II.COMUNICI DECI EXIȘTI

LUCRARE DE ABSOLVIRE

ZVONUL CA FORMĂ A AGRESIUNII COMUNICAȚIONALE

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II.COMUNICI DECI EXIȘTI

2.1.Introducere în comunicare

2.1.1.Delimitări conceptuale

2.2.Structura comunicării

2.2.1.Particularități ale comunicării

2.2.2.Forme ale comunicării

2.2.3.Bariere de comunicare

2.3.Mijloace de comunicare

2.3.1 Conceptul de comunicare de masa

2.3.2.Funcțiile comunicării în masă

III.ZVONUL FORMA A AGRESIUNII COMUNICAȚIONALE

3.1.Definiții, caracteristici, factori favorizanți

3.2 Studiu de caz

3.3. Poate fi anihilat un zvon

IV.CONCLUZII

Comunicarea este ,,energie a vieții sociale”, o replică la necesitatea și curiozitatea de a cunoaște, prin care două sau mai multe persoane se îmbogățesc reciproc. Totul devine subiect de comunicat: fapte, idei, opinii, sentimente. Oamenii nu caută comunicarea numai pentru a acționa, dar și în placerea de a se întalnii, astfel comunicarea atinge un înalt grad de dinamism, reprezent, într-o expresie sugestivă un fel de teatru în care participanții sunt în același timp și actori și spectatori..

Acesta este și motivul pentru care am ales ca în prima parte a lucrării să vorbesc despre comunicare în general, despre importanța și influența ei în viața noastră. Acest capitol, cu denumirea – COMUNICI DECI EXIȘTI – este structurat pe mai multe subcapitole astfel încât să acopăr o arie cât mai mare și cât mai relevantă din această artă captivantă – comunicarea.

Nu puteam dezbate tema aleasă fără o prezentare relevantă a elementelor de comunicare, a particularităților, formelor și barierelor de comunicare. Zvonul este tot o formă de comunicare, dar din păcate una negativă, fiind prezentat ca o afirmație adevarată, fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea, practică manipulativă care poate determina o persoană, un grup, o colectivitate să gandească, să acționeze și să se exprime conform intereselor inițiatorului, lăsând totuși impresia unei libertăți de gândire și decizie.

De cele mai multe ori, zvonul este folosit ca o armă pentru agresarea informațională. O persoană care se bucură de încrederea grupului din care face parte, lansează un zvon, o informație greu sau chiar imposibil de verificat, „obligând” celelalte persoane din grup să ia drept adevărat mesajul lansat. Efectele negative și impactul unui astfel de zvon sunt devastatoare și tocmai de aceea, în partea centrală a lucrării, am dezbătut această temă din prisma zvonurilor lansate în timpul Revoluîiei de la 1989, din România.

Având în vedere tipologia zvonului, delimitările conceptuale și razele de acțiune, am încercat prin acest studiu de caz să prezint atât influența mare pe care o poate avea zvonul lansat de o persoană care se bucură de încrederea opiniei publice, cât și efectele devastatoare pe care acest zvon le-a avut asupra populatiei române și a lumii întregi.

Am folosit ca suport pentru informațiile despre acest caz, declarațiile Președintelui american cu privire la această problemă, dar și declarații ale altor oficiali implicați direct în acest caz.

Doresc ca prin această lucrare să pot oferii convingerea ca zvonul și agresiunile informaționale sunt roade ale dorinței acerbe de manipulare, și că ele pot fi anihilate înainte ca noi, cei participanți la procesul de comunicare, să fim afectați

II.COMUNICI DECI EXIȘTI

2.1.INTRODUCERE ÎN COMUNICARE

Comunicarea,știința care stă la baza interacționării umane, este mai degrabă o artă cu care ne naștem, o artă care ne însoțește din prima clipă a vieții, ca apoi, pe tot parcursul ei să devină parte integrantă și indispensabilă în menirea noastră de a deveni oameni.

Toate încercările de definiții și toate definițiile comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, au câteva elemente comune: în primul rând, comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul fie de la un grup la altul; încă din primele zile ale vieții, când rostim pentru prima dată cuvântul „mama”, începem să interacționăm, să ne integrăm în această artă a comunicării, ca mai apoi să devenim conștienți de importanța acestui fenomen, de faptul că procesul de comunicare stă la baza existenței umane. Nimic din ceea ce înseamnă viață, existență, nu poate fi conceput în afara procesului de comunicare.

2.1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În sens larg, după cum am arătat mai sus, comunicarea umană poate fi definită ca procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un ins la altul fie de la un grup la altul.

Etimologic, „comunicarea” este acțiunea de „a face comun”, „a fi în relație cu”. Se pare că termenul își face apariția, pentru prima dată, în limba franceză în secolul al XIV-lea, având un sens apropiat de „comuniune”, „împărtășanie”, „participare”. Începând cu secolul al XVI-lea și mai ales al XVII-lea, el devine sinonim cu „acces”, „trecere”. De aici, o definiție minimă a noțiunii de comunicare, după cum afirma și Claude-Jean Bertrand în Introducere în presa scrisă și vorbită, ar ¹suna cam așa: Comunicarea este „ceea ce permite stabilirea unei relații între persoane, între obiecte sau între persoane și obiecte”.¹ Ea desemnează fie „acțiunea de a comunica”, fie „rezultatul acestei acțiuni”.

Literatura de specialitate oferă o gamă largă și variată de definiții: Dicționarul enciclopedic (vol.1) oferă termenului comunicare cea mai complexă definiție acoperind astfel aproape toate domeniile in care acest termen este folosit:

Înșiințare, știre, veste. Aducere la cunoștiința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene ce curg obișnuit de la data comunicării;

Prezentarea într-un cerc de specialiști a unei lucrări stiințifice;

Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.

În sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă, influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă.

Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit, incluzând nu numai limbajul scris sau vorbit ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și toate comportamentele umane.În anumite cazuri, este poate de dorit a mai lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion și de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion).²

J.J.Van Cuilenburg definește comunicarea un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.³

Procesul care satisface trebuințele omului și care este în strânsă legătura cu latura sociala a acestuia este comunicarea. Procesul comunicării, în sine, poartă cinci înțelesuri majore:

Comunicarea reprezintă întelegerea dintre două sau mai multe entități

Această înțelegere se bazează pe transfer și contratransfer informațional. Altfel spus, înțelegerea se bazează pe emisie de informație, pe percepția și darea unui sens acestei informații.

Înțelegerea dintre două entități se realizează în baza unui principiu și anume: orice entitate emitentă trebuie să aibă capacitatea de a se transforma într-o entitate receptoare și orice entitate receptoare trebuie să aiba capacitatea de a se transforma într-o entitate eminentă. Cele două entități își schimbă mereu rolurile.

Comunicarea îseamnă și comunitate

Pe baza procesului de comunicare-înțelegere, mai multe entități ce comunică între ele pot ajunge la concluzii, țeluri, norme, valori și principii comune fiind capabile, astfel, să creeze structuri sociale intragrup.

Prin procesul de comunicare comunitațile nu numai ca se creează dar ele se și dezvoltă și din păcate se și distrug.

Comunicarea văzută ca participare sau coparticipare

Comunicarea este un proces în care se cedeaza și se primesc informații. Este un proces implicativ în care participarea membrilor unui anumit grup este necesară. Această participare nu trebuie înțeleasă ca fiind existenta doar la nivelul procesului de comunicare deoarece existența grupurilor și a acțiunilor comune ale acestora implica participarea. Coparticiparea reprezintă o implicare parțiala. În orice grup există un nucleu constant care participă efectiv la realizarea țelului propus și duce tot greul acțiunilor și există și anumite elemente care nu sunt nici ostile dar nici pasive dar care participă, uneori, doar la anumite acțiuni în vederea atingerii acelui țel comun.

Putem considera, deci, comunicarea-participare și coparticiparea deosebit de importantă în crearea, menținerea și dezvoltarea fenomenului coeziunii atât în ceea ce privește interiorul grupului cât și în ceea ce privește legatura individ-grup sau legatura dintre două sau mai multe grupuri.

Comunicarea poate fi înțeleasă și ca organizare

Existența grupurilor și mai ales a structurilor sociale formale din cadrul acestora implică, alaturi de norme, legi, reguli, ierarhizare, automat și organizarea. Putem afirma că unul dintre marile avantaje ale organizarii acțiunilor este reprezentat de scurtarea perioadei de timp în care se atinge țelul propus. Un alt mare avantaj al organizării este creșterea nivelului de siguranță al membrilor grupului precum și încrederii în ceea ce privește atingerea țelului propus. Ultimul mare avantaj pe care o să-l evidențiez legat de organizare este reprezentat de posibilitatea controlului acțiunilor.

La nivel macro, comunicarea-organizare se împarte în două, rezultând comunicarea-organizare intrasistemică, caz în care focalizarea se manifestă în interiorul sistemului și comunicarea-organizare intersistemică, situație în care acțiunile sunt axate pe legătura sistem-sistem.

Comunicarea este și neînțelegere

Înțelegerea este valența pozitivă sub care recunoaștem, în general, comunicarea iar neînțelegerea este cea negativă ce poate avea, de cele mai multe ori, efect pozitiv. Neînțelegerea poate să apară între emițător și un receptor atunci când fluxul informațional este bruiat sau când sursa de zgomot este prea puternică. Comunicarea-neînțelegere se poate datora însă și neintersectării sau intersectării pe falii foarte restrânse a repertoriilor entităților participante la transferul și contratransferul informațional. O altă cauză a neînțelegerii dintre două sau mai multe entități este reprezentată de diferența de opinii, de păreri dar mai cu seamă de diferența dintre interesele acestora.

Nu trebuie pierdută din vedere importanța comunicării în transmiterea imaginii prin mass-media. Prin intermediul comunicării, un individ, o organizație, o instituție, și chiar un stat, își conturează o imagine, o caracterizare, transmite mesaje, și toate aceste prin intermediu canalelor de comunicare in masă.

2.2. STRUCTURA COMUNICĂRII

2.2.1.PARTICULARITĂȚI ALE COMUNICĂRII

Unul din rolurile cele mai importante pe care le are comunicare este acela de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți, de ai face să comunice,să-și exprime idei, dorințe, opinii, etc.Această comunicare se realizează într-un anumit context, are loc într-un spațiu psihologic, social,edia. Prin intermediul comunicării, un individ, o organizație, o instituție, și chiar un stat, își conturează o imagine, o caracterizare, transmite mesaje, și toate aceste prin intermediu canalelor de comunicare in masă.

2.2. STRUCTURA COMUNICĂRII

2.2.1.PARTICULARITĂȚI ALE COMUNICĂRII

Unul din rolurile cele mai importante pe care le are comunicare este acela de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți, de ai face să comunice,să-și exprime idei, dorințe, opinii, etc.Această comunicare se realizează într-un anumit context, are loc într-un spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal cu care interlocutorii se afla într-o strânsă interdependență.Prin conțiuntul mesajului care se transmite se dorește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații. Orice comunicare are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele aflate în proces, de aceea și semnificația dată unui mesaj poate fi înțeleasă diferit de emițător și receptor. Nu trebuie pierdut din vedere caracterul ireversibil al procesului de comunicare, odată transmis mesajul nu mai poate fi oprit, întors din canalul de comunicare, cât despre conținutul mesajului transmis, orice mesaj are un conținut manifest și unul latent și de cele mai multe ori, cel din urmă este mai semnificativ.

Orice proces de comunicare are o triplă dimensiune:

> Comunicare exteriorizată – acțiunile verbale și nonverbale sunt observabile de către interlocutori;

> Metacomunicare – ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte;

> Intracomunicarea – comunicarea realizată de fiecare individ în forul lui interior, la nivelul sinelui.

O ultimă, dar foarte importantă particularitate a comunicării este ritmul alert și sfera mare de cuprindere caracteristice procesului de comunicare în situații de criză.

2.2.2.FORME ALE COMUNICĂRII

Fiecare proces de comunicare are o structura specifică reprezentată de un anume tip de relație, dezvoltată după o anumită schemă.

Deși Karl Buhler, în lucrarea Die Sprachtheorie, a propus încă din anul 1934, cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare,

Roman Jakobson vine și dezvoltă această structură a procesului de comunicare adăugându-i încă trei componente:

REFERENT

MESAJ

EMIȚĂTOR RECEPTOR

CANAL

COD

Pentru ca procesul de comunicare să se realizeze trebuie ca anumite elemente ale acestui proces să interoacționeze, și anume:

> Să existe cel puțin doi parteneri (emițător și receptor);

> Să se folosească un cod știut de ambii parteneri, pentru că acești parteneri joacă pe rând aceleași roluri, de emițător și de receptor;

> Trebuie să existe un mesaj;

> Trebuie să existe un mijloc de transmitere a mesajului;

> Feed-back,adică raspunsul cu privire la mesajul comunicat;

> Să existe și să se determine canalele de comunicare;

> Modalitățile de comunicare influențează mediul comunicării;

> Barierele de comunicare,adică perturbațiile ce pot apărea în procesul comunicării;

> Mesajul poate fi transmis prin limbaj verbal, nonverbal sau paraverbal.

Cât despre formele de comunicare, trebuie urmărite mai multe criterii în funcție de care distingem mai multe forme ale comunicării.

Un prim criteriu pentru clasificarea formelor de comunicare este modalitatea de transmitere a mesajului, criteriu după care, Ioan Drăgan în Paradigme ale comunicării de masă, împarte comunicarea în:

comunicare directă, ceea ce înseamnă camesajul este transmis prin mijloace primare (cuvânt, gest, mimică, etc.);

– comunicare indirectă, în cadrul acestei forme de comunicare, mesajul fiind transmis prin tehnici secundare (scriere, tipăritură, cablu, etc.);

– totodată face o subclasare a comunicării indirecte, astfel:

– comunicare imprimată (presă, carte, afiș,etc.)

– comunicare înregistrată (film, disc, etc.)

– comunicare prin fir (telefon, telegraf, fibră)

– comunicare radiofonică ( radio, televiziune,etc.)

Un alt criteriu de clasificare este modul în care indivizii participă la comunicare.Conform acestui criteriu, comunicarea se împarte în:

– comunicare intrapersonală, este acea comunicare pe care o are fiecare individ cu propria-i persoana, al nivelul sinelui;

– comunicare interpersonală, numită și comunicare de grup pentru ca în cadrul acestei forme comunicarea se face în cadrul unui anumit grup;

– comunicare de masa, este aceea comunicare realizată pentru publicul larg de către instituții specializate prin mijloace specifice.

Modul de realizare a comunicării în funcție de relația existentă între indivizii din cadrul unei organizații, este un alt criteriu care împarte comunicarea în:

– comunicare ascendentă, realizată la nivelul inferior de către cel superior;

– comunicarea descendentă, în cadrul careia fluxurile informaționale se realizează de la nivelul superior la cel inferior;

– comunicarea orizontală, comunicarea ce se realizează între indivizi cu poziții ierarhice similare.

Aceste forme de comunicare plecă de la emițător spre destinatar, receptor, prin anumite „căi”, denumite canale de comunicare.Există două tipuri de astfel de canale, și anume:

– canale formale, prestabilite (sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizație);

– canale informale stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes personal.

Aceste canale sunt susținute de un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare ( mijloace de comunicare). La rândul lor aceste mijloace de comunicare influențează mediul comunicarii, mediu ce poate fi împărțit în mediu oral, scris sau vizual.

După cum am arătat mai sus, comunicarea duce la înglobarea tuturor activităților strategice ale unei țări, a tuturor rețelelor și instrumentelor care fac să circule cunoștițele sau informațiile și funcționează ca un fel de grilă de lectura a practicilor sociale.Câmpurile de aplicare a comunicării sunt nenumărate, dar depind în ultimă instanță de investițiile financiare care sunt sau urmează a fi făcute.Dezvoltarea fulgerătoare a comunicării în anii ’80 și ’90, generează multiple domenii de utilizare pe care le putem grupa sistematic în câteva mari categorii:

Comunicarea politică: – oamenii politici dezvoltă o strategie de comunicare bazată mai mult pe formă decât pe fond și încearcă prin toate mijloacele să atragă atenția mass-media pentru îmbunătățirea imaginii în ochii opiniei publice;

Comunicarea de întreprindere: – pentru mărirea segmentului de piață, pentru îmbunătățirea imaginii de marcă, întreprinderile au creat servicii de comunicare internă și externă, al căror obiectiv este de a conferi mai multă coerență și vizibilitate strategiei lor de dezvoltare;

Comunicarea publică: – administrațiile, marile organizații ale statului și inteprinderile publice, se lansează în acțiuni de publicitate, în unele cazuri căutând să acționeze nu numai asupra reprezentărilor, dar și asupra comportamnetelor noastre.

În ultimele decenii, datorită evoluției comunicării, au apărut comunicarea publicitară, comunicarea educativă, care încearcă să favorizeze accesul la știință și la cunoștiințe cu ajutorul mass-media, comunicarea mediatizată care

atinge astăzi aproape toate domeniile vieții sociale și își extinde influența la nivel local, național și internațional.

2.2.3.BARIERE DE COMUNICARE

În cadrul procesului de comunicare, în timpul transmiterii mesajului de la emițător spre receptor, pot intrevenii anumite perturbații ce pot reduce fidelitatea transferului de mesaj. Orice lucru care reduce această fidelitate de transmitere a mesajului poartă denumirea de „bariere” de comunicare.

Doctorul Leonard Saules de la Grand School of Business, Universitatea din California, vorbeste despre următoarea clasificare a barierelor de comunicare:

Bariere de limbaj:

– același cuvinte au semnificații diferite pentru persoane diferite,(există posibilitatea deformării mesajului)

– cel ce vorbește și cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire și ca experiență;

– starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce se aude;

– ideile preconcepute și rutina influențează receptivitatea;

– dificutăți de exprimare;

– cuvinte sau expresii confuze;

Bariere de mediu:

– poluare fonică ridicată;

suporți informaționali necorespunzători;

climatul locului de muncă pot influența angajații în ascunderea adevăratelor gânduri;

Poziția emițătorului și receptorului:

– imaginea despre sine și interlocutor;

– caracteristici diferite a situației în care are loc comunicarea;

– sentimentele și intențiile cu care interlocutorii participă la comunicare;

Bariere de concepții

– presupuneri;

– exprimare stângace;

– lipsa de atenție a receptorului;

– concluzii gratuite;

– lipsa de interes a receptorului;

– rutina;

Aceste bariere de comunicare pot fi îndepărtate dacă sunt luate în considereare următoarele aspecte: înainte de toate, orice comunicare trebuie bine planificată, având o determinare precisă a scopurilor urmărite prin transmiterea mesajului, o bună clasificare a ideilor ce urmează a fi comunicate, folosirea unui limbaj adecvat, având în vedere diferențele ce pot interveni în procesul comunicării, din punct de vedere al persoanelor care participă la comunicare, și nu în ultimul rând, alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării.

Indiferent de forma de comunicare aleasă, de spațiul în care acționează, de mijloacele de comunicare, „elementele negative” ale procesului de comunicare (manipularea, dezinformarea, zvonul), își găsesc rolul și calea spre agresarea comunicării, mai ales din cauza unor bariere de comunicare, unele dintre ele (diferența de pregătire și experiență dintre emițător și receptor, imaginea despre sine și celălalt – narcisismul, lipsa de atenție și rutina) sunt greu de înlăturat, căci NU POȚI SĂ NU COMUNICI.

2.3.MIJLOACELE DE COMUNICARE

2.3.1. CONCEPTUL COMUNICĂRII DE MASĂ

Comunicarea de masă este procesul prin care specialiștii comunicării folosesc un suport tehnic pentru a difuza mesaje într-o manieră amplă, rapidă și continuă cu scopul clar de a atinge o audiență largă.

Cercetătorii în teoria comunicării și sociologia informației îi atribuie lui Harold D.Lasswell prioritatea demersului analitic al acestui concept, numit eseistic „extraordinarul liant al omenirii” care este comunicarea.

Cunoscuta paradigmă a sociologului american – considerată astăzi clasică – împarte actul comunicării în cinci subdiviziuni: Cine (comunică) ? Ce spune? Prin ce canal? Cui (se adresează) ? Cu ce efect?, iar „titularii” celor cinci subdiviziuni sunt comunicatorul; mesajul; mijlocul; publicul; efectul.

După ce enunță actul comunicării, Lasswell explorează o interesantă geneză: cum se naște publicul în societate? Pentru că, susține sociologul american, nu orice „grup” înseamnă „public”, după cum nici societatea la scară planetară nu este automat un public.

Pentru a fi clasificată astfel, o comunitate umană, fie ea mare sau mică, trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții:

să aibă o viață publică, socială comună;

să permită dezbaterea temelor de interes general;

Actul comunicării – a cărui forță de coagulare socială este adeverită și potențată de mass-media contemporană – are ca temei raționalitatea. De aceea spațiul său ideal de desfășurare sunt societățile articulate rațional și democratic deoarece înăuntrul lor este posibilă transformarea axiologică a masei în public.

Contrar lui Lasswell, Marshall McLuhan, reduce paradigma comunicării de masă la doi termei: ce se spune? ( mesaj + mijloc) și cine? (producător + receptor),argumentând „Societățile se deosebesc mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică decât prin conținutul comunicării”.²

Indiferent de zona geografică, de regimul politic și de gradul de dezvoltare economică a țării în care acționează, un mijloc de informare în masă prezintă anumite constante în evoluțiua, structurile și tendințele lui.

2.3.2.FUNCȚIILE COMUNICĂRII ÎN MASĂ

Atunci când comunicarea depășește cu mult cadrul schimbului de mesaje între doi sau mai mulți indivizi, atunci când constă în propagarea mesajului de la un centru emițător la ansamblul social, ea se poate numi difuzare.

Jean Cazeneuve, David Riesman, Marshall McLuhan consideră că tipurile mediatice determină evoluția civilizației umane și marchează etapele ei.

Prin tehnici precum cele ale televiziunii, se intră în a treia eră a civilizației. Informația explodează deoarece este livrată mapamondic printr-o tehnologie avansată de difuzare, care transformă globul însuși într-un „sat planetar.”

Este adevărat ca există și un pericol, și anume creșterea continuă a mijloacelor de difuzare de toate felurile, antrenând o mărire prodigioasă a volumului de mesaje trimise către public, provoacă neîncetat un fel de „inflamație a comunicării”.

Analizele recente conturează o concluzie limpede: prin rețeaua mijloacelor de comunicare nu se poate face chiar orice cu persoanele din public deoarece ceea ce se comunică nu trebuie neapărat integrat în personalitate.

Individul este, efectiv, în comunicare cu întreaga planetă și cu trecutul acesteia dar principala calitate a omului de mâine va trebui să fie capacitatea de a face o selecție, de a nu se expune decât mesajelor utile, protejându-se de altele.

Ian H.Angus, în lucrarea „Media Beyond Representation”, reliefează extraordinara vocație „constitutivă”, constructoare de realitate, pe care o manifestă astăzi informația prin structurile mediatice. „Ambianța mediatică conține, în sine, o pluralitate de media care, împreună, constituie ordinea culturală contemporană”.

De reținut este faptul că media nu sunt izolate unele de altele, ci se referă unul la altul continuu. „Toate media se referă la același eveniment”. Identitatea evenimentului nu se bazează pe realitatea lui anterioară reprezentării, ci pe translatarea mutuală a variatelor versiuni ale media.

Din păcate, oamenii încă mai realizează comunicarea ca simplă transmitere de mesaje, ca și cum ele ar fi date, preexistente. În prezent se amplifică presiunile pentru a conștientiza că structurile mediatice constituie realitatea, că ele sunt constituente ale lumii sociale. Oricare ar fi conținutul lor, structurile mediatice sunt constituienți puternici ai culturii.

După McLuhan, media nu au conținut definit, ci ele definesc și transmit pattern-uri perceptuale cristalizate în media anterioare. Totodată, susține că un mijloc de comunicare are două efecte culturale, un prim efect și unul ulterior, care de fapt este o inversare a celui dintâi.

Acum, tehnologiile media efectuează o implozie spre a definii cele mai intime capacități ale omului, legându-le una de alta într-un coordonat „sat global”. Acolo unde domnește conexiunea globală, tendința opusă este de totală renunțare, de anxietate adâncă din care nu există scăpare. O asemenea amplificare este suportată de către sistemul nervos numai prin amorțirea sau blocarea percepției, moment în care, manipularea, dezinformarea și zvonurile acționează cel mai bine.

Tocmai această tensiune dintre o integrare totală, bazată pe fluxuri libere de informație, și o anxietate paralizantă care tânjește după eliberare de conexiune reprezintă diagnosticul stării noastre prezente pe măsură ce intrăm în era informației.

III.ZVONUL CA FORMĂ A AGRESIUNII COMUNICAȚIONALE

3.1.DEFINIȚII, CARACTERISTICI, FACTORI FAVORIZANȚI

Fiind o practică manipulativă, cred că se cuvine a începe prin a definii manipularea. Conform definiției date de Ștefan Buzărnescu în lucrarea „Sociologia opiniei publice”, manipularea este acțiunea care determină o persoană, grup, colectivitate să gândească, să acționeze și să se exprime într-un mod compatibil cu interesul celui care o inițiază, prin intermediul unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul. Această distorsioare se face într-un mod destul de elegant, lăsând impresia libertății de gândire și decizie, și, ce este și mai interesant, este faptul că intențiile manipulatorului reușesc să rămână insesizabile față de ceilalți.

Plecând de la această definiție, se poate spune că zvonul este o unealtă a manipulării, bine gândită, având scopuri și ținte precise. Din păcate însă, ca și în cazul agresiunilor informaționale, proiectanții practicilor manipulative se pot confrunta deseori cu situații în care nu mai pot controla decât parțial procesele pe care le declanșează. Aici, însă, aprecierile se pot nuanța.

O agresare informațională este lesne de conceput și mult mai eficace atunci când se referă la „bulversarea capacităților de efectuare a raționamentelor și judecăților”, adică la procesarea analitică a informațiilor. În același timp există acțiuni care urmăresc dezorganizarea unor socio-organizări, cele mai multe dintre ele fiind concepute astfel încât să producă efecte în lanț, având consecințele cele mai ample.

Cele mai lesne de conceput și implementat sunt agresiunile care urmăresc să producă doar manipulări prin care să se ia atitudini altfel inacceptabile.

Având în vedere că agresiunile informaționale nu pot avea efectele scontate, și, mai ales, nu se pot conserva, ele producând inevitabil rezistențe, și, mai ales pentru că, cu cât sunt mai dezorganizate, aceste agresiuni informaționale,se întorc împotriva organizatorului în modalități ce dezvoltă consecințe tot mai greu de evitat sau de atenuat, practicienii manipulării au găsit anumite unelte, căi, cum ar fi dezinformarea, minciuna, intoxicarea, zvonul, spre a susține continuitatea agresiunii.

Concluzionând am putea spune că manipularea are un traseu și un scop bine definit, încercând prin orice mijloace să se impună. Recurge la agresiuni informaționale, iar când acestea dezorganizate fiind nu au efectul scontat, trece la fuziunea agresiunilor cu practicile manipulative bine cunoscute. Ce nu trebuie pierdut din vedere este faptul că, de cele mai multe ori, dorința de manipulare este atât de mare încât inițiatorii transformă practicile manipulative în adevărate agresiuni informaționale având consecințe devastatoare.

Cercetările lui Allport și Postman au arătat că indivizii care propagă zvonurile se confruntă cu dificultatea de a sesiza și de a reține în obiectivitatea lor elementele lumii exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le restructureze și să le ajusteze modelului lor de înțelegere și intereselor lor proprii.

„Zvonul este un enunț legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat, din om în om, de obicei din gură-n gură, în lipsa unor date concrete care să ateste exactitatea lui”.

Cea mai cunoscută definiție a zvonului, prin dinamica sa, i se datorează sociologului american T. Shibutani:

„Zvonurile sunt știri improvizate, rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă”. După părerea lui la originea zvonului se află un eveniment important și ambiguu.

Din punctul meu de vedere zvonul este ca un virus letal. Are nevoie de puțin timp de incubație ca mai apoi să se răspândească cu repeziciune făcând într-un timp destul de surt un număr mare de victime.

Se cuvine a sublinia aici faptul că, conform unor analiști, zvonurile au ca teme recurente otrava ascunsă, complotul împotriva puterii, crizele artificiale, teama de străini, răpirea copiilor, bolile conducătorilor, problemele sentimentale ale acestora, compromiterea financiară sau escrocheriile lor.

De remarcat este faptul că zvonurile nu sunt lansate la întamplare ci ținându-se seama de așteptările grupurilor umane față de o situație precară, pe care o traversează. Plecând de la această situație, și, potrivit așteptărilor grupului, se lansează un mesaj care să exprime ceea ce se vrea a crede în acele momente. Altfel spus, cel care lansează zvonul trebuie să cunoască așteptările grupului, să știe ce anume vrea acel grup să afle despre acea situație in acel moment. În acest context posibilitatea de diseminare a zvonului este cea mai mare.

La baza zvonurilor stau anumite tipuri de falsificări sau distorsiuni de mesaje. Dramatizarea, amplificarea proporțiilor, a seminificațiiilor, a detaliilor, întreținerea celor transmise, redefinerea prejudecăților și a mentalităților proprii segmentelor respective de opinie sunt doar câteva dintre aceste tipuri de falsificări sau distorsiuni, dar care au un mare impact în crearea unui puternic fond emoțional cu scopul eliminării spiritului critic. Eliminând spiritul critic se face loc pentru acțiunea zvonului. Dar pentru a putea acționa e necesar ca zvonurile să se bazeze pe trei condiții esențiale- Kapferer-.

Cercetarile lui Kapferer au arătat că circulația zvonurilor se bazează pe trei condiții esențiale: credibilitatea, aparența de adevăr și dezirabilitatea conținutului informației. Circulația lor apare ca un sistem de canalizare a fricii și incertitudinii în fața unor situații ambigue. De asemenea, circulația lor este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât aceasta din urmă este mai săraca, incompletă sau mai puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonurilor. Din acest motiv, în societățile totalitare care monopolizează informația formală, zvonurile au o mare răspândire. Uneori ele sunt lansate de mijloace de propagandă ale statului totalitar pentru a promova anumite atitudini și comportamente mai greu de obținut prin utilizarea mijloacelor formale.

În același timp, zvonul câștigă o arie largă în spațiul social în situații de criză situații pe care le și amplifică. Acolo unde aparea teama, incertitudinea, criza, zvonul, se află pe tărâmul sau. Exista și cazuri fericite în care există posibilitatea verificării rapide a adevărului informațiilor și în aceste cazuri circulația zvonurilor e restrânsă simțitor.

3.2.STUDIU DE CAZ

Deși unul dintre factorii favorizanți ai apariției zvonurilor este absența unor informații oficiale, oportune și credibile despre evenimente și fapte de mare interes public, ceea ce ii determină pe oameni să caute informații în afara rețelei de comunicare instituțională; in cazul armelor de distrugere în masă din Irak situația a fost cu totul și cu totul alta; existau informații oficiale venite de la CIA, credibile erau mai ales că au fost aduse la cunoștință de însuși președintele american George W. Bush, și nimic practic din tot discursul lui Bush pe această temă nu a determinat opinia publică să caute informații în altă parte.

Un alt factor favorizant este existența unui interes sau preocupări reale și imediate față de o anumită situație sau problemă despre care informațiile oficiale sunt sărace și tardive; aici situația din Irak se încadrează cu totul. Preocupări din partea Statelor Unite existau, și încă foarte mari, iar informațiile oficiale erau cam sărace și incomplete, după cum voi demonstra mai târziu.

Situații complexe în care comunicarea socială poartă amprenta unor puternice trăiri emoționale: crize economice, sociale, stare de tranziție, catastrofe naturale, război,etc; este un alt factor favorizant zvonului din a cărui punct de vedere SUA se încadrează având în vedere evenimentele din 11 septembrie 2001.

Zvonul a stat la baza invaziei Irakului din 2003, invazie ce a reprezentat de fapt un război între Irak și o coaliție de țări conduse de Statele Unite, care a rezultat cu detronarea lui Saddam Hussein.

În 1993, prin războiul din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancțiuni din partea Națiunilor Unite care stabileau, printre altele, un embargou și obligația ca toate armele de distrugere în masă să fie distruse. Regimul președintelui irakian de la acea vreme, Saddam Hussein, s-a opus colaborării cu inspectorii ONU, în ciuda consecințelor embargoului asupra populației și a tuturor atacurilor la care era supusă țara de către forțele britanice și americane.

Ce este de subliniat în acest caz este lupta continuă a Statelor Unite împotriva regimurilor dictatoriale, a terorismului, vechea și via preocupare pentru Orientul Mijlociu, toate acestea fie pentru instaurarea sigurantei mondiale fie pentru dorința Statelor Unite de a-și demonstra putere și influența aspura lumii.

Având în vedere tipologia generală zvonurilor, am putea spune că zvonul cu privire la armele de distrugere în masă a Irakului, este deopotrivă un zvon optimist – având în vedere că președintele Bush consideră dorința lui de înlăturare a regimului Saddam drept realitate – ,un zvon politic de durată medie, iar în ceea ce privește efectele la public a fost un zvon de denigrare, dezorganizare, panicare, condamnare și înfricoșare.

Prin invazia Afganistanului din 2003, președintele american George W. Bush a situat Irakul pe o așa-numită axă a răului, acuzând regimul Saddam de deținerea unor arme de distrugere în masă, de a avea legături cu AlQaeda, și de a fi un pericol iminent pentru umanitate, toate acestea bazându-se pe presupuse informații secrete,care în cele din urmă sau dovedit a fi doar un zvon și nimic mai mult.

Fondatorii studiului zvonurilor erau dominați de noțiunea de distorsiune. Această noțiune e relevatoare: trimite la un soi de realitate ideală ce va fi supusă degradării. După părerea specialiștilor, schimbările bine cunoscute care se produc adeseori în timpul procesului de transformare a zvonului trebuie abordate în mod pozitiv, ele reflectând felul în care se constituie un mesaj. Aceste transformări nu sunt guvernate de uitare, ci de dorința de a comunica, de a-și împărtăși sentimentele, de a convinge.

Simplificarea este regula de bază a oricărui tip de comunicare. Zvonul merge la esență. Lucrurile sunt sau nu sunt, nu există niveluri intermediare. Tot ceea ce nu este esențial pentru mesaj, se elimină.

Ca să fie mai clar, în lipsa suportului imaginii, zvonul trebuie să-și realizeze impactul prin amplificarea detaliilor: la început erau trei, până la urmă sunt o mie.

„Amenințarea vine din Irak…cu unsprezece ani în urmă, ca o condiție pentru încheierea războiului persian din Golf, i s-a cerut regimului irakian distrugerea armelor de distrudere în masă, încetarea cercetărilor cu privire la fabricarea acestora și retragerea sprijinului pentru grupările teroriste. Regimul irakian a încălcat aceste obligații. Posedă și produce în continuare arme chimice și biologice. Caută fabricarea de arme nucleare. Le-a oferit adăpost și suport teroriștilor…”. „Dacă știm ca Saddam are azi arme periculoase, – și știm – are vreun sens pentru lume să aștepte confruntarea cu el?”

Adăugarea de noi detalii e tot un rezultat al persuasiunii.Aflând zvonul de la o persoană de încredere, receptorul e deplin convins de ceea ce a auzit și furnizează noi argumente în sprijinul tezei respective. Iată efectul „bulgăre de zăpadă”, fiecare își aaduce propria contribuție la teza zvonului.

Cum putem împăca tendința suprimării detaliilor neesențiale pentru demonstrație cu efectul bulgărelui de zăpadă care duce la sporirea numărului de argumente? Opoziția nu este decât aparentă: logica simplificării duce la eliminarea tuturor elementelor inutile. Rămân numai faptele pertinente în raport cu teza centrală a zvonului. Dar se poate întâmpla ca acestea să fie insuficiente. De pildă, dacă zvonul pune în discuție un personaj foarte credibil până atunci, va fi nevoie de un întreg arsenal de fapte doveditoare.

„Știm deasemenea că regimul Saddam a produs mii de tone de agenți chimici. Conform pozelor de supraveghere ale inspectorilor ONU, avem certitudinea că regimul își reconstruiește facilitățile pentru producerea de arme chimice și biologice. Fiecare armă chimică sau biologică pe care o are sau o produce Irakul este o violare a înțelegerii care a sfârșit războiul din Golf în 1991.”

Aceste declarații ale președintelui american George W. Bush, nu fac altceva decât să acuze Irakul de posesia de arme de distrugere în masă, pe baza unor dovezi, zice el concludente, venite din partea inspectorilor ONU. Întrebarea care se impune aici: Unde sunt aceste dovezi și de ce nu au fost prezentate opiniei publice?

În continuarea discursului, Bush, încearcă să facă o „istorie neagră” a regimului Saddam și de această dată fară dovezi palpabile ci doar pe baza unor supoziții, sau altfel spus, pe așa-zisele informații secrete. Bush încearcă prin orice mijloace să lege incidentele din Irak, acțiunile teroriste, de Saddam Hussein și S.U.A.

„Știm că Irakul și teroriștii AlQaeda împart acelși inamic – S.U.A.” La întrebarea „Cât de aproape este Saddam de fabricarea unei arme nucleare?”, răspunsul lui Bush, „Nu știm exact și tocmai asta este problema”, accentuează inexistența dovezilor concludente la adresa regimului Saddam. De aici nu putem deduce decât un singur lucru: preocuparea pentru armele de distrugere în masă este doar un ascpect secundar al problemei ridicate de Bush, problema esențială este însăși regimul Saddam, însăși persoana dictatorului irakian.

Încearcă oare Bush manipularea opiniei publice prin zvon? Era oare acel zvon o agresare comunicațională? Eu cred că da, și argumentez printr-un citat din Manipularea Opiniei publice în conflictele armate, în care autoarea Dona Tudor subliniază faptul că în cazul „agresiunilor care urmăresc dezorganizarea unei socio-organizări…planificatorii manipulării nu au cum să planifice și consecințele. Ca urmare, ei pot să reușească, de pildă, să genereze zone de turbulență socială, pot folosi aceste turbulențe pentru a justifica public intervențiile explicite de tip „forțe de impunere a păcii”, dar nu pot să facă predicții privind evoluțiile ulterioare din interiorul zonelor turbulente și din zona ce o cuprinde”.

În cadrul strategiilor indirecte, agresiunile informaționale au o deosebită importanță întrucât sunt ascunse, și, ceea ce este foarte important, încă nu sunt sancționate de dreptul internațional, nu suscită opoziția opiniei publice internaționale, care este mai puțin atentă la formele neconvenționale de agresiune, nu numai pentru faptul că sunt mai puțin vizibile, ci pentru că specialiștii le consideră „arme curate”.

Sun Tzî afirmă că „întreaga armă a războiului se bazează pe înșelătorie care constă, între altele, în simularea incapacității, pasivității, inferiorității și neorânduielii, în enervarea comandantului, în încurajarea înfumurării și dezbinarea adversarului.”

În opinia conferențiarului universitar doctor Marin Vasile, specialist în comunicarea în organismul militar, „zvonul posedă o capacitate ridicată de influențare, deoarece mesajul său încorporează elemente de esență, psihologice și psihosociale, ce definesc însuși omul ca ființă socială. Participarea la procesul colectiv de profilare a zvonului răspunde unor cerințe de comunicare ale fiecărui individ: plăcerea de a vorbi, de a stârni interesul și a primi laude; consumarea legăturilor de rudenie, vecinătate și prietenie s.a. Zvonul este atrăgător, pentru că vine în întâmpinarea aspirațiilor și motivațiilor indivizilor.

După ce luni întregi a presat Consiliul de Secutitate al Națiunilor Unite ca să aprobe o rezoluție care să sprijine invazia, lucru care nu a reușit sa-l facă datorită lipsei de sprijin, Bush a făcut o reuniune cu așa-numitul Trio al Azorelor, format din el însuși, Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, Jose Maria Aznar, președintele spaniol și prim-minitrul portughez Durao Barrosso, pentru a anunța crearea unei alianțe care avea scopul de a invada Irakul și de al detrona pe Saddam Hussein. Reacția opiniei publice mondiale a fost în general ostilă, in special prin realizarea unor manifestații mondiale contra războiului din Irak, dar fără rezultat pentru alianță.

„Irak”, spunea liderul Irakian, „nu are nici un interes în război. Nici un funcționar irakian, nici un cetățean irakian nu și-a exprimat cea mai mică dorință de a intra în război. Întrbarea care se cuvine a i se adresa celeilalte părți este: Oare nu încercați să gasiți un pretext pentru a justifica un război în Irak?”

În ceea ce-l privește pe George Bush, acesta a precizat că a acționat după informațiile C.I.A. Directorul agenției, George Tenet, a negat însă faptul că s-ar fi afirmat existența unor arme de distrugere în masă în Irak. Președintele american a creat, în consecință, o comisie destinată să investigheze dacă informațiile C.I.A. justificau intervenția în Irak.

Vizitele repetate ale vicepreședintelui american Dick Cheney la sediul C.I.A. pentru chestionarea analiștilor cu privire la presupusele arme de distrugere în masă din Irak, au creat o atmosferă tensionată rezultând cu afirmațiile analiștilor cum că s-ar fi simțit presați să producă dovezi care să susțină obiectivele Casei Albe în Irak. Oficiali ai agenției au declarat că au resimțit o continua presiune atât din partea adjunctului secretarului apărării, Paul Wolfowitz, cât și din partea directorului C.I.A., George Tenet, pentru a gasi informații sau pentru a scrie rapoarte într-o manieră care să ajute administrația Bush să demonstreze că invadarea Irakului este o chestiune urgentă.

De cealaltă parte a oceanului, un fost agent secret al MI5 a dezvăluit, postului de radiu BBC, că serviciile secrete britanice nu ar fi găsit vreo justificare pentru declanșarea războiului în Irak.”Știu grație contactelor mele, că foarte puțini membrii ai serviciilor secrete au fost convinși că dosarul irakian justifică declanșarea unui război”, a declarat David Shayler.”Oamenii care lucrează zilnic cu serviciile secrete știu bine cât de ușor este să deformezi informațiile brute. Odată ce ele încap pe mâinile politicienilor, iar aceștia încep să le manipuleze, devin și mai periculoase”, a acuzat fostul agent.

Un alt sprijin în credința că totul a plecat de la un simplu zvon este și declarația unui cercetător american, declarație prin care acuza cabinetul de la Londra că a plagiat și manipulat grosolan o lucrare a sa privind armele de distrugere în masă a lui Saddam. Faptul că un raport prezentat la cabinetul britanic in februarie era copiat din lucrarea lui Ibrahim al Marashi era bine cunoscut de mult timp,dar cercetătorul afirmă că oamenii lui Tony Blair au înlocuit cuvintele din text, schimbând complet sensul spuselor sale. Astfel, acolo unde al-Marashi afirmă că regimul de la Bagdad „ sprijină grupări de opoziție” din țările ostile ale Irakului, apropiații lui Blair au scris „grupări teroriste” pentru a da o mai mare greutate acuzațiilor contra lui Saddam Hussein.

Acestea sunt doar câteva exemple din evenimentele care atestă faptul că George Bush a acționat în Irak bazându-se pe informații incomplete și nejustificative, altfel spus, folosindu-se de zvon. Întrebarea care se pune aici este: Bush a fost „victima acestui zvon sau întemeietorul lui? Avea oare Bush nevoie de un astfel de zvon ca pretext pentru ocuparea Irakului?

Zvonul se bucură de o credibilitate deosebită. Circulând zvonul devine cu atât mai seducător și mai credibil cu cât el ajunge, prin implicarea subiectivă a fiecărui transmițător, să exprime cu voce tare ce și ceilalți oameni doreau să cunoască, ceea ce gândeau în sinea lor, dar nu era confirmat. Credibilitatea zvonului este strâns legată de persoana care-l aduce la cunoștință. Pe măsură ce este răspândit, zvonul devine din ce în ce mai convingător. Și cine poate fi mai credibil și mai convingător decât președintele unei țări?

În comunicatul de presă din 7 noiembrie 2002, Bush se prezintă foarte încrezător în dovezile ce le deține, se arată preocupat de siguranța Americii, și, chiar de poporul Irakian căruia îi promite deschiderea porților spre o viață mai bună, mai liniștită, mai demnă. Și toate acestea în schimbul detronării lui Saddam. Bush are un plan strategic bine pus la punct, cere rezoluții ONU care să permită acțiunea forțelor armate în Irak, și, mai apoi, dreptul de „guvernare”, are un plan prestabilit de reabilitare a Irakului, dar pierde cu totul din vedere consecințele nefaste ale unei astfel de acțiuni care are la bază zvonul. Susțin în continuare că totul a plecat de la un simplu zvon. Dacă a fost sau nu lansat intenționat, dacă Bush a încercat manipularea prin zvon, agresarea informațională sau dacă a fost o simplă victimă a zvonului, este cu totul o altă problemă. Ce este important aici este faptul ca „Dosarul Irak”, care s-ar presupune ca ar conține toate dovezile necesare pentru începerea unei invazii, se află în mâinile puterii șiu din păcate opinia publică nu poate verifica adevărul celor prezentate de Bush, opinia publică nu-și poate crea o idee clară și independentă despre ceea ce se întâmplă. Poate doar a-și creea o opinie pe baza celor prezentate de președintele american, și nu poate decât să creadă în cuvântul conducătorului lor. Și, poate, tocmai pe asta se baza și președintele Bush. Având în urmă tragicul eveniment din 11 septembrie 2001, când America a fost ținta unui atac terorist, când a simțit pe propri-ai piele cât de vulnerabilă este, Bush a încercat să dea poporului ceea ce el dorea să audă.

Nemaiținând seama nici de dorințele propriului popor, nici de puținele și incompletele probe pe care le deținea, la 20 martie 2003, Bush a început invazia în Irak alături de coaliția Trio al Azorelor.

În acest proces de invadare s-au produs multe pierderi de vieți omenești.Printre imaginile cele mai difuzate s-a aflat fetițe putată în brațe de bunicul său cu picioarele distruse. Bombardamentele au fost indiscriminatorii și așa-numitele „bombe inteligente” au demonstrat că presupusa capacitate de a lovi doar obiectivele militare lipsea.

Multe gospodării civile și câteva spitale au fost afectate de incendii. Câteva ambulanțe cu răniți civili au fost lovite de proiectile ale forțelor americane. Muzee și edificii considerate a aparține Patrimoniului Istoric al Umanității au fost afectate de explozii și prădate de trupele nord-americane în mijlocul haosului și în timpul asediului, și mai târziu cucerirea Bagdadului.

Invadatorii au intrat în orașe fără cea mai mică grijă asupra populației civile, trăgând în tot ceea ce mișca.

Trupele britanice însărcinate cu controlul sudului țării, nu au avut remușcări când au intrat în gospodăriile civile irakiene cu câini antrenați, violând tradițiile țării și umilind locuitorii acelei regiuni, în special locuitorii Basorei.

Acestea au fost efectele zvonului lansat de președintele american ca pretext pentru atingerea scopului dorint – înlăturarea lui Saddam Hussein.

În timpul invaziei, Statele Unite au declarat dizolvarea armatei și a forțelor de securitate irakiene, acuzându-le de corupție și de a se afla sub controlul persoanelor fidele lui Saddam Hussein. Puțin timp mai târziu, înainte de incapacitatea de a controla situația, în special în orașele sunite, Statele Unite s-au văzut nevoite să recruteze un număr mare de efective, dintre cei care erau considerați cei mai corupți.

În cele din urmă, pe 13 decembrie 2003, Saddam Hussein a fost capturat de forțele americane și kurdo-irakiene, în ascunzătoarea lui din Tikrit.

În mesajul pe care l-a adresat președinte Bush poporului irakian pe 10 aprilie 2003, spunea: „Statele Unite și partenerii coaliției respectă poporul irakian. Luăm măsuri de înlăturare a pierderii de vieți omenești. Singurul inamic este regimul crud a lui Saddam, și, regimul însuși este și inamicul vostru….Irakul va merge mai departe ca o națiune unificată, independentă care și-a câștigat respectul întregii lumi”.

Așa suna mesajul președintelui american, dar faptele, după cum am prezentat mai sus, sunt altele.

Am prezentat pe scurt aceste fapte pentru a demonstra consecințele imediat pe care zvonul lansat , cu privire la armele de distrugere în masă, le-a avut asupra poporului irakian. Din păcate, acest zvon a avut efecte și consecințe nefaste și neașteptate și pentru cealaltă parte – America – nu numai pentru Irak.

Odată cu apariția și pe măsura accentuării suspiciunii și neîncrederii, trăirile afective ale indivizilor sunt diferite, în raport cu experiența nemijlocită a celor care le „simt”, și se pot manifesta sub forma tristeții, stare de mâhnire, amărăciune legată de un insucces, de o pierdere, de o pidică în calea satisfacerii trebuințelor, fricii, atunci când individul nu și-a elaborat încă modalități adecvate de acțiune pentru situații noi sau în situații în care nu prevede tot ceea ce ar putea surveni, mâniei, care este provocată de o nedreptate, de o frustrare, de o impiedicare, de anumite situații conflictuale.

Recent, descoperirea torturilor aplicate prizonierilor independiști irakieni din închisoarea Abu Ghraib, și probabil și din alte penintenciare, a sticat imaginea forțelor ocupante, fiind puse la îndoială totodată atât scopurile cât și mijloacele acestora.

Indignarea crește, și, respingerea de către locuitori a invadatorilor este tot mai evidentă, alimentată de publicarea, în mediile de comunicare internaționale a unor imagini care evidențiază torturi fizice și psihologice teribile, tratamente inumane și umilitoare aplicate de militarii americani și britanici prizonierilor.

Ca mijloc de presiune pentru ca S.U.A. și aliații lor să abandoneze teritoriul irakian, la 8 aprilie 2004, a început o campanie spontană de sechestrări a cetățenilor națiunilor invadatoare. La sfârșitul acestei luni (aprilie), cifra de prizonieri a crescut la 40, lucru care a determinat țările coaliției să ceară cetățenilor civili să abandoneze Irakul. De atunci, securitatea țării este din ce în ce mai precară. Sectoarele șiite, de la care invadatorii se așteptau la sprijin,s-au ridicat împotriva coaliției, conduși fiind de clericul Muqtada al-Sadr, și s-au opus forțelor străine în orașul Nayaf.

Deși părerile despre ceea ce se petrecea în Irak erau diferite, deși existau mai multe păreri contra decât pro, Bush și-a continuat liniștit planul prestabilit pentru Irak.

De exemplu, ziarul Guardian susținea că „Irakul liber va devenii cea mai vândută țară de pe glob”. În condițiile în care Statele Unite se aflau în plină recensiune, ocuparea petrolului irakian era cea mai bună soluție „bombardezi înainte să cumperi”, mai sublinia publicația engleză. Că așa stau lucrurile, a dat de gol până și prietenul lui George Bush, Vladimir Putin, care a condamnat „ocuopația colonială” a Irakului, atrăgând atenția unui fapt esențial, că motivul oficial al atacării dictaturii lui Saddam a fost că deține arme de distrugere în masă, numai8 că acest odios regim „ până în ultimul moment al supraviețiurii sale nu a făcut uz de armele de distrugere în masă”. Mai exact, dacă nici atunci când ești atacat în propia ta țară nu faci uz de arme de distrugere în masă, de care ești acuzat că le deții, cum ar fi putut să fie un pericol pentru omenire aceste arme. Mai mult decât atât, Irakul mult hulitei dictaturi, nu a distrus nici măcar podurile strategice (peste două fluvii mari) în fața invadatorilor, nici nu și-a distrus instalațiile petroliere, ba mai mult a încercat să evite pericolul pentru populația civilă. De ce oare? Se întrabă același editorial englez – Guardian.

Într-un articol din ziarul Adevărul, găsesc relevantă declarația lu G. Pruteanu: „mă tem că va fi o viitoare greșeală regretabilă, așa cum a fost vietnamul…va fi pentru intelectualitatea americană, pentru mare parte din opinia publică americană și mondială, o nouă gravă eroare a acestui stat puternic care riscă să facă, din nou, o istorică greșeală.” Articolul se încheie cu „Nici Casa Albă nu se găsește într-o postură foarte bună, tot mai mulți americani considerând că Irakul a devenit Vietnamul lui Bush.”

Un alt impact negativ pe care invazia în irak l-a avut asupra Statelor Unite și administrației acesteia, a fost tocmai dezvăluirea faptului că armele de distrugere în masă au fost doar un pretext, doar un zvon.

Mai multe documente găsite de forțele americane arată că Irakul avea un program activ de înarmare biologică și chimică înaintea războiului lansat la 20 martie. Potrivit generalului William Wallace, comandantul corpului V de armată, cele mai multe informații cu privire la ceste arme de distrugere în masă, provin de la foști oficiali irakieni care nu aveau funcții înalte și nu cunoșteau decât puține date despre acest program. S-a speculat de asemenea, chiar de catre directorul serviciului de informații al Pentagonului, Steve Cambone, că un vehicul găsit undeva în nordul Irakului, este posibil să fi fost folosit pentru fabricarea armelor biologice. Mai subliniază faptul că, echipamentul aflat la bordul camionului corespunde descrierii laboratoarelor mobile, descriere făcută de secretarul de stat Colin Powell în fața Consiliului de Securitate al ONU. Cambone susține că acel camion ar fi srvit la producerea unor agenți toxici, printre care bacilul antraxului și toxina botulismului.

În cele din urmă, însă, s-a dovedit că documnetele care atestau existența armelor de distrugere în masă din Irak, au fost fie incomplete, fie neelocvente, fie, în cel mai nefericit caz, concepute greșit, cu mari goluri care au dus la transformarea „dosarului Irak” într-un zvon cu consecințe devastatoare.

Operațiunile echipei americane însărcinate cu căutarea armelor de distrugere în maă din Irak s-au finalizat fără descoperirea așa-zisului arsenal a lui Saddam, deși s-au făcut toate eforturile posibile, afirmă Charles Duelfer, șeful grupului de inspecție în Irak (ISG). ISG nu a reuși să găsească dovezi transportul unor astfel de echipamente în Siria înainte de război, în vederea depozitării lor, revelă cotidianul Washington Post. „După mi mult de 18 luni, au fost epuizate toate căile de investigare pe tema armelor de distrugere în masă, inclusiv interogarea deținuților în legătură cu aceasta”, afirmă inspectorul american care aparține de CIA.

Siria a ajutat Irakul să eludeze sancțiunile ONU, importând o serie de echipamente militare pe teritoriul său, dar investigatorii americani nu au găsit nici un program, nici o strategie și nici un oficial care să recunoască direct” transportul de arme de distrugere în masă irakiene în Siria, relevă varianta finală a raportului realizat de Grupul de Inspecție în Irak.

Raportul, care respinge mare parte din argumentele care au stat la baza intervenției în Irak, marchează sfârșitul oficial al căutării armelor interzise ale Bagdadului. Echipa condusă de fostul inspector al ONU pentru controlul armelor, Charles Duelfer, din care au făcut parte 1000 de militari și translatori civili, a constatat că armele clandestine le Irakului au fost distruse în timpul și în urma războiului din Golf din 1991, și nu au existat „eforturi concentrate” de a relansa programul de înarmare.

Chiar și atunci când armele de distrugere în masă nu au fost găsite în locul recunoașterii propriei greșeli, președintele american a încercat justificarea faptelor prin citirea printre rânduri a „dorasului Irak”.

Oficiali din administrația Statelor Unite au pus accentul pe faptul că, deși grupul de anchetă nu a descoperit arme de distrugere în masă în Irak, raportul menționează că fostul dictator Saddam Hussein nu renunțase la scopul de a le dobândi la un moment dat. „Saddam avea încă intenția și capacitatea de a relua eforturile de dotare cu arme interzise imediat ce ar fi fost ridicate sacțiunile ONU. Raportul „Duelfer”, oferă suficiente justificări pentru declanșarea războiului”, a insistat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Bryan Whiteman. Investigatorii americani au mai notat în raportul lor final că nu poate fi exclus riscul ca oamenii de știință irakieni să-și pună experiența și dotările materiale la dispoziția unor țări ca Siria sau Iranul, dar există extrem de putine informații ca acest lucru se întâmplă cu adevărat și nu există nici un fel de indicii privin recrutarea de cercetători pentru a lucra în cadrul unui program de arme de distrugere în masă.”

La o întâlnire cu studenții de la universitatea Kutztown, din Pensylvenia, fostul director CIA, George Tenet, și-a exprimat profundul regret pentru a fi descris ca o certitudine absolută existența armelor de distrugere în masă, într-un raport înaintat președintelui Bush, în decemrie 2002, ceea ce a constituit principala justificare a intervenției militare din martie 2003 împotriva Irakului. „Este cea mai mare prostie pe care am rostit-o în viața mea”, a spus el referindu-se la expresia „mingea se află în plasă”, pe care a folosit-o pentru a da cât mai multă plasticitate certitudinii sale. George Tenet și-a dat demisia după ce prestația sa a fost aspru criticată într-un raport senatorial, care afirmă ca CIA sa lăsat orbită de informațiile neverificate despre armele lui Saddam. Recunoscându-și acum, cu umilință greșeala,fostul spion șef a negat însă că evaluările sale eronate ar fi fost motivate politic, dând vina pe restricțiile bugetare, care ar fi împiedicat CIA să-și ducă la capăt cum trebuie investigațiile secrete în Irak.

Până și președintele Bush, care până nu de mult susținea cu înverșunare existența armelor de distrugere în masă din Irak, recunoaște, acum, că aceste arme nu au fost găsite. Cu toate acestea președintele Bush și premierul Tony Balir sunt convinși în continuare că decizia lor de a pleca la război a fost una justă. Cu privire la raportul Duelfer, președintele american, spune că acest raport scoate la iveală noi date, importante, privind atitudinea sfidătoare a lui Saddam la adresa întregii lumi, precum și intenția acestuia de a-și pune la punct arme neconvenționale.

„Și mai important”, a continuat Bush, „comisia de inspectori pune în evidență faptul că Saddam încearcă în permanență să păcălească pe toată lumea, folosind banii din programul pentrol- pentru- alimente pentru a mitui diverse guverne și firme străine, în scopul ridicării sancțiunilor ONU.”

„Pe baza informațiilor de care dispunem astăzi, sunt convins că am fost îndreptățiți să trecem la acțiune, iar America este mai sigură astăzi cu Saddam Hussein după gratii”, conchide liderul american.

Cum raportul vine cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor prezidențiale din Statele Unite, concluziile lui Bush au ațâțat și mai mult spiritele.Astfel că, adversarul său, senatorul democrat John Kerry, declară: „Președintele și vicepreședintele Statelor Unite sunt probabil ultimele persoane de pe planetă care nu vor să accepte adevărul despre Irak. Domnule președinte, americanii merită mult mai mult decât simple încercări de manipulare. Merită să li se prezinte fapte despre situația reală, și nu argumente bine șlefuite, înât să potrivească cu o viziune preconcepută”.

Ca răspuns la declarația lui Kerry, Tony Blair afirmă că acceptă concluzia că Irakul nu avea arme de distrugere în masă, în momentul invaziei, dar, spune el, trebuie admisă și o altă concluzie a raportului Duelfer, și anume ca regimul sancțiunilor ONU nu dădea rezultate.

Cum era și de așteptat, părerile sunt împărțite, cei împlicați încearcă să găsească justificări pentru invazia în Irak, cei din exteriorul coaliției încearcă să găsească argumente contra acesteia, însă, ce este mai important este faptul că acest zvon de la care a plecat totul a avut efecte negative și consecinte devastatoare atât pentru Irak cât și pentru SUA.

Din păcate, ceea ce se spera a se realiza prin înlăturarea lui Saddam, democratizarea Irakului, pasul spre o înflorire economică, culturală și socială, anihilarea grupărilor teroriste și nu în ultimul rând redarea unei vieți liniștite și sigure, lipsite de teroare, nu s-a putut realiza. Ba mai mult, unul dintre efectele negative care a avut impact in Irak, în urma acestui zvon, este sporirea insecurității statului, marirea numarului de atentate și victime.

După cum a declarat Donald Rumsfeld, de la căderea lui Saddam, nivelul de securitate nu s-a îmbunătățit deloc. Unele zone au chiar un grad de risc mai mare. Potrivit BBC, secretarul Apărării Americane, Donald Rumsfeld, și-a exprimat neputința de a opri atentatel din Irak. „Dacă este ca un lucru să se întâmple, se întâmplă, după cum multe lucruri rele s-au întâmplat”, a conchis înaltul oficial american. El a admis totuși că statisticile demonstrează că nu s-a schimbat nimic în ceea ce privește gradul de securitate în Irak. Rumsfeld a apreciat că s-au făcut totuși progrese enorme prin organizarea alegerilor și aducerea la putere a unui nou guvern. Eforturile americane s-au îndreptat apoi spre sprijinirea și antrenarea forțelor de poliție irakiene care combat insurgenții.

„Cel mai important lucru e că insurgenții sunt combătuți de către poporul irakian și de către forțele de securitate irakiene, și nu de către coaliție, iar acest lucru se schimbă pe măsură ce irakienii încep să creadă că ei au un viitor în această țară”, a concluzinat Rumsfeld.

În mod asemănător, din punct de vedere European, America nu mai este furnizoarea de bunuri evidente de securitate, care a fost timp de 50 de ani. Binențeles că America joacă un rol important în configurarea unui mediu de pace global, în deosebi în Asia, sau, prin asigurarea căilor maritime. Dar, acest rol benefic este mult mai puțin evident pentru opiniile publice din Europa Occidentală, care tind să vadă o America egoistă și necumpănită, care pune în pericol securitatea lor, mai mult decât să o sporească. Acest lucru pare adevărat în deosebi în ceea ce privește politica americană în Orientul Mijlociu și războiul din Irak. Potrivit unui sondaj efectuat de organizația germană Marshall Fund, ale cărui rezultate au fost date publicității în septembrie 2004, 73% dintre europeni consideră că războiul a sporit riscurile de terorism în jurul lumii, a favorizat instabilitatea generală și a alimentat percepția de ciocniri între civilizații.

Prin invadarea și democratizarea Irakului, America își propunea să furnizeze un șoc, care urma să reverbereze în țările vecine și să încurajeze schimbările democratice în întreaga regiune. În termeni minimi, au susținut unuii planificatori politici, aceasta din urmă să constituie o rupere cu tradiția imorală de a tolera sau chiar de a sprijinii regimuri autoritate de dragul stabilității regionale și a continuității furniturilor de petrol. La 6 noiembrie 2003, președintele Bush a vorbit despre necesitatea de a pune capăt perioadei „celor 60 de ani în care națiunile occidentale au găsit scuze și pretexte pentru a tolera lipsa de libertate în Orientul Mijlociu.

Atunci când președintele american a anunțat acest plan, multe guverne europene și-au exprimat sprijinul și unele s-au oferit chiar să trimită trupe în Irak.Unele țări, precum Marea Britanie, au făcut-o în mare măsură pentru că împărtășeau premisele unei „transformări” în Orientul Mijlociu și se temeau de armele de distrugere în masă irakiene. Altele, în special în Europa Răsăriteană, au făcut-o din multe motive, inclusiv din gratitudine pentru rolul jucat de America in căderea imperiului sovietic și dintr-un sentiment al datoriei, ca aliați ai Americii. Cele mai multe dintre aceste guverne nu aveau nici un fel de relații politice și comerciale semnificative cu această regiune, dar, erau încrezătoare că America știa bine ce făcea.

Alte state, îndeosebi Franța și Germania, au avut obiecții puternice, care se suprapuneau în mare măsură cu vederile opiniei publice europene. Ele considerau că stabilizarea Irakului va fi extrem de dificilă fără a vorbi de democratizare, după invazie și că nici un „efect domino” nu se va produce. Ele se temeau că războiul va favoriza instabilitatea și va contribui la recrutarea teroriștilor și au presupus că acest conflict va adânci concepția de război între civilizații, ceea ce nu este un lucru bun nici pentru țările din regiune, nici pentru politica lor internă. Contrar opiniei Administrației Bush, potrivit căreia drumul spre Ierusalim trece prin Bagdad, ele s-au îndoit, de asemenea că războiul din Irak va ajuta la soluționarea problemei israeliano-palestiniene. Și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, ele au considerat că anti-americanismul din regiune va atinge noi culmi, subminând astfel orice mesaj democratic avansat de americani.

Chiar dacă acum este prea devreme pentru a evalua pe deplin impactul intervenției în Irak, este oricum posibil să se vadă modul în care viziunile diferite asupra Orientului Mijlociu s-au mainifestat, generând noi încordări asupra relațiilor americano-europene. Analistul american Robert Kagan, susține în cartea lui Of Paradise and Power (Despre Parasis și Putere), că preferința Europei pentru multilaterism, negocieri, dezvoltare și altele asemănătoare, este doar raționalizarea slăbiciunii ei militare. Dar, politicile administrației Bush par să fi fost, cel puțin tot atât de mult deviate de puterea militară a Americii. Pe lângă asta, la începutul secolului XXI, intervențiile și ocupațiile militare se dovedesc a fi la fel de inacceptabile populațiilor locale pe cât erau în trecut – chiar și atunci când intervenționiștii sunt călăuziți de cele mai bune intenții.

Aceste diferențe structurale și ciocnirea asupra Irakului nu înseamnă o cooperare transatlantică în chestiunea Orientul Mijlociu este imposibilă. Pe lângă asta, cursul urmat de administrația Bush în periada 2001-2004 ar putea să nu fie neapărat urmat și de alte administrații în viitor.Dar, dezbaterile serioase pe marginea Orinetului Mijlociu pot duce la noi dezacorduri între Statele Unite și Europa, iar partenerii de ambele părți ale Atlanticului vor trebui să le rezolve, dacă doresc să-și atingă scopurile comune de democratizare, secutitate în fața terorismului și prevenirea răspândirii armelor de distrugere în masă.

3.3.POATE FI ANIHILAT UN ZVON?

Se poate lupta cu zvonul? Ce mijloace trebuie puse în aplicare? Cât de eficace sunt dezmințirile? Iată câteva întrebări cruciale pentru toate persoanele, grupurile și organizațiile care se trezesc țintă zvonurilor, ale căror efecte riscă să devină negative, chiar dramatice.

Vladimir Volkoff apreciază că prevenirea dezinformării, a efectelor este posibilă, cu o condiție însă: să dobândim sentimentul că adevărul este un lucru sacru, intangibil, cel mai prețios bun al nostru și care trebuie tratat cu venerație religioasă.

Cele cinci „directive” emise de Knapp pentru a descuraja prolifierea zvonurilor sunt deosebit de interesante. Involuntar dezvăluie de ce, dintotdeauna, zvonurile au fost incomode:

În primul rând, publicul trebuie să păstreze intactă increderea în mediile de informare oficiale astfel încât să nu fie tentat să se informeze din alte surse.

În al doilea rând, trebuie ca publicul să-și păstreze neștirbită încrederea în conducătorii săi, în guvernul care-și dă silința să răspundă problemelor generate de criză și război. Trebuie depuse toate eforturile pentru a evita suspiciunea și bănuiala ce favorizează zvonurile.

Când are loc un eveniment, trebuie să se transmită cât mai repede posibil maximum de informație. Zvonurile se nasc din întrebările spontane pe care publicul și le pune și la care nu se găsește răspuns. Ele satisfac nevoia de înțelegerii evenimentului atunci când acesta nu este clar.

Difuzarea informațiilor nu înseamnă neapărat și recepționarea lor: trebuie deci asigurată recepționarea în condiții bune de către toată lumea. Trebuie eliminat toate zonele de necunoaștere. De exemplu, Knapp citează o inițiativă recentă a armatei britanice: organizarea unor “reuniuni educative“ în cadrul cărora soldații puteau aborda toate subiectele primind răspunsuri bune și clare.

Astfel, definițiile zvonului ce insistă pe caracterul “neverificat” al informației aparțin unei perioade istorice în care teama de zvonuri era exacerbată. Ele nu sunt satisfăcătoare pentru că, după cum am mai spus, criteriul “neverificării“ e subiectiv .

Definițiile bazate pe criteriul informației neverificate și chiar, mai mult, al informației “false “ sunt de fapt definiții ideologice ce trădează o prejudecată împotriva zvonurilor și o voință moralizatoare.

Regulile lui Knapp par desigur rizibile pe timp de pace. Au însă meritul de a indică în mod clar originea prejudecății. Zvonurile nu deranjează pentru că sunt false, dacă ar fi așa, nimeni nu le-ar lua în seamă. Ele sunt crezute tocmai pentru că se întâmplă adesea să fie adevărate, că în cazul scurgerilor de informații sau al secretelor politice dezvăluite.

“Rețete” pentru contracararea zvonurilor

Se pot lua în considerare următoarele:

Tăcerea – Această atitudine este specifică oamenilor politici care tratează cu dispreț calomniile mai mult sau mai puțin dirijate a căror țintă sunt. Suntem îndreptățiți să credem că zvonul s-ar putea opri de la sine? Pe termen scurt, acest lucru este puțin probabil: pe măsură ce trece timpul, zvonul pătrunde în alte straturi ale populației. Piața potențială a acestui zvon este foarte difuză, găsind subzistență pe termen lung.

Concentrarea – Zvonul nu cunoaște aceeași răspândire reușindu-se astfel o concentrare a eforturilor de atenuare, disipare a zvonului în zonele în care zvonul se dovedește a fi mai puternic.

Publicitatea – Există avantajul de a avea un control asupra materialului transmis, dar pe de altă parte prețul este destul de mare și există riscul de a pune la curent cu zvonul și pe cei care nu știu încă nimic.

Antimitul – Există posibilitatea că zvonul să se dezintegreze într-o mulțime de minizvonuri, după care urmează refularea.

Dezmințirea – Prezintă câteva neajunsuri legate de valoarea ei pe piața cererii și ofertei de informație:

Nu e o știre puternică. Evenimentul era așteptat. O persoană care a fost atacată afirmă sau pune pe alții să afirme :”Sunt nevinovat”. O știre în adevăratul sens al cuvântului surprinzătoare, neașteptată, e aceea care spune: “Da eu sunt vinovatul”.

De cele mai multe ori este un truism. Este o informație rece, aproape că-ți strică cheful. Dezamorsează imaginarul pentru a întra în banalitatea realității.

Desființează povestea despre care nu se știe foarte bine dacă e adevărată în întregime, dar care în orice caz are efect când este povestită, declanșând cele mai diverse și mai pasionate comentarii și fabulații.

Să nu uităm: “se non e vero, e ben trovato!” . Este lesne de înțeles de ce, într-un ziar dezmințirea se potrivește ca nuca în perete. Fie că ziarul nici nu a vorbit despre zvon, astfel încât dezmințirea nu poate să ocupe un spațiu prea mare, fie că ziarul a comentat zvonul pentru că era de interes, astfel că dezmințirea nu poate decât să displacă: i se va acorda un spațiu limitat, va trece neobservată, undeva în josul unei pagini.

Unul din punctele forte ale zvonului constă în repetarea lui. Poate fi auzit când într-un loc, când într-altul. Versiunile evoluează, se îmbogățesc, se rafinează, se precizează. Că să fie activă și dezmințirea ar trebui repetată. Dar din păcate, având formă fixă ce trebuie respectată cuvânt cu cuvânt, dezmințirea nu poate să spere că va fi reluată de către mediile de informare.

Un motiv, pentru care dezmințirile au o eficacitate limitată, ar putea fi explicat prin legea atribuirii care își propune să analizeze cum, potrivit căror reguli atribuim anumite cauze unor evenimente, sau anumite calități unor persoane. S-a demonstrat recent că strategiile de solicitare a informației variază în funcție de felul în care este prezentată o persoană: pozitiv sau negativ.

De exemplu, o persoană X a fost prezentată în două feluri, la două grupuri de persoane. Primului grup i s-a spus : “X este introvertit.”, iar celui de-al doilea: “X nu este extrovertit.”. Fiecare grup a trebuit apoi să aleagă între două feluri de informații aflate în niște plicuri: între informațiile dovedind introvertirea lui X și cele dovedind extrovertirea lui.

Primul grup a ales atitudinea de confirmare, cerând să se deschidă plicurile ce conțineau informațiile dovedind că X este introvertit. Celălalt grup a ales atitudinea de infirmare dorind să se citească informațiile ce dovedeau că X era extravertit, în ciuda dezmințirii.

O idee poate influența chiar dacă nu este crezută: emoțiile și senzațiile neplăcute care îi sunt asociate sunt oricum resimțite; reușesc să treacă de lipsa de încredere. Dezmințind, inoculăm o idee însoțită de asociațiile negative respective.

Comparând mintea umană cu un calculator observăm o deosebire fundamentală: dintr-un ordinator se pot șterge informațiile. În cazul oamenilor, informația se acumulează. Dacă am aflat ceva, reținem (cel puțin pe termen scurt).

Dezmințirea nu înseamnă așadar retragerea unei informații, ci furnizarea a două informații. Dezmințirea nu poate decât să adauge. Antizvonul trebuie să țină cont de această constatare esențială.

Schimbarea imaginii zvonului – Cu cât zvonul este mai întemeiat emoțional, cu atât strategia realității e mai puțin operantă. Arareori imaginația publicului este stârnită de fapte reale: așa stând lucrurile, cum să crezi că ele ar avea vreun efect în domolirea ei?

Una dintre cheile problemei aplanării zvonurilor e reamintită de unul dintre întemeietorii psihosociologiei contemporane, S. Asch. Ideea lui poate fi redusă la o formulă: oamenii nu-și schimbă modul de percepere a unui obiect, obiectul percepției e cel ce se schimbă. Altfel spus, orientarea opiniei publice nu poate fi determinată decât de însăși schimbarea identității zvonului.

Feriți-vă de zvonuri, încercând să le provocați sau să le discreditați.

Într-o situație de criză sau de importanță majoră, zvonurile trebuie fabricate și controlate, altfel ele vor apărea de unde nu

vă așteptați și vor scapă de sub controlul instituției pe care o reprezentați. Zvonurile apar atunci când:

– lipsește informația dintr-o sursă sigură sau informația este incompletă;

– situația este de natură să stârnească panică;

– decizii importante sunt amânate;

– există conflicte și puncte de vedere divergente puternice în interiorul instituției;

Nici cei angrenați în politică nu se lasă mai prejos în combaterea zvonurilor. Lor li se recomandă:

– să existe o pregătire la nivelul directorului de PR al campaniei, o serie de răspunsuri la atacurile cele mai probabile la care se expune un partid sau un lider politic;

– să se asigure imediat un flux complet de informații despre tema cea mai sensibilă;

– să se folosească elitele și ștafetele de opinie cele mai apropiate pentru a disemina zvonuri pozitive;

– să nu se facă nici o referință la zvonuri dacă acestea au început să circule recent;

– să se răspundă ferm la zvonurile care au devenit cunoscute de opinia publică.

Iată și câteva recomandări pentru a nu cădea victime ale manipulării:

– să nu ne lăsăm sufocați de suprainformația ambientă;

– să nu ne formăm opinii decât asupra subiectelor despre care putem avea acces la mai multe surse de informare;

– să învățăm să depistăm simptomele unei campanii de manipulare: obligatoriu, există ceva necurat la mijloc când două ziare din tabere opuse cad de acord aproape până la nivelul detaliilor;

– să practicam spiritul de contradicție, fără de care nu este posibil nici o virtute;

– să urmărim scrierile care denunță manipularea, studiile specialiștilor asupra metodelor de dezinformare;

– să încercăm să ne formăm opiniile, în loc de a le cumpăra gata făcute

– să refuzăm, mai presus de orice, practica autocenzurii

Cu alte cuvinte, prin examinarea atentă a conținutului informației, a emitentului, a momentului și contextului lansării ei, prin verificarea din mai multe surse și când este posibil și printr-o confruntare cu realitatea ce o vizează putem preveni manipularea noastră.

Mai devreme sau mai târziu, orice zvon e sortit să se stingă. Vocabularul folosit de obicei când e vorba de dispariția unui zvon e foarte semnificativ: spunem că zvonul a fost înăbușit sau s-a stins. Aceste expresii trădează tendința, pe care am mai întâlnit-o până acum, de a face din zvon ceva viu, având o experiență proprie, un soi de animal sălbatic și cel mai adesea periculos. Procedând astfel, publicul se disociază de zvon, îl transformă într-un fenomen exterior, într-o forță venită nu se știe de unde, căreia i-a căzut victimă. Așa se explica faptul că întrebările ce se pun în general în legătură cu stingerea unui zvon sunt de tip magic: cum dispare această ființă misterioasă, de nepătruns?

De fapt, în stingerea unui zvon nu e nimic magic. E ceva structural: zvonul se epuizează prin însăși existența lui. Își creează propriile mecanisme de dispariție.

Un interes trecător. Majoritatea zvonurilor au în primul rând o funcție distractivă, de întreținere a conversației, de înlăturare a plictiselii, de umplere a unui gol. Atunci când zvonul nu ne privește îndeaproape, nu are implicații directe asupra vieții noastre, el nu rezistă mai mult decât faptele diverse din presă.

Până în prezent, studiul zvonurilor a fost guvernat de o concepție negativă potrivit căreia zvonul ar fi neapărat fals, fantezist sau irațional. De aceea s-a deplâns întotdeauna existența zvonurilor, considerate că un fel de rătăcire trecătoare, o perioadă de nebunie. Unii au văzut în ascensiunea mediilor de informare chiar ocazia de a pune capăt zvonurilor: după părerea lor, televiziunea, radioul și presa ar fi putut suprima temeiul zvonurilor.

Într-adevăr, nu există decât un singur mod de a preveni zvonurile, acela de a interzice oamenilor să vorbească. Grija aparent legitimă de a nu lăsa să circule decât informațiile demne de încredere duce direct la controlul informației și în cele din urmă al vorbirii: mediile de informare ar trebui să devină singura sursă autorizată. În acest caz, n-ar mai există decât informații oficiale.

Ne aflăm aici chiar în miezul rațiunii de a fi a zvonurilor,. Zvonul nu este neapărat “fals”: în schimb, este neapărat neoficial. Paralel sau uneori în opoziție cu realitatea oficială, zvonul o contestă, propunând alte realități. Așa se explica faptul că mediile de informare nu l-au desființat.

Multă vreme s-a crezut că zvonul este un surogat: în lipsa unor medii de informare demne de încredere și controlabile, trebuia găsit un înlocuitor. Coexistența mediilor de informare și a zvonurilor demonstrează contrariul: acestea din urmă constituie un mijloc de comunicare complementar, cel al unei alte realități. Este logic să fie așa: mediile de informare se înscriu într-o logică a comunicării descendente, de sus în jos, dinspre cei care știu spre cei ce nu știu. Astfel, publicul nu află decât ceea ce I se spune. Zvonul constituie o informație paralelă, așadar necontrolată.

Pentru un inginer, tehnician, ziarist această lipsă de control evocă spectrul unei defecțiuni a fiabilității informației, defecțiune ce trebuie eliminată. Pentru omul politic, pentru cetățean lipsa controlului înseamnă lipsa cenzurii, dezvăluirea secretului și accesul la o realitate ascunsă. Zvonul trebuie așadar păstrat.

Concepția negativă potrivit căreia zvonul se asociază falsului este de ordin tehnologic: numai o comunicare controlată este bună. Prin opoziție, zvonul generează o altă valoare: numai o comunicare liberă este bună, chiar dacă fiabilitatea ar avea de suferit. Cu alte cuvinte, zvonurile “false” reprezintă prețul pentru cele întemeiate.

Pe plan epistemiologic, studiul zvonurilor pune într-o lumină nefavorabilă o chestiune fundamentală: de ce credem ceea ce credem? Într-adevăr, trăim cu toții având un bagaj de idei, de păreri, de imagini și de convingeri asupra lumii înconjurătoare. Or, cel mai adesea, toate acestea au fost însușite din auzite, preluate din gură în gură. Nu suntem conștienți de acest proces de însușire pentru că este lent, ocazional și imperceptibil. Zvonul oferă o ocazie extraordinară: recreează acest proces lent și invizibil, dar în mod accelerat, făcându-l în sfârșit observabil.

Dar, ce constatăm? Informații total nefondate pot străbate societatea cu la fel de mare ușurință că și cele fondate, putând avea aceleași efecte mobilizatoare. Scurtele momente de luciditate oferite de studiul zvonurilor ne obligă să constatăm cât de fragilă este cunoașterea. Poate că o mare parte din cunoștințele noastre nu au nici un temei și nici nu ne dăm seama de asta.

Zvonurile ne amintesc un lucru evident: nu credem în cunoștințele pe care le avem pentru că sunt adevărate, întemeiate sau dovedite. Păstrând proporțiile, putem spune că lucrurile se petrec invers: aceste cunoștințe sunt adevărate deoarece credem în ele. Zvonul demonstrează încă o dată, dacă mai era necesar, că toate certitudinile sunt de natură socială: este adevărat tot ceea ce grupul din care facem parte consideră că fiind adevărat. Cunoașterea socială se întemeiază pe încredere, nu pe dovadă.

Și acest lucru nu trebuie să ne surprindă: cel mai frumos exemplu de zvon nu este oare religia? Nu este religia propagarea unui cuvânt atribuit unui Mare Martor inițial? Este semnificativ faptul că în creștinism această sursă originară se numește cuvânt. Că și zvonul, religia este un fel de credință contagioasă: credinciosul trebuie să creadă pe cuvânt, să adere la adevăratul revelat. Așa se face că adeseori convingerile intime ce pun în mișcare popoarele se întemeiază pe cuvinte.

Unele zvonuri au drept de pornire imaginația, dar se materializează într-un fapt divers despre care se spune că s-a petrecut de curând, ceea ce le conferă un puternic realism. Altele, dimpotrivă, pornesc de la o faptă reală, dar propun soluții imaginare, ceea ce le face mai atrăgătoare. În acest caz, s-ar putea foarte bine întâmpla ca zvonul să se reintegreze în realitate, dar o asemenea posibilitate nu schimbă cu nimic statutul lui de zvon, în momentul în care a circulat.

IV.CONCLUZII

Nimic din ceea ce înseamă viață, existență, nu poate fi conceput în afara procesului comunicării. Comunicarea este aproape la fel de viatală precum aerul pe care-l respirăm în fiecare clipă și care ne ține în viață. Fără ea nu am putea trăi, nu ne-am putea integra în societate, nu am putea ființa într-o lume care are nevoie de noi și vice-verssa.

Din păcate însă, există anumite inpedimente în realizarea optimă a procesului de comunicare, ceea ce specialiștii numesc practici manipulative. Aceste practici intervin în procesul comunicării perturbând fianilitatea transiterii mesajului de la emițător la receptor, fie în mod intenționat, cu scopuri maniplulative, fie în necunoștință de cauză. Ideea de bază e că aceste practici există, sunt folosite, de cele mai multe ori sunt inevitabile, greu de stăpânit și înlăturat și au consecințe nefaste.

Războiul pentru armele de distrugere în masă din Irak, l-am ales ca subiect al studiului de caz și am îndrăznit al încadra laceea ce înseamnă zvon cu toate că pe margine acestui subiect se poate dezbate îndelung atât despre manipulare cât și despre dezinformare.

Mesajul lansat de Președinte Bush la 7 octombrie 2001, nu face altcevadecât să transmită întregii lumi acuzații grave la adresa regimului din Irak, acuzații care nu puteau fi ușor, sau chiar deloc verificate de către opinia publică. Faptul că însuși Președintele Statelor Unite a lansat un astfel de mesaj și astfel de acuzații nu putea să ridice semne de întrebare sau îndoială în rândul opiniei publice. Se știe că zvonul acționează și are o credibilitate incredibilă atunci când e lansat de o persoană care se bucură de o mare încredere din partea auditoriului. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că Bush, pentru a da o mai marecredibilitate spuselor sale, sa folosit de incidentul care a zguduit America la 11 septembrie 2001, un motiv mai mult decât plauzibil în susținerea acuzațiilor aduse regimului Saddam Hussein.

Cu toate că nu existau suficiente informații și dovezi despre armele de distrugere în masă irakiene, președintele american sa încăpătânat în a inlătura regimul dictatorial pe care-l considera „o bombă cu ceas” pentru Statele Unite și întreaga lume, fără ai păsa de consecințele lansării unui astfel de zvon.

După cum am arătat în lucrare, consecințele au fost nefaste atât pentru poporul Irakian cât și pentru cel american, pentru însuși președintele Bush, care nici chiar atunci când totul a ieșit la iveală, air armele de distrugere în masă nu au fost găsite, nu a fost fer-play și a continuat cu ideea conform căruia acțiunea din Irak a fost una necesara care nu mai suporta amânare.

De cele mai multe ori încercarea de agresare comunicațională duce la eșec. Așa cum Dona Tudor prezenta în lucrarea Manipularea opineie publice în conflictele armate, de cele mai multe ori inițiatorul unei astfel de acțiuni, indiferent de metoda pe care o folosește, pe parcusul transmiterii ei pierde controlul asupra situației create nemaiputând stopa efecte negative pe care o astfel de acțiune le emană.

ANEXA 1

Remarks by President George W. Bush on Iraq
Cincinnati, Ohio
October 7, 2002

THE PRESIDENT: Thank you all. Thank you for that very gracious and warm Cincinnati welcome. I'm honored to be here tonight; I appreciate you all coming.

Tonight I want to take a few minutes to discuss a grave threat to peace, and America's determination to lead the world in confronting that threat.

The threat comes from Iraq. It arises directly from the Iraqi regime's own actions—its history of aggression, and its drive toward an arsenal of terror. Eleven years ago, as a condition for ending the Persian Gulf War, the Iraqi regime was required to destroy its weapons of mass destruction, to cease all development of such weapons, and to stop all support for terrorist groups. The Iraqi regime has violated all of those obligations. It possesses and produces chemical and biological weapons. It is seeking nuclear weapons. It has given shelter and support to terrorism, and practices terror against its own people. The entire world has witnessed Iraq's eleven-year history of defiance, deception and bad faith.

We also must never forget the most vivid events of recent history. On September the 11th, 2001, America felt its vulnerability—even to threats that gather on the other side of the earth. We resolved then, and we are resolved today, to confront every threat, from any source, that could bring sudden terror and suffering to America.

Members of the Congress of both political parties, and members of the United Nations Security Council, agree that Saddam Hussein is a threat to peace and must disarm. We agree that the Iraqi dictator must not be permitted to threaten America and the world with horrible poisons and diseases and gases and atomic weapons. Since we all agree on this goal, the issue is: how can we best achieve it? |

Many Americans have raised legitimate questions: about the nature of the threat; about the urgency of action—why be concerned now; about the link between Iraq developing weapons of terror, and the wider war on terror. These are all issues we've discussed broadly and fully within my administration. And tonight, I want to share those discussions with you.

First, some ask why Iraq is different from other countries or regimes that also have terrible weapons. While there are many dangers in the world, the threat from Iraq stands aloe—because it gathers the most serious dangers of our age in one place. Iraq's weapons of mass destruction are controlled by a murderous tyrant who has already used chemical weapons to kill thousands of people. This same tyrant has tried to dominate the Middle East, has invaded and brutally occupied a small neighbor, has struck other nations without warning, and holds an unrelenting hostility toward the United States.

By its past and present actions, by its technological capabilities, by the merciless nature of its regime, Iraq is unique. As a former chief weapons inspector of the U.N. has said, "The fundamental problem with Iraq remains the nature of the regime, itself. Saddam Hussein is a homicidal dictator who is addicted to weapons of mass destruction."

Some ask how urgent this danger is to America and the world. The danger is already significant, and it only grows worse with time. If we know Saddam Hussein has dangerous weapons today—and we do—does it make any sense for the world to wait to confront him as he grows even stronger and develops even more dangerous weapons?

In 1995, after several years of deceit by the Iraqi regime, the head of Iraq's military industries defected. It was then that the regime was forced to admit that it had produced more than 30,000 liters of anthrax and other deadly biological agents. The inspectors, however, concluded that Iraq had likely produced two to four times that amount. This is a massive stockpile of biological weapons that has never been accounted for, and capable of killing millions.

We know that the regime has produced thousands of tons of chemical agents, including mustard gas, sarin nerve gas, VX nerve gas. Saddam Hussein also has experience in using chemical weapons. He has ordered chemical attacks on Iran, and on more than forty villages in his own country. These actions killed or injured at least 20,000 people, more than six times the number of people who died in the attacks of September the 11th.

And surveillance photos reveal that the regime is rebuilding facilities that it had used to produce chemical and biological weapons. Every chemical and biological weapon that Iraq has or makes is a direct violation of the truce that ended the Persian Gulf War in 1991. Yet, Saddam Hussein has chosen to build and keep these weapons despite international sanctions, U.N. demands, and isolation from the civilized world.

Iraq possesses ballistic missiles with a likely range of hundreds of miles—far enough to strike Saudi Arabia, Israel, Turkey, and other nations—in a region where more than 135,000 American civilians and service members live and work. We've also discovered through intelligence that Iraq has a growing fleet of manned and unmanned aerial vehicles that could be used to disperse chemical or biological weapons across broad areas. We're concerned that Iraq is exploring ways of using these UAVS for missions targeting the United States. And, of course, sophisticated delivery systems aren't required for a chemical or biological attack; all that might be required are a small container and one terrorist or Iraqi intelligence operative to deliver it.

…………………………………………………………………..

We know that Iraq and the al Qaeda terrorist network share a common enemy—the United States of America. We know that Iraq and al Qaeda have had high-level contacts that go back a decade. Some al Qaeda leaders who fled Afghanistan went to Iraq. These include one very senior al Qaeda leader who received medical treatment in Baghdad this year, and who has been associated with planning for chemical and biological attacks. We've learned that Iraq has trained al Qaeda members in bomb-making and poisons and deadly gases. And we know that after September the 11th, Saddam Hussein's regime gleefully celebrated the terrorist attacks on America.

Iraq could decide on any given day to provide a biological or chemical weapon to a terrorist group or individual terrorists. Alliance with terrorists could allow the Iraqi regime to attack America without leaving any fingerprints.

Some have argued that confronting the threat from Iraq could detract from the war against terror. To the contrary; confronting the threat posed by Iraq is crucial to winning the war on terror. When I spoke to Congress more than a year ago, I said that those who harbor terrorists are as guilty as the terrorists themselves. Saddam Hussein is harboring terrorists and the instruments of terror, the instruments of mass death and destruction. And he cannot be trusted. The risk is simply too great that he will use them, or provide them to a terror network.

Terror cells and outlaw regimes building weapons of mass destruction are different faces of the same evil. Our security requires that we confront both. And the United States military is capable of confronting both.

Many people have asked how close Saddam Hussein is to developing a nuclear weapon. Well, we don't know exactly, and that's the problem. Before the Gulf War, the best intelligence indicated that Iraq was eight to ten years away from developing a nuclear weapon. After the war, international inspectors learned that the regime has been much closer—the regime in Iraq would likely have possessed a nuclear weapon no later than 1993. The inspectors discovered that Iraq had an advanced nuclear weapons development program, had a design for a workable nuclear weapon, and was pursuing several different methods of enriching uranium for a bomb.

Before being barred from Iraq in 1998, the International Atomic Energy Agency dismantled extensive nuclear weapons-related facilities, including three uranium enrichment sites. That same year, information from a high-ranking Iraqi nuclear engineer who had defected revealed that despite his public promises, Saddam Hussein had ordered his nuclear program to continue.

The evidence indicates that Iraq is reconstituting its nuclear weapons program. Saddam Hussein has held numerous meetings with Iraqi nuclear scientists, a group he calls his "nuclear mujahideen"—his nuclear holy warriors. Satellite photographs reveal that Iraq is rebuilding facilities at sites that have been part of its nuclear program in the past. Iraq has attempted to purchase high-strength aluminum tubes and other equipment needed for gas centrifuges, which are used to enrich uranium for nuclear weapons.

If the Iraqi regime is able to produce, buy, or steal an amount of highly enriched uranium a little larger than a single softball, it could have a nuclear weapon in less than a year. And if we allow that to happen, a terrible line would be crossed. Saddam Hussein would be in a position to blackmail anyone who opposes his aggression. He would be in a position to dominate the Middle East. He would be in a position to threaten America. And Saddam Hussein would be in a position to pass nuclear technology to terrorists.

Some citizens wonder, after 11 years of living with this problem, why do we need to confront it now? And there's a reason. We've experienced the horror of September the 11th. We have seen that those who hate America are willing to crash airplanes into buildings full of innocent people. Our enemies would be no less willing, in fact, they would be eager, to use biological or chemical, or a nuclear weapon.

Knowing these realities, America must not ignore the threat gathering against us. Facing clear evidence of peril, we cannot wait for the final proof—the smoking gun—that could come in the form of a mushroom cloud. As President Kennedy said in October of 1962, "Neither the United States of America, nor the world community of nations can tolerate deliberate deception and offensive threats on the part of any nation, large or small. We no longer live in a world," he said, "where only the actual firing of weapons represents a sufficient challenge to a nations security to constitute maximum peril."

………………………………………………………………….

Some believe we can address this danger by simply resuming the old approach to inspections, and applying diplomatic and economic pressure. Yet this is precisely what the world has tried to do since 1991. The U.N. inspections program was met with systematic deception. The Iraqi regime bugged hotel rooms and offices of inspectors to find where they were going next; they forged documents, destroyed evidence, and developed mobile weapons facilities to keep a step ahead of inspectors. Eight so-called presidential palaces were declared off-limits to unfettered inspections. These sites actually encompass twelve square miles, with hundreds of structures, both above and below the ground, where sensitive materials could be hidden.

…………………………………………………………………

After eleven years during which we have tried containment, sanctions, inspections, even selected military action, the end result is that Saddam Hussein still has chemical and biological weapons and is increasing his capabilities to make more. And he is moving ever closer to developing a nuclear weapon.

Clearly, to actually work, any new inspections, sanctions or enforcement mechanisms will have to be very different. America wants the U.N. to be an effective organization that helps keep the peace. And that is why we are urging the Security Council to adopt a new resolution setting out tough, immediate requirements. Among those requirements: the Iraqi regime must reveal and destroy, under U.N. supervision, all existing weapons of mass destruction. To ensure that we learn the truth, the regime must allow witnesses to its illegal activities to be interviewed outside the country—and these witnesses must be free to bring their families with them so they all beyond the reach of Saddam Hussein's terror and murder. And inspectors must have access to any site, at any time, without pre-clearance, without delay, without exceptions.

The time for denying, deceiving, and delaying has come to an end. Saddam Hussein must disarm himself—or, for the sake of peace, we will lead a coalition to disarm him.

Many nations are joining us in insisting that Saddam Hussein's regime be held accountable. They are committed to defending the international security that protects the lives of both our citizens and theirs. And that's why America is challenging all nations to take the resolutions of the U.N. Security Council seriously.

And these resolutions are clear. In addition to declaring and destroying all of its weapons of mass destruction, Iraq must end its support for terrorism. It must cease the persecution of its civilian population. It must stop all illicit trade outside the Oil For Food program. It must release or account for all Gulf War personnel, including an American pilot, whose fate is still unknown.

By taking these steps, and by only taking these steps, the Iraqi regime has an opportunity to avoid conflict. Taking these steps would also change the nature of the Iraqi regime itself. America hopes the regime will make that choice. Unfortunately, at least so far, we have little reason to expect it. And that's why two administrations—mine and President Clinton's—have stated that regime change in Iraq is the only certain means of removing a great danger to our nation.

I hope this will not require military action, but it may. And military conflict could be difficult. An Iraqi regime faced with its own demise may attempt cruel and desperate measures. If Saddam Hussein orders such measures, his generals would be well advised to refuse those orders. If they do not refuse, they must understand that all war criminals will be pursued and punished. If we have to act, we will take every precaution that is possible. We will plan carefully; we will act with the full power of the United States military; we will act with allies at our side, and we will prevail. (Applause.)

There is no easy or risk-free course of action. Some have argued we should wait—and that's an option. In my view, it's the riskiest of all options, because the longer we wait, the stronger and bolder Saddam Hussein will become. We could wait and hope that Saddam does not give weapons to terrorists, or develop a nuclear weapon to blackmail the world. But I'm convinced that is a hope against all evidence. As Americans, we want peace—we work and sacrifice for peace. But there can be no peace if our security depends on the will and whims of a ruthless and aggressive dictator. I'm not willing to stake one American life on trusting Saddam Hussein.

…………………………………………………………………

That is not the America I know. That is not the America I serve. We refuse to live in fear. (Applause.) This nation, in world war and in Cold War, has never permitted the brutal and lawless to set history's course. Now, as before, we will secure our nation, protect our freedom, and help others to find freedom of their own.

………………………………………………………………….

On Saddam Hussein's orders, opponents have been decapitated, wives and mothers of political opponents have been systematically raped as a method of intimidation, and political prisoners have been forced to watch their own children being tortured.

America believes that all people are entitled to hope and human rights, to the non-negotiable demands of human dignity. People everywhere prefer freedom to slavery; prosperity to squalor; self-government to the rule of terror and torture. America is a friend to the people of Iraq. Our demands are directed only at the regime that enslaves them and threatens us. When these demands are met, the first and greatest benefit will come to Iraqi men, women and children. The oppression of Kurds, Assyrians, Turkomans, Shi'a, Sunnis and others will be lifted. The long captivity of Iraq will end, and an era of new hope will begin.

………………………………………………………………….

Later this week, the United States Congress will vote on this matter. I have asked Congress to authorize the use of America's military, if it proves necessary, to enforce U.N. Security Council demands. Approving this resolution does not mean that military action is imminent or unavoidable. The resolution will tell the United Nations, and all nations, that America speaks with one voice and is determined to make the demands of the civilized world mean something. Congress will also be sending a message to the dictator in Iraq: that his only chance—his only choice is full compliance, and the time remaining for that choice is limited.

The attacks of September the 11th showed our country that vast oceans no longer protect us from danger. Before that tragic date, we had only hints of al Qaeda's plans and designs. Today in Iraq, we see a threat whose outlines are far more clearly defined, and whose consequences could be far more deadly. Saddam Hussein's actions have put us on notice, and there is no refuge from our responsibilities.

We did not ask for this present challenge, but we accept it. Like other generations of Americans, we will meet the responsibility of defending human liberty against violence and aggression. By our resolve, we will give strength to others. By our courage, we will give hope to others. And by our actions, we will secure the peace, and lead the world to a better day.

May God bless America. (Applause.)

Traducere ANEXA 1

În această seară vreau să-mi acordați câteva minute pentru a discuta o gravă amenințare pentru pace și determinarea Americii în a conduce lumea în confrunatarea acestei amenințări.Amenințarea vine din Irak.Ea are la bază însăși acțiunile regimului Irakian – istoria lui în agresiuni și conducerea spre un regim al teroării.Cu 11 ani în urmă ca o condiție pentru încetarea războiului persic din Golf, i s-a cerut regimului Irakian distrugerea armelor de distrugere în masă, întreruperea tuturor cercetările pentru producerea și confecționarea acestor arme și retragerea srijinului acordat grupărilor teroriste. Regimul Irakian a încălcat ambele obligații. Posedă arme chimice și biologice. Ei caută arme nucleare. Le-a oferit adăpost și suport teroriștilor, și practică teroarea împotriva propriului popor. Întreaga lume a fost martoră la sfidarea, decepția și reaua credință a irakienilor timp de 11 ani.

De asemenea nu trebuie să uităm cele mai crâncene și recente evenimente din istorie. În 11 septembrie 2001, America a simțit propria-i vulnerabilitate – chiar în momentul când amenințările au cuprins ambele părți ale pământului. Le-am rezolvat atunci și le vom rezolva și azi confruntând fiecare amenințare din orice sursă, ce ar putea aduce neașteptate terori și suferințe Americii.

Membrii Congresului din ambele partide politice, și, membrii Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite sunt deacord că Saddam Hussein este o amenințare pentru pace și trebuie dezarmat. Suntem de acord că nu trebuie să i se permită dictatorului irakian să amenințe America și lumea cu oribile otrăvuri și arme atomice. Din moment ce suntem de acord cu acest scop întrebarea este:”cum putem cel mai bine să atingem acest scop?”

Mulți americani au ridicat câteva întrebări normale: despre natura amenințării; despre urgența de acțiune – de ce să fim îngrijorați acum; despre legătura între procedura de creare a armelor de teroare și întregul lanț al terorii; Acestea sunt subiecte pe care le-am discutat pe scurt și oarecum prostește în timpul administrației mele; și în această seara vreau să vă împărtașesc și vouă aceste discuții.

În primul rând, cineva a întrebat de ce Irakul este diferit de alte țări și regimuri care dețin de asemenea arme de distrugere în masă. Ei bine, sunt multe pericole în lume, dar, amenințarea din partea Irakului stă falnică – deoarece este de departe cel mai serios pericol din timpul nostru într-un singur loc. Armele de distrugere în masă ale Irakului sunt controlate de cei mai inverșunați criminali care au folosit deja armele chimice în uciderea a mii de oameni. Acești tirani au încercat să domine Orientul Mijlociu și au invadat și ocupat cu brutalitate un mic seamăn, au lovit națiuni fără a le prevenii și țin o ostilitate fără milă față de Statele Unite.

Pentru acțiunile trecute și prezente, pentru capacitățile tehnologice, pentru natura crudă, nemiloasă a regimului, Irakul este unic. Un inspector șef al armelor Națiunilor Unite declara: “Problema fundamentală cu Irakul rămâne însăși natura regimului. Saddam Hussein este un dictator ucigaș adeptul armelor de distrugere în masă.”

Alții au întrebat cât de urgent este acest pericol pentru America și întreaga lume. Pericolul este deja semnificativ și, el doar crește și se intensifică cu trecerea timpului. Dacă știm că Saddam Hussein are azi arme periculoase – și știm – are vreun sens pentru lume să aștepte confruntarea cu el pe când va fi și mai puternic și va crea și mai multe arme de distrugere în masă?

În 1995, după câțiva ani de înșelătorie din partea regimului Irakian, capul industriei militare Irakiene s-a defectat. Atunci a fost momentul când regimul a fost forțat să admită că a produs peste 30,000 de litri de authrax și alți agenți bilologici letali. Inspectorii, au concluzionat că Irakul a produs de două ori mai mult decât atât. Acesta este de fapt o masivă rezervă de arme biologice de care nu s-a știut niciodată și care care sunt capabile să ucidă milioane de vieți.

Știm de asemenea că regimul a produs mii de tone de agenți chimici inclusiv gazul mustard, gazul sarin si VX. Saddam are și el experiență în folosirea armelor chimice. A ordonat atacuri chimice asupra Iranului și în alte patru sate din propria lui țară. Aceste acțiuni au omorât și rănit cel puțin 20,000 de oamnei de șase ori mai mulți decât cei care au murit în atacurile din 11 septembrie.

Și pozele de supraveghere relevă că regimul își reconstruiește facilitățile pe care le-a folosit pentru a produce arme chimice și biologice. Fiecare armă chimică sau biologică pe care Irakul o are sau o produce este o violare directă a înțelegerii care a încheiat războiul din Golf în 1991. Încă de pe atunci Saddam a ales să creeze și să păstreze aceste arme în ciuda sancțiunilor internaționale, crererilor Națiunilor Unite și izolarea de lume civilizată.

Irak posedă rachete balistice cu un probabil poligon de sute de mile – destul de mare pentru a distruge Arabia Saudită, Israel, Turcia și alte națiuni – într-o regiune unde peste 135,000 de civili americani și militari trăiesc și muncesc.

Am descoperit de asemenea ca Irakul are o crescândă flotă aeriană care poate fi folosită pentru a înprăștia armele chimice și biologice de-a lungul unei arii foarte largi. Suntem preocupați ca Irakul caută metode de folosire a acestor UAVS pentru misiuni care au ca țintă Statele Unite. Și, binențeles un sofisticat sistem de livrare pentru armele chimice nu este necesar; tot ce ar fi necesar sunt containere mici și un terorist sau o inteligență operativă Irakiană pentru al livra.

…………………………………………………………………

Și aceasta este sursa preocupărilor noastre urgente în legătură cu Saddam și verigile lui de legătură cu grupările internaționale de teroriști. De-a lungul anilor Irak s-a dovedit a avea teroriști precum Abu Nidal a cărui organizație teroristă a format peste 90 de atacuri în 20 de țări și au ucis aproape 900 de oamnei inclusiv 12 americani. Un alt terorist Irakian, Abu Abbas, este responsabil pentru capturarea lui Achille Lauro și moartea unui pasager american. Și mai știm că Irakul continuă să finanțeze terorismul și să ofere asistență pentru grupările care folosesc terorismul pentru a sublima pacea în Orientul Mijlociu.

Știm că Irakul și teroriștii Al Qaeda înpart același inamic – USA. Știm ca Irakul și Al Qaeda au înalte nivele de contact. Câțiva lideri Al Qaeda care au părăsit Afganistanul au mers în Irak. Acestea includ un vechi lider Al Qaeda care a primit îngrijiri medicale în Bagdad în acest an, și care a fost asociat cu planurile atacurilor chimice și biologice. Am învățat ca Irakul a instruit membrii Al Qaeda în crearea de bombe, otrăvuri și gaze letale. Și știm că după 11 septembrie regimul Saddam Hussein a celebrat încântat atacurile teroriste din America.

Unii au argumentat că, confruntând amenințarea Irakului s-ar putea diminua lupta împotriva terorismului. Din contră – confruntarea amenințării lansată de Irak este crucială în câștigarea războiului împotiva terorismului. Când am vorbit Congresului, acum mai bine de un an, am spus că aceeia care adăpostesc teroriști sunt la fel de vinovați ca teroriștii insăși. Saddam adăpostește teroriști și instrumentele teroriste, instrumente ale distrugerii în masă. Nu este un om de încredere. Riscul simplu și totodată mare este că el va folosi aceste arme sau le va distribui teroriștilor pentru un terorism multinațional.

Celulele teroriste și dorința regimului de a crea arme de distrugere în masă sunt doar fețe diferite ale aceluiași diavol. Securitatea ne cere a le confrunta pe amândouă. Iar armata USA este capabilă a le confrunta.

Mulți alți oameni au întrebat cât este de aproape Saddam de crearea unei arme nucleare. Ei bine, nu știu exact și tocmai asta este problema. Înaintea războiului din Golf, “the best intelligence” indicau că Irakul avea 8 sau 10 ani de când a renunțat la armele nucleare. După război, inspectorii internaționali au descoperit ca regimul a fost mult mai aporape – regimul Irakian a avut probail o armă nucleară nu mai târziu de 1993. Aceașii inspectori au descoperit că Irakul avea un avansat program de proiectare a armelor nucleare, avea un proiect pentru o armă nucleară și au folosit multe metode diferite pentru îmbogățirea bombei cu uraniu.

Înainte de a fi îngrădite de Irak în 1998, Agenția Internațională de Energie Atomică a demolat facilitățile extensive ale așa-ziselor arme nucleare incluzând trei site-uri despre uraniu. În același an, o informație venită de la un bogat inginer în arme nucleare Irakian, a dezvăluit că în ciuda promisiunilor pentru propriul popor Saddam Hussein a ordonat continuare programului său nuclear.

Evidențele indică cum că Irakul își reconstruiește programul de proiectare a armelor nucleare. Saddam a ținut numeroase conferințe cu oamenii de știință irakieni pe probleme nucleare, un grup pe care l-a numit “his nuclear mujahideen” – “războinicii săi sfinți”. Fotografiile sateliților relevă faptul că Irakul își reconstruiește facilitățile pe site-urile care au făcut parte în trecut din programele sale nucleare. Irakul încearcă să procure tuburi de aluminiu de mare rezistență și alt echipament necesar pentru centrifugarea gazului, care sunt folosite pentru îmbogățirea armelor cu uraniu.

Dacă regimul Irakian este capabil să producă, să cumpere sau să fure o mare cantitate de uraniu, ar putea avea arme nucleare în mai puțin de un an. Și dacă vom permite ca acesta să se întâmple, o teribilă linie va fi trecută. Saddam va fi într-o poziție de a șantaja pe oricine s-ar opune agresiunii sale. Va fi într-o poziție de dominare a Orientului Mijlociu. Va fi într-o poziție care va înspăimânta America. Și, în ultimul rând, Saddam va fi într-o poziție de a trece tehnologia nucleară terorismului.

Câțiva cetățeni au întrebat, după 11 ani de viețuire cu această problemă, de ce trebuie să-i confruntăm acum. Și aici este un motiv; am experimentat oroarea zile de 11 septembrie 2001, am văzut că cei ce urăsc America sunt în stare să prăbușească avioane în clădiri pline cu oameni nevinovați. Dușmanii noștrii nu vor fi mai puțin îngăduitori, de fapt, ei vor fi doritori în a folosi armele chimice, biologice sau nucleare.

Cunoscând aceste realități, America nu trebuie să ignore amenințările la adresa noastră. Făcând evidentă eminența pericolului nu putem aștepta pentru finalul demonstrației – fumegatul tunului – care ar putea venii sub forma unei ciuperci de nori (fum). Precum spunea Keneddy în octombrie 1962, “nici USA sau oricare dintre statele lumii nu pot tolera decepții deliberate și ofensive din partea oricărei națiuni mici sau mari. Nu mai trăim într-o lume în care simplul foc al armei reprezintă o suficientă provocare pentru securitatea națiunilor constituind un maxim pericol”.

………………………………………………………………….

Înțelegând amenințările timpului nostru, știind designul și decepțiile regimului Irakian, avem toate motivele să-i asumăm răul și avem o datorie urgentă de a prevenii producerea răului.

Unii cred că putem adresa acest pericol prin rezumarea vechilor inspecții și aplicând presiuni diplomatice și economice. Aceasta este exact ce lumea a obosit să mai facă încă din 1991. Programul de inspecții al Națiunilor Unite a întâlnit decepții sistematice. Regimul Irakian a invadat camere de hotel și birouri ale inspectorilor să vadă încotro se vor îndrepta; au falsificat documente, au distrus probe și au dezvoltat facilități pentru armele mobile pentru a fi cu un pas înaintea inspectorilor.

Lumea a obosit de asemenea și de sancțiunile economice – și privește cum Irakul folosește miliarde de dolari in forarea ilegală a petrolului pentru a găsi noi căi de producere a armelor, înainte de a produce pentru nevoile propriului popor.

…………………………………………………………………

După 11 ani, de-a lungul cărora ne-am străduit sa aplicăm sancțiuni, inspecții, chiar și acțiuni militare, rezultatul final este că Saddam tot mai are arme chimice și biologice și își aprofundează cunoștințele în producerea unui număr mult mai mare. Și se mișcă repede fiind foarte aproape de crearea unei arme nucleare.

Statele Unite doresc ca Națiunile Unite să fie o organizație efectivă care să ajute la menținerea păcii. Acesta este motivul pentru care urgentăm Cosiliul de Securitate să adopte o nouă rezoluție. Pe lângă aceste cerințe regimul Irakian trebuie să destăinuie și să distrugă sub supravegherea Națiunilor Unite toate armele de distrugere în masă existente. Pentru a fi siguri că vor face asta, regimul Irakian trebuie să permită martori în activitățile lor ilegale, pentru a fi intervievați în afara țării – și acești martori trebuie să fie liberi în a-și aduce familiile cu ei. Plus de asta, inspectorii trebuie să aibă acces la orice site, la orice oră, fără rezerve, fără condiții și fără excepții.

Saddam Hussein trebuie să se dezarmeze acum sau, pentru pace, vom face o coaliție pentru al dezarma.

Multe națiuni ne sunt alături în insistența că regimul Saddam trebuie ținut sub observație. Sunt hotărâți să apere securitatea internațională care protejează viețile cetățenilor din ambele părți. De aceea America provoacă toate națiunile spre a lua rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite foarte în serios.

Și aceste rezoluții sunt clare. Concomitent cu declararea și distrugerea armelor de distrugere în masă, Irak trebuie să încheie suportul acordat grupărilor teroriste. Trebuie să înceteze persecuția propriului său popor. Trebuie să elibereze sau să dea socoteală pentru toate victimile războiului din Golf inclusiv un pilot american, a cărui soartă este încă necunoscută.

Respectând acești pași, regimul Irakian are oportunitatea de a opri conflictul. Respectarea acestor pași vor schimba însăși regimul Irakian. America speră ca regimul să aleagă această opțiune. Din păcate, avem puține motive să așteptăm asta. Și de aceea, două administrații – a mea ți a președintelui Clinton – consideră că schimbarea regimului Irakian este singurul mod credibil pentru înlăturarea unui mare pericol penru națiunea noastră.

Sper ca aceasta să nu necesite acțiuni militare. Și conflictele militare pot fi dificile. Dacă Saddam ordonă asemenea măsuri, generalii lui vor fi bine sfătuiți în a refuza astfel de ordine. Dacă ne refuză vor trebui să înțeleagă că toți criminalii de razboi vor fi persecutați și pedepsiți. Vom plănui totul cu grijă; vom acționa cu întreaga forță militară a Statelor Unite; vom acționa cu toți aliații care sunt de partea noastră și-i vom domina….din punctul meu de vedere cu cât vom aștepta mai mult cu atât mai puternic și mai înarmat va fi Saddam. Putem aștepta și spera că Saddam nu va da arme teroriștilor sau nu va crea o armă nucleară cu care să șantajeze întreaga lume. Dar sunt convins că este doar o speranță împotriva evidențelor. Ca americani vrem pace – munci și ne sacrificăm pentru pace. Dar nu poate fi pace dacă securitatea noastră depinde de dorințele și așteptările unui dictator agresiv.

…………………………………………………………………..

Refuz să trăim în frică. Aceasta nu e America pe care o știm și pe care o servesc.

Câteva griji cum că schimbarea liderului Irakian va putea crea instabilitate, ar putea face ca situația să se înrăutățească. Viața cetățenilor Irakieni va deveni dramatică dacă Saddam nu va mai fi la putere la fel cu a fost și viața afganistanilor după talibani. Dictatorul Irakian este un student a lui Stalin, folosind crima ca metodă de teroare și control între propria armată și chiar între membrii propriei familii.

La ordinele lui Saddam, oponenții au fost decapitați, oponenții politici sistematic răpiți ca o metodă de intimidare, iar prizonierii politici au fost forțați să privească cum proprii lor copii sunt torturați.

America crede că toți oamenii sunt indreptățiți să spere, și, drepturile umane să nu fie negociabile.

Irak este un teritoriu bogat în cultură, resurse și talent. Renunțând la actualul regim, poporul Irakian va fi capabil să se ridice și să progreseze conform timpului în care trăim. Dacă acțiunea militară este necesară, USA și aliații noștrii vor ajuta Irakienii pentru a-și reconstrui economia și crearea de instituții de libertate într-un Irak unit și în pace cu vecinii lui.

………………………………………………………………….

Săptămâna viitoare Congresul Națiunilor Unite vor vota pe acastă temă. I-am cerut Congresului să autorizeze folosirea armatei americane, dacă se dovedește necesar pentru impunerea rezoluției Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Aprobând această rezoluție nu înseamnă că acțiunea militară este iminentă. Rezoluția va spune Națiunilor Unite și tuturor națiunilor că, America vorbește cu o singură voce. Congresul va trimite de asemenea un mesaj dictatorului Irakian: aceasta este singura lui șansă.

Nu am cerut această prezentă provocare, dar o acceptăm. Ca alte generații de americani, ne vom asuma responsabilitatea apărării libertății umane împotriva violenței și agresiunii. Prin curajul nostru le vom da speranța altora. Și prin acțiunile noastre vom asigura pacea și vom da lumii o zi mai bună.

Dumnezeu sa binecuvânteze America (31 ianuarie 2003)

ANEXA2

20 de minciuni despre razboi

de Glen Rangvala și Raymond Whitaker,

The Independent,

15 iulie, 2003

material tradus de Laura Sandu

Dezinformari variind de la exagerari la minciuni sfruntate au fost folosite pentru a creea motivatia razboiului. Si mai multe minciuni sunt folosite cand se calculeaza efectele razboiului.

Irak a fost responsabil pentru atacurile de la 11 septembrie

O presupusa intalnire in Praga intre Mohammed Atta, conducatorul deturnatorilor de la 11 septembrie, si un oficial irakian a fost presupusa cauza a acestei cereri, dar intelighentia ceha a conchis mai tarziu ca aceasta legatura irakiana nu putea fi Atta. Aceasta nu a oprit fluxul presupunerilor ca Irakul ar fi fost implicat in 11 septembrie, care a fost atat de reusit incat la un moment dat polii de opinie au aratat ca doua treimi din americani credeau ca este mana lui Saddam Hussein in spatele atacurilor. Aproape la fel de multi credeau ca deturnatorii irakieni au fost la bordul aeronavelor ce s-au prabusit; dar de fapt nu fusesera.

Irak si al-Qaida lucrau impreuna

Cereri insistente ale SUA si conducatorilor britanici cum ca Saddam si Osama bin Laden erau in liga comuna a fost contrazisa de o scurgere de informatii in raportul Conducerii Inteligentei de Aparare Britanice, care a specificat ca nu exista legaturi in prezent intre ei. D-l Bin Laden are ca si tinta “conflictul ideologic cu Irakul in prezent’, s-a adaugat.

Alta legatura vizavi de aceste cereri este ca membrii al-Qaida erau adapostiti in Irak si pusesera la cale o zona de antrenament otravitoare. Cand trupele americane au ajuns la campul respectiv, nu au gasit urme de chimice sau substante biologice.

Irak cauta uraniu in Africa pentru un program de ‘reconstructie’ a armelor nucleare

Seful CIA a admis acum ca documentele care incearca sa arate ca Irakul a incercat sa importe uraniu din Niger in Africa de vest sunt fabricate, si ca Presedintele Bush nu ar fi trebuit sa afirme asa ceva. Marea Britanie este face si ea aceeasi afirmatie, insistand ca are ‘inteligenta de sine statatoare’. Biroul Extern a spus saptamana trecuta ca aceasta informatie este acum ‘in revizie’.

Irak a incercat sa importe tuburi de aluminiu pentru a dezvolta armele nucleare

SUA a afirmat insistent ca Baghdad a incercat sa cumpere tuburi de aluminiu dur a carui utilitate nu putea sa fie decat in centrifuge de gaz, pentru a imbogati uraniul pentru armele nucleare. La fel de insistent, Agentia Internationala de Energie Atomica a spus ca tuburile sunt folosite pentru rachete de atilerie. Capetenia Agentia Internationala de Energie Atomica, Mohamed El Baradei, a spus Consiliului de Securitate ONU in ianuarie ca tuburile nu sunt nici macar potrivite pentru centrifuge.

Irak avea inca mari depozite de arme chimice si biologice din primul Razboi din Golf

Irak poseda destule substante periculoase pentru a ucide intreaga populatie a globului, lucru care s-a afirmat nu o singura data. Poseda aparate de zbor fara pilot care ar putea fi introduse in SUA si folosite pentru a imprastia substante chimice si biologice toxice. Expertii au evidentiat ca in afara de gaz de mustar, Irak nu a detinut vreodata tehnologia de a produce materiale cu o viata de 12 ani, rastimpul dintre cele doua razboaie. Orice astfel de agent s-ar fi deteriorat pana la nivelul de inutilitate cu ani in urma.

Irak a retinut pana la 20 de bombe care ar fi putut avea focoase chimice sau biologice, cu o raza care ar fi pus in pericol fortele britanice in Cipru.

In afara faptului ca nu exista urma a acestor bombe de la inceputul investigatiei, Marea Britanie a subestimat riscul ca in Irak sa existe astfel de arme pe timpul luptei sale acolo. S-a descoperit de asemenea ca echipamentul de protectie chimica a fost inlaturat din bazele britanice din Cipru anul trecut, indicand ca Guvernul nu luase in serios propriile informatii.

Saddam Hussein a avut mijloacele de a dezvolta pojarul

Aceasta presupozitie a fost facuta de Secretarul de Stat, Colin Powell, cand s-a adresat Consiliului de Securitate ONU in februarie. In luna urmatoare ONU a declarat ca nu exista sustinere pentru aceast afirmatie.

Pretentiile SUA si ale Marii Britanii au fost sustinute de inspectori

Dupa spusele lui Jack Straw, inspectorul sef ONU in materie de arme nucleare, Hans Blix, ‘a evidentiat’ ca Irak are 10 000 litri de anthrax. Tony Blair a spus ca substantele chimice, biologice si ‘programul de arme nucleare’ ale Irakului au fost indeaproape documentate de catre ONU. Raspunsul d-l Blix? ‘Asta nu este echivalent cu a spune ca exista arme de distrugere in masa,’ a spus el septembrie trecut. ‘Daca as avea dovezi solide ca Irak detine arme de distrugere in masa sau ca in prezent construieste astfel de arme, as inainta acest fapt Consiliului de Securitate.’ In mai al acestui an el a adaugat: ‘Sunt bineinteles foarte interesat asupra intrebarii daca exista sau nu arme de distrugere in masa si sunt suspicios cu privire la existenta lor.’

Inspectiile precedente asupra armelor fusesera un esec.

Tony Blair a spus cotidianului ‘The Independent’ in martie ca ONU a incercat ‘fara succes timp de 12 ani sa-l faca pe Saddam sa se dezarmeze pasnic.’ Dar in 1999 un document al Consiliului de Securitate a conchis ca: ‘Desi elemente importante inca mai trebuiesc rezolvate, mare parte a programelor de arme proscrise a fost eliminata.’ Dl Blair a sustinut de asemenea ca inspectorii ONU ‘nu au gasit urme ale programului cu arme biologice ofensive’ pana cand ginerele sau nu a mutat centrul de observatie. De fapt ONU a convins regimul sa recunoasca programul cu arme biologice cu mai mult de o luna inaintea acestei schimbari de directie.

Irak impiedica munca inspectorilor

“Dosarul dubios’ al Marii Britanii pretindea ca inspectorii erau ‘pregatiti sa inceapa lungi discutii’ cu oficialitati irakiene in timp ce dovezile erau ascunse si cautarile inspectorilor erau monitorizate si anuntate in prealabil pentru a inlatura surprizele. Dr. Blix a spus in ianuarie ca ONU a dirijat mai mult de 400 de inspectii, toate prin surprindere, acoperind mai mult de 300 de locatii. ‘De notat ca accesul la locatii nu a creat nici un fel de probleme,’ spune el. ‘In nici unul din cazuri nu s-a observat ca partea irakiana stia de venirea inspectorilor.’

Irak ar putea pozitiona armele sale de distrugere in masa in 45 de minute

Aceasta opinie deja de notorietate a fost bazata pe o singura sursa, care se crede a fi un ofiter militar activ irakian. Acest fapt nu s-a intampla de la inceputul razboiului, dar in orice caz Tony Blair a contrazis aceasta opinie in aprilie. A spus ca Irak a inceput sa-si ascunda armele in mai 2002, ceea ce inseamna ca ele nu puteau fi folosite in 45 de minute.

‘Dosarul Dubios’

Dl Blair a spus Camerei Comunelor in februarie, cand a fost emis dosarul: ‘Am publicat mai multa informatie in acest weekend despre infrastructura protejarii. Este evident dificil in momentul cand publicam astfel de rapoarte informative. A iesit la iveala destul de repede ca acest dosar fusese compilat fara a acorda drepturile de rigoare unor trei articole de pe Internet. Luna trecuta Alastair Campbell si-a asumat responsabilitatea pentru plagiarismul comis de echipa sa, dar a sustinut acuratetea informatiei din dosar, desi a produs confuzie pentru doua organizatii ale inteligentei irakiene si a mentionat ca una dintre ele si-a mutat sediul in 1990, la doi ani dupa ce s-a initiat.

Razboiul ar fi simplu

Temerile populatiei britanice si americane au fost temperate fiind asigurate ca irakienii sub ocupatie ar fi intampinat pasnic fortele invadatoare; ca ‘demolarea puterii militare a lui Saddam Hussein si eliberarea Irakului va fi la fel de simpla ca o defilare’, folosind cuvintele lui Kenneth Adelman, un oficial senior al Pentagon-ului in doua adunari administrative Republicane. Rezistenta a fost neregulata, dar mai ferma decat se astepta, cu precadere din partea fortelor combatante luptand in haine civile. ‘Acesta nu este inamicul cu care ne-am jucat de-a razboiul,’ s-a plans unul dintre generali.

Umm Qasr

Caderea celui mai sudic oras irakian si singurului port a fost anuntata in repetate randuri inainte ca fortele anglo-americane sa capete control complet – de Secretarul Apararii Donald Rumsfeld, printre altii, si de Amiralul Michael Boyce, seful echipe de aparare a Marii Britanii. ‘Umm Qasr a fost coplesit de Marina americana si se afla acum in mainile coalitiei,’ a anunta amiralul, oarecum prematur.

Rebeliunea din Basra

s-a pretins ca populatia musulmana Shia din Basra, cel de-al doilea oras al Irakului s-a resculat impotriva agresorilor, fapt repetat mai multe zile, dupa care s-a clarificat ca cei de acolo de-abia aveau puterea sa-si doreasca acest lucru. Infrangerea unei presupuse rebeliuni ale rezistentei irakiene a fost de asemenea anuntata de purtatorii de cuvant ai armatei care nu se aflau in situatia de a cunoaste adevarul.

“Salvarea” soldatului Jessica Lynch

“Salvarea” soldatului Jessica Lynch dintr-un spital din Nasiriya de catre fortele speciale americane a fost prezentate ca si “sentimentul de bine” al intregului scenariu de razboi. Se afirma ca ar fi raspuns focului de arme al trupelor irakiene pana cand munitia ei s-a epuizat, si a fost dusa la spital suferind de rani provocate de gloante si injunghieri. Pana la urma s-a dovedit ca toate ranile sale fusesera provocate de un accident de masina, care nu i-au mai permis sa poata trage cu arma. Echipa medicala locala au incercat sa o redea americanilor dupa ce fortele irakiene s-au retras din spital, dar doctorii au trebuit sa se intoarca atunci cand americanii au deschis focul asupra lor. Fortele speciale nu au intampinat nici un fel de rezistenta, dar s-au asigurat ca intregul episod sa fie filmat.

Trupele ar suferi atacuri cu arme chimice si biologice

In timp ce fortele americane se apropiau de Baghdad, a urmat o ploaie de reportaje cum ca urmau sa treaca o ‘linie rosie’, in interiorul careia unitati ale Garzii Republicane erau indreptatiti sa foloseasca arme chimice. Dar Locotenentul General James Conway, Generalul de Marina amercana in Irak, a conchis ulterior ca rapoartele inteligentei cum ca armele chimice ar fi fost implantate in jurul Baghdad-ului inainte de razboi erau false.

“A fost surprinzator pentru mine… ca nu am descoperit arme… in unele dintre situri,’ a spus el. “am fost pe la fiecare punct de distributie a munitiilor intre frontiera kuweitiana si Baghdad, dar pur si simplu nu sunt acolo. Pur si simplu ne-am inselat. Fie ca gresit la nivel national sau nu, totusi cred ca foarte mult ramane de vazut.”

Interogarea oamenilor de stiinta ar putea dirija la locatia armelor de distrugere in masa

“Nu am absolut nici un dubiu ca armele exista… o data ce aveam cooperarea oamenilor de stiinta si a expertilor, nu am dubii ca le vom gasi,” a spus T. Blair in aprilie. Numeroase astfel de asigurari au fost facute publice si de catre alte personaje pe post de conducatori, care au afirmat ca interogarile vor duce la descoperirea armelor de distrugere in masa la care cercetarile fizice nu au fost capabile sa duca. Dar majoritatea oamenilor de stiinta irakieni importanti sunt in custodie si se pare ca frica fata de Saddam Hussein i-ar impiedica sa vorbeasca;astfel se cam pierde din credibilitate.

Banii de pe petrolul irakienilor se va duce la Irak

Tony Blair s-a plans in Parlament ca ‘oamenii pretind in mod fals ca noi am vrea sa acaparam’ resursele petrolifere ale Irakului, adaugand ca beneficiile ar trebui puse intr-un fond special pentru populatia irakiana administrat de ONU. Marea Britanie ar trebui sa caute o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa afirme ca “folosirea toate veniturilor din petrol sa fie spre beneficiul populatiei irakiene.’

In loc Marea Britanie a co-sponsorizat o rezolutie a Consiliului de Securitate care a dat SUA si Marii Britanii control asupra veniturilor petroliere ale irakului. Nu exista de fapt nici un fond administrat de ONU.

Departe de sintagma “toate veniturile petroliere” folosita in ce priveste populatia irakiana, rezolutia continua sa faca sustrageri din veniturile petorliere ale irakienilor pentru a putea plati ca si compensatie pentru invazia din Kuwait in 1990.

20. Armele de distrugere in masa au fost gasite

Dupa anunturi false despre locatiile acestora, Tony Blair si George Bush au sustinut ca pe 30 mai s-au gasit doua containere care ar fi fost laboratoarele mobile de arme biologice. “Deja am gasit doua containere, despre care credem ca au fost ambele folosite pentru producerea armelor biologice,” a afirmat Dl Blair. Dl Bush s-a dus si mai departe: “Cei care sustin ca nu am gasit obiectele de manufacturare interzise sau armele interzise – aceia se insala. Noi le-am gasit.” Acum este aproape cert ca acele vehicule erau folosite la producerea hidrogenului pentru baloane meteorologice, asa cum sustineau si irakienii – si ca au fost exportate in Marea Britanie.

ANEXA 3

In fata Consiliului de Securitate al ONU
Colin Powell a prezentat dovezile SUA impotriva lui Saddam Hussein
Fotografii din satelit care indica evacuarea armamentului de distrugere in masa

Soarta razboiului din Irak urma sa fie decisa ieri, in Consiliul de Securitate al ONU, dupa mult-asteptata expunere a secretarului american de stat, Colin Powell, care a prezentat "dovezi concludente" in sprijinul argumentatiei SUA ca regimul de la Bagdad incalca rezolutiile Natiunilor Unite continuand programul de inarmare. Prezentarea lui Powell a inceput la ora locala 10,30 a.m. (17,30 ora Romaniei) si a durat 90 de minute. Colin Powell a declarat in Consiliul de Securitate al ONU ca Irakul " duce, la cel mai inalt nivel, o politica de eschivare si de inselaciune" si ca "n-a facut nici un efort" pentru a se dezarma si a respecta prevederile rezolutiei 1441. El a prezentat mai multe fotografii obtinute prin satelit, care indica evacuarea unor arme de distrugere in masa din buncare ale armatei irakiene, cu numai cateva minute inainte de sosirea la fata locului a unui convoi al inspectorilor ONU. De asemenea, a prezentat inregistrarea unei convorbiri intre oficiali irakieni, care vorbeau despre "ascunderea munitiei" si "evacuarea locurilor" ce urmau vizitate de inspectorii ONU". Din informatiile serviciilor secrete americane, "confirmate de patru surse independente", Irakul detine "cel putin sapte" laboratoare mobile de producere a armamentului biologic, incarcate in 18 camioane. "Cum ar putea inspectorii ONU sa descopere aceste facilitati fara cooperarea oficialilor irakieni?" – a intrebat, retoric, Powell. Regimul de la Bagdad a lansat "o campanie deliberata avand drept scop impiedicarea inspectiilor ONU", a spus secretarul de stat al SUA; inspectorii Natiunilor Unite sunt atent supravegheati, toate convorbirile lor sunt interceptate, oficialii irakieni cunoscand, dinainte, locul care urmeaza inspectat. Irakul incearca sa "ascunda persoane" cu care doresc sa se intalneasca inspectorii ONU pentru dezarmare. Powell a citat declaratii ale unor martori care afirma ca oamenii de stiinta irakieni "au fost obligati sa semneze documente" prin care iau cunostinta de faptul ca "divulgarea de informatii secrete duce la pedeapsa cu moartea". Secretarul de stat al SUA a acuzat, de asemenea regimul de la Bagdad ca nu a abandonat programul nuclear si ca "detine deja cel putin doua componente ale bombei nucleare". De asemenea, Irakul este acuzat ca gazduieste pe teritoriul sau membri importanti ai retelei al-Qaida, refugiati din Afganistan, care pregatesc si conduc operatiuni teroriste ce urmeaza a fi puse in aplicare pe teritoriul statelor occidentale. Oficialii americani recunosc ca nu se poate vorbi despre o cooperare oficiala intre Saddam Hussein si liderii retelei teroriste. Serviciile secrete americane au, insa, informatii ca unii dintre teroristii "vanati" in Afganistan au primit adapost in Irak. Cel mai cunoscut dintre acestia este iordanianul Abu Musab Zarqawi, considerat unul dintre locotenentii lui Osama bin Laden, care a primit azil in Irak. Amanuntit pregatita mai multe zile, argumentatia secretarului de stat al SUA si-a propus sa-i convinga pe membrii Consiliului de Securitate ca singura cale de solutionare a crizei irakiene ramane actiunea militara. Dupa prezentarea lui Powell, fiecare membru al Consiliului de Securitate urma sa ia cuvantul. Ambasadorul Irakului la Natiunile Unite, Mohammed Aldouri, trebuia, de asemenea, audiat. Urmau, apoi, intrevederi bilaterale intre Powell si diversi membri ai Consiliului de Securitate. Washingtonul doreste sa obtina adoptarea unei noi rezolutii ONU care sa autorizeze atacarea Irakului. Deocamdata, trei dintre membrii Consiliului de Securitate cu drept de veto – Franta, Rusia si China – s-au declarat impotriva unei actiuni imediate in Irak. Nu era exclusa, insa, o schimbare de atitudine din partea Rusiei sau chiar a Frantei, dupa prezentarea lui Powell, iar China ar putea fi convinsa sa nu-si exercite dreptul de veto, astfel incat rezolutia are destule sanse sa fie adoptata. Oricum, Statele Unite si-au anuntat intentia de a ataca Irakul "in cateva saptamani" chiar si in absenta celei de-a doua rezolutii a ONU, considerand ca prevederile rezolutiei 1441 sunt suficiente pentru a justifica actiunea militara impotriva regimului de la Bagdad.

BIBLIOGRAFIE

BERTRARD, Jean Claude – Intraducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom

BUZĂRNESCU, Ștefan – Sociologia opiniei publice, Ed. Didactică și Pedagogică

CUILENBURG, J.J. – Știința comunicării, Ed. Humanitas

DRĂGAN, Ion – Paradigme ale comunicării de masă

FICEAG, Bogdan – Tehnici de manipulare, Ed. Nemira

HAINES, Ion – Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundatia România de mâine

JEANENEY, Jean-Noel – O istorie a mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European

KAPFERER, J.N. – Zvonurile, Ed. Humanitas

KAPFERER, J.N. – Căile persuasiunii, Ed. Humanitas

LASSWELL, D.N. – Structura și funcția comunicării în societate

TRAN, Vasile; STĂNCIUGELU, Irina – Teoria comunicării, Ed. Comunicare.ro

TRAN, Vasile; STĂNCIUGELU, Irina – Patologii și terapii comunicaționale, Ed. Comunicare.ro

TUDOR, Dona – Manipularea opiniei publice în conflictele armate, Ed. Dacia

VOLKOFF, Vladimir – Tratat de dezinformare, Ed. Antet

WIERZBICKI, Piotr – Structura minciunii, Ed. Nemira

www. Wikipeia-enciclopedia libera.ro

www.evenimentul zilei.ro

www.adevarulonline.ro

www.guardian.com

www.BBC.com

BIBLIOGRAFIE

BERTRARD, Jean Claude – Intraducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom

BUZĂRNESCU, Ștefan – Sociologia opiniei publice, Ed. Didactică și Pedagogică

CUILENBURG, J.J. – Știința comunicării, Ed. Humanitas

DRĂGAN, Ion – Paradigme ale comunicării de masă

FICEAG, Bogdan – Tehnici de manipulare, Ed. Nemira

HAINES, Ion – Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundatia România de mâine

JEANENEY, Jean-Noel – O istorie a mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European

KAPFERER, J.N. – Zvonurile, Ed. Humanitas

KAPFERER, J.N. – Căile persuasiunii, Ed. Humanitas

LASSWELL, D.N. – Structura și funcția comunicării în societate

TRAN, Vasile; STĂNCIUGELU, Irina – Teoria comunicării, Ed. Comunicare.ro

TRAN, Vasile; STĂNCIUGELU, Irina – Patologii și terapii comunicaționale, Ed. Comunicare.ro

TUDOR, Dona – Manipularea opiniei publice în conflictele armate, Ed. Dacia

VOLKOFF, Vladimir – Tratat de dezinformare, Ed. Antet

WIERZBICKI, Piotr – Structura minciunii, Ed. Nemira

www. Wikipeia-enciclopedia libera.ro

www.evenimentul zilei.ro

www.adevarulonline.ro

www.guardian.com

www.BBC.com

ANEXA 1

Remarks by President George W. Bush on Iraq
Cincinnati, Ohio
October 7, 2002

THE PRESIDENT: Thank you all. Thank you for that very gracious and warm Cincinnati welcome. I'm honored to be here tonight; I appreciate you all coming.

Tonight I want to take a few minutes to discuss a grave threat to peace, and America's determination to lead the world in confronting that threat.

The threat comes from Iraq. It arises directly from the Iraqi regime's own actions—its history of aggression, and its drive toward an arsenal of terror. Eleven years ago, as a condition for ending the Persian Gulf War, the Iraqi regime was required to destroy its weapons of mass destruction, to cease all development of such weapons, and to stop all support for terrorist groups. The Iraqi regime has violated all of those obligations. It possesses and produces chemical and biological weapons. It is seeking nuclear weapons. It has given shelter and support to terrorism, and practices terror against its own people. The entire world has witnessed Iraq's eleven-year history of defiance, deception and bad faith.

We also must never forget the most vivid events of recent history. On September the 11th, 2001, America felt its vulnerability—even to threats that gather on the other side of the earth. We resolved then, and we are resolved today, to confront every threat, from any source, that could bring sudden terror and suffering to America.

Members of the Congress of both political parties, and members of the United Nations Security Council, agree that Saddam Hussein is a threat to peace and must disarm. We agree that the Iraqi dictator must not be permitted to threaten America and the world with horrible poisons and diseases and gases and atomic weapons. Since we all agree on this goal, the issue is: how can we best achieve it? |

Many Americans have raised legitimate questions: about the nature of the threat; about the urgency of action—why be concerned now; about the link between Iraq developing weapons of terror, and the wider war on terror. These are all issues we've discussed broadly and fully within my administration. And tonight, I want to share those discussions with you.

First, some ask why Iraq is different from other countries or regimes that also have terrible weapons. While there are many dangers in the world, the threat from Iraq stands aloe—because it gathers the most serious dangers of our age in one place. Iraq's weapons of mass destruction are controlled by a murderous tyrant who has already used chemical weapons to kill thousands of people. This same tyrant has tried to dominate the Middle East, has invaded and brutally occupied a small neighbor, has struck other nations without warning, and holds an unrelenting hostility toward the United States.

By its past and present actions, by its technological capabilities, by the merciless nature of its regime, Iraq is unique. As a former chief weapons inspector of the U.N. has said, "The fundamental problem with Iraq remains the nature of the regime, itself. Saddam Hussein is a homicidal dictator who is addicted to weapons of mass destruction."

Some ask how urgent this danger is to America and the world. The danger is already significant, and it only grows worse with time. If we know Saddam Hussein has dangerous weapons today—and we do—does it make any sense for the world to wait to confront him as he grows even stronger and develops even more dangerous weapons?

In 1995, after several years of deceit by the Iraqi regime, the head of Iraq's military industries defected. It was then that the regime was forced to admit that it had produced more than 30,000 liters of anthrax and other deadly biological agents. The inspectors, however, concluded that Iraq had likely produced two to four times that amount. This is a massive stockpile of biological weapons that has never been accounted for, and capable of killing millions.

We know that the regime has produced thousands of tons of chemical agents, including mustard gas, sarin nerve gas, VX nerve gas. Saddam Hussein also has experience in using chemical weapons. He has ordered chemical attacks on Iran, and on more than forty villages in his own country. These actions killed or injured at least 20,000 people, more than six times the number of people who died in the attacks of September the 11th.

And surveillance photos reveal that the regime is rebuilding facilities that it had used to produce chemical and biological weapons. Every chemical and biological weapon that Iraq has or makes is a direct violation of the truce that ended the Persian Gulf War in 1991. Yet, Saddam Hussein has chosen to build and keep these weapons despite international sanctions, U.N. demands, and isolation from the civilized world.

Iraq possesses ballistic missiles with a likely range of hundreds of miles—far enough to strike Saudi Arabia, Israel, Turkey, and other nations—in a region where more than 135,000 American civilians and service members live and work. We've also discovered through intelligence that Iraq has a growing fleet of manned and unmanned aerial vehicles that could be used to disperse chemical or biological weapons across broad areas. We're concerned that Iraq is exploring ways of using these UAVS for missions targeting the United States. And, of course, sophisticated delivery systems aren't required for a chemical or biological attack; all that might be required are a small container and one terrorist or Iraqi intelligence operative to deliver it.

…………………………………………………………………..

We know that Iraq and the al Qaeda terrorist network share a common enemy—the United States of America. We know that Iraq and al Qaeda have had high-level contacts that go back a decade. Some al Qaeda leaders who fled Afghanistan went to Iraq. These include one very senior al Qaeda leader who received medical treatment in Baghdad this year, and who has been associated with planning for chemical and biological attacks. We've learned that Iraq has trained al Qaeda members in bomb-making and poisons and deadly gases. And we know that after September the 11th, Saddam Hussein's regime gleefully celebrated the terrorist attacks on America.

Iraq could decide on any given day to provide a biological or chemical weapon to a terrorist group or individual terrorists. Alliance with terrorists could allow the Iraqi regime to attack America without leaving any fingerprints.

Some have argued that confronting the threat from Iraq could detract from the war against terror. To the contrary; confronting the threat posed by Iraq is crucial to winning the war on terror. When I spoke to Congress more than a year ago, I said that those who harbor terrorists are as guilty as the terrorists themselves. Saddam Hussein is harboring terrorists and the instruments of terror, the instruments of mass death and destruction. And he cannot be trusted. The risk is simply too great that he will use them, or provide them to a terror network.

Terror cells and outlaw regimes building weapons of mass destruction are different faces of the same evil. Our security requires that we confront both. And the United States military is capable of confronting both.

Many people have asked how close Saddam Hussein is to developing a nuclear weapon. Well, we don't know exactly, and that's the problem. Before the Gulf War, the best intelligence indicated that Iraq was eight to ten years away from developing a nuclear weapon. After the war, international inspectors learned that the regime has been much closer—the regime in Iraq would likely have possessed a nuclear weapon no later than 1993. The inspectors discovered that Iraq had an advanced nuclear weapons development program, had a design for a workable nuclear weapon, and was pursuing several different methods of enriching uranium for a bomb.

Before being barred from Iraq in 1998, the International Atomic Energy Agency dismantled extensive nuclear weapons-related facilities, including three uranium enrichment sites. That same year, information from a high-ranking Iraqi nuclear engineer who had defected revealed that despite his public promises, Saddam Hussein had ordered his nuclear program to continue.

The evidence indicates that Iraq is reconstituting its nuclear weapons program. Saddam Hussein has held numerous meetings with Iraqi nuclear scientists, a group he calls his "nuclear mujahideen"—his nuclear holy warriors. Satellite photographs reveal that Iraq is rebuilding facilities at sites that have been part of its nuclear program in the past. Iraq has attempted to purchase high-strength aluminum tubes and other equipment needed for gas centrifuges, which are used to enrich uranium for nuclear weapons.

If the Iraqi regime is able to produce, buy, or steal an amount of highly enriched uranium a little larger than a single softball, it could have a nuclear weapon in less than a year. And if we allow that to happen, a terrible line would be crossed. Saddam Hussein would be in a position to blackmail anyone who opposes his aggression. He would be in a position to dominate the Middle East. He would be in a position to threaten America. And Saddam Hussein would be in a position to pass nuclear technology to terrorists.

Some citizens wonder, after 11 years of living with this problem, why do we need to confront it now? And there's a reason. We've experienced the horror of September the 11th. We have seen that those who hate America are willing to crash airplanes into buildings full of innocent people. Our enemies would be no less willing, in fact, they would be eager, to use biological or chemical, or a nuclear weapon.

Knowing these realities, America must not ignore the threat gathering against us. Facing clear evidence of peril, we cannot wait for the final proof—the smoking gun—that could come in the form of a mushroom cloud. As President Kennedy said in October of 1962, "Neither the United States of America, nor the world community of nations can tolerate deliberate deception and offensive threats on the part of any nation, large or small. We no longer live in a world," he said, "where only the actual firing of weapons represents a sufficient challenge to a nations security to constitute maximum peril."

………………………………………………………………….

Some believe we can address this danger by simply resuming the old approach to inspections, and applying diplomatic and economic pressure. Yet this is precisely what the world has tried to do since 1991. The U.N. inspections program was met with systematic deception. The Iraqi regime bugged hotel rooms and offices of inspectors to find where they were going next; they forged documents, destroyed evidence, and developed mobile weapons facilities to keep a step ahead of inspectors. Eight so-called presidential palaces were declared off-limits to unfettered inspections. These sites actually encompass twelve square miles, with hundreds of structures, both above and below the ground, where sensitive materials could be hidden.

…………………………………………………………………

After eleven years during which we have tried containment, sanctions, inspections, even selected military action, the end result is that Saddam Hussein still has chemical and biological weapons and is increasing his capabilities to make more. And he is moving ever closer to developing a nuclear weapon.

Clearly, to actually work, any new inspections, sanctions or enforcement mechanisms will have to be very different. America wants the U.N. to be an effective organization that helps keep the peace. And that is why we are urging the Security Council to adopt a new resolution setting out tough, immediate requirements. Among those requirements: the Iraqi regime must reveal and destroy, under U.N. supervision, all existing weapons of mass destruction. To ensure that we learn the truth, the regime must allow witnesses to its illegal activities to be interviewed outside the country—and these witnesses must be free to bring their families with them so they all beyond the reach of Saddam Hussein's terror and murder. And inspectors must have access to any site, at any time, without pre-clearance, without delay, without exceptions.

The time for denying, deceiving, and delaying has come to an end. Saddam Hussein must disarm himself—or, for the sake of peace, we will lead a coalition to disarm him.

Many nations are joining us in insisting that Saddam Hussein's regime be held accountable. They are committed to defending the international security that protects the lives of both our citizens and theirs. And that's why America is challenging all nations to take the resolutions of the U.N. Security Council seriously.

And these resolutions are clear. In addition to declaring and destroying all of its weapons of mass destruction, Iraq must end its support for terrorism. It must cease the persecution of its civilian population. It must stop all illicit trade outside the Oil For Food program. It must release or account for all Gulf War personnel, including an American pilot, whose fate is still unknown.

By taking these steps, and by only taking these steps, the Iraqi regime has an opportunity to avoid conflict. Taking these steps would also change the nature of the Iraqi regime itself. America hopes the regime will make that choice. Unfortunately, at least so far, we have little reason to expect it. And that's why two administrations—mine and President Clinton's—have stated that regime change in Iraq is the only certain means of removing a great danger to our nation.

I hope this will not require military action, but it may. And military conflict could be difficult. An Iraqi regime faced with its own demise may attempt cruel and desperate measures. If Saddam Hussein orders such measures, his generals would be well advised to refuse those orders. If they do not refuse, they must understand that all war criminals will be pursued and punished. If we have to act, we will take every precaution that is possible. We will plan carefully; we will act with the full power of the United States military; we will act with allies at our side, and we will prevail. (Applause.)

There is no easy or risk-free course of action. Some have argued we should wait—and that's an option. In my view, it's the riskiest of all options, because the longer we wait, the stronger and bolder Saddam Hussein will become. We could wait and hope that Saddam does not give weapons to terrorists, or develop a nuclear weapon to blackmail the world. But I'm convinced that is a hope against all evidence. As Americans, we want peace—we work and sacrifice for peace. But there can be no peace if our security depends on the will and whims of a ruthless and aggressive dictator. I'm not willing to stake one American life on trusting Saddam Hussein.

…………………………………………………………………

That is not the America I know. That is not the America I serve. We refuse to live in fear. (Applause.) This nation, in world war and in Cold War, has never permitted the brutal and lawless to set history's course. Now, as before, we will secure our nation, protect our freedom, and help others to find freedom of their own.

………………………………………………………………….

On Saddam Hussein's orders, opponents have been decapitated, wives and mothers of political opponents have been systematically raped as a method of intimidation, and political prisoners have been forced to watch their own children being tortured.

America believes that all people are entitled to hope and human rights, to the non-negotiable demands of human dignity. People everywhere prefer freedom to slavery; prosperity to squalor; self-government to the rule of terror and torture. America is a friend to the people of Iraq. Our demands are directed only at the regime that enslaves them and threatens us. When these demands are met, the first and greatest benefit will come to Iraqi men, women and children. The oppression of Kurds, Assyrians, Turkomans, Shi'a, Sunnis and others will be lifted. The long captivity of Iraq will end, and an era of new hope will begin.

………………………………………………………………….

Later this week, the United States Congress will vote on this matter. I have asked Congress to authorize the use of America's military, if it proves necessary, to enforce U.N. Security Council demands. Approving this resolution does not mean that military action is imminent or unavoidable. The resolution will tell the United Nations, and all nations, that America speaks with one voice and is determined to make the demands of the civilized world mean something. Congress will also be sending a message to the dictator in Iraq: that his only chance—his only choice is full compliance, and the time remaining for that choice is limited.

The attacks of September the 11th showed our country that vast oceans no longer protect us from danger. Before that tragic date, we had only hints of al Qaeda's plans and designs. Today in Iraq, we see a threat whose outlines are far more clearly defined, and whose consequences could be far more deadly. Saddam Hussein's actions have put us on notice, and there is no refuge from our responsibilities.

We did not ask for this present challenge, but we accept it. Like other generations of Americans, we will meet the responsibility of defending human liberty against violence and aggression. By our resolve, we will give strength to others. By our courage, we will give hope to others. And by our actions, we will secure the peace, and lead the world to a better day.

May God bless America. (Applause.)

Traducere ANEXA 1

În această seară vreau să-mi acordați câteva minute pentru a discuta o gravă amenințare pentru pace și determinarea Americii în a conduce lumea în confrunatarea acestei amenințări.Amenințarea vine din Irak.Ea are la bază însăși acțiunile regimului Irakian – istoria lui în agresiuni și conducerea spre un regim al teroării.Cu 11 ani în urmă ca o condiție pentru încetarea războiului persic din Golf, i s-a cerut regimului Irakian distrugerea armelor de distrugere în masă, întreruperea tuturor cercetările pentru producerea și confecționarea acestor arme și retragerea srijinului acordat grupărilor teroriste. Regimul Irakian a încălcat ambele obligații. Posedă arme chimice și biologice. Ei caută arme nucleare. Le-a oferit adăpost și suport teroriștilor, și practică teroarea împotriva propriului popor. Întreaga lume a fost martoră la sfidarea, decepția și reaua credință a irakienilor timp de 11 ani.

De asemenea nu trebuie să uităm cele mai crâncene și recente evenimente din istorie. În 11 septembrie 2001, America a simțit propria-i vulnerabilitate – chiar în momentul când amenințările au cuprins ambele părți ale pământului. Le-am rezolvat atunci și le vom rezolva și azi confruntând fiecare amenințare din orice sursă, ce ar putea aduce neașteptate terori și suferințe Americii.

Membrii Congresului din ambele partide politice, și, membrii Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite sunt deacord că Saddam Hussein este o amenințare pentru pace și trebuie dezarmat. Suntem de acord că nu trebuie să i se permită dictatorului irakian să amenințe America și lumea cu oribile otrăvuri și arme atomice. Din moment ce suntem de acord cu acest scop întrebarea este:”cum putem cel mai bine să atingem acest scop?”

Mulți americani au ridicat câteva întrebări normale: despre natura amenințării; despre urgența de acțiune – de ce să fim îngrijorați acum; despre legătura între procedura de creare a armelor de teroare și întregul lanț al terorii; Acestea sunt subiecte pe care le-am discutat pe scurt și oarecum prostește în timpul administrației mele; și în această seara vreau să vă împărtașesc și vouă aceste discuții.

În primul rând, cineva a întrebat de ce Irakul este diferit de alte țări și regimuri care dețin de asemenea arme de distrugere în masă. Ei bine, sunt multe pericole în lume, dar, amenințarea din partea Irakului stă falnică – deoarece este de departe cel mai serios pericol din timpul nostru într-un singur loc. Armele de distrugere în masă ale Irakului sunt controlate de cei mai inverșunați criminali care au folosit deja armele chimice în uciderea a mii de oameni. Acești tirani au încercat să domine Orientul Mijlociu și au invadat și ocupat cu brutalitate un mic seamăn, au lovit națiuni fără a le prevenii și țin o ostilitate fără milă față de Statele Unite.

Pentru acțiunile trecute și prezente, pentru capacitățile tehnologice, pentru natura crudă, nemiloasă a regimului, Irakul este unic. Un inspector șef al armelor Națiunilor Unite declara: “Problema fundamentală cu Irakul rămâne însăși natura regimului. Saddam Hussein este un dictator ucigaș adeptul armelor de distrugere în masă.”

Alții au întrebat cât de urgent este acest pericol pentru America și întreaga lume. Pericolul este deja semnificativ și, el doar crește și se intensifică cu trecerea timpului. Dacă știm că Saddam Hussein are azi arme periculoase – și știm – are vreun sens pentru lume să aștepte confruntarea cu el pe când va fi și mai puternic și va crea și mai multe arme de distrugere în masă?

În 1995, după câțiva ani de înșelătorie din partea regimului Irakian, capul industriei militare Irakiene s-a defectat. Atunci a fost momentul când regimul a fost forțat să admită că a produs peste 30,000 de litri de authrax și alți agenți bilologici letali. Inspectorii, au concluzionat că Irakul a produs de două ori mai mult decât atât. Acesta este de fapt o masivă rezervă de arme biologice de care nu s-a știut niciodată și care care sunt capabile să ucidă milioane de vieți.

Știm de asemenea că regimul a produs mii de tone de agenți chimici inclusiv gazul mustard, gazul sarin si VX. Saddam are și el experiență în folosirea armelor chimice. A ordonat atacuri chimice asupra Iranului și în alte patru sate din propria lui țară. Aceste acțiuni au omorât și rănit cel puțin 20,000 de oamnei de șase ori mai mulți decât cei care au murit în atacurile din 11 septembrie.

Și pozele de supraveghere relevă că regimul își reconstruiește facilitățile pe care le-a folosit pentru a produce arme chimice și biologice. Fiecare armă chimică sau biologică pe care Irakul o are sau o produce este o violare directă a înțelegerii care a încheiat războiul din Golf în 1991. Încă de pe atunci Saddam a ales să creeze și să păstreze aceste arme în ciuda sancțiunilor internaționale, crererilor Națiunilor Unite și izolarea de lume civilizată.

Irak posedă rachete balistice cu un probabil poligon de sute de mile – destul de mare pentru a distruge Arabia Saudită, Israel, Turcia și alte națiuni – într-o regiune unde peste 135,000 de civili americani și militari trăiesc și muncesc.

Am descoperit de asemenea ca Irakul are o crescândă flotă aeriană care poate fi folosită pentru a înprăștia armele chimice și biologice de-a lungul unei arii foarte largi. Suntem preocupați ca Irakul caută metode de folosire a acestor UAVS pentru misiuni care au ca țintă Statele Unite. Și, binențeles un sofisticat sistem de livrare pentru armele chimice nu este necesar; tot ce ar fi necesar sunt containere mici și un terorist sau o inteligență operativă Irakiană pentru al livra.

…………………………………………………………………

Și aceasta este sursa preocupărilor noastre urgente în legătură cu Saddam și verigile lui de legătură cu grupările internaționale de teroriști. De-a lungul anilor Irak s-a dovedit a avea teroriști precum Abu Nidal a cărui organizație teroristă a format peste 90 de atacuri în 20 de țări și au ucis aproape 900 de oamnei inclusiv 12 americani. Un alt terorist Irakian, Abu Abbas, este responsabil pentru capturarea lui Achille Lauro și moartea unui pasager american. Și mai știm că Irakul continuă să finanțeze terorismul și să ofere asistență pentru grupările care folosesc terorismul pentru a sublima pacea în Orientul Mijlociu.

Știm că Irakul și teroriștii Al Qaeda înpart același inamic – USA. Știm ca Irakul și Al Qaeda au înalte nivele de contact. Câțiva lideri Al Qaeda care au părăsit Afganistanul au mers în Irak. Acestea includ un vechi lider Al Qaeda care a primit îngrijiri medicale în Bagdad în acest an, și care a fost asociat cu planurile atacurilor chimice și biologice. Am învățat ca Irakul a instruit membrii Al Qaeda în crearea de bombe, otrăvuri și gaze letale. Și știm că după 11 septembrie regimul Saddam Hussein a celebrat încântat atacurile teroriste din America.

Unii au argumentat că, confruntând amenințarea Irakului s-ar putea diminua lupta împotriva terorismului. Din contră – confruntarea amenințării lansată de Irak este crucială în câștigarea războiului împotiva terorismului. Când am vorbit Congresului, acum mai bine de un an, am spus că aceeia care adăpostesc teroriști sunt la fel de vinovați ca teroriștii insăși. Saddam adăpostește teroriști și instrumentele teroriste, instrumente ale distrugerii în masă. Nu este un om de încredere. Riscul simplu și totodată mare este că el va folosi aceste arme sau le va distribui teroriștilor pentru un terorism multinațional.

Celulele teroriste și dorința regimului de a crea arme de distrugere în masă sunt doar fețe diferite ale aceluiași diavol. Securitatea ne cere a le confrunta pe amândouă. Iar armata USA este capabilă a le confrunta.

Mulți alți oameni au întrebat cât este de aproape Saddam de crearea unei arme nucleare. Ei bine, nu știu exact și tocmai asta este problema. Înaintea războiului din Golf, “the best intelligence” indicau că Irakul avea 8 sau 10 ani de când a renunțat la armele nucleare. După război, inspectorii internaționali au descoperit ca regimul a fost mult mai aporape – regimul Irakian a avut probail o armă nucleară nu mai târziu de 1993. Aceașii inspectori au descoperit că Irakul avea un avansat program de proiectare a armelor nucleare, avea un proiect pentru o armă nucleară și au folosit multe metode diferite pentru îmbogățirea bombei cu uraniu.

Înainte de a fi îngrădite de Irak în 1998, Agenția Internațională de Energie Atomică a demolat facilitățile extensive ale așa-ziselor arme nucleare incluzând trei site-uri despre uraniu. În același an, o informație venită de la un bogat inginer în arme nucleare Irakian, a dezvăluit că în ciuda promisiunilor pentru propriul popor Saddam Hussein a ordonat continuare programului său nuclear.

Evidențele indică cum că Irakul își reconstruiește programul de proiectare a armelor nucleare. Saddam a ținut numeroase conferințe cu oamenii de știință irakieni pe probleme nucleare, un grup pe care l-a numit “his nuclear mujahideen” – “războinicii săi sfinți”. Fotografiile sateliților relevă faptul că Irakul își reconstruiește facilitățile pe site-urile care au făcut parte în trecut din programele sale nucleare. Irakul încearcă să procure tuburi de aluminiu de mare rezistență și alt echipament necesar pentru centrifugarea gazului, care sunt folosite pentru îmbogățirea armelor cu uraniu.

Dacă regimul Irakian este capabil să producă, să cumpere sau să fure o mare cantitate de uraniu, ar putea avea arme nucleare în mai puțin de un an. Și dacă vom permite ca acesta să se întâmple, o teribilă linie va fi trecută. Saddam va fi într-o poziție de a șantaja pe oricine s-ar opune agresiunii sale. Va fi într-o poziție de dominare a Orientului Mijlociu. Va fi într-o poziție care va înspăimânta America. Și, în ultimul rând, Saddam va fi într-o poziție de a trece tehnologia nucleară terorismului.

Câțiva cetățeni au întrebat, după 11 ani de viețuire cu această problemă, de ce trebuie să-i confruntăm acum. Și aici este un motiv; am experimentat oroarea zile de 11 septembrie 2001, am văzut că cei ce urăsc America sunt în stare să prăbușească avioane în clădiri pline cu oameni nevinovați. Dușmanii noștrii nu vor fi mai puțin îngăduitori, de fapt, ei vor fi doritori în a folosi armele chimice, biologice sau nucleare.

Cunoscând aceste realități, America nu trebuie să ignore amenințările la adresa noastră. Făcând evidentă eminența pericolului nu putem aștepta pentru finalul demonstrației – fumegatul tunului – care ar putea venii sub forma unei ciuperci de nori (fum). Precum spunea Keneddy în octombrie 1962, “nici USA sau oricare dintre statele lumii nu pot tolera decepții deliberate și ofensive din partea oricărei națiuni mici sau mari. Nu mai trăim într-o lume în care simplul foc al armei reprezintă o suficientă provocare pentru securitatea națiunilor constituind un maxim pericol”.

………………………………………………………………….

Înțelegând amenințările timpului nostru, știind designul și decepțiile regimului Irakian, avem toate motivele să-i asumăm răul și avem o datorie urgentă de a prevenii producerea răului.

Unii cred că putem adresa acest pericol prin rezumarea vechilor inspecții și aplicând presiuni diplomatice și economice. Aceasta este exact ce lumea a obosit să mai facă încă din 1991. Programul de inspecții al Națiunilor Unite a întâlnit decepții sistematice. Regimul Irakian a invadat camere de hotel și birouri ale inspectorilor să vadă încotro se vor îndrepta; au falsificat documente, au distrus probe și au dezvoltat facilități pentru armele mobile pentru a fi cu un pas înaintea inspectorilor.

Lumea a obosit de asemenea și de sancțiunile economice – și privește cum Irakul folosește miliarde de dolari in forarea ilegală a petrolului pentru a găsi noi căi de producere a armelor, înainte de a produce pentru nevoile propriului popor.

…………………………………………………………………

După 11 ani, de-a lungul cărora ne-am străduit sa aplicăm sancțiuni, inspecții, chiar și acțiuni militare, rezultatul final este că Saddam tot mai are arme chimice și biologice și își aprofundează cunoștințele în producerea unui număr mult mai mare. Și se mișcă repede fiind foarte aproape de crearea unei arme nucleare.

Statele Unite doresc ca Națiunile Unite să fie o organizație efectivă care să ajute la menținerea păcii. Acesta este motivul pentru care urgentăm Cosiliul de Securitate să adopte o nouă rezoluție. Pe lângă aceste cerințe regimul Irakian trebuie să destăinuie și să distrugă sub supravegherea Națiunilor Unite toate armele de distrugere în masă existente. Pentru a fi siguri că vor face asta, regimul Irakian trebuie să permită martori în activitățile lor ilegale, pentru a fi intervievați în afara țării – și acești martori trebuie să fie liberi în a-și aduce familiile cu ei. Plus de asta, inspectorii trebuie să aibă acces la orice site, la orice oră, fără rezerve, fără condiții și fără excepții.

Saddam Hussein trebuie să se dezarmeze acum sau, pentru pace, vom face o coaliție pentru al dezarma.

Multe națiuni ne sunt alături în insistența că regimul Saddam trebuie ținut sub observație. Sunt hotărâți să apere securitatea internațională care protejează viețile cetățenilor din ambele părți. De aceea America provoacă toate națiunile spre a lua rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite foarte în serios.

Și aceste rezoluții sunt clare. Concomitent cu declararea și distrugerea armelor de distrugere în masă, Irak trebuie să încheie suportul acordat grupărilor teroriste. Trebuie să înceteze persecuția propriului său popor. Trebuie să elibereze sau să dea socoteală pentru toate victimile războiului din Golf inclusiv un pilot american, a cărui soartă este încă necunoscută.

Respectând acești pași, regimul Irakian are oportunitatea de a opri conflictul. Respectarea acestor pași vor schimba însăși regimul Irakian. America speră ca regimul să aleagă această opțiune. Din păcate, avem puține motive să așteptăm asta. Și de aceea, două administrații – a mea ți a președintelui Clinton – consideră că schimbarea regimului Irakian este singurul mod credibil pentru înlăturarea unui mare pericol penru națiunea noastră.

Sper ca aceasta să nu necesite acțiuni militare. Și conflictele militare pot fi dificile. Dacă Saddam ordonă asemenea măsuri, generalii lui vor fi bine sfătuiți în a refuza astfel de ordine. Dacă ne refuză vor trebui să înțeleagă că toți criminalii de razboi vor fi persecutați și pedepsiți. Vom plănui totul cu grijă; vom acționa cu întreaga forță militară a Statelor Unite; vom acționa cu toți aliații care sunt de partea noastră și-i vom domina….din punctul meu de vedere cu cât vom aștepta mai mult cu atât mai puternic și mai înarmat va fi Saddam. Putem aștepta și spera că Saddam nu va da arme teroriștilor sau nu va crea o armă nucleară cu care să șantajeze întreaga lume. Dar sunt convins că este doar o speranță împotriva evidențelor. Ca americani vrem pace – munci și ne sacrificăm pentru pace. Dar nu poate fi pace dacă securitatea noastră depinde de dorințele și așteptările unui dictator agresiv.

…………………………………………………………………..

Refuz să trăim în frică. Aceasta nu e America pe care o știm și pe care o servesc.

Câteva griji cum că schimbarea liderului Irakian va putea crea instabilitate, ar putea face ca situația să se înrăutățească. Viața cetățenilor Irakieni va deveni dramatică dacă Saddam nu va mai fi la putere la fel cu a fost și viața afganistanilor după talibani. Dictatorul Irakian este un student a lui Stalin, folosind crima ca metodă de teroare și control între propria armată și chiar între membrii propriei familii.

La ordinele lui Saddam, oponenții au fost decapitați, oponenții politici sistematic răpiți ca o metodă de intimidare, iar prizonierii politici au fost forțați să privească cum proprii lor copii sunt torturați.

America crede că toți oamenii sunt indreptățiți să spere, și, drepturile umane să nu fie negociabile.

Irak este un teritoriu bogat în cultură, resurse și talent. Renunțând la actualul regim, poporul Irakian va fi capabil să se ridice și să progreseze conform timpului în care trăim. Dacă acțiunea militară este necesară, USA și aliații noștrii vor ajuta Irakienii pentru a-și reconstrui economia și crearea de instituții de libertate într-un Irak unit și în pace cu vecinii lui.

………………………………………………………………….

Săptămâna viitoare Congresul Națiunilor Unite vor vota pe acastă temă. I-am cerut Congresului să autorizeze folosirea armatei americane, dacă se dovedește necesar pentru impunerea rezoluției Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Aprobând această rezoluție nu înseamnă că acțiunea militară este iminentă. Rezoluția va spune Națiunilor Unite și tuturor națiunilor că, America vorbește cu o singură voce. Congresul va trimite de asemenea un mesaj dictatorului Irakian: aceasta este singura lui șansă.

Nu am cerut această prezentă provocare, dar o acceptăm. Ca alte generații de americani, ne vom asuma responsabilitatea apărării libertății umane împotriva violenței și agresiunii. Prin curajul nostru le vom da speranța altora. Și prin acțiunile noastre vom asigura pacea și vom da lumii o zi mai bună.

Dumnezeu sa binecuvânteze America (31 ianuarie 2003)

ANEXA2

20 de minciuni despre razboi

de Glen Rangvala și Raymond Whitaker,

The Independent,

15 iulie, 2003

material tradus de Laura Sandu

Dezinformari variind de la exagerari la minciuni sfruntate au fost folosite pentru a creea motivatia razboiului. Si mai multe minciuni sunt folosite cand se calculeaza efectele razboiului.

Irak a fost responsabil pentru atacurile de la 11 septembrie

O presupusa intalnire in Praga intre Mohammed Atta, conducatorul deturnatorilor de la 11 septembrie, si un oficial irakian a fost presupusa cauza a acestei cereri, dar intelighentia ceha a conchis mai tarziu ca aceasta legatura irakiana nu putea fi Atta. Aceasta nu a oprit fluxul presupunerilor ca Irakul ar fi fost implicat in 11 septembrie, care a fost atat de reusit incat la un moment dat polii de opinie au aratat ca doua treimi din americani credeau ca este mana lui Saddam Hussein in spatele atacurilor. Aproape la fel de multi credeau ca deturnatorii irakieni au fost la bordul aeronavelor ce s-au prabusit; dar de fapt nu fusesera.

Irak si al-Qaida lucrau impreuna

Cereri insistente ale SUA si conducatorilor britanici cum ca Saddam si Osama bin Laden erau in liga comuna a fost contrazisa de o scurgere de informatii in raportul Conducerii Inteligentei de Aparare Britanice, care a specificat ca nu exista legaturi in prezent intre ei. D-l Bin Laden are ca si tinta “conflictul ideologic cu Irakul in prezent’, s-a adaugat.

Alta legatura vizavi de aceste cereri este ca membrii al-Qaida erau adapostiti in Irak si pusesera la cale o zona de antrenament otravitoare. Cand trupele americane au ajuns la campul respectiv, nu au gasit urme de chimice sau substante biologice.

Irak cauta uraniu in Africa pentru un program de ‘reconstructie’ a armelor nucleare

Seful CIA a admis acum ca documentele care incearca sa arate ca Irakul a incercat sa importe uraniu din Niger in Africa de vest sunt fabricate, si ca Presedintele Bush nu ar fi trebuit sa afirme asa ceva. Marea Britanie este face si ea aceeasi afirmatie, insistand ca are ‘inteligenta de sine statatoare’. Biroul Extern a spus saptamana trecuta ca aceasta informatie este acum ‘in revizie’.

Irak a incercat sa importe tuburi de aluminiu pentru a dezvolta armele nucleare

SUA a afirmat insistent ca Baghdad a incercat sa cumpere tuburi de aluminiu dur a carui utilitate nu putea sa fie decat in centrifuge de gaz, pentru a imbogati uraniul pentru armele nucleare. La fel de insistent, Agentia Internationala de Energie Atomica a spus ca tuburile sunt folosite pentru rachete de atilerie. Capetenia Agentia Internationala de Energie Atomica, Mohamed El Baradei, a spus Consiliului de Securitate ONU in ianuarie ca tuburile nu sunt nici macar potrivite pentru centrifuge.

Irak avea inca mari depozite de arme chimice si biologice din primul Razboi din Golf

Irak poseda destule substante periculoase pentru a ucide intreaga populatie a globului, lucru care s-a afirmat nu o singura data. Poseda aparate de zbor fara pilot care ar putea fi introduse in SUA si folosite pentru a imprastia substante chimice si biologice toxice. Expertii au evidentiat ca in afara de gaz de mustar, Irak nu a detinut vreodata tehnologia de a produce materiale cu o viata de 12 ani, rastimpul dintre cele doua razboaie. Orice astfel de agent s-ar fi deteriorat pana la nivelul de inutilitate cu ani in urma.

Irak a retinut pana la 20 de bombe care ar fi putut avea focoase chimice sau biologice, cu o raza care ar fi pus in pericol fortele britanice in Cipru.

In afara faptului ca nu exista urma a acestor bombe de la inceputul investigatiei, Marea Britanie a subestimat riscul ca in Irak sa existe astfel de arme pe timpul luptei sale acolo. S-a descoperit de asemenea ca echipamentul de protectie chimica a fost inlaturat din bazele britanice din Cipru anul trecut, indicand ca Guvernul nu luase in serios propriile informatii.

Saddam Hussein a avut mijloacele de a dezvolta pojarul

Aceasta presupozitie a fost facuta de Secretarul de Stat, Colin Powell, cand s-a adresat Consiliului de Securitate ONU in februarie. In luna urmatoare ONU a declarat ca nu exista sustinere pentru aceast afirmatie.

Pretentiile SUA si ale Marii Britanii au fost sustinute de inspectori

Dupa spusele lui Jack Straw, inspectorul sef ONU in materie de arme nucleare, Hans Blix, ‘a evidentiat’ ca Irak are 10 000 litri de anthrax. Tony Blair a spus ca substantele chimice, biologice si ‘programul de arme nucleare’ ale Irakului au fost indeaproape documentate de catre ONU. Raspunsul d-l Blix? ‘Asta nu este echivalent cu a spune ca exista arme de distrugere in masa,’ a spus el septembrie trecut. ‘Daca as avea dovezi solide ca Irak detine arme de distrugere in masa sau ca in prezent construieste astfel de arme, as inainta acest fapt Consiliului de Securitate.’ In mai al acestui an el a adaugat: ‘Sunt bineinteles foarte interesat asupra intrebarii daca exista sau nu arme de distrugere in masa si sunt suspicios cu privire la existenta lor.’

Inspectiile precedente asupra armelor fusesera un esec.

Tony Blair a spus cotidianului ‘The Independent’ in martie ca ONU a incercat ‘fara succes timp de 12 ani sa-l faca pe Saddam sa se dezarmeze pasnic.’ Dar in 1999 un document al Consiliului de Securitate a conchis ca: ‘Desi elemente importante inca mai trebuiesc rezolvate, mare parte a programelor de arme proscrise a fost eliminata.’ Dl Blair a sustinut de asemenea ca inspectorii ONU ‘nu au gasit urme ale programului cu arme biologice ofensive’ pana cand ginerele sau nu a mutat centrul de observatie. De fapt ONU a convins regimul sa recunoasca programul cu arme biologice cu mai mult de o luna inaintea acestei schimbari de directie.

Irak impiedica munca inspectorilor

“Dosarul dubios’ al Marii Britanii pretindea ca inspectorii erau ‘pregatiti sa inceapa lungi discutii’ cu oficialitati irakiene in timp ce dovezile erau ascunse si cautarile inspectorilor erau monitorizate si anuntate in prealabil pentru a inlatura surprizele. Dr. Blix a spus in ianuarie ca ONU a dirijat mai mult de 400 de inspectii, toate prin surprindere, acoperind mai mult de 300 de locatii. ‘De notat ca accesul la locatii nu a creat nici un fel de probleme,’ spune el. ‘In nici unul din cazuri nu s-a observat ca partea irakiana stia de venirea inspectorilor.’

Irak ar putea pozitiona armele sale de distrugere in masa in 45 de minute

Aceasta opinie deja de notorietate a fost bazata pe o singura sursa, care se crede a fi un ofiter militar activ irakian. Acest fapt nu s-a intampla de la inceputul razboiului, dar in orice caz Tony Blair a contrazis aceasta opinie in aprilie. A spus ca Irak a inceput sa-si ascunda armele in mai 2002, ceea ce inseamna ca ele nu puteau fi folosite in 45 de minute.

‘Dosarul Dubios’

Dl Blair a spus Camerei Comunelor in februarie, cand a fost emis dosarul: ‘Am publicat mai multa informatie in acest weekend despre infrastructura protejarii. Este evident dificil in momentul cand publicam astfel de rapoarte informative. A iesit la iveala destul de repede ca acest dosar fusese compilat fara a acorda drepturile de rigoare unor trei articole de pe Internet. Luna trecuta Alastair Campbell si-a asumat responsabilitatea pentru plagiarismul comis de echipa sa, dar a sustinut acuratetea informatiei din dosar, desi a produs confuzie pentru doua organizatii ale inteligentei irakiene si a mentionat ca una dintre ele si-a mutat sediul in 1990, la doi ani dupa ce s-a initiat.

Razboiul ar fi simplu

Temerile populatiei britanice si americane au fost temperate fiind asigurate ca irakienii sub ocupatie ar fi intampinat pasnic fortele invadatoare; ca ‘demolarea puterii militare a lui Saddam Hussein si eliberarea Irakului va fi la fel de simpla ca o defilare’, folosind cuvintele lui Kenneth Adelman, un oficial senior al Pentagon-ului in doua adunari administrative Republicane. Rezistenta a fost neregulata, dar mai ferma decat se astepta, cu precadere din partea fortelor combatante luptand in haine civile. ‘Acesta nu este inamicul cu care ne-am jucat de-a razboiul,’ s-a plans unul dintre generali.

Umm Qasr

Caderea celui mai sudic oras irakian si singurului port a fost anuntata in repetate randuri inainte ca fortele anglo-americane sa capete control complet – de Secretarul Apararii Donald Rumsfeld, printre altii, si de Amiralul Michael Boyce, seful echipe de aparare a Marii Britanii. ‘Umm Qasr a fost coplesit de Marina americana si se afla acum in mainile coalitiei,’ a anunta amiralul, oarecum prematur.

Rebeliunea din Basra

s-a pretins ca populatia musulmana Shia din Basra, cel de-al doilea oras al Irakului s-a resculat impotriva agresorilor, fapt repetat mai multe zile, dupa care s-a clarificat ca cei de acolo de-abia aveau puterea sa-si doreasca acest lucru. Infrangerea unei presupuse rebeliuni ale rezistentei irakiene a fost de asemenea anuntata de purtatorii de cuvant ai armatei care nu se aflau in situatia de a cunoaste adevarul.

“Salvarea” soldatului Jessica Lynch

“Salvarea” soldatului Jessica Lynch dintr-un spital din Nasiriya de catre fortele speciale americane a fost prezentate ca si “sentimentul de bine” al intregului scenariu de razboi. Se afirma ca ar fi raspuns focului de arme al trupelor irakiene pana cand munitia ei s-a epuizat, si a fost dusa la spital suferind de rani provocate de gloante si injunghieri. Pana la urma s-a dovedit ca toate ranile sale fusesera provocate de un accident de masina, care nu i-au mai permis sa poata trage cu arma. Echipa medicala locala au incercat sa o redea americanilor dupa ce fortele irakiene s-au retras din spital, dar doctorii au trebuit sa se intoarca atunci cand americanii au deschis focul asupra lor. Fortele speciale nu au intampinat nici un fel de rezistenta, dar s-au asigurat ca intregul episod sa fie filmat.

Trupele ar suferi atacuri cu arme chimice si biologice

In timp ce fortele americane se apropiau de Baghdad, a urmat o ploaie de reportaje cum ca urmau sa treaca o ‘linie rosie’, in interiorul careia unitati ale Garzii Republicane erau indreptatiti sa foloseasca arme chimice. Dar Locotenentul General James Conway, Generalul de Marina amercana in Irak, a conchis ulterior ca rapoartele inteligentei cum ca armele chimice ar fi fost implantate in jurul Baghdad-ului inainte de razboi erau false.

“A fost surprinzator pentru mine… ca nu am descoperit arme… in unele dintre situri,’ a spus el. “am fost pe la fiecare punct de distributie a munitiilor intre frontiera kuweitiana si Baghdad, dar pur si simplu nu sunt acolo. Pur si simplu ne-am inselat. Fie ca gresit la nivel national sau nu, totusi cred ca foarte mult ramane de vazut.”

Interogarea oamenilor de stiinta ar putea dirija la locatia armelor de distrugere in masa

“Nu am absolut nici un dubiu ca armele exista… o data ce aveam cooperarea oamenilor de stiinta si a expertilor, nu am dubii ca le vom gasi,” a spus T. Blair in aprilie. Numeroase astfel de asigurari au fost facute publice si de catre alte personaje pe post de conducatori, care au afirmat ca interogarile vor duce la descoperirea armelor de distrugere in masa la care cercetarile fizice nu au fost capabile sa duca. Dar majoritatea oamenilor de stiinta irakieni importanti sunt in custodie si se pare ca frica fata de Saddam Hussein i-ar impiedica sa vorbeasca;astfel se cam pierde din credibilitate.

Banii de pe petrolul irakienilor se va duce la Irak

Tony Blair s-a plans in Parlament ca ‘oamenii pretind in mod fals ca noi am vrea sa acaparam’ resursele petrolifere ale Irakului, adaugand ca beneficiile ar trebui puse intr-un fond special pentru populatia irakiana administrat de ONU. Marea Britanie ar trebui sa caute o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa afirme ca “folosirea toate veniturilor din petrol sa fie spre beneficiul populatiei irakiene.’

In loc Marea Britanie a co-sponsorizat o rezolutie a Consiliului de Securitate care a dat SUA si Marii Britanii control asupra veniturilor petroliere ale irakului. Nu exista de fapt nici un fond administrat de ONU.

Departe de sintagma “toate veniturile petroliere” folosita in ce priveste populatia irakiana, rezolutia continua sa faca sustrageri din veniturile petorliere ale irakienilor pentru a putea plati ca si compensatie pentru invazia din Kuwait in 1990.

20. Armele de distrugere in masa au fost gasite

Dupa anunturi false despre locatiile acestora, Tony Blair si George Bush au sustinut ca pe 30 mai s-au gasit doua containere care ar fi fost laboratoarele mobile de arme biologice. “Deja am gasit doua containere, despre care credem ca au fost ambele folosite pentru producerea armelor biologice,” a afirmat Dl Blair. Dl Bush s-a dus si mai departe: “Cei care sustin ca nu am gasit obiectele de manufacturare interzise sau armele interzise – aceia se insala. Noi le-am gasit.” Acum este aproape cert ca acele vehicule erau folosite la producerea hidrogenului pentru baloane meteorologice, asa cum sustineau si irakienii – si ca au fost exportate in Marea Britanie.

ANEXA 3

In fata Consiliului de Securitate al ONU
Colin Powell a prezentat dovezile SUA impotriva lui Saddam Hussein
Fotografii din satelit care indica evacuarea armamentului de distrugere in masa

Soarta razboiului din Irak urma sa fie decisa ieri, in Consiliul de Securitate al ONU, dupa mult-asteptata expunere a secretarului american de stat, Colin Powell, care a prezentat "dovezi concludente" in sprijinul argumentatiei SUA ca regimul de la Bagdad incalca rezolutiile Natiunilor Unite continuand programul de inarmare. Prezentarea lui Powell a inceput la ora locala 10,30 a.m. (17,30 ora Romaniei) si a durat 90 de minute. Colin Powell a declarat in Consiliul de Securitate al ONU ca Irakul " duce, la cel mai inalt nivel, o politica de eschivare si de inselaciune" si ca "n-a facut nici un efort" pentru a se dezarma si a respecta prevederile rezolutiei 1441. El a prezentat mai multe fotografii obtinute prin satelit, care indica evacuarea unor arme de distrugere in masa din buncare ale armatei irakiene, cu numai cateva minute inainte de sosirea la fata locului a unui convoi al inspectorilor ONU. De asemenea, a prezentat inregistrarea unei convorbiri intre oficiali irakieni, care vorbeau despre "ascunderea munitiei" si "evacuarea locurilor" ce urmau vizitate de inspectorii ONU". Din informatiile serviciilor secrete americane, "confirmate de patru surse independente", Irakul detine "cel putin sapte" laboratoare mobile de producere a armamentului biologic, incarcate in 18 camioane. "Cum ar putea inspectorii ONU sa descopere aceste facilitati fara cooperarea oficialilor irakieni?" – a intrebat, retoric, Powell. Regimul de la Bagdad a lansat "o campanie deliberata avand drept scop impiedicarea inspectiilor ONU", a spus secretarul de stat al SUA; inspectorii Natiunilor Unite sunt atent supravegheati, toate convorbirile lor sunt interceptate, oficialii irakieni cunoscand, dinainte, locul care urmeaza inspectat. Irakul incearca sa "ascunda persoane" cu care doresc sa se intalneasca inspectorii ONU pentru dezarmare. Powell a citat declaratii ale unor martori care afirma ca oamenii de stiinta irakieni "au fost obligati sa semneze documente" prin care iau cunostinta de faptul ca "divulgarea de informatii secrete duce la pedeapsa cu moartea". Secretarul de stat al SUA a acuzat, de asemenea regimul de la Bagdad ca nu a abandonat programul nuclear si ca "detine deja cel putin doua componente ale bombei nucleare". De asemenea, Irakul este acuzat ca gazduieste pe teritoriul sau membri importanti ai retelei al-Qaida, refugiati din Afganistan, care pregatesc si conduc operatiuni teroriste ce urmeaza a fi puse in aplicare pe teritoriul statelor occidentale. Oficialii americani recunosc ca nu se poate vorbi despre o cooperare oficiala intre Saddam Hussein si liderii retelei teroriste. Serviciile secrete americane au, insa, informatii ca unii dintre teroristii "vanati" in Afganistan au primit adapost in Irak. Cel mai cunoscut dintre acestia este iordanianul Abu Musab Zarqawi, considerat unul dintre locotenentii lui Osama bin Laden, care a primit azil in Irak. Amanuntit pregatita mai multe zile, argumentatia secretarului de stat al SUA si-a propus sa-i convinga pe membrii Consiliului de Securitate ca singura cale de solutionare a crizei irakiene ramane actiunea militara. Dupa prezentarea lui Powell, fiecare membru al Consiliului de Securitate urma sa ia cuvantul. Ambasadorul Irakului la Natiunile Unite, Mohammed Aldouri, trebuia, de asemenea, audiat. Urmau, apoi, intrevederi bilaterale intre Powell si diversi membri ai Consiliului de Securitate. Washingtonul doreste sa obtina adoptarea unei noi rezolutii ONU care sa autorizeze atacarea Irakului. Deocamdata, trei dintre membrii Consiliului de Securitate cu drept de veto – Franta, Rusia si China – s-au declarat impotriva unei actiuni imediate in Irak. Nu era exclusa, insa, o schimbare de atitudine din partea Rusiei sau chiar a Frantei, dupa prezentarea lui Powell, iar China ar putea fi convinsa sa nu-si exercite dreptul de veto, astfel incat rezolutia are destule sanse sa fie adoptata. Oricum, Statele Unite si-au anuntat intentia de a ataca Irakul "in cateva saptamani" chiar si in absenta celei de-a doua rezolutii a ONU, considerand ca prevederile rezolutiei 1441 sunt suficiente pentru a justifica actiunea militara impotriva regimului de la Bagdad.