrial ă, respectiv industrial ă.
Trubetzkoi, Nikolai Sergheevici (1890-1938), lingvist rus
provenit din domeniul etologiei, reprezentant de baz ă al Cercului

271 lingvistic de la Praga, cu contribu ții importante în domeniul
fonologiei.
Varela García, Francisco Javier (1946-2001), biolog și filosof
chilian, p ărinte al neurofenomenologiei; a introdus în biologie,
împreun ă cu Maturana, conceptul de autopoiez ă.
Watzlawick, Paul (1921), psihoterapeut american de origine
austriacă, reprezentant de seam ă al Școlii de la Palo Alto, ini țiator
al unei „pragmatici a comunic ării”. A elaborat principiile
comunic ării și a aplicat aceste principii în domeniul psihoterapiei și
al schimb ării sociale.
Weakland, John H. (1919-1995), psihoterapeut american,
unul dintre fondatorii psihoter apiei de familie, membru al Școlii de
la Palo Alto.
Weaver, Warren (1894-1978), matematician și om de știință
american, coautor al lucr ării The Mathematical Theory of
Communication . S-a preocupat nu numai de aspectele tehnice ale
modelului matematic al comunic ării, ci și de cele semantice și
teleologice.
Westley, Bruce H. , profesor de jurnalism și cercetător în
câmpul comunic ării, autor în 1957, împreun ă cu M.S. MacLean, a
unui model de referin ță în câmpul comunic ării de mas ă,
încorporând no țiunile de gatekeeper și feedback .
Whorf, Benjamin Lee (1897-1941), lingvist și etnolog
american, discipol al lui Sapir. A adâncit studiile acestuia,
elaborând ipoteza relativit ății lingvistice, conform c ăreia faptele
sunt percepute diferit ca urmare a orizonturilor lingvistice diferite ale membrilor comunit ăților lingvistice diferite.
Wiener, Norbert (1894-1964), matematician american cu
contribuții importante în domeniile ingineriei electronice,
comunica țiilor și sistemelor de control. Este considerat „p ărintele
ciberneticii”, studiind implica țiile acesteia atât în inginerie, cât și în
cadrul sistemelor vii și al sistemelor sociale. În 1948 public ă
lucrarea Cybernetics: Or the Control and Communication in the Animal
and the Machine și introduce no țiunea de feedback, revolu ționară în
câmpul științelor comunic ării.
Wittgenstein, Ludwig (1889-1951), filosof austriac,
reprezentant al școlii analitice de la Cambridge. A elaborat cea mai

272 reprezentativ ă lucrare a filosofiei analitice, Tractatus logico-
philosophicus , publicat în edi ție princeps în 1921. A interferat cu
reprezentan ții Cercului de la Viena, ale c ăror studii au fost ulterior
influențate de Tractatus . Ulterior, a abandonat direc ția rigidă de
cercetare a limbajului, orientându- se spre studiul „jocurilor de
limbaj”.