II. Școala ca decupaj II. 1 Întoarcerea spre sine II. 2 Limita II. 3 Centrul III. Școala grădină III. 1 Despre școală III. 2 Despre grădină III. 3… [306611]

Cuprins

Introducere

I. 1 Argument

I. 2 Explicare concepte

I. 3 Metodologie

II. Școala ca decupaj

II. 1 Întoarcerea spre sine

II. 2 Limita

II. 3 Centrul

III. Școala grădină

III. 1 Despre școală

III. 2 Despre grădină

III. 3 Școala – limită, Grădina – centru

IV. Existența centrului la liceele din București

IV. 1 Analiza primelelor licee înființate în București

Studiu de caz: „Școala Centrală” și Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”

IV. 2 [anonimizat] „Ion Luca Caragiale” (proiect diplomă)

V. Concluzii

VII. Bibliografie

Ipoteze de lucru

Introducere

I. 1. Argument

Această lucrare teoretică urmărește investigarea conceptelor de limită și centru ca elemente definitorii prin relația acestora de determinare reciprocă și stabilirea condiției școlii ca „incintă” care se „închide” în jurul grădinii. Școala este privită ca materializare a limitei și grădina a centrului.

I. 2 Explicarea conceptelor

Întocmirea unei liste cu termenii cu care voi lucra pe parcursul acestui studiu: (??) a [anonimizat] (sau ax), decupaj, grădină, liceu, limită.

I. 3 Metodologie

Enunțare a metodelor teoretice de abordare a obiectului studiat și realizarea unui studiu de caz.

II. Școala înțeleasă ca decupaj în existent

Ideea fundamentală a lucrării este școala văzută ca o „incintă”, [anonimizat]. [anonimizat], există în măsura în care are o LIMITĂ care este actul ontologic al întemeierii și un CENTRU cu un sistem de valori după care e ordonat spațiul.

II. 1 [anonimizat], care nu relaționează cu construcțiile din jur și are o tendință de orientare către sine și de închidere față de exterior.

II. 2 [anonimizat] o exprimare în exterior a propriei interiorități fapt ce confer identitate corpului.

II. 3 Centrul poartă sistemului de valori și ordonează spațiul, a cărui prezență este o absență a materiei construite. [anonimizat].

III. [anonimizat], în relația dintre spațiul construit și spațiul neconstruit definit de acesta al unei școli. [anonimizat].

III. 1. [anonimizat], [anonimizat] o grijă pentru trup și pentru minte.

III. 2 Grădina, [anonimizat] a [anonimizat].

III. 3 Școala este văzută ca o [anonimizat] a acesteia. Grădina este elementul central care strânge laolaltă și către care se deschide școala .

IV. Existența centrului la liceele din București.

Studiul este realizat asupra primelor 5 licee înființate în București care au în comun tendința de așezare perimetrală și ocrotirea unui spațiu central care la unele dintre esxemple este foarte prețios.

IV. 1 Existența centrului la primele 5 licee înființate în București. Analiză sumară asupra modului de așezare a acestor licee evidențiază tendință de așezare perimetrală pentru a defini un spațiu central chiar dacă în unele cazuri este o încercare timidă. Acest centru, creat cu mijloace puține, este un loc liniștit și doar pentru elevi, separate de oraș.

Studiu de caz: Analiza amănunțită a „Școlii Centrală” și Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” după principiile studiate până acum, au evidențiat relația de determinare reciprocă între limită – edificiu și spațiu central – curtea interioară în conformarea spațială a acestor școli.

IV. 2 Școala din jurul grădinii – Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”, București. Proiectul meu de diploma vorbește despre definirea limitei, tendință care s-a arătat pe parcursul extinderilor successive ale liceului și formarea unui centru – grădină în jurul căreia să se ordoneze totul.

I. 1. Argument

În anii de facultate, a existat o cautare asupra locurilor în care predomină cercetarea și dorința de cunoaștere, de a găsi răspunsuri, fie că sunt ele laboratoare, arhive, biblioteci sau chiar școli și materializate în proiecte de atelier. În această lucrare voi continua acest parcurs care are, în acest moment, ca scop identificarea și definirea elementelor principale, definitorii pentru conturarea unui spațiu care te invită la cultivarea minții și sufletului.

Școala, prin natura funcțiunii sale, este un loc cu caracteristici omogene și guvernat după reguli proprii, un spațiu ordonat, care nu relaționează cu construcțiile din jur și are o tendință de orientare către sine și de închidere față de exterior. În acest sens, lucrarea de față se va concentra asupra găsirii unei modalități de exprimare a limitei ca element definitoriu pentru conturarea școlii care este puternic influențată de caracterul spațiului central pe care îl conturarează la interior. Limita și centrul se condiționează reciproc și conferă echilibru și armonie locului prin conturarea de către limită a unui spațiu central echilibrat și definirea de către centru a unei identități limitei. „Ceva este în măsura în care are hotar. Un lucru este prin identitatea pe care i-o oferă propriul hotar: căci datorită acestuia el este acest lucru inconfundabil, și nu un altu”. Materializarea limitei va fi însăși școala, iar spațiul central va fi definit printr-o grădină care este un loc „îngrădit” și ordonat după principii rationale, un loc antropic.

Toate aceste principii nu sunt o născocire contemporană, ci ele au apărut în repetate rânduri de-a lungul timpului, în locului diferite și sub diverse forme. Pentru a puncta câteva momente și pentru o mai atentă apropierea de școală, am adus ca exemple orașul roman, grădina persană, piața și primele liceele bucureștene.

Intenția lucrării nu constă înr-o abordare strict istorică a evoluției școlilor, ci mai degrabă, în identificarea și definirea elementelor principale, definitorii care vorbesc despre o ținută a elevilor, despre însemnătatea unei școli care este mai mult decât doar clasele în care profesorul le predă lecția elevilor.

I. 2 Explicarea conceptelor

CENTRU = subst. neutru

1. Sens de centru geometric = este definit doar prin localizarea sa ca punct echidistant față de toate punctele omoloage ale figurii. 2. Sens de centru fizic = este punctul de sprijin în care se echilibrează un obiect. 3. Centrul în jurul căruia se organizează compoziția.

DECUPAJ = subst. neutru derivate din franceză „découpage”

1. Sens comun = a taia o hârtie după conturul imaginii

2. Sens administrative = a împărți un teritoriu în districte, unități teritoriale, sectoare

GOL = Spațiu liber din care lipsește ceva, lipsit de conținutul său normal (de substanță)

GRĂDINĂ = subst.fem derivat din germana veche „Garto”

1.Sens utilitar = Suprafață de teren arabil, de obicei îngrădită, pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obținerii unor produse; grădinărie mn 2.Sens esthetic = Suprafață de teren plantată (și amenajată cu alei, bănci etc.) care servește ca loc de agrement sau care are rol decorativ.

LICEU = subst. neutru derivat din lat. „lyceum”

1. Sens istoric = În Grecia Antică, era un loc de exercițiu dar și un loc unde Aristotel preda filozofia sa. Era situat afară din Atena și era plantat cu copaci.

2. Sens contemporan = Ciclu de învățământ care urmează dupa ciclul gimnazial în care se predau cunoștințele necesare continuării studiilor în învățământul superior sau diverse specialități pentru pregătirea cadrelor medii.

LIMITĂ = subst. fem. derivată din latină „limes”, „limitis”

1. Sens spațial = o linie ce separă două teritorii alăturate sau partea extremă unde se termină un teritoriu. 2.Sens administrativ = linie care delimitează teritoriul unui stat, al unei provincii, al unei regiuni graniță, hotar.

I. 3 Metodologie

Metodele folosite pentru investigarea și obținerea informațiilor necesare pentru conturarea acestei lucrări sunt bazate pe studii teoretice și istorice ale conceptelor și funcțiunii propuse. Studiul de caz are ca scop exemplificarea conceptelor studiate și apropierea fată de ceea ce înseamnă o școală.

Metode de cercetare foloste sunt analiza unor texte teoretice care abordează subiecte similare sau care definesc conceptele care au fost propuse spre a fi studiate și analiza unor texte istorice despre liceele bucureștene pentru o cât mai buna înțelegere a noțiunilor. La acestea se adaugă metoda de cercetare de tip argumentativ, fiecare capitol venind în sprijinul afirmațiilor făcute până în acel punct pentru a întării și susține lucrurile spuse și pentru a continua parcursul propus. Pentru a fi completate eficient aceste informații, conceptele sunt exemplificate prin „proiecte” din perioade diferite și adiacente funcțiunii studiate, dar pe care le-am considerat că definesc cel mai explicit aceste principii. Acestea vor fi însoțite de imagini pentru o trimitere directă, nemijlocită la ceea ce voiam să spun.

Metoda studiilor de caz reprezintă o exemplificare concretă a conceptelor și principiilor studiate. Au fost propuse spre analiză două licee bucureștene, „Școala Centrală” și Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” deoarece ele definesc într-un mod clar și coerent relația de condiționare reciprocă între limită și centru în conformarea lor spațială, așa cum a fost definită pe parcursul studiului.

II. Școala ca decupaj

Școala este o instituție care formează o educație și o ținută intelectuală copiilor în societate prin metodele de învățământ adoptate, calitatea profesorilor, relația dintre profesor și elevi și prin calitatea și diversitatea de spații de învățământ. Școala are o mare influență asupra formării caracterului copiilor.

În acestă lucrare voi încerca o definire a principiilor care conduc la conturarea spațiilor definitorii unei școli fără a avea pretenția unei abordări istorice sau născocirea unor metode noi de educare. Școala este o instituție de învățământ care este guvernată după reguli proprii, clar definite ce sunt valabile doar în interiorul ei și are ca scop educarea și conturarea unei ținute intelectuale, unui caracter proprii elevilor. Pentru acestea este nevoie de ocrotirea elevilor față de grijile și forfota zilei și conturarea unor spații liniștite și ordonate, posibile printr-o separere de rest și o orientare către sine către propriile valori și conturarea unei identități puternice. Astfel, între școală și țesut nu există o încrengătură de relații făcând parte dintr-un întreg ci ea este un DECUPAJ în țesut, un loc înafara regulilor acestuia. Un decupaj există în măsura în care are o LIMITĂ care este actul ontologic al întemeierii și un CENTRU cu un sistem de valori (principii,reguli) după care e ordonat spațiul.

II. 1 Întoarcerea spre sine

Spuneam mai sus că o școală este guvernată după reguli proprii și are ca scop educarea elevilor care, iar în interiorul acesteia, sunt ocrotiți de forfota zilei printr-o separare a ei de restul orașului. Astfel, școala poate fi înțeleasă ca o incintă ce se orientează (deschide) spre sine și se pune accentual pe crearea unui mediu propriu, propice învățării și contemplării în care elevii să dezbată noțiunile învățate, să rămână să citească o carte sau să iși cultive pasiunile.

Această școală nu are pretenția de a se orienta după lumină sau alți factori naturali care ar putea să-i „spargă” unitatea și să se deschidă către locurile învecinate obișnuite, ci ea se organizează în jurul propriei interiorități care îi conferă o puternică identitate. Astfel, vorbim de o strângere laolaltă a tuturor valorilor școlii în interiorul decupajului școlii din țesut din considerente ale funcționării acesteia.

Noțiunea de decupaj subs. neutru este derivată din franceză „découpage” și are mai multe semnificații, însă eu voi detalia doar sensul administrativ care definește decupajul ca fiind o împărțire a teritoriului în districte, mai exact în unități teritoriale, sectoare cu caracteristici omogene și definit de un contur clar și închis. Continuând pot spune că acest loc cu caracteristici omogene și definit de un contur este un SPAȚIUL ORDONAT de un sistem de valori ce este purtat de AX (CENTRU) și delimitat de LIMITĂ dincolo de care este hoas în sensul în care celelalte spații nu sunt ordonate după aceleași valori lâsând impresia că sunt lipsit de direcții și lipsite de măsură, în dezordine. „ Spațiile ți grupurile se structurează după aceleați reguli, formând un tot în afara căruia spațiul nu înseamnă nimic, cum nici ființele nu au noimă fără locul lor”.

„Creația înseamnă definirea teritoriului ordonat și separarea lui de haos”. În subcapitolele următoare voi detalia aceste noțiuni care împreună determină și conferă particularitățile, caracterul unui loc.

II. 2 Limita

Conceptul de limită va fi analizat din punct de vedere etimologic având la bază rădăcină latină și peratologic explicat „ca fenomenologia limitei și a atitudinilor față de limită manifestate în forma limitei acceptate, puse, cucerite sau contestate”.

Etimologic, noțiunea de limită subst. fem. este derivată din latină „limes”, „limitis” și are mai multe semnificații, însă eu voi detalia doar sensul spațial care definește limita ca fiind o linie ce separă două teritorii alăturate (hotar, graniță, frontieră) sau partea extremă unde se termină un teritoriu (margine). Linia ce separă două teritorii alăturate este o delimitare de tip hotar între două teritorii cu valori echivalente iar hotarul are propriile valori și are o oarecare independență, în timp ce partea extremă a unui teritoriu este o delimitare a formei între două teritorii cu valori deferite iar extremitatea preia din valorile unuia dintre teritorii.

În greaca veche noțiunea de limită este redată prin unul din grupurile de cuvinte cu radicalul „per-”, exemplificat prin substantivul „peras” înseamnă „capăt”, „limită”, „extremitate”; și verbele denotative „peratoo” care înseamnă „a limita” și „peraino” „a duce la capăt”. La acest grup „peras” care înseamnă limită se adaugă „poros” deplasarea (parcursul) între limite „peran” depășire a unui obstacol și „peira” experimentarea limitei.

În economia textului, voi detalia semnificațiile lui „peras” trecând rapid peste primele conotații și anume ”limitele astrelor”, „limită a pământului” care nu pot fi experimentate și voi insista asupra limitei corpurilor în general.

Prezența limitei și „parcursul” pentru a atinge sfârșitul fac posibilă apariția (nașterea) lucrului fapt ce se întâlnește în spusele lui Heidegger „a fi înseamnă a fi limitat, a dobândi o limită, a ieși din vagul neființei”. Astfel, putem spune că pentru a întemeia ceva, mai întâi este necesară o delimitare a acestuia „întemeierea începe prin delimitare”, fapt prezent în gândirea elenistică. „Ceva este în măsura în care are hotare. Actul hotărârii este actul ontologic suprem”.

Limita nu este înțeleasă ca o suprafață goală a corpurilor, doar o imagine săracă a exteriorității, ci ca o limită fizică a corpului, o „proiecție exterioară a interiorității” , fiind punctul extrem de la care corpul începe să fie ceea ce el este, atingând sfârșitul înțeles ca satisfacția unei împliniri, astfel fiecare corp va avea propriile trăsături, va fi singular. Această identificare a limitei cu interioritea corpului va da naștere conceptului de identitate a lucrurilor” „Un lucru este prin identitatea pe care i-o conferă propriul hotar: căci datorită acestuia el este acest lucru inconfundabil și nu un altul”.

Limita este un spațiu vizibil, ferm conturat și asimilat de oameni care închide în interiorul său un spațiu sigur și controlat „ Un spațiu ale cărui margini sunt cunoscute este un spațiu lizibil mental; cel care încalcă limita pătrunde într-un spațiu rezervat, un anumit spațiu determinat, luat în posesie de către o anumită grupare determinantă”.

O delimitare a formei este între două teritorii cu valori deferite iar extremitatea (marginea formei) preia din valorile unuia dintre teritorii și delimitează în interiorul său un spațiu ordonat si armonios care este dominat de prezența limitei. „împrejmuitorul sau limita este mai nobil decât conținutul, căci acesta constituie materia, pe când celălalt este esența lucrului construit”.

Am arătat cum un corp (ceva) există numai după ce a fost delimitat, cum limita prin exprimarea în exterior a propriei interiorități conferă identitate, cum limita nu înseamnă imposibilitate, restricție ci din contră atingerea limitei este împlinirea corpului respectiv. Astfel limita are o conotație pozitivă, prin prezența ei se creează ordinea, unitatea, armonia în interiorul spațiului pe care îl delimiteaza iar înafară este dezordine și haos.

Concluzie_ Un corp există numai după ce a fost delimitat, limita îi conferă identitate, iar limita în sensul spațial poate fi o delimitare de tip hotar sau delimitare a formei.

II. 3 Centrul (ax)

Centrul, care poate fi înțeles și ca ax sau axis mundi, poartă sistemului de valori și ordonează spațiul. Locul în care înțeapă locul poate fi văzut ca un punct care îl fixează în lume. Între limită și centru există condiționare reciprocă deoarece limita conturează spațiul asupra căruia acționează centrul, iar centrul condiționează caracterul limitei.

Plecând de la ideile lui Kevin Lynch, Rudolf Arnheim face o sinteză între două tipuri diferite și fundamentale de conturare a orașelor „Lumea ar putea fi constuită în esență fie din centri și rețeaua de relații dintre ei, fie din arii restrânse, delimitând spații reale.” „Arii restrânse, delimitând spații reale.” pot face trimitere la gândirea elenistică unde prin intermediul limitei se conferea identitatea lucrurilor, iar „ centri și rețeaua de relații dintre ei” la sistemul de piețe din orașele medieval.

Spuneam mai sus, că în gândirea elenistică (premodernă) pentru a exista un corp, pentru a fi posibilă o întemeiere mai întâi trebuie să existe un hotar, o delimitare a locului „întemeierea începe prin delimitare” și prezența centrului, centralitatea materializată prin trasări de axe de compoziție. Ca exemplu sunt tipul de oraș roman construit în interiorul limitei zidurilor de fortificații la întretăierea celor doua axe perpendiculare, cardo și decumanus orientate după punctele cardinale, respectiv nord–sud,est-vest și grădina paradisului care se organizată în interiorul limitei într-o „dispunere spațiala cvadripartită (…). Cele patru canale care delimitează sferturile grădinii, orientate pe cât permite terenul după punctele cardinale și intersectate în centrul geometric după un unghi drept, evocă, poate, cele 4 râuri edenice.”

Oraș roman (http://www.affordablehousinginstitute.org) Grădina paradislui (Grădina palatului Taj Mahal)( http://pages.uoregon.edu/helphand/moghulpgsone/moghulpg2.html)

În gândirea modernă exsită o legătură foarte strânsă între limită și centru, condiționându-se reciproc. Limita constituie baza în interiorul căreia se crează centrul, un focar de energie, iar centrul condiționează caracterul limitei. Ca un exemplu este piața care s-a format după ce locul a fost delimitat de fațadele caselor care o mărginesc și în interiorul său a apărut centrul ca spațiu neconstruit al pieței. Acestea se condiționează reciproc și conferă echilibru și armonie locului prin tratarea armonioasă a fațadelor, limitei și prin conturarea unui spațiu neconstruit, centrul cât mai echilibrat.

„Piața fiind compusă dintr-o serie de edificii cari nu aparțin aceluiași proprietar, și având câteodată destinații diferite, faptul că s-a ajuns la acceptarea unui tot fără ca personalitatea nimănui să se simtă atinsă în prerogativele sale înseamnă că acest suflet colectiv, acel simț social de conlucrare există ”

Piața Navona, Roma, detaliu din harta realizată de Nolli (http://www.imago-terrae.com)

Am vorbit despre limită și centru în diferite ipostaze și având diverse relații între ele, însă intuiția centrului ca un spațiu neconstruit, o prezență prin absență este caracteristica principala a spațiilor studiate. Acest gol este conturat de către spațiile construite ca fiind un negativ al lor, formându-se o distincție fermă între obiectele perceptibile și spațiul din jurul lor (definire a dualității figură-fond). Acestea sunt ținute împreună, armonizate într-un echilibru reciproc prin prezența acestui gol care are o adevărată expresivitate „existența lucrurilor poate fi bună, folositoare ele nu devin decât prin nonexistentul din ele”. Golul trebuie văzut „ drept pozitivitatea reală, opusă falsei pozitivități pe care ne-o oferă volumetria lumii”.

Concluzie_ Centrul, atât în gândirea elenistică cât și în cea modernă impune un set de valori care ordonează spațiul și este într-o relație de determinare reciprocă cu limita.

*

Sintetizând cele spuse mai sus, există trei elemente principale care definesc acest ansamblu. Decupajul făcut în existent – SPAȚIUL ORDONAT, suprafața care delimitează locul – LIMITA, și sistemul de valori(principii,reguli) după care e ordonat spațiul – CENTRUL. Dincolo de limită este HAOSUL, un spațiu care nu este ordonat după aceleași valori ci după propriile reguli și cu propriul centru, lâsând impresia că este lipsit de direcții și lipsit de măsură, în dezordine. Astfel, putem spune că centrul este purtător al sistemului de valori care ordonează spațiul și care conferă specificitatea și particularitățile locului. Amintindu-ne faptul că în gândirea elenă prin limită era arătată la exterior interioritatea, putem continua spunând ca limita este cea care arată la exterior valorile interioare (sistemul de principii, regulile) după care a fost formată, caracterul său sau chipul său.(centrul se proiectează în limită)

III. Școala grădină

Relația de determinare reciprocă între limită și centru despre care am vorbit în capitolul anterior, este transpusă, la alt nivel de înțelegere, în relația dintre spațiul construit și spațiul neconstruit definit de acesta al unei școli. Spații generale pe care eu le consider, dar au fost confirmate și de timp, importante și definitorii pentru conturarea unui caracter școlii. Mai concret, este vorba despre relația dintre edificiul școlii și curtea acesteia care este îmbogățită de grădină.

III. 1 Despre școală

Din spusele lui Louis Kahn referitoare la școală reiese faptul că la bază formării școlii a existat o relație foarte strânsă între aceasta și natură „L` école a commencé avec un homme sous un arbre”. (Școala a început cu un om sub un arbore)

Etimologic, noțiunea de liceu subst. neutru derivat din lat. ” lyceum” și are un sens istoric și unul contemporan. În sens istoric, face trimitere în Grecia Antică, definind un loc de exercițiu dar și un loc unde Aristotel preda filozofia sa. Era situat în afara Atenei și era plantat cu copaci. În sens contemporan, definește un ciclu de învățământ care urmează dupa ciclul gimnazial în care se predau cunoștințele necesare continuării studiilor în învățământul superior sau diverse specialități pentru pregătirea cadrelor medii.

În Grecia Antică erau 2 forme (instituții) de învățământ, și anume Academia înființată de Platon și Lyceum înființată de Aristotel, însă eu voi detalia școala lui Aristotel. Aceasta era alcătuită dintr-un salon cu forma unei săli de gimnastică în apropierea căreia se aflau o grădină și alei acoperite. Prelegerile se țineau în grădină iar discuțiile aveau loc de cele mai multe ori în timp ce se plimbau prin grădină, astfel școala a fost numita „peripatetică”. (peripatetikos = a se plimba) Începutul instruirii și educației elevilor se propunea de la grija față de corp și apoi la grija față de suflet, minte astfel, educația fizică trebuia să contribuie la însușirea cunoștințelor pentru conturarea unui om crescut în armonie.

„Tânărul atenian sau spartan se raporta mereu la idealul omului întreg, armonic, al omului în care energia fizică și calitatea psiho – spirituală sunt just proporționate. Nu se accepta corpul frumos decât ca semn al sufletului frumos. ”

Elevul din Grecia Antică primea o educație completă atât a trupul cât și a sufletul într-un mediu natural, ca de exemplu prelegerile ținute de Aristotel în grădină, dezbaterile din agora, luptele (școala de wrestling) ce aveau loc în palaestra, de unde observăm această apetență pentru primirea educației afară sub privirile zeilor.

Gymnasium și Palaestra, Olympia (http://www.pausanias-footsteps.nl/english/olympia-eng.html)

Palaestra, o școală de lupte, este definită printr-o curte deschisă către cer și înconjurată de portice și de 18 încăperi în care se aflau vestiarele, băile, camerele pentru ungere cu uleiuri, masaj. Gymnasium este locul unde se practica atletismul, aruncarea discului și pentathlonul și este definit printr-o curte deschisă către cer dreptunghiulară înconjurată de portice, însă doar latura de vest avea și camera și latura de est era tot pentru antrenamentele de atletism. Inițial a fost folosită numai pentru realizarea exercițiilor fizice, dar apoi a devenit un loc unde erau dezbateri, prelegeri, studii. A devenit un loc unde bărbații iși arătau calitățile fizice, dar și cunoștințele de filozofie, matematică. Primele Gymnasium au apărut pe lângă sanctuaruri ca mai apoi ele să fie construite și în orașe, existând câte un gymnasium și la Academia și la Lyceum.

Concluzie_ La școala descrisă de L. Kahn se poate observa o relați foarte strânsă între aceasta și natură și la școlile din antichitate este prezentă o apetență pentru spațiile neacoperite, mai exact pentru acele curți înconjurate de portice unde avea loc îngrijirea trupului și a minți. Într-un raport figura fond, golul este figura și construitul este fond.

*

În capitolul anterior defineam școala ca un SPAȚIUL ORDONAT de un sistem de valori ce este purtat de AX (CENTRU), definit de caracteristici omogene și delimitat de LIMITĂ. La acestea se adaugă și apetența pentru natură a școlilor, arătată în rândurile de mai sus, atfel putem continua prin a considera grădina ca o componentă importantă a școlii.

III. 2 Despre grădină

Grădina este un mod de ordonare a locului ce se întâlnește pe toate teritoriile locuite din lume și din toate timpurile, putând spune că a apărut încă de la primele forme de locuire.

La o analiză etimologică amănunțită a noțiunii de grădină realizată în cartea Peisaj cu grădină și casă , descoperim faptul că din cuvântul din germana veche „Garto” derivă cuvintele românești curte, gard, grădină și alte cuvinte din multe limbi europene care definesc aceeași noțiune, ca de exemplu garden, court, yard (germanice) sau cour, jardin, gardinio (romanice) sau din scrierile asiatice unde ideogramele cuvintelor compuse „grădina casei” sau „parcul public” au o ideograma cu conturul închis, sub forma unei incinte. Cel mai important aspect din acest studiu este faptul că derivatele la fel ca și strămoșul lor dar și ideogramele fac trimitere la idee de îngrădire a terenului pe care îl ocupă. Astfel, putem spune că o grădină este „o suprafață de teren îngrădită și amenajată în vederea locuirii”.

Grădinile pot fi realizate din elemente natural vegetale, minerale (sau combinate între ele) așa cum sunt grădinile zen japoneze care sunt realizate din pietriși, stângi (reprezentând marea și muntele), lucru ce ni se pare curios nouă, europenilor pentru că în cultura noastră grădinile sunt realizate din elemente vegetale care au fost, ce-i drept, supuse principiilor rațiunii umane, antropizate. Această antropizare a naturii, a „construirii” reprezentărilor făcute despre ea au fost realizate pentru ne ajuta să ne-o apropriem, să o înțelegem. O înțelegere nemijlocit a naturii poate a fost doar în grădina Paradisului când omul făcea parte din ea și asculta de zeul atotputernic „Dacă am fi înțeles vreodată cu adevărat natura, n-am fi avut nevoie să inventăm grădinile” Astfel, noi nu mai suntem atât de apropiați de natură, nu mai există această conștiință a unui întreg unitar ci mai curând natura este înțeleasă izolat, privită de la depărtare dar cu o urmă de familiar având „sentimentul unei ireversibile înstrăinări” așa cum ne este demonstrate în Pitoresc și melancolie. Pentru a ne apropria și a o înțelege ne facem tot felul de reprezentări pentru ca natura să nu mai fie după propria rațiune, spontană ci să folosească limbajul nostru. Astfel, grădinile sunt „construite” după principiile rațiunii umane, ca un instrument de înțelegere a naturii care este comensurabil, ținută sub control și sigur. Am spus ca ele sunt „construite ” de oameni după principiile rațiunii umane, deci le-a fost creeate o armonie și ordonare.

Reluând cele spuse mai sus referitoare la grădină și anume că actul ontologic al apariției grădinii este delimitatrea locului și că elementele vegetale sunt supuse principiilor raționale umane și rigorii, antropizate ce au ca scop realizarea unui spațiu ordonat și sigur, voi continua prin a identifica o separare foarte clară prin intermediul limitei a grădinii de natură, de tot ce nu e locuit.

Ca exemplu este grădina paradisului care este delimitată de restul teritoriului deoarece acesta este pericolos și plin cu animale sălbatice.,În interiorul ei omul este ocrotit și în siguranță, trăind fără teamă. Grădina este plantată de dumnezeu cu o vegetație bogată și din belșug „tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat” Oamenii nu locuiau într-o construcție ci chiar grădina era casa lor, o reprezentare la o scară redusă a lumii „o lume artificial făurită ca „model” comensurabil al lumii create”.

Grădina paradisului _ Athanasius Kircher (http://thecityasaproject.org/2011/07/paradise/)

Concluzie_ Grădină este un loc delimitat, elementele vegetale sunt supuse principiilor raționale umane și rigorii, antropizate, având un spațiu ordonat și sigur separat foarte clară prin intermediul limitei de natură, de tot ce nu e locuit.

*

În capitolul anterior arătam că există o legătură foarte strânsă între limită și centru și o condiționare reciprocă. Limita constituie baza în interiorul căreia se creează centrul, un focar de energie, iar centrul condiționează caracterul limitei. În acest capitol am arătat că o componentă importantă a școlii este grădina, că actul ontologic al apariției grădinii este delimitatrea, că locul este ordonat și în armonie și că există o interdependență între toate elementele ei. În continuare voi propune o înțelegere a limitei grădini ca fiind însăși școala, vorbind astfel de o limită locuită și grădina ca fiind elementul central în jurul căreia se ordonează toată școala.

III. 3 Școala – limită, Grădina – centru

Am ajuns cu acest studiu în punctul în care școala este văzută ca o limită care face posibilă apariția grădinii, delimitarea fiind trăsătura definitorie a acesteia. Grădina este elementul central care strânge laolaltă și către care se deschide școala . Am arătat și faptul că în gândirea modernă există o determinare reciprocă între limită și centru, una fără cealaltă neputând exista. „O ramă separă o imagine de ceea ce se află în jur pentru a indica faptul că există o lume în sine”.

Spuneam că școala va delimita grădina, astfel limita nu va mai fi doar un zid ci va fi chiar școala care va avea acest rol de a separa un loc ordonat, organizat și sigur de tot ce este diferit de el. Astfel, școala va fi o limită locuită în sensul în care omul prin ființa lui locuiește „A fi om înseamnă: a fi, ca muritor, pe pământ, adică a locui”. Această locuire a limitei, a zidului nu este un concept modern, el a apărut odată cu masivitatea pereților din piatră de la clădirile fortificate (cetăți, castele sau mănăstiri) pentru a asigura rezistență în fața atacurilor. Această necesitate structurală, felul în care stă piatra dar și nevoia unei rezistențe foarte mari în fața atacurilor, cerea ziduri cu o grosime foarte mare în interiorul cărora s-au adăpostit și alte funcțiuni pe lângă cea de apărare. Spre exterior aceste ziduri erau cât mai masive, aproape fără nici o fereastră iar spre interior aveau un grad foarte mare de deschidere deoarece ele răspundeau unor situații diferite și anume, de apărare și de definire a unui spațiu central sigur. Pentru a clarifica acest lucru dau exemplu Biserica Fortificată din Prejmer. Incinta fortificată răspunde către exterior cu un zid cât mai opac și masiv iar spre interior zidul este perforat cu uși, ferestre și este căptușit cu cursive de pe care se face accesul în spațiile adăpostite de zid. Zid în care sunt „săpate” mici camere unde să se adăpostească sătenii când satul era atacat. Chiar dacă este această diferență foarte mare între cele două „chipuri” ale limitei, ea se citește în continuare ca un singur element care păstrează în interiorul său un spațiu interior ocrotit de primejdie în centrul căruia se afla biserica.

(http://www.turistintransilvania.com)

În vremurile noastre nici tehnicile, nici materiale folosite nu mai cer o grosime mare a pereților în care se pot „săpa” camerele și cu atât mai mult nici o protecție în fața atacatorilor nu mai este necesară și totuși există acestă idee de limită locuită.

La începutul acestei lucrări spuneam că o școală este o „incintă” ce se întoarce spre sine pentru a ocrotii copiii de forfota zilei, este guvernată după reguli proprii și nu există relații între aceasta și casele din jur, astfel această limită între școală si ceilalți este o separare metaforică și nu un zid de apărare ca la mănăstiri.

A locui în limită este o concepție metaforică care constă într-o dublare a zidului și în golul rezultat între cele două se organizează spații care pot fi parcurse. Această „îngroșare” a limitei este pentru a da o nouă dimensiune spațială zidului. Spațiile formate sunt în interiorul limitei, dar prin natura acesteia ele sunt spații „între”, intermediare, care se deschid atât spre exterior cât și spre grădină, dar într-un mod diferit și realizează o relație între interior și exterior. Partea spre exterior trebuie să asigure acea separare și închidere a școlii dar în acelasi timp trebuie să răspundă cerinței orașului de deschidere, de a face schimb. Partea interioară trebuie să răspundă la reciproca determinare între limită și grădină. Astfel, există două „chip” diferite ale limitei (exterior și grădină) dar care fac parte din aceeași entitate, manifestându-se ca un singur element.

Concluzie _ Între spațiile „conținute” în limită și cele delimitate de aceasta (școală și grădină) se observă o dualitate, o determinare reciprocă. Limita este unitară chiar dacă are doua „chipuri” (exterior și grădină).

*

Înainte de a ajunge la analiza unor cazuri concrete de școli, aș dori să rezum în câteva cuvinte parcursul de pănă acum. Școala este un loc al educației, separate de tot ceea ce este în jur prin intermediul LIMITEI. Locul delimitat are caracteristici omogene și este un SPAȚIU ORDONAT de un sistem de valori purtat de CENTRU. Limita este materializată prin școală (construcție) iar centrul este materializat prin grădină. Tipul acesta de școală incintă cu curte interioară a stat la baza formării aproape a tuturor școlilor europene. Această organizare de tip central a fost alterată de principiile igieniste ele modernismului.

IV. Existența centrului la liceele din București

Voi începe printr-o prezentare succintă a evoluției învățământului în România ca apoi să continui cu o analiză a primelor licee apărute în București. Evoluția statelor române a fost încetinită, chiar oprită (stopată) în multe cazuri de războaiele repetate purtate împotriva cuceritorilor care au sărăcit populația. Singura formă de manifestare a spiritului comunități a fost până târziu biserica (mănăstirea). Aceasta a reprezentat centrul în jurul căreia toată comunitatea se organiza și a îndeplinit de cele mai multe ori un rol complex. Biserica a avut funcțiune religioasă, a fost locul de întâlnire pentru întreaga comunitate, a avut rol de apărare în timpul atacurilor și de educare a copiilor. Așa cum spuneam, pe o lungă perioadă de timp, educarea copiilor a avut loc în biserici și mănăstiri de către preoți, apoi de către profesori dar tot în spațiile mănăstirilor și foarte târziu, sfârșitul secolului al XIX –lea să apară școli de sine stătătoare. Ce vor avea acestea în comun, mănăstirile și școlile de la început, este modul de organizare a clădirii în jurul unui spațiu central, care a fost materializat ca o grădină, curte, biserică.

IV. 1 Analiza primelelor licee înființate în București

Studiu de caz: „Școala Centrală” și „Liceul Gheorghe Lazăr”

Studiul este realizat asupra primelor 5 licee înființate în București după ce educarea copiilor a devenit funcțiune de sine stătătoare în urma desprinderii de biserici și mănăstiri.

LICEUL „SF. SAVA” BUCUREȘTI

Liceul „Sf. Sava” este o instituție de învățământ care a apărut în secolul al XVII –lea și până în prezent a avut mai multe denumiri, niveluri de educație și locuri unde și-a desfășurat activitatea.

Cele mai importante momente în evoluția școlii vor fi enunțate în rândurile urmatoare. „Școala Sf. Sava” a fost inițiată de Șerban Vodă Cantacuzino și a fost prima școală din București ( Tara Românească) organizată după metoda Academiilor din Apusul Europei. Activitatea acesteia se desfășura în apropierea Curții domnești, în câteva încăperi din Mănăstirea Sf. Sava. „ Academia Domnească” este înființată de Constantin Brâncoveanu în anul 1694 și clase în clădirile Mănăstirii „Sf. Sava”. „ Școala Națională de la Sf. Sava” apare ca desprindere a Academiei Domnești de Mănăstirea „Sf. Sava” fapt realizat de către Ioan Vodă Caradja în anul 1818. Liceul „Sf. Sava” și Universitatea București au fost divizate de către Alexandru Ioan Cuza din Colegiul „Sf. Sava” în anul 1864.

Liceul (actual) a fost construit sub forma literei „T” formând pe lateral o curte ce este „închisă” pe celelalte laturi de către casele învecinate.

„ȘCOALA CENTRALĂ”

„Școala centrală” este o instituție de învățământ care a apărut în a doua jumătate a secolul al XIX – lea și până în prezent a avut mai multe denumiri, niveluri de educație și locuri unde și-a desfășurat activitatea (Casa lui Manuc, Casa Turnescu, unul dintre palatele familiei Ghica) .

Cele mai importante momente în evoluția școlii vor fi enunțate în rândurile urmatoare. „Pensionatul Domnesc de fete” a fost înființat de domnitorul Barbu Stirbei în anul 1851. și deschis official în 1852. Actualul edificiu al școlii este realizat de Ion Mincu între anii 1888-1890. „ Școala Centrală de fete” denumire ce este reluată în anul 1924 când era directoare Elena Malaxa, după război i se va schimba denumirea și modul de predare ca apoi în 1990 se revine la denumirea „Școala Centrală” .

Pentru realizarea clădirii, arhitectul Ion Mincu a avut ca repere ansamblurile de mănăstiri din Muntenia de secol XVII și XVIII și modelele de școli din Franța cu curte interioară. CURTEA INTERIOARĂ, element central, este înconjurată de portic și ordonează întreaga clădire ce se adună în jurul ei ca o INCINTĂ.

COLEGIUL NAȚIONAL „GHEORGHE LAZĂR”

Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” este o instituție de învățământ care a apărut în a doua jumătate a secolul al XIX – lea și până în prezent a avut mai multe denumiri și locuri unde și-a desfășurat activitatea.

Cele mai importante momente în evoluția școlii vor fi enunțate în rândurile urmatoare.

Liceul „Gheorghe Lazăr” a fost înființată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1860.

Actualul edificiu al liceului este realizat de F.G. Munteanu în anul 1890 și este extins cu corpul (clădirea) dinspre Cișmigiu în 1931.

Liceul are ca reper model clasic de palat fiind organizat in jurul unei CURȚI INTERIORE pentru a se închide față de lumea exterioară și a se orienta spre sine.

COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI VITEAZUL”

Colegiul Național „Mihai Viteazul” este o instituție de învățământ care a apărut în a doua jumătate a secolul al XIX – lea și până în prezent a avut mai multe denumiri, niveluri de educație și locuri unde și-a desfășurat activitatea.

Cele mai importante momente în evoluția școlii vor fi enunțate în rândurile urmatoare. Liceul s-a format ca subdiviziune a liceului „Sf. Sava” în anul 1865 iar dupa doi ani și-a dobândit statutul autonom în anul 1867. Actualul edificiu al liceului este realizat în timp de 4 ani, între anii 1921-1925.

Liceul a fost construit sub formă de „L” pe aliniament lăsând în spate o curte care este conturată, închisă pe celelalte laturi de către casele învecinate.

COLEGIUL NAȚIONAL „CANTEMIR VODĂ”

Colegiul Național „ Cantemir Vodă” este o instituție de învățământ care a apărut în a doua jumătate a secolul al XIX – lea și până în prezent a avut mai multe denumiri, niveluri de educație și locuri unde și-a desfășurat activitatea.

Cele mai importante momente în evoluția școlii vor fi enunțate în rândurile urmatoare.

„Școala Secundară Matei Basarab” a fost înființată în anul 1878. Actualul edificiu al liceului este realizat de către Virginia Andreescu Haret în anul 1915 și este extins în două serii la interval de 10 ani, în 1922 și în 1932.

După extinderi, clădirea liceul este sub formă de „U”,construit pe aliniament lăsând în spate o curte care este conturată, închisă pe celelalte laturi de către celelalte construcții din curte.

Concluzie _ Ceea ce am observant că au în comun acestea, din analiza modului de așezare, este faptul că există o tendință de așezare perimetrală pentru a defini un spațiu central chiar dacă în unele cazuri este o încercare timidă. Acest centru, creat cu mijloace puține, este un loc liniștit și doar pentru elevi, separate de oraș. Școala (clădirea) este o limită spre oraș iar în interior este spațiul central.

Studiu de caz: „Școala Centrală” și Colegiul Național„Gheorghe Lazăr”

„Școala Centrală” și „Liceul Gheorghe Lazăr” vor fi supuse unei analize care va încerca exemplificarea condițiilor determinante pentru conturarea unei școli, așa cum le-am enunțat (trasat,schițat) pe parcursul acestei lucrări. Au fost alese aceastea deoarece ele definesc într-un mod clar și coerent relația de condiționare reciprocă între limită și centru în conformarea lor spațială, așa cum a fost definită pe parcursul studiului.

„ȘCOALA CENTRALĂ”

A fost înființat de domnitorul Barbu Stirbei în anul 1851 și actualul edificiu al școlii a fost realizat de arhitectul Ion Mincu între anii 1888-1890. Inițial această școală a fost dedicată educației fetelor aparținând elitei bucureștene, printer primele eleve s-au numărat fiica lui Scarlat, Ghica, fiicele logofeților Florescu și Iancu Ralet, Marghiloman, Lahovary, Leurdeanu, Creteanu.

Repere

Pentru realizarea clădirii, arhitectul Ion Mincu a avut ca repere ansamblurile de mănăstiri din Muntenia de secol XVII și XVIII cu dependințele organizate în jurul curții interioare și modelele de școli din Franța cu curte interioară. Limbajul folosit este cel neoromânesc, inspirit din arhitectura tradițională.

Spațiu ordonat

Spațiul ordonat este o concepție metaforică a locul pe care il ocupă școala definit de caracteristici similare și omogene și care funcționează după aceleași reguli. Mai exact, este vorba despre tot terenul școlii, curțile din fața, edificiul, curtea interioară, curtea din spate, care se întinde până la gard, fiind definitorie prezența limitei.

Limită. Separare

Școala este delimitată de oraș printr-un gard care este transparent și mai mult este un filtru ce împreună cu curtea din față formează un spațiu intermediar. Limita care este percepută mai prezentă este limita care separă strada de grădină, școala, care este o delimitare a formei care desparte două teritorii cu valori diferite. Această limită nu este indiferentă față de spațiile delimitate, astfel cele două părți ale limitei, spre stradă și grădină preia din valorile acestora, astfel existând două „chipuri” ale limitei. Mai precis, spre stradă este o vedere masivă, sobră iar spre grădină, școala este căptușită cu un portic.

Fațadă spre stradă (http://imagoromaniae.ro) Curtea interior (http://brownstone.ro)

Limită. Identitate

Școala este limita locuită care desparte strada de grădină, reprezentând o proiecție la exterior a principiilor și valorilor care sunt diferite pentru fiecare obiect. La acestea se adaugă și priceperea arhitectului în a materializa aceste idei. Limita spre stradă este sobră, de nepătruns însă, cea spre curtea interioră prin prezența porticului în stil neoromânesc creează o imagine specifică școlii. Astfel, Ion Mincu oferă spre stradă o imagine austeră, dură și la interior creează un spațiu bogat care ii conferă identitate școlii.

Centru. Prezență prin absență

Școala a fost construită ca o incintă care închide în interiorul său o curte. Edificiul și curtea se condiționează reciproc și conferă echilibru și armonie locului prin tratarea armonioasă a fațadelor și prin conturarea unui spațiu neconstruit, unui centru cât mai echilibrat. Centrul, curtea interioară, este un spațiu neconstruit deci o lipsă, o absență care ar trebui să aibă o conotație negative, dar prin această condiționare reciprocă cu construitul, această curte are valențe pozitive devenind la fel de importantă ca edificiul.

Plan parter (http://shapeszonestudio.blogspot.ro)

Centru. Grădina

Grădina este o materializare a centrul școlii. Ea există pentru că este delimitată de școală, mai exact de laturile cu portice. Ea a fost gândită și „construită” conform ideilor lui Mincu deci elementele vegetale au fost supuse principiilor raționale umane, putând vorbi de un mediu antropizat. Grădina a fost mai întâi proiectată și apoi realizată, deci este ordonată, controlată reprezentând pentru elevi un loc sigur pe care îl pot cunoaște.

Grădina ((http://imagoromaniae.ro)

COLEGIUL NAȚIONAL „GHEORGHE LAZĂR”

A fost înființată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1860 și a avut sediul în clădiri ce aparțineau lui Gheorghe Măcescu. Actualul edificiu al liceului este realizat de F.G. Muntureanu în anul 1890 și este extins cu corpul (clădirea) dinspre Cișmigiu în 1931.

Repere

Pentru realizarea clădirii, arhitectul F.G. Muntureanu a avut ca repere conacele brâncovenești și stilul neoclassic englez (studiile de arhitectura le-a realizat în Anglia). Stilul în care este construit liceul este eclectic, o sinteză făcută între arhitectura brâncovenească și neoclasicul englez.

Spațiu ordonat

Spațiul ordonat este o concepție metaforică a locul pe care îl ocupă școala definit de caracteristici similare și omogene și care funcționează după aceleași reguli. Mai exact, este vorba despre tot terenul școlii, curtea din fața, edificiul, curtea interioară, care se întinde până la gard fiind definitorie prezența limitei.

Limită. Separare

Școala este limită spre oraș pe o latură și celelalte laturi sunt intermediate de curtea din fața și parc. De pe stradă sau din parc, liceul este perceput ca o limită puternică, prezentă ce separă strada de grădină. Edificiul este o delimitare a formei care desparte două teritorii cu valori diferite. Această limită nu este diferentă față de spațiile delimitate, astfel cele două părți ale limitei, spre stradă și grădină preia din valorile acestora și răspund diferit. Spre stradă se deschid clasele de curs iar spre curtea interioară se orientează coridorul, însă vederile acestora sunt tratate la fel, neexistând o diferențiere a celor două spații diferite.

Plan parter | Plan etaj

Limită. Identitate

Școala este limita locuită care desparte strada de curte, reprezentând o proiecție la exterior a principiilor și valorilor care sunt diferite pentru fiecare obiect. La acestea se adaugă și priceperea arhitectului în a materializa aceste idei. Limita spre stradă cât și limita spre curtea interioară sunt asemănătoare, dar în ceea ce privește tipul de spații pe care le delimitează există o diferență majoră. Astfel, spre stradă există o vedere care impresionează prin proporții și detalii, prin delicatețea cu care a fost făcută, iar curtea interioară este echilibrată, armonioasă, plăcută. Am putea spune că echilibrul și delicatețea conferă identitate școlii.

Fațadă spre stradă (https://ro.wikipedia.org)

Centru. Prezență prin absență

Școala a fost construită ca o incintă care închide în interiorul său o curte. Edificiul și curtea se condiționează reciproc și conferă echilibru și armonie locului prin tratarea armonioasă a fațadelor și prin conturarea unui spațiu neconstruit, unui centru cât mai echilibrat. Centrul, curtea interioară, este un spațiu neconstruit, deci o lipsă, o absență care ar trebui să aibă o conotație negative, dar prin această condiționare reciprocă cu construitul, această curte are valențe positive devenind la fel de importantă și necesară ca edificiul.

Centru. Curte interioară

Curtea interioară este o materializare a centrul școlii. Ea există pentru că este delimitată de școală, mai exact, de laturile coridorului. În prezent, ea este un teren de basket neexistând nici o intenție estetică, dar ea nu-si pierde din grație datorită modului în care a fost conformată. Mai exact, proporțiile echilibrate ale curții, proiecție în plan apropiată de pătrat și o tratare echilibrată a fațadelor care o delimitează.

Curtea interioară (http://www.teenpress.ro)

IV. 2 Școala din jurul grădinii – Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”

În sensul unui întreg alcătuit din lucrarea teoretică și proiectul de diplomă, parcursul acestei lucrări ar trebui să confere o direcție particulară de abordare a subiectului de diplomă. Mai exact, în definirea proiectului de arhitectură un rol importantă îl va avea limita ca element definitoriu pentru conturarea școlii care este puternic influențată de caracterul spațiului central. Miza proiectului va consta în înțelegerea și definirea raportului între spațiul construit și cel neconstruit.

Acest proiect presupune o privire atentă asupra edificiului existent al liceului sau asupra zonei în care se află acesta și definirea instrumentelor capabile să recunoască ceea ce există și să continue lucrurile în firescul lor. În acest proiect, voi propune o continuare a tendinței de așezare perimetrală a edificiului, fapt care s-a dovedit prin extinderile successive pe aliniament și conturarea unei curți interioare ca spațiu central

Pentru o bună poziționare față de proiect ne vom sprijini, în continuare, pe titlurile cheie depistate în analiza anterioară a celor două licee „Școala Centrală” și Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”.

În evoluția sa, liceul a avut mai multe modificări la nivelul standardelor de educație, la denumirile instituției și la conturarea edificiului, însă eu le voi detalia doar pe cele care au fost semnificative pentru dezvoltarea lui. Această instituție de învățământ s-a format în anul 1880 sub denumirea de Școala Normală Superioară, iar în 1895 s-a format Școala de Aplicatie a Școlii Normale Superioare. Acestea aveau sediul pe Calea Rahovei, numărul 46. În 1929 cele două școli se vor muta în noul sediu de pe Calea Dorobanți, unde vor rămâne până în prezent. Inițial, această clădire a fost realizată doar cu demisol si parter, fapt care va conduce la extinderi repetate de-a lungul timpului. În 1939 încep lucrările de supraetajare ale școlii care vor dura până în 1947, perioadă în care s-au adaugat 3 niveluri. Încă o extindere importantă este în 1974 -1977 când se mai adăugă 2 corpuri. Denumirea de Școala Mixtă „Ion Luca Caragiale” a dobândit-o în 1954. Începând cu anul 1978 profilul liceului nu va mai fi doar teoretic, ci vor fi și activități practice, sudură, lăcătușerie devenind liceu industrial până în anul 1989. În 1986 vor ceda corpul de pe colț, spre Piața Dorobanți, Școlii Gimnaziale „Titu Maiorescu”, organizare ce este valabilă și în preznet. (http://www.cnilcb.ro/?cat=13)

Evoluția edificiului liceului

Repere

La baza acestui proiect a stat relație dintre limită și centru întâlnită la exemple analizate, ca de exemplu grădini, piețe, școli.

Spațiu ordonat

Spațiul ordonat este o concepție metaforică a locul pe care îl ocupă școala definit de caracteristici similare și omogene și care funcționează după aceleași reguli. Mai exact, este vorba despre o coerență și claritate în organizarea locului, prin faptul că edificiul se așează pe limita de proprietate fără să existe abateri de la această regulă, închizând la interior există o curte.

Limită. Separare

Am definit școala ca un loc care ocrotește elevii de forfota zilei și îi orientează către educație și este guvernată după reguli proprii neexistând relații între ea și țesut. La această încercare de separare fată de țesut se adaugă și tendința de așezare perimetrală a edificiului întâlnită la extinderile succesive. Un rol important îl are limita care realizează această închidere și orientează școală spre spațiul central. Astfel, există separare între țesut și centru realizată prin intermediul limitei.

Limită. Identitate

Spuneam mai sus, că prin intermediul limitei există o separare între oraș și școală, iar limita este materializată prin edificiul școlii. În acest caz, o parte a edificiul este în legătură cu strada și cealaltă în legătură cu grădina. Un singur element, edificiul cu cele două vederi ale sale, trebuie să răspundă la două situații diferite. Spre stradă, conform regulamentului și caracterului zonei, trebuie să existe o limită permeabilă cu front discontinuu. Nevoia de separare a școlii cât și tendința de așezare perimetrală a succesivelor extinderi cer o limită continuă. Astfel, suntem puși într-o situație contradictorie care, aparent, pare fără rezolvare. Însă, miza proiectului va fi această rezolvare armonioasă a două situații greu de conciliat.

Centru. Prezență prin absență

Școala este gândită ca o incintă cu curte la interior, care trebuie să aibă un anumit grad de deschidere spre exterior cerut de caracterul fragmentat al țesutului. Edificiul și curtea se condiționează reciproc și conferă echilibru și armonie locului prin tratarea armonioasă a fațadelor și prin conturarea unui spațiu neconstruit, unui centru cât mai echilibrat. Centrul, curtea interioară, este un spațiu neconstruit deci o lipsă, o absență care ar trebui să aibă o conotație negativă, dar prin această condiționare reciprocă cu construitul, această curte are valențe positive devenind la fel de importantă ca edificiul.

Centru. Grădina

Spațiul central este materializat printr-o grădină care este delimitată de edificiul școlii. Ea este gândită de la început ca un spațiu ordonat și controlat, un spațiu antropizat care oferă elevilor un loc liniștit și plăcut în care sa-și cultive ideile și pasiunile.

V. Concluzii

VII. Bibliografie

Cărți

Arnheim, Rudolf, Forța centrului visual. Un studiu al compoziției în artele vizuale, Ed. Polirom, București, 2012

Biciușcă, Florin, Geometria simbolică, Ed.Paideia, București, 2008

Cantacuzino, George Matei, Izvoare și popasuri, Ed. Eminescu, București, 1977

Heidegger, Martin, Originea operei de artă, Ed. Humanitas, București, 1995

Kahn, Louis, Silence et lumière, Ed. Linteau, Paris, 1996, Ediție a-IIa

Kovács, Kázmér, Peisaj cu grădină și casă, Ed. Simetria, București, 2011

Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Ed. Humanitas, București, 1994

Platon, Republica, Ed.Antet, București, 2007

Pleșu, Andrei, Pitoresc și melancolie, Ed. Humanitas, București, 2009

Stanciu, Iulia, Locurile intermediare, Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2007

Articole, texte

Crișan, Ana- Maria, „El laberinto del Fauno”, revista „Arhitectura”, nr.6/2012 (642)

Stanciu, Florian, „Ce este universitatea?”

Școala din jurul Grădinii

Extindere a Colegiul Național

„Ion Luca Caragiale” București

Studentă : Andreea Ștefania Precup

Îndrumător : conf. dr. arh. Kázmér Kovács

Universitatea de Arhitectură și Urbanism

„Ion Mincu”

2017