II.1. Conceptul de comunitate [605894]

CUPRINS
CAPITOLUL I – Introducere în educația pentru sănătate și promovarea sănătății
CAPITOLUL II – Evaluarea nevoilor de promovarea sănătății la nivelul
comunității
II.1. Conceptul de comunitate
II.2. Tipuri de nevoi
II.3. Procesul de evaluare a nevoilor comunității
II.4. Metode și tehnici de colectare a informațiilor
CAPITOLUL III – Teorii și modele cognitiv sociale de schimbarea
comportamentului
III.1. Introducere
III.2. Modelul credinței în sănătate
III.3. Modelul localizării controlului asupra sănătății
III.4. Teoria acțiunii raționale/teoria comportamentului planificat
CAPITOLUL IV – Campanii de promovare a sănătății
IV.1. Promovarea sănătății prin comunicare
IV.2. Eficacitatea unei campanii de comunicare comprehensivă
IV.3. Ce poate și ce nu poate face comunicarea pentru promovarea sănătății
IV.4. Pașii pentru dezvoltarea unei campanii de promovare a sănătății prin comunicare
IV.5. Campanii de promovare a sănătății în România
CAPITOLUL V – Spitale care promovează sănătatea
V.1. De ce, sistem de promovare a sănătății în spitale?
V.2. Ce conține promovarea sănătății în spitale?
V.3. Promovarea sănătății în spitale – element de bază în sistemul de management al
calității
V.4. Nevoia de standarde pentru promovarea sănătății în spitale
V.5. Instrument de auto-evaluare a promovării sănătății în spitale

CAPITOLUL I
Introducere în educația pentru sănătate și promovarea sănătății
Promovarea sănătății este procesul care oferă individului și colectivităților
posibilitatea de a-și crește controlul asupra determinanților sănătății și, prin aceasta, de a-și
îmbunătăți starea de sănă tate. Reprezintă un concept unificator pentru cei care recunosc
nevoia fundamentală de schimbare atât a stilului de viață, cât și a condițiilor de trai.
Promovarea sănătății reprezintă o strategie de mediere între individ și mediu, combinând
alegerea personală cu responsabilitatea socială și având drept scop asigurarea în viitor a unei
mai bune stări de sănătate (WHO-EURO, Health Promotion Glossary, 1989).
Promovarea s ănătății este un termen care presupune o abordare multidimensională de
îmbunătățire a stării de sănătate, care include activități de educație, activități de promovare a
unor schimbări comportamentale și de stil de viață, politici și măsuri legislative.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) subliniază (1986) că sănătatea este mult prea
importantă pentru a fi lăsată numai practicienilor din domeniul sanitar; educația și elaborarea
de politici trebuie să fie centrale pentru dezvoltarea sănătății la nivel individual, comunitar și
national.
Acest model prezintă 3 sfere de activitate distincte dar care, în același timp, se
suprapun:
Educația pentru sănătate;
Protejarea sănătății;
Prevenirea îmbolnăvirilor.
Experiența specialiștilor din domeniu, începând cu anul 1974, a permis identificarea a
cinci principii care stau la baza promovării sănătății (Ashton, 1988).
Promovarea sănătății implică activ populația pentru stabilirea unui program de fiecare
zi care favorizează sănătatea, în loc de a se orienta preponderent și exclusiv asupra indivizilor
la risc, care au legături cu serviciile medicale. Acesta înseamnă, de fapt, folosirea strategiilor
preventive populaționale ecologice, care încearcă să scadă incidența bolilor prin modificarea
distribuției factorilor de risc în populație. Avan-tajul principal este că potențialul metodei este
mare, iar dezavantajul major al acestei metode este că oferă beneficii mari pentru populația
generală dar beneficii mici pentru indivizii la risc înalt, așa numitul “paradox al prevenirii”
(Enăchescu, 1994).

Combinarea celor două tipuri de strategii preventive – cea ecologică și cea a indivizilor
la risc înalt poate asigura impactul cel mai bun.
Promovarea sănătății este orientată asupra cauzelor care produc îmbolnăviri;
Promovarea sănătății folosește diferite abordări care contribuie la îmbu-nătățirea stării
de sănătate. Acestea includ informarea și educarea, dez-voltarea comunității,
organizarea, pledoaria pentru sănătate și legislația; prin toate acestea, promovarea
sănătății este multisectorială și implică mai multe discipline, nu numai sectorul de
sănătate, în demersurile sale;
Promovarea sănătății depinde în mod special de participarea populației;
Specialiștii din sănătate, în special cei din asistența primară de sănătate, au un rol
important în facilitarea acțiunilor de promovare a sănătății (Ashton, 1988).
Termenul folosit în România este, încă, cel de educație sanitară, noțiune consacrată
pentru transmiterea unor informații legate în special de deprinderi igienice. Astăzi se încearcă
trecerea la un concept mai cuprinzător și anume, educația pentru sănătate.
Se poate, totuși, comenta că este nevoie și de învigorarea educației sanitare, mai precis
a principiilor elementare de igienă în conceptul de educație pentru sănă tate. Constatăm, din
problemele de sănătate care apar la noi în țară, că aceste principii elementare de igienă
personală, ca și de igienă a colectivităților, sunt din ce în ce mai puțin luate în considerare.
EDUCAȚIA SANITARĂ EDUCAȚIA PENTRU
SĂNĂTATE
– Atitudine prescriptivă, uneori- Nici un comportament nu este
culpabilizantă și manipulatoare lipsit de sens
– Prioritate acordată prevenirii – Promovarea unui stil de viață
îmbolnăvirilor și dobândirii unor sănătos
principii igienice
– Activități punctuale, neorganizate – Abordare integrată, coordonată
și progresivă
– Prevenirea primară, secundară și – Prioritate prevenirii primare în
terțiară – folosite numai ca și cadrul unei concepții globale
concepte medicalizate și
individualizate
– Individul e considerat pasiv – Individul considerat activ
(determinare externă) și rațional(autonomie) și nerațional
– Strategie directă (cunoștințe) – Strategie indirectă (motivare)
Concept care stă la baza promovării sănătății, educația pentru sănătate are drept
scopuri:

Informarea educarea populației în domeniul medical, pentru a cunoaște manifestările
bolilor și prevenirea lor;
Dobândirea unor atitudini și deprinderi care să fie favorabile sănătății;
Implicarea activă a populației în domeniul păstrării sănătății, oamenii putând să ia
decizii privind propria stare de sănătate.
Educația pentru sănătate folosește mai multe tipuri de abordări:
Medicală (bazată pe tipul de relație medic-pacient);
Educațională (bazată pe informarea oamenilor, care vor lua singuri decizii privind
sănătatea);
Personalizată (individualizată), având drept caracteristică lucrul cu clienții, pentru a-i
sprijini să identifice singuri problemele și să ia singuri deciziile necesare;
Care presupune schimbări sociale, în care se urmărește realizarea unor schimbări în
mediu pentru a facilita luarea deciziilor cele mai favorabile sănătății, ex. Ajutoare
sociale pentru mamele singure, astfel încât acestea să nu fie nevoite să se întoarcă prea
devreme la lucru.
Metodele folosite în educația pentru sănătate pot fi clasificate în funcție de mai multe
criterii:
După adresabilitate:
Educație individuală;
Educație în grup;
Educație prin mijloace de comunicare în masa;
După mijloacele folosite:
Mijloace audio.
Mijloace video:
Predominarea textului;
Predominarea imaginii.
Mijloace combinate (audio-video).
Promovarea sănătății este un concept relativ nou, dezvoltându-se la sfârșitul anilor ’70
și începutul anilor ’80.
De fapt, “nașterea” promovării sănătății se consideră a fi marcată de discuțiile legate
de Strategia OMS “Sănătate pentru Toți până în anul 2000”.
Anul 1974 se consideră a fi punctul de referință pentru noua sănătate publică și pentru
promovarea sănă tății. Raportul publicat în Canada de către Marc Lalonde, ministrul sănătății

din acea vreme, a arătat că foarte multe decese din Canada puteau fi prevenite. De fapt, el a
redescoperit sănătatea publică, sub forma de noua sănătate publică , o abordare care aduce
laolaltă schimbări de mediu alături de mă suri preventive individuale și intervenții terapeutice
adecvate, adresate în special vârstnicilor și persoanelor cu handicap. Noua sănătate publică
merge mai departe de înțelegerea biologiei umane și recunoaște importanța aspectelor sociale
ale problemelor de sănătate cauzate de stilul de viață. Astfel se înlă tură tendința de a “da vina
pe victimă”. Multe dintre problemele actuale de sănătate sunt percepute ca probleme sociale,
mai degrabă decât probleme individuale. În cadrul acestei concepții, mediul este perceput ca
fiind atât social și psihologic, cât și fizic.
Prin urmare, să nătatea trebuie să reprezinte preocuparea tuturor cetățenilor și nu
numai a medicilor sau altor specialiști medicali. Cu toate acestea, numai o mică proporție a
fondurilor Serviciului Național Britanic de Sănătate (NHS), de exemplu, a fost orientată către
îmbunătățirea stării de sănătate și prevenirea îmbolnăvirilor. Situația este similară și pentru
prevenirea îmbolnăvirilor și promovarea sănătății din România.
La Conferința de promovare a sănătății care a avut loc la Ottawa în anul 1986,
principiile enunțate anterior au fost dezvoltate, elaborându-se “Charta de la Ottawa de
promovare a sănătății”. Acest document subliniază, în special, necesitatea ca promovarea
sănătății să realizeze următoarele:
Elaborarea unor politici publice care favorizează sănătatea.
Promovarea sănătății înseamnă mult mai mult decât asistența medicală. Ea pleacă de la
ideea că sănătatea este un subiect aflat pe agenda de lucru a factorilor de decizie din toate
domeniile, la nivel guvernamental sau instituțional. Promovarea sănătății presupune
identificarea obstacolelor în adoptarea unor politici care promovează sănătatea de către
sectorul medical, în colaborare cu sectoarele nemedicale. Presupune, de asemenea, găsirea
unor modalități comune de înlăturare a acestor obstacole. Scopul final trebuie să constea în
realizarea practică a posibilității ca alegerile, opțiunile favorabile sănătății să fie la îndemâna
populației, să fie cel mai ușor accesibile.
Crearea unor medii favorabile.
Promovarea sănătății recunoaște că sănătatea indivizilor este legată și de modul în care
tratăm natura și mediul înconjurător. Societățile în care mediul este exploatat fără a se face o
abordare ecologică, culeg efectele acestei exploatări prin apariția inclusiv a unor pro-bleme de
sănătate și sociale. Sănătatea nu poate fi separată de alte scopuri sau obiceiuri din viață.
Munca și timpul liber au un impact real asupra sănătății. Promovarea sănătății trebuie, prin

urmare, să participe la crearea unor condiții de trai și de muncă cu influență favorabilă asupra
stării de sănătate.
Întărirea acțiunii comunitare.
Promovarea sănătății acționează prin acțiuni comunitare eficiente. În centrul acestui
proces se află comunitățile care au o forță proprie și pot controla propriile inițiative și
activități. Aceasta înseamnă că specialiștii trebuie să învețe metode noi de lucru cu indivizi și
cu comunități, adică să lucreze pentru și cu ei, în loc de a considera comunitatea ca un
element pasiv.
Dezvoltarea (îmbunătățirea) abilităților individuale.
Promovarea sănătății sprijină dezvoltarea personală și socială prin oferirea de
informații, educație pentru sănătate și prin sprijinirea indivizilor să-și dezvolte capacitatea de
a lua decizii favorabile sănătății. Prin toate acestea, ea permite oamenilor să aibă un control
crescut asupra propriei sănătăți și asupra mediului, le permite să învețe de-a lungul vieții cum
să se pregătească pentru diferite situații, cum să facă față bolilor cronice sau accidentelor.
Toate acestea trebuie să aibă loc acasă, la școală, la locul de muncă, precum și în cadrul altor
comunități.
Reorientarea serviciilor medicale.
Responsabilitatea promovării sănătății în cadrul serviciilor medicale este împărțită
între indivizi, grupuri comunitare, specialiști din sănătate, asistenți sociali, birocrați și guvern.
Toți trebuie să lucreze împreună la organizarea unui sistem sanitar care să contribuie la
îmbunătățirea stării de sănătate. Rolul sectorului medical trebuie să depășească
responsabilitățile curative și să se orienteze și către promovarea sănătății. Dar pentru ca
aceasta să se realizeze, este nevoie de recunoașterea faptului că cele mai multe cauze de
îmbolnăviri se află în afara influenței sectorului sanitar și este necesară cooperarea cu acele
sectoare care pot influența pozitiv aceste cauze (Ashton, 1988).
În cadrul celei de-a 4 a Conferințe Internaționale de Promovare a Sănătății de la
Jakarta s-au identificat prioritățile în acest domeniu pentru secolul XXI (OMS, 1997):
1.Promovarea responsabilității sociale pentru sănătate
Factorii de decizie trebuie să respecte cu fermitate responsabilitatea socială. Atât
sectorul guvernamental, cât ș i cel particular, trebuie să promo-veze sănătatea prin adoptarea
de politici și practici care: evită afectarea sănătății indivizilor; protejează mediul și asigură
folosirea rațională a resurselor; restricționează producția și comerțul produselor și bunurilor
dăună-toare cum ar fi tutunul și armamentul, ca și practicile nesănătoase de marketing;

protejează atât cetățeanul din piață, cât și individul de la locul de muncă; includ evaluări ale
impactului legat de echitatea în sănătate ca o parte integrantă a elaborării de politici.
2.Creșterea investițiilor pentru îmbunătățirea stării de sănătate
În multe țări, investiția care se face în sănătate este inadecvată și frecvent ineficientă .
Creșterea investițiilor pentru îmbunătățirea stării de sănătate necesită o abordare într-adevăr
multisectorială, inclusiv alocarea suplimentară de resurse pentru educa ție, locuințe și sectorul
de sănătate. O mai mare investiție pentru sănătate și reorientarea serviciilor existente – atât în
cadrul, cât și între diferite țări – au potențialul de a favoriza evoluția pozitivă a dezvoltării
umane, a sănătății și a calității vieții.
Investițiile în sănătate ar trebui să reflecte nevoile anumitor grupuri cum ar fi: femeile,
copiii, persoanele în vârstă, populațiile sărace și margi-nalizate.
3.Consolidarea și extinderea parteneriatelor pentru sănătate
Promovarea sănătății presupune realizarea unor parteneriate pentru dezvoltarea socială
și a sănătății între diferite sectoare la toate nivelele de conducere în societate. Parteneriatele
existente trebuie să fie întărite și trebuie explorate posibilități pentru noi parteneriate.
Parteneriatele oferă un beneficiu mutual pentru sănătate prin împăr-tăș irea expertizei,
a abilităților ș i a resurselor. Fiecare parteneriat trebuie să fie transparent și responsabil și să se
bazeze pe principii etice stabilite de comun acord, pe înțelegere reciprocă și respect. Ar trebui
să se adere la liniile directoare ale Organizației Mondiale a Sănătății.
4.Creșterea capacității comunitare și împuternicirea individului
Promovarea sănătății se face de către și cu oameni și nu despre oameni. Presupune atât
îmbunătățirea capacității indivizilor de a pune în practică acțiuni, cât și capacitatea grupurilor,
a organizațiilor sau a comunităților de a influența factorii determinanți ai stării de să nătate.
Îmbunătățirea capacității comunit ăților pentru promovarea sănătății presupune educație
practică, pregătirea în domeniul conducerii și acces la resurse. Împuternicirea indivizilor
presupune accesul mai consistent la procesul de luare a deciziilor, ca și cunoștințele și
abilitățile esențiale pentru a produce schimbarea.
5.Asigurarea unei infrastructuri de promovare a sănătăți i
Trebuie găsite modalități de asigurare a unei infrastructuri de promovare a sănătății,
noi mecanisme de finanțare locală , națională și globală. Trebuie găsite motivații pentru a
influența acțiunile guvernelor, organizațiilor neguvernamentale, instituțiilor de educație și
sectorului particular, pentru a se asigura mobilizarea resurselor la maximum în promovarea
sănătății.

Există mai multe modalități de abordare practică a priorităților din promovarea s
ănătății: cea axată pe probleme/subiecte/boli, cea axată pe factori de risc și cea axată pe
grupuri țintă.
Abordarea clasic ă este cea a realizării unor programe specifice fiecărei
probleme/subiect de promovare a sănătății; în fapt, acestea se referă la abordarea unor boli sau
obiceiuri dăunătoare sănătății. Astfel, se elaborează programe antifumat, anticancer, antialcool
etc. (Naidoo, 1998).
Fiecare din aceste programe încearcă să influențeze populația prin mass-media și
printr-o varietate de medii și sectoare – școala, locul de muncă, mediul sanitar, mediul
comunitar și sectorul voluntar. (Figura nr. 1)
Figura nr.1: Abordarea clasică (programe specifice problemelor)
SUBIECTE/BoliFumatCancerSănătateetc.
PROGRAMEcardio-CV orală
PRIORITARE
MEDII / Public Școli Servicii Locuri etc.
SECTOARE general de sănătate de muncă
Subiectele legate de alcool, de pildă, sunt un foarte bun exemplu. Abuzul de alcool
este un factor de risc pentru numeroase neoplasme; este frecvent cauza producerii de
accidente; prin efectele sale influențează negativ comportamentul sexual și poate crește riscul
transmi-terii infec ției cu HIV (ca și alte boli cu transmitere sexuală și sarcina nedorită); poate
contribui la probleme dentare sau orale; poate fi legat de alte obiceiuri dăunătoare sănătății;
este un factor pentru HTA (hipertensiune arterială), care, la rândul său, se asociază cu bolile
cardiovasculare – BCV (Naidoo, 1998).
Existența acestor suprapuneri, ca și a altora, demonstrează că programele de educație
pentru sănătate centrate pe boala individuală și pe factorii de risc duc la duplicarea eforturilor

ca și lipsa de coordonare a activităților în privința conținutului și a desfășurării lor în timp. În
cel mai bun caz, aceasta înseamnă risipă de energie, timp și resurse.
În plus inițiativele separate, orientate pe subiecte, sunt frecvent în competiție unele cu
altele și apare pericolul inconsistenței mesajelor, ceea ce poate oferi atât populației, cât și
specialiș tilor, un pretext să nu treacă la nici o acțiune, ex: o persoană este informată de
specialistul în igiena orală să nu consume dulciuri, de cel în nutriție să nu consume nici lipide
și, atunci, cel mai probabil persoana nu va face nimic.
O altfel de abordare, pe probleme, se bazează pe realizarea unor programe de educație
pentru sănătate centrate pe grupuri țintă (Figura nr.2). Astfel, se pot elabora programe de
educație pentru sănătate pentru: publicul general, comunitate, serviciile medicale, școli,
sectorul voluntar, locurile de muncă etc. (Naidoo, 1998).
Figura nr.2. Programe centrate pe grupuri țintă
SUBIECTE Boli cardio- Fumat Cancer Sănătate
PRIORITARE vasculare orală
PROGRAME /PublicȘcoliServiciiLocuri de etc.
GRUPURI general sanitaremuncă
Un avantaj important al acestei abordări este posibilitatea integrării eforturilor de
educație pentru sănătate în contextul mai larg al promovării sănătății, care este privită ca o
îmbinare între serviciile preventive (cum ar fi imunizare și screening), politicile favorabile
sănătății și educația pentru sănătate.
CAPITOLUL II
EVALUAREA NEVOILOR DE PROMOVAREA SANATATII LA
NIVELUL COMUNITATII

II.1. CONCEPTUL DE COMUNITATE
Ca reflectare perfectă în practică a principiilor democrației participative, autorități,
instituții media și ale sectorului non-guvernamental, persoane și diferite instituții promovează,
implementează, dezvoltă și susțin împreună programe, proiecte sau intervenții la nivel macro-
și micro-social, legitimate de aceleași valori; toleranță, pluralism valoric, egalitate, participare
publică, sănătate publică, civism etc.
Comunitățile se nasc sau se definesc, se regăsesc sau se dezvoltă continuu într-un
spațiu unde criteriile identitare se ancorează în spații istorice, realități socio-economice,
structuri culturale și idealuri în schimbare.
Un astfel de context complex conduce la structuri comunitare derivate, în care variația
mare a unui pattern general valabil determină intervenții sociale fundamentate pe o
cunoaștere temeinică a grupului țintă și ajustate continuu pe parcursul intervențiilor.
De aceea, instituțiile care acționează la nivel comunitar prin proiecte și programe ar
trebui să cunoască elementele constitutive ale teoriei programelor sociale și să-și deruleze
activitățile conștiente de impactul programului, pe termen mediu și lung, la nivelul întregii
comunități.
Măsura unei schimbări este dată mai ales de dimensiunea participării și implicării
active a participanților, implicit a grupurilor țintă, la această schimbare. Numai așa se poate
vorbi de dezvoltare comunitară, de capacitate instituțională crescută, de practici pozitive și
mai ales de programe și intervenții eficiente.
NOȚIUNI LEGATE DE COMUNITATE :
Ce este de fapt o comunitate și ce caracteristici are ea?
De cele mai multe ori, când facem referire la termenul de comunitate ne gândim la
delimitările spațiale de genul sat-oraș sau la ceea ce înseamnă cartierul sau vecinătățile.
Comunitatea poate fi definită și după alte criterii, altele decât cele geografico-spațiale. Putem
defini comunitățile plecând de la distincții lingvistice, religioase sau culturale. Fiecare dintre
noi poate fi parte din mai multe comunități în acela și timp. Totuși trebuie să luăm în
considerare faptul că nu toți cei care populează un anumit areal aparțin în mod automat unei
comunități. Tipul de relații pe care un individ le are cu ceilalți (legăturile afective cu
„locurile“) definesc pentru fiecare individ apartenența sau non-aparteneța lui la o comunitate.
Pe scurt, comunitatea este o unitate spațială sau teritorială de organizare socială în
care indivizii au un sens al identității și apartenenței exprimate de relații sociale continue.
Deci, elementele-cheie care definesc comunitatea sunt:

Situarea în spațiu (poziția geografică);
Preocupările comune;
Credința în aceleași valori culturale, idealuri/preocupări și norme împărtășite de
membrii comunității.
Cele două întrebări care ajută la identificarea unei comunități sunt:
Unde este situată?
Ce preocupări/idealuri comune au membrii comunității?
Dezvoltând ideea, comunitatea poate fi privită ca "o formă complexă de organizare
umană aflată la granița dintre formal și informal, concretizată prin relații
sociale/interpersonale, stabilite între persoane care ocupă un spațiu precizat și între care s-a
creat o concordanță de:
Valori, atitudini (grijă socială, apartenență, cooperare, responsabilitate);
Limbă;
Tradiții;
Interese comune (bunăstare, sprijin, interese concrete de dezvoltare a infrastructurii,
lucrări publice);
Modele comportamentale (întrajutorare, voluntariat);
Acțiune;
Identitate (organizare în jurul unui principiu cultural-valoric, etnic).
Comunitățile sunt grupuri de persoane care locuiesc în același spațiu geografic, cu
membri care au comportamente diferite, care au un limbaj și tradiții comune și ale căror
interese și identitate cultural- valorică sunt asemănătoare.
Dar, într-o comunitate pot apărea și subgrupuri. Ceea ce le diferen-țieaz ă pe acestea
de restul comunității este prezența sau absența unei anu-mite caracteristici legate de gradul de
școlarizare, etnie, vârstă etc. Acestea sunt alcă tuite din persoane care aparțin unor clase sau
grupuri sociale, vârste, și ambelor sexe.
În cadrul comunității există diferite nivele ale relațiilor sociale cum ar fi:
Contactele umane;
Interacțiunile sociale;
Rețelele sociale.
În interiorul acestor nivele se regăsesc diferite tipuri de manifestare ale relațiilor
sociale propriu-zise. Acestea sunt:
Sociabilitatea;

Socialitatea;
Conflictele sociale.
Caracteristica predominantă a relațiilor sociale este dată de manifestarea la nivel
individual, iar apoi de grup a unor sentimente de ingroup sau outgroup, bazate pe nevoi,
interese, aspirații ale indivizilor sau grupurilor.
Comunitatea se află la granița dintre formal și informal. Această caracteristică este
dată de diferitele grupuri ce acționează într-o comunitate, așa-numiții "actori sociali".
Ei sunt cei ce iau deciziile cu privire la starea comunității sau care influențează
membrii comunității în modul lor de a se comporta.
Pe de o parte, trebuie luate în considerare instituțiile și reprezentanții lor ( actorii
instituționali/persoanele oficiale ):
Primăria (primarul, secretara);
Poliția;
Dispensarul medical (medicul de familie, asistenta medicală);
Biserica (preotul);
Scoala și grădinița (profesorul, educatorul);
Biblioteca și căminul cultural;
Autoritatea Județeană de Sănătate Publică prin reprezentanții săi în unele localități:
medic, asistentul medical comunitar, mediatorul sanitar, asistentul social;
Organizațiile non-guvernamentale (ONG-uri);
Agenții economici.
Pe de altă parte, intervin actorii individuali. Ei sunt acei lideri informali, persoane
care, fără să ocupe vreo func ție în administrație sau alt organ instituțional, au capacitatea de a
influența membrii comunității – de exemplu, cei cu un nivel de studii mai ridicat sau cu o
stare materială mai bună decât ceilalți membri ai comunității sau cei mai în vârstă.
Nu trebuie să se înțeleagă că cele două categorii sunt în opoziție una față de cealaltă!
Dimpotrivă, în cazul dezvoltării comunitare, ceea ce asigură succesul unui proiect (ducerea lui
la bun sfârșit) este tocmai o bună colaborare a tuturor actorilor sociali implicați.
Dar, de unde se știe cum acționeză aceste grupuri de interes? Întotdeauna, pentru a-i
identifica pe cei ce pot influența desfășurarea unui proiect comunitar (și nu numai!), este bine
de găsit răspunsurile la următoarele întrebări:
Cine ia deciziile?
Cine îi influențeză pe cei care iau deciziile?

Ce persoane/instituții/organizații oferă finanțare?
Cine altcineva ar putea oferi finanțare?
Cine altcineva ar putea oferi alte resurse?
Cine este o persoană influentă în comunitate?
Cine/ce instituții sau organizații poate/pot reprezenta un obstacol?
Și, de fiecare dată, trebuie avut în vedere răspunsul la o a opta întrebare:
Care dintre persoanele pe care le cunosc mă poate ajuta să întâlnesc pe unul din cei de
mai sus?
Organizarea administrativ-teritorială din România operează cu patru tipuri de
comunități (d.p.d.v. teritorial) și anume, municipiu, oraș, comună, sat.

II.2 TIPURI DE NEVOI
Conceptul tradițional de nevoie se referă la diferența dintre starea existentă și cea dorit
ă a statusului de sănătate. Această diferență devine „nevoie” atunci când, potențial, poate fi
privită sau ameliorată prin folosirea serviciilor de sănătate, sau serviciilor sociale.
Termenul de nevoie desemnează necesitățile umane fundamentale, care, dacă nu sunt
satisfă cute, produc neplăceri persoanei și împiedică participarea socială deplină a acesteia.
STRUCTURI CONCEPTUALE
Nevoile diferă de dorințe deoarece dorințele sunt exclusiv individuale și subiective, în
timp ce nevoile pot fi determinate în mod obiectiv.
Clasificarea lui Bradshaw (1972) identifică patru tipuri de nevoi umane: normative,
comparative, simțite și exprimate.
Nevoile normative sunt acele nevoi identificate în acord cu o normă stabilită în general
de specialiști. Aceste nevoi sunt definite de un observator extern.
El sugerează că indiferent de ce intenționează cineva să facă în legătură cu anumite
deficiențe legate de sănătate, acestea există și pot fi descrise (ex: fracturi, lipsa imuniză rii
etc.). Acest concept identifică o terță parte: experții și/sau profesioniștii din domeniu. Diferiți
profesioniști pot avea opinii diferite despre același aspect legat de sănătate/boală. Apar
întrebări referitoare la cine ar trebui să fie considerat „judecătorul legitim” sau dacă fiecare
are un rol legitim în acest proces, care este acel rol? (Vlădescu C, 2002).
Nevoile comparative sunt acele nevoi care apar în urma comparației pe care o face
persoana între sine și alte grupuri pe care nu le consideră a fi aflate în nevoie. Se
stabilesc/definesc prin studierea caracteristicilor populației ce beneficiază de anumite servicii.

Conform acestui concept atunci când există populații cu caracteristici similare, dar care nu
primesc un anumit serviciu medical, ele sunt în situația de a avea o nevoie de sănătate.
Nevoile simțite sunt acele nevoi pe care simt oamenii că le au, iar cele exprimate sunt
acele nevoi care devin cereri, despre existența cărora se știe. Nu toate nevoile simțite sunt și
nevoi exprimate, deoarece oamenii nu și le fac cunoscute din cauza inegalității de putere și
status.
Nevoia simțită este deseori echivalentă dorinței. Astfel când se eva-luează nevoile
pentru un anumit serviciu de sănătate, cetățenii sunt întrebați dacă ei consideră că au nevoie
de respectivul serviciu. Dar acest răspuns poate fi influenț at de mulți factori, unul dintre ei
fiind auto-percepț ia și cunoașterea care ar fi probabilitatea ca cineva să solicite ceva dacă nu
este conștient de existența unei probleme de sănătate.
Nevoile depind atât de societatea în care trăie ște individul, cât și de modul în care
acesta își satisface nevoile comparativ cu ceilalți membrii ai societății.
Nevoile exprimate (sau cerere) sunt nevoile resimțite puse în acțiune/operaționalizate.
Cererea reprezintă folosirea unui serviciu de către consumator. Cererea este influențată de de
numeroși factori dar cel mai important este disponibilitatea fizică a serviciilor alături de
prezența sau absența unor bariere în calea folosirii serviciilor respective.
Nevoile sunt relative la societatea în care trăiește individul deoarece resursele care
sunt necesare pentru satisfacerea acestora depind de circumstanțele fizice și sociale existente.
De asemenea, satisfacerea nevoii este determinată și de modul de funcț ionare al societăț ii
respective, de tipul de mijloace pe care le are individul la dispoziție pentru satisfacerea
nevoilor. În plus, Titmuss (1963) arată că situa ția în care apar anumite nevoi și sunt
recunoscute ca atare se schimbă de la o perioadă la alta, nevoile fiind relative deci și la
perioada de timp luată în considerare.
În sfera nevoilor umane de bază , Doyal și Gough (1991), includ sănătatea fizică ș i
autonomia, înțelegând prin autonomie „capacitatea de a face alegeri fiind informat despre
ceea ce trebuie făcut și despre modul în care trebuie fă cut”. Pentru satisfacerea celor două
nevoi considerate de bază este necesară satisfacerea unor nevoi considerate de autori ca fiind
intermediare. Aceste nevoi intermediare sunt grupate la rândul lor în două categorii:
intermediari pentru satisfacerea nevoii de sănătate fizică (hrană adecvată, apă curată, locuință
adecvată, mediu de muncă fără riscuri, mediu fizic fără riscuri, îngrijire medicală adecvată) și
factori care contribuie la autonomia emoțională (securitate în copilărie, securitate fizică ,
securitate economică, rețea socială care asigură educația și un mediu emoțional securizant).
La nivel populațional nevoia este reprezentată de suma nevoilor individuale.

PROBLEMĂ DE
SĂNĂTATEA
nu reprezintă doar
SĂNĂTATE
NEVOILE
nu reprezintă doar
CERERI
EVALUAREA
nu reprezintă doar
RĂSPUNS
National Health Service Management Executive. Assessing health care needs. Leeds:
NHSME, 1991.
Evaluarea nevoilor de sănătate reprezintă o abordare sistematică în scopul stabilirii
faptului că serviciile de sănătate folosesc toate resursele pentru îmbunătățirea stării de
sănătate a populației în cel mai eficient mod, și reducerea inegalităților.
Acest lucru implică metode calitative, comparative și epidemiologice pentru a descrie
problemele de să nătate ala populației; identificarea inegalităților în să nătate și accesul la
servicii și determinarea priorităților pentru folosirea în mod eficient a serviciilor și a
resurselor alocate.
National Health Service Management Executive. Assessing health care needs. Leeds:
NHSME, 1991.
II.3 PROCESUL DE EVALUARE A NEVOILOR COMUNITĂȚII
Dezvoltarea programelor sociale, investițiile financiare ș i umane pe care le-au
implicat, au dus la creșterea nevoii de evaluare, cu scopul controlului calității

serviciilor/produselor, justificării investițiilor, analizei efectelor și impactului programelor sau
aprecierea măsurii în care acestea au servit la ameliorarea sau rezolvarea unei probleme.
Analiza comunității este procesul de evaluare și definire a nevoilor, posibilelor bariere
și oportunități și resurse implicate în inițierea programelor de sănătate comunitară. Acest
proces îl întâlnim definit în mai multe forme în literatura de specialitate ca diagnoză
comunitară evaluarea nevoilor comunitare, educație pentru sănătate planificată și harta
comunității. Analiza este primul pas nu numai în stabilirea designului, intervențiilor stabilite
prin proiect dar și de adaptare a planurilor de intervenție potrivit caracteristicilor comunității.
Produsul obținut prin analiza comunității este profilul acesteia din care reies date
referitoare la starea de sănătate a comunității, indicatorii demografici cu informații despre
factorii politici și socio-culturali. Profilul comunității este o imagine a acesteia și a viitorului
ei. Istoria trecută și prezentă, schimbările petrecute, resurse și capacitatea acesteia de a
desfășura activităț i de promovare a sănătății. Procesul de analiză comunitară poate oferi de
asemenea o ocazie unică pentru participarea activă a cetățenilor la proiectele de promovare a
sănătății.
Termenii de analiză comunitară și diagnoză comunitară sunt interșan-jabili astfel încât
analiza este demersul care precede diagnoza. Termenul de diagnoză comunitară a apărut în
anul 1950 și a fost introdus în programele de sănătate la mijlocul anilor 1960. conținutul
termenului de diagnoză comunitară a fost reformulat de către Bennett în 1979, Green,
Kreuter, Deeds și Partridge în 1980 în lucrarea „Planificarea în educația pentru sănătate”, în
care a propus un cadru de diagnoză socială ce urma a fi aplicat acestei discipline.
Analiza comunității stimulează forme de responsabilitate și de asumare comunitar ă a
problemelor. Analiza comunității se dezvoltă pornind de la un concept de sănătate valabil
pentru fiecare nivel instituțional, organizatoric și operativ. Dacă de exemplu, contextul de
referință este constituit din problemele de sănătate publică, va predomina necesitatea de a
dezvolta o analiză a compoziției demografice, a conformației geografice a teritoriului, a
intereselor legate de activitățile productive, a surselor de poluare, a factorilor de risc pentru
mediu.
Analiza comunității implică o clarificare în privinț a premiselor de la care porne ște și
a nivelului de interes pe care îl oferă. Ea poate fi efectuată descriptiv, prin folosirea unor date
obiective sau prin interpretarea și evaluarea nevoilor dacă capătă o expresie ca urmare a:
Unei cereri exprimate de către comunitate;
Rezultat al unei comunicări simetrice între profesioniști și populația comunității.

Prin urmare nevoile pot fi interpretate de către profesioniști, sau putem avea situații în
care cetățenii participă activ la propunerea și formularea obiectivelor referitoare la sănătatea
publică ce urmează a fi realizate pe baza unor proiecte.
Realizarea proiectelor sau programelor acceptate de către comunitate, impune
stabilirea clară a domeniilor de intervenție și presupune îndeplinirea unor condiții preliminare
pentru ca intervenția să fie recunoscută la nivel organizatoric, instituțional și comunitar.
Datorită raportului organic cu comunitatea locală, comunitatea însăși este cea care va
susține intervenția programată. O analiză care ține cont de aceste aspecte devine și o
modalitate de promovare a intervenției care se va concretiza într -o cunoaștere mai bună a
elementelor de context, a formelor de expresie și manifestare a acestora, a nevoilor, a
resurselor disponibile și/sau care pot fi activate și a rezistențelor.
Comunitatea trebuie înțeleasă ca sistem social complex, cunoașterea originilor sale, a
organizării interne, a valorilor, a nevoilor ori a interacțiunilor dintre subsisteme nu sunt ușor
de făcut și nu constituie o activitate neutră. A analiza și interpreta o comunitate înseamnă a
activa un proces în care membrii comunității devin protagoniști activi ce devin conștienți de
propriile condiții, nevoi și limite, ca și de resursele de care dispun.
Întrebările generale recomandate echipei de evaluatori pentru a preveni și diminua
diferențele de abordări teoretice și metodologice sunt descrise în continuare.
Evaluarea nevoilor comunității – se realizează în mod participativ implicând pe cât
posibil toate categoriile din comunitate (inclusiv cele care în mod tradițional sunt mai puțin
"auzite").
Un alt motiv pentru a face o evaluare a nevoilor, este că aceasta este frecvent cerută de
către finanțatori.
Evaluarea nevoilor poate fi folosită și ca o modalitate de atragere a atenției publice
asupra unor probleme cu care se confruntă comunitatea.
Beneficiile evaluării nevoilor includ:
Implicarea comunității în luarea deciziilor;
Stimularea parteneriatelor;
Dezvoltare profesională;
Imbunătățirea procesului de comunicare între parteneri;
O mai bună folosire a resurselor.

Ce este evaluarea?
Evaluarea comunității: reprezintă inventarul bunurilor sau informațiilor necesare
realizării procesului de intervenție planificată. Uneori acest proces este asociat cu anchetele
sociologice prin care sunt identificate resursele și nevoile oamenilor pentru a avea o imagine
statistică asupra comunității la un anumit moment.
Evaluarea reurselor umane: determinarea nivelului de cunoștințe, aptitudini ș i abilit
ăți existente la nivelul unei comunități, acest potențial fiind pus în relație cu oportunitățile
actuale sau viitoare de angajare pe piața forței de muncă, situații în carte indivizii se
angrenează într-o formă sau alta.
Evaluarea inițială este prima etapă a procesului și presupune strângerea unui set de
informații privind cazul pe bază cărora se stabilesc prioritățile ce vor fi urmate.
Există moduri diferite de a defini evaluarea:
Determinare a gradului de realizare a obiectivelor;
Culegere de informații pentru adoptarea unor decizii;
Aprecierea meritului, valorii unui proiect sau program.
Evaluarea înseamnă "aprecierea sistematica a operațiilor și/sau a rezultatelor unui
program sau unei politici, raportate la un set de standarde explicite sau implicite, un mijloc
care contribuie la îmbunăt ățirea progra-mului sau politicii" (Carol Weiss, 1998) . Din
perspectiva altor autori, evaluarea înseamnă, acumularea sistematica de fapte, pentru a oferi
informații despre realiză rile unui program în raport de efort, eficacitate și eficiență, în fiecare
stadiu al dezvoltării lui" (Trippodi, Fellin, Epstein, 2000). Aceiași autori consideră evaluarea
ca fiind o "tehnică managerială care furnizează feedback informativ administratorilor
programelor". Prin urmare, evaluarea reprezintă un proces de apreciere a valorii, meritului și
calității unui proces, produs sau rezultat.
Obiectul evaluării îl constituie:
Componentele programului (obiective, resurse umane, materiale, procedurale
(strategii de acțiune) și de conținut, populația-țintă, timpul, sistemul managerial și
propriul sistem de evaluare);
Proiectul programului;
Implementarea programului;
Rezultatele, efectele (impactul programului).
Care sunt funcțiile și scopurile evaluării?
Oferă informații pentru adoptarea de decizii: utilitatea – evaluare formativă;

Controlul calității – evaluare sumativă;
Dezvoltă cunoștințe noi (apropiere de cercetare).
Daniel Stufflebeam nu este de acord cu apropierea dintre cele două concepte, fiind de
părere că dezvoltarea de cunoștințe noi este apanajul cercetării și că asemănarea celor două
activități creează dificultăți.
Evaluarea servește unor scopuri diferite, care presupun criterii de evaluare diferite sau
cel puțin ierarhizări diferite ale criteriilor. Rolul evaluării se manifesta în trei direcții, după
cum susține Chelimsky: controlul calității programului, ameliorarea sa și din punct de vedere
epistemic, acumularea de noi cunoștințe teoretice în acest domeniu.
Ce întrebări va adresa evaluarea?
În mod tradițional, evaluarea va adresa întrebări privind rezultatele unui program sau
proiect educațional, dar nu trebuie să se rezume la acestea, ci să se intereseze și de scopurile
programului, de proiectul/strategia de implementare, de activitățile propriu-zise.
Metaevaluarea poate analiza întrebările care au fost adresate, dacă sunt cele adecvate, dacă
sunt complete etc.
Cui servește evaluarea?
Care este audiența, care sunt categoriile de beneficiari ai rezultatelor evaluative?
Care sunt așteptările și nevoile de informare ale publicului?
De regulă, există mai multe categorii de beneficiari ai evaluării, iar nevoile lor de
informare sunt diferite. De exemplu, evaluarea unei inovații educaționale sau evaluarea unor
programe școlare interesează profesorii, elevii, părinții, factorii de decizie, politicienii,
managerii școlari, editorii, sponsorii, cercetătorii și nu în ultimul rând, cetățenii plătitori de
taxe și impozite.
Prin urmare, proiectul unei evaluări trebuie să reflecte diferitele categorii de public,
nevoile, interesele și așteptările lor și modalitățile prin care se încearcă răspunsul la aceste
nevoi. Dacă aceste aspecte sunt lăsate la voia întâmplării, este foarte probabil ca evaluarea să
eșueze în a răspunde nevoilor diferitelor categorii de beneficiari. Un raport de evaluare
proiectat să răspundă nevoilor unor beneficiari nu va fi la fel de util și altei categorii de public
țintă.
Un exemplu în acest sens îl constituie evaluarea unui program de ameliorare a
accesului la educație al copiilor defavorizați, inițiat în Statele Unite în 1967. Două categorii
de persoane interesate de evaluarea acestui proiect – educatorii și politicienii, aveau așteptări
foarte diferite: educatorii erau interesați de "cum" pot reuși proiectele individuale de acest tip,
iar politicienii de "ce" s-a realizat în ansamblu, "cât" s-a realizat din ceea ce s-a propus.

Comisia de evaluare a decis asupra tipurilor de așteptări și a întrebărilor evaluative,
fără a acorda atenție nevoilor de informare diferite. Pe baza rapoartelor de evaluare realizate
de fiecare școală în parte, comisia de evaluare a încercat elaborarea unui raport integrator,
fără a ține seama de faptul că un singur raport de evaluare nu ar fi fost suficient de
comprehensiv sau de adecvat fiecărei categorii de beneficiari. Rezultatul a fost dezastruos,
însă a demonstrat importanța identificării și analizei nevoilor de informare.
Culegerea datelor și elaborarea raportului sunt direct influențate de nevoile de informare,
interesele și așteptările beneficiarilor. Dacă evaluatorii acordă atenție acestor aspecte, există
premise pentru a satisface criteriile de relevanță, importanță, scop și timp.
Scopul analizei comunitare pentru programele de promovare a sănătăț ii, este de a identifica
resurse probleme și oportunități și stabilirea setului de priorități pentru planificarea și
dezvoltarea intervențiilor. Aspec-tele analizei are cinci componente:
Profilul demografic și socio-economic pe baza datelor din recensăminte și date cu
privire la dezvoltarea economică în plan local.
Un profil asupra stării de sănătate pe baza indicatorilor de morbiditate și mortalitate.
Profilul riscului de sănătate (inclusiv factori comportamentali, sociali și de mediu).
O anchetă asupra programelor de promovare a sănătății, activităților și politicilor în
domeniu.
Studii asupra anumitor grupuri țintă, nivel de cunoștințe, nevoi și capacități
organizaționale.
Ce informații sunt necesare?
Este important să culegem date cantitative și calitative, de la diferite categorii de
beneficiari. Este, de asemenea, foarte important echilibrul dintre descrieri, observații, judecăți
și recomandări.
Informații folosite în evaluarea nevoilor.
Profiluri ale caracteristicilor comunității: un profil ne oferă o privire de ansamblu
asupra caracteristicilor demografice ale comunității. Avem, de exemplu structura de vârsta,
structura etnică și rasială, arealul geografic al comunității etc.
Profiluri ale condițiilor de viață . Acestea ne dau informații despre gradul de incidență
al unei probleme, tiparele sociale și mentale ale populației. Acestea pot include următoarele:
1)Date economice, incluzând managementul fondurilor fiscale, tiparele de creditare.
2)Date despre gradul de ocupare al forței de muncă, incluzând niveluri ocupaționale,
niveluri de aspirație ocupațională, nevoi vocaționale.

3)Tipare familiale, cum ar fi relațiile părinte copil, probleme în cadrul cuplurilor
căsătorite, nupțialitate, rata divorțului.
4)Tipare educaționale, incluzând participarea și nevoia adulților de programe
educaționale, rata abandonului școlar, frecventarea școlii.
5)Locuințe, cu referire la numărul acestora, starea unităților furni-zoare de utilități
publice și supraaglomerarea.
6)Sănătatea fizică și mentală, incluzând dizabilitățile pe termen lung, cauzele
mortalității, rata îmbolnăvirilor, condițiile de mediu.
7)Condițiile de locuit, incluzând problemele de menaj, alimentație, administrare a
locuinței și îngrijirea copiilor.
8)Modalități de recreere, incluzând activități în timpul liber, sport și activități culturale.
9)Incidența delictelor, incluzând rata criminalității juvenile și adulte, siguranța publică.
10)Satisfacții rezultate din viață în comunitate, cum ar fi solidaritatea comunitară.
Cunoașterea și utilizarea serviciilor:
Persoanele care au nevoie de un serviciu, adesea, nu știu ca acel serviciu sau acea
resursa sunt disponibile. Înainte de a lua decizii este important de știut dacă nu cumva aceasta
lipsă de cunoștințe despre serviciile existente reprezintă una din cauzele persistenței
problemei.
Bariere în calea utilizării serviciilor:
Indivizii care au nevoie de servicii pot fi conștienț i de existența lor și totuși să nu le
utilizeze din cauza barierelor care stau în calea utilizării lor. Într-o evaluare a nevoilor pot fi
identificare următoarele tipuri de bariere:
Bariere fizice, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau o mare distanța între agenție
și populația țintă. Atitudini negative ale personalului agenției, percepute de către clienți sau
potențialii clienți. Sentimentul ca folosirea serviciului atrage după sine o stigma-tizare socială.
Costul serviciului care este mult mai ridicat decât și-ar putea permite cei care au nevoie de
serviciu. Criterii de eligibilitate ale agențiilor percepute ca restrictive sau fiind într-adevăr
restrictive.
Existența unui sistem de informare în comunitate:
Înainte ca un serviciu să poat ă fi utilizat, posibilii utilizatori ai acestuia trebuie să afle
de existența lui. O evaluare a nevoilor poate avea ca rezultat identificarea canalelor formale și
informale prin care este cel mai probabil ca informațiile să ajungă la un grup.
Evaluarea nevoilor:

Identificarea resurselor potențiale sau existente, care pot fi utilizate ar trebui să aibă
loc înainte de planificarea sau alocarea efectivă a resurselor.
Evaluarea resurselor instituționale:
Mobilizarea potențială a conducătorilor politici sau ai comunității și a populației este
necesară deoarece deciziile sunt luate, în general, în arena politică locală.
Indicatorii sociali:
Se bazează pe extrapolarea nevoilor comunității, analizând statis-ticile din rapoartele
și datele publicate. Prezumția este că se pot face estimări folositoare ale nevoilor și a
bunăstării unei comunități, analizând statistici parțiale ale unor categorii de populație. Aceste
statistici sunt privite ca indicatori ai nevoilor comunitare. Exemple pot fi:comportarea socială
și bunăstarea în legătură cu delincvența, rata abuzului de substanțe, ratele mortalității sau
morbidității. Se mai pot analiza condițiile de trai: igiena locuirii, numărul de persoane/cameră,
condițiile economice.
Indicatorii sociali ca metodă prezintă o anumită flexibilitate. Astfel, se pot analiza unul
sau doi indicatori (ex: nr. de persoane/cameră) sau se pot construi indici complexi care
implică 40-60 de variabile, analiza multiva-riată și alte procedee statistice sofisticate.
Indicatorii sociali apar în activitatea sociologilor din Școala de la Chicago (Park,
Burgess). Ei considerau orașul ca o constelație de “unități naturale”. O “unitate naturală” are
caracteristici sociale diferite de celelalte unități. Diferențele constau în:
Caracteristici topografice (râuri, coline);
Caracteristici socio-demografice (vârste, rase, sex, venituri, educație, ocupații etc.);
Factori ai populației (distribuție, densitate, mobilitate, migrație);
Aranjamentul spațial al instituțiilor;
Sănătatea și bunăstarea socială (mortalitate, morbiditate, delinc-vență, sinucideri, abuz
de substanțe etc.).
Întrebările ce vor fi enumerate mai departe reprezintă doar un punct de pornire.
Specificul fiecă rei comunități reclamă evidențierea unor chestiuni ce pot fi relevante pentru
fiecare în parte, numai astfel stabilindu-se care sunt cele mai potrivite întrebări pentru
condițiile concrete. Prin urmare, întrebă-rile ilustrative care urmează sunt menite a stimula

întrebări mai specifice care vor fi relevante pentru problemele locale și condițiile fiecărei
comunități în parte.
De exemplu, ce procent de adulți știe carte, ce programe oferă agențiile locale și
autoritățile guvernamentale care furnizează servicii sociale, cunosc cetățenii aceste programe
și pot obține ușor informații, a pregătit cineva o evaluare a nevoilor de programe sociale în
comunitate, oferă comunitatea programe de sprijin – pentru familii – cum ar fi grădinițe,
programe de instruire și de hrănire, servicii psihologice și centre de recreere, ce servicii există
pentru bătrânii comunității, există grupuri de cetățeni care sunt implicați în probleme sociale,
câte afaceri furnizează bunuri sau servicii pentru programele de servicii sociale?
Este important să descriem populația unei comunități după vârstă, sex, moștenire
culturală, etnie. Alte variabile sociale pot include structura familiei, starea civilă, condiții de
locuit, nivel educațional, imigrație, emigraț ie, rata divorțurilor, participarea la vot, rata
criminalității, date privind calitatea vieții.
Dezvoltarea socială implică accesul egal la servicii și locuri de muncă pentru toți
membrii comunității. De exemplu, în examinarea posibilităților de a obține o locuință, ce
procent de locuințe există pentru persoanele cu venituri mici? Cum sunt satisfăcute nevoile
diferitelor sectoare în comunitate? Aceste întrebări se referă la capacitatea unei comunități de
a satisface nevoile membrilor comunității.
Fiecare dimensiune reprezintă o parte esențială din întreg. Forța și vitalitatea întregului
depind de bunăstarea fiecărei părți constitutive și capacitatea acestor părți de a lucra împreună
în beneficiul întregului.
Indicatori economici:
Viabilitatea economică și sursele de angajare într-o comunitate reprezintă arii comune
de interes pentru multe localități. Întreprinderile cooperative și dezvoltarea comunității devin
abordă ri preferate pentru a dezvolta economia unei comunități, față de abordarea mai
tradițională. Aici atenția trebuie îndreptată asupra tipurilor de locuri de muncă din comunitate,
rata șomajului și noile afaceri deschise. Întrebările următoare pot facilita formularea propriilor
întrebări legate de dezvoltarea economică autosusținută într-o comunitate dată.
1.Care sectoare de afaceri din comunitate generează slujbe?
Există o dependență de resursele naturale sau există locuri de muncă din industrii de
tip servicii?
Tipurile de slujbe se centrează pe industria grea sau pe industria de servicii?
2.Câte afaceri mari, medii, mici, sunt în zona respectivă?

Folosind aceste informatii se poate vedea dacă majoritatea afacerilor din zonă
reprezintă companii naționale (sau multinaționale) sau sunt conduse pe plan local.
Se bazează comunitatea pe ea însăși în ce privește locurile de muncă sau depinde
pentru majoritatea acestor slujbe de corporații mari?
Ce spune acest lucru despre sănătatea economiei zonei respective?
3.Care este nivelul șomajului în comunitate?
4.Ce tipuri de programe oferă agențiile locale sau birourile guvernamentale care
sprijină dezvoltarea afacerilor mici în zonă?
5.Dedică firmele din zonă un procent pentru educație și pregătire profesională?
Afacerile locale sprijină reînnoirea economică în comunitate sprijinind programele
locale?
Ce fel de programe locale există?
6.Există grupuri din comunitate implicate în probleme economice locale?
Ce fel de activități întreprind ele?
Activitățile lor cuprind și alte dimensiuni (mediul, sănătatea, socialul)?
Urmează întrebările etalon.
Ce procent de gospodării au venituri sub medie și cheltuiesc mai puțin de 30 % din
venitul lor pe locuință (incluzând întreținerea)?
Această întrebare se referă la bunăstarea generală a familiei și poate indica un standard
de viață inadecvat și un venit inadecvat. Motivele posibile pentru această statistică includ
familiile cu un singur părinte sau o lipsă de locuri de muncă în zonă.
Câte familii din comunitate depind de ajutorul social sau ajutorul de șomaj?
Copiii care locuiesc în case cu resurse economice insuficiente sunt supuși unor riscuri
mai mari în toate aspectele vieții, de la stresul din familie și instabilitatea familială până la
lipsa de acces la resursele de sănătate.
Activitățile lor cuprind și alte dimensiuni (sănătatea, economia, mediul)?
Sănătatea
Sănătatea este determinată de mai multe elemente decât bunăstarea fizică.
Interacțiunile cu mediul fizic și social joacă un rol major în a determina cât de sănătoși
suntem.
Indicatorii stării de sănătate pun în evidență distribuția bolilor în comunitate. Acest
profil se constituie pe baza indicatorilor de sănătate sau a anumitor factori care pun în
evidență, nivelul de sănătate al unor indivizi sau grupuri de populație. Acești indicatori includ
informații cum ar fi rata deceselor la anumite vârste, rata mortalității, decese accidentale, anii

de viață pierduț i, rata de morbiditate și mortalitate. Profilul mai poate conține date sumare
pentru anumite grupuri populaționale cum ar fi copii, adoles-cenți sau femei. Comparațiile
profilului regional cu cel național poate pune în evidență problemele prioritare de sănătate ale
acestor zone.
Riscul de sănătate. Profilul riscului de sănă tate are trei componente. Riscul
comportamental, riscul social și riscul de mediu (fizic, chimic și biologic).
Factorii de risc comportamental includ alimentația, consumul de medicamente, alcool,
tutun și droguri sau obiceiuri în activitatea fizică. Acestea pot fi puse în evidență de studii cu
privire la comportamente și percepții, probleme și nevoi de sănătate la nivel individual sau la
nivelul unor grupuri populaționale. Indicatorii sociali ai riscului de sănă tate sunt de o
importanță deosebită. Stressul ca urmare a pierderii locului de muncă, excluziunea socială,
nivelul de educație scăzut pot fi factori asociați unei stări de sănătate precară. Pe de altă parte,
aceiaș i indicatori sociali pot pune în evidență existența anumitor mecanisme de suport social.
Factorii de mediu asociați cu riscul de sănătate includ calitatea mediului înconjurător, calitatea
apei, solului, aerului, climatului geografic și condițiilor de locuit.
Este necesară investigarea stării prezente a serviciilor medicale din comunitate și apoi
unele legă turi dintre mediu și sănătate, pe de o parte, și dintre dezvoltarea economică și
sănătate în zonă, pe de altă parte.
Există suficient personal medical în zonă?
Lipsa personalului medical calificat (problemă care apare mai mult în comunitățile
rurale decât urbane) poate ridica probleme pentru cei care au nevoie de atenție medicală
imediată. Alte întrebări înrudite includ tipurile de măsuri care pot atrage personalul medical și
dacă comunitatea este pregătită pentru urgențe medicale.
Ce tipuri de posibilități recreative există pentru membrii comunității?
Bunăstarea generală a indivizilor poate fi parțial atribuită sănătății fizice. Studiile ne
arată că cei care sunt într-o bună formă fizică sunt mai capabili să facă față presiunilor vieții
zilnice.
Femeile se simt în siguranță să umble pe stradă după lăsarea serii?
Cum s-ar putea asigura siguranța femeilor?
Deoarece problema sănătății se suprapune cu atîtea alte domenii, poate fi dificil să
identificăm programele guvernamentale cu impact în domeniu, dincolo de cele care au
obiective specifice de sănătate. Ele trebuie totuși, pe cât posibil, identificate și evaluate.
Există programe guvernamentale axate pe probleme de sănătate?
Unde se găsesc birourile organizațiilor implicate?

Există un oficiu de sănătate al comunității?
Există grupuri de cetățeni care se ocupă de problemele de sănătate?
Activitățile lor cuprind și alte dimensiuni (mediul economic sau social)?
Mediul înconjurător
Legătura dintre mediul natural și cel uman este un punct central în dezvoltarea
autosusținută. Un ecosistem sănătos depinde de oameni care trăiesc în armonie în cadrul său.
Unele dintre întrebările puse în această secțiune se ocupă de un inventar al stării mediului
fizic și al efectelor activităț ilor omului asupra sa. În continuare, enumerăm niște întrebări
model care pot fi folosite ca surse de informație.
În ce mod s-a schimbat mediul fizic în comunitatea dumneavoastră (climă, apă, sol,
păduri)? De exemplu, a fost comunitatea îngrijorată în ce privește calitatea apei sau
diminuarea zonelor cu păduri naturale?
Această întrebare poate stimula investigarea unora dintre preocupările grupului în ce
privește mediul natural.
Colecțiile ziarelor pot oferi informații consistente despre preocuparea sau lipsa de
preocupare în ceea ce privește mediul.
Cum se folosește pământul pentru agricultură în comunitate? Există programe pentru
conservarea pământului în fața unor dezvoltări inutile?
Ce procent din mostrele luate anual din apele curgătoare ale comunității satisface
standardele de calitate guvernamentală
Obținerea informațiilor fundamentale despre starea mediului local trebuie să sprijine
formarea unei imagini despre problemele ce trebuie rezolvate. Pot fi utilizate întrebări de
genul:
Ce programe de mediu există în comunitatea dumneavoastră, sponsorizate de
autoritățile centrale sau locale?
Cunoașteți coordonatele grupurilor pentru apărarea mediului formate din membrii
comunității? Câte sunt, pe ce se axează fiecare grup, care grup are cel mai mare număr de
voluntari și sprijin din partea comunității și care are cel mai puțin sprijin? De ce? Cuprind
activitățile lor și aspecte legate de alte dimensiuni (economică, socială sau de sănătate)?
Există în zona dumneavoastră afaceri implicate în activități ecologice? Industriile din
regiune se asigură că minimalizează efectele poluării asupra mediului fizic prin tehnologii
adecvate? Care dintre aceste afaceri prezintă rapoarte anuale privitoare la mediu? Cum au
sprijinit afacerile locale activitățile privind mediul în trecut? Ce initiațive curente au ele? Ce
planuri de viitor au în această direcție?

II.4 METODE ȘI TEHNICI DE COLECTARE A INFORMAȚIILOR
Sunt folosite în scopul de a descoperi nevoile, perspectivele, opiniile, ideile sau
dorințele membrilor comunității, acestea urmând a fi folosite în procesul de luare a deciziilor.
Unele dintre aceste instrumente sunt ieftine și ușor de folosit, nefiind necesare abilități
tehnice speciale, iar costurile fiind minime (pot fi realizate cu personalul existent sau cu
ajutorul cetățenilor voluntari și relativ repede). Altele necesită asistență de specialitate și în
general solicită timp și bani. Alegerea instrumentului potrivit reprezintă o abilitate importantă
care se dobândește prin experiență . În general, cel mai eficient instrument este cel care oferă
cele mai precise și utile informații.
Procesul de consultare și evaluare este ș i un prilej de dezvoltare a unei conștiințe
civice, de formare a unor grupuri, de educare și informare, de inducere a dorinței de acțiune.
Există mai multe modalități de consultare a grupurilor sau a persoanelor:
Prin folosirea unor metode și tehnici de tip calitativ:
Brainstorming;
Focus grup;
Tehnica Grupului Nominal (TGN);
Interviuri sau întâlniri individuale (față în față);
Observația;
Studiul de caz.
Prin folosirea unor metode și tehnici de tip cantitativ:
Ancheta pe baza unui chestionar;
Sondajele de opinie.
Metode și tehnici de tip calitativ:
Observația:
Constă în percepția și înregistrarea atentă și planificată a fenomenelor, evenimentelor
și indivizilor în momentul manifestării lor și în dependență de o situație determinată. Este o
metodă directă ce înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor în context natural.
Metoda permite evidențierea factorilor ce determină și condiționează acțiunile și interacțiunile
umane. Situațiile observate pot fi spații, actori, activități, acte, obiecte, evenimente, durate
temporale.

Observația este, de asemenea, esențială în evaluare sau consultare. Foarte multe se pot
învăța din observarea vieții zilnice a persoanelor cu care vei lucra – cine este liderul lor ș i ce
anume îi caracterizează? Care sunt relațiile dintre ei? Cum își rezolvă problemele? etc. Multe
se pot afla și din modul de a r ăspunde la o întrebare. Chiar dacă cuvintele pot să nu trădeze
furia, rușinea sau o altă emoție puternică, ochii și corpul pot dezvălui multe.
Fiecare dintre aceste metode are avantaje și dezavantaje care depind de auditoriul că
ruia i te adresezi, de informația pe care dorești să o obții și de implicarea și angajamentul pe
care speri să le obții.
Reguli generale pentru „brainstorming”
Sesiunea de „brainstorming” este o tehnică ce se poate realiza relativ repede, fără
costuri prea mari și nu necesită abilități specializate. Esența unei sesiunii de „brainstorming”
este concentrarea pe o anumită problemă și stimularea grupurilor de a genera idei și de a
rezolva problema respectivă.
Este absolut necesară o atmosferă de libertate totală pentru exprimarea ideilor, fără ca
cineva din grup să fie judecat sau să judece pe ceilalți pentru părerile exprimate. Pentru
încurajarea procesului creativ, regula de bază este aceea că toate ideile au aceeași
Sesiunea de „brainstorming” este un instrument de colectare a informațiilor
semnificative, utilizat pentru obținerea unor soluții optime având în vedere resursele umane
disponibile. Astfel, ne asigurăm că cea mai creativă soluție nu este trecută cu vederea și
implicăm grupurile de interes în procesul de luare a deciziilor. De altfel, marea majoritate a
grupurilor se simt bine atunci când se ține cont de părerea lor.
Sesiunea de „brainstorming” rămâne cea mai rapidă, ușoară și ieftină modalitate la
îndemâna administrației și a oricări instituții pentru rezolvarea problemelor prin implicarea în
cadrul acestui proces a grupurilor de interes.
Tehnica grupului nominal:
Este un proces mult mai complex, solicită mai multă planificare și muncă individuală,
iar rezultatele produse în general reflectă mai mult consens decât cele ale unei sesiuni de
„brainstorming”. Atât sesiunea de „brainstorming”, cât și TGN sunt tehnici de grup care
generează și prio-ritizează un număr mare de idei. Principala diferență dintre cele două este că
TGN solicită persoanelor să-și genereze ideile, inițial, într-un mod individual, mai degrabă
decât într -un proces interactiv de grup, de aceea se promovează termenul de nominal.
„Focus-group” – urile (interviurile de grup focalizate):

Sunt întâlniri interactive, facilitate, cu grupuri mici de cetățeni (maxim 6-8 persoane).
Moderatorul lor conduce participanții la discuții printr-un set de întrebări despre un subiect
particular.
„Focus-group” – urile s-au dovedit a fi o modalitate foarte bună pentru a obținere
informații despre opinia publicului asupra unui produs. De atunci, „focus-group” – urile au
devenit larg răspândite în sectorul public, al educației, al sănătății, de cercetare și în
campaniile politice.
Cetățenii sunt invitați să ia parte la astfel de discuții în grup și numai cei invitați pot
participa, pentru că “focus-group” – urile nu sunt întâlniri deschise. Inițial, sunt 6-8
participanți care provin dintr-o anumită categorie socială sau un grup de interes (ex. profesori,
pensionari, membrii ai unor asociații particulare de proprietari, studenți, tinere mame, etc).
Participanții sunt rugați să ia parte la o discuție care se structurează pe un set de întrebari –
“chestionar”. Moderatorul “focus-group”-ului sau un asistent, realizează o transcriere sau un
rezumat scris al întrebărilor.
“Focus-group”ul este repetat de câteva ori, folosindu-se același set de întrebări, până
când acesta nu mai generează alte noi răspunsuri.
“Focus-group” – urile reprezintă o modalitate relativ simplă, rapidă și ieftină de a avea
un feedback din partea cetățenilor. Ele pot fi folosite într-o varietate de situații, ca de
exemplu:
Planificarea strategică – pentru a testa propunerile sau soluțiile înainte ca acestea să fie
definitiv adoptate;
Evaluarea – pentru a afla nevoile unui grup specific;
Testarea – noile servicii ale administrației, programe, manifestări, sloganuri, prețuri,
rate și taxe, proceduri de facturare etc.;
Pregătirea serviciilor/satisfacerea clientului – pot fi folosite înainte, în timpul și după
pregătirea sau prestarea serviciilor;
Planificarea sondajelor – se folosește pentru testarea chestionarului unui sondaj;
Un mod rapid și eficient de obținere a feedback-ului – a managerilor, liderilor,
politicienilor etc.
“Focus-group” – urile pot avea multiple utilități în cadrul unei activități specifice. De
exemplu, în contextul planificării investițiilor, “focus-group” – urile pot fi folosite pentru:
A ajuta la conceperea unui chestionar prin care să se determine prioritățile cetățenilor,
fie la nivel general, fie în cadrul unui grup specific de interes;

A ajuta la determinarea priorităților în cadrul unui sector specific sau pentru a testa
prioritățile propuse de către administrația locală;
A determina atitudinile care ar putea afecta succesul sau eșecul unui proiect.
1Ghidul de focus-group cuprinde 7-10 întrebări deschise, care începe cu
întrebări generale și conduce spre întrebări cât mai specifice. Întrebările deschise sunt acelea
la care răspunsurile nu sunt cele de genul Da sau Nu. Sponsorii “focus-group” – urilor ar
trebui să lucreze cu cineva care înțelege cu adevărat condiția “focus-group” – urilor, de
preferat un moderator ales pentru o astfel de discuții.
2Deseori, ultima întrebare este și cea mai importantă. Dar formatul “focus-
group”ului înseamnă că informații importante pot a fi răspunsul oricărei întrebări. Un format
flexibil și neoficial permite moderatorului să descopere motive, credințe și valori care
subliniază atitudinile partici-panților.
3Studiul de caz
4Studiul de caz nu reprezintă atât o metodă, cât o strategie de cercetare ce
implică o investigație empirică a unor fenomene contemporane particulare în contextul vieții
lor reale. În cercetarea socială și studiile de piață cele mai frecvente tipuri de studii de caz
sunt cele care au ca subiect seturi de “indivizi” ce au anumite trăsături comune, comunități –
descrierea și analiza patternului de relații dintre aspecte ale vieții comunității, organizații și
instituții, evenimente, roluri și relații. Criteriul de selecție, de focalizare a interogațiilor este
divers: practica cea mai bună, implementarea unor schimbări și evaluarea acestora, procese de
schimbare și adaptare, situații specifice sau „incidente”, etc.
5Analiza documentelor
6Este o metodă non-reactivă utilizat ă pentru studiul fenomenelor sociale după
ce acestea s-au produs, astfel că derularea lor nu a suferit nici o modificare datorită studiului,
prezenței sau acțiunii cercetătorului.
7Statisticile oficiale reprezintă o sursă importantă de informație pentru
cercetările sociale și studiile de piață. Acestea constituie atât un obiect de analiză în sine,
oferind ră spunsuri la întrebări specifice, cât și cadru de referință pentru realizarea de analize
longitudinale, respectiv pentru interpretarea datelor obținute prin alte metode.
8Jurnal de audiență
9Este utilizat pentru măsurarea audienței posturilor de radio, televi-ziune sau a
cotidianelor. Datele colectate permit calcularea indicatorilor general utilizați de audiență
precum rata audienței și partea de piață la nivel de intervale de audiență sau emisiuni.

Indicatorii utilizați sunt calculați la nivelul întregii populații de referință, dar și pentru diferite
segmente ale acesteia (stabilite în prealabil în funcție de variabilele socio-demografice dorite).
10Interviul
11Utilizat în principal pentru a răspunde la întrebări de cercetare de tipul “Cum?”
și “De ce?”, interviul permite accesul direct și interactiv la dimensiuni ale subiectivității
umane dificil de cunoscut prin intermediul altor metode. Permite investigarea aspectelor
motivaționale într-o manieră inaccesibilă chestionarelor și reprezintă o metodă flexibilă ce
permite adap-tarea întrebărilor la caracteristicile specifice ale respondenților. Deficitul în ceea
ce privește reprezentativitatea datelor obținute este compensat de relevanța informației.
Împreună cu focus-grupul este utilizat atât în faza de proiectare a cercetă rii, ca metodă de
culegere a informației necesare reali-zării instrumentelor structurate, cât și ca metodă
autonomă sau complemen-tară anchetei pentru a obține informațiile vizate de studiu.
12Interviurile sunt metode de cercetare de natură calitativă ce constau într-o
întâlnire unu la unu între moderator și respondent. De regulă, acestea dureaz ă între 30 și 60
de minute. Ele reprezintă cea mai bună metodă de testare concentrată a opiniilor personale, a
credințelor ș i sistemului propriu de valori. Interviurile poartă numele și de “Cercetare
calitativă de adân-cime”, deoarece ele sunt extrem de bogate în informații personale despre
respondent – discuția este înregistrată iar apoi transcrisă; din acest punct se aseamană cu
interviul jurnalistic. Caracterizându-se prin flexibilitate extremă, interviurile sunt foarte utile
în “desconspirarea” unor opinii ascunse, ce sunt rareori exprimate în public.
13Interviurile prezintă ca temă de interes general “identificarea pro-blemei
ascunse” ceea ce constă în aplicarea unor tehnici în care cei ce intervievează respondentul se
concentrează la un moment dat pe trăiri intime, sentimente puternic interiorizate și preocupări
personale. O altă tehnică folosită în interviuri este “analiza simbolisticii” prin care
intervievatorii încearcă să identifice însemnătatea unor răspunsuri simbol provenite de la
respondenți.
14Interviurile sunt de două tipuri: interviurile “de adâncime, ce vizează o
interacțiune unu la unu între moderator și respondent și interviurile de tip “survey” în care
există un sigur moderator și mai mulți respondenți.
15Metode și tehnici de cercetare cantitativă:
16Ancheta
17Ancheta este o metoda cantitativă de culegere a informaț iilor care folosește
chestionarul ca instrument de investigare. Informația nu este culeasă oricum, ci prin

intermediul unor proceduri standardizate care face posibilă extrapolarea cu o eroare
acceptabilă a rezultatelor de la o parte a populației investigate la toata populația în ansamblu.
18Ancheta nu își propune să descrie indivizii particulari care fac parte din
eșantion, ci să obțină un profil al populației vizate.
19Persoanele incluse în eșantion, sunt selectate într-un mod științific din
populația vizată astfel încât fiecare individ să aibă aceiași șansă de a fi selectat. Doar în acest
mod rezultatele pot fi extrapolate de la indivizii selectați la întreaga populație vizată.
20Anchetele se bazează pe realizarea de eșantioane ale comunităților studiate și
analizarea datelor obținute din acel studiu al eșantionului.
21
22
23Tipuri de anchete:
24Anchete descriptive, care analizează boala în relație cu persoana, locul și
timpul; oferă informații descriptive(ex: câte persoane cu o anumită afecțiune se găsesc la un
moment dat într-o anumită populație); din punct de vedere al procesului de planificare
anchetele descriptive ne oferă cadrul de la care se pornește
25Anchetele analitice pot fi orientate spre grupuri sau spre indivizi; în esență ele
sunt comparaț ii între grupuri populaționale, folosind informații despre rate/proporții sau
informații despre fiecare individ din grup. Sunt extrem de utile în identificarea unor grupuri
țintă cu nevoi de sănătate specifice și în identificarea utilizatorilor serviciilor de asistență
sanitară specifică.
26Implicarea membrilor comunității în planificarea și implementarea strategiilor
pentru rezolvarea problemelor comunității. Consultarea în vederea definirii problemei este o
regulă de organizare eficace
27Oamenii se vor simți mai importanți, vor căpăta încredere în ei și se vor
implica mai departe în găsirea și aplicarea de soluții pentru problemele ce îi privesc.

CAPITOLUL III
TEORII SI MODELE COGNITIV SOCIALE DE SCHIMBAREA
COMPORTAMENTULUI

III.1. INTRODUCERE
Preocupări pentru înțelegerea și predicția comportamentului au existat din totdeauna.
În sănătate ele au fost stimulate de două constatări: a) o mare proporție din morbiditate și
mortalitate se datorează comportamentului și b) comportamentul se poate schimba (Connor &
Norman, 1999). La rândul lor aceste preocupări au generat numeroase cercetări și indicatori
de evaluare pentru intervențiile care vizau schimbarea comportamentului.
În ultimii ani tot mai mulți teoreticieni și practicieni din domeniul promovării sănătății
sunt preocupați de necesitatea dezvoltării unui sistem de indicatori de eficiență și eficacitate ai
intervențiilor în favoarea sănătății. Atenția lor se concentrează în special pe găsirea unei
alternative la modelul bio-medical care domină încă în sănătatea publică (Sprenger, 2002).
Potrivit modelului bio-medical boala este explicată prin relația cauza -efect, stimul-reacție, iar
experimentul este standardul absolut în cercetare pentru produ-cerea dovezilor științifice
privind cauzalitatea. Metodele neexperimentale, de cercetare cantitativă acceptate au ca scop
evaluarea prevalenței și incidenței, orice inferență a cauzalității între variabilele măsurate
fiind exclusă de către specialiști. În consecință, intervențiile pentru schimbarea
comportamentului se bazează pe măsurarea atitudinilor, percepțiilor, comportamentelor

grupului țintă, selectate după criterii universale de către specialiști și folosind preponderent
metodele descriptive (frecvențe) pentru analiza datelor.
Oponenții abordării bio-medicale susțin că în sănătatea publică și promovarea sănă
tății, metodologia experimentală nu este întotdeauna posibilă, deoarece multe variabile nu pot
fi controlate, în special în studiile populaționale (MacDonald, 2000). Ei susțin, în continuare,
că dimpotrivă, metodologia ne- experimentală de cercetare cantitativă și cercetare calitativă
fenomenologică fac posibilă o mai bună înțelegere a factorilor asociați cu sănătatea (atitudini,
valori), a proceselor psihologice implicate în compor-tament și a proceselor care conduc la
schimbarea comportamentului. Dovezi empirice și rezultate ale cercetării vin în sprijinul
acestei abordări.
Așa cum deja s-a menționat, numeroase dovezi ș tiințifice au pus în evidență legătura
strânsă dintre factorii socio-economici (loc de rezidență, venituri, statut social, educație, acces
la servicii medicale etc.) și starea de sănătate (Naidoo & Wills, 1998; MacDonald, 2000).
Totuși, aceste cercetări nu au putut explica diversitatea comportamentelor individuale. De ex.
de ce din rândul persoanelor cu același nivel de educație și cu un venit similar, unele fac abuz
de alcool, iar altele nu. Pentru formularea unui ră spuns, o ipoteză a venit din partea
psihologiei sociale și sugera că, între cauzele primare – determinanții socio-economici și efect
– comportamentul, există un lanț de relații cauzale în care factori intra-personali (ex. percepția
eficacității personale) și interpersonali (ex. existența unui confident) intervin ca mediatori sau
moderatori.
Consecutiv, s-au formulat teorii și modele conceptuale care încearcă să identifice
factorii (variabile) și mecanismele cu cea mai mare relevanță pentru un comportament
specific și oferă principii călăuzitoare pentru cercetare și pentru intervenții direcționate spre
schimbare (Naidoo & Wills, 1998). Metodele de prelucrare analitică a datelor culese potrivit
acestor teorii și modele depășesc nivelul statisticilor descriptive, care sunt înlocuite de
comparații cu semnificație statistică, corelații, predicții și de evidențierea unor lanțuri de
relații cauzale, de mediere sau de moderare între variabilele măsurate. Din această
perspectivă, pe baza rezultatelor cercetării din diferite domenii, s-a ajuns la consens asupra
faptului că sănătatea are determinanți multipli, de origine genetică, biologică, psihologică,
socială, economică și politică și că felul în care aceștia interacționează determină
comportamentul individului. În consecință este necesară o abordare a eficienței promovării
sănătății, care să ia în considerare noile dovezi într-o manieră integratoare (Mittelmark, 1999).
Totodată este nevoie de o remodelare a surselor de date pe care se bazează
intervențiile de schimbare comportamentală, astfel încât să se pună un accent mai mare pe

teorii și pe producerea unor noi indicatori care să măsoare succesul (MacDonald, 2000).
Deoarece statutul promovării sănă-tății ca disciplină autonomă este încă în dezbatere, ceea ce
a împiedicat formularea unei teorii unitare specifice, dovezi și teorii din discipline înrudite
sunt „împrumutate” să contribuie la înțelegerea comportamentului individual, a fenomenului
social și a schimbării.
În acest sens, teoria învățării sociale este una dintre cele mai bogate surse de inspiraț ie
pentru practicarea promovării sănătății la nivelul indivizilor. Teoria s-a dezvoltat prin testarea
ipotezelor care erau intenț io-nate să explice de ce indivizii se comportă în felul în care o fac,
luând în considerare normele sociale și mediul în care trăiesc (Bandura, 1977). Dintre
promotorii ei, Levin a marcat o redirecționare a teoriei prin schim-barea accentului de pe
individ pe procesele între indivizi. Teoria învățării sociale a contribuit la „informarea”
promovării sănătății prin folosirea unor concepte-centrale, dar și prin dezvoltarea ei de către
Bandura (1986) în teoria cognitiv-socială cu aplicare directă în sănătate. Bandura a marcat o
nouă direcție în dezvoltarea teoriei prin accentul deosebit pus pe factorii cognitivi. Teoria sa
se concentrează asupra felului în care copiii și adulții prelucrează cognitiv experiențele sociale
(cogniții sociale) și cum aceste cogniții influențează comportamentul și evoluția lor (Bandura,
1986). Concepte centrale și principii din teoria învățării sociale și teoria cognitiv-socială au
fost incluse în multe modele care încearcă să explice o varietate de comportamente și
diferențe individuale, identificând factorii relevanți pentru schimbare.
Modelele privind schimbarea comportamentului sunt imperfecte, dar în comparație cu
modelul biomedical, oferă o alternativă mult mai bună pentru planificarea programelor de
promovarea sănătății și evaluarea eficacității lor (MacDonald, 2000). Din diversitatea teoriilor
privind schim-barea vor fi prezentate în continuare modelele cognitiv-sociale. Printre
avantajele folosirii lor se numără următoarele:
În primul rând ele oferă cadrul teoretic pentru cercetare, orientând selectarea
variabilelor de măsurat, procedura de dezvoltare a măsurilor valide și consistente,
precum și, cum se grupează și interacționează acestea, cu scopul de a face predicții
despre comportamente și consecințele lor asupra sănătății.
În al doilea rând, modelele teoretice identifică variabilele importante în predicții
despre comportamente, aprofundează înțelegerea noastră privind procesele implicate
în starea de sănătate și permit dezvoltarea intervențiilor eficace. Dacă cognițiile au
legătură cu comportamentele, înseamnă că schimbarea cognițiilor duce la schimbarea
comportamentelor.

În al treilea rând, modelele teoretice oferă o descriere a proceselor cognitive, care sunt
determinante în motivația individului de a practica un anumit comportament.
În al patrulea rând, modelele teoretice permit identificarea variabilității
comportamentale a indivizilor, identificarea determinanților varietății și în concluzie
sunt foarte utile în planificarea unor intervenții specifice sub grupelor populației.
III.2. MODELUL CREDINȚEI ÎN SĂNĂTATE (Hochbaum, G., 1958 și
Rosenstock, I., 1966)
Modelul credinței în sănătate (MCS) a fost dezvoltat ca metodă sistematică de a
explica și prezice comportamentele preventive (Janz & Becker, 1984). Ulterior, prin
includerea unei noi variabile „motivația pentru sănătate”, modelul a fost folosit pentru a
diferenția comportamentul favorabil sănătății de comportamentul dăunător sănătății.
Autorii consideră că percepția amenințării îmbolnăvirii și evaluarea comportamentului
specific sunt principalii determinanți ai comportamentului. Fiecare dintre acești determinanți
are proprii lui determinanți astfel rezultând următoarele variabile măsurate pentru predicția
comportamentului:
1)Rercepția susceptibilității de îmbolnăvire;
2)Anticiparea severității consecințelor respectivei boli;
3)Beneficiile eficacității comportamentului recomandat;
4)Costurile sau barierele în adoptarea comportamentului;
5)Motivații pentru acțiune (percepția simptomelor, a influenței sociale și a campaniilor
de educație pentru sănătate);
6)Motivația pentru sănătate.
Context teoretic:
Inițiatorii MCS au fost preocupați în anii ’50 de faptul că indivizii nu iau măsuri de
prevenire a îmbolnăvirii și prin contrast au încercat sa explice comportamentul sănătos
preventiv. La baza acestor încercări s-a situat teoria lui Levin din perspectiva teoriei sociale a
învățării (Bandura, 1977), care susținea că nu realitatea obiectivă, ci felul în care o persoana
percepe situația va determina ce va face sau nu va face acea persoana în situația dată.
Inițial dezvoltat pentru a înțelege comportamentele preventive, modelul a fost ulterior
folosit pentru a diferenția între un comportament favorabil și un comportament dăunător
sănătății, în special pentru identificarea factorilor care se corelează cu utilizarea serviciilor de
sănătate și complianța la tratamente. Primele cercetă ri sunt atribuite lui Hockhabum în 1958

(Connor & Norman, 1999) asupra persoanelor care iau decizia de a face un test cu raze X
pentru detectarea timpurie a TB. Studiul măsura două variabile: a) percepția susceptibilității la
tuberculoză și b) credința că există bolnavi de TB asimptomatici, care pot prezice cine se va
duce să facă raze X și cine nu se va duce. Ulterior s-a demonstrat că intervențiile de educație
pentru sănătate care s-au concentrat pe dezvoltarea în rândul participanților (grup țintă) a
percepției susceptibilității, percepția severității consecințelor și anticiparea
beneficiilor/avantajelor unui comportament preventiv au avut ca rezultat creșterea numărului
de vizite la medic în comparație cu grupul-control. S-a concluzionat astfel, că acestea
reprezintă credințe despre sănătate decisive în planificarea intervențiilor pentru schimbarea
comportamentului (Janz & Becker, 1984). În consecință, modelarea cognițiilor sociale a fost
recunoscută ca element central în programele de cercetare a serviciilor de sănătate.
Mai târziu, în 1977, Becker (Janz & Becker, 1984) a propus un model pentru înț
elegerea determinanților psiho-sociali ai comportamentului favorabil sau nu sănătății, care
include șase variabile. În centrul modelului se situează două aspecte ale reprezentărilor
individului asupra sănătății și comportamentului sănătos: percepția amenințării și evaluarea
comportamentului. Percepția amenințării depinde de percepția susceptibilității de îmbolnăvire
și anticiparea severității consecințelor respectivei boli. Evaluarea comportamentului constă în
două seturi de credinț e: beneficiile eficacității comportamentului recomandat și costurile sau
barierele în adoptarea comportamentului respectiv. În plus, motivații pentru acțiune pot fi
considerate percepția simptomelor, a influenței sociale și a campaniilor de educație pentru
sănătate. O versiune ulterioară a inclus o nouă variabilă: motivația pentru sănătate.
În această formă, MCS stipula că motivația unei persoane de a adopta un
comportament sănătos este determinată de percepțiile individuale, comportamentul care se
poate schimba și probabilitatea acțiunii (Janz & Becker, 1984). Combinarea acestor factori
determină un răspuns care se manifestă prin acțiune și este acompaniat de un plan rațional al
derulării acțiunii.
Modelul a fost aplicat în diverse domenii pentru a produce dovezi pentru
fundamentarea intervențiilor de promovare a comportamentului sănătos: comportamente
preventive (teste genetice și de sănătate); compor-tamente riscante (fumat, consum de alcool);
comportamente sănătoase (vaccinarea antigripală, auto-examinarea sânului, folosirea
contraceptivelor, protecția sănătății dentare); comportamentul în bolile cornice (conduita în
hipertensiune, în diabet, în insuficienta renală, complianța părinților față de conduita în cazul
unui copil bolnav); activitatea clinică. Rezultatele acestor studii au produs dovezi în sprijinul
ipotezei: credințele despre sănătate se corelează cu comportamentul și reprezintă un indicator

de diferențiere între cei care vor adopta și cei care nu vor adopta un comportament (Sheeran
& Abraham, 1999).
Printre limitele acestui model se numără faptul că nu ia în considerare variabile
demografice și factori de personalitate. De asemenea, variabilele nu sunt operaționalizate și
nu se specifică relațiile dintre ele.
III.3. MODELUL LOCALIZĂRII CONTROLULUI ASUPRA SĂNĂTĂȚII
(Wallston, K.A., Wallston, B.S., Kaplan, G.D. și Maides, S.A., 1976)
Scopul teoriei este să prezică comportamentul favorabil sănătății prin măsurarea unui
singur factor personal: credința despre controlul individului asupra sănătății (Norman &
Benett, 1999).
Singura variabilă măsurată , credința individului despre localizarea controlului asupra
sănătății este un construct multidimensional, care include: credința că individul poate controla
propria sănătate (control intern), cre-dința că sănătatea individuală se află sub controlul altor
persoane (controlul extern a altora) și credința că sănătatea individuală este influențată de
întâmplare sau soartă (controlul extern al sorții).
Context teoretic:
În general se presupune că este o mare probabilitatea ca cei care cred că au control
asupra sănătății lor să adopte un comportament favorabil sănătății (Conner & Norman, 1999).
Prezumția se regăsește în multe inter-venții de educație pentru să nătate care se concentrează
pe dezvoltarea resurselor intra-personale și a deprinderilor, cu scopul de a dezvolta capa-
citatea de control a individului asupra propriei sănătății. De altfel, dezvoltarea responsabilității
individului față de propria să nătate prin adoptarea unui comportament sănătos este una din
strategiile promovării sănătătii ceea ce a fost formulat explicit în Charta de la Ottawa (1986).
Astfel, localizarea controlului asupra sănătății a devenit un construct favorit în studiile de
cercetare pentru predicția comportamentului sănătos.
Originile LCS se regăsesc în teoria învățării sociale, mai precis perspectiva lui Rotter
(1990). Potrivit teoriei învățării sociale, probabilitatea ca un comportament să fie adoptat într-
o situație specifică este funcție de doi factori:
a)Așteptarea individului că acel comportament va conduce la un anume rezultat;
b)Măsura în care rezultatul este valorizat.
LCS corespunde primului factor menționat și a fost dezvoltat inițial ca o așteptare
generalizată privind percepț ia relației dintre acțiunile unei persoane și rezultatele așteptate.

Localizarea controlului asupra să nătății este gradul în care un individ crede că sănătatea sa
este controlată de factori interni sau externi. Astfel, se face distincția între credințe privind
localizarea internă și externă a controlului asupra sănătății, rezultând două tipuri de
comportamente: “internaliști” și “externaliști” (Wallston & Wallston, 1984), care reprezintă
extremele unui continuum. „Internaliștii” cred că eveni mentele sunt rezultatul acțiunii lor și
în consecință sub control personal. ”Externaliștii” cred că evenimentele n -au nici o legătură
cu acțiunile lor și în consecință sunt determinate de factori independenți de controlul personal.
Studii de cercetare și intervențiile direcționate spre dezvoltarea percepției controlului
intern asupra sănătății au produs dovezile în sprijinul naturii multidimensionale a
constructului LCS, după cum urmează:
a)Prima dimensiune măsoară gradul în care indivizii cred că sănătatea este rezultatul
acțiunii lor (localizare internă); a doua dimensiune măsoară gradul în care indivizii
cred că sănătatea lor depinde de alte persoane;
b)A treia dimensiune măsoară gradul în care indivizii cred ca sănă tatea lor se datorează
destinului (sorț ii) sau întâmplării. Potrivit modelului, principala predicție se refer ă la
o mai mare probabilitate ca internaliștii să se angajeze în activități care sunt favorabile
sănătății, în comparație cu cei care cred în soartă și e puțin probabil că vor adopta un
comportament favorabil sănătății (Norman & Bennett, 1999).
Modelul a fost folosit în domenii ca exercițiul fizic, comportamente preventive
generale, consumul de alcool, HIV/SIDDA, autoexaminarea sânului, fumat, scăderea în
greutate, etc. cu rezultatele mixte privind predicțiile. Rezultatele studiilor au sugerat că în
comparație cu externaliștii, e mult mai probabil ca internaliștii să depună eforturi ca să
controleze mediul înconjurător, să-și asume responsabilități pentru acțiunile lor, să caute și să
prelucreze informații, să învețe mai bine și să ia decizii în mod independent.
Printre limitele modelului, se menționează abaterea de la teoria învățării sociale:
valoarea atribuită sănătății nu a fost luată în considerare în predicții. Consecutiv, în încercarea
de a anticipa cu o singura variabilă (LCS) un construct complex cu multipli determinanți, cum
este comportamentul sănătos, teoria pare prea îngustă pentru explicații comprehensive. Este
evident necesar, ca modelul să includă variabile din alte teorii și în acest sens dezvoltarea
teoriei învățării sociale ar putea contribui în mod esențial.
Chiar și așa, similaritățile cu alte constructe evidențiază importanța percepției
controlului în adoptarea unui comportament sănătos și LCS poate fi aplicat cu succes în
evaluarea intervențiilor direcționate spre dezvoltarea responsabilității și a deprinderilor
(Conner & Norman, 1999).

III.4. TEORIA ACȚIUNII RAȚIONALE / TEORIA COMPORTAMENTULUI
PLANIFICAT
(Ajzen, I. și Fishbein, M., 1967, 1988)
Teoria a fost dezvoltată cu scopul (Ajzen & Fishbein, 1980) de a contribui la:
înțelegerea și predicția influențelor motivaționale care nu sunt sub controlul volițional al
individului; identificarea modului în care, și factorii asupra cărora să se direcționeze
strategiile pentru schimbarea comportamentului; explicarea oricărui tip de comportament (de
ex. de ce o persoană cumpăra o mașina nouă, de ce lipsește de la serviciu, sau de ce are
contacte sexuale neprotejate).
Pentru predicția comportamentului, modelul include următoarele variabile: intenții,
atitudini, credințe, evaluarea consecințelor comportamentului, norme subiective, credințe
normative, motivația pentru complianța.
Context teoretic:
Teoria comportamentului planificat (TCP) este o dezvoltare a teoriei acțiunii raț ionale
(TAR) prin introducerea unei noi variabile: percepția controlului asupra comportamentalului.
TAR/TCP își are originea în domeniul psihologiei sociale, mai precis, în teoriile privind
atitudinile și compor-tamentul care au sugerat ca atitudinile pot explica acțiunea umană
(Ajzen & Fishbein, 1980). Plecând de la prezumția că indivizii iau decizii privind
comportamentul bazate pe considerarea atentă a informațiilor dispo-nibile. Progresele
ulterioare ale teoriei i -au determinat pe Ajzen & Fishbein să studieze diferite modalități de a
prezice comportamentul și efectele lui asupra stării de sănătate (Conner & Sparks, 1999). Ei
au plecat de la premiza că individul este rațional și folosește în mod sistematic informația
disponibilă înainte de a adopta un comportament specific. Cadrul conceptual care a rezultat
subliniază rolul determinant al intențiilor și rolul mediat al atitudinilor în predicția
comportamentului.
Potrivit TAR/TCP determinantul (cauza) imediat al comportamen-tului volițional, este
intenția persoanei să practice comportamentul respectiv. Intenția reprezintă motivația
individului sub forma unui plan conștient, sau decizia de a face eforturi pentru practicarea
unui comportament. Legătura dintre intenție și comportament reflectă faptul că indivizii tind
să adopte acele comportamente pe care ei intenționează să le practice. Intenția de a practica un
comportament specific este o combinație a efectelor atitudinilor față de comportamentul
respectiv și ale normelor subiective. Atitudinile, la rândul lor, includ credințe despre controlul
comportamentului și evaluarea rezultatelor comportamentului respectiv.

Credința despre controlul comportamentului este determinată de doi factori:
a)Credințe despre control;
b)Percepția puterii și sugerează că probabilitatea adoptării unui comportament specific
este mai mare atunci când individul percepe propriul control asupra
comportamentului.
Constructul „percepția controlului comportamentului” măsoară gradul în care un
individ consideră că va fi ușor sau dificil să practice un comportament anume. Normele
subiective, pe de altă parte, includ credințe normative și motivația pentru a practica
comportamentul în cauză. Percepția normelor subiective se referă la ce crede un individ
despre reacțiile celorlalți (aprobă sau dezaprobă) dacă practică sau nu comportamentul
respectiv. Normele subiective măsoar ă presiunea socială pe care indivizii o percep pentru a
practica sau nu un comportament.
Teoria are evident limite și merite. Printre limite se pot menționa: faptul că modelul nu
ia în considerare variabile demografice și personalitatea; definirea constructului „percepția
controlului asupra comportamentului” este ambiguă și creează probleme în măsurarea
variabilei.
Modelul oferă o descriere clară a procesului prin care atitudinile și credințele
determină comportamentul și este folosit pe scară largă în cercetări pentru promovarea
sănătății. Rezultatele folosirii lui pentru explicarea unei game variate de comportamente
relevante sănătății au înregistrat grade diferite de succes (Conner & Sparks, 1999; Godin &
Kok, 1996). Modelul a fost aplicat în domeniile: fumat, consum de alcool, comporta-ment
sexual, comportament alimentar, exercițiul fizic, auto-examinarea sânului, relații sociale, etc.
Analiza studiilor care au folosit TCP a adus dovezi care susțin că modelul a dus la creșterea
puterii de predicție a intențiilor și comportamentului.
III.5. TEORIA COGNITIV- SOCIALĂ (Bandura, A., 1986)
Teoria cognitiv-socială contribuie la a) înțelegerea și predicția comportamentului
individului și al grupului; b) identificarea metodelor prin care comportamentul poate fi
modificat sau schimbat; c) planificarea intervențiilor în domeniile dezvoltarea personalității,
patologie comporta-mentală și promovarea sănătății (Bandura, 1986).
Printre variabilele măsurate în cadrul acestei teorii „eficacitatea personală” a devenit
constructul favorit al studiilor de cercetare comporta-mentală.
Originile teoriei se regăsesc în teoria învățării sociale pe care Bandura (1977) a
dezvoltat-o prin accentuarea rolului conceptelor cognitive, punând astfel bazele Teoriei

cognitiv-sociale. Teoria se concentrează pe modul în care copiii și adulții prelucrează cognitiv
experiențele sociale, și cum aceste cogniții influențează comportamentul și evoluția
individului. Termeni ca, modelare și învățare din experiență au fost introduși ca forme ale
învățării sociale, împreună cu alte concepte cum ar fi determinism reciproc, eficacitate
personală (self-efficacy) și ideea variației temporale a intervalului dintre cauză și efect. Teoria
este foarte folositoare în dezvol-tarea tehnicilor pentru schimbare comportamentală. Bandura
și-a redirecționat propriile cercetări de la psihologia dezvoltării la psihologia omului sănătos.
Teoria social cognitivă (TCS) este foarte complexă și de aceea este dificil de aplicat integral
în studiul comportamentelor. Componente ale teoriei însă, cum ar fi eficacitatea personală au
devenit variabile esențiale în studiile de cercetare comportamentală și în intervenții de
educație pentru sănătate (Schwarzer & Fuchs, 1999).
TCS definește comportamentul ca rezultatul interacțiunii reciproce, dinamice, între trei
componente: factori personali, acțiune și mediu. Schimbarea comportamentului este susținută
de percepția controlului personal. Dacă indivizii cred că pot acționa să rezolve o situație
problematică, ei devin mai tentați să procedeze în acest fel și mai hotărâți să-și urmeze
decizia. În timp ce așteptările privind rezultatele se referă la percepția posibilelor consecinț e
ale acțiunii, percepția eficacității personale se referă la controlul personal asupra acțiunii.
Eficacitatea personală reflectă credința unei persoane în capacitatea ei de a face față unei
situații problematice prin intermediul acțiunii adaptate situației (Bandura, 1986). Eficacitatea
personală diferențiază indivizii prin felul în care simt, gândesc și acționează, sugerând în acest
fel legăturile pe care le are cu procesele afective, cognitive și comportamentale.
Potrivit TCS motivația și acțiunea sunt guvernate de gânduri anticipative. Mecanismul
controlului anticipativ include trei tipuri de așteptări: așteptări privind consecințele situației –
consecințele sunt rezultatul evenimentelor din mediu, și nu ale acțiunii personale; așteptări
privind acțiunea consecințele decurg din acțiuni personale; și percepția eficacității personale –
se referă la credința unei persoane în capacitatea personală de a întreprinde o acțiune
specifică, necesară pentru a atinge un anumit obiectiv.
De ex. probabilitatea ca o persoană să schimbe un comportament riscant pentru
sănătate (renunțarea la fumat) depinde de trei seturi de cogniții:
Anticiparea riscului („riscul de a face cancer din cauza fumatului este mai mare decât
valorile medii pentru mine”);
Anticiparea că schimbarea comportamentului va reduce amenințarea pentru sănătate
(„dacă renunț la fumat se va reduce riscul de a face cancer”);

Credința că o persoană are capacitatea de a adopta un comportament favorabil
sănătății („sunt în stare să renunț definitiv la fumat”).
Eficacitatea personală a fost studiată în multe domenii: comporta-mentul sexual,
exercițiul fizic, nutriție și controlul greutății, dependența de droguri. Se dovedește a fi până în
prezent cel mai puternic predictor al comportamentului ca resursă personală unică.
Numeroase tehnici TCS sunt folosite în intervenții care promovează sănătatea : modelarea
comportamentală, formarea deprinderilor psihomotorii și sociale, consolidarea comporta-
mentului (Conner & Norman, 1999).
CAPITOLUL IV
CAMPANII DE PROMOVARE A SĂNĂTĂȚII
IV.1 PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII PRIN COMUNICARE
Este dificilă definirea st ării de sănătate, dar este îndeobște agreat că a fi sănătos este
mult mai mult decât „a nu fi bolnav”. Starea de sănătate include, de asemenea, și “starea de
bine” și abilitatea persoanei de a-și atinge potențialul. Organizația Mondială a Sănătății
definește promovarea sănătății ca: “procesul care permite unei persoane să își controleze și să
își îmbunătățească starea de sănătate”.
Sănătatea este influențată de mai mulți factori. Unii, precum stilul de viață și
comportamentul, pot fi controlați de către individ, dar în general oamenii au puțin control
asupra unor probleme precum veniturile, condițiile de locuit, rețelele de transport sau calitatea
aerului. Promovarea sănătății ia în considerare și nevoia de a crea mediul favorabil unor
alegeri benefice pentru sănătate. De asemenea, recunoaște și nevoia de a furniza informații
potrivite și la timp pentru a ajuta oamenii să facă „alegeri sănătoase”.

Promovarea sănătății este diferită de promovarea unor produse sau servicii comerciale.
„Sănătatea” nu este palpabilă la fel cum este un produs comercial și beneficiile în a urma
îndemnul unui mesaj de sănătate nu sunt, în multe cazuri, obținute imediat. În cazul
produselor și serviciilor comer-ciale beneficiile vin imediat după ce publicului consumator i
se cere să acționeze într-un anumit fel.
O campanie implică furnizarea coordonată de informații sau o serie de evenimente și
activități. Scopul unei campanii de informare publică poate fi oricare dintre următoarele, sau o
combinație a lor:
Să schimbe credințe și atitudini;
Să furnizeze noi informații;
Să încurajeze adoptarea unor practici noi sau o schimbare a stilului de viață.
Ideal este să comunici un mesaj simplu. Este dificil să schimbi atitu-dini sau să
încurajezi oamenii să adopte comportamente noi mai ales dacă.
IV.2 EFICACITATEA UNEI CAMPANII DE COMUNICARE
COMPREHENSIVĂ
Studii internațioanale:
O analiză a datelor cantitative rezultate din toate campaniile de promovarea a sănă tății
din SUA din 1980 încoace a fost făcută pentru a determina impactul acestora din punctul de
vedere al unor obiective cheie, respectiv:
Conștientizarea (awareness): Toate cele 15 campanii care au urmărit creșterea
conștientizării au avut succes. Simpla recunoaștere a mesajului a fost de 46% în medie, iar
media creșterii conștientizării după campanie față de cea de înaintea campaniei a fost de 25%.
Căutarea informației: Campaniile media au înregistrat în general succese în a
determina oamenii să caute informații suplimentare, mai ales prin intermediul liniilor
telefonice dedicate și prin servicii de referire.
Cunoștințe: În 14 dintre campaniile evaluate s-a înregistrat impact asupra
cunoștințelor. Atunci când populația țintă este expusă corect la campanie se pot înregistra

creșteri importante chiar până la 60% a celor care dobândesc cunoștințe despre problema
semnalată.
Atitudini: 14 din 16 evaluări au identificat îmbunătățiri semnificative ale atitudinilor
după campanie. Când expunerea populației țintă a fost una adecvată s-a înregistrat până la
38% schimbare de atitudini. În general însă, schimbarea de atitudini a fost una redusă.
Intenția de comportament: Doar 3 din cele 7 evaluări care au luat în calcul acest
aspect au arătat schimbări în intenția de comportament. Intenția de schimbare a variat între 19
și 73%.
Comportament: Din cele 29 de evaluări care au evaluat schimbarea de comportament,
doar 20 au arătat succes. Valoarea mediană a schimbării a fost de 29% cu o variație între 4 și
74%.
Un element important al acestei evaluări făcută în SUA este cel al strategiei de
campanie. Campaniile media făcute în izolare de alte strategii au arătat un efect limitat.
Componentele unei campanii de promovarea a sănătății eficiente:
În acest subcapitol sunt listate condițiile cheie pentru o campanie de succes așa cum au
rezultat ele din revizuirea literaturii și din discuții cu specialiști din Canada ( The Health
Communication Unit, at the Centre for Health Promotion, University of Toronto). Conform
acestora, o campanie de succes are următoarele caracteristici:
Implică persoane de decizie din media și din administrație în proiectarea și
implementarea campaniei;
Targhetează cu grijă audiența pe care vrea să o atingă;
Segmentează audiența folosind variabilele legate de atitudini, valori și crezuri, mai
curând decât pe cele legate de caracteristici demografice;
Folosește tehnici de evaluare formativă pentru a aprecia și a îmbunătăți abordarea în
timpul planificării și implementării;
Folosește pretestarea pentru a se asigura că mesajele dezvoltate au efectul așteptat
asupra audienței țintă;
Se adresează acelor cunoștințe și credințe ale publicului țintă care împiedică adoptarea
comportamentului dorit de campanie;
Stabilește obiective realiste, mai degrabă modeste, de schimbare a comportamentului;
Se adresează contextului mai larg social, structural și de mediu care influențează
problema de sănătate vizată de campanie;
Folosește variate mijloace media (TV, Radio, tipărituri etc);

Combină canalele media cu activități în comunitate, cu grupuri sau indivizi;
Folosește celebritățile pentru a atrage atenția publicului asupra problemelor;
Introduce mesaje de promovare a sănătății în programe de divertisment;
Este coordonată cu furnizarea de servicii directe (ex. hotline pentru informare și
consiliere) astfel încât intenția de schimbare de comportament să fie imediat
exploatată;
Direcționează mesajele către persoane cheie din publicul țintă, în special către acelea
care au influență interpersonală;
Alege cu grijă persoanele promovate ca modele pozitive pentru a reduce riscul ca
acestea să devină contra modele;
Combină anunțurile de utilitate publică (AUP) și cu alte activități recunoscând că
acestea singure nu pot aduce schimbările de comportament dorite;
Folosește mass media ca un mijloc de creștere a vizibilității;
Folosește guvernul, autoritățile ca pe o sursă de fonduri și pentru a asigura leadership-
ul în probleme controversate;
Repetă un singur mesaj;
Consideră judicios planificarea în timp a activităților (nu se promovează servicii
înainte ca acestea să fie disponibile sau bine organizate etc.);
Pune accent pe schimbarea pozitivă a comportamentului mai mult decât pe
consecințele negative ale comportamentului actual (promovarea fricii este arareori o
strategie de succes);
Combină mesajele bazate pe frică (atunci când sunt folosite) cu mecanisme de
reducere a anxietății pe care această frică o creează;
Subliniază răsplata care rezultă din adoptarea unui comportament mai degrabă decât
consecințele negative ale continuării acestuia;
Comunică beneficiile care rezultă din adoptarea unui anumit comportament
concordant și decurgând din motivele, nevoile și valorile audienței țintă;
Concentrează atenția audienței țintă pe consecințele imediate și cele mai probabile ale
unui anumit comportament;
Se concentrează pe rezolvarea conflictelor potențiale dintre cei care fac cercetarea
determinanților de sănătate și cei care crează mesajele de comunicare. Asta implică un
efort de renunțare la comportamente curente care produc satisfacții și bucurie.

Este important, de asemenea de ținut minte că un mesaj nu poate fi transmis că tre
populația generală. Asta pentru că nici măcar un mesaj simplu nu poate fi transmis eficient și
înțeles de către un public atât de divers ca vârste, nevoi și interese ca populația generală. Un
element cheie al succesului unei campanii de informare publică este definirea, cât se poate de
restrâns, a celor care se dorește să răspundă la respectiva campanie.
Exemple de definiții ale promovării sănătății prin comunicare:
Definiția 1. Procesul de promovare a sănătății prin diseminarea de mesaje prin
intermediul mass media, canalelor interpersonale sau a evenimentelor. Poate include activități
diverse precum interacțiunea clinician-pacient, cursuri, grupuri de suport, transmiterea de
materiale prin poștă, linii telefonice tip hotline, campanii mass media sau evenimente.
Eforturile pot fi direcționate către indivizi, rețele, grupuri, organizțatii, comunități sau chiar
catre națiuni. (Health Communication Unit, Centre for Health Promotion, University of
Toronto).
Definiția 2. „Locul unde practicile bune de promovarea a sănătății se întâlnesc cu
practicile bune de comunicare” ( Irv Rootman and Larry Hershfield, “Health Communication
Research: Broadening the Scope,” în Health Communication, 6(1), 69-72 )
Definiția 3. Campaniile cuprinzătoare de promovare a sănătății sunt: încercări cu scop
clar de a informa, persuada sau motiva o schimbare de comportament; în mod ideal orientate
către individ, rețele, organizații sau societate; țintind o audiență mai largă și bine definită
(deci nu reprezintă exclusiv persuasiune de la om la om); duc la beneficii necomerciale pentru
individ și/sau societate; se desfășoară pe o perioadă dată de timp de la câteva săptămâni la mai
mulți ani; sunt cele mai eficiente atunci când includ o combinație de activități media,
interpersonale și evenimente; și implică dezvoltarea unui set structurat de activități de
comunicare care să includă minimum producerea și distribuirea de mesaje.
(Everett M. Rogers, and J. Douglas Storey, “Communication Campaigns,” în Charles
R. Berger and Steven H. Chaffee (eds.) Handbook of Communication Science , Sage: Newbury
Park, CA, 1988)
Folosirea canalelor de comunicare pentru promovarea sănătății:
S-a constatat că cea mai eficientă modalitate de comunicare a unei informații de
sănătate este combinarea media cu comunicarea interpersonală și cu evenimentele. Cele trei
tipuri de abordări se potențează reciproc în mai multe feluri:
1)Mass – media se utilizează numai pentru anumite obiective de comunicare, dar nu
pentru toate. De exemplu, implicarea și interacți-unea limitate sunt posibile numai prin

media. Din acest motiv, o combinație de media și comunicare interpersonală este mai
eficace. Comunicarea interpersoanlă vine firesc după cea prin media, o dată ce liderii
de opinie și alții împărtășesc ceea ce au învățat de la media, sprijină mesajele
respective și contribuie la creșterea impactului acestora.
2)Comunicarea inter-personală permite o participare mai mare acolo unde
interacțiunea și feedback-ul sunt necesare. Poate fi mai eficientă prin utilizarea
materialelor tipărite, audio-video sau altor mijloace multimedia.
3)Evenimentele combină media și comunicarea interpersonală și sunt deseori
promovate și reflectate de media (știri și reportaje). Evenimentele ar trebui să fie
organizate în așa fel, încât să stârnească interesul media pentru a le reflecta. Din acest
motiv, reflectarea în media este un obiectiv cheie și un indicator de succes al eveni-
mentelor. Acest tip de abordare combinată atinge un număr mare de persoane dar
permite și participarea prin comunicare interpersonală.
Tipuri de comunicare pentru sănătate:
Comunicare persuasivă sau comportamentală. Aceasta include eforturile de a
persuada o audiență să adopte o idee sau o practică. Include tehnicile de marketing social.
Comunicare a riscului. Se referă la ajutarea indivizilor să înțeleagă natura și
seriozitatea unor riscuri, astfel încât să ia decizii informate despre cum să trateze acele riscuri.
Ideal, comunicarea riscului este „un proces interactiv de schimb de informații între indivizi,
grupuri și instituții” (Canada National Research Council, 1989).
Advocacy prin media. Este folosirea strategică a media pentru a promova o inițiativă
de politică publică (US Department of Health and Human Services, 1989).
Educația prin divertisment – edutainment. Implică folosirea producțiilor de
divertisment precum show – urile TV, radio, benzile desenate, teatrul etc pentru a transmite
mesaje persuasive și lecții despre probleme de sănătate.
Comunicarea interactivă pentru sănătate. Este definită ca și interacțiunea unui
individ – consumator, pacient, cadru medical – prin intermediul unei tehnologii sau a unui
mijloc electronic pentru a accesa sau transmite informație de sănătate sau pentru a primi
sfaturi și sprijin într-o problemă de sănătate.
Comunicarea participatorie. Aceasta presupune implicarea populației țintă în
planificarea și implementarea unei campanii de comunicare
IV.3 CE POATE ȘI CE NU POATE FACE COMUNICAREA PENTRU
PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII

Pentru a comunica cu succes este imperios necesar să se înțeleagă ce poate și ce nu
poate face o campanie de promovare a sănătății. Comunicarea pentru sănătate sau promovarea
sănătății prin comunicare este unul din instrumentele pentru îmbunătățirea stării de sănătate.
Pentru a rezolva însă o problemă de sănătate, trebuie operate schimbări la nivelul serviciilor,
tehnologiilor, regulilor și politicilor.
Comunicarea singură poate să:
Ducă la creșterea cunoștințelor și conștientizării publicului țintă despre o problemă de
sănătate și despre soluțiile la acea problemă;
Influențeze percepțiile, credințele și atitudinile care pot duce la schimbarea normelor
sociale;
Determine acțiune în sensul indicat de campanie;
Demonstreze sau să ilustreze comportamente sănătoase;
Reconfirme cunoștințe, atitudini sau comportamente;
Arate beneficiile unei schimbări de comportament;
Promoveze o poziție privind o problemă de sănătate sau o politică;
Ducă la creșterea cererii și sprijinului pentru un anume serviciu de sănătate;
Ducă la contestarea sau negarea unor mituri și a unor concepții greșite;
întărească relațiile între organizații.
Comunicarea combinată cu alte strategii poate să:
Determine o schimbare susținută în care un individ adoptă și menține un nou
comportament sănătos sau o organizație adoptă și menține o direcție nouă de politică;
Invingă o barieră sau o problemă sistemică în calea accesului la îngrijiri.
Comunicarea nu poate să:
Compenseze îngrijirile medicale inadecvate sau lipsa accesului la servicii de sănătate;
Producă schimbare susținută a comportamentelor legate de sănă-tate în absența unui
program mai larg de schimbare care sa includă componente ale serviciilor de sănătate,
tehnologiei sau schimbărilor politicilor și normelor;
Fie în egală măsură eficientă în rezolvarea tuturor aspectelor generate de un anumit
subiect care poate fi complex sau asupra căruia publicul țintă poate avea păreri
preconcepute asupra mesajului sau asupra celui care transmite mesajul.
Comunicarea poate genera mai multe tipuri de schimbare:
Programele de comunicare pentru sănătate pot determina schimbări la nivelul
indivizilor, organizațiilor, comunităților sau al societății în ansamblu.

Nivelul individual – este nivelul fundamental al comunicării pentru sănătate deoarece
comportamentul individual afectează starea de sănătate. Comunicarea poate influența
conștienti-zarea, cunoștințele, atitudinile, autoevaluarea, deprinderile individuale și dedicarea
individului pentru o schimbare de comportament.
Nivelul de grup – grupurile informale de care persoanele aparțin și structurile
comunitare pe care aceștia le frecventează pot avea un impact semnificativ asupra sănătății
lor. Exemplu; relațiile dintre clienții și angajații unui restaurant, dintre cei care frecventează
aceiași sală de gimnastică, dintre copii și părinți în cadrul aceleiași școli, dintre angajații
aceluiași birou, dintre pacienți și cadre medicale la o clinică medicală. Activitățile la acest
nivel pot folosi în mod eficient relațiile informale care se creează în aceste locații.
Nivelul organizațiilor Organizațiile sunt grupuri cu structuri definite, precum
asociațiile, cluburile sau grupurile civice. Această categorie poate include și firmele, agențiile
guverna-mentale sau alte instituții. Organizațiile pot să transmită mesaje de sănătate către
membrii lor și pot face shimbări de politici care să încurajeze schimbările individuale
Nivelul comunităților Liderii de opinie din comunități sau decidenții pot fi aliați
puternici și eficienți pentru a influența politicile, produsele și serviciile care împiedică sau din
contră sprijină activitățile oamenilor. Prin influențarea comunităților, programele de
comunicare pentru sănătate pot promova creșterea conștientizării despre un anume aspect,
schimbări în atitudini și credințe și sprijin de grup sau instituțional pentru comportamente
dezirabile. În plus, comunicarea poate milita pentru schimbări structurale sau de politici în
comunitate care încurajează comportamentele sănătoase.
Nivelul societății. Societatea, per ansamblu, influențează com-portamentul individual
prin norme și valori, atitudini și opinii, legi și politici și prin crearea mediilor economice,
culturale și de informații. Programele de comunicare pentru sănătate care țintesc nivelul
societății pot schimba atitudinile și comporta-mentele individuale și implicit schimbă normele
sociale. Intervențiile de a reduce consumul de alcool la volan (în SUA), de exemplu, au dus la
schimbarea atitudinilor indivi-duale și ale societății, comportamentelor și politicilor prin
multiple forme de intervenție, inclusiv prin comunicare.
Programele de comunicare pot include multiple metode de influențare:
Cei care promovează sănătatea prin comunicare pot utiliza o largă varietate de metode
pentru a construi programe care să se potrivească cu circumstanțe specifice. Printre acestea se
numără:
Descifrarea media – este vorba de a învăța o anumită audiență (de obicei tineri) să
disece mesajele media pentru a se identifica motivele celor care le promovează. O altă

posibilitate este acea de a-i învăța pe comunicatori cum să compună mesaje adaptate
tipologiei și caracteristicilor populației țintă.
Militarea prin intermediul media urmărește schimbarea modului în care se iau
deciziile privind sănătatea prin influențarea mass media în alegerea subiectelor legate
de sănătate și prin construcția dezbaterii privind aceste problem .
Relațiile publice – promovarea includerii mesajelor despre sănătate sau
comportamente în mass media.
Publicitatea – plasarea de mesaje de utilitate publică sau mesaje plătite în media sau
în spațiile publice, pentru a crește conștientizarea despre un produs, serviciu sau
comportament.
Educația prin divertisment – urmărește introducerea de mesaje de promovare a
sănătății în programele de știri sau divertisment sau eliminarea unor mesaje
contraproductive sănătății din aceleași programe. Poate, de asemenea, urmări
obținerea sprijinului industriei de divertisment în promovarea unei probleme de
sănătate.
Educația/instrucția individuală sau de grup urmărește influențarea, consilierea și
crearea de deprinderi în sprijinul unor comportamente sănătoas.
Dezvoltarea parteneriatelor – urmărește creșterea sprijinului sau implicării într-un
program prin combinarea influenței, capacităților și resurselor diverselor tipuri de
organizații, guvernamentale și neguvernamentale, profit sau non-profit.
IV.4 PAȘII PENTRU DEZVOLTAREA UNEI CAMPANII DE PROMOVARE
A SĂNĂTĂȚII PRIN COMUNICARE
Pentru ca un program de comunicare să fie de succes el trebuie să se bazeze pe
înțelegerea nevoilor și percepțiilor audienței țintă. Acestea se pot însă modifica odată cu
timpul în care proiectul de comunicare progresează. Pentru o mai bună înțelegere a
procesului, acesta a fost împărțit în 4 etape mari:
1)Planificarea și dezvoltarea strategiei;
2)Dezvoltarea și pretestarea conceptelor, mesajelor și materialelor;
3)Implementarea programului;
4)Evaluarea impactului și ajustarea programului.
Aceste etape sunt parte a unui proces ciclic iterativ în care ultima etapă alimentează
prima etapă într-un proces continuu de planificare, implementare și ajustare a calității.

Etapa 1: Planificarea și dezvoltarea strategiei
În timpul acestei etape se creează planul care stă la baza programului. Rezultatele
așteptate după această etapă sunt:
Identificarea modului în care organizația poate folosi eficient și eficace comunicarea
pentru abordarea unei probleme de sănătate;
Identificarea audienței/publicului țintă;
Folosirea cercetării pentru desenarea strategiei și a obiectivelor de comunicare;
Planuri de comunicare elaborate care să includă și activitățile, parteneriatele și
cercetările de base-line fată de care rezultatele finale vor fi raportate.
Planificarea este crucială pentru succesul oricărui program de comunicare pentru
promovarea sănătății. Efectuarea planificării cu grijă poate evita crizele și blocajele din
implementare și eventualele costuri suplimentare generate de acestea.
Pașii propuși pentru procesul de planificare:
Evaluarea problemei de sănătate și identificarea posibilelor soluții
Cu cât se înțelege mai mult o problemă de sănătate, cu atât mai bine se poate planifica
un program de comunicare care să o abordeze. Acest proces presupune o colectare de date
pentru a descrie problema, respectiv: cine este afectat și ce se întâmplă versus ceea ce ar
trebui să se întâmple. Făcând asta se poate decide și cum ar putea comunicarea să ajute la
rezolvarea problemei.
În timpul acestei subetape esențialul este adunarea a cât mai multe date despre
problemă și ce s-a făcut până la momentul acela pentru a adresa.
Procesul presupune revizuirea datelor disponibile, identificarea activităților curente și
a nevoilor, obținerea de noi date care sunt considerate necesare, identificarea componentelor
unei posibile soluții și analiza oportunității folosirii comunicării din perpectiva problemei, dar
și din perspectiva organizației care trebuie să o inițieze.
Definirea obiectivelor comunicării:
Definind obiectivele se poate alege între activităț ile de comunicare posibile și se poate
determina tipul de mesaj și conținutul care va fi folosit în fiecare activitate. Odată definite și
agreate obiectivele comunicării ele vor servi pentru a stabili ce efecte trebuie măsurate. Este
important ca obiectivele să fie realizabile și rezonabile. Multe eforturi de comunicare eșuează
din cauză că obiectivele inițiale sunt nerealiste. În general, este imposibil să obții o schimbare
de 100%. În domeniul vânzărilor comerciale, de exemplu, o creștere de 2-3% este considerată

un succes. Pe de altă parte, însă, teama de eșec nu trebuie să împiedice stabilirea unor
obiective măsurabile. Fără ele este imposibil de determinat dacă programul a avut succes sau
dacă se desfășoară în direcția dorită și asta ar putea reduce pe viitor sprijinul pentru program
din partea finanțatorilor și a partenerilor.
Definirea și înțelegerea publicului țintă
În aceast ă etapă se decide cine va fi publicul țintă pe baza analizei făcută la punctele
anterioare. Identificarea populației țint ă trebuie începută pe baza informațiilor epidemiologice
asupra problemei: cine este cel mai afectat, cine este la risc?, dar și pe baza altor factori care
contribuie la problemă. Populația țintă este de obicei definită în mod mai larg folosind câteva
elemente de descriere (de exemplu tineri 15 – 24 de ani). Audienț a țintă se extrage din
această populație țintă, dar este definită mai restrâns luând în calcul caracteristici precum
atitudinile, locația sau tipologia de comporta-ment. Deoarece abilitatea și voința audienței
țintă de a își schimba comportamentul afectează măsura în care obiectivele comunicării sunt
rezonabile și realistice, este recomandat ca selectarea audienței țintă și dezvoltarea
obiectivelor comunicării să se facă în același timp, în tandem.
Explorarea contextului, canalelor și activităților celor mai potrivite pentru a
atinge audiența țintă:
În această sub etapă trebuie analizate cele mai bune modalități de a atinge audiența
țintă. În primul rând trebuie identificat contextul (timp, loc, dispoziție a audienței) în care
audiența este cea mai receptivă și cea mai capabilă să reacționeze la mesaje. Apoi trebuie
identificate canalele prin care mesajele programului pot fi transmise și activitățile care pot să
le transmit ă.
În luarea acestor decizii trebuie cântărit ce va avea efectul cel mai bun atât în atingerea
audienței cât și în livrarea mesajului.
Pentru identificarea contextului cel mai potrivit pentru transmiterea mesajelor către
audiența țintă trebuie luate în calcul:
Locurile în care programul poate ajunge la audiență (la școală, la locul de muncă, în
mașină, la un eveniment al comunității, la un serviciu de sănătate etc.);
Momentul când audiența este cea mai atentă și deschisă efortului de comunicare al
programului;
Locurile în care audiența poate să pună în practică mesajele primite;
Locurile sau situațiile în care audiența va considera mesajul ca fiind cel mai credibil.

Explorarea canalelor ș i activităților trebuie să ia în calcul faptul că astăzi canalele
sunt mult mai numeroase, mult mai specializate ș i sunt un rezultat al diversificării serviciilor
atât de comunicare cât și de sănătate. Principalele canale care trebuie considerate sunt:
interpersonal, de grup, de organizație și comunitate, mass media și canalele digitale
interactive.
Identificare potențialilor parteneri și dezvoltarea planurilor de parteneriat:
Cooperarea cu alte organizații poate fi o cale costeficientă de a crește credibilitatea și
acoperirea programului. Printre beneficiile parteneriatelor se regăsesc:
Accesul mai facil la audiența țintă;
Creșterea credibilității mesajelor dacă audiența țintă consideră un potențial partener ca
pe o sursă credibilă;
Creșterea numărului de mesaje care se pot împărtăși cu audiența țintă;
Creșterea resurselor financiare sau inkind;
Expertiză suplimentară;
Cofinanțare a evenimentelor și activităților.
Parteneriatul poate fi inițiat cu una sau mai multe organizații. Unele proiecte de
comunicare pot necesita coordonarea cu rețele de organizații sau chiar înființarea de astfel de
rețele care să aibă obiective comune. Parteneriatul poate fi inițiat în sprijinirea unor poziții
comune sau pentru implementarea în comun a unor activități. Pentru a stimula parteneriatul
trebuie considerate beneficiile pe care acesta le poate oferi: credibilitate crescută, acces la
date, asigurarea acurateței mesajelor etc.
Dezvoltarea unei strategii de comunicare pentru fiecare audiența țintă și
creionarea planului de comunicare:
După parcurgerea etapelor de mai sus urmează elaborarea strategiei pe care programul
o va avea pentru a atinge o anumită audiența țintă cu un anumit tip de mesaje pentru a genera
un anumit tip de răspuns. Strategia este văzută ca un set de principii de ghidare pentru toate
produsele și activitățile programului. Ea va defini audiența țintă, va descrie ce acțiuni se
așteaptă să genereze programul în audiența țintă , va cuantifica beneficiile pentru audiența
țintă și cum va fi atinsă audiența țintă. Strategia de comunicare este:
Bazată pe cunoștințele despre dorințele, nevoile, valorile și accesibilitatea audiența
țintă;

Ghidată pe cercetare generală despre comunicare și de teorii și modele
comportamentale;
Temperată de realitățile resurselor disponibile și ale termenelor limită impuse.
Etapa 2: Dezvoltarea și pretestarea conceptelor, mesajelor și mate-rialelor:
Rezultatele așteptate ale acestei etape sunt:
Să fie dezvoltate mesaje relevante;
Activitățile să fie planificate și materialele concepute;
Mesajele și materialele să fie pretestate cu membrii ai audienței
țintă.
Testarea reacț iei audienței țintă la mesajele dezvoltate este crucială pentru succesul
unui program de comunicare. Și pentru această etapă sunt identificate mai mulți pași:
Revederea materialelor existente:
Dezvoltarea și producția de mesaje și materiale poate fi consuma-toare de timp și
costisitoare. Acesta este însă un proces creativ cheie intr-un program de comunicare. Înainte
de a dezvolta mesaje și materiale noi, este necesar să fie cunoscute cele făcute deja în
domeniu. În România nu există o bază de date generală cu acest tip de informații. Există însă
baze de date pe domenii: www.informathiv.ro pentru HIV/SIDA de exemplu.
Dezvoltarea și testarea conceptului mesajelor:
Conceptele de mesaje sunt mesaje în forma neșlefuită. Acestea pot fi simple declarații
sau declarații însoțite de o ilustrare vizuală. În această sub-etapă se crează variante de mesaje
care apoi vor intra în procesul de pretestare. Această etapă descrie componentele procesului
de testare a conceptului de mesaje.
Se începe cu identificarea unui partener de creație , în general este vorba de
departamentul de creație al unei agenții de publicitate. Pentru ca aceste departamente de
creație să producă variante viabile de mesaje trebuie să primească informații adecvate despre
problema în cauză care va face obiectul campaniei. Este ceea ce numim un „brief de
campanie”. Brieful trebuie însă să fie bine făcut, ceea ce de obicei nu este la îndemâna
persoanelor fără pregătire în comunicare. De aceea, procesul de lucru între persoana de
sănătate publică și persoana de advertising trebuie să fie unul de învățare reciprocă, pe baza
unei relații de parteneriat mai degrabă, decât de subordonare, pentru ca rezultatele să fie cele
așteptate.
Se continuă cu considerarea caracteristicilor culturale ale audienței țintă.
Pentru o comunicare eficientă, mesajele trebuie să țină seama de normele culturale:

Când se cere o schimbare de comportament ea nu trebuie să contravină acestor norme;
Trebuie identificat dacă beneficiul promis în schimb este unul individual sau unul la
nivelul comunității, pentru că norma culturală poate pune accentul pe individ sau pe
comunitate, după caz;
Trebuie definit ce imagine se portretizează.
Simbolurile, metaforele, elementele vizuale, tipurile de actori sau persoanele folosite,
limbajul, muzica, toate acestea sunt legate de cultură și trebuie potrivite cu contextul cultural
al audienței țintă.
Important este, de asemenea, alegerea tipului de mesaj. Pentru a capta atenția
audienței, oamenii pot fi înfricoșați, emotionați, făcuți să râdă, făcuți să se simtă bine sau
alimentați cu informații factuale. Ce va funcționa mai bine depinde de preferințele audienței,
de ce se cere audienței să facă și de cum se va folosi mesajul pentru a le cere să facă ceva.
Ultima fază a acestei sub-etape este testarea conceptului. O dată definită audiența
țintă, strategia de comunicare și conceptul mesajelor, testarea poate ajuta la alegerea tipului de
mesaj, a purtătorului de mesaj și a limbajului mesajului. Testarea este cu atât mai importantă
dacă programul are ca subiect o problemă nouă. Testarea conceptelor va ajuta la economisirea
de timp și resurse pentru că va identifica care mesaje funcționează mai bine cu care tip de
audiență.
Ce tip de materiale trebuie dezvoltate:
O dată găsit conceptul mesajului care este eficient aplicat la audiența dorită, urmează
alegerea formatului de materiale (broșură, video, poster) care se potrivește cel mai bine
programului pe baza evaluării:
Naturii mesajului (complexitate, sensibilitate, stil);
Funcției mesajului (să atragă atenția asupra unei probleme sau să învețe o deprindere
nouă);
Activităților și canalelor identificate în Etapa 1 (dacă audiența va fi mai ușor atinsă
într-un anume loc sau printr-un anume tip de activitate);
Bugetului și celorlalte resurse.
Foarte important este ca materialele să fie potrivite cu activitățile și canalele de
comunicare pentru a contribui la atingerea obiectivelor de comunicare. Dezvoltarea de
materiale noi poate fi o investiție majoră și de aceea trebuie corelate cantitățile necesare cu
bugetul disponibil, cu mărimea audienței și cu metodele de distribuție aflate la îndemână.
Conturarea mesajelor și materialelor:

Pentru ca materialele să fie acceptate, folosite și înțelese de audiență trebuie asigurată:
Acuratețea mesajului acuratețea științifică este esențială, dar ea trebuie coordonată
cu necesitatea ca mesajul să fie simplu de înțeles;
Consistența mesajului toate mesajele din toate materialele și activitățile trebuie să se
potențeze reciproc și să urmeze strategia de comunicare. Trebuie luată în calcul
posibilitatea ca mesajul prezent să contravină unor mesaje anterioare. De asemenea,
trebuie să existe o identitate grafică unică a tuturor elementelor campaniei;
Claritatea mesajului – mesajele ideale sunt cele simple; ele conțin un număr limitat
de termeni tehnici sau științifici. Cele scrise trebuie să fie ușor de citit. Reacția sau
acțiunea dorită de la audiența țintă trebuie să fie explicită;
Relevanța față de audiența țintă – se poate obține prin sublinierea beneficiilor
suplimentare, care pot fi obținute prin adoptarea unui anumit comportament (beneficii
psihologice de tipul „vei avea control asupra ta”, altruistice de tipul „vei ajuta și pe
alții făcând așa”, economice de tipul „economisești și bani dacă te lași de fumat”). De
asemenea, stilul de prezentare trebuie să fie cât mai apropiat de normele și așteptările
audienței, diferențele regionale ale audienței trebuie considerate, precum și experiența
anterioară a audienței la teme similare. Mesajele trebuie să fie, nu în ultimul rând,
potrivite cu potențialul audienței de a face o schimbare funcție de stadiul de schimbare
al comportamentului în care se află (precontemplare, contemplare, pregătire,
schimbare, menținerea schimbării);
Credibilitatea – prin folosirea unor surse credibile de informații și prin folosirea cu
atenție și selectiv a personalităților sau vedetelor. Vedetele aduc plus de imagine și
atenție, dar pun probleme de coordonare cu un program încărcat sau pot deturna
atenția. De asemenea, alegerea vedetei unui post TV va face dificilă raportarea și
difuzarea campaniei la posturile rivale;
Atractivitatea – prin producerea de materiale atractive pentru diverse segmente ale
audienței, prin producerea de materiale de calitate, prin folosirea la maxim a
conceptului de edutainment.
Pretestarea mesajelor și materialelor:
Doar membrii audienței pot să arate reacția pe care o au la mesaje și materiale. De
aceea pretestarea trebuie în mod necesar să îi implice. Dacă nu există suficiente resurse pentru
pretestare se pot folosi metode mai puțin costisitoare. Testarea se poate face și pe forme
incipiente ale materialelor sau pe substitute (serie de desene în loc de un video, desen de mână

al unui afiș în loc de o fotografie etc). Testarea cu membrii audienței țintă trebuie să
urmărească:
Evaluarea comprehensibilității – audiența înțelege mesajul?
Identificare punctelor tari și slabe – care din materiale își ating scopul, adică atrag
atenția, informează, motivează și care nu?
Determinarea relevanței la nivel individual – se identifică audiența cu materialele
respective?
Determinarea elementelor care induc confuzie, sensibilități sau controverse –
abordarea unei anumite probleme face cumva publicul să se simtă necomfortabil?
Trecerea în revistă a limitărilor testării poate ajuta la o mai bună planificare a acestora
și la maximizarea utilizării. Astfel limitările sunt:
O pretestare este la fel de obiectivă cât este persoana care proiectează și interpretează
studiul;
Pretestarea nu poate da predicții absolute asupra capacității de învățare persuasiunii,
schimbării de comportament sau efiecienței comunicării;
Pretestarea nu este statistic precisă;
Pretestarea nu poate înlocui judecata unor experți, ci poate, eventual, da elemente
suplimentare pentru o mai bună judecată;
Pretestarea nu garantează succesul. În pofida unei bune pretestări și planificări faza de
producție poate altera impactul materialelor.
Etapa 3: Implementarea programului:
Această etapă constă de fapt în expunerea audienței țintă la campanie prin:
Promovarea și distribuirea mesajelor și a altor activități prin toate canalele disponibile;
Urmărirea expunerii audienței țintă și a reacției la program și determinarea necesității
ajustării (evaluarea procesului);
Revizuirea periodică a tuturor componentelor programului și operarea de ajustări după
cum este necesar.
Etapele implementării pot fi grupate astfel:
a)Pregătirea de implementare
Înainte de lansare se finalizează planificarea distribuției, promovării și a procesului de
evaluare. Se dezvoltă și planul de lansare și se produc materiale în cantități suficiente și se
pregătește personalul pentru activitățile care urmează.
b)Lansarea programului

Lansarea se poate face „tăcut”, începând activitățile într-o arie restrânsă. Lansarea la
scară mică poate permite ajustarea programului înainte de alocarea majorității resurselor.
Această strategie de lansare poate fi utilă în special pentru programele pe scară largă care nu
au mai fost încercate înainte.
Lansarea se poate face și printr-un eveniment de lansare . Un astfel de eveniment
poate crea o cunoaștere mai largă a programului și poate promova implicarea comunității. El
poate fi:
Independent și bine planificat sau legat de un eveniment de notorietate în comunitate;
Organizat și finanțat în parteneriat.
Un eveniment de lansare trebuie de asemenea să atragă atenția media și să fie reflectat
la secțiunile de știri. Elemente care pot asigura asta sunt:
Poziționarea programului dintr-o perspectivă care să îl facă interesant pentru media;
Informarea media din timp pentru a asigura participarea;
Invitarea mediei specializate (ziare locale, posturi radio și TV locale, reviste);
Lansarea activităților în mai multe locații;
Producția de media kit-uri care să faciliteze reflectarea adecvată din partea media;
Invitarea la lansare a unor persoane publice de notorietate care pot atrage atenția
media.
c)Menținerea relațiilor cu media și după lansare
Programul poate fi promovat și dacă media este convinsă să vorbească despre el și
după lansare. Pentru a avea o reflectare continuă a programului în media, trebuie dezvoltată și
menținută o relație continuă cu aceasta prin:
Dezvoltarea și menținerea unor contacte cheie în media;
Planificarea reflectării media și crearea de „știri” despre proiect;
Identificarea și trainarea unor persoane care să poată vorbi cu media;
Urmărirea acoperirii media;
Folosirea potențialelor știri de ultimă oră.
Relația cu media este una complexă. Trebuie știut ce atrage media, respectiv:
Povești cu potențial de audiență;
Subiecte care incită la dezbatere, controversă sau chiar conflicte;
Puncte de vedere noi sau chiar total diferite de cele vechi asupra unor probleme de
interes public;
Informații bune de context.

Trebuie de asemenea știut și ce media nu acceptă:
Să vorbească despre un subiect vechi, deja abordat;
Să scrie despre un subiect după ce competitorii lor au făcut-o deja;
Să primească date incomplete sau inexacte;
Să primească telefoane în momente nepotrivite;
Să fie presată să scrie despre ceva pe care l-a respins deja în repetate rânduri;
Să fie presați de organizații care cred că o poveste este interesantă doar pentru că ele
se regăsesc în acea poveste.
d)Administrarea implementării, monitorizarea și rezolvarea problemelor
Managementul unui program de promovarea a sănătății prin comu-nicare nu este
diferit de managementul oricărui alt program. Activitățile cheie includ monitorizarea
activităților, staffului și bugetului, rezolvarea problemelor, evaluarea procesului, măsurarea
satisfacț iei audienței, revizuirea planurilor ș i operațiunilor. Planul de comunicare ar trebui să
indice cum și când vor fi folosite resursele, când au loc evenimentele și când sunt programate
evaluările de etapă. În cursul implementării pot apărea însă devieri. Periodic trebuie evaluat
dacă:
Activitățile sunt terminate în timpul planificat;
Audiența țintă este atinsă cu mesaje;
Anumite activități sau materiale sunt mai bune decât altele;
Anumite aspecte din program trebuie schimbate sau chiar eliminate;
Cheltuielile sunt în limita bugetului.
Problemele de implementare pot fi corectate dacă ele sunt identi-ficate din timp.
Etapa 4: Evaluarea eficienței și operarea de ajustări
În această etapă se va folosi planul de evaluare a impactului elaborat în etapa 1, pentru
a identifica schimbările pe care le-a produs sau nu programul în cunoștințe, atitudini și
comportament. Evaluarea progresului și cea a impactului vor spune dacă programul
funcționează și de ce. Planificarea acestor evaluări trebuie însă să înceapă chiar înainte de
lansarea programului.
e)Evaluarea de impact
Evaluarea de impact este importantă deoarece arată cât de bine a reușit programul să î
și atingă obiectivele de comunicare și ce se poate face pentru ca programul să fie mai eficient.
Ilustrarea progresului este impor-tantă pentru:

Justificarea programului către finanțatori și către management;
Furnizarea de evidențe a succesului și a nevoii eventuale de resurse suplimentare;
Creșterea înțelegerii și sprijinului organizației pentru activitățile de comunicare pentru
sănătate;
Incurajarea continuării cooperării cu alte organizații.
Evaluarea poate fi de la foarte simplă până la foarte complexă, în funcție de
caracteristicile programului, de durata acestuia, de obiectivele de comunicare stabilite, de
acoperirea programului, de numărul de parteneri implicați, de bugetul și resursele umane
disponibile pentru evaluare etc. Evaluarea poate necesita uneori utilizarea unor capacități și
competențe din afara organizației pentru a asigura acuratețea ei.
Evaluarea urmă rește în general obținerea de date cantitative și/sau calitative prin
cercetări specifice:
Cercetarea cantitativă este folosită pentru a aduna informații obiective prin
chestionarea unui număr relativ mare de persoane folosind un chestionar unic.
Rezultatele sunt numerice (ex. 35% din populația X este conștientă de problema Y).
Dacă cei care răspund la un chestionar sunt un eșantion reprezentativ al populației
vizate, atunci rezultatele se pot extrapola la toată populația vizată. Cercetarea
cantitativă este utilă pentru a măsura prevalența unor cunoștințe, atitudini sau
comportamente în rândul audienței țintă. Metodele de cercetare cantitativă sunt
utilizate predilect în cercetările de impact.
Cercetarea calitativă este folosită pentru a înregistra reacțiile și impresiile unui
număr limitat de membrii ai audienței țintă, de obicei prin implicarea lor în discuții
directe. Rezultatele sunt subiective, nu pot fi cuantificate numeric și nu pot fi
extrapolate la întreaga audiența țintă. Cercetarea calitativă este însă utilă pentru a
înțelege de ce indivizii reacționează într-un anumit fel și pentru a înțelege alte
probleme conexe ale lor. Cercetarea calitativă este folosită pentru a ajuta la
interpretarea rezultatelor date de cercetările cantitative mai ales pentru a căuta
răspunsuri legate de ce un anumit tip de impact a fost sau nu obținut.
Evaluarea trebuie să se concretizeze într -un raport de evaluare care să urmăreasc ă
modul în care obiectivele inițiale au fost îndeplinite, dar care să includă și recomandări pentru
o ajustare a programului în viitor pentru a fi mai eficient și eficace. Raportul de evaluare,
indiferent de rezultatele sale, trebuie circulat la toți partenerii din program, dar și la factorii de

decizie, la lideri de opinie. Raportul de evaluare trebuie privit în sine ca un element în jurul
căruia se poate crea un eveniment util pentru program.
Rafinarea programului de comunicare pentru sănătate:
Procesul de planificare a comunic ării pentru sănătate este unul circular și în mod ideal
iterativ. Sfârsitul etapei a 4-a nu este sfârsitul procesului ci mai degrabă duce înapoi la etapa
1. Raportului de evaluare ar trebuie să fie de ajutor pentru decizii legate de arii ale
programului care trebuie îmbunătățite, reduse sau la care se va renunța în viitor. Ariile de
analiză și recomandările pot fi structurate astfel:
Scopuri și obiective:
Sunt acestea modificate de intervenția programului? Dacă da, ele trebuie modificate
astfel încât să corespundă noii situații.
Sunt obiective pe care programul nu le-a îndeplinit? De ce? Care sunt obstacolele
întâlnite?
Programul nu funcționează de loc? Trebuie considerată stoparea lui.
Unde sunt necesare eforturi suplimentare?
Există informații noi care trebuie încorporate în mesajele programului?
Sunt anumite strategii sau activități care nu au avut succes? Trebuie analizat de ce nu
au funcționat și determinat cum se poate corecta problema.
Implicațiile succesului:
Care obiective au fost atinse și prin ce activități de succes?
Pot fi activitățile de comunicare continuate și întărite pentru că funcționează bine sau
pot fi considerate încheiate cu succes?
Pot fi activitățile de comunicare de succes extinse și aplicate și la alte audiențe țintă
sau la alte situații?
Costurile și rezultatele diferitelor activități:
Care au fost costurile (inclusiv de personal) și rezultatele diverselor activități ale
programului?
Sunt anumite activități care funcționează și costă mai puțin decât altele?
Responsabilitatea:
Există evidențe ale eficienței și beneficiilor programului și implicit nevoia de a
convinge organizația să îl continue?
Sunt rezultatele cunoscute de conducerea organizației?
Au fost rezultatele împărtășite partenerilor?

Arată cumva evaluările nevoia de noi activități și implicit de noi parteneriate?
IV.5 CAMPANII DE PROMOVAREA A SĂNĂTĂȚII ÎN ROMÂNIA
Campaniile de promovare a folosirii prezervativului ca me-todă de prevenire
HIV și a infecțiilor transmise sexual
Ele au fost începute încă din anii ’97 – ’98 și au fost de la început proiectate ca un larg
parteneriat între organizații guvernamentale, neguver-namentale și internaționale. Publicul
țintă au fost tinerii cu vârste cuprinse între 15 – 24 ani. A existat și implicarea sectorului
privat (Durex) și au fost folosite și tehnici de marketing social (PSI și ARAS). Campaniile
succesive au folosit anunțuri de utilitate publică TV și radio, dar și activități locale la nivel de
comunități, grupuri și indivizi. Încă de la campania „Faci ce vrei, dar ști ce faci?” (PSI și
ARAS 1998) au fost implicate și personalități publice, în special din lumea muzicală
(Holograf). Acestă tendință a continuat și în 2001 – 2002 în campania „Deschide ochii,
deschide Inima” unde au fost implicate 3 formații de muzică.
Campaniile au fost inițiate pe baza strategiilor naționale din dome-niul Infecțiiilor
Transmise Sexual, HIV/SIDA și Sănătății Reproducerii.
Campaniile pentru promovarea consumului de sare iodată:
Campaniile au fost inițiate de Reprezentanța UNICEF în România în parteneriat cu
Ministerul Sănătății și cu organizația Population Services International (PSI) Romania, sub
sloganul: "Un lucru atât de mic – un beneficiu atât de mare", urmărind prevenirea și
eliminarea tulburărilor prin deficit de iod. Campania include difuzarea gratuită a mesajelor în
media națională (presă, TV, radio, panotaj stradal), panotaj stradal și distribuirea de materiale
promoționale, activități de promovare în teren cu producătorii și distribuitorii de sare,
materiale specifice distribuite la punctele de vânzare a sării. Mai multe detalii, inclusiv cele
legate de evaluarea campaniei la www.iod.ro.
Campania a fost inițiată pe baza Strategiei Naționale pentru Eliminarea Tulburărilor
prin deficit de Iod 2004 – 2012.
Campaniile de promovare a alăptării:
Aceste campanii au fost, de asemenea, inițiate de UNICEF în parteneriat cu Ministerul
Sănătății, institute naționale în domeniu, parteneri neguvernamentali și privați. Campaniile au
inclus difuzarea de anunțuri de utilitate publică la radio, TV și presă scrisă, panotaj stradal și
distribuirea de materiale, implicarea unor persoane publice, activități la nivel interpersonal cu
furnizorii de servicii și femeile la vârstă fertilă.

Campania a fost bazată pe Strategia în Domeniul Promovării Alăptării 2003 – 2012.
Campania de prevenire și combatere a cancerului la sân .
Campania a fost inițiată de Fundația Renașterea sub numele „Campania roz” și a
implicat difuzarea de anunțuri de utilitate publică prin radio, TV și presă scrisă, evenimente
anuale, activități de promovare cu sectorul privat și activități de strângere de fonduri prin
intermediul brățării roz. Mai multe detalii la http://www.fundatiarenasterea.ro/campania-
roz.html
Acestea sunt numai câteva din campaniile de promovarea sănătății în România. Ele
sunt menționate pentru că au fost unele dintre campaniile vizibile pentru public dezvoltate în
parteneriat și care au implicat activități atât la nivel media național cât și la nivel local.
CAPITOLUL V
SPITALE CARE PROMOVEAZA SANATATEA
Dacă promovarea sănătății este definită ca “procesul prin care devine posibil ca
oamenii să își controleze și îmbunătățească sănătatea” (Carta de la Ottawa privind

Promovarea Sănătății)∗ în cele ce urmează, se utilizează acest termen în domeniul spitalicesc
pentru a acoperi conceptele de educație pentru sănătate, prevenirea bolilor și servicii de
reabilitare. De asemenea, acoperă întărirea sănătății prin includerea pacienților, rudelor și
angajaților în procesul de îmbunătățire a bunăstării lor legate de sănătatea fizică, mentală și
socială.
Spitalele joacă un rol important în promovarea sănătății, prevenirea bolilor și oferirea
de servicii de reabilitare. Unele dintre aceste activități reprezintă o parte esențială a activității
spitalelor. Cu toate acestea, preva-lența în creștere a afecțiunilor legate de stilul de viață și a
bolilor cronice necesită o furnizare mai extinsă și sistematică a unor asemenea activități cum
ar fi educația privind tratamentul, strategii de comunicare eficientă pentru a permite
pacienților să aibă un rol activ în managementul bolilor cronice sau pentru consiliere
motivațională.
V.1 DE CE SISTEM DE PROMOVARE A SĂNĂTĂȚII ÎN SPITALE?
Modificarea așteptărilor publicului, un număr în creștere al paci-enților cronici care
necesită suport continuu, precum și expunerea frecventă a personalului din spitale unui stres
emoțional și fizic duc, la nevoia spitalelor de a încorpora abordarea promovării sănătății ca un
serviciu cheie pentru pacienți și personal. În plus, spitalele au un rol asupra sănătății nu numai
prin faptul că oferă servicii de prevenție, tratament și reabilitare de calitate, ci și prin impactul
lor asupra mediului local.
La ora actuală se poate considera că spitalele funcționează atât în România cât ș i în
alte țări, pe baza sau în cadrul unor structuri învechite care sunt obligate să reacț ioneze într-
un mediu devenit tot mai complex și dinamic. Problema lor centrală devine astfel, reforma și
modificarea pro-priilor lor structuri interne care să poată face față presiunilor venite din
mediul extern, de a se transforma dintr-o organizație statică, birocratică într-una flexibilă și
adaptabilă noilor solicitări ale societății. Este bine cunoscut faptul că, în toate spitalele din
România (dar și din alte țări europene) există o ierarhie bine stabilită cu structuri manageriale
de tip birocratic care coexistă cu un sistem informal de comandă și control devenit tradițional.
Acest fapt a transformat, de voie de nevoie, mulți șefi de secții în manageri sau lideri
autoritari care și-au pus amprenta personală pe managementul secțiilor respective, depășind
de multe ori cadrul oferit de mandat. În plus, secțiile funcționează prea puțin într -un mod
interconectat sau interdepen-dent, cvasi-autonomia este aproape o regulă, iar transferul
pacienților de la o secție la alta devine un proces birocratic.

Pe scurt se poate descrie un astfel de spital ca și o structura arhaică, pornind de la
următoarele considerente:
Organizare a muncii pe baza specialităților și nu inter-profesionalism;
Existența unor structuri ierarhice și nu organizare pe echipe;
Orientare și accente puse pe secții și nu pe organizație ca întreg;
Organizare și diviziune a proceselor (muncii) cu norme ce se stabilesc la nivel de
secții și nu la nivelul spitalului ca întreg;
Birocrație în loc de cultură organizațională;
Idealism în loc de profesionalism.
Din această scurtă enumerare se poate ușor desprinde o analogie cu ierarhiile de tip
militar sau cu birocrațiile unui stat totalitar sau chiar cu organizații de tip monahal.
Având astfel de structuri, spitalele trebuie să reacționeze la presiunea venită din
mediul extern care cuprinde următoarele elemente:
Demografice: îmbătrânirea populației prin creșterea speranței de viață, migrație și
scăderea natalității. Lipsa unei rețele de asistență socială pentru bătrâni, creșterea numărului
de persoane care locuiesc singure, inclusiv creșterea numărului de familii monoparentale,
precum și numărul redus de servicii psiho-sociale și de îngrijiri din afara spitalului duc la o
acutizare a fenomenului de “lipsă a aparțină-torilor” și la menținerea “mitului” de rol social al
spitalelor de acuți.
Creșterea numărului de boli cronice ca efect al modificării profilului epidemiologic
odată cu creșterea bunăstării economice și controlul bolilor transmisibile. La acestea se
adaugă și progresul tehnologic și tendința naturală a specialiștilor de a folosi cele mai noi
tehnologii.
Creșterea nevoii de individualizare a serviciilor în fața pretențiilor tot mai crescute ale
pacienților. Democratizarea multor domenii ale vieții sociale a dus la o schimbare a valorilor
sociale astfel încât spitalele cu structura lor foarte ierarhică sunt puse în fața problemei
abordului democratic cerut atât de pacienți cât și de personal.
Drepturile pacienților – devin un element tot mai important, pacienții și societatea
civilă accentuează tot mai des acest drept.
Politicile de gen și echitatea de gen sunt alte elemente care încă nu au găsit o reflectare
adecvată în cadrul spitalelor, știut fiind că femeile domină ca număr domeniul îngrijirilor, dar
nu și ierarhiile.

Politicile de finanțare tind tot mai mult înspre o stopare a creșterii cheltuielilor și
reprezintă un factor de presiune important asupra modului de management al spitalelor.
Nevoia unui sistem de sănătate cu un grad cât mai mare de integrare a serviciilor de
sănătate – pornește tocmai de la faptul că modul în care spitalele sunt integrate în sistem este
foarte deficitar, iar comunicarea cu ceilalți actori ai sistemului sanitar lipsește sau este
minima.
În aceste condiții, reformarea serviciilor spitalicești trebuie să aibă și o componentă
internă care nu depinde hotărâtor de procesul general de reformă declanșat la nivel
guvernamental. Cu alte cuvinte, dacă o serie de elemente de schimbare trebuie induse prin
intermediul unor măsuri la nivel de legislație, există domenii ce pot fi schimbate prin
organizare internă sau schimbare modului de abordare. Un astfel de domeniu este și
promovarea sănătății care trebuie să devină o componentă esențială a calității serviciilor
spitalicești. Managementul calității poate încorpora instrumente ce pot asigura introducerea
unor servicii și măsuri de promovarea sănătății în spitale. De altfel, promovarea sănătății ar
trebui să fie parte integrată a domeniului clinic, educațional și comportamental la orice nivel
al unui sistem de sănătate.
În mod clasic, promovarea sănătății este legată mai degrabă de asistența primară. La
acest nivel au acționat majoritatea programelor sau politicilor de sănătate, considerând
asistența primară ca fiind un nivel mai flexibil și mai accesibil. Nu s-a luat în considerare
faptul că , cel puțin la noi în țară, sistemul de să nătate încă mai gravitează în jurul spitalului și
că persistă disconexiunea între spital și asistența primară atât în ceea ce privește fluxul pacienț
ilor, dar mai ales în ceea ce privește comunicarea și continuitatea între cele două segmente.
Conform unui sondaj de opinie, efectuat de către Centrul pentru Politici și Servicii de
sănătate în februarie 2005, pe un eșantion reprezentativ din populația României, 17-18 % din
popula ție apelează la spitale cel puțin odată pe an. Dintre aceștia aproximativ 75% sunt
mulțumiți sau foarte mul-țumiți de serviciile primite în cadrul spitalului. În continuare au fost
chestionați vis-a-vis de satisfacția lor față de următoarele elemente: pregă-tirea profesională a
personalului spitalului, modul în care s-a purtat perso-nalul spitalului, calitatea îngrijirii și
serviciilor, proptitudinea personalului în rezolvarea problemelor, confortul oferit de spital
(condiții, igienă, liniște, calm), calitatea hranei din timpul spitalizării și claritatea informațiilor
oferite de personalul spitalului. Dintre intervievați 40% s-au declarat mulțu-mi ți de pregătirea
profesională a personalului și 27% s-au declarat mulțumiți de modul în care s-a purtat
personalul, în rest, celelalte aspecte au primit un răspuns de sub 10 % sau chiar 5 %. Doar 2 %
s-au declarat mulțumiți de claritatea informațiilor primite.

Putem observa de aici că pacienții au apreciat pozitiv exact lucrul pe care îl cunosc
mai puțin și anume pregătirea profesională a personalului. De aici rezultă că nevoia de
informare și claritate a informației nu este legată de profesionalism, iar spitalul este perceput
în continuare ca un loc misterios unde serviciile medicale și medicina se oferă și se practică
de un cerc de „inițiați” fără directă participare a beneficiarului. Astfel se poate explica și de ce
pacienții se declară mulțumiți de calitatea îngrijirilor doar într-o proporție de 8%.
V.2 CE CONȚINE PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII ÎN SPITALE?
Preluând din asistența primară o serie de elemente de promovare a sănătății, spitalele
ar putea la rândul lor să joace un rol important prin introducerea sistematică a unor elemente
de promovarea sănătății ca de exemplu:
Promovarea renunțării la fumat înainte de operații;
Evaluarea factorilor de risc la nivelul fiecărui pacient;
Informarea pacienților asupra nevoilor și posibilităților rezultate din noua lor condiție
de pacienți;
Evaluarea factorilor de risc ai pacienților;
Satisfacerea nevoilor pacienților pentru informații suplimentare despre afecțiunea pe
care o au;
Informarea pacienților despre afecțiuni uzuale sau cronice care sunt mai des tratate în
spitale;
Discutarea cu pacienții despre stresul psihologic produs de spitalizare și ajutarea
pacienților să facă față acestui stress;
Realizarea legăturii între nivelele primar, secundar și terțiar de îngrijiri prin jucarea
rolului propriu în oferirea de îngrijiri continue, pe termen lung (care necesită un tip
special de prevenire a îmbolnăvirilor și promovare a sănătății);
Rezolvarea nevoilor speciale ale personalului din domeniul sănătății.
Până acum, instrumentele existente pentru managementul calității în spitale nu au
inclus promovarea sănătății. Un angajament pentru promovarea sănătății în spitale va
îmbunătăți calitatea îngrijirilor oferite precum și sănătatea și siguranța atât a pacienților, cât și
a personalului.
Promovarea sănătății în spitale trebuie considerată ca o dimensiune de bază a calității
serviciilor spitalicești precum și a eficienței clinice și a siguranței pacientului. Pe de altă parte,

promovarea sănătății și în spitale poate contribui ca un factor important în prevenirea
incidenței bolilor cronice și ca și un factor ce susține calitatea vieții.
Curentul de introducere a promovării sănătății și la nivelul spitalelor are ca intenție
reorientarea acestor instituț ii prin integrarea educației pentru sănătate, promovarea sănătății,
prevenirea bolilor și serviciile de reabilitare cu asistența curativă. În acest fel, un spital care
promovează sănătatea încearcă să încorporeze concepte și valori, strategii și standarde ale
promovă rii sănătății în structura organizațional ă și cultura spitalului. Scopul este de a crește
calitatea serviciilor de sănătate, de a îmbunătăți relația dintre spitale și comunitate, de a
asigura continuitatea serviciilor în afara mediului spitalicesc. Totodată, introducerea
conceptelor de promovare a să nătății la nivelul spitalelor va contribui la îmbună tățirea
comunicării între spital și serviciile de asistență ambulatorie ceea ce va duce atât la creșterea
nivelului stării de sănă tate a populației, dar mai ales la creșterea satisfacției pacienților și a
aparținătorilor și nu în ultimul rând a personalului medical.
Conform celor expuse mai sus, rezultă un număr mare de motive pentru introducerea
unor strategii de promovare a sănătății în cadrul sistemului spitalicesc. În general, spitalele
consumă între 40 și 70% din bugetele alocate să năt ății, ocupând doar 1-3% din resursele
umane ale siste-mului de sănă tate. În plus, deși spitalele sunt organizații al căror principal
scop este de a restabili starea de sănătate, metodele și strategiile de evaluare a riscurilor legate
de locul de muncă al propriului personal sunt prea puțin dezvoltate. La toate acestea se mai
adaugă potențialul impact pe care spita-lele îl au în influenț area comportamentului pacienților
și al aparținătorilor care în general sunt mult mai deschiși la sfaturi venite din această zonă a
sistemului de sănătate.
Este cunoscut faptul că experiența internării într -un spital este mult mai traumatizantă
din punct de vedere psihologic decât o condiție similară rezolvată în ambulatoriu. Din acest
punct de vedere potențialul convingător al spitalului asupra pacienților și aparținătorilor poate
fi mai ridicat decât în oricare alt segment al sistemului de sănătate.
Multe tratamente în cadrul spitalelor nu vindecă, ci contribuie la îmbunătățirea calității
vieții pacientului. Din acest motiv, este important ca pacienții și aparținătorii să fie educați și
pregătiți pentru externare și pentru legătura cu medicul de familie. În general,
responsabilitatea spitalului vis a vis de pacient se termină o dată cu externarea. Procentul mare
de reinternări pe care îl evaluăm din perspectiva sistemului de sănătate, ca întreg, se datorează
în mare parte și acestei discontinuități a îngrijirii post-spitalicești, dar mai ales a
responsabilității față de ceea ce se întâmplă cu pacientul după externare. O mare parte din
reinternări și complicații s-ar putea preveni dacă pacienții și apar ținătorii lor ar fi mai bine

pregătiți și dacă ceilalți furnizori de servicii ar fi implicați și informați. Mai mult decât atât,
spitalele clinice și, în general, instituțiile unde se desfășoară activități de cercetare și
învățământ acumulează și diseminează o mare cantitate de cunoștințe influențând astfel
structurile locale ale sistemului de sănătate, precum și practica profesională din imediata lor
vecinătate și arie de influență.
Alte argumente pentru introducerea sistemului de promovare a sănătății în cadrul
spitalelor ar putea fi formulate astfel:
Spitalele dețin în continuare un rol central în cadrul sistemului de sănătate.
Spitalele sunt instituții prin care trece un număr mare de oameni putând astfel aborda
un segment important al populației.
Spitalele reprezintă un loc de expunere la diferite toxice, agenți chimici și infecțioși,
dar și la o mare cantitate de stres atât pentru personal, cât și pentru pacienți.
Spitalele produc o mare cantitate de deșeuri, fapt care poate contribui la poluare.
Spitalele oferă o gamă largă de servicii diagnostice și terapeutice ca răspuns la boli
acute și cronice fapt care le face să se orienteze cu precădere asupra bolii și nu asupra
sănătății.
Spitalele au avut până acum un rol marginal în promovarea sănătății și prevenirea
bolilor în ciuda unui potențial enorm.
V.3 . PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII ÎN SPITALE – ELEMENT DE BAZĂ ÎN
SISTEMUL DE MANAGEMENT AL CALITĂȚII
Rolul spitalelor în promovarea sănă tăț ii se schimbă. Spitalele nu mai trebuie să î și
limiteze educarea pacientului și informațiile date acestuia doar la stilul de viață necesar în
continuarea procedurilor clinice o dată încheiate. Este de notorietate faptul că din spitalele
noastre pacientul pleacă cel mult cu indica țiile de „a ține regim” sau „de a renunța la fumat”
aproape indiferent de condiția patologică pe care o are. Restul indica țiilor țin strict de
tratamentul medicamentos sau de eventuale proceduri medicale de recuperare. Prea puțin se
face în sensul promovării să nă tății sau dacă se face ceva, atunci se întâmplă izolat și în mod
nestructurat. O dat ă cu mărirea ariei de acțiune a promovării sănătății în cadrul spitalelor se
atinge domeniul asigurării calității și îmbunătățirii calității serviciilor.
Abordarea principală a managementului calității în spitale este realizat ă prin stabilirea
unor standarde pentru servicii. Promovarea sănătății este un element de bază pentru
îmbunătățirea sănătății și susținerea calit ății vieții. Cu toate acestea, o trecere în revistă a

standardelor pentru calitatea îngrijirilor de să nătate a produs puține rezultate. Standardele
pentru promo-varea sănătății în spitale sunt necesare pentru a asigura calitatea serviciilor
furnizate în acest domeniu.
Mai mult decât atât, sistemele de rambursare nu facilitează încă încorporarea
sistematică a promovării sănătății ca parte integrantă a activită-ților spitalului. Pentru
beneficiile pe termen lung atât pentru pacienți, cât și pentru sistemul de sănătate, activitățile
de promovare a sănătății din spitale ar trebui să fie incluse în politicile locale și naționale de
sănătate. Standardele vor facilita atât implementarea promovării sănătății, cât și evaluarea și
monitorizarea continuă a îmbunătățirii calității.
V.4 NEVOIA DE STANDARDE PENTRU PROMOVAREA SĂNĂTĂȚII ÎN
SPITALE
Un standard se poate defini ca și un “nivel de performanță dorit și realizabil, față de
care se raportează actuala performanță”.
Recunoscând nevoia de standarde pentru promovarea sănătății în spitale, Organizația
Mondială a Sănătății (OMS) a constituit primul grup de lucru pe această temă la cea de a 9 -a
Conferință asupra Promovării Sănătății în Spitale, la Copenhaga în mai 2001. De atunci, o
serie de grupuri de lucru și rețele naț ionale au lucrat la dezvoltarea standardelor. Ca urmare,
cinci standarde de bază aplicabile tuturor spitalelor au fost dezvoltate în acord cu cerințele
internaționale stabilite de programul ALPHA implementat de Societatea Internațională pentru
Calitate în Sănă tate ( International Society for Quality în Health ). Procesul a inclus revizia
critică de literatură, defi-nirea și revizuirea standardelor, testarea pilot, revizia și ajustarea și a
implicat o gamă largă de oameni de știință, experți în promovarea sănătății și manageri ai
organizațiilor de îngrijire a sănătății, precum și reprezentanți ai OMS Regiunea Europeană și
ai Rețelei Internaționale a Spitalelor care Promovează Sănătatea.
Standardele sunt, în principal generice, cu concentrarea atenției asupra pacienților,
personalului și managementului organizațional. Stan-darde specifice pentru fiecare boală sunt
incluse pentru grupuri de pacienți cu nevoi specifice dovedite. Scopurile legate de calitate
descrise în standarde se referă la aspecte de calitate profesionale, organizaționale și legate de
pacienți.
Se descriu cinci tipuri de standarde:
Standardul 1 cere ca spitalele să aibă o reglementare scrisă pentru promovarea
sănătății. Această reglementare trebuie să fie implementată ca parte a sistemului general de

calitate al organizației și are drept scop îmbunătățirea rezultatelor de sănătate. Se afirmă că
reglementarea se referă la pacienți, aparținătorii acestora și la personal.
Standardul 2 descrie obligațiile organizației de a asigura evaluarea nevo-ilor
pacienților pentru promovarea sănătății, prevenirea bolilor și reabilitare.
Standardul 3 spune că organizația trebuie să ofere pacienților informații asupra
factorilor semnificativi referitori la afecțiunea sau boala lor și la intervențiile de promovare a
sănătății și că intervențiile de promovare a sănătății trebuie să fie stabilite pentru toate etapele
și circuitele parcurse de pacienți.
Standardul 4 atribuie managementului responsabilitatea de a stabili con-dițiile pentru
dezvoltarea spitalului ca loc de muncă sănătos.
Standardul 5 se referă la continuitate și cooperare, necesitând o abordare planificată
la colaborarea cu alte sectoare ale serviciilor de sănătate și alte instituții.
Aceste standarde de promovare a sănătății privesc activitatea spitalului din trei
perspective diferite:
Perspectiva clinică :
Internare, evaluare și plan, diagnostic – tratament – îngrijiri – recuperare – promovare
a sănătății, evaluare post intervenție, externare;
Perspectiva pacientului :
Informare/comunicare, coordonare, continuitate, drepturi, siguranța;
Perspectiva spitalului și structurilor acestuia :
Conducerea, planificarea, managementul informației, calitate, integrarea cu alți
prestatori, politica de personal, calificarea profesională a personalului, cultura
instituțională, infrastructura, tehnologie etc.
Fiecare standard are trei nivele.
Primul nivel este reprezentat de către standardul însuși. Astfel prin cele cinci standarde
se adresează cinci domenii importante în care pot fi introduse elemente de promovare a
sănătății.
Standardul 1 se adresează politicii manageriale. Standardul 2 se adresează evaluării
pacientului.
Standardul 3 se adresează intervențiilor și informațiilor destinate pacientului.
Standardul 4 se adresează unui loc de muncă sănătos.
Standardul 5 se adresează cooperării și continuității cu celelalte sectoare.

La nivelul doi se descriu așa numitele sub standarde. Acestea sunt menite să facă
standardul operațional și practic îl împart pe acesta în principalele lui componente. S-au
descris în total 24 de sub-standarde, între 4 și 6 sub standarde pentru fiecare standard în parte.
La nivelul trei se dezvoltă elementele măsurabile care sunt reprezentate de cerințele ce
trebuie îndeplinite pentru atingerea standardului. Aceste elemente măsurabile sunt de fapt
elementele care pot fi monitorizate și evaluate prin utilizarea unor indicatori cantitativi.
Prin definiție indicatorii sunt “Variabile care ne ajută la măsurarea schimbării”, și
pot astfel fi folosiți ca instrumente de măsură a performanței și se aplică structurilor,
proceselor și rezultatelor.
Indicatorii se adresează în mod predominant proceselor și rezul-tatelor serviciilor de
sănătate, dar pot include și caracteristici structurale ale spitalului cum ar fi numărul de medici
specialiști sau numă rul de asistenți medicali specializați față de numărul total de asistenți
medicali. De asemenea, indicatorii pot să se refere la fenomene nedorite în cadrul unui sistem
de monitorizare tip santinelă , astfel încât orice eveniment considerat ieșit din normalitate să
poat ă atrage după sine o investigație. Un exemplu ar putea fi dat de complicații ale diverselor
proceduri chirurgicale, care s-ar putea măsura prin procentul reintervențiilor neprogramate din
totalul intervențiilor. Sau indicatori specifici unei patologii cum ar fi procentul pacienților cu
infarct miocardic după administrarea de beta-blocante în primele 24 de ore după internare.
Indicatorii folosiți pentru promovarea sănătății au scopul de a evalua rezultatele
așteptate dacă structurile ș i procesele recomandate în cadrul celor cinci standarde au fost
implementate documentat. De exemplu, existența sau inexistența unor documente care să
ateste o decizie sau alta a consiliului de administrație (conducerii) al spitalului față de
formularea unei norme, proces, reglementare etc. sau existența fișelor de control, bază de date
de monitorizare a diverselor procese, sau chiar descrierea procesului în sine prin diagrame sau
alte metode. Chestionarele de intervievare a pacienților sau a personalului pot dezvolta la
rândul lor o serie de indicatori foarte utili în procesul de evaluare a gradului de atingere a
standardelor de promovare a sănătății. De exemplu ce procent din personalul spitalului a fost
informat despre politica de promovare a sănătății.
În general, indicatorii urmăriț i de către un spital sunt cei strict legați de eficiența
domeniului clinic. Multe spitale utilizează peste 300 de astfel de indicatori în evaluarea
calității și performan ței actului medical. Indicatorii de promovare a sănătății sunt
complementari față de aceștia și sunt meniți să ajute la evaluarea performanț ei activităților de
promovare a sănătății, domeniu încă relativ nou pentru spitale.
Se propune următorul set de indicatori pentru a complementa cele 5 standarde:

Politica managerială: – ce procent din personal cunoaște strategia de promovare a
sănătății procentul pacienților ce cunosc standardele de promovare a sănătății cât % din buget
este dedicat promo-vării sănătății în rândul personalului.
Evaluarea pacientului: – ce procent din pacienți au fost evaluați din perspectiva
factorilor de risc generic ce procent din pacienți au fost evaluați din perspectiva factorilor de
risc specifici unei patologii conform ghidurilor nivelul de satisfacție al pacienților față de
procedurile de evaluare, apreciat prin sondarea opiniei .
Intervențiile și informațiile destinate pacientului:
Procentul de pacienți învățați (pregătiți) să-și administreze singuri noua lor condiție;
Cât % din pacienți sunt educați și informați despre opțiunile de tratament și
administrarea noii lor condiții;
Nivelul de satisfacție al pacienților față de intervenții și informațiile primite, apreciat
prin sondarea opiniei
Promovarea unui loc de muncă sănătos:
% din personal care fumează;
% din personal care renunță la fumat;
Nivelul de satisfacție al personalului față de condițiile de muncă, apreciat prin
sondarea opiniei;
Absenteismul (de durată scurtă) de la program (%);
Procentul de accidente de muncă;
Nivelul de suprasolicitare.
Cooperare și continuitate cu celelalte sectoare:
Procentul de bilete de ieșire trimise medicilor de familie în intervalul de 2 săptămâni
după ieșire sau a biletelor de ieșire înmânate pacienților.
Numărul de reinternări în primele 5 zile de la externare (pentru condiții tratabile și în
ambulator).
Rezultate ale cercetărilor axate pe externări și proceduri de externare
Folosind aceste standarde și indicatori, orice spital își poate evalua modul în care se
aplică sau nu metode și activități de promovare a sănătății la nivel de spital ca și organizație
sau la nivel de fiecare secție în parte. Prin această auto-evaluare se poate constata dacă există
structuri, circuite sau procese favorabile promovării sănătății sau dacă acestea sunt sau nu
eficiente. Se presupune că atingerea standardelor menționate mai sus implică existența unor
procese, structuri și elemente care să facă posibilă atingerea lor. Plasarea evaluărilor sub

nivelul standardelor proiectate atrage după sine reevaluarea tuturor proceselor existente și
căutarea elementelor lipsă sau a elementelor nefuncționale. Cu alte cuvinte, această auto-
evaluare poate indica măsura lucrurilor bine făcute sau cât de bine au fost făcute. Depinde de
fiecare spital în parte ce tipuri de indicatori de promovare a sănătății va folosi, ce combinație
cu ceilalți indicatori de calitate va utiliza, dar esențial ră mâne utilizarea a cel puțin un
indicator de promovare a sănătății pentru fiecare din cele cinci categorii în parte.
În general, pentru construirea unui indicator trebuie să se țină cont de următorii pași:
Descrierea cât mai exactă a fenomenului ce se dorește măsurat;
Identificarea aspectelor măsurabile în fenomenul descris;
Descrierea indicatorului;
Stabilirea formulei de calcul;
Determinarea sursei de informații pentru numărător și numitor;
Definirea limitelor superioară și inferioară pentru indicatorul construit.
O dată construit un indicator, se verifică parametrii acestuia prin prisma următoarelor
atribute fundamentale:
Să fie valid – să măsoare ceea ce trebuie să măsoare;
Să fie relevant – pentru necesitățile comunității, spitalului sau pentru problema
definită;
Să fie reproductibil – să măsoare de fiecare dată ceea ce trebuie să măsoare;
Să fie realist, aplicabil, fezabil și ușor de utilizat în practică;
Să fie măsurabil și observabil – sub formă de frecvențe, medii, rate;
Să fie cunoscut și agreat de echipa a cărei performanță se măsoară;
Să fie folosit în evaluare în mod continuu în timp.
Având aceste elemente: indicatori, elemente mă surabile, sub-standarde ș i standarde
atât pentru promovarea sănătății dar și pentru calitate în general, se poate aplica principiul lui
Donabedian de evaluare a calității. Acesta se axează în evaluare pe structuri, procese și
rezultate. Deși aparent doar rezultatul contează, este esenț ial ca evaluarea să se concentreze
asupra legăturilor existente între structuri, intrări, procese și produsele acestora.
Neconformarea cu un standard sau un rezultat îndoielnic, poate releva o serie de
aspecte legate de o structură sau un proces care împiedică atingerea respectivului standard. De
exemplu, amplasarea camerei asistenților medicali sau medicilor departe de saloanele
pacienților poate împiedica o bună informare sau supraveghere a celor din urmă.

În același fel, dotarea cu un televizor a camerei de lucru dedicată personalului medical
poate contribui la îmbunătățirea condițiilor de muncă, dar în acela și timp poate demotiva
personalul de la îndeplinirea cu profesionalism a diverselor procese și activități. Acest ultim
exemplu precum și efectul lui negativ, poate fi observat cu ușurință în multe spitale sau secții
de psihiatrie, mai ales după amiaza și seara când bolnavii sunt complet neglijați după
administrarea tratamentului, nemaifiind antrenați în alte activități cu scop terapeutic sau de
recuperare.
La fel ca și în managementul calităț ii, promovarea sănătății în spitale nu poate fi
delegată doar unei structuri, unui anumit serviciu sau unei funcții. Promovarea sănătății
devine responsabilitatea fiecărui angajat al spitalului, deoarece fiecare poate contribui în mod
conștient și organizat și nu doar prin natura serviciului prestat.
În schimb, conducerea spitalului trebuie să desemneze o echipă care să elaboreze un
proiect de introducere a elementelor de promovare a sănătății la nivelul tuturor structurilor
unui spital. Conducerea spitalului trebuie să sprijine în permanență un asemenea proiect și să
aloce și resursele necesare. Echipa poate apela la grupuri de expertiză multidisciplinară care
să discute periodic rezultatele auto-evaluării și implementării elementelor de promovare a
sănătății. Un asemenea grup interdisciplinar ar putea fi constituit din: un asistent medical cu
experiență care are și responsabilități în domeniul calității, un medic cu multă experiență
precum și un medic mai tânăr, un reprezentant al echipei manageriale, un reprezentant al
biroului (departamentului) de resurse umane, expert din serviciile tehnice sau neclinice (de
exemplu radiologie, laborator etc.), un expert din domenii conexe medicinii cum ar fi
kinetoterapeut, terapie ocupațională etc.
Tot personalul unui spital trebuie implicat în demersul introducerii promovării sănăt
ății la toate nivelele pentru obținerea unui r ăspuns și a unei acțiuni colective în acest
domeniu. În cadrul procesului de auto-evaluare a modului în care un spital promovează
sănătatea, trebuie implicat tot personalul relevant, deoarece participarea acestuia are și
menirea unui proces educativ.
Pentru analiză, evaluare și indicatori se pot utiliza trei surse prin-cipale de informaț ie
și anume sistemul informațional al spitalului ce colectează datele de rutină, cercetări și
sondaje precum și proceduri de audit. În plus informa țiile provenite din exteriorul spitalului
pot aduce un plus de cunoaștere față de o serie de fenomene legate de pacienți sau de propriul
personal.
Sistemul informațional al spitalului prin care se colectează datele de rutină poate
conține o serie de informații relevante pentru standardele de promovare a sănătății. Evidența

electronică a informațiilor despre pacienți poate da rapid o serie de elemente ce țin de
evaluarea nevoilor de promovare a sănătății a fiecărui pacient sau a unor serii de pacienți (de
exemplu date despre dietă sau comportament alimentar). Este posibil ca multe din foile de
observație să nu conțină elemente relevante. Ele pot fi introduse în rubrici speciale.
Completarea foilor de observație s-a transformat în multe spitale din țară într-o
activitate de rutină ce nu este înscrisă în nici un sistem de control al calității. Calitatea unei foi
de observații ține doar de persoana care o completează sau de un anumit standard, conduită
sau rutină impusă de seful secției. O dată cu introducerea sistemului DRG, calitatea acestor
foi s-a îmbunătățit prin includerea și specificarea mai detailată a unor informații ce au legătură
implicită cu utilizarea de resurse. Datele calitative sau cantitative relevante riscurilor specifice
sau generice lipsesc în continuare sau sunt colectate superficial, deși o serie de rubrici ar putea
să le conțină.
Cercetarea și anchetele specifice pot fi efectuate pentru un număr larg de indicatori de
promovare a sănătății. Acestea pot fi conduse la nivel de pacienți dar și la nivel de personal
cercetându-se experiența acestora în legătură cu un fenomen bine conturat. De obicei,
anchetele sau cercetările pe eșantioane de subiec ți consumă o serie de resurse, din acest
motiv utilizarea lor trebuie bine echilibrată. O soluție bună ar putea fi încorporarea unor
elemente de cercetare în cadrul anchetelor sau cercetărilor existente (inclusiv chestionare de
rutină).
Procedurile de audit sunt necesare pentru a evalua unele standarde cum sunt cele
dedicate evaluării pacientului sau informării și intervențiilor. Grupul care auditează trebuie să
cunoască bine toate procedurile existente într-o secție sau unitate și trebuie să selecționeze
documentele relevante procesului de auditare (foi de observație, registre etc.). Grupul de audit
trebuie să cunoască inclusiv rutina colectării datelor respective.
Analiza se exprimă în rate, proporții, frecvențe, scoruri sau medii ale diverselor
fenomene care împreună dau o imagine a performan ței. În general, interpretarea unor evaluări
a calității prin calificative de tipul „bine” sau „rău” devine foarte dificilă și interpretabilă
atunci când nu se referă la un standard sau la un termen, rezultat sau nivel de comparație.
Comparaț iile se pot face cu spitale similare și performanța acestora, cu același tip de rezultat
obținut de-a lungul timpului în cadrul spitalului sau prin comparare cu un standard prescris
sau cerut de o autoritate sau un contractant. În cazul în care nu există standarde bine stabilite
față de un anumit fenomen sau domeniu, este bine ca rezultatele auto-evaluării să fie
dezbătute în spital sau cu echipa managerială a unui alt spital.

Ca și în managementul calității, implementarea elementelor de promovare a sănătății
în spitale precum și a proiectului de auto-evaluare trebuie să urmeze ciclul PDCA (plan – do –
check – act) sugerat de Shewhart și Deming. Pe scurt, acest ciclu cuprinde o serie de etape
logice care trebuie parcurse și pot fi descrise astfel:
Planifică (Plan)
Identificarea zonelor, domeniilor ce trebuie schimbate sau modificate și a căror
modificare poate produce efectul droit;
Evaluarea situației prezente;
Monitorizarea și analiza datelor;
Identificarea problemelor;
Identificarea cauzelor problemelor;
Alegerea soluțiilor cele mai potrivite.
Execută (Do)
Elaborarea unui plan de acțiune;
Implementarea soluțiilor.
Verifică (Check)
Evaluarea rezultatelor;
Stabilirea concluziilor.
Acționează (Act)
Elaborarea planului de schimbare;
Standardizarea schimbării;
Implementarea schimbării;
Evaluarea rezultatelor.
O dată parcurs acest ciclu, este necesară repetarea auto-evaluării la diferite nivele
respectând același ciclu PDCA, singurul care poate susține un proces continuu de
îmbunătățire a calității serviciilor oferite de un spital.
V.5 INSTRUMENT DE AUTO-EVALUARE A PROMO- VĂRII SĂNĂTĂȚII
ÎN SPITALE

Auto –evaluarea propusă de grupul de experți internaționali aflați sub egida OMS
pornește, conform celor expuse mai sus, de la cele cinci standarde și 24 de sub -standarde la
care se adaugă elementele măsurabile în număr de 40. Acestea din urmă trebuie identificate de
către fiecare spital în parte și specificată sursa de evidență.
Spre exemplificare descriem primul standard cu menționarea sub-standardelor și a
elementelor măsurabile:
Standardul 1 – domeniul politicii manageriale
Spitalul are o reglementare scrisă pentru promovarea sănătății. Această reglementare
este implementată ca parte a sistemului general de îmbunătățirea calității și are drept scop
rezultate de sănătate mai bune. Reglementarea se referă la pacienți, aparținătorii acestora și la
personal.
Obiectivul urmărit prin acest standard este de a se asigura că activitățile de promovare
a sănătății fac parte integrantă din sistemul de management al calității.
Se definesc următoarele sub-standarde și elemente măsurabile corespunzătoare:
Sub-standard 1.1: Spitalul a desemnat responsabili și responsabilități pentru
promovarea sănătății.
Element măsurabil 1.1.1 : Spitalul are inclusă promovarea sănătății în scop și misiune
(deviză)
Sursa de informare : plan de activități, schemă tip Gantt etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 1.1.2 : Procesele verbale ale ședințelor conducerii spitalului
reafirmă hotărârea echipei manageriale de a implementa proiectul de promovare a sănătății și
de a se conecta la rețeaua spitalelor care promovează sănătatea.
Sursa de informare : documentele ședințelor, corespondența cu rețeaua, chitanțe ale
taxelor de participare etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 1.1.3 : Actualul plan de management și planul de îmbunătățire a
calității au incluse promovarea sănătății pentru pacienți, personal și comunitate.

Sursa de informare : promovarea a sănătății este explicată în cadrul respectivelor
planuri, documente de ședințe, rapoarte periodice etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 1.1.4 : Spitalul a identificat și desemnat personal și funcțiuni
pentru coordonarea activităților de promovare a sănătății.
Sursa de informare : decizii ale consiliului de administrație, adrese de informare, fișe
ale postului etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Sub-standard 1.2: Spitalul alocă resurse pentru implementarea activităților de
promovare a sănătății.
Element măsurabil 1.2.1 : Existența unui buget identificabil pentru materiale și
activități de promovare a sănătății.
Sursa de informare : bugetul și capitolele bugetare, facturi și chitanțe ce atestă
procurarea de materiale specifice.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 1.2.2 : Ghiduri și manuale de operare precum ghiduri de practică
terapeutică sau instrucțiuni de respectare a anumitor procese și circuite includ activități de
promovare a sănătății și sunt disponibile pe secții.
Sursa de informare : verificarea ghidurilor, manualelor și instrucțiunilor.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 1.2.3 : Spitalul dispune de structuri sau facilități specifice
promovării sănătății (inclusiv spații, echipamente etc.).
Sursa de informare : facilități disponibile pacienților, accesul pacienților sau
personalului etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††

Sub-standard 1.3: Spitalul asigură disponibilitatea procedurilor de colectare și
evaluare a datelor ce pot fi folosite pentru monitorizarea calității și activităților de
promovare a sănătății.
Element măsurabil 1.3.1 : Datele, inclusiv cele referitoare la promovarea sănătăț ii
sunt colectate de rutină și sunt disponibile personalului spitalului pentru evaluare.
Sursa de informare : sondaj în rândul personalului, rapoarte de analiză și evaluare etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 1.3.2 : Spitalul are un program stabilit pentru evaluarea calității ce
include și calitatea promovării sănătății.
Sursa de informare : programarea activităților de evaluare etc.
Evaluare:ExistăDANUPARȚIAL
††††
Acest exemplu a fost preluat din manualul și formularele propuse ca ghid pentru auto-
evaluarea promovării sănătății în spitale și redat ca atare. În rândurile care urmează folosim un
alt exemplu care se referă la standardul 2 și anume evaluarea pacienților. De această dată am
încercat să adaptăm în special elementele măsurabile la condițiile unui spital românesc fără
nici o pretenție de exhaustivitate.
Exemplu: Evaluarea pacientului.
Standard 2 – Spitalul se asigur ă că personalul medical evaluează sistematic
împreună cu pacientul, nevoile acestuia de promovare a sănătății.
Obiectiv: se urmărește sprijinirea tratamentului, îmbunătățirea prog-nosticului și
promovarea sănătății și a stării de bine a pacientului.
Sub-standard 2.1: Spitalul se asigură că procedurile de evaluare se aplică tuturor
pacienților.
Element măsurabil 2.1.1: Ghiduri de identificare a factorilor de risc: fumat, alcool,
nutriție, psiho-sociali.
Sursa de informare: ghiduri naționale distribuite pe secții, ghiduri și instrucțiuni
elaborate în spital, decizii ale consiliului de administrație prind implementarea unor ghiduri
etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††

Element măsurabil 2.1.2: Ghiduri/proceduri revizuite în ultimul an (data, cine este
responsabil).
Sursa de informare: decizii ale consiliului de administrație sau comitetului stiințific
sau a comitetului însărcinat cu managementul sănătății de a revizui ghiduri, proceduri;
planificări, arhiva spitalului etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 2.1.3: Ghiduri de evaluare a unor grupe speciale (astmatici,
diabetici, BPCO etc.).
Sursa de informare: procese verbale ale unor sedințe, întruniri ale specialiștilor de pe
anumite secții, participarea la conferințe științ ifice, corespondența cu asociații ale bolnavilor,
studii prinvind incidența unei anumite patologii etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Sub-standard 2.2: Evaluarea se face la primul contact cu spitalul și se ajustează în
funcție de evoluția stării pacientului.
Element măsurabil 2.2.1: Evaluarea este documentată în foaia de observație.
Sursa de informare: foaia de observație, arhiva spitalului etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 2.2.2: Există ghiduri/proceduri de reevaluare la externare sau la
sfâșitul unei intervenții.
Sursa de informare: foaia de observație, decizii ale conducerii spitalului sau
conducerii secției, (sursa rutinei de completare a F.O.).
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Sub-standard 3.3: Evaluarea pacientului reflect ă informațiile provenite de la terți
și ține cont de fondul social și cultural al bolnavului.
Element măsurabil 3.3.1: Informaț ia de la medicul de familie (bilet de trimitere etc.)
sau alte sursă relevantă se găsește în foaia de observație. Sursa de informare: foaia de
observație, scrisoarea medicală, rezultatul analizelor sau altor investigații efectuate în afara
spitalului, etc.

Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
Element măsurabil 3.3.2: Foaia de observație reflectă corespunzător fondul cultural
și social al bolnavului (ex. religie, dieta, condiții sociale la risc etc.) Sursa de informare:
foaia de observație, scrisoare medicală etc.
Evaluare:Există DANUPARȚIAL
† †††
În mod asemănător se poate trece prin toate celelalte 3 standarde pentru a completa
forma de auto-evaluare. În plus, rezultatele se pot vizualiza prin diferite metode de
reprezentare grafică.
Pentru o bună evaluare, dezvoltarea și definirea indicatorilor este un proces esențial.
Mai multe detalii și modul în care ei pot fi definiți și creați, se pot obține.
Prin introducerea promovării sănătății în spitale se poate contribui la procesul de
reformă a acestora, dar și a reformei generale a sistemului de sănătate. Asistența primară nu
poate să-și atingă scopurile fără spitale puternice și modernizate sub toate aspectele.
Promovarea sănăt ății limitată doar la segmentul ambulator și comunitate nu are cum să fie
deplin eficientă. Un spital care nu va încorpora și dimensiunea dată de promovarea sănătății,
riscă să rămână prizonier al propriei istorii.