Igiena Apei
IGIENA APEI
C U P R I N S
Cuvânt înainte
CAPITOLUL I
1. BAZELE TEORETICE ȘI IMPORTANȚA IGIENEI CA DISCIPLINĂ DE BAZĂ A SĂNĂTĂȚII PUBLICE doctor habilitat în medicină, profesor universitar Gheorghe Ostrofeț
Igiena ca știință. Orientarea profilactică
Factorii de mediu și sănătatea
Penetrarea agenților nocivi în organism
Normarea igienică
Principiile de bază a teoriei normării factorilor externi
Metodele de cercetare în igienă
Supravegherea de Stat a sănătății publice
Instituțiile medicale speciale – Centrele de Sănătate Publică
Legea Republicii Moldova privind supravegherea de stat a sănătății publice (Nr.10 din 03.02.2009
CAPITOLUL II
2. IGIENA ALIMENTĂRII CENTRELOR POPULATE CU APĂ doctor habilitat în medicină, profesor universitar Gheorghe Ostrofeț, doctor în medicină, conferențiar, Ovidiu Tafuni
Noțiuni generale
Circuitul apei în natură
Importanța fiziologică a apei
Importanța igienică a apei. Normativele consumului de apă
Rolul patogen al apei
Boli microbiene transmise prin intermediul apei
Boli virale transmise pe cale hidrică
Boli parazitare transmise pe calea apei
Normarea calității apei potabile
Compoziția chimică a apei. Influența ei asupra sănătății
Impurificarea apei
2.12 Cerințe privind calitatea apei potabile la aprovizionarea decentralizată. Protecția surselor. Amenajarea și întreținerea fântânilor, cișmelelor
CONCLUZII
CAPITOLUL III
3. STAREA DE SĂNĂTATE A POPULAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA ÎN RELAȚIE CU MEDIUL. EVOLUȚIA OSTEOARTROZEI ÎN RAPORT CU FACTORII DE MEDIU doctor în medicină, conferențiar Elena Ciobanu
Caracteristica stării de sănătate a populației în relație cu factorul hidric
. Caracteristica igienică a apei din sursele decentralizate
. Abordări teoretice privind evaluarea osteoartrozei. Definiții, date epidemiologice și criterii de clasificare
. Aspecte ale calității vieții pacienților cu osteoartroză
. Morbiditatea populației din Republica Moldova după principalele clase de maladii
. Particularitățile demografice ale populației rurale din Republica Moldova ce se alimentează cu apă din surse subterane
. Caracteristica factorilor ce influențează evoluția osteoartrozei
Particularitățile aprovizionării cu apă potabilă a populației rurale
Evaluarea igienică a calității apei potabile din sursele decentralizate
Corelațiile dintre morbiditatea populației rurale prin osteoartroză și factorii de mediu
Evaluarea riscului osteoarticular la persoanele ce se alimentează cu apă cu un nivel înalt al durității totale
Elaborarea măsurilor de prevenție a osteoartrozei
CUVÎNT ÎNAINTE
Ca disciplină profilactică igiena ocupă un loc important în sistemul de formare a cadrelor medicale. Ea îi familiarizează pe studenți cu influența factorilor sociali și ai mediului asupra sănătății, măsurile de optimizare a lor, de profilaxie a maladiilor și de fortificare a sănătății oamenilor.
Complexitatea noilor raporturi dintre om și mediul său natural și social, cu profunde și rapide modificări, confruntă starea de sănătate a lumii contemporane cu riscuri multiple și variate, datorate acțiunii diverșilor factori nocivi.
De reținut, că starea de sănătate nu trebuie confundată cu absența manifestărilor patologice. Dacă diferitele discipline medicale, în special cele clinice, au ca obiect de studiu maladiile și procesele patologice în scopul vindecării bolnavilor, igiena studiază care sunt condițiile optime pentru sănătate, atât a individului, cât și a colectivităților umane. Aplicând cunoștințele din domeniul igienei, se realizează o prevenire eficientă a îmbolnăvirilor, o reducere a morbidității, creșterea natalității, scăderea mortalității, creșterea longevității și a capacității de muncă.
Măsurile de igienă pentru protecția și promovarea sănătății sunt specificate în normative igienice oficiale, regulamente sanitare, indicații și instrucții metodice. Acestea sunt aplicate prin dispoziții statale, care stabilesc indicii care trebuie să-i aibă mediul de viață și de muncă, pentru a permite o dezvoltare optimă și păstrarea sănătății individului și colectivității.
Prezentul curs va contribui nu numai la instruirea propriu-zisă a studenților, ci și la crearea unei concepții profilactice, atât de necesare viitorului medic în rezolvarea problemelor de sănătate publică.
Cunoștințele igienice permit medicilor specialiști (interniști, chirurgi, pediatri, stomatologi, medici în Sănătate-Publică, medicilor – organizatori) să planifice și să îndeplinească corect măsurile de profilaxie a populației. Doar cunoscând specificul influenței unuia sau a altui factor (natural sau de producție) asupra omului, medicul poate determina corect cauzele îmbolnăvirii, aplică tratamentul eficace.
În prima parte a cursului sunt inserate noțiuni de igienă generală, igiena alimentării populației cu apă.
Totodată cursul conține descrierea principiilor, metodelor de investigație a apei, prevăzute în tematica actuală de predare în cadrul disciplinei de igienă.
În ediția a doua cursul este revăzut și completat.
Una din problemele actuale caracteristice pentru Republica Moldova este calitatea nefavorabilă a apei potabile. Îndeosebi aceasta se referă la apa din sursele subterane, care ocupă o pondere extrem de mare în sectorul rural. Poluarea cu nitrați, mineralizarea înaltă, duritatea, deficiențele legate de carența sau surplusul unor microelemente (fluor, iod) și altele, sunt unele din multele caracteristici a calității apei potabile.
Asigurarea populației cu apă de calitate bună poate fi realizată prin supravegherea igienică permanentă, preventivă și curentă, a surselor de apă, a apeductelor, instalațiilor de tratare și rețelelor de distribuire a apei la consumator. În acest sens, activitățile medicilor igieniști din centrele de sănătate publică sunt bazate pe prevederile mai multor acte legislative și normative ale Republicii Moldova, care au fost aprobate după editarea primei variante a cursului.
Acestea sunt:
– Legea cu privire la apă potabilă, nr. 272 din 10.02.1999;
– Norme fundamentale de radioprotecție. Cerințe și reguli igienice (NFRP – 2000);
– Legea Republicii Moldova nr.458 din 08/07/2002 privind calitatea apei potabile;
– Politica Națională de Sănătate a Republicii Moldova, aprobată prin Hotărârea Guvernului RM, nr. 886 din 06.08.2007;
– Normele sanitare privind caliatatea apei potabile, aprobate prin Hotărârea Guvernului RM nr. 934 din 15 august 2007;
– Legea privind supravegherea de stat a sănătății publice, nr. 10 – XVI din 03.02.2009;
– Regulamentul Serviciului de Supraveghere de Stat a Sănătății Publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului RM, nr.384 din 12.05.2010;
– Legea privind serviciul public de alimentare cu apă și de canalizare nr.303 din 13.12.2013.
Pentru prima dată în curs este redată tema:”Starea de sănătate a populației Republicii Moldova în relație cu mediul. Evoluția osteoartrozei în raport cu factorul hidric”.
Cursul este destinat studenților de la facultățile de Medicină generală, Sănătate-Publică, Stomatologie, Farmacie, dar poate fi util și altor categorii de specialiști doritori de a se informa în problemele de igienă.
Fiind conștienți de faptul că nu am izbutit să aprobăm toate aspectele problemelor expuse, vom fi recunoscători pentru observațiile și sugestiile cititorilor.
Autorii
CAPITOLUL I____________________________________________
1. BAZELE TEORETICE ȘI IMPORTANȚA IGIENEI CA DISCIPLINĂ DE BAZĂ A SĂNĂTĂȚII PUBLICE
1.1. Igiena ca știință. Orientarea profilactică
Igiena (din greacă higieinos – dătătoare de sănătate) este știința medicală care are ca obiect de studiu sănătatea și factorii ce o condiționează. Scopul final al ei este păstrarea și promovarea sănătății. Igiena studiază influența factorilor mediului ambiant (naturali și sociali) asupra sănătății omului și elaborează măsuri de asanare, normative și legi sanitare, menite să fundamenteze un mediu igienic optim de viață și de muncă.
Alți autori sunt de părerea că: în Grecia antică zeiță a sănătății era considerată Hygeia fiica zeului sănătății Esculap (Asklepios). De la acest nume vine și cuvântul igienă (H. Straus) [90].
Igiena reprezintă baza științifică a profilaxiei. Despre importanța profilaxiei au vorbit iluștrii savanți fiziologi I. M. Secenov și I. P. Pavlov. Ei au demonstrat că organismul uman și mediul se află în corelație permanentă, iar acțiunea îndelungată a unor factori de mediu generează multe afecțiuni. I. P. Pavlov spunea: "Doar cunoscând toate cauzele bolii, medicina actuală se va transforma în medicină a viitorului, adică în igienă în sensul deplin al cuvântului".
Igiena ca știință are o misiune nobilă – de a contribui la dezvoltarea organismului uman ”mai perfect, mai vivace, îmbătrânirea – cât mai lentă, iar moartea – cât mai îndelungată.
Ștința igienică este una din cele mai vechi ramuri ale medicinii și a avut întotdeauna ca scop profilaxia (prevenirea) înbolnăvirilor și păstrarea sănătății omului și colectivității, spre deosebire de ramurile clinice ale medicinei care au ca obiect principal studiul bolii și vindecării omului bolnav.
Igiena are un caracter statal, deoarece elaborează măsuri de profilaxie și ocrotire a sănătății nu doar a unor indivizi, ci și a populației întregii țări.
Măsurile de asanare, normativele, regulamentele și legile sanitare elaborate de specialiști în domeniul igienei au ca scop:
prevenirea îmbolnăvirilor și depistarea lor în stadii incipiente și reducerea morbidității, mortalității, mărirea longevității și a duratei vieții biologice active;
menținerea și fortificarea sănătății;
sporirea capacității de muncă și a aportului social în colective.
Aceste obiective definesc caracterul social al igienei. Pe de o parte, prin dezvoltarea la parametri optimi, somatici și psihici, se îmbunătățește aportul social, iar pe de altă parte, realizarea acestor obiective necesită premise materiale corespunzătoare, care devin concrete numai acolo unde sănătatea individului și a colectivităților este o preocupare la nivel de stat.
În plan teoretic igiena studiază:
1. sursele de poluare a mediului;
2. influența diverșilor factori cu caracter social și natural asupra circulației substanțelor nocive în biosferă și efectele ei;
3. legitățile tranziției substanțelor toxice dintr-un lanț al biosferei în altul;
4. legitățile generale ale acțiunii nocive a diverșilor factori asupra organismului.
Aceste aspecte teoretice determină după R. Gabovici [37] sarcinile igienei, și anume:
igiena studiază factorii și condițiile mediului ambiant (naturali și sociali), care influențează asupra sănătății omului, caracterizîndu-i calitativ și cantitativ.
studiază legitățile factorilor mediului extern asupra oganismului și sănătății omului, dterminând caracterul acțiunii și dpendența „doză – timp – efect”.
bazându-se pe legitățile determinate, igiena reglementează științific influența optimal-pozitivă și nivelul maxim admisibil al acțiunii diverșilor factori externi asupra organismului. Igiena elaborează normative, reguli și măsuri pentru folosirea factorilor pozitivi și pentru profilaxia sau diminuarea influenței factorilor nocivi asupra sănătății. În dependență de cauzele și etiologia bolilor, măsurile de profilaxie pot fi orientate:
spre cauze (de exemplu, interzicerae folosirii substanțelor cancerigene în economia națională);
condițiile, care favorizează apariția bolii (de exemplu ermetizarea utilajului tehnologic, folosirea respiratoarelor etc.);
sporirea gradului de adaptare a organismului la condițiile externe (de exemplu, alimentația special-profilactică etc.)
igiena introduce în practică normativele, regulile, recomandările, controlează eficacitatea lor în vigoare, le perfecționează.
ținînd cont de planurile de dezvoltare a economiei naționale, igiena prognozează starea sanitară pe unsanare, normativele, regulamentele și legile sanitare elaborate de specialiști în domeniul igienei au ca scop:
prevenirea îmbolnăvirilor și depistarea lor în stadii incipiente și reducerea morbidității, mortalității, mărirea longevității și a duratei vieții biologice active;
menținerea și fortificarea sănătății;
sporirea capacității de muncă și a aportului social în colective.
Aceste obiective definesc caracterul social al igienei. Pe de o parte, prin dezvoltarea la parametri optimi, somatici și psihici, se îmbunătățește aportul social, iar pe de altă parte, realizarea acestor obiective necesită premise materiale corespunzătoare, care devin concrete numai acolo unde sănătatea individului și a colectivităților este o preocupare la nivel de stat.
În plan teoretic igiena studiază:
1. sursele de poluare a mediului;
2. influența diverșilor factori cu caracter social și natural asupra circulației substanțelor nocive în biosferă și efectele ei;
3. legitățile tranziției substanțelor toxice dintr-un lanț al biosferei în altul;
4. legitățile generale ale acțiunii nocive a diverșilor factori asupra organismului.
Aceste aspecte teoretice determină după R. Gabovici [37] sarcinile igienei, și anume:
igiena studiază factorii și condițiile mediului ambiant (naturali și sociali), care influențează asupra sănătății omului, caracterizîndu-i calitativ și cantitativ.
studiază legitățile factorilor mediului extern asupra oganismului și sănătății omului, dterminând caracterul acțiunii și dpendența „doză – timp – efect”.
bazându-se pe legitățile determinate, igiena reglementează științific influența optimal-pozitivă și nivelul maxim admisibil al acțiunii diverșilor factori externi asupra organismului. Igiena elaborează normative, reguli și măsuri pentru folosirea factorilor pozitivi și pentru profilaxia sau diminuarea influenței factorilor nocivi asupra sănătății. În dependență de cauzele și etiologia bolilor, măsurile de profilaxie pot fi orientate:
spre cauze (de exemplu, interzicerae folosirii substanțelor cancerigene în economia națională);
condițiile, care favorizează apariția bolii (de exemplu ermetizarea utilajului tehnologic, folosirea respiratoarelor etc.);
sporirea gradului de adaptare a organismului la condițiile externe (de exemplu, alimentația special-profilactică etc.)
igiena introduce în practică normativele, regulile, recomandările, controlează eficacitatea lor în vigoare, le perfecționează.
ținînd cont de planurile de dezvoltare a economiei naționale, igiena prognozează starea sanitară pe un termen scurt sau îndelungat, elaborează măsurile pentru viitor.
Actualmente, igiena este o știință multilaterală și diferențiată. La început se studia igiena generală, iar pe măsura acumulării cunoștințelor despre factorii mediului ambiant, pe baza acesteia au apărut mai multe discipline: igiena alimentației, igiena muncii, igiena copiilor și adolescenților, igiena mediului, igiena radiațiilor etc.
Ca obiect de studiu igiena este determinată de diversitatea factorilor pe care îl studiază. Deci igiena studiază influența tuturor factorilor de existență asupra sănătății omului.
Sarcinile concrete ale medicului în domeniul igienei sunt:
– supravegherea respectării normelor de igienă și antiepidemice privind condițiile de trai, de muncă, de aprovizionare cu apă potabilă, de alimentație și alți factori de mediu care influențează starea de sănătate a populației și recomandarea măsurilor necesare:
– aplicarea măsurilor antiepidemice cu caracter preventiv privind asanarea factorilor de mediu;
– aplicarea măsurilor de combatere în focarele de boli transmisibile;
desfășurarea activității medicale preventive în timpul și la locul de muncă în întreprinderile industriale și instituțiile de învățământ, precum și în unitățile care asigură cazarea și alimentația pentru aceste colectivități;
urmărirea adaptării elevilor și studenților la procesul de învățământ și a muncitorilor în procesul de muncă;
desfășurarea activității de educație sanitară și de protecție a muncii, antrenarea activului sanitar obștesc și a întregii populații la realizarea măsurilor profilactice.
Igiena, conținutul ei, importanța ei teoretică și practică sunt strâns legate cu câteva noțiuni și anume:
sanitație sau sanitarie;
profilaxie;
sănătate.
Sanitația – este activitatea practică prin care se supraveghează respectarea normativelor, regulilor și realizarea masurilor de igienă.
Profilaxia cuprinde cunoștințele teoretice și măsurile practice (economice, sociale, culturale și sanitare), care contribuie la menținerea sănătății oamenilor și la prevenirea îmbolnăvirilor sau a complicațiilor lor.
Aplicarea profilaxiei în ocrotirea sănătății și în asistența medicală a populației se bazează pe înțelegerea științifică a interdependenței dintre organism și mediu, pe recunoașterea rolului condițiilor sociale în păstrarea sănătății și prevenirea bolilor.
Concepția profilactică stă la baza realizării pricipiului de dispensalizare a populației.
Conținutul noțiunii de profilaxie are mai multe aspecte – faze.
Prima fază – faza primordială – educarea colectivităților pentru sănătate.
A doua fază – Profilaxia primară- are ca scop prevenirea îmbolnăvirilor prin combaterea factorilor de risc generați de ecosistemele umane.
Profilaxia primară- activități efectuate cu scopul creării unor circumstanțe care ar putea reduce riscul apariției unei boli în rîndul populației. În acest cadru, măsurile profilactice cuprind evaluarea efectelor exercitate asupra organismului uman de factori fizice, chimici sau biologici, prezenți în mediul ambiant (poluanți ai aerului, apei, alimentelor, solului, circulația rutieră, stresul, obiceiurile alimentare etc.), ei fiind considerați factori de risc în „bolile civilizației contemporane”.
Profilaxia primară e bazată pe supravegherea sănătății publice în scop preventiv și se efectuează la stadiul de proiectare, construire a obiectelor, până la darea lor în exploatare.
Obiectivele esențiale ale profilaxiei primare după D. Tintiuc și a. (2008) [92] constau în eliminarea factorilor de risc comportamentali sau anularea, ori atenuarea, efectelor nocive ale celorlalte categorii de factori de risc, urmărind, în final, prevenirea îmbolnăvirilor. Derivând din aceste obiective, funcția preventivă primară (profilactică) a educației pentru sănătate vizează „capacitatea populației sănătoase și a persoanelor în situația de risc de a adera la măsurile de profilaxie primară”. Importanța acestei funcții este fondată pe interrelația dintre educație și profilaxia primară, care nu s-ar putea realiza dacă măsurile statale n-ar cunoaște factorii de risc și n-ar aplica măsurile de combatere a lor, ceea ce implică acțiuni educaționale ferme, cu largă audiență.
Faza a treia – Profilaxia secundară – activități orientate spre depistarea precoce a unor boli și prevenirea răspândirii lor în comunitate, are următoarele obiective:
depistarea afecțiunilor în stadii incipiente, timpurii, a stărilor premorbide (tab. 1);
Tabelul 1
Frecvența șanselor de vindecare a cancerului în, cazul unui diagnostic timpuriu sau tardiv (după Curier UNESCO)
prevenirea agravării și complicațiilor bolii, reducerea duratei îmbolnăvirilor;
prescrierea unor regimuri igienice și dietetice atât convalescenților, cât și celor vindecați, pentru a evita recidivele.
Faza a patra – Profilaxia terțiară – în zilele noastre se insistă tot mai mult și asupra unor măsuri profilactice terțiare ce cuprind recuperarea funcțională și socială a bolnavilor cu anumite invalidități.
Obiectivele profilaxiei terțiare constau în recuperarea – reîncadrarea profesională și reintegrarea socială, pe scurt, reinserția în ansamblul condițiilor de mediu – fizic, profesional, social – temporar abandonate din cauza bolii. Drept urmare, funcția preventivă terțiară a educației pentru sănătate vizează „cultivarea încrederii bolnavului convalescent în posibilitatea recuperării integrale și capacitatea acestuia de a adera la măsurile de profilaxie terțiară”. Importanța acestei funcții derivă din valoarea tonusului neuro-psihic al convalescentului ca factor terapeutic și restituțional, consacrarea integrală muncii și societății fiind frecvent condiționată de încrederea fostului bolnav în posibilitatea reluării activității inițiale sau prestării unei munci similare.
Ideile despre prioritatea profilaxiei țin de cele mai vechi timpuri. Astfel, Hipocrate, „părintele medicinii” (460-377 î.e.n.) recomandă medicilor să aibă grijă în primul rând de sănătatea oamenilor sănătoși, ca aceștea să nu se îmbolnăvească”. Ilustrele personalități ale medicinii ruse M.Ia. Mudrov (1776 – 1831), S.P.Botkin (1832 – 1889), N.I.Pirogov (1810 – 1881) ș. a. erau de aceeași părere. Principiul profilaxiei rămâne actual și în zilele noastre, necătând la succesele obținute în domeniul chirurgiei, elaborarea permanentă a medicamentelor noi.
Profilaxia este principiul de bază al ocrotirii sănătății, datoria sfântă a lucrătorilor medicali constă în realizarea măsurilor de prevenire a acutizării recidivelor și complicațiilor la oamenii bolnavi. Activitatea de profilaxie și curativă sunt invizibile, ele se completează reciproc.
Deci, profilaxia este un sistem unic de măsuri guvernamentale, sociale și medicale, orientate spre menținerea și fortificarea sănătății populației, educarea generației tinere sănătoase, sporirea capacității de muncă și a longevității oamenilor. (R.D.Gabovici și a., 1991) [37].
Organismul omului coexistă permanent într-o strânsă interrelație cu mediul înconjurător, inclusiv cu mediul social. Atât timp cât organismul se menține în starea de echilibru cu mediul, manifestând capacitatea necesară de rezistență și adaptare la schimbările acestuia, omul este sănătos. Sănătatea însă nu înseamnă doar absența bolii, deoarece buna stare a organismului uman nu depinde numai de echilibrul fizic. Omul are nevoie și de un echilibru armonios sub aspect social.
Sănătatea, după definiția Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), este integritatea sau buna stare fizică, psihică și socială a persoanei și a populației.
În această formulare, foarte generală, este luată în considerare starea sănătății omului ca individ sub aspectul funcțiilor fiziologice ale organismului său și în conformitate cu acțiunea diverșilor factori endogeni și exogeni, inclusiv factorii social-economici.
Buna stare fizică, primul component al sănătății, permite asigurarea condițiilor sanitare și sociale pentru creșterea și dezvoltarea armonioasă a organismului, pentru buna funcționare și integritate a sistemelor și organelor individului, pentru o capacitate bună de muncă.
Componentul al doilea, sănătatea psihică, reprezintă capacitatea de a stabili relații armonioase cu factorii mediului ambiant, ceea ce înseamnă crearea condițiilor pentru integritatea corespunzătoare a individului în familie, grup, comunitate de trai, dezvoltarea personalității.
Aceste componente ale sănătății se află într-o strânsă interdependență cu latura socială a existenței individului, care cuprinde: munca, mediul și modul de viață, relațiile dintre oameni.
În legea privind supravegherea de stat a sănătății publice se definesc următoarele noțiuni referitor la sănătate: promovarea sănătății, protecția sănătății , risc pentru sănătate, sănătate individuală, sănătate ocupaționlă, sănătate publică, servicii de sănătate publică, stare de urgență în sănătate publică, supravegherea de stat a sănătății publice, urgență de sănătate publică (vezi legea Parlamentului Republicii Moldova privind supravegherea de stat a sănătății publice nr. 10 din 2009).
Există definiții în care sănătatea populației e tratată ca proces, ca o măsură a vitalității, ca o nouă calitate etc. Majoritatea savanților consideră însă că sănătatea populației este o noțiune statistică ce se caracterizează printr-o totalitate de indicatori demografici, indicatori ai dezvoltării fizice și indicatori ai morbidității și invalidității.
Deci, sănătatea populației și a unor colective mari este determinată de un complex de indicatori demografici: natalitatea, mortalitatea, sporul populației, morbiditatea, raportate la o anumită perioadă de timp, la un anumit teritoriu și la un număr concret de populație. Natalitatea este numărul de nașteri la o mie de locuitori. Mortalitatea generală reprezintă numărul de decese la o mie de locuitori, sporul populației este diferența dintre natalitate și mortalitatea generală la o mie de locuitori, mortalitatea infantilă – numărul de decese ale copiilor sub un an raportat la o mie de născuți vii, morbiditatea generală — cazurile noi de îmbolnăviri la o mie de locuitori, morbiditatea cu incapacitate temporară de muncă – raportul cazurilor noi de îmbolnăvire însoțite de incapacitate temporară de muncă la o sută de salariați.
1.2. Factorii de mediu și sănătatea
Sănătatea este rezultatul interacțiunii dintre om și factorii de mediu, care contribuie la adaptarea omului la mediul înconjurător.
Profesorul dr. Sergiu Mănescu consideră că sănătatea, ca și boala, recunoaște o serie de factori ce o determină, factori ce pot fi denumiți factori etiologici ai sănătății, adică se poate vorbi de o etiologie a sănătății, așa cum vorbim de o etiologie a bolilor. Factorii care acționează asupra organismului pot fi externi și interni.
Factorii externi care acționează asupra organismului se mai numesc factori de mediu sau factori ecologici. În mod deosebit factorii externi sau de mediu au o influență mare și bine cunoascută asupra sănătății. Astfel, factorii interni pot rămîne fără rezultat în cazul lipsei factorilor de mediu declanșatori ai bolii sau tulburărilor respective. În această privință, de cele mai multe ori starea de sănătate nu este altceva decît interrelația dintre factorii interni și factorii externi, în care uneori cu greu poate fi diferențiată ponderea unora sau altora din factori. Cu toate acestea cei mai mulți autori consideră factorii ecologici sau de mediu ca avînd un rol hotărîtor; ei formează obiectul igienei.
Intervenția factorilor externi în determinarea stării de sănătate poate fi în unele cazuri pusă în evidență cu ușurință; este cazul, în mod deosebit, de acele situații în care acționează un singur factor sau acțiunea sa este directă, ca în cazul unor boli infecțioase. În alte cazuri însă, în care acțiunea este indirectă sau în care intervin mai mulți factori, diferențierea rolului fiecărui factor în parte este deosebit de dificilă, ca în cazul bolilor cardiovasculare cu etiologie multifactorială.
Factorii externi pot fi grupați în: factori fizici, sunt temperatura, umiditatea și mișcarea aerului, presiunea atmosferică, radiația solară, zgomotul, vibrațiile, radiația ionizantă etc., care au o influență energetică asupra organismului – calorică, electromagnetică, acustică de gravitație ș.a. Mulți dintre factorii enumerați prezintă o necesitate vitală pentru organism, de exemplu, o anumită temparatură a aerului, presiunea atmosferică, radiația solară. În aceste cazuri, însă, tot acești factori pot avea o influență nocivă. De exemplu, temperatura înaltă a aerului poate provoca o supraîncălzire a organismului pînă la șoc termic, zgomotul excesiv poate leza aparatul vestibular și provoca surditatea, radiația actinică intensă poate cauza boala actinică ș.a.; factori chimici sunt diferite elemente sau substanțe chimice existente în natură sau sunt sintetizate de om așa ca elementele chimice și compușii aerului, apei, solului, alimentelor sau ale combinațiilor lor.
Multe elemente chimice și compușii lor sunt necesare pentru activitatea normală a organismului. Dar, în alte cazuri, tot ele pot fi cauza bolilor: de exemplu, carența de iod în produsele alimentare poate cauza dereglarea funcției glandei tiroide și apariția gușei endemice; insuficiența de oxigen în aer provoacă hipoxia; prezența substanțelor toxice în concentrații sporite în aerul încăperilor de producție (oxid de carbon, clor, etc.) poate cauza intoxicații; factori biologici – sunt bacteriile, microorganismele patogene, virusurile, helminții, micobacteriile etc. Pătrunzînd în organism prin căile respiratorii, aparatul digestiv, prin piele acești factori pot cauza boli contagioase, micoze, helmintoze. Unii agenți patogeni, infectînd produsele alimentare pot provoca intoxicații alimentare și alte boli; factori sociali – consecințe ale acțiunii omului asupra mediului sau al interrelațiilor dintre oameni. Omul trăiește în mediul social și este supus acțiunii factorilor psihogeni (informativi), adică excitanțiilor sistemului al doilea de semnalizare. Cuvîntul rostit, scris, interrelațiile din colectiv pot provoca diferite stări psihologice (bucurie, grijă, supărare), acestea din urmă influențînd prin intermediul sistemului cortico-visceral funcțiile integral fiziologice ale organismului.
I. P. Pavlov considera cuvîntul drept cel mai puternic excitant pentru organismul uman. S-a stabilit, că emoțiile pozitive influențează pozitiv funcțiile viscerale – se ameliorează circulația sangvină a creerului, se stabilizează tensiunea arterială, iar emoțile negative, stresul psihogen, încordarea psihico-nervoasă cu acțiine cronică pot provoca diferite modificări patologice în organism. Factorii psihogeni în mare măsură influențează morbiditatea, în special a sistemului nervos central. Exemplu de astfel de boli sunt infarctul miocardului, hipertonia, diabetul, ulcerul gastric și duodenal etc.
Factorii externi mai pot fi clasificați ca factori naturali (apa, aerul, solul) și factori artificiali (locuința, îmbrăcămintea, alimentația) și factorii sociali.
Deci, asupra omului influențează atît factorii naturali, cît și cei artificiali și sociali – relațiile de producție, condițiile de trai, de alimentație, condițiile și caracterul muncii ș.a.,aceștia fiind primordiali și determinînd astfel sănătatea și morbiditatea în societate. Studiile cauzei morbidității au determinat anume prelevarea factorilor sociali în răspîndirea bolilor.
Omul este influențat de factorii mediului estern și poate influența asupra lor pentru ași menține sănătatea, ameliorîndu-și condițiile de muncă, trai, alimentație.
Factorii interni cuprind factorii genetici, constituționali, care determină afecțiunile genetice. Factorii interni pot avea o influență decisivă în producerea anumitor boli sau afecțiuni cunoscute sub denumirea de boli genetice sau ereditare. Un bun exemplu îl reprezintă unele dismetabolii grave ca hemogloginopatiile ereditare în care rolul factorilor interni – defecte genetice – este hotărîtor. Numărul acestor boli este însă, cel puțin în prezent, limitat. Dar, factorii interni au o importanță mult mai mare în determinarea anumitor predispoziții față de acțiunea factorilor externi în producerea unor afecțiuni sau altfel spus, factorii interni – genetici acționează în mare măsură ca factorii predispozanți. În acest sens putem da exemplu diabetul, boală care este considerată a avea o componeneță genetică, dar care nu apar decît la persoanele cu alimentație defectuasă, dezechilibrată, cu suprasolicitarea pancreatică.
Indiferent de originea și felul lor, factorii mediului pot fi împărțiți în două clase și anume: factori sanogeni și factori patogeni. Factorii sanogeni au o acțiune benefică asupra organismului, contribuind la menținerea și fortificarea sănătății. Factorii patogeni sunt factori ecologici, care au o acțiune nefavorabilă asupra organismului, alterarând starea sănătății. Cunoașterea factorilor sanogeni are importanță deosebită în menținerea și ameliorarea sănătății, iar cunoașterea factorilor patogeni oferă posibilitatea de a-i înlătura sau de a le| limita acțiunea asupra organismului.
Prezența factorilor patogeni și influența lor asupra organismului nu întotdeauna conduc la apariția patologiei în momentul acțiunii. Deseori afecțiunea se manifestă după o perioadă îndelungată de acțiune a lor. Profesorul S. Mănescu consideră că factorii patogeni respectivi formează ceea ce denumim astăzi factori de risc sau factori capabili de a produce îmbolnăvirea.
După gradul de influență asupra organismului, factorii de risc au fost clasificați în următoarele grupe:
1. Modul de viață nesănătos – factorii sociali:
Alimentația incorectă; supraalimentația; fumatul; drogurile; consumul de alcool; abuzul de medicamente; condițiile nefavorabile de munc, stresul; adinamia; hipodinamia; urbanizarea; condițiile nefavorabile de trai; relațiile nenormale în familie; modul de viață sedentar etc.
2. Factorii biologici, genetica:
– factorii ereditari; predispunerea personală față de bolile genetice, constituționale, degenerative..
3. Mediul ambiant nefavorabil:
condițiile climaterice nefavorabile; poluarea intensă a aerului, apei, solului cu substanțe cancerogene; schimbări bruște ale condițiilor climaterice; expunerea excesivă la razele solare.
4. Factorii de risc cu referire la asistența medicală:
inefectivitatea măsurilor profilactice, calitatea insuficientă a asistentei medicale; asistența medicală târzie.
Cunoașterea și determinarea factorilor de risc constituie, poate, cea mai valoroasă contribuție pentru menținerea și promovarea sănătății.
Influența factorilor de mediu asupra organismului uman poate fi diversă și depinde de gradul de nocivitate și de durata de acțiune a lor.
Factorul nociv al mediului extern se află într-o cantitate improprie mediului dat, acționând în timp și exercitând o acțiune nefavorabilă asupra sănătății, dispoziției și capacității de muncă a omului. Spre exemplu, acțiunea unei cantități mari de substanță toxică pătrunsă în organism într-un timp scurt provoacă o intoxicație acută, iar acțiunea îndelungată a unor doze relativ mici de substanță toxică provoacă o intoxicație cronică.
Mediul extern acțiunează asupra organismului în diferite forme: substanță, energie, biote etc.
Mediul extern este un sistem de obiecte și fenomene naturale și antropogene care înconjoară permanent omul (Gh. I. Rumeanțev și coaut. 2000) [160].
Divizarea mediului extern în factori naturali și antropogeni este convențională, deoarece acțiunea lor se află întotdeauna într-o corelație strânsă. Spre exemplu, condițiile climaterice, în mare măsură, determină condițiile de insolație a încăperilor, dictează arhitectura localităților. în același timp, influența antropogenă asupra mediului extern duce la poluarea aerului atmosferic, provocînd schimbarea climatului, micșorarea intensității radiației solare. Destul de pronunțată în epoca industrializării, această influență s-a manifestat pregnant și în condițiile revoluției tehnico-științifice.
Până la industrializare, cantitatea factorilor nocivi și a poluanților era limitată, fiind constituită din substanțe de origine organică. Autopurificarea biosferică era suficientă, încât nu se observa acumularea unor cantități mari de substanțe toxice.
În epoca revoluției tehnico-științifice situația s-a schimbat brusc. În prezent biosfera este poluată intens cu diverse substanțe toxice. Procesele de autopurificare din mediul extern nu pot compensa afluxul de noxe, ce provoacă pericolul dereglării echilibrului ecologic. În legătură cu aceasta, una dintre problemele majore ale contemporaneității este elaborarea măsurilor de protecție a biosferei de poluanți.
Factorii nocivi se formează în mediul extern fie pe calea pătrunderii nemijlocite a substanței de la sursa generatoare, fie ca rezultat al transformărilor multiple ale poluanților în biosferă.
Sursele obișnuite de poluare sunt diferite procese tehnologice, în urma cărora în aer, sol, apă sunt aruncate deșeuri lichide, solide și gazoase. Datorită proceselor de migrare a substanțelor toxice în diverse obiecte ale mediului este posibilă răspândirea poluanților în mediul extern.
Multe substanțe pot fi depozitate un termen îndelungat într-un obiect din mediul extern și pe măsura acumulării, concentrația lor va crește. De aceea, la evaluarea gradului de poluare a anumitor obiecte ale mediului extern vor fi luate în considerare particularitățile de depozitare și de poluare la migrarea substanțelor nocive dintr-un obiect în altul. Spre exemplu, deșeurile radioactive, nimerind în rezervoarele de apă, se dizolvă, iar în bioplancton, alge și animale acvatice are loc acumularea intensivă a substanțelor radioactive.
Iată de ce, deși concentrația substanțelor radioactive în apa rezervorului nu depășește limitele admisibile, în organismele vegetale și animale ea va fi considerabilă, iar examinarea doar a probelor de apă nu va reflecta migrația reală a substanțelor radioactive în rezervorul de apă și caracteristica igienică completă.
1.3. Penetrarea agenților nocivi în organism
Căile de penetrare a agenților nocivi în organism sunt diverse: prin inspirație sau prin tractul gastrointestinal (cu apa sau produsele alimentare), prin piele. Anumiți factori ai mediului extern (de exemplu cei fizici: lumina, zgomotul, vibrația) influențează organismul prin analizatorii vizual, auditiv etc. Alți factori fizici, cum ar fi radiațiile ionizante, nu sunt percepute de către organele de simț și acționează simultan asupra tuturor organelor și sistemelor organismului.
Căile de penetrare a agenților nocivi determină:
1) localizarea diferită a acțiunii lor în organism;
2) particularitățile manifestărilor clinice care apar ca rezultat al acestei acțiuni.
De menționat că, în ultimul timp, tot mai frecvent apar condiții pentru pătrunderea simultană a unuia și aceluiași agent nociv pe cale respiratorie, prin tractul gastrointestinal și prin piele. În alte cazuri, asupra organismului pot acționa în același timp factori nocivi diferiți după natura lor. Spre exemplu, este posibilă acțiunea simultană a unor substanțe toxice, a zgomotului și condițiilor microclimatice nefavorabile. În prezent anume o astfel de acțiune combinată (mixtă) a factorilor nocivi se întâlnește cel mai frecvent.
Toți factorii nocivi ai mediului extern exercită influență asupra unui sau altui obiect. În primul rând, obiectul influenței este organismul uman, dar este posibilă acțiunea și asupra vegetației. Igiena studiază influența factorilor nocivi asupra stării sănătății populației din localitățile urbane și rurale, colectivelor muncitorești, copiilor și adolescenților, militarilor etc. Din punct de vedere al stării sănătății, aceste colective sunt neomogene. Populația este neomogenă după vârstă și sex; sunt nu numai oameni sănătoși, apți de muncă, dar și copii de toate vârstele, bătrânii și persoane bolnave. O particularitate a colectivelor de producere este pericolul potențial al scăderii, rezistenței organismului la alți factori dăunători ai mediului extern. Colectivele școlare au particularitățile lor, deoarece copiii și adolescenții cresc și se dezvoltă, circumstanțe ce exercită o anumită influență asupra sănătății lor. Militarii sunt oameni sănătoși, în special bărbații de vârstă activă.
În aspect igienic trebuie examinată și influența nocivă a. factorilor mediului extern asupra populației umane în general, atunci când aceștia acționează la nivel genetic.
Acțiunea factorilor nocivi ai mediului extern asupra organismului este apreciată după:
dauna adusă sănătății omului, care se poate manifesta prin intoxicații în forme acute, subacute sau cronice;
modificări genetice, boli sanguine etc;
înrăutățirea condițiilor sanitare de trai și activitate a populației. Astfel, poluarea atmosferei are drept consecință scăderea intensității radiației ultraviolete, pieirea florei, înrăutățirea condițiilor climatice. Trebuie amintită dauna economică și estetică adusă societății prin impurificarea biosferei.
Prin urmare, la evaluarea igienică a mediului extern se examinează un spectru larg de probleme:
particularitățile factorilor nocivi (originea, modul de acțiune a lor);
– condițiile de pătrundere a factorilor nocivi în mediul ambiant și interacțiunea lor cu biosfera;
– căile de penetrare a factorilor nocivi în organismul omului;
particularitățile colectivităților aflate sub acțiunea factorilor nocivi;
– efectele acțiunii factorilor nocivi (influența asupra sănătății oamenilor, asupra diverselor aspecte ale societății).
În aspect practic studierea igienei generale este însușirea metodelor de cercetare, utilizate în activitatea medicului.
În igienă se disting două categorii de metode de cercetare:
factorilor mediului extern;
reacției organismului Ia acțiunea factorilor mediului.
Fiecare nouă etapă în dezvoltarea igienei înseamnă modificarea și extinderea metodelor de cercetare.
Prima etapă a dezvoltării igienei se caracterizează prin utilizarea predominantă a metodei de avizare (descriere), observație sanitară și a metodelor organoleptice. Deoarece Igiena trebuia să dea o apreciere sanitară a stării locuințelor, aerului, produselor alimentare, în acest scop se efectuau avizări (descrieri), observații sanitaro topografice ale localităților, locuințelor, surselor de apă, pentru a depista sursele de poluare, caracterul răspândirii "poluanților".
În perioada de stabilire a igienei ca știință observația era unica metodă, care, de altfel, nu și-a pierdut actualitatea. Prin această metodă se poate determina starea generală a obiectului, se pot trasa volumul și caracterul investigațiilor de laborator necesare. Și totuși, pentru o evaluare amplă calitativă și cantitativă a factorilor mediului ambiant, metoda de observație nu e suficientă și de aceea se aplică și metode fizice, chimice, de laborator — investigații bacteriologice, toxicologice, clinice, statistice etc.
Prin metode fizice se determină condițiile microclimatice din încăperi, parametrii zgomotului, vibrației, radiației calorice etc.
Prin metode chimice se determină poluanții din mediul aerian, calitatea apei, valoarea nutritivă a alimentelor etc. Astfel, în practica sanitară a fost implementată expertiza sanitară, ca metodă de apreciere complexă a diferitelor proprietăți ale mediului.
In afară de aceasta, investigațiile igienice sunt completate cu noi metode fizico – chimice și radiologice. Aceste metode sunt specifice, foarte sensibile și exacte. în unele cazuri se aplică metode expres de studiere.
Se consideră de perspectivă metodele cromatospectrometrice, cromatografîa gazelor, absorbția atomică, polarografia, spectrofotometria. Prin aceste metode se identifică și determinarea cantitativă a diferitelor substanțe chimice din aer, apă, sol, substraturi biologice și alte medii.
Metodele bacteriologice sunt utilizate pentru determinarea gradului de contaminare cu agenți patogeni a aerului, apei, solului, produselor alimentare etc.
Prin metodele experimentale toxicologice și biologice, în special experimentându-se pe animale de laborator, se determină influența diverșilor compuși chimici asupra organismului, se stabilesc concentrațiile maximal admisibile (CMA) în apă, aer, sol.
Folosind metodele clinice, se pot determina modificările ce se produc în organism în urma acțiunii factorilor de mediu. Aceste modificări pot fi depistate în timpul examenelor medicale și al observațiilor în clinici.
1.4. Normarea igienică
În anii 40 ai secolului XX s-a dezvoltat direcția de normare igienică a concentrației factorilor nocivi ai mediului. Normarea igienică trebuie să asigure un nivel al factorilor nocivi în limitele inofensive pentru sănătatea și viața activă a populației. După R. Gabovici (1991), normativul igienic prevede diapazonul strict determinat al factorului mediului extern, care acționează în mod optim sau este cel puțin inofensiv pentru activitatea și sănătatea persoanei, populației și generațiilor viitoare. Parametrii factorilor normați trebuie să asigure menținerea sănătății, la o acțiune de durată îndelungată, să nu genereze în organism modificări patologice nici în perioada apropiată (acțiune toxică, alergică), nici în cele mai târzii (teratogenă, embriotropă, cancerigenă, mutagenă).
După S. Mănescu (1993) [50], prin normele sanitare se înțeleg limitele concentrațiilor sau nivelurilor admise pentru factori de mediu pentru ca aceștia să nu-și exercite efectele nocive asupra organismului și sănătății populației. De cele mai multe ori aceste limite sunt concentrații maxime admise pentru diferiți factori de mediu ca substanțe toxice, radiații ioniuante, microorganisme etc., dar tot atât de bine pot fi și limite minime, ca aportul de substanțe nutritive, sau unii factori fizice – temperatura, luminozitatea, etc.
La baza elaborării normelor sanitare stau o serie de criterii care stabilesc relația existentă între intensitatea, frecvența și durata expunerii la unii factori de mediu a populației și riscul sau amploarea unui fenomen nedorit pentru om, precum și situația prezenței concomitente a mai multor factori de risc în același mediu sau a aceluiași factor în mai mulți factori de mediu (exemplu pumb în aer, în apă, în alimente, la locul de muncă), cea ce duce la potențarea acțiunii factorilor sau fcatorilor respectivi. Criteriile sanitare se urmăresc prin studii experiemntale și /sau epidemiologice, la baza elaborării lor stînd totdeauna relația doză-efect.
După R.Gabovici [37] obiectele supuse normării sunt:
1. Concentrațiile maxime admisibile ale componenților chimici nocivi din aer (atmosfera localităților, încăperilor, zonelor de protecție), sol, apă, alimente.
2. Nivele și dozele maxime admisibile ale factorilor fizici antropogeni: praful, zgomotul, vibrațiile, energia electromagnetică, radiația actinică, etc.
3. Parametrii optimi și cei admisibili (maximuri și minimuri) ai microclimei, iluminației, radiației solare și ultraviolete, presiunii atmosferice etc.
4. Componența optimă și admisibilă a rației alimentare, apei potabile.
Normativele igienice sunt valabile într-o măsură și pentru alți factori și condiții ale mediului ambiant (suprafața și volumul încăperilor locative, de producție, normativele igienice pentru mobilierul școlar, utilajul tehnic, calitățile stofei pentru haine, ale materialelor de construcții etc.).
Obiectele principale care necesită normarea igienică se împart arbitrar în două grupuri. Primul grup include factorii de origine antropogenă, care pot avea în fond o acțiune nocivă și care nu sunt indispensabili pentru organism (zgomotul, vibrația, radiația ionozantă ș.a.) și pentru care se stabilesc numai concentrația, nivelul și doza maximă admisibilă (C.Max.A., D.Max.A.).
La grupul al doilea se referă factorii naturali, care sunt necesari organismului uman (substanțele nutritive, radiația saloră, factorii microclimatici etc.). Pentru acești factori se elaborează normative optime, minime și maxime admisibile. Dacă factorii mediului ambiant are o acțiune directă ( fiziologică) și indirectă ( prin intermediul mediului extern) în procesull studierii se supun toate modurile de acțiune a lui asupra organismului uman și se elabozează normativele igienice complexe. De exemplu, pentru a norma cantitatea unei substanțe toxice în apa unui bazin se determină mai întîi parametrii (concentrațiile) ei, care influențează negativ organoleptica apei, se determică proprietățile toxice parametrii sanitaro-toxicologice (parametrii sanitaro-toxicologici) care influențează autoepurarea apei (indice sanitar). Concentrațiile maxime admisibile se stabilesc după acel indice al nocivității, care dă modificările minime ale apei. Acesta este indicele limitativ (S.N.Cerkinschi) [164].
Pentru normarea igienică o mare importanță are: 1) posibilitatea de a extrapola datele obținute în experiment pe animale asupra oamenilor, 2) noțiunea despre limita minimă de acțiune nocivă, deoarece C.Max.A. sau N.Max.A. trebuie să fie și mai mici decât limitele minime. Datele experimentale obținiue la animale în studii toxicologice și ale unor factori fizici în majoritatea cazurilor se extrapolează asupra oamenilor. Pentru sporirea gradului de siguranță a normativelor în cazurile de extrapolare a rezultatelor experimentale asupra oamenilor e necesar de a utiliza așa numitul „coeficient de exatrapolare” sau de rezervă. Acești coeficienți prevăd micșorarae concentrațiilor maxime admisibile obținute experimental de 10…100 de ori, în dependență de gradul de toxicitate și efectul cumulativ al toxinelor.în ultimul timp coeficienții de extrapolare se calculeată cu o precizie mai mare, luându-se în considerație, ce animale au fost luate pentru experiment și caracterul acțiunii substanței toxice.
Este dificilă extrapolarea de la „mediul pentru animale” la „mediul pentru populație”, deoarece va trebui să ținem cont de diferite stări,caracteristice pentru populația întreagă (vârstă, boli, graviditate) stări care determină sensibilitatea specifică, diferențiată la agenții nocivi normați.
De aici rezultă, că acțiunea factorilor asupra populației în mare măsură depinde de legitatea cazuisticii, mai mult decât în cazul experimentului. Teoretic această problemă încă nu poate fi soluționată. Practic normarea igienică se efectuează prin mărirea numărului de modificări ale grupelor de animale în experiment (după vârstă, animale însărcinate, cu modele de boli) și coeficientului de extrapolare și prin controlul obligatoriu se calculează C.Max.A. sau N.Max.A normate în condiții naturale.
În prezent se studiază minuțios (prin metoda de extrapolare) influența factorilor nocivi, care pot avea acțiuni alergice, gonadotropice, embriotoxice, mutagene și cancerigene.
O altă problemă importantă de studiu este determinarea limitei minime de acțiune a factorilor nocivi. Unii savanți consideră, că trebuie diferențiată acțiunea minimă biologică de acțiune minimă nocivă, deoarece la acțiunea factorului modificările fiziologice și biochimice la început au un caracter adaptiv. Dacă în continuare modificările fiziologico-biochimice au un caracter compensator-adaptiv, acțiunea noxei a trecut la faza următoare, cea minimă nocivă. În acest caz noxele prezintă un interes din punct de vedere igienic. Apare problema complicată – se poate oare stabili experimental hotarul dintre procesele de adaptare și cele compensatorii? Aici trebuie luate în considerație următoarele fapte. Importanță igienică au noxele care dau modificări persistente (spre exemplu, pe parcursul unei luni) care progresează cu timpul. Se recomandă, ca în timpul studierii să se administreze organismului în experiment diferite încărcături-solicitații funcționale (hipoxie, încordare fizică, preparate farmacologice etc.), care ne vor permite să comparăm procesele adaptive ale animalelor în experiment cu ale celor din grupul de control.
Dacă reacțiile organismului întrec limitele fiziologice aceasta semnalizează despre limitarea, scăderea posibilităților adaptive. O mai mare pondere au indicii integrali de determinare a stării organismului (greutatea, temperatura corpului, starea funcțională a sistemului nervos central, cantitatea de glucoză în sânge, etc.). Schimbarea acestor indici determină dezechilibrul relativ între organism și mediul ambiant. Modificările la nivel de organ, la nivel tisular și molecular nu prezintă un interes deosebit, dacă noxa acționează la nivel biologic. Se recomandă de asemenea de a lua în considerație gradul de „rigiditate” a diferitor funcții ale organismului, unele din ele fiind labile, altele, din contra, foarte persistente (de exemplu, temperatura corpului , cantitatea de zahăr în sânge).
Modificările indicilor funcțiilor constante demonsrează importanța lor igienică. Din cele relatate reiese, că limita minimă de acțiune se numește acea concentrație a noxei în mediul ambiant, care provoacă în organismul uman modificări, ce întrec posibilitățile adaptive-compensatorii.
Alți savanți consideră, că hotarul dintre reacțiile de adaptare și cele compensatorii este atât de arbitrar, încât e mai corect să numim limita minimă de acțiune acea concentrație a noxei, care dă în experiment modificări fiziologice și biochimice statistic veridice (față de animalele de control). Reieșind din această concepție, limita minimă de acțiune, deci și concentrația maximă admisibilă va fi ceva mai mică. La acest mod de determinare se recurge în caz de stabilire a C.Max.A. a factorilor nocivi, care acționează asupra întregii populații. Oponenții acestei metode argumentează dezacordul lor ptin faptul, că stabilirea limitei minime de acțiune depinde de gradul de precizie al investigațiilor fiziologice și biochimice. Cu cât metodele sunt mai precise, cu atât concentrația limitei de acțiune a noxei va fi mai mică. Anume această concepție a fost pusă la baza corectării normativelor anterioare, ajungându-se nu la mărirea , ci la micșorarea lor.
Un grup de savanți a ajuns la concluzia, că noxele cu acțiune mutagenă, cancerigenă în genere nu au limite minime de acțiune , adică orice doză, cât de mică, nimerind în organism, sporește riscul de apariție a tumorii (mutației), iar gradul de risc e direct proporțional dozei și numărului de oameni care au fost supuși acțiunii substanței cancerigene (mutagene). Această concepție stă la baza acțiunii cancerigene și mutagene a radiației ionizante și e recunoscută de comitetul Internațional de protecție actinică, care consideră, că radiația ionozantă folosită nu trebuie să provoace mai multe mutații decât acțiunea spontană a altor factori ai mediului ambiant. Datele despre acțiunea nelimitată a radiației ionizante au fost obținute pe baza cercetărilor statistico-epidemiologice. Concepția despre acțiunea nelimitată a radiației ionizante este „rigidă”, deci argumentează protejarea mai sigură a sănătății omului de așa factori nocivi cum sunt mutagenii și cancerigenii.
Totuși s-a constatat experimental, că, acționând asupra animalelor cu doze descrescânde de substanțe cencerigene, pot fi obținute așa cantități, de la care tumorile la animalele de laborator apar cu aceeași frecvență, ca și la cele de control. Aceasta se explică prin faptul, că o bună parte din cancerigenul nimerit în organism nu se asimilează, nu atinge receptorii nervoși. Contra concepției de acțiune nelimitată mărturisește și faptul că dozele, care induc tumorile (mutațiile) sunt absolut diferite pentru diferite substanțe. În afară de aceasta numărul de animale, care se folosesc în experiment, nu ne permite să facem deducții precise. Astfel, dacă substanța cencerigenă provoacă 2000 unități de tumori din 1000000, atunci la 100 de animale, care au fost luate în experiment, numărul de tumori se reduce respectiv la 0,2 unități. De aici rezultă, că apariția tumorii e puțin probabilă. Adepții concepției acțiunii nelimitate a noxelor propun să se determine corelația „doză-efect” pentru 4-6 doze de substanță cancerigenă (mutagenă). Extrapolând rezultatele obținute în limita dozelor mici, se determină doza Max.A. care e puțin mai mare decât cea, care provoacă patologii spontane.
Să analizăm un sistem metodologic de argumentare a normativului igienic pentru o oarecare substanță nocivă. La prima etapă de studiu se determină proprietățile fizico-chimice ale acestei substanțe, se elaborează metoda de determinare cantitativă a ei în diverse medii, se detremină modul de acțiune asupra omului în timp, în limitele intensității, se studiază căile de pătrundere a substanței în organism, migrația ei în diverse componente ale mediului, se calculează matematic pronosticul acțiunii substanței în medii diferite.
La etapa a doua se studiază acțiunea directă a noxelor asupra organismului. În procesul experimentelor de acuitate se stabilesc parametrii toxicologici inițiali ai substanței, adică se stabilesc dozele (D.L.50) sau concentrațiile letale 50 (C.L.50), dozele limite acute (D.Limac) ș.a. Cunoscând proprietățile fizico-chimice ale substanței, caracteristica ei toxicologică primară (în experiment de acuitate) se calculează prin metode matematice concentrația maximă admisibilă aproximativă. Apoi în decursul a 1-2 luni se efectuează experimentul de subacuitate pe parcursul căruia se determină proprietățile cumulative ale substanței, sistemele și organele vulnerabile la acțiune, se precizează patogeneza acțiunii toxice și căile de eliminare.
În continuare se recurge la experimentul cronicității, durata căruia depinde de sarcinile înaintate: de regulă, în condiții de laborator durează 4-6 luni, dacă se modelează condițiile de producție – 8-12 luni, în cazul când se studiază procesul de îmbătrânire sau de inducție a tumorilor 24- 36 luni.
Pe parcursul experimentelor se studiază integral starea sănătății animalelor de laborator, starea sistemelor de reglare, proceselor funcționale și histomorfologice ale organelor și proceselor metabolice (activitatea fermenților), influența probelor fiziologice asupra procesului de intoxicație. Toate aceste investigații ne permit să stabilim dozele sau concentrațiile limite și minim reactive (Limch), cunoscând dozele de actiune minim reactive, pe baza datelor sanitaro-epidemiologice se determină concentrațiile maxime admisibile ale substanței.
În unele cazuri acțiunea embriotpxică, gonodotropă sau alergică poate fi mai pronunțată decât însăți intoxicația, de aceea studiul acestor proprietăți ale substanțelor se face pe parcursul experimentului cronicității.
La normarea factorilor nocivi trebuie să se țină cont, că asupra omului acționează nu unul, ci mai mulți factori concomitent. Referitor la acest fapt a fost adaptată terminologia următoare: acțiunea combinată – acțiunea mai multor factori nocivi de același gen, spre exemplu, a câtorva substanțe chimice; acțiune de îmbinare (sumară) – acțiunea concomitentă a factorilor de natură diferită, spre exemplu, acțiunea unei substanțe chimice și a radiației ultraviolete, a substanței chimice – zgomotul etc.
Acțiunea complexă are loc atunci, când o noxă oarecare (de exemplu o toxină, un radionuclid pătrunde în organism prin diferite căi – digestivă, respiratorie, cutanată). Putem înregistra în acelaș timp acțiunea complexă și cea sumară.
În afară de normative în practica igienică se folosesc indici sanitari indirecți, pe baza cărora se apreciază starea sanitară a bazinelor de apă, aerului, produselor alimentare etc. în starea inițială și după efectuarea măsurilor de asanare. (R.D.Garbovici, 1991) [37].
1.5. Principiile de bază a teoriei normării factorilor externi
Teoria normării factorilor externi ce influențează organismul uman e bazată pe următoarele principii:
1. Principiul indicațiilor medicale primare. La normarea parametrilor maximi de acțiune a factorilor nocivi ambianți se vor lua în considerare numai particularitățile de influență a factorului asupra organismului uman și asupra condițiilor de mediu. Principiul de indicații medicale primare prevede anticiparea cercetărilor științifice pentru stabilirea normativelor apariției și aplicării factorilor noi în practică.
2. Principiul de diferențiere a reacțiilor biologice. În funcție de reacțiile organismului la acțiunea unui anumit factor chimic, se pot determina următorii parametri de reacții biologice: mortalitate, morbiditate, manifestări fiziologice și biochimice ale patologiei cauzate de acest factor, modificări în organism de natură necunoscută, acumularea poluantului chimic în organe și țesuturi. Reacțiile biologice la influența factorilor pot fi reprezentate în formă de piramidă (fig. l) acțiunea maximă a factorului (mortalitatea) corespunde reacțiilor minime (vârful piramidei), iar acțiunea minimă (acumularea poluantului in țesuturi) – reacțiilor maxime (baza piramidei).
O astfel de repartizare a reacțiilor biologice la unul și același factor are mai multe cauze și anume: intensitatea de acțiune a factorului respectiv gradul de toxicitate (virulență), modificările intensității de acțiune, accelerării acestei intensități, durata de acțiune pe de o parte, iar pe de altă parte — starea organismului, gradul de rezistență la noxă.
Gradul de rezistență a organismului față de noxă e un indice relativ, el poate depinde de particularitățile ereditare, de vârstă, sex, starea fiziologică în timpul acțiunii factorului nociv, de reactivitatea organismului, de morbiditatea anterioară etc. Din cele expuse mai sus rezultă că la acțiunea noxelor exterioare unele persoane se îmbolnăvesc, altele nu, dar normativele igienice se stabilesc luându-se în considerare reacțiile biologice ale celor mai vulnerabile grupe de persoane (copii, bătrîni, gravide).
Prin urmare, normativele igienice se stabilesc pentru grupurile de populație mai sensibile și de aceea acțiunea factorilor trebuie să fie mai joasă decât reacțiile protectoare de adaptare.
1
2
3
4
5
Fig. 1. Reprezentarea populației după indicii de acțiune: 1 – mortalitate; 2 – morbiditate; 3 – patologii clinic vădite; 4 – modificări de etiologie necunoscută; 5 – acumularea toxicului în organe și țesuturi.
3. Principiul de specificare a obiectivelor de protecție sanitară. – Aerul, apa, solul, produsele alimentare – posedă anumite particularități fizico-chimice, particularități destul de variate și schimbătoare. Prin urmare, acțiunea lor asupra organismului e diferită, fapt ce se ia în considerare la determinarea normativelor igienice pentru fiecare mediu aparte. Astfel, se stabilesc normative igienice pentru fiecare obiectiv aparte (pentru aerul zonelor de producere și pentru cel atmosferic, pentru apa potabilă și cea din surse, pentru produsele alimentare etc).
În funcție de mediu, de originea factorilor nocivi, se precizează concentrațiile, cantitățile și nivelele maxime admisibile pentru substanțe chimice, factori fizici.
4. Principiul de evidențiere a tuturor acțiunilor nefavorabile posibile. Fiecare factor al mediului poate avea o anumită influență asupra organismului uman.
Metodologia de normare igienică prevede anumite gradații ale acțiunii nocive, valorile cărora trebuie să fie verificate experimental.
Indicii acțiunilor nefavorabile sunt prezentați în tab. 2.
Tabelul 2
Indicii de acțiune nocivă a factorilor mediului asupra organismului uman
Pentru fiecare mediu supus experimentului se determină un set de indici nocivi, care urmează a fi normați. Astfel, la normarea unei substanțe toxice în apele de suprafață, în acest set vor fi incluși indicii organoleptici, sanitaro-toxicologici, sanitari sau de acțiune tardivă; pentru aerul atmosferic -(indicii organoleptici, sanitari, menajeri, sanitaro-toxicologici, specifici sau de acțiune tardivă; pentru sol – indici sanitari, organoleptici, de fitocumulare, sanitaro-toxicologici etc.
Investigațiile de laborator trebuie organizate astfel, ca pentru fiecare indice nociv să se determine concentrația minimă de acțiune. Din toate aceste concentrații (doze) de acțiune se alege cea mai mică, ce prezintă limita minimă, adică acea valoare care se va lua drept normativ pentru substanța (factorul) cercetată.
5. Principiul acțiunii-limită se bazează pe una din legile fundamentale ale dialecticii și anume pe unitatea și interrelațiile modificărilor cantitate—calitate. Aici se are în vedere adaptarea organismului la acțiunea factorilor nocivi (metabolizarea, neutralizarea și eliminarea substanțelor toxice, repararea, regenerarea țesuturilor), dar până la o anumită limită de acțiune, după care urmează un dezechilibru al proceselor adaptării. Acest dezechilibru apare la depășirea CMA, fapt ce se manifestă prin transformarea reacțiilor fiziologice în modificări patologice.
Principiul de acțiune-limită poate fi considerat fundamentul în normarea igienică, deoarece el se va baza pe reacțiile cele mai diverse ale organismului la acțiunea noxelor. Modificările cantitative, oricât de nesemnificative ar fi ele inițial, până la urmă produc modificări calitative: procesele de adaptare și compensare decurg prin regenerarea și recuperarea permanentă a structurilor biologice, dozele, nivelele de acțiune-limită condiționează evoluția modificărilor cantitative atenuate în modificări calitative vădite și această limită poate fi determinată.
Principiul acțiunii-limită permite a înțelege corelația organism uman – mediu ambiant, pentru a putea stabili nivelul maxim admisibil de influență asupra organismului uman.
6. Principiul dependenței efect concentrație (doză) – timp, a fost dezvăluit pe baza argumentării calculelor matematice a fenomenelor cauzate de factorii în acțiune, în funcție de doza lor și de durata acțiunii. Efectele acute (ce apar de obicei spontan) depind de concentrațiile factorilor de acțiune, acestea fiind exprimate în curbe concentrație – efect. Efectele cronice, în care apar manifestări de acumulări materiale sau funcționale, depind nu numai de concentrații, dar și de durata de acțiune a factorilor nocivi. Aceste efecte se exprimă prin curbe concentrație – timp.
Prin evaluarea matematică a efectelor acute și cronice ale factorilor de mediu se pot determina indicii de normare: coeficientul de rezervă, coeficientul de acumulare, concentrațiile – limită ale efectelor acute și cronice, gradul nocivității noxei etc.
7. Principiul experimentului de laborator se bazează pe stabilirea limitei de acțiune nocivă a factorilor în condiții de laborator. Astfel, experimentele făcându-se în condiții standard, comparabile cu cele naturale, creează premise pentru metode unificate ce pot fi utilizate în diferite laboratoare, dar pot da rezultate analogice. Spre exemplu, influența substanțelor chimice nocive asupra apei din bazine deschise poate fi studiată în acvarii ce imită procesele de autoepurare din bazinele naturale la temperatura + .
8. Principiul de gravitație rezultă din principiile precedente. Acest principiu se datorește faptului că în condiții de laborator e destul de dificil a modela toate procesele, toate fenomenele din mediul natural.
De aceea, în condiții de laborator se modelează numai acei factori care ar putea avea influență maximă asupra organismului uman. Experimentul se modelează astfel, încât factorii aleși să evidențieze acțiunea lor maximă. Spre exemplu, pentru stabilirea indicelui aero-migrațional al unui anumit compus chimic din sol se experimentează cu factorii ce au atribuție maximă la migrarea substanței din sol în aer – se ia sol nisipos, cu umiditatea de 60%, temperatura și ; și se determină compusul chimic la suprafața solului etc.
9. Principiul relativității CMA. Nici un normativ igienic nu poate fi considerat drept unitate absolută. în cazurile când se aplică metode de investigație mai precise, mai sensibile, se pot obține noi date referitor la acțiunea factorului normal la nivele mai reduse decât cele stabilite anterior. Acest fapt dictează necesitatea de a revedea normativul igienic și a-1 reduce. Astfel a fost revăzută CMA , a țineb (de la 1,8 până la 0,2 mg kg) ș.a.
10. Principiul de garanție – normarea igienică și fiecare normativ trebuie să garanteze mai întîi de toate păstrarea sănătății.
11. Principiul de diferențiere a CMA – e cunoscut faptul, că concentrațiile admisibile (CMA) a nocivităților în aerul încăperilor industriale și în atmosferă e diferit.
12. Principiul complex – la moment normarea complexă prevede evidența acțiunii asupra organismului, după posibilitate, a tuturor factorilor principali ai mediului.
A fost elaborată concepția concentrațiilor maximal admisibile (CMA).
CMA de poluanți reprezintă acea concentrație determinată prin metode moderne, care nu exercită efecte directe sau indirecte asupra stării de sănătate, nu produce senzații subiective și nu afectează capacitatea de muncă a omului.
CMA se stabilesc după criterii fiziologice, care se realizează experimental pe animale de laborator;
CMA se pot exprima în mai multe forme, și anume:
– concentrația maximă momentană – cea mai mare concentrație permisă pe interval scurt (30 min);
– concentrația medie zilnică – valoarea medie a concentrației poluantului timp de 24 ore – minimum 12 probe;
– concentrația medie anuală – media pe 12 luni;
– concentrația de avertizare (alarmă) – aceste concentrații atrag atenția populației, în condiții de poluări excesive, asupra unor riscuri imediate, grave, indicând luarea unor măsuri de urgență.
De cele mai multe ori se stabilesc CMA pentru doi sau mai mulți poluanți, care pot exercita acțiuni mai intense.
În arsenalul cercetărilor igienice a intrat metoda experienței pe animale pentru aprecierea reacției organismului la acțiunea factorilor nocivi. Astfel, igieniștii au studiat funcția sistemului nervos central, utilizând pe larg metode histologice și histochimice. Aplicând cele mai diverse metode de studiere a reacțiilor organismului la acțiunea factorilor nocivi, e necesară și participarea la cercetările igienice a altor specialiști: fizicieni, chimiști, fiziologi, patomorfologi, clinicieni etc. Astfel, a devenit posibilă determinarea multor concentrații maximal admisibile ale substanțelor nocive în apă, aer, produse alimentare. Au fost elaborate mai multe reguli sanitare și recomandări de asanare a mediului, a condițiilor de muncă și trai ale populației.
În legătură cu utilizarea activă a experiențelor pe animale, a apărut necesitatea folosirii analizei statistice pentru constatarea veridicității rezultatelor experimentale. Analiza statistică a rezultatelor obținute în experiență a devenit o parte obligatorie a cercetărilor igienice.
În anii 60, ai secolului trecut odată cu dezvoltarea industriei și poluarea progresivă a mediului ambiant, a început studierea acțiunii combinate a factorilor nocivi. În cazul penetrării în organism prin diverse căi și consecințelor ulterioare ale acțiunii asupra organismului a diferiților factori de intensitate joasă, aceasta a făcut necesară utilizarea metodelor care permit elucidarea efectelor embriotrop și mutagen.
1.6. Metodele de cercetare în igienă
De menționat că metodele folosite în igienă au constituit obiectul studiilor mai multor cercetători. Astfel, Lucia Alexa (1994) [4], sistematizând toate metodele de cercetare în igienă, atribuie o parte din acestea studierii factorilor de mediu, iar o altă parte-investigațiilor reacției organismului la acțiunea acestor factori. Autoarea clasifică metodele de cercetare în igienă în următoarele grupuri:
Metoda de observație sanitară.
Metoda de observație și descriere sanitară – este cea mai veche metodă de cercetare în igienă. După această metodă se apreciază starea sanitară a obiectelor mediului mabiant, sunt descrise acele calități a obiectelor care direct sau indirect pot acționa asupra sănătății populației, se determină acțiunea nocivă a factorilor mediului ambiant asupra organismului. Cercetarea se face potrivit unor programe speciale. De regulă, metoda de observație și descriere sanitară se completează cu metodele organoleptice și ale investigațiilor de laborator și instrumentale.
Metodele organoleptice se bazează pe sensibilitatea organelor de simț, a diferiților analizatori. Prin aceste metode se pot diferenția valori foarte mici ale unor elemente poluante din factorii de mediu. Aceste determinări nu sunt exacte, deoarece depind de acuitatea senzorială a cercetătorilor.
Metode de laborator:
• Metodele fizice de cercetare folosesc unele aparate bazate în funcția lor pe unele fenomene fizice, de exemplu: determinarea mișcării aerului, a presiunii atmosferice, temperaturii, umidității aerului etc.
Metodele chimice sunt bazate pe fenomene chimice de precipitare, neutralizare etc., cu care se determină componența chimică a obiectelor de mediu.
Metodele biologice reprezintă cercetări microbiologice, virusologice, parazitologice etc.
Autoarea prezintă metodele de apreciere a reacției organismului la acțiunea factorilor mediului înconjurător.
Metodele fiziologice se folosesc la cercetarea manifestărilor funcționale ale diferitelor organe, sisteme, ca răspuns la modificările mediului. Au o importanță mare, deoarece ele precizează sub raport funcțional limitele dintre normal și patologic și ne oferă posibilitatea orientativă de a regla acțiunea factorilor nocivi ai mediului.
Metodele clinice și de laborator se aplică pentru aprecierea dereglărilor ce se produc în organism sub acțiunea factorilor nocivi ai mediului.
Metodele epidemiologice se folosesc la cercetarea fenomenelor morbide care au un caracter de masă, cu scopul de a indica mijloacele de combatere și profilaxie.
Metodele statistice se aplică la studierea structurii și dinamicii stării de sănătate a populației. La bază au sistematizarea și analiza rezultatelor diverselor determinări, cu scopul de a obține mărimi tipice pentru indicii cercetați. Pentru reprezentarea cât mai exactă de interpretare a fenomenelor de masă deseori se folosesc metodele statistice matematice.
Metodele experimentale sunt folosite pe larg pentru stabilirea normelor sanitare privind CMA ale anumitor elemente din factorii de mediu.
Metodele necesare în studierea factorilor de mediu pot fi alese în funcție de scopul și natura cercetărilor.
1.7. Supravegherea de Stat a sănătății publice
În prezent se aplică tot mai frecvent metode noi, de precizie înaltă. O dezvoltare importantă a avut supravegherea de Stat a sănătății publice.
Supravegherea sanitaro-preventivă constă în efectuarea controlului normativelor și regulilor igienice la proiectarea și construirea diferitor obiective, până la darea lor în exploatare. O funcție a supravegherii sanitaro-preventive este și controlul tuturor articolelor, produse în sfera Industrială, calitatea cărora poate influența asupra sănătății omului; spre exemplu, controlul construcției mașinilor în vederea aprecierii igienice a zgomotului, amplasării, securității în timpul funcționării lor etc., controlul componenței chimice a unor produse alimentare noi, substanțelor adiționale, care se adaugă In alimente cu un anumit scop, controlul materialelor sintetice întrebuințate la ambalarea alimentelor, tuturor substanțelor, îngrășămintelor noi, utilizate în agricultură etc.
Supravegherea sanitară curentă se efectuează sistematic, controlându-se starea sanitară a obiectivelor în funcțiune. În caz de încălcare a regulilor și normativelor sanitare medicii de la centrele de Sănătate Publică au dreptul să aplice contravenienților măsuri de responsabilitate administrativă sau penală, conform legislației. Lucrătorii de de Sănătate Publică (CSP) au de asemenea dreptul să interzică funcționarea obiectivului (cantină, întreprindere industrială), dacă acestea nu respectă condițiile igienice și procesul de exploatare prezintă pericol pentru sănătatea personalului. Persoanele responsabile ale CSP sunt angajate în studierea stării sănătății populației, în realizarea măsurilor profilactice, în lucrul de educație sanitară. În acest scop sunt antrenați medici de profil în sănătatea publică.
1.8. Instituțiile medicale speciale – Centrele de Sănătate Publică
Toate aceste măsuri sunt înfăptuite de către instituțiile medicale speciale – Centrele de Sănătate Publică.
Centrul de Sănătate publică (CSP) este o instituție medicală, care efectuează lucrul sanitar și epidemiologic în raion, oraș, regiune. Structura, cadrele, dotarea CSP depind de numărul persoanelor, pe care le deservește. În genere, CSP are două servicii: – sanitaro-igienic și epidemiologic. În serviciul sanitaro-igienic lucrează medici specialiști în igiena mediul, igiena muncii, alimentară, a copiilor și adolescenților, iar la instituțiile mari angajează și medici specialiști în igiena radiațiilor ionizante. Serviciul dispune de laborator igienic, care efectuează controlul instrumental și de laborator al mediului ambiant. Centrele de Sănătate Publică mai dispun și de laboratoare toxicologice și radiologice. În secția epidemiologică lucrează medici epidemiologici de diferite specialități. Secția dispune de laborator bacteriologic,iar cele mari, și de laborator virusologic. CSP mari orășănești au și laboratoare mobile, montate pe automobile.
Principala sarcină a CSP este elaborarea și argumentarea hotărârilor și măsurilor cu privire la ocrotirea mediului ambiant, realizarea măsurilor importante de asanare a condițiilor de muncă, locative și odihnă, măsurile de profilaxie a bolilor contagioase, profesionale etc., controlul respectării legislației sanitare, studierea sănătății diferitor categorii de populație.
Centrul efectuează supravegherea de stat a sănătății publice în teritoriu în vederea aprecierii situației sanitaro-igienice și sanitaro-epidemiologice; elaborează, organizează și participă la realizarea prevederilor actelor legislative în domeniul Sănătății Publice, programelor naționale și teritoriale complexe cu destinație specială privind asigurarea bunăstării sanitaro-epidemiologice, ocrotirii sănătății, cu scopul final de sporire a capacității de muncă și longevității populației.
În prezent, multe lucrări sanitaro-epidemiologice practice au caracter de cercetare. În ele, pe baza cercetării diferitor propeirtăți și caractere ale factorului concret al mediului extern, studierii reacției organismului la acțiunea acestui factor, determinării legităților interacțiunii factorului nociv-organism și determinării probabilității acestei interacțiuni, se fac concluzii privind gradul periculozității factorului dat pentru sănătatea omului. Pe acestă bază sunt elaborate măsuri de asanare cu diferită orientare – administrativă, de planificare, tehnologică, medicală – care au drept scop eliminarea factorului nociv sau limitarea intensității lui pîna la un nivel maxim admisibil pentru menținerea sănătății și capacității de muncă a omului. Medicul igienist trebuie să generalizeze informațiile despre factorii nefavorabili ai mediului estern, influența lor asupra organismului și să eleboreze căi concrete pentru eliminarea acestei influențe. De aceea, medicul igienist lucrează în strânsă legătură nu numai cu medicii de alte specialități, dar și specialiștii de profil nemedical: chimiști, fizicieni, tehnologi, arhitecți, sociologi, fiziologi etc. Scopul principal al acestui lucru comun este elaborarea măsurilor pentru profilaxia maladiilor.
CATEDRA IgienĂ generală
Igienă generală ca disciplină profilactică ocupă un loc important în sistemul de formare a cadrelor medicale. Ea îi familiarizează pe studenți cu influența factorilor sociali și ai mediului asupra sănătății, cu măsurile de optimizare a lor, de profilaxie a maladiilor și de fortificare a sănătății oamenilor.
Catedra Igienă generală a fost fondată în anul 1945 cu concursul profesorului H. Nicogosian, doctor habilitat în medicină, om emerit al științei. El a condus catedra până în 1957, fiind succedat în funcție de conferențiarul A. Zorin (1957-1960) și profesorul I. Reznik (1960-1979). Concomitent cu conducerea catedrei profesorul I. Reznik deținea și funcția de președinte al societății științifice a igieniștilor din republică, era membru al Direcției societății igieniștilor din URSS.
Pe baza catedrei Igienă generală a fost creată catedra Igienă
pentru facultatea de Medicină Preventivă.
Luându-se în considerație specificul economiei republicii noastre catedra și-a propus ca teme pentru cercetările științifice igiena muncii în principalele domenii ale agriculturii, igiena și toxicologia pesticidelor aplicate în agricultură.
Iacov Reznik – savant igienist, profesor universitar, doctor habilitat în medicină, Om Emerit în științe al Republicii Moldova a întemeiat o nouă școală științifică în republică – igiena muncii în agricultură și toxicologia pesticidelor.
Chiar din primii ani de activitate la această catedră profesorul universitar Iacov Reznic a contribuit considerabil la fondarea facultății Medicină Preventivă.
Sub conducerea lui, pe baza catedrei Igienă generală au fost create cursurile Igiena alimentației, Igiena muncii, a mediului, a copiilor și adolescenților,Igiena radiațiilor ionizante, Igiena militară.
Prelegerile sale, expuse cu simplitate și claritate, cu mare forță de convingere și seriozitate, le-au insuflat studenților săi dragostea pentru această disciplina.
Sub egida profesorului I. Reznik au fost efectuate mai multe lucrări și susținute teze de doctorat în igiena muncii în viticultură, pomicultură, avicultură, la cultivarea și prelucrarea tutunului și plantelor oleaginoase, lucrări în domeniul toxicologiei pesticidelor clor și fosfororganice:
Г. Г. Pyдь – «Гигиeна тpyда в coвpeмeннoм винoгpадаpcтвe» – teza de doctor habilitat în științe medicale, 1970;
Б.C.Pycнак – «Фтop в иcтoчникаx питьeвoгo вoдocнабжeния Moлдавcкoй CCP в cвязи c забoлeваeмocтью каpиecoм и флюopoзoм зyбoв» – teza de doctor în medicină, 1965;
B.C.Bангeл–«Cанитаpнo-тoкcикoлoгичecкoe изyчeниe гeкcаxлopбyтана в качecтвe фyнгицида для бopьбы c филoкcepoй» – teza de doctor în medicină, 1965;
Г.К.Cпpинчeан – «Гигиeничecкoe изyчeниe ycлoвий тpyда и oздopoвитeльныe мepoпpиятия на табакo–фepмeнтациoнныx зoвoдаx Moлдавии», teză de doctor în medicină, 1966;
И.M.Xэбэшecкy – «Гигиeничecкая oцeнка ycлoвий и peжима пpoизвoдcтвeннoгo oбyчeния пoдpocткoв 15–16 лeт пo пpoфилю винoгpадаpeй в coвxoзаx-тexникyмаx Moлдавии» – teză de doctor în medicină, 1966;
B.C.Гyдyмак – «Heкoтopыe пoказатeли oкиcлитeльнo-вocтанoвитeльныx пpoцeccoв пpи вoздeйcтвии на живoтныx гeкcаxлopбyтадиeнoм» – teză de doctor în medicină, 1969;
H. И. Бyкyн – «Физиoлoгo–гигиeничecкая xаpактepиcтика pyчныx и машинныx pабoт, нe cвязанныx c пpимeнeниeм пecтицидoв, в cадoвoдcтвe Moлдавии» – teză de doctor în medicină, 1970;
Г. Я. Иваcь – «Bлияниe гeкcаxлopбyтадиeна на нeкoтopыe бeлкoвыe кoмплeкcы cывopoтки кpoви и cocyдиcтo–тканeвyю пpoницаeмocть в экcпepимeнтe» – teză de doctor în medicină, 1970;
M.И.Пoпoвич – «Cocтoяниe киcлoтнo-щeлoчнoгo pавнoвecия и нeкoтopыx пoказатeлeй минepальнoгo oбмeна пpи вoздeйcтвии гeкcаxлopбyтадиeна» – teză de doctor în medicină, 1970;
Л.H.Cyвак – «Hocитeльcтвo ДДT cpeди наceлeния Moлдавии, нe кoнтактиpyющeгo c пecтицидами и нeкoтopыe cтopoны eгo нeблагoпpиятнoгo дeйcтвия», teză de doctor în medicină, 1970;
Г. B. Ocтpoфeц – «Кoмплeкcная гигиeничecкая oцeнка ycлoвий тpyда в табакo-pаcадoчныx xoзяйcтваx», teză de doctor în medicină, 1978;
Г. E. Фpиптyляк – «Физиoлoгo-гигиeничecкая xаpактepиcтика poбoт в oвoщeвoдcтвe oткpытoгo гpyнта», teză de doctor în medicină, 1979.
И. A. Дьячyк – «Физиoлoгo-гигиeничecкая oцeнка ycлoвий тpyда и oздopoвитeльныe мepoпpиятия на индeйкoвoдчecкиx птицeфабpикаx» – teza de doctor în medicină, 1981;
În anul 1972 prin eforturile conferențiarului Gh. Sprinceanu a fost creat un laborator științific în problemele igienei muncii la cultivarea și prelucrarea tutunului.
Rezultatele investigațiilor efectuate la catedră sunt aplicate în medicina practică și în economia națională. Astfel, colaboratorilor catedrei le aparțin peste 1000 publicații științifice, iar monografia “Igiena muncii în agricultură” scrisă de un grup de colaboratori ai catedrei a fost menționată în 1982 cu premiul F. Erisman al Academiei de Științe Medicale a URSS. Colectivul de profesori a contribuit mult la educația sanitară a populației.
Prin organizarea cursurilor de reciclare și perfecționare a medicilor-practicieni, prin întocmirea planurilor de activitate în specialitate și în ocrotirea mediului ambiant, prin efectuarea expertizelor de proiectări colaboratorii își aduc contribuția în activitatea Ministerului Sănătății al Republicii.
Până în anul existat o singură catedră de igienă generală care preda pentru facultățile de Medicină generală, Pediatrie, Stomatologie, Farmacie, Medicină preventivă, dar cerințele crescânde față de aceasta disciplină, accentuarea particularităților pentru fiecare facultate au impus divizarea catedrei în două : una pentru facultea Medicină generală, și alta-pentru facultatea de Medicină preventivă.
Prima catedră, în fruntea căreia se afla prof. Henrieta Rudi, asigura cursurile și lucrările practice pentru studenții facultăților Medicină generală, Stomatologie și Farmacie, cealaltă catedră, condusă de prof. Iacov Reznik – pentru studenții facultăților Medicină preventivă și Pediatrie.
În 1979 catedrele au fost comasate în una singură, condusă de profesorul universitar, doctor habilitat în medicină Henrieta Rudi, – o personalitate de o rară erudiție, un igienist și pedagog, cu o bogată experiență moștenită de la vestiții săi conducătorii științifici. A început predarea disciplinei iarăși la toate facultățile și, în plus, la cursurile de igiena radiațiilor ionozante, igiena militară și igiena copiilor și adolescenților la facultatea Pediatrie.
Doamna profesoară Henrieta Rudi și-a susținut teza de doctor habilitat pe tema: ,,Igiena muncii în viticultura modernă”, lucrare ce a necesitat minuțioase cercetări pe teren, analiza muncii și a opiniei multor oameni. Profesori în igiena agriculturii sunt puțini la noi, de aceea orice lucrare științifică, ce abordează acest domeniu, este actuală și bine-venită, dumneaei a continuat ceea ce pornise odinioară mentorii săi – academicianul L. Medvedi și profesorul I. Reznic, și s-a afirmat ca un devotat și laborios discipol. Igiena muncii în agricultură și toxicologia pesticidelor sunt un domeniu de cercetare cu bătaie lungă, aici orice sfârșit poate presupune un nou început, căci agricultura e domeniul de durată și durabilitate.
Profesorul universitar Henrieta Rudi a condus lucrările de pregătire a două teze de doctor habilitat în medicină și a două teze de doctor în medicină:
Vangheli Victor. Уcлoвия тpyда, pабoтocпocoбнocть и здopoвьe pабoчиx плoдooвoщныx кoнcepвныx завoдoв. Киeв, 1990. Teza de doctor habilitat în medicină.
Ostrofeț Gheorghe. Evaluarea complexă a condițiilor de muncă ale operatorilor terminalelor video și elaborarea principiilor fiziologo-igienice ale regimurilor de muncă și odihnă. Chișinău, 2000. Teza de doctor habilitat în medicină.
Moraru Maria. Гигиeна тpyда пpи вoздeлывании эфиpoмаcличныx кyльтyp. Киeв, 1983. Teza de doctor în medicină.
Volneanschi Ana. Уcлoвия тpyда на oбъeктаx xимизации (cклады, cтациoнаpныe пyнкты) пpигoтoвлeния pабoчиx жидкocтeй и влияниe кoмбинаций пecтицидoв на наcлeдcтвeннocть cтpyктypы coматичecкиx клeтoк. Киeв, 1986. Teza de doctor în medicină.
În anul 1992 catedra igienă generală a fost din nou divizată în două. Catedra igienă nr.1, fiind condusă de profesorul universitar, doctorul habilitat în medicină Henrieta Rudi, asigura predarea igienei generală pentru studenții facultăților Medicină generală, Farmacie. Catedra nr.2, în frunte cu conferențiarul, doctorul în medicină Gh. Ostrofeț, preda igiena la facultatea de Medicină preventivă.
În 1994 cu scopul ameliorării activității, catedrele nr.1 și nr.2 au fost contopite și sa format catedra Igienă generală în cadrul facultății Medicină generală sub conducerea conferențiarului, doctorului în medicină Gh. Ostrofeț (ordinul rectorului nr. PS – 143 din 23.03.94).
Sub conducerea conferențiarului Gh. Ostrofeț la catedră se fac investigații științifice fundamentale în fiziologia muncii și patologiile profesionale ale lucrătorilor din agricultură, ale operatorilor din ramurile principale ale telecomunicațiilor înzestrate cu terminale video.
În 2000, șeful catedrei, conferențiarul Gheorghe Ostrofeț
a susținut teza de doctor habilitat în medicină la tema “Evaluarea complexă a condițiilor de muncă ale operatoarelor terminalelor video și elaborarea principiilor fiziologo-igienice a regimurilor de muncă și odihnă”. Chișinău, 2000.
Gheorghe Ostrofeț – doctor habilitat în medicină a elaborat o nouă școală științifică – Studierea potologiilor profesionale a femeilor ce lucrează la terminale video în ramurile principale ale telecomunicațiilor. Dumnealui a fost conducătorul științific a trei teze de doctor în medicină la teme similare:
Ovidiu Tafuni „Evaluarea complexă a influenței condițiilor de muncă asupra sistemului cardiovascular al operatorilor la terminale video, măsurile de prifilaxie”. Chișinău, 2003.
Aliona Tihon „Estimarea fiziologo-igienică a condițiilor de muncă cu computerele ale angajaților din telecomunicații la diferite etape ale ciclului de muncă”. Chișinău, 2008.
Croitoru Cătălina „Evaluarea fiziologico-igienică a instruirii elevilor la lecțiile de informatică”.Chișinău, 2012.
Pe această temă privind igiena muncii operatorilor la terminale video profesorul universitar Gh. Ostrofeț a editat două monografii:
„Aspecte privind igiena muncii operatorilor la terminale video” (Chișinău, 2000).
„Computerele – probleme actuale ale igienei muncii operatorilor” (Chișinău, 2002).
A fost conducătorul științific a unei teze în domeniul studiului calității apei potabilr cu tema: „Estimarea igienică a impactului unor factori de mediu asupra morbidității populației rurale prin osteoartroză”. Chișinău, 2012 – autor Elena Ciobanu.
Actualmente catedra Igienă generală este condusă de profesorul universitar, doctorul habilitat în medicină Ion Bahnarel.
Sub conducerea profesorului unuversitar Ion Bahnarel la catedră se fac investigații științifice fundamentale în problema: „Sănătatea populației în relație cu factorii de risc”.
În anul 2008, conferențiarul Ion Bahnarel a susținut teza de master în managementul sănătății publice: ”Evaluarea impactului accidentului de asupra sănătății copiilor din Republica Moldova”. Chișinău, 2008.
În anul 2010, șeful catedrei Igienă generală, conferențiarul Ion Bahnarel a susținut teza de doctor habilitat în medicină la tema ”Estimarea riscului asociat ionizării Republicii Moldova și posibilitățile de reducere a impactului pe sănătate”. Chișinău, 2010.
Profesorul universitar, doctor habilitat în medicină, a condus lucrul de pregătire a patru teze de doctor în medicină:
Leonte Afanasie: ”Aspectele medico-sociale ale intoxicațiilor alimentare acute și măsurile de perevenire”, 2006.
Calmîc Varfolomei: „Optimizarea activirății de educație pentru sănătate și promovare a modului sănătos de viață în condiții socio-economice noi”, 2007.
Maximenco Elena: „Argumenatrea științifică a programului de promovare a sănătății adolescenților la nivel comunitar în Republica Moldova”, 2010.
Ciobanu Angela: „Estimarea impactului pe sănătate a unor deficiențe nutriționale (fier și acid folic) și elaborarea măsurilor profilactice, 2010.
În prezent în activitatea catedrei sunt antrenați: Ion Bahnarel – șeful catedrei, profesor universitar, doctor habilitat în medicină; Gh. Ostrofeț – profesor universitar, doctor habilitat în medicină; Lili Groza – conferențiar, doctor în medicină; O. Tafuni – conferențiar, doctor în medicină; Aliona Tihon – conferențiar, doctor în medicină; Cătălina Croitoru – conferențiar, doctor în medicină; Elena Ciobanu – conferențiar, doctor în medicină; Ntalia Bivol și Alexandru Garbuz – lectori asistenți.
Cea mai importantă activitate la catedră este, desigur, procesul didactic. Pentru buna lui desfășurare s-au elaborat programe de studii corespunzătoare care au fost coordonate cu programele altor discipline pentru a le completa și a exclude repetările, programe de stimulare a lucrului de sine stătător al studenților.
Cunoștințele igienice le ajută medicilor specialiști (interniști, chirurgi, pediatri, stomatologi) medicilor-organizatori să planifice și să îndeplinească corect măsurile de profilaxie a populației. Doar cunoscînd specificul influenței unuia sau a altui factor (natural sau de producție) asupra omului, medicul poate determina corect cauzele îmbolnăvirii, aplică tratamentul eficace.
Cunoștințele igienice sunt necesare pentru tratamentul individual, alegîndu-se alimentația dietetică necesară și dozîndu-se solicitățile fizice, și, în problemele expertizei medicale a capacității de muncă, pentru recomandarea profesiilor indicate.
Farmaciștii contemporani se ocupă cu prepararea și administrarea medicamentelor, prin urmare fiind militanți activi în fortificarea sănătății populației, în trasarea căilor de profilaxie. Prin urmare, cunoașterea igienei este indispensabilă în practica farmaciștilor.
Deoarece prepararea și păstrarea medicamentelor necesită condiții igienice, farmacistul trebuie să cunoască bine normativele parametrilor mediului din farmacii și din întreprinderile chimico-farmaceutice. El trebuie să-și imagineze clar în ce mod ar putea influența factorii mediului asupra sănătății, ce patologii (generale sau profesionale) ar putea apare în caz de nerespectare a condițiilor igienice în instituțiile respective. Împreună cu medicii – igieniști ce elaborează metode de asanare a condițiilor de muncă, de respectare a regimurilor igienice în farmacii, în cadrul inspecției sanitare preventive efectuează expertiza proiectelor de construcție a farmaciilor.
O mare importanță are respectarea igienei individuale de către lucrătorii farmaciilor. Neglijarea regulilor de igienă individuală poate cauza contaminarea medicamentelor, a apei distilate, a utilajului farmaciei. Aerul poluat, rețetele contaminate de bolnavi, de asemenea, pot cauza infectarea personalului.
În activitatea farmacistului un loc aparte trebuie să-l ocupe educația sanitară a populației.
În procesul lucrului farmacistul se află în contact permanent cu medicii curanți și igieniști. Din aceste considerente el trebuie să cunoască bine bazele medicinei profilactice și de ocrotire a mediului ambiant.
Pentru predarea disciplinei în limba română de colaboratorii catedrei a fost editat (în traducere) manualul “Igiena” (autori: R. D. Gabovici, S. S. Poznanski, G. X. Șahbazean, 1991) și în (original) manualele “Igiena” (autori: Gh. Ostrofeț, L. Groza, L. Cuznețov, 1994), “Igiena” (Lili Groza, Larisa Migali, Chișinău, 1994 – pentru facultatea farmacie); “Curs de igienă” (Gh. Ostrofeț, 1998), „Curs de igienă – Aprecierea cantitativă și calitativă a rației alimentare” (Gh. Ostrofeț, Chișinău, 2007), „Igiena militară” (Gh. Ostrofeț, L. Groza, L. Migali, V. Dumitraș; Chișinău, 2008). Pentru torentul rus au fost editate lucrările: Г. B. Ocтpoфeц, Г. Г. Pyдь, Л. H. Гpoза, Л. A. Кyзнeцoва «Oбщая гигиeна» – pyкoвoдcтвo к пpактичecким занятиям, тoм 1, 1999, тoм 2, 2000 pentru studenții facultății Medicină generală, iar pentru studenții facultății Farmacie – compendiul practic „Pyкoвoдcтвo к пpактичecким занятиям пo гигиeнe аптeчныx yчpeждeний” (Г. B. Ocтpoфeц, Г. Г. Pyдь, 2005); Igiena radiațiilor, Chișinău, 2009; (Gh. Ostrofeț, I. Bahnarel și a.); Igiena generală, Chișinău, 2013 (I. Bahnarel, Gh. Ostrofeț și a.). De asemenea au fost publicate toate elaborările metodice destinate studenților.
La catedră activează un cerc științific studențesc format din 30-40 studenți de la diferite facultăți. Membrilor cercului științific le aparțin peste 36 lucrări publicate și 5 certificate de raționalizatori. Catedra igienă generală a fost inițiatorul și organizatorul conferințelor științifice, formă de activitate acceptată și practicată în prezent de toate catedrele și la nivel de Universitate.
În anul 2002 catedra a organizat conferința științifică internațională “Profilaxia–strategia principală a sănătății publice”, la un centenar de la nașterea lui Iacov Boris Reznik ilustrului savant, Omului Emerit al Republicii Moldova, doctorului habilitat în științe medicale, profesorului universitar. În anul 2004 catedra Igienă generală a organizat conferința științifică ,,Probleme stringente ale igienei la etapa contemporană”, la 70 ani de la nașterea profesorului universitar, doctor habilitat în medicină Henrieta Rudi –personalitate de o rară erudiție, igienist și pedagog, cu o bogată experiență. La aniversarea a 70 ani de la nașterea profesorului universitar, doctor habilitat în medicină Gh. Ostrofeț (2008) a fost organizată conferința științifică cu genericul „Probleme stringente ale igienei și fiziologiei muncii operatorilor la etapa contemporană”.
Legea Republicii Moldova
privind supravegherea de stat a sănătății publice (Nr.10 din 03.02.2009)
I. DISPOZIȚII GENERALE
Articolul 1. Obiectul și scopul legii
(1) Prezenta lege reglementează organizarea supravegherii de stat a sănătății publice, stabilind cerințe generale de sănătate publică, drepturile și obligațiile persoanelor fizice și juridice și modul de organizare a sistemului de supraveghere de stat a sănătății publice.
(2) Scopul prezentei legi este asigurarea condițiilor optime pentru realizarea maximă a potențialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieți prin efortul organizat al societății în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării și promovării sănătății populației și îmbunătățirii calității vieții.
Articolul 2. Noțiuni de bază
În sensul prezentei legi se definesc următoarele noțiuni principale:
autoritate competentă pentru supravegherea sănătății publice – persoană juridică în subordinea Ministerului Sănătății, care coordonează tehnic și metodologic activitatea de specialitate în vederea fundamentării, elaborării și implementării strategiilor privind protecția și promovarea sănătății, prevenirea și controlul bolilor transmisibile și netransmisibile, precum și a politicilor de sănătate publică din domeniile specifice la nivel național și/sau teritorial;
autorizare sanitară – procedură de evaluare oficială a produselor, serviciilor și activităților din punctul de vedere al acțiunii lor asupra sănătății;
autorizație sanitară de funcționare – act emis în condițiile legii de către autoritatea competentă pentru supravegherea sănătății publice, care confirmă corespunderea uneia sau mai multor activități desfășurate de agentul economic cu legislația sanitară;
aviz sanitar – act eliberat în condițiile legii de către autoritatea competentă pentru supravegherea sănătății publice, prin care se confirmă corespunderea sau necorespunderea proceselor, serviciilor sau produselor cu legislația sanitară;
boală contagioasă – boală infecțioasă care se transmite de la om la om sau de la animal la om;
boală infecțioasă – boală cauzată de un organism viu sau de un alt agent patogen, inclusiv de fungi, bacterii, paraziți, protozoare sau viruși, care poate să se transmită sau să nu se transmită de la om la om sau de la animal la om;
boală netransmisibilă – maladie umană cauzată de determinanții stării de sănătate, care nu se transmite de la om la om sau de la animal la om;
boală profesională – afecțiune care se produce în urma acțiunii nocive a factorilor fizici, chimici sau biologici caracteristici locului de muncă sau în urma suprasolicitării unor organe sau sisteme ale organismului uman în timpul exercitării unei meserii sau profesii;
boală transmisibilă – maladie ce se răspîndește în rîndul populației umane și/sau animale prin transmitere directă sau indirectă de la subiect la subiect, cauzată de regulă de organisme vii și/sau produse ale metabolismului acestora;
carantină – restricția activităților de circulație, izolarea și/sau separarea de alte persoane a persoanelor suspecte de a fi infectate, dar care nu sînt bolnave, sau a bagajelor, containerelor, mijloacelor de transport ori a bunurilor suspecte de a fi contaminate într-o manieră care să prevină posibila răspîndire a infecției sau contaminării;
control de stat în domeniul sănătății publice – parte a supravegherii exercitată de către autoritatea competentă pentru supravegherea sănătății publice în scopul prevenirii, depistării și eliminării încălcărilor legislației sanitare de către persoanele fizice și juridice;
determinanții stării de sănătate – factorii socioeconomici, biologici, de mediu, comportamentali, tradițiile, asigurarea, calitatea și accesibilitatea serviciilor de sănătate, care determină starea de sănătate a populației;
evaluarea riscurilor pentru sănătate – estimarea gradului în care expunerea la factorii de risc din mediul natural, de viață, ocupațional și de odihnă, precum și la cei rezultați din stilul de viață individual sau comunitar, influențează starea de sănătate a populației;
gradul de pregătire pentru urgențe de sănătate publică – capabilitatea sistemului de sănătate publică, inclusiv a serviciilor de sănătate, a autorităților administrației publice, comunităților și indivizilor, de a preveni, a se proteja, a răspunde rapid și a se restabili în urma urgențelor de sănătate publică;
izolare – separare fizică a unui individ sau a unui grup de indivizi infectați sau care se consideră, în baza unor raționamente, a fi infectați cu o boală contagioasă sau posibil contagioasă de alți indivizi în vederea prevenirii sau limitării transmiterii bolii către indivizii neizolați;
măsuri de sănătate publică – activități cu caracter administrativ, tehnico-ingineresc, medico-sanitar, veterinar etc. orientate spre protecția sănătății, prevenirea bolilor și promovarea sănătății;
` normativ sanitar – indice calitativ și/sau cantitativ minim sau maxim admisibil, stabilit prin cercetări în urma evaluării riscurilor, care delimitează valorile determinanților stării de sănătate din punctul de vedere al siguranței și securității lor pentru sănătatea și viața omului;
prescripție sanitară – act emis în condițiile legii de către autoritatea competentă pentru supravegherea sănătății publice, prin care se stabilesc cerințe de remediere a încălcărilor legislației sanitare și/sau efectuare a măsurilor de sănătate publică;
prevenirea bolilor – activități aplicate prioritar la nivel de individ, orientate spre preîntîmpinarea sau diminuarea probabilității apariției bolilor transmisibile sau netransmisibile, a răspîndirii lor și/sau spre prevenirea recidivelor și complicațiilor;
prevenție primară – activități efectuate cu scopul creării unor circumstanțe care ar putea reduce riscul apariției unei boli în rîndul populației;
prevenție secundară – activități orientate spre depistarea precoce a unor boli și prevenirea răspîndirii lor în comunitate;
principiul precauției – instrument prin care autoritatea competentă pentru supravegherea sănătății publice decide și intervine în situații în care se constată că există un risc potențial pentru sănătatea populației, în condițiile unei argumentări științifice insuficiente;
promovarea sănătății – proces de difuzare a informației, de instruire și educare în scopul formării unor cunoștințe și deprinderi individuale sănătoase, de consultare și implicare a publicului, de creare a parteneriatelor care oferă individului și colectivităților posibilitatea de a-și controla și îmbunătăți sănătatea din punct de vedere fizic, psihic și social și de a contribui la reducerea inechităților în domeniul sănătății;
protecția sănătății – ansamblu de activități orientate spre punerea în aplicare a actelor legislative și a altor acte normative în scopul garantării siguranței și protejării sănătății umane;
regulament sanitar – act normativ care stabilește reguli și norme cu caracter obligatoriu în domeniul sănătății publice;
risc pentru sănătate – probabilitatea expunerii la un pericol cauzat de factori naturali, tehnogeni, biologici și sociali și consecințele acesteia, exprimate prin efect nociv asupra sănătății și gravitatea acestui efect;
sănătate individuală – stare de bine complet din punct de vedere fizic, mental și social și nu doar absență a bolii sau a infirmității (dizabilității sau maladiei);
sănătate ocupațională – absență a bolii sau a infirmității, precum și absență a elementelor fizice și mentale care afectează sănătatea și care sînt direct legate de siguranța și igiena de la locul de muncă;
sănătate publică – ansamblu de măsuri științifico-practice, legislative, organizatorice, administrative și de altă natură destinate să promoveze sănătatea, să prevină bolile și să prelungească viața prin eforturile și alegerea informată ale societății, comunităților publice, celor private și ale indivizilor;
servicii de sănătate publică – activități destinate să promoveze sănătatea, să prelungească viața și să prevină bolile în cadrul sectorului de sănătate, orientate către populație;
stare de urgență în sănătatea publică – ansamblu de măsuri cu caracter administrativ, economic, medical, social și de menținere a ordinii publice care se instituie provizoriu în unele localități sau pe întreg teritoriul țării în caz de pericol sau declanșare a urgențelor de sănătate publică în scopul prevenirii, diminuării și lichidării consecințelor acestora;
supravegherea de stat a sănătății publice – activități întreprinse în numele statului, orientate spre colectarea continuă, analiza, interpretarea și difuzarea datelor privind starea de sănătate a populației și factorii care o determină, precum și activitățile controlului de stat în sănătatea publică în baza cărora sînt identificate prioritățile de sănătate publică și instituite măsuri de sănătate publică;
urgență de sănătate publică – apariția sau riscul iminent de răspîndire a unei boli sau a unui eveniment de sănătate care determină probabilitatea înaltă a unui număr mare de decese și/sau unui număr mare de dizabilități în rîndul populației afectate ori care determină expunerea largă la acțiunea unui agent biologic, chimic sau fizic ce poate cauza în viitor riscuri semnificative pentru un număr substanțial de persoane în mijlocul populației afectate.
Articolul 3. Principii de bază ale politicii de stat în domeniul sănătății publice
Principiile de bază ale politicii de stat în domeniul sănătății publice sînt următoarele:
1) asigurarea de către stat a supravegherii sănătății publice prin coordonarea și monitorizarea eforturilor societății în domeniul vizat;
2) asigurarea accesului echitabil la serviciile de sănătate publică pentru toți cetățenii țării;
3) responsabilitatea individului și a întregii societăți pentru sănătatea publică;
4) parteneriatul activ cu comunitățile și cu autoritățile administrației publice centrale și locale;
5) focalizarea pe prevenția primară și secundară și pe necesitățile comunităților și ale grupurilor populaționale;
6) preocuparea pentru determinanții sociali, de mediu și comportamentali ai stării de sănătate;
7) abordarea multidisciplinară și intersectorială cu o delimitare clară a responsabilităților;
8) decizii bazate pe dovezi științifice și/sau pe recomandările organismelor internaționale competente;
9) aplicarea principiului precauției în condiții specifice;
10) asigurarea transparenței decizionale, inclusiv prin utilizarea tehnologiilor informaționale.
Articolul 4. Activități de bază în supravegherea de stat a sănătății publice
Supravegherea de stat a sănătății publice se realizează prin:
1) supravegherea și evaluarea sănătății populației, cu stabilirea priorităților de sănătate publică;
2) identificarea, evaluarea, managementul și comunicarea riscurilor pentru sănătatea publică, prognozarea și diminuarea impactului negativ al acestora asupra sănătății;
3) protecția sănătății prin elaborarea, coordonarea, supravegherea și controlul de stat al aplicării actelor legislative și a altor acte normative, a ghidurilor de bune practici și proceduri standard de operare care reglementează determinanții stării de sănătate;
4) autorizarea de stat a activităților, serviciilor și produselor cu impact asupra sănătății populației;
5) inițierea, participarea la elaborarea, monitorizarea și realizarea politicilor și programelor de sănătate publică;
6) prevenirea maladiilor prin realizarea intervențiilor de prevenție primară și secundară;
7) promovarea sănătății prin informare, educare și comunicare;
8) evaluarea calității și eficienței personalului și a serviciilor de sănătate publică acordate comunităților;
9) inițierea, susținerea și efectuarea cercetărilor științifico-practice în domeniul sănătății publice;
10) asigurarea gradului adecvat de pregătire pentru urgențe de sănătate publică și managementul urgențelor de sănătate publică, inclusiv prin introducerea restricțiilor de circulație a persoanelor și bunurilor;
11) dezvoltarea și planificarea resurselor umane și dezvoltarea instituțională în domeniul serviciilor de sănătate publică;
12) integrarea priorităților de sănătate publică în politicile și strategiile sectoriale de dezvoltare durabilă;
13) coordonarea activităților de sănătate publică la nivel de teritoriu administrativ și comunitate;
14) consultarea și antrenarea societății în organizarea prestării serviciilor de sănătate publică;
15) asigurarea suportului de laborator în investigarea factorilor biologici, chimici, fizici și radiologici cu impact asupra sănătății publice.
Articolul 5. Domeniile în supravegherea de stat a sănătății publice
(1) Supravegherea de stat a sănătății publice cuprinde toate domeniile de viață și activitate a populației care pot influența negativ sănătatea omului.
(2) Domeniile prioritare în supravegherea de stat a sănătății publice sînt următoarele:
1) supravegherea, prevenirea și controlul bolilor transmisibile;
2) supravegherea, prevenirea și controlul bolilor netransmisibile și cronice, generate prioritar de factori exogeni;
3) promovarea sănătății, informarea și educația pentru sănătate;
4) cercetări științifice și de inovare în domeniul sănătății publice;
5) evaluarea determinanților sociali ai sănătății;
6) sănătatea în relație cu mediul ambiant;
7) prevenirea leziunilor traumatice;
8) igiena, siguranța produselor alimentare și a altor produse;
9) sănătatea nutrițională;
10) securitatea și sănătatea ocupațională;
11) sănătatea și igiena colectivităților;
12) promovarea și protecția sănătății mamei, copilului și tineretului;
13) promovarea și protecția sănătății persoanelor de vîrstă înaintată;
14) controlul și prevenirea răspîndirii internaționale a bolilor și supravegherea de stat în conformitate cu rigorile Regulamentului sanitar internațional (2005);
15) siguranța și securitatea în cadrul activităților legate de agenți biologici, substanțe chimice, factori fizici și radiologici periculoși sau potențial periculoși;
16) siguranța transfuziilor de sînge;
17) prevenirea narcomaniei, a abuzului de alcool și a tabagismului;
18) supravegherea condițiilor de igienă și control al infecțiilor în instituțiile medico-sanitare;
19) supravegherea condițiilor de igienă în localurile publice, locurile de agrement și instituțiile de deservire.
Articolul 6. Legislația privind asigurarea sănătății publice
(1) Legislația privind asigurarea sănătății publice (denumită în continuare legislație sanitară) include prezenta lege și alte acte normative care stabilesc norme de protecție a sănătății umane, precum și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte.
(2) Normele sanitare care stabilesc criteriile de securitate și siguranță pentru om ale factorilor mediului înconjurător și ocupațional, ale produselor și serviciilor, cerințele de asigurare a unor condiții favorabile pentru viață și normativele sanitare sînt reglementate prin regulamente sanitare elaborate de Ministerul Sănătății și aprobate de Guvern.
(3) Regulamentele sanitare se armonizează cu legislația aplicabilă a Uniunii Europene.
Articolul 7. Programele naționale de sănătate
(1) Programele naționale de sănătate reprezintă un complex de acțiuni organizate în scopul prevenirii și controlului bolilor cu impact major asupra sănătății publice.
(2) Elaborarea programelor naționale de sănătate are la bază următoarele obiective:
1) soluționarea cu prioritate a problemelor de sănătate în conformitate cu Politica națională de sănătate;
2) utilizarea eficientă a resurselor alocate pentru scopuri de sănătate;
3) orientarea programelor spre satisfacerea necesităților populației și depășirea inechităților sociale;
4) asigurarea concordanței cu politicile, strategiile și recomandările instituțiilor și organizațiilor internaționale în domeniu.
CAPITOLUL II____________________________________________
2. IGIENA ALIMENTĂRII CENTRELOR POPULATE CU APĂ
2.1. Noțiuni generale
Unul dintre factorii de mediu cu multiple efecte atât pozitive, cât și negative pentru sănătatea populației este cel hidric. De fapt, apa prezintă mediul fără alternativă în care decurg toate procesele vitale din organismul uman. Astfel, de starea fizico-chimică și biologică a ei depinde existența și siguranța societății umane.
Organizația Mondială a Sănătății (Biroul Regional European) a adoptat în anul 1984 Strategia Sănătății pentru Toți, recunoscând dependența sănătății umane de o gamă variată de factori de mediu și a definit sfera de acțiune prioritară asupra mediului și sănătății prin formularea a 8 ținte ale sănătății în relație cu mediul, care au fost reactualizate în 1991. Una din aceste ținte (nr. 3) se referă la calitatea apei și este următoarea:”Toată populația trebuie să aibă acces la cantități satisfăcătoare de apă potabilă, iar poluarea surselor subterane de apă și a bazinelor de suprafață să nu mai reprezinte un pericol pentru sănătate”.
Necesitatea asigurării apei potabile de calitate ca unul din factorii de primă importanță, ce poate influența sănătatea, e stipulată și în Declarația Asambleei 51 din mai 1998 ”Sănătate pentru toți în secolul XXI”. Prin urmare, asigurarea populației cu apă potabilă de calitate bună și în cantități suficiente trebuie să prezinte una din prioritățile politicii și acțiunile statului pentru sănătate în relație cu mediul, fiind o măsură eficientă în profilaxia maladiilor infecțioase transmisibile și netransmisibile, influențate de calitatea apei potabile.
Problema apei potabile sigure, în ultimii ani, a devenit un factor esențial pentru securitatea națională în domeniul sănătății publice.
Conform datelor lui Rowe A. (2009) [125] la nivel global, mai puțin de 1% din resursele acvatice ale planetei sunt disponibile pentru consumul uman, circa 1,2 miliarde de oameni nu au acces la sursa de apă potabilă sigură.
Oficiul pentru publicații ale Comunității Europene a estimat, că în spațiul Uniunii Europene circa 20% din cantitatea apelor dulci sunt supuse unui risc sporit de poluare, sursele de ape subterane acoperă doar 75% din totalul apei necesare.
Actualitatea problemei este confirmată, de asemenea, prin prioritățile politicilor înaintate la nivel mondial și național. Astfel, perioada 22 martie 2005 – 22 martie fost declarată, de către Organizația Națiunilor Unite, decada de acțiune „Apă pentru Viață”.
Îmbunătățirea accesului la sursele sigure de apă potabilă este unul din obiectivele principale ale Protocolului privind Apa și Sănătatea din 1992 privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontalieră și a lacurilor internaționale. Republica Moldova a semnat acest Protocol la 10 martie 2000 și la ratificat prin Legea nr. 207 – XVI din 29 iulie 2005. Conform acestei Legi, Ministerul Sănătății și Protecției Sociale, în comun cu Ministerul Ecologiei și Resuselor Naturale au fost desemnate ca autorități naționale pentru punerea în aplicare a Protocolului privind Apa și Sănătatea. Moldova este a 17-a țară care a ratificat acest Protocol, a intrat în acțiune din 4 august 2005.
Documentele [75,77,78,79,80] de politici adoptate, cum ar fi Politica Națională de Sănătate a Republicii Moldova aprobată prin Hotărârea Guvernului RM nr. 886 din 06.08.2007 [72] și Strategia de aprovizionare cu apă potabilă și de canalizare a localităților Republicii Moldova, aprobată prin Hotărârea Guvernului RM nr. 662 din 13.06.2007, prevăd nesesitatea asigurării accesului tuturor, în special al populației rurale, la surse sigure și calitative de apă potabilă. (Friptuleac și a, 2012, Șalaru I. 2012, 2013) [26,83,84].
Aprovizionarea cu apă potabilă a localităților reprezintă una din problemele de mare importanță pentru dezvoltarea lor economico-socială și cultural-sanitară. În prezent, dezvoltarea centrelor populate și industriale, dezvoltarea agriculturii și transportului mecanizat necesită cantități tot mai mari de apă. Volume enorme de apă sunt consumate de industrie în special de industria energetică, metalurgică, chimică etc., pentru satisfacerea cerințelor de producție și pentru acoperirea necesităților de apă potabilă ale muncitorilor, cât și pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă.
Cantitatea de apă folosită pentru nevoi industriale depinde de felul industriei, de procesul tehnologic, de nivelul producției, de posibilitățile de recirculare și stocare etc. În general, cantitățile de apă utilizate pentru asemenea nevoi sunt foarte mari, echivalând uneori cu nevoile unor colectivități umane de zeci și sute de mii de locuitori.
La unele întreprideri, pentru a obține o tonă de produs finit, se consumă tone de apă (tab. 3).
Tabelul 3. Necesitățile de apă pentru procesele industriale.
Cantități mari de apă se consumă în industria de prelucrare a celulozei și în cea petrolieră. Cea mai mare cantitate de apă este consumată în argicutură. Pentru irigare se consumă 80% din cantitatea totală de apă, creșterea unei tone de grâu necesită 1500 t. apă.
Nevoile zootehnice care cuprind apa folosită la hrana animalelor, la curațenia acestora, la salubritatea adăposturilor și grajdurilor etc. Și aceste cantități de apă sunt foarte mari și dependente de felul animalelor, de numărul lor, de vârsta acestora, de gradul de dotare a fermelor etc. Așa, adăpatul unor vite mari cu spălatul grajdului necesită 80 – . apă/zi.
Apa este una din cele mai importante elemente ale mediului ambiant și prezintă cel mai simplu și răspîndit compus al hidrogenului și oxigenului în natură. Ea se întîlnește pretutindeni în natură: în sol, aer, plante, organismul animalelor etc. Apa stă la baza vieții. Numai o parte extrem de mică din totalul de apă care acoperă suprafața globului este apa dulce, direct utilizabilă pentru alimentarea populației (tab. 4). Cea mai mare parte a apei, 97,2% se găsește în natură sub formă de apă sărată, intens mineralizată, în mări și oceane, și numai 2,8% este apă dulce, din care jumătate e concentrată în ghețari sau ape de adîncime.
Din cei 1386 000 000 km3 de apă de pe glob, numai 35 000 000 km3 (2,8%) este apă dulce.
Tabelul 4. Răspândirea apei dulci pe glob
Creșterea permanentă a consumurilor de apă a ridicat în fața specialiștilor una din problemele cele mai dificile și anume cunoașterea rezervelor de apă ale omenirii. Astăzi se consideră că apa nu este nelimitată și ca orice bun material are anumite limite. Studiile efectuate, în acest sens, au arătat însă că rezervele de apă ale omenirii deși epuizabile sunt încă departe de a deveni insuficiente, dar apa utilizată în anumite scopuri se încarcă de impurități, devine poluată și poluează la rândul ei resursele naturale degradându-le. De aici rezultă că principala grijă a noastră a tuturor, dar în primul rând a specialiștilor, alături de găsirea de noi resurse,este de a asigura protecția apelor naturale.
2.2. Circuitul apei în natură
În natură apa se găsește într-un circuit continuu. Sub influența căldurii solare, o parte din apa de la suprafața mărilor și oceanelor, fluviilor și râurilor, lacurilor și bălților se evaporă, trecând în atmosferă sub formă de vapori – apă atmosferică.
De la suprafața vegetației, ca și de la suprafața pământului umed, se evaporă de asemenea în atmosferă cantități importante de apă. Acești vapori constituie umeditatea atmosferei și alcătuiesc norii care circulă sau sunt purtați de curenții de aer până ajung în zone cu temperaturi mai scăzute, unde se condensează și cad la suprafața pământului sub formă de precipitații atmosferice (ploaie, zăpadă, lapoviță).
Ajungând pe sol, precipitațiile pot lua una din următoarele căi:
dacă solul este premeabil, ele se infiltrează în interiorul lui până când întâlnesc un strat impermiabil deasupra căruia se colectează, formând apa subterană;
când solul este impermeabil, apele de precipitații se scurg la suprafața lui, alimentând și constituind apele curgătoare (fluviile, rîurile, pâraiele), dacă terenul este înclinat, iar dacă terenul este plat, apele vot stagna, alcătuind apele stătătoare (lacuri, bălți, mlaștini).
Apele curgătoare și cele stagnate constutie ceea ce denumim ape de suprafață.
Fig2. Circuitul apei în natură
Apele subterane nu stau în repaus, ci, în raport cu sensul înclinării straturilor impermiabile de la bază, ele curg, ajungând iarăși la suprafața solului sub formă de izvoare. Izvoarele, împreună cu apele de precipitații care nu s-au infiltrat în sol, dau naștere râurilor și fluviilor. La rândul lor, acestea din urmă se varsă în mări și oceane, de la suprafața cărora, prin evaporare, apa revine în atmosferă, reluând ciclul apei în natură.
2.3. Importanța fiziologică a apei
Apa este unul dintre cele mai necesare elemente ale vieții, constituind mediul în care se desfășoară toate procesele vitale. Problema igienei apei vizează interesele populației în întregime. Această particularitate decurge din importanța apei în procesele fiziologiceale organismului. Apa, ca factor principal al mediului ambiant, determină, în mare măsură, sănătatea și condițiile sanitare ale populației.
Apa este un constituent esențial al materiei vii, având rol deosebit în desfățurarea tuturor proceselor vitale. Datorită proprietăților sale, apa reprezintă mediul de producere a diferitelor procese fiziologice. Participarea apei este indispensabilă în procesele de absorbție, difuzie și excreție, în osmoză, în menținerea echilibrului acido-bazic, în termoreglare, în metabolismul intermediar, etc. Fără apă toate reacțiile biologice ar deveni imposibile, de aceea se afirmă, nu fără temei, că omul, ca de altfel toate viețuitoarele, trăiește în apă sau este permanent scăldat de apă.
După Gr. Friptuleac (2012) [26] apa este adevarata sursa de viață, elementul principal al biosferei, fără de care existența naturii organice este imposibilă. Unde există viață, numaidecât există și apă, în orice formă. Nici un proces de importanță vitală nu decurge fără apă. Nici o celulă a corpului nu poate exista fără apă.
Importanța fiziologică a apei:
este un diziovant universal al substanțelor solide, lichide și gazoase;
este mediul în care decurg toate reacțiile chimice și fizico-chimice care au loc în natură și în organism;
participă la procesul de termoreglare;
menține structura normală și viabilitatea tuturor țesuturilor organismului;
transportă în organism materialele plastice și energetice;
este componenta principală a secrețiilor și excrețiilor din organism;
participă la asimilarea substanțelor nutritive și la procesele metabolice.
Apa reprezintă unul dintre componenții de bază al organismului. Cu cât organismul este mai tânăr , cu atât conținutul lui în apă este mai mare. Astfel, embrionul uman la o lună conține 97% apă, la 8 luni 83%, nou-născuții – 71,2%, iar adultul – 65%.
De asemenea, diferitele organe și țesuturi conțin cantități diferite de apă: cea mai mică cantitate este conținută în țesutul adipos ți osos 20 – 25%, iar cea mai mare cantitate în lichidele biologice (plasma sanguină – 90%).(tab.5).
Tab. 5. Repartiția procentuală a apei în diferite organe și țesuturi
(după S. Mănescu)
Apa participă la majoritatea proceselor biochimice din organism, intră în compoziția secrețiilor și a celor mai multe substanțe legate de procesul vieții. De asemenea apa ajută la eliminarea, prin urină, a substanțelor rezultate în urma proceselor vitale și a unei părți din substanțele toxice pătrunse în organism. Scăderea cantității de apă din organism se numește deshidratare.
În mod obișnuit apa se găsește în organism într-un echilibru stabil, în sensul că pierderile și aportul de apă sunt echivalente. Scăderea cantității de apă din organism provoacî senzația de sete; se consideră că această senzație apare când reducerea cantității de apă atinge 0,5- 1% din greutatea corpului (Adolph).
La apariția și lichidarea setei, un rol important au terminațiile nervoase din tractul digestiv (factorul reflector) și modificările din compoziția chimică și starea fizico-chimică a sângelui (factorul humoral). Aceste mecanisme permit potolirea setei prin clătirea gurii (de scurtă durată) și prin băutul apei (pe un timp îndelungat).
Apa se pierde în permenență din organism, în special pe cale renală cu urina (1000 – 1500 cm3 pe zi) și prin transpirație (600 – 1000 cm3 în medie). Înn cazuri patologice pot apărea deshidratări în urma scaunelor diareice gregvente, a vărsăturilor sau a hemoragiilor.
O deshidratare nesemnificativă poate provoca dereglări semnificative în starea sănătății organismului. La perderea a 10% din apa corpului se observă o neliniște bruscă, slăbiciune, tremorul extremităților. În experiențele efectuate pe animale s-a constatat că pierderea a 20 – 22% de apă determină sfârșitul letal. Aceasta se explică prin faptul că procesele digestive, sinteza substanței vii din organism și toate reacțiile metabolismului au loc numai în prezența apei. Apa pierdută din organism, în mod fiziologic sau patologic, este înlociută prin apa de băut sau cea conținută în alimente. (tab.6). După ingerare, apa pătrunde în stomac, unde are lor absorbția maximă. În cazul când ingestia depășește necesitățile în apă, se mărește excreția apei prin rinichi. Funcționează deci în permenentă acest echilibru între ingestia și excreția de apă.
Datorită necesității vitale în apă a organismului, omul nu poate suporta lipsa de apă decât timp foarte scurt. Cantitatea de apă de care are nevoie un organism pe zi este de 2,5 – 3 litri.
Această cantitate este asigurată astfel: 1,0 – 1,5 litri prin apă ca atare, 1,0 – 1,2 litri fiind acoperită de apa care intră în compoziția diferitor alimente,
Tab. 6. Cantitatea de apă care intră în compoziția diferitor
alimente, % (după S. Mănescu)
și apa care se formează în organism în urma diferitor procese de metabolizare a substanțelor nutritive.
Populația are nevoie de apă nu numai pentru băut, ci și pentru numeroase necesități cotidiene, ceea ce face ca importanța igienică să crească foarte mult.
2.4. Importanța igienică a apei.
Normativele consumului de apă
În afară de asigurarea necesităților fiziologice o cantitate considerabilă de apă este consumată pentru necesități igienice, menajere și de trai. Apa este necesară pentru menținerea curățeniei corporale, pentru spălat (5 – . pe zi), duș igienic (25 – .). Mari cantități de apă consumă băile publice (200 – 250 l/săpt. la o persoană). Ca urmare, pielea curată își îndeplinețte mai bine funcțiile sale fiziologice, inclusiv, posedând proprietăți bactericide, servește drept barieră contra pătrunderii agenților patogeni ai multor boli contagioase.
Starea sanitară a instituțiilor curativ-profilactice se află în mare dependență față de cantitatea de apă consumată. Alimentarea rațională centralizată cu apă este o condiție importantă în profilaxia infecțiilor intraspitalicești.
Apa potabilă este necesară la crearea regimului sanitar-tehnic la întreprinderileindustriei alimentare și ale alimentației publice.
Apa este necesară pentru prepararea produselor alimentare și spălatul veselei (5 – . pe zi pentru o persoană), pentru întreținerea curățeniei în locuințe și în localuri publice, pentru înlăturarea dejecțiilor la folosirea instalațiilor de canalizare.
Cantități mari de apă se consumă la efectuarea lucrărilor de asanare și cultură fizică (bazinele de înot) etc. În orașe se consumă multă apă din apeduct la stropitul străzilor și udatul spațiilor verzi.
Cantitatea de apă necesară pentru o persoană în 24 ore depinde de condițiile climaterice ale localității, de nivelul de cultură al populației, de gradul de amenajare a orașelor și fondului locativ și de alte condiții locale în conformitate cu cerințele „Regulamentului igienic nr. 06.6.3.16 din 31 octombrie 1995. Cerințe privind proiectarea, construcția și exploatarea apeductelor de apă potabilă” (tab.7).
În localitățile unde populația consumă apă de la cișmele, normativele pe zi pentru o persoană o constituie 40 – .
Mari cantități de apă sunt consumate pentru udatul spațiilor verzi. S-a constatat, că în acest scop fiecare locuitor consumă zilnic în medie câte . de apă.
Așadar nevoile de apă ale unei localități depind de gradul de dezvoltare, de industria localității, fiind mult mai mari în orașele cu gradul de dezvoltare, mai înalt sau în cele industriale.
Consumul de apă variază de la un anotimp la altu, fiind mai mare vara decât iarna, variază și pe parcursul zilei.
Tabelul 7. Normele consumului de apă potabilă pentru sectoarele de construcție locativă a centrelor populate.
2.5. Rolul patogen al apei
Cantitatea de apă folosită de populație oferă mari posibilități ca în condițiile poluării, apa să constituie un important factor de îmbolnăvire. Bolile produse prin apă cuprind în general un mare număr de persoane, îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere în masă.
Apa a fost considerată întotdeauna ca unul din mediile de tramnsmitere a bolilor contagioase. Infecțiile intestinale, transmise prin intermediul apei (holera, tifosul abdominal, paratifosurile, dizenteria bacteriană și amibică, enteritele acute contagioase)încă în secolul XIX prezentau pentru oameni urgii epidemice, care coseau mii de vieți omenești. Agenții patogeni ai acestor boli nimeresc în apă cu excrețiile umane și apele reziduale de uz casnic.din cauză, că oamenii sănătoși pot fi purtători de microbi, apele reziduale întotdeauna conțin agenți patogeni, chiar și în perioada de calm epidemiologic.
Deosebit de periculoase în această privință sunt apele reziduale ale spitalelor. Apa poate fi infectată și în procesul navigației, din cauza lansării și poluarii malurilor cu reziduuri și deșeuri de pe urma scăldatului, spălatului rufelor în bazinele de apă, pătrunderii murdăriilor din gropile de gunoi și closete în fîntîni, utilizării căldărilor murdare etc. Experimental s-a stabilit, că agenții patogeni ai bolilor intestinale pot rezista în apa bazinelor deschise și în fîntîni pâna la câteva luni, deși majoritatea din ei pier în decurs de două săptămîni. (tab.8).
Tabelul 8
Viabilitatea (în zile) a unor agenți patogeni în apă (după P. Mileavski)
Bolile care pot fi contactate prin intermediul apei sunt de 3 categorii: bolicontagioase și parazitare, intoxicații și boli prin carență sau excesul unor substanțe prezente în apă.
Poluarea biologică a surselor de apă, cunoscutăă de mult timp, dispune de metode de control și supraveghere eficiente. Practic însă fenomenul rămâne în continuare nerezolvat. Factorii care condiționează poluarea biologică a apei sunt noi, ecosociali care acționează în asociere cu condițiile igienico-sanitare ale mediului.
Acești factori de natură ecosociologică, au apărut datorită noilor relații cumediul ambiant, și anume:
Dezvoltarea relațiilor internaționale pe baze economice, sociale, culturale, turism, care au drept urmare intensificarea circulației umane pe plan mondial.
Intensificarea comerțului internațional cu produse alimentare, mijloc posibil de transmitere a unor agenți biologici.
Dezvoltarea crescândă a marilor ferme zootehnice.
Poluarea chimică a apei, care modifică caracterele de rezistență a agenților biologici în mediu.
Terapia cu antibiotice.
Toate aceste procese au favorizat importul, distribuția și supravegherea agenților biologici care au posibilitatea de a contamina toate sursele de apă:
– straturile subterane;
– apele de suprafață curgătoare sau stătătoare;
– instalațiile de aprovizionare cu apă;
– sistemele de distribuire.
În cadrul patologiei hidrice, un loc important îl ocupă patologia infecțioasă. Rolul apei în transmiterea bolilor infecțioase este cunoscut de multă vreme, chiar înainte de descoperirea agenților infecțioși ai diferitor boli. O dată cu dezvoltarea microbiologiei moderne însă germenii patogeni ai unui număr mare de afecțiuni au fost depistați în apă, confirmând o dată în plus rolul apei în transmiterea acestor boli.
Pentru apariția unei maladii hidrice sunt necesare trei condiții, și anume: existența unui eliminator de germeni, viabilitatea în apă a germenilor patogeni un timp sufucient pentru producerea bolii și existența unei populații receptive.
Bolile infecțioase transmise prin apă pot avea mai multe forme de manifestare în funcție de:
numărul de îmbolnăviri;
tipul și modul de apariție;
agenții patogeni etc.
Se cunosc 3 forme principale de manifestare a bolilor infecțioase: epidemia, endemia, forma sporadică.
Cea mai fregventă formă de manifestare a bolilor contagioase de natură hidrică este epidemia. Epidemiile hidrice prezintă o serie de caracteristici care le diferențiază de alte tipuri de epidemii și pe baza cărora se poate pune diagnosticul și aplica măsurile de combatere.
Principalele caracteristici ale epidemiilor hidrice sunt:
specificul exploziv sau afectarea unui mare număr de persoane într-un timp relativ scurt;
afectarea persoanelor receptive care consumă apă contaminată, indiferent de sex, vârstă, profesie etc;
manifestarea epidemiei pe aria de alimentare cu apa din aceeași sursă (conductă, izvor, fântână);
apariția epidemiei în orice anotimp, în zona noastră climateică, în special în anotimpul rece, datorită supraviețuirii mai îndelungate a germenilor patogeni în apă la temperatura scăzută și reducerii antagonismului microbian;
încetarea epidemiei , ca urmare a măsurilor luate, la fel de brusc cum a început; mai rămâne un număr mic de cazuri care se găsesc în perioada de incubație sau se transmit prin contact.
În afara acestor caracteristici principale, prezente în orice epidemie hidrică, mai sunt și altele care însă pot lipsi, dar care atunci când sunt prezente, confirmă diagnosticul de epidemie hidrică; ele sunt denumite caractere secundare și pot fi rezumate la:
apariția înainte de izbucnirea epidemiei a unui număr mare de boli digestive sub formă de gastroenterite sau diarei, uneori grave, mai ales la copii și la populațiasensibilă (convalescenți, bătrâni etc.). Rareori aceste îmbolnăviri sunt produse de germenii epidemiei, cel mai fregvent ele datorându-se unor germeni convențional patogeni care însoțesc poluare apei;
existența unor defecțiuni (aproape totdeauna prezente) ale sistemului de alimentare cu apă, defecțiuni care prin ele însele determină poluarea apei și, în consecință, izbucnirea epidemiei. De menționat că deseori poluarea se produce la distanța de locul unde izbucnește epidemia, mai ales în cazul râurilor care servesc drept surse de alimentare cu apă a populației;
lipsa de cele mai multe ori a germenilor din apă în momentul declanșării epidemiei, datorită distrugerii lor de către condițiile nefavorabile de mediu în timpul necesar perioadei de incubație a bolii. Aceasta nu trebuie niciodată să conducă la infirmarea rolului apei în declanșarea boli. De multe ori, dacă agentul patogen este căutat nu în apă, ci în mâl, el se depistează.
O altă formă de manifestare a bolilor infecțioase transmise prin apă este endemia, câna se atestă în general un număr redus de cazuri, dar care se găsesc permanent într-o anumită zona sau localitate. Endemiile hidrice se întâlnesc mai fregvent în zonele în care nivelul de igienă este nesatisfăcător, de cele mai multe ori acolo unde populația consumă apă de suprafață direct din râuri sau lacuri, fără o prealabilă acola tratare.
În fine , o ultimă formă de manifestare a bolilor hidrice infecțioase este forma sporadică sau de cazuri izolate care se întțlnesc mai ales în anumite boli mai puțin caracteristice transmiterii prin apă, dar uneori poate apărea și în cazul bolilor în care apa este recunoscută ca o cale de transmitere a îmbolnăvirilor. (S. Mănescu, 1993) [50].
Bolile infecțioase transmise prin apă se pot clasifica, în funcție de factorii etiologici, în bacterioze, viroze și parazitoze.
După statisticile OMS, astăzi în lume sute de milioane de oameni suferă din cauza lipsei de apă potabilă. Pierderile forței de muncă sunt considerabile dacă ținem cont de faptul că pe glob se îmbolnăvesc anual prin boli transmisibile pe calea apei circa 500 milioane de oameni.
Sănătatea omului și a colectivităților poate fi periclitată când apa:
nu este la dispoziție în cantitate suficientă;
conține germeni patogeni transmisibili pe calea apei;
conține substanțe chimice nocive sau toxice;
posedă proprietăți organoleptice nefavorabile.
Lipsa unei cantități suficiente de apă potabilă creează pericolul de a se utiliza în acest scop o apă necorespunzătoare din punct de vedere calitativ și deci dăunătoare pentru sănătate. Totodată insuficiența de apă nu satisface nevoile de igienă corporală, de spălare a produselor alimentare, nu asigură apa necesară spălării lengeriei și a instalațiilor din locuință etc. În aceste condiții devine reală apariția de boli ale tegumentelor, parazitozelor, afecțiunilor transmisibile și a celorlalte boli cu mecanism de transmisie fecal-oral. De aceea este deosebit de impotant ca apa să fie la dispoziția populației într-o cantitate suficientă.
Un agent patogen transmisibil pe calea apei poate pătrunde în apă fie la nivelul sursei și respectiv instalației de captare a acesteia, fie pe traseul instalației de la captare până la consumator. În cazul folosirii surselor de apă de suprafață, prelucrarea și dezinfecția necorespunzătoare a apei poate duce de asemenea la contaminarea apei. Dacă pătrunderea germenului are loc numai într-una din conductele ce alcătuiesc rețeaua de distribuție, epidemia va apărea doar în teritoriul alimentat de acea conductă. Dacă pătrunderea germenului are loc la nivelul rezervoarelor de înmagazinare ori la nivelul captării apei din sursă, epidemiava putea apărea în întreaga localitate. De aceea, conform cerințelor igienice, la apeducte este obligator de a aplica și a respecta sistemul de măsuri de protecție a bazinelor de apă, de a efectua controlul de laborator al cantității apei, de a dezinfecta apa etc.
2.6. Boli microbiene transmise prin intermediul apei
După Gr. Friptuleac ș.a.(2013) [35] apa constituie un element important în transmiterea bolilor infecțioase bacteriene (inclusiv vibrionilor), dând naștere la epidemii de natură hidrică. Dintre cele trei feluri de apă: meteorică, de suprafață și de adâncime, apa de suprafață prezintă potențialul cel mai mare de contaminare având și rolul cel mai de seamă din punct de vedere epidemiologic.
Ca factor etiologic poate fi un șir de bacterii (vibrioni) patogeni și condiționat patogeni, care se păstrează și se multiplică în apă (tabelul 9).
Tabelul 9
Agenții patogeni ai maladiilor transmisibile
Factorii principali de transmitere a agenților patogeni prin cale hidrică sunt: apele din sursele locale (fântâni, izvoare), apa din apeduct, apele de suprafață (lacuri, iazuri, râuri) și, foarte rar apele îmbuteliate sau băuturile răcoritoare.
Dintre cele mai răspândite afecțiuni hidrice microbiene fac parte bolile diareice acute, care, de-a lungul secoleleor, sunt o adevărată pacoste pentru populație, provocând epidemii grave și curmând mii de vieți omenești.
Datele publicate de Organizația Mondială a Sănătății informează că, consumul apei contaminate microbian cauzează în unele regiuni din Africa și America Centrală până la 40 – 80% din bolile diareice acute.
La scara globală, situația epidemică cu privire la boli diareice acute (BDA) e destul de îngrijorătoare. Ele sunt cauza principală a morbidității și mortalității copiilor în țările în curs de dezvoltare. Anual, în lume numărul de episoade de diaree la copii în vârstă de până la 5 ani atinge 1 miliard și cauzează 3,5 milioane decese.
Acest grup de maladii prezintă o problemă majoră de sănătate publică, atât prin frecvența înaltă a morbidității, cât și prin manifestările clinice grave. Ele se pot manifesta prin febră la ., dureri abdominale, grețuri, vomă, scaun lichid cu frecvența până la 20 – 30 de ori pe zi, uneori cu striuri de sânge, mucus, slăbiciuni generale, cefalee etc. la unii bolnavi, mai ales, la copiii de până la 1 an boala se poate agrava, dezvoltând septicemie, deshidratare severă și respectiv șocul toxico-infecțios.
În Republica Moldova BDA ocupă locul III, după infecțiile respiratorii acute și parazitoze, în structura morbidității cauzate de boli infecțioase. În anul continuat creșterea morbidității prin BDA cu o tendință moderată de majorare. Nivelul morbidității sumare s-a majorat aproximativ de 2 ori în anul 2012 în comparație cu anul 2000, când a fost înregistrat cel mai mic nivel al morbidității – 250,6 la 100 mii.
Unul din cei mai frecvenți reprezentanți ai grupului de boli diareice acute este febra tifoidă.
Febra tifoidă și paratifoidă. Agentul patogen al febrei tifoide S. typhi și al febrei paratifoide S. paratyphi sunt viabili în apă timp de mai multe săptămâni. B. tific și paratific își păstrează viabilitatea 4 – 10 zile în apele curgătoare, ceea ce ar echivala cu parcurși cu o viteză medie de 1m/sec; 30 zile în apa de profunzime; până la 4 săprămâni în apele stătătoare; până la câteva luni în nămolul fântânilor și iazurilor; iar în apele de canal durata de supraviețuire ar fi de 6 – 12 zile. În gheață b. tific supraviețuiește 2 – 3 luni de zile, în apele minerale circa 5 zile, iar în apa de mare 4 – 9 zile. Viabilitatea b. tific în apa din apeduct este de 2 – 93 zile, în apa din râu – 4 – 183, în apa din fântâni – 1,5 – 107 zile.
Cale ahidrică reprezintă calea principală de transmitere a bolilor intestinale în general și a febrei tifoide în special. Se apreciază că până la 60 % din totalul de febră tifoidă dintr-un teritoriu pot fii de origine hidrică. Prin folosirea apei contaminate în scopuri menajere (spălatul veselei, legumelor, rufelor etc.) prin spălat ca și prin folosirea gheții naturale sau preparate dinrt-o apă contaminată, utilizată în întreprinderile pentru prepararea și conservarea produselor alimentare se pot de asemenea transmise infecții tifoparatifice. Caracteristicile unei epidemii de febră tifoidă sunt apariția ei explozivă și durata mai mare în comparație cu epidemiile transmise prin alimente. Se caracterizează printr-o evoluție ciclică: semne de intoxicație, bacteriemie, febră variată și îndelungată, erupții cutanate, afectarea tractului digestiv și a altor sisteme ale organismului uman. Febrele paratifice (A și B) au același mecanism de infectare, tablou clinic și patogenie, însă se deosebesc de febra tifoidă după etiologie.
R. Gabovici (1991) [37] descrie un exemplu tipic de apariție și răspândire rapidă a epidemiei prin intermediul apei a fost epidemia de tifos abdominal din 1926 în orașul Rostov-pe-Don. Cauza acestei epidemii a fost erupția reziduurilor de canalizare în apeduct. În primele zile după erupție după o perioadă de incubație scurtă au apărut cazuri de enterite infecțioase acute, apoi a fost depistat tifosul abdominal, care a atacat în decurs de o lună mai mult de 2000 de persoane. După lichidarae defectului în sistemul de canalizare și dezinfectarea apeductului numărul de îmbolnăviri de tifos abdominal a scăzut considerabil, deși un timp însă s-au mai semnalat îmbolnăviri sporadice, dar nu de caracter acvatic. Epidemiil de infecții intestinale pot izbucni în cazul, când oamenii folosesc ca apă de băut pe cea din bazinele deschise sau din fântâni neamenajate.
Sunt descrise epidemii virotice cu caracter acvatic: hepatite infecțioase, poliomielite, adenoviroze. Cele mai mari epidemii le dau hepatitele infecțioase, înregistrate în S.U.A., Franța , Italia, Suedia și alte țări. Uisvanathan a descris o epidemie mare de hapatită infecțioasă: care a început (India) în primele zile ale lunii decembrie 1955 și a fost urmată în ianuarie 1956. în acest răstimp au suferit de hepatită icterică 29300 de oameni, de hepatită latentă – circa 70000 de oameni. Epidemia a fost cauzată de erupția reziduurilor de canalizare în apeduct.
Pentru prevenirea febrei tifoide o mare însemnătateare are salubrizarea surselor de alimentație cu apă potabilă, atât a celor centralizate (apeductelor), cât și a fântânilor. Cu același scop se iau măsuri de salubrizare a surselor de poluare a apei (latrinelor, gropilor și platformelor de gunoi) și de epurare a apelor poluate (de la spitalele de boli infecțioase). Un rol deosebit revine și organizării alimentării cu apă curată a localurilor aglomerate ( gări, aeroporturi, școli,, case de cultură, tabere de odihnă, case de odihnă, stadioane etc).
Un alt reprezentant al bolilor diareice acute este dizenteria. Agenții patogeni ai dizinteriei sub denumirea de Shigella sunt puțini rezistenți în mediu. Bacilul dizenteric are o viabilitate redusă în apa de conductă, în apa de râu supraviețuiește 2 – 3 zile, în apa de fântână – până la 6 zile, iar în apa fiartă și contaminată ulterior (deci în absența florei microbiene curente) – până la două sîptîmâni. Viabilitatea agentului dizenteriei este de 15 – 27 zile în apa de apeduct, 12 – 92 zile în apa de râu. Shigella Flexneri și Sonne supraviețuiesc în apa fiartă și contaminată ulterior – până la 2 – 3 luni.
Speciile de shigelle care circulă mai fregvent în trezent ( Shigella Flexneri), se por menține viabili timp mai îndelungat în apă, mai ales la temperaturi scăzute, când flora saprofită concurentă este în mare parte inhibată. În raport cu particularitățile calitative ale apei – temperatura, gradul de aerație și insolație – ca și cu unii factori biologici (prezența bacteriofagilor specifici, etc.) , shigellele trăiesc în apă 5- 38 zile. Epidemiile hidrice de dizenterie, ca și cele de febră tifoidă, pot fi cauzate prin contaminarea apei furnizate de instalațiile centrale sau a apei de fântână, consumul de apă de suprafață netratată sau insuficient tratată; folosirea apei din recipiente în care apa s-a transportat ori menținut în condiții necorespunzătoare etc. Întrucât apele curgătoare sunt folosite sistematic atât pentru îndepărtarea apelor reziduale, cât ți pentru aprovizionarea cu apă de băut, în cazul deversărilor de ape reziduale insuficient tratate și dezinfectate, la fel și în cazul prelucrării nesatisfăcătoare a apelor de suprafață în scop potabil, por apărea focare epidemice de febră tifoidă și dizenterie de-a lungul acestor cursuri de apă, sau în centrele populate aprovizionate de instalațiile respective.
Conform datelor autorilor G.Obreja, N. Opopol și coaut. (1995) [56], în urma inundațiilor abundente din august 1994, în unele raioane ale Republicii Moldova (Cimișlia, Hâncești, Strășeni, Telenești), timp de 5 sîptămâni a crescut incidența salmonelozelor, dizenteriei, infecțiilor acute nedeterminate etc. De exemplu, în orășelul Strășeni a avut loc o erupție de dizenterie și infecții intestinale acute (diaree) cu factorul hidric de contaminare.
Conform rezultatelor investigațiilor epidemiologice, contaminările s-au produs prin intermediul apei potabile din apeduct și din fântânile care au fost afectate în timpul inundațiilor. (Gr. Friptuleac, 2012) [26].
În profilaxia dizenteriei are mare importanță depistarea precoce a bolnavilor, izolarea și tratarea lor la timp; efectuarea măsurilor de dezinfecție; controlul contacților la bacteriile dizenterice. O importanță deosebită o are respectarea regulilor de igienă personală; întrebuințarea apei fierte, a fructelor și legumelor minuțios spălate și opărite cu uncrop; întreținerea igienică a localurilor; supravegherea sanitară a surselor acvatice și a întreprinderilor alimentare atât de stat, cât și private.
Holera. Gr. Friptuleac, I.Șalaru, V.Bernic (2013) [35] confirmă că una din bolile diareice acute cu manifestare pandemică este holera provocată de mai multe tipuri de vibrioni (asiatic, El-tor, non O139). Ea se caracterizează prin debut acut cu afectarea tractului gastrointestinal, dereglarea metabolismului hidrosalin și proteic, toxicoză gravă cu tendință de epidemii și pandemii, letalitate sporită și mecanism de transmitere fecal-oral.
Răspândirea holerei în lume este datată din anul 1817 cu debutul primei pandemii, urmată de alte cinci – până în anul 1923 și de ultima, cea de-a 7-a, provocată de vibrionul El-tor, care este răspândit și în zilele noastre.
Concomitent, primele 6 pandemii de holeră au fost provocate de vibrionul asiatic. În pandemia a 7-a, pentru prima dată, a fost implicată și Republica Moldova, afectând populația țării în anii 1970 – 1971, apoi în anii 1993 – 1994, în care s-au înregistrat 4 și 9 cazuri respectiv, iar în anul 1995 – 240 cazuri, inclusiv 5 – cu deces.
În lume, în ultimii ani s-au înregistrat epidemii noi de holeră cu forme clinice mai grave și letalitate mai sporită (până la 5%), provocate de o nouă specie de vibrion non O139, care după părerile unor savanți poate fi începutul pandemiei a 8-a de holeră.
Datoriă necesității sale neânsemnate în substanțe nutritive, vibrionul holeric este bine adaptat la condițiile de viață din apele de suprafață. Viabilitatea acestui germen în bazinele acvatice naturale variază de la câteva zile până la câteva luni. Apa de băut contaminată prezintă una dintre căile esențiale de transmitere a bolii. Lipsa instalațiilor sanitare, mai ales insuficiența de apă potabilă și pentru alte nevoi, constituie factorul de propagare a bolii. În cursul ultimelor 15 ani holera clasică provocată de vibrionul holeric (Vibrio Cholerae) a regresat foarte mult chiar în regiunile endemice. În schimb holera El Tor se întâlnește tot mai fregvent.
Febra tifoidă și paratifoidă, dizenteria și holera, boli clasice cunoscute, au atins proporții neobișnuit de mari în decursul timpurilor, creând și astăzi, pentru unele regiuni ale lumii, probleme majore de prevenire și combatere a lor.
În trecut epidemile de holeră au reprezentat adevărate calamități sociale prin numărul mare de îmbolnăviri și mortalitatea foarte ridicată (Hamburg, 1892; Petersburg, 1920). Ca urmare a măsurilor luate, zona de răspândire a holerei s-a redus mult, rîmânând cantonată numai în anumite țări în care condițiile sanitare sunt mult rămase în urmă. Periodic însă boala își depășește granițele și poate declanșa îmbolnăviri până la epidemii și în alte zone recunoscute ca indemne. În ultimul timp, asemenea situații au fost întâlnite în mai multe țări ale lumii (Turcia, Italia, Portugalia și altele). Din fericire, rezistența la dezinfectanți obișnuiți ai apei (clorul) este redusă.
Alături de calitatea bacteriologică deficitară a apelor de băut, cantitatea insuficientă de apă joacă un rol deosebit de important în incidența sporită a dizenteriei și a celorlalte boli infecțioase transmisibile pe calea apei.
Apa din fântână din mediul rural, folosită în marea majoritate a cazurilor în calitate de apă potabilă, este adesori insuficientă cantitativ și necorespunzătoare în aspect calitativ. În centrele urbane se semnalează fregvent episoadele când apa distribuită populației, necorespunzătoare normelor bacteriologice de calitate din cauza deficiențelor funcționale și de exploatare a surselor de apă, uzurii rețelei de distribuire etc., a fost la originea unor explozii epidemice de febră tifoidă, dizenterie și altor boli infecțioase.
Durata de supraveghere a vibrionului holeric în afara organismului variază în funcție de caracteristicile mediului ambiant. În apă rezistă până la 3 săptămâni; în pești, moluște și crustacee scoși din apă – 5 – 7 zile, iar în condițiile de refrigerare – 1 – 2 săptămâni. Trăiesc 4 – 5 zile în apă de mare.
Forma clasică a bolii, are manifestări variate, de la forme ușoare până la cele grave, urmate de deces. Holera produsă de vibrionul El Torr se manifestă prin forme de gravitate mai mică.
Profilaxia holerei prevede, în primul rând, prevenirea aducerii vibrionilor holerei pe teritoriul țării. O mare importanță în prevenirea holerei o are protecția sanitară a surselor de apă potabilă, controlul sistematic al calității apei din râuri, lacuri, bazinele acvatice, a apelor reziduale de la fabricile de lactate, de pește, de la băi, spălătorii; supravegherea sanitară a piețelor, întreprinderilor alimentare, de alimentație publică și a celor private, serviciilor comunale (hoteluri, frizerii etc.); dezinfectarea reziduurilor și combaterea muștelor. De asemenea, o importanță primordială o are lupta cu murdăria și lichidarea gunoiștilor neorganizate, depistarea precoce a pacienților cu diverse disfuncții intestinale și izolarea lor în spitalele respective.
Enterocolitele. Esch. Coli și diversele tulpini de coli patogene sunt viabile în apă un timp îndelungat. Tulpinile de enterocoli pot cauza în spitalele și instituțiile pentru copii epidemii de enterite maligne, îndeosebi la sugari, care prezintă uneori o letalitate mare.
Alți germeni – enterococul, proteusul – pot produce, în anumite condiții, îmbolnăviri.
De menționat că apa ce conține un număr mare de germeni banali, o cantitate crescută de substanțe organice sau de substanțe în suspensie, precum și apele în care sau dezvoltat alge capabile de a secreta substanțe toxice, pot avea repercusiuni asupra tubului digestiv fragil al copilului și să determine tulburări gastrointestinale.
Leptospiroza. Leprospiroza icterohemoragică. Prin apă se poate transmite un șir de zoonoze, la care se referă leptospirozele, tularemia, bruceloza și febra Q. Leptospirele nimeresc în apă cu urina rozătoarelor, porcilor și animalelor cornute. În acest sens un anumit pericol îl prezintă apa din bazinele deschise (iazuri, canale de irigare), dacă este folosită pentru băut, scăldat, spălatul rufelor, deorece leptospirele pătrund în organism prin mucoase și microleziuni ale pielii.
Leptospirele sunt puțin rezistente în mediul ambiant. Leptospirele patogene trăiesc în apa de suprafață de la câteva zile până la 2 săptîmâni, în funcție de compoziția chimică, pH-ul și temperatura apei, microflora antagonistă etc.
În apele puțin adânci și curs lent, cu pH alcalin și o temperatură de circa , leptospirele rămân viabile un timp mai îndelungat.
Leptospirele patogene persistă în apa de râu 1 – 2 luni și chiar până la 5 luni. În nămol ar putea supraviețui peste 23 zile. Omul se contaminează fie consumând apă (de rețea, fântână sau apă de suprafață netratată) ce conțin leptospire, fie, mai fregvent, făcând baie în ape de suprafață, infectate. Contaminarea apelor de suprafață se produce prin dejecțiile și urina rozătoarelor eliminatoare de leptospire sau prin cadavrele acestora, prin deversarea reziduurilor neepurate de la crescătoriile de animale și îndeosebi a celor de porci amplasate în apropierea râurilor, prin adăparea animalelor bolnave etc.
O caracteristică importantă a leptospirelor constă și în faptul că în afara pătrunderii lor în organism pe cale digestivă odată cu apa ingerată, ele pot produce îmbolnăvirea și prin pătrunderea transcutanată, chiar prin pielea intactă, fapt întâlnit în cazul îmbăierii în apă contaminată.
Dată fiind facultatea leptospirelor de a traversa tegumentele, există posibilitatea infectării omului și la trecerea lui prin ape contaminate, la pescuit etc. În apele reziduale provenite de la crescătorii de animale, ca și în apele de râu în care s-au evacuat aceste ape reziduale, s-au pus în evidență leptospire patogene.
Supravegherea în apă este limitată de la câteva zile până la 2 săptămâni, în funcție de prezența microflorei antagoniste, compoziția chimică și pH-ul apei, temperatura mediului ambiant etc. Leptospirele sunt viabile un timp mai îndelungat în apele alcaline la temperatura de .
Formele de manifestare a bolii pot fi sporadice, endemice și epidemice. S-au descris epidemii hidrice datorită folosirii apei de suprafață sau consumului de apă de fântână contaminată cu leptospire. Pentru lichidarea focarului, rolul principal îl joacă întreruperea folosirii apei contaminate.
Bruceloza. Agentul etiological brucelozei este genul Brucela. Este o zoonoză a animalelor domestice. Sunt descrise cazuri de bruceloză transmisă prin apa din fântâni contaminate, neamenajate, în care au pătruns apele de pe teritoriile fermelor de animale. Supraviețuirea brucelelor în apă variază între 5-30 zile. Toate speciile de brucele pot să-și păstreze viabilitatea în apă timp de 40 – 60 zile. trebuie menționat faptul că la animalele bolnave de bruceloză, ca, de altfel, și la cele bolnave de leptospiroză, avortul este simptomul clinic tipic. O dată cu eliminarea avortonilor, a membranelor și lichidelor foetale, se elimină în mediu și cantități enorme de brucele și leptospire. Gunoiul de garaj astfel contaminat, dacă nu este în mod corespuntător depozitat și tratat ori dacă este depus în apropierea surselor de apă, poate duce la contaminarea acestora. În aceste perioade, personalul de îngrijire a animalelor și tehnicienii veterinari care acordă asistență obstetricală animalelor sunt expuși pericolului contaminării. Cel mai des se întâlnesc cazuri sporadice.
Pe calea apei și se poate răspândi și tularemia.
Tularemia. Agentul patogen al tularemiei, Fr. tularensis, prezintă o rezistență remarcabilă în mediul extern. În apă își poate păstra viabilitatea până la 2 – 3 luni de zile, iar în sol, în funcție de natura și proprietățile acestuia (pH, temperatură, umeditate etc.) de la 10 zile până la 2 luni. Îmbolnăvirile de tularemie sunt cauzate de consumul de apă contaminată de urină, dejecțiile sau cadavrele rozătoarelor. În timpul verii îmbolnăvirile sunt cauzate de scăldarea în ape contaminate. Ca și leprospirele, bacilul tularemiei poate traversa tegumentele și mucoasele (mucoasa conjunctivală), chiar dacă ele sunt intacte.
Numeroasele focare de tularemie se înregistrează periodic în anumite colectivități din apropierea unor râuri de șes. Cercetându-se condițiile de persistență și circulației ale agentului patogen în aceste ape, sa izolat bacilul tularemiei din plante acvatice, din moluște, etc., ceea ce dovedește multiplele posibilități de transmitere a acestei afecțiuni prin apă. Rar produce epidemii, mai frecvent apar cazuri sporadice.
În timpul epizootiilor de tularemie au fost înregistrate și epidemii printre oameni din cauza infectării șia poi a folosirii apei din fântâni, pâraie sau iazuri. Bacteriile de tularemie nimereau în apă cu excrementele sau cadavrele șobolanilor bolnavi.
Tuberculoza. Forma ei intestinală poate fi transmisă și pe calea apei, în special prin intermediul apelor de suprafață, în care sau deversat ape reziduale provenind de la sanatorii sau spitale de tuberculoza. În apele reziduale ale sanatoriilor de tuberculoză, ca și în apele de suprafață, în aval de deversarea apelor reziduale s-a depistat bacilul tuberculozei – Mycobacteriumtuberculosis – bacilul Koch). S-a semnalat chiar o incidență mai crescută a tuberculozei intestinale la om și animale în colectivitățile riverane cursurilor de apă în care au fost evacuate apele reziduale provenite de la spitalele de tubertciloză. Viabilitatea în apă a bacillului Koch este destul de mare până la 100 – 150 zile; mai mult chiar, bacilul tuberculos este deosebit de rezistent și față de dezinfectanții obișnuiți ai apei.
2.7. Boli virale transmise pe cale hidrică
Prin apă frecvent se transmit și maladiile virale. Maladiile virale cu transmitere hidrică sunt bolile infecțioase acute cauzate de virusurile intestinale care se manifestă clinic foarte polimorf, cu simptome de intoxicație generală și afectare a sistemului digestiv, respirator și nervos central. Important de menționat că, aceste maladii afectează preponderent copiii.
În epidemiologia complexă a virusurilor este incriminată și apa ca factor de transmitere, fapt confirmat de prezența în apă, uneori, a milioane de doze virulente (Lucia Alexa, 1994) [4]. Sursele de apă pot fi contaminate cu numeroase virusuri de proveniență umană. Omul elimină prin dejecții mai mult de 100 virusuri diferite, permanent apărând noi tipuri, dintre care multe mai necesită studii. Pentru sistemul de supraveghere sunt mai relevante hepatita virală A, poliomielita, infecția rotavirală. Maladiile provocate pot evalua benign sau pot conduce la sfârșit letal.
Sursele de apă au grade diferite de poluare. Apele de profunzime sunt cel mai bine protejate de poluarea virală, în cele freatice sau de mică profunzime contaminarea este posibilă prin infiltrări de la suprafața solului, latrine sau depozite de gunoaie. Cele mai poluate sunt apele de suprafață în care se deversează apele uzate fecaloid-menajere și care transportă tulpinile virale de la bolnavi la purtători de agenți patogeni. În intslațiile de aprovizionare cu apă, poluarea poate interveni la sursele mici de alimentare cu apă netratată, precum și la instalațiile centrale la nivelul diferitor verigi (depozitare, distribuție).
Formele de manifestare a îmbolnăvirilor pot fi sporadice sau epidemice. Diagnosticul de epidemie virală hidrică prezintă numeroase dificultăți. Îmbolnăvirile produse au manifestări poliforme (digestive, respiratorii, nervoase, cutanate etc.) și variate sub aspectul gravității (forme medii și foarte grave).
Metodele existente nu permit izolarea imediată a virusului din apă, care ar confirma diagnosticul de epidemie (hidrică) și nici evidențierea tuturor virusurilor circulate.
Teoretic, orice tip de virus patogen pentru om se poate transmite prin apă, practic însă sunt de importanță sanitară recunoscută acele care sunt depistate cu fregvență mare în apă și confirmate ca agenți etiologici în îmbolnăvirile umane.
Tipul de supravieșuire a virusurilor înn apă este de 150 – 200 zile, mulți din ei fiind rezistenți și la dozele de clor utilizate curent în dezinfecția apei. Astfel, o apă potabilă, din punct de vedere bacteriologic, poate transmite o afecțiune virală.
Sunt descrise epidemii virotice cu caracter acvatic: hepatite infecțioase, poliomielite, adenoviroze. Cele mai mari epidemii le dau hepatitele infecțioase, înregistrare în S.U.A, Franța, Italia, Suedia, și alte țări. Uisvanathan a descris o epidemie mare de hepatită infecțioasă: care a început (India) în primele zile ale lunii decembrie 1955 și a fost curmată în ianuarie 1956. în acest răstimp au suferit de hepatită icterică 29300 de oameni, de hepatita latentă – circa 70000 de oameni. Epidemia a fost cauzată de erupția reziduurilor de canalizare în apeduct.
Una din maladiile virale transmisă prin apă este hepatita virală A. După Gr. Friptuleac, I.Șalaru, V.Bernic (2013) [35], sursa de infecție în această maladie este omul bolnav. Trebuie de luat în considerație faptul că, cea mai importantă sursă de infceție o reprezintă bolnavii anicterici și asimptomatici. Eliminarea virusului cu materiile fecale se începe cu a doua jumătat a perioadei de incubație care constituie 7 – 50 de zile (media 15 – 30 de zile), iar perioada cea mai contagioasă a bolii este în ultimile 7 – 10 zile de incubație și în perioada preicterică a bolii. Virusemia este de scurtă durată și nu are importanță epidemiologică. Particularitatea specifică pentru hepatita virală A constă în răspândirea ei sezonieră, preponderent toamna-iarna. Sporirea morbidității are loc în lunile iulie-august cu apogeul în octombrie-noiembrie și reducerea consecutivă în prima jumătate a anului următor.
Este important faptul că din multiplele fluide fiziologice ale organismului primul loc în conținutul de virusuri îl ocupă materiile fecale ale omului bolnav sau practic sănătos dar infectat. Prin cercetările științifice a fost constatat că, la sfârșitul perioadei de incubație, prodromă și în primele zile ale perioadei icterice, . de fecale conține până la 108 și mai mulți virioni. Virusul poate fi depistat și în secretele nazofaringiene și vaginale care nu au o importanță semnificativă în răspândirea epidemică.
Mecanismul de transmitere a hepatitei virale A mai frecvent este fecal-oral. Infectarea omului are loc prin consumul de apă și alimente contaminate. Doza infectată de regulă constituie 100 – 1000 particule virale. Trebuie de menționat, că cea mai înaltă receptivitate la infecție este înregistrată la copii. Grupele de risc pentru infectare prezintă colectivele organizate: grădinițe, școli, unități militare.
Căile de transmitere a acestei infecții sunt mâinile murdare, produsele alimentare, apa potabilă și bazinele acvatice, utilajul de uz casnic, muștele sinantrope, unele biote maritime (stridii, midii, scoici, crevete etc.) contaminate cu VHA (virisul hepatic).
Altă maladie care poate să se transmită prin apă este poliomielita – boală virală acută caracterizată prin afectarea sistemului nervos central (preponderent a substanței cenușie a măduvei spinării) și inflamrea mucoasei intestinului și nazofaringelui.
Agentul cauzal al poliomielitei este poliovirus hominis, care face parte din grupul Picornaviridae, Genul Enterovirus. Este foarte rezistent în mediul ambiant. În apă se păstrează până la 100 de zile, în excremente până la 6 luni. Rezistă bine la înghețare și uscare. Nu se distruge la acțiunea sucului gastric și antibioticelor. Se cultivă pe culturi de celule, posedă efect citopatic. Se distruge la fierbere, la acțiunea razelor ultraviolete și unor preparate dezinfectante.
Sursa de infecție a poliomielitei este omul bolnav. De obicei se îmbolnăvesc copiii cu vârsta de până la 10 ani, 60 – 80 % – până la 4 ani. Morbiditatea sporește în lunile de vară – toamnă. Mecanismul de transmitere esre fecal-oral. Este posibilă și transmiterea aerogenă.
Perioada de incubație a poliomielitei este relativ scurtă și constituie 5 – 12 zile (variază între 2 – 35 de zile).
În ultimii ani în rezultatul unor eforturi considerabile s-a creat o situație favorabilă deoarece majoritatea țărilor europene, inclusiv în Republica Moldova poliomielita este eradicată. În acest scop a fost realizat cu succes Programul Național de Imunizări și Programul Național de lichidare a poliomielitei. În anul 2000 republica Moldova a obținut statutul OMS de țară liberă de poliomielită.
Una din infecțiile virale transmisă prin apă este și infecția rotavirală (gastroenterita rotavirală), care prezintă o infecție virală acută cu afectarea preponderentă a sugarilor și copiilor mici. Se caracterizează prin simptome de intoxicație generală, afectarea sistemului digestiv și deshidratare. Agentul cauzal a infecției rotavirale este virusul din Familia Reoviridae, Genul Rotavirus. Virisul este rezistent în mediul ambiant.
Infectarea are locpe cale fecal-orală, prin alimente și apă contaminate, contact direct, jucării etc. Perioada de incubație durează 15 ore – 7 zile (media 1 – 2 zile). De menționat că evoluția peocesului epidemic se caracterizează prin sezonalitate, cu morbiditate sporită în lunile de iarnă.
2.8. Boli parazitare transmise pe calea apei
În afară de infecții bacteriene, apa poate transmite și helmintoze, cu apa în organismul uman pot nimeri chistele de lamblii, ouăle de ascaride și tricocefali, lavrele de anchilostome, circariile fasciolei hapatice, microfilariile riștă, boli răspândite în Africa, India etc. Aceste boli parazitare se transmit prin intermediul apei infectate din bazinele mici pentru băut, spălatul rufelor sau scăldat.
Parazitozele sunt afecțiuni foarte răspândite pe glob, care provoacă importante prejudicii sănătății publice. Mecanismele de transmitere sunt multiple, în funcție de particularitățile biologice ale fiecărui parazit, în cadrul acestor apa având un rol important. Ea poate avea rol pasiv, de vehiculare a parazitului între sursă și noua gazdă, poate reprezenta mediul de dezvoltare obligatoriu al cărui ciclu parazitar constiruie mediul optim de dezvoltare a unor vectori ai deverșilor paraziți. Parazitarea organismului uman produce starea de boală, cunoscută sub denumirea generală de parazitoză. Boala se poate manifesta sporadic, endemic și uneori epidemic.
Boi determinate de protozoare. Prin intermediul chisturilor infecțioase eliminate în mediu extern de bolnav sau purtător omul sănătos se poate îmbolnăvi ingerând aceste chisturi o dată cu apa sau alimentele infestate, ori de pe mâinile contaminate. Bolile care se pot contracta astfel sunt:
a) Amibiaza – agent etiologic Entamoeba dysenteriae sau E. Histolytica. Amibiaza sau dizenteria amibială este de fapt cea mai răspândită parazitoză de natură hidrică. Eliminatorul parazitului în mediul extern este omul bolnav, dar și unele animale domestice (câinele, porcul) și sălbatice (șobolanul). Cercetări efectuate în țările calde au arătat că numărul populației purtătoare de paraziți amibieni este foarte mare ajungând până la 30 % din totalul populației.
Parzitul se elimină în mediul extern sub formă de chist, care îi conferă o rezistență mare. Se consideră că rezistențasa în apă poate ajunge la 90 – 100 de zile. Temperatura apei are un mare rol în supraviețiurea parazitului, cu cât apa este mai rece cu atât rezistența sa fiind mai mare.
Infestarea omului se produce prin ingerarea apei poluate, dar și prin alimente, în special fructe și zarzavaturi care se consumă crude, spălate sau irigate cu apă infestată.
b) Giardioza (lambliaza) – agent etiologic Giardia intestinalis. Lambliaza sau giardioza este dată de lamblia sau giardia intestinalis. Parazitul este eliminat de omul bolnav sau purtător. Parazitul se elimină tot sub formă de chist rezistent la factorii mediului exterior; în apă supraviețuiește câteva luni de zile. Îmbolnăvirea se produce mai ales prin ingestia apei infectate și mai rar prin alimente; în prezent, răspândirea giardiei este mai mare decât a ambiazei și se cantonează cu precădere la copii.
c) Balantidoza sau dizenteria balantidiană – agent Balantidium coli.
Prin apa de baie de uz personal etc. se poate transmite de la o persoană la alta Trichomonas vaginalis.
Trihomoniaza este o parazitoză în a cărei transmitere apa joacă un rol deosebit de important, alături de contactul direct (sexual) interuman. Boala este determinată de un flagelat (Tricomonas vaginalis) foarte puțin rezistent în mediul extern, unde dispare în câteva ore. În apa caldă (peste reristența sa este mai mare, fapt pentru care transmiterea se realizează cu preponderență în bazinele de înot în care se găsesc în același timp persoane bolnave și persoane sănătoase; de asemenea, transmiterea este favorizată și de folosirea în comun a unor obiecte de toaletă personală și uneori îmbrăcăminte.
Boli determinate de cestode. Embrioforii ingerați o dată cu apa sau alimentele contaminate sua de pe mâini pot conduce la îmbolnăviri de:
a) cisticeroză – agent etiologic Cistercus bovis;
b) echinococoză – agetn etiologic Echinococcus granulosus.
Boli determinate de trematode. Prin consumul de apă sau unele vegetale acvatice, care conțin cercari ai unor paraziți eliminați în mediu de omul bolnav, se pot contracta:
a) fascioloza hepatică – Fascioloza hepatica, Distomum hepaticum.
Fascioloza sau distomatoza este o parazitoză care face parte din categoria celor în care apa are rol activ. Mai frecvent întâlnită este Fasciola sau Distomum hepaticum care se cantonează la nivelul ficatului. Parazitul este eliminat din organism sub formă de ouă care, ajunse în mediul exterior, își desăvârșesc evoluția în apă până la un stadiu intermediar (miriacidum) când au nevoie de o gazdă acvatică (gastropod) în care își desăvârșesc evoluția până la stadiul infestat (cercar). Eliberat din nou în apă poate infesta organismul uman.
b) fascioloza intestinală sau distomatoza intestinală.
Fasciola sau distomul intestinal este o altă parazitoză cu evoluție asemănătoare cu Fasciola hepatică dar cu deosebirea că utilizează altă gazdă (o moluscă de apă dulce) și se localizează la nivelul intestinului.
c) bilharzioza intestinală sau achistosomiaza intestinală – agent Schistosoma mansoni.
bilharzioza vezicală sau schistosomiaza vezicală – agent Schistosoma hematoum.
biharzioza arteriovenoasă sau bilharzioza – agent Schistosomiaza sinojaponeză. Schistosomiaza sau bilharioza este o parazitoză cu o evoluție hidrică. Schistosomiaza este răspândită în zonele tropicale unde afectează un mare număr de persoane (peste 200 de milioane). Forma umană a parazitului cunoaște trei specii (Schistosoma mansoni, Schistosoma japonicum și Schistosoma hematobium); primele două au localizări digestive, iar cea de a treia genito-urinare. Calea de penetrație în organisme fiind cutanată.
Trebuie de menționat faprul că Schistosomiaza (Bilharizioza) se contractă îndeosebi prin pătrunderea cercarilor prin tegumente cu prilejul îmbăierilor sau trecerii prin apă cu picioarele goale. Construcția pe scară tot mai largă a lacurilor de acumulare și de apă necesară industriei și agriculturii au dus în țările pe cale de dezvoltare la creșterea populației de moluște, principalele gazde intermediare ale parazitului și, în consecință, la creșterea incidenței schistosomiazei.
Boli determinate de nematode. Introducerea în organismul omului sănătos, o dată cu alimentele sau cu apa (mai rar), ori de pe mâinile contaminate, a ouălor embrionare sau larvelor infestate eliminate de omul bolnav poate duce la contractarea următoarelor îmbolnăviri:
a) Ascaridoza – agent Ascaris lumbricoides.
b) Trichocefaloza – agent Trichocephalus hominus.
c) Enterobioza – agent Enterobius vermicularis.
d) Strongiloidoza – agent Strongyloides stercolaris.
e) Anchilostomiaza – agent Anchilostoma duodenala.
De menționat că ultimele două afecțiuni, deși pot fi produse și prin ingestia de apă contaminată, de regulă, sunt cauzate de pătrunderea prin tegumente a larvelor filiforme ale parazitului.
2. 9. Normarea calității apei potabile
Creșterea rapidă a populației pe Terra, necesitățile mari de apă pentru industrie, agricultură, serviciile comunale – toate acestea conduc la apariția unei crize acvatice totale. Faptul se manifestă prin deficitul apelor potabile și prin poluarea intensivă a lor. Potrivit rezultatelor unei analize globale, aproximativ 80 % din populația de pe glob trăiește în zone în care alimentația cu apă potabilă nu este sigură.
Rezervele de apă potabilă scad, iar consumul ei crește în permanență. Actualmente, deficitul de apă potabilă este unul dintre factorii principali ce rețin dezvoltarea social-economică a mai multor țări. Practic, nu este nici o țară care nu s-ar confrunta cu problemele ce țin de cantitatea și calitatea apelor dulci și ale apelor potabile.
Legea privind Supravegherea de Stat a Sănătății Publice nr.10 – XVIdin 03.02.2009 („Monitorul Oficial” nr. 67/183 din 03.04.2009) prevede în art.39 (Alimentarea populației cu apă potabilă) următoarele:
calitatea apei potabile livrate populației nu trebuie să prezinte riscuri pentru sănătatea ei;
cantitatea de apă potabilă livrată populației trebuie să-i satisfacă necesitățile fiziologice și gospodărești;
persoanele juridice sunt obligate să întreprindă măsuri de dezvoltare a sistemelor de alimentare cu apă potabiă și de canalizare.
În art.40 (Sursele de folosire a apei) sunt incluse unele cerințe față de sursele de apă:
calitatea apei din sursele uzate pentru alimentarea cu apă potabilă, sursele de apă minerală, sursele de apă destinate satisfacerii nevoilor gospodăreșri, de recreere a populației, de irigare a culturilor agricole trebuie să corespundă cerințelor legislației sanitare aplicabile;
sursele de apă utilizate sunt supuse autorizării sanitare;
în jurul tuturor tipurilor de surse de apă se stabilesc zone de protecție sanitară;
persoanele fizice și juridice sunt obligate să sisteze în mod independent distribuirea sau utilizarea apei în cazul în care calitatea apei din sursă nu corespunde regulamentelor sanitare.
Regulamentul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 934 din 15 august 2007 „Normele sanitare privind calitatea apei potabile, specifică: apa trebuie să fie sanogenă și curată, să îndeplinească anumite condiții. În primul rând, ea trebuie să fie lipsită de microorganisme, praziți și substanțe periculoase pentru sănătatea umană. Aplicarea acestor norme nu trebuie să conducă, direct sau indirect, la deteriorarea calității apei potabile și la creșterea gradului de poluare a ei.
Conform regulamentului nominalizat, prin apă potabilă se subânțelege orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, pentru prepararea bucatelor și în industria alimentară, furnizată prin rețea de distribuire (apeduct), din sursă (fântâni, izvoare) sau rezervor, distribuită în sticle sau în alte recipiente.
Se consideră că calitatea apei potabile corespunde cerințelor igienice dacă nivelurile parametrilor de calitate sunt la cele prezentate în regulamentul indicat.
Indicatorii de calitate ai apei sunt reprezentați de caracteristici nominalizate pentru o determinare precisă a calității apelor. Apa nu trebuie să conțină organisme cvatice vizibile; la suprafața apei nu se admit pelicule.
Cerințele ce asigură calitatea apei potabile sunt ridate în anexa 2 nr. 934 din 15 august 2007.
Anexa nr. 2
nr. 934
din 15 august 2007
Norme sanitare privind calitatea apei potabile
I. Noțiuni generale
1. Prezentele Norme reglementează calitatea apei potabile, avînd drept obiectiv protecția sănătății oamenilor prin excluderea oricărui tip de contaminare a apei potabile, asigurîndu-i calitatea de apă curată și sanogenă.
2. În sensul prezentelor Norme, următorii termeni se definesc astfel:
2.1. Prin apă potabilă se înțelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:
a) orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori în alte scopuri casnice, indiferent de origine și de faptul că este furnizată prin rețea de distribuție, din sursă sau rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;
b) toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanțelor destinate consumului uman, cu excepția cazului în care Ministerul Sănătății și Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare aprobă folosirea apei în scopuri tehnologice, demonstrîndu-se că apa utilizată nu afectează calitatea și salubritatea produsului alimentar în forma lui finită;
c) apa provenită din surse locale, precum fîntîni, izvoare etc., folosită pentru băut, prepararea hranei sau în alte scopuri casnice. Ministerul Sănătății poate face excepție de la valorile parametrilor de calitate, dar fără a fi pusă în pericol sănătatea consumatorilor.
2.2. Prin sistem de distribuție sau instalație interioară se înțelege totalitatea conductelor, garniturilor și dispozitivelor instalate între robinetele de apă, utilizată, în mod obișnuit, pentru consumul uman, precum și rețeaua de distribuție exterioară, dar numai în cazul în care acestea nu intră în responsabilitatea furnizorului de apă, în calitatea sa de producător și/sau distribuitor de apă, în conformitate cu legislația în vigoare.
3. Dispozițiile prezentelor Norme nu se aplică următoarelor tipuri de ape:
a) apelor naturale minerale, recunoscute ca atare de către autoritățile competente, în conformitate cu legislația în vigoare;
b) apelor medicinale potabile care au proprietăți terapeutice notificate, în condițiile legii, prin reglementări sau procedee administrative referitoare la produsele farmaceutice.
3.1. Se exceptează de la prevederile prezentelor Norme:
a) apa destinată exclusiv utilizărilor în condiții speciale, în cazul în care Ministerul Sănătății aprobă folosirea și calitatea acesteia, și care nu influențează, direct sau indirect, sănătatea consumatorilor cărora le este destinată;
b) apa potabilă provenită de la producătorii de apă individuali, care furnizează mai puțin de în medie/zi sau care deservește mai puțin de 50 de persoane, cu excepția cazului în care producerea apei constituie o parte a unei activități comerciale sau publice.
3.2. În acest caz, autoritățile teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat vor informa populația despre respectivele exceptări și despre orice măsuri ce pot fi luate în vederea protejării sănătății de efectele adverse rezultate din orice fel de contaminare a apei potabile. În situația în care se constată că, prin calitatea ei, o astfel de apă ar putea constitui un potențial pericol pentru sănătate, populației afectate i se vor da de îndată recomandările de rigoare, conform Regulilor și normativelor sanitaro-epidemiologice privind supravegherea și monitorizarea calității apei potabile.
II. Condiții de calitate a apei potabile
4. Apa potabilă trebuie să fie sanogenă și curată, îndeplinind următoarele condiții:
a) să fie lipsită de microorganisme, paraziți sau substanțe care, prin număr sau concentrație, pot constitui un pericol potențial pentru sănătatea umană;
b) să întrunească cerințele minime prevăzute în tabelele 1A, 1B și 2 din anexa nr.1 la prezentele Norme;
c) să respecte prevederile punctelor 5-8 și 10 din prezentele Norme.
5. Aplicarea prezentelor Norme nu trebuie să conducă, direct sau indirect, la deteriorarea calității reale a apei potabile, care să afecteze sănătatea umană, ori la creșterea gradului de poluare a apelor utilizate pentru obținerea apei potabile.
6. Calitatea apei potabile destinate consumului uman trebuie să corespundă valorilor stabilite pentru parametrii prevăzuți în anexa nr.1 la prezentele Norme. În privința parametrilor prevăzuți în tabelul 3 din anexa nr.1, valorile acestora sînt stabilite în scopul evaluării calității apei potabile în programele de monitorizare și în vederea îndeplinirii obligațiilor prevăzute la pct. 8 din prezentele Norme.
7. Ministerul Sănătății aprobă valori pentru parametrii suplimentari, care nu sînt incluși în anexa nr.1, în cazul în care măsurile de protecție a sănătății publice impun acest lucru. Valorile stabilite trebuie să respecte condițiile prevăzute la pct.4 lit. a) din prezentele Norme.
8. Calitatea apei potabile este corespunzătoare dacă valorile stabilite pentru parametrii de calitate sînt conform anexei nr.1 la prezentele Norme, în următoarele puncte de prelevare a probelor:
a) la robinetul consumatorului, la punctul de intrare în clădire și la cișmelele stradale, în cazul apei potabile furnizate prin rețeaua de distribuție;
b) la punctul de curgere a apei din cisternă, în cazul apei potabile furnizate în acest mod;
c) în punctul în care apa se îmbuteliază în sticle sau în alte recipiente, în cazul apei potabile îmbuteliate;
d) în punctul din care apa este preluată în procesul de producție la întreprinderile alimentare.
9. Dacă, în situația prevăzută la pct. 4 lit. a), se constată că valorile parametrilor nu se încadrează în valorile stabilite pentru parametri, în conformitate cu anexa nr.1 la prezentele Norme, din cauza sistemului de distribuție interioară sau a modului de întreținere a acestuia, se consideră că obligațiile ce revin producătorului, respectiv distribuitorului, au fost îndeplinite, cu excepția cazului în care apa este furnizată direct consumatorilor, iar producătorul, respectiv, distribuitorul este responsabil și de întreținerea rețelelor interioare.
10. În cazul constatării situației prevăzute la pct.9 din prezentele Norme, se va proceda astfel:
a) producătorii, respectiv distribuitorii de apă potabilă, notifică autoritățile administrației publice locale și/sau proprietarii cu privire la măsurile adecvate de remediere și întreținere a rețelei sau a tehnicilor adecvate de tratare ce trebuie luate în scopul de a reduce sau de a elimina riscul de neconformare la parametrii de calitate a apei potabile, simultan cu informarea autorității teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat;
b) autoritățile teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat notifică consumatorii în cauză cu privire la măsurile suplimentare ce trebuie adoptate, dacă acestea se impun, pentru prevenirea îmbolnăvirilor.
III. Supraveghere și monitorizare
11. Monitorizarea calității apei potabile se efectuează de către producător, distribuitor și autoritățile de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat.
12. Producătorii și distribuitorii de apă potabilă asigură conformarea la parametrii de calitate și finanțarea monitorizării de audit și de control al calității apei potabile.
13. Autoritățile teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat asigură supravegherea și controlul monitorizării calității apei potabile în scopul verificării faptului dacă apa distribuită consumatorului este conformă cerințelor de calitate și nu creează riscuri pentru sănătatea publică.
14. Ministerul Sănătății elaborează, în termen de 6 luni de la data publicării prezentelor Norme în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Regulile și normativele sanitaro-epidemiologice privind supravegherea și monitorizarea calității apei potabile, conform cerințelor minime stabilite în anexa nr.2 la prezentele Norme.
15. Producătorii, distribuitorii sau utilizatorii de apă potabilă, prin sistem public colectiv ori individual, prin îmbuteliere în sticle sau în alte recipiente, pentru industria alimentară, asigură monitorizarea curentă, de control al apei potabile, conform unui program care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu controlul eficienței tehnologiei de tratare, îndeosebi al dezinfecției, și al calității apei potabile produse, distribuite și utilizate.
16. Procedurile de monitorizare, prevăzute la pct.15 din prezentele Norme, se stabilesc în conformitate cu Regulile și normativele sanitaro-epidemiologice privind supravegherea și monitorizarea calității apei potabile, iar programul de monitorizare necesită a fi avizat de către autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat.
17. Laboratoarele care efectuează monitorizarea apei potabile trebuie să respecte specificațiile prevăzute în anexa nr.3 la prezentele Norme, referitoare la modul de analiză a parametrilor stabiliți.
18. Lista laboratoarelor înregistrate, care efectuează monitorizarea calității apei, se face publică de către Ministerul Sănătății.
19. Se pot utiliza și alte metode de analiză în afara celor prevăzute în anexa nr.3 la prezentele Norme, dacă se demonstrează că rezultatele obținute sînt comparabile. Laboratoarele care au recurs la metode alternative prezintă toate informațiile de validare a acestora, conform anexei nr.3 la prezentele Norme.
20. Autoritatea națională/teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat poate decide efectuarea unei monitorizări suplimentare dacă există dovezi care atestă prezența în apă a unor substanțe sau microorganisme ce nu au fost stabilite ca parametri, conform prevederilor pct.4 din prezentele Norme, și ce pot constitui un pericol potențial pentru sănătatea umană. Monitorizarea suplimentară se realizează individualizat pentru fiecare substanță sau microorganism în cauză.
IV. Măsuri de remediere și restricții în utilizare
21. Neîncadrarea în valorile stabilite pentru parametrii prevăzuți la punctele 6 și 7 din prezentele Norme urmează a fi analizată imediat de către autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat care efectuează inspecția și controlul calității apei potabile, precum și de către producătorii, distribuitorii și utilizatorii implicați, în scopul identificării cauzei.
22. Dacă, în pofida tuturor măsurilor adoptate pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute la pct. 4, apa potabilă nu întrunește valorile stabilite pentru parametri, în conformitate cu anexa nr.1, se aplică prevederile pct. 9 din prezentele Norme, iar autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat dispune luarea de urgență a măsurilor necesare pentru restabilirea calității apei. Se acordă prioritate acțiunilor corective pentru parametrii a căror depășire reprezintă un pericol pentru sănătatea umană.
23. Autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat dispune interzicerea sau restricționarea utilizării apei potabile, fie că s-au înregistrat sau nu neconformități vis-a-vis de valorile parametrilor, dacă apa potabilă constituie un pericol pentru sănătatea umană, și verifică dacă au fost luate toate măsurile necesare pentru protejarea sănătății umane. În astfel de cazuri, consumatorii trebuie să fie informați de îndată, cu acordarea recomandărilor ce se impun.
24. Autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat, în comun cu alte instituții și servicii publice competente, decide ce măsură dintre cele prevăzute la pct.23 din prezentele Norme se aplică, ținînd seama de riscurile pentru sănătatea populației, generate de întreruperea aprovizionării cu apă potabilă sau de restricții în utilizarea acesteia.
25. În cazul neconformității cu valorile parametrilor sau cu specificațiile prevăzute în tabelul 3 din anexa nr.1 la prezentele Norme, autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat analizează dacă această neconformitate reprezintă un risc pentru sănătatea populației și dispune adoptarea unor măsuri de remediere a situației necesare pentru restabilirea calității apei în scopul protejării sănătății.
26. În orice situație în care sînt luate măsuri de remediere, autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat dispune informarea consumatorilor, cu excepția cazurilor în care nerespectarea valorilor parametrilor nu este semnificativă pentru sănătatea acestora.
V. Derogări
27. Ministerul Sănătății poate acorda, la solicitarea autorităților teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat, derogări, pe o perioadă determinată, de la valorile parametrilor stabiliți în conformitate cu prevederile pct.7 sau cu tabelul nr. 2 din anexa nr.1 la prezentele Norme, pînă la o valoare ce va fi stabilită și aprobată de către Ministerul Sănătății, luîndu-se în considerare riscul pentru sănătate și alternativele de aprovizionare cu apă potabilă a populației din zona respectivă. Derogările vor fi limitate în timp și nu vor depăși o durată de 3 ani. În situația în care autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat solicită prelungirea derogării, se înaintează Ministerului Sănătății analiza situației și motivarea solicitării celei de-a doua derogări. A doua derogare nu va depăși termenul de 3 ani.
28. În cazuri excepționale, Ministerul Sănătății poate acorda o a treia derogare pentru o perioadă care, de asemenea, nu va depăși 3 ani. Decizia pentru o asemenea derogare este luată de către Ministerul Sănătății, în termen de 3 luni de la depunerea solicitării.
29. Pentru orice derogare, acordată în conformitate cu punctele 27 și 28 din prezentele Norme, trebuie specificate următoarele:
a) motivele derogării;
b) parametrul în cauză, rezultatele relevante ale monitorizării anterioare și valoarea maximă permisă prin derogare;
c) zona geografică, cantitatea apei furnizate zilnic, numărul populației afectate și eventualele consecințe asupra întreprinderilor producătoare de alimente;
d) schema de monitorizare adecvată cu creșterea frecvenței de monitorizare, în caz de necesitate;
e) un rezumat al planului măsurilor de remediere necesare ce va include un calendar al activităților și o estimare a costului de evaluare a situației;
f) durata derogării.
30. Prevederile pct.29 nu se aplică în cazul în care autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat consideră că nerespectarea valorii parametrilor nu prezintă risc pentru sănătate, iar măsurile luate în conformitate cu pct.22 din prezentele Norme sînt suficiente pentru remedierea deficienței în termen de 30 de zile. În această situație, Ministerul Sănătății stabilește, în comun cu alte autorități implicate, numai o valoare maxim admisă a parametrilor în cauză și durata necesară pentru remedierea deficienței.
31. Prevederile pct.30 din prezentele Norme nu se aplică în cazul în care, într-un sistem de aprovizionare cu apă potabilă, se constată pentru un parametru o valoare necorespunzătoare valorii stabilite pentru acel parametru o perioadă mai mare de 30 de zile consecutive în ultimele 12 luni.
32. Autoritățile teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat și autoritățile administrației publice locale din teritoriul pentru care s-a recurs la derogările prevăzute în prezentul capitol vor informa populația afectată, în termen de 48 de ore de la confirmare, despre derogările în cauza și despre condițiile de gestionare a acestora. Autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat, în comun cu autoritățile administrației publice locale, va asigura acordarea de asistență grupurilor de populație socialmente vulnerabile, pentru care derogarea implică un risc special. Aceste prevederi nu se aplică în cazurile prevăzute la pct.30 din prezentele Norme, cu excepția situațiilor în care autoritățile implicate decid contrariul.
33. Autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat va informa Ministerul Sănătății, în termen de 60 de zile, asupra oricărei derogări, cu excepția celor prevăzute la pct.30, referitoare la un sistem individual de aprovizionare cu apă potabilă care furnizează mai mult de 1.000 mc în medie/zi sau aprovizionează mai mult de 5.000 de persoane, inclusiv cu privire la specificațiile prevăzute la pct.28 din prezentele Norme.
34. Prevederile punctelor 27-33 din prezentele Norme nu se aplică apei potabile îmbuteliate în sticle sau în alte recipiente.
VI. Asigurarea calității tehnologiilor de tratare, echipamentelor,
substanțelor și materialelor care vin în contact cu apa potabilă
35. Nici o substanță sau material (coagulant, floculant, material filtrant, dezinfectant), utilizat în instalațiile de producere, distribuție, îmbuteliere, transport sau stocare a apei potabile, nu trebuie să se regăsească în concentrații mai mari decît este necesar scopului pentru care a fost utilizat și nu trebuie să lase în apa potabilă, direct sau indirect, compuși ori impurități care să diminueze protecția sănătății. Se vor utiliza numai substanțele și materialele avizate de Ministerul Sănătății.
36. Ministerul Sănătății și Agenția Construcții și Dezvoltare a Teritoriului vor elabora, în termen de 1 an de la data publicării prezentelor Norme în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, norme privind testarea, avizarea sanitară, înregistrarea și utilizarea filtrelor, materialelor și substanțelor care vin în contact cu apa potabilă.
37. Ministerul Sănătății va elabora, în termen de 6 luni de la publicarea prezentelor Norme în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, procedura de autorizare sanitară a proceselor tehnologice de producere și a instalațiilor de îmbuteliere a apei potabile în sticle sau în alte recipiente.
38. Punerea în consum a apei potabile îmbuteliate în sticle sau în alte recipiente se face cu respectarea prevederilor legale privind ambalarea și etichetarea produselor alimentare.
VII. Informarea și raportarea
39. Autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat trebuie să asigure disponibilitatea informației în ceea ce privește calitatea apei potabile, avizarea consumatorilor despre posibilele efecte asupra sănătății și despre măsurile de remediere luate sau care se impun a fi luate de către autoritățile competente ori de către consumatorii în cauză. Informația trebuie să fie corectă, clară, furnizată la timp și actualizată.
40. În scopul informării consumatorilor, Ministerul Sănătății, prin Centrul Național Științifico-Practic de Medicină Preventivă, întocmește și publică, o dată la 3 ani, Raportul național asupra calității apei potabile, care, conform programelor de monitorizare, cuprinde cel puțin informația privind:
a) sistemele de aprovizionare cu apă potabilă, colective sau individuale, care furnizează în medie o cantitate de apă mai mare de 1.000 mc/zi sau care deservesc mai mult de 5.000 de persoane;
b) situația pe o perioadă de 3 ani consecutivi, publicarea efectuîndu-se la finele celui de-al treilea an;
c) aspectele la care se referă subpunctul 3.1., punctele 21-26 și 32-33 din prezentele Norme.
41. Informațiile necesare pentru întocmirea Raportului național asupra calității apei potabile vor fi prezentate Centrului Național Științifico-Practic de Medicină Preventivă, conform Regulilor și normativelor sanitaro-epidemiologice privind supravegherea și monitorizarea calității apei potabile.
42. Producătorii și utilizatorii de apă potabilă vor furniza autorității teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat informațiile necesare pentru întocmirea Raportului național asupra calității apei potabile.
43. Producătorii și utilizatorii de apă potabilă vor înregistra și vor păstra datele privind calitatea apei potabile care este produsă, distribuită și utilizată conform prevederilor Regulilor și normativelor sanitaro-epidemiologice privind supravegherea și monitorizarea calității apei potabile.
44. Producătorii de apă potabilă distribuită prin sistemul public trebuie să asigure accesul populației la datele privind calitatea apei potabile produse, să permită inspecția de către reprezentanții populației la orice oră acceptabilă, la cel puțin un birou de relații cu publicul, să afișeze programul și numărul de telefon la care se pot obține datele despre calitatea apei potabile produse și distribuite.
45. Datele privind calitatea apei potabile sînt disponibile, în mod gratuit, pentru populația deservită de producător, respectiv de distribuitor. Pentru persoanele fizice sau juridice, altele decît cele din zona de aprovizionare a producătorului, respectiv a distribuitorului, se pot percepe taxe pentru obținerea informațiilor privind calitatea apei potabile.
46. Autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat, în comun cu producătorii, respectiv distribuitorii de apă potabilă, întocmesc și publică, anual, Raportul municipal, respectiv raional, privind calitatea apei potabile, care cuprinde informația privind:
a) sistemele publice de aprovizionare cu apă potabilă, colective sau individuale, inclusiv cele care furnizează în medie o cantitate de apă mai mică de 10 mc/zi sau care deservesc mai puțin de 50 de persoane;
b) aspectele la care se referă subpunctul 3.1., punctele 7, 21-26 și 32-33 din prezentele Norme;
c) situația pe o perioadă de un an, publicarea efectuîndu-se la finele anului respectiv.
VIII. Contravenții și sancțiuni
47. Încălcarea prevederilor prezentelor Norme atrage după sine răspundere materială, civilă, disciplinară, contravențională sau penală, după caz, conform Codului cu privire la contravențiile administrative.
48. În perioada de implementare a prevederilor prezentelor Norme, neconformarea la unii dintre parametrii de calitate a apei potabile de către un producător, respectiv distribuitor de apă potabilă prin sistem public, nu se sancționează conform Codului cu privire la contravențiile administrative referitor la stabilirea și sancționarea contravențiilor ce vizează normele sanitare, decît în situația în care nu au fost respectate planul și calendarul activităților de conformare a respectivului producător ori distribuitor. Neconformarea la parametrii respectivi nu trebuie să pună în pericol starea de sănătate a consumatorilor.
IX. Dispoziții finale
49. Autoritățile administrației publice locale vor coordona elaborarea planurilor de conformare, inclusiv calendarul și costul măsurilor necesare pentru asigurarea conformării producătorilor și distribuitorilor de apă potabilă la cerințele prevederilor prezentelor Norme. Planurile de conformare vor fi întocmite de către producătorii și distribuitorii de apă potabilă în termen de 90 de zile de la data publicării prezentelor Norme în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
50. Ministerul Administrației Publice Locale, în comun cu Agenția Construcții și Dezvoltare a Teritoriului, va sistematiza planurile de conformare prevăzute, inclusiv calendarul și costul activităților, în termen de 180 de zile de la data publicării prezentelor Norme în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
51. Ministerul Sănătății va monitoriza și va controla implementarea planurilor de conformare.
52. Ministerul Sănătății va lua măsurile ce se impun pentru asigurarea capacităților de efectuare a monitorizării de audit a calității apei potabile, în vederea prevenirii riscurilor pentru sănătatea publică, pînă la data de 31 decembrie 2012.
53. Ministerul Sănătății va întocmi planul, calendarul și va stabili costurile activităților de monitorizare de audit al calității apei potabile în termen de un an de la data publicării prezentelor Norme în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
54. Producătorii, respectiv distribuitorii (utilizatorii) de apă în sistem individual, vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate, prevăzuți în prezentele Norme, pînă în anul 2015.
55. Producătorii de apă îmbuteliată vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuți de prezentele Norme, de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
56. Producătorii, respectiv utilizatorii de apă din industria alimentară, care au surse proprii, vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuți în prezentele Norme, în termen de 1 an de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
57. Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare va întocmi și va centraliza planul și calendarul activităților de conformare la prevederile prezentelor Norme a producătorilor, respectiv utilizatorilor de apă din industria alimentară, în termen de 6 luni de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
58. În situații excepționale, precum și pentru zonele geografice bine definite se va înainta Centrului Național Științifico-Practic de Medicină Preventivă o cerere specială pentru prelungirea perioadei de conformare. Perioada de prelungire nu trebuie să depășească 3 ani. La finele perioadei de prelungire se va purcede la evaluarea situației, cu prezentarea informației de rigoare Centrului Național Științifico-Practic de Medicină Preventivă, care poate decide, pe baza acestei evaluări, o altă perioadă de prelungire, de maximum 3 ani.
59. Prevederile pct.58 din prezentele Norme nu se aplică apei potabile îmbuteliate în sticle sau în alte recipiente.
60. Sursele ce asigură apa potabilă în mediul rural, cum sînt: fîntîni, puțuri de mică adîncime și captări de apă, exploatate în sistem local, urmează a fi controlate, la un interval de 2 ani, prin prelevare de probe de apă și analize de laborator.
61. Starea de apă potabilă sau apă nepotabilă, constatată în baza analizelor efectuate de un laborator abilitat, va fi consemnată pe o plăcuță expusă la vedere, pe sau în vecinătatea sursei de apă.
62. În cazul în care analizele de laborator indică o apă care nu îndeplinește condițiile de potabilitate, se va interzice utilizarea acesteia pentru consumul uman, al animalelor și pentru irigații.
63. Deținătorii și utilizatorii surselor de apă prevăzute la punctele 60-62 din prezentele Norme au obligația să asigure accesul la sursa de apă al organelor de control pentru prelevarea de probe și să ia măsurile ce se impun pentru a asigura protejarea acesteia împotriva contaminărilor de orice fel.
64. Costurile de prelevare și analiză a probelor de apă sînt suportate de către proprietarul (gestionarul) sursei de apă.
65. Anexele nr. 1, 2 și 3 sînt parte integrantă a prezentelor Norme.
66. Anexele nr. 1, 2 și 3 se reactualizează periodic prin hotărîri de Guvern.
67. Prezentele Norme intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
68. La data intrării în vigoare a prezentelor Norme se abrogă orice alte dispoziții care contravin acestora.
Anexa nr.1
sanitare privind
calitatea apei potabile
Parametrii de calitate ai apei potabile
Tabelul 1A
Parametrii microbiologici
Tabelul 1B
Parametrii microbiologici pentru apa potabilă
îmbuteliată în sticle sau în alte recipiente
Tabelul 2. Parametrii chimici
Note:
1. Valoarea se referă la concentrația în apă a monomerului rezidual, calculată conform specificațiilor privind concentrația maximă creată (cauzată) de către polimer în contact cu apa. Stațiile de tratare vor informa autoritățile teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat despre utilizarea compusului în procesul de tratare a apei.
2. Pentru sistemele publice de alimentare cu apă potabilă a comunităților se acceptă valoarea admisă excepțional de 1,0 mg/l, pînă în anul 2015.
3. Valoarea se aplică la o probă de apă prelevată de la robinetul consumatorului, printr-o metodă de prelevare adecvată, astfel încît să fie reprezentativă pentru cantitatea medie săptămînală ingerată de către consumator. Metoda de monitorizare trebuie să ia în considerare și frecvența concentrațiilor maxime care pot avea efecte asupra sănătății.
4. Pentru cupru se acceptă valoarea de 2,0 mg/l, dacă rețeaua de distribuție are componente din cupru, cu respectarea celor menționate la nota 3.
5. Pentru apele îmbuteliate, destinate copiilor, valoarea admisibilă de fluor va constitui 1,0 mg/l.
6. Compușii specificați sînt: benzo(b)fluorantren, benzo(k)fluorantren, benzo(ghi)perilen, indeno(1,2,3-cd) piren.
7. Analizele la microcistina LR se vor limita la cazurile de risc pentru sănătate, cînd, în calitate de priză de apă potabilă, se folosesc apele de suprafață cu potențial pentru dezvoltarea cianobacteriilor.
8. Se va aplica următoarea formulă (nitrat)/50 + (nitrit) /3≤1, în care concentrațiile de nitrați și nitriți sunt exprimate în mg/l.
9. Pentru apele îmbuteliate, destinate copiilor, valoarea admisibilă de nitrați va constitui 5 mg/l, iar de nitriți – 0,02 mg/l.
10. Prin pesticide se are în vedere: insecticide, erbicide, fungicide, nematocide, acaricide, algicide, rodendicide, slimicide organice, compuși înrudiți (ca, de ex., regulatori de creștere) și metaboliții relevanți, produșii de degradare și de reacție. Se vor monitoriza numai pesticidele presupuse, prezente în sursa de apă.
11. Concentrația se referă la fiecare compus individual. Pentru aldrin, dieldrin, heptaclor și heptaclor epoxid concentrația maximă este 0,030 micrograme/l.
12. Prin pesticide total se înțelege suma tuturor compușilor individuali detectați și cuantificați în urma procedurii de monitorizare.
13. Pentru apa la care se referă pct.8 lit. a), b) și d), respectarea în practică a valorii se va realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentelor Norme, în această perioadă pentru plumb acceptîndu-se o valoare de 25 micrograme/l.
14. Concentrația totală a THM trebuie să fie cît mai mică, fără a compromite dezinfecția.
Prin compușii specificați se are în vedere: cloroform, bromoform, dibromoclormetan, bromdiclormetan.
Pentru apa la care se referă pct. 8 lit. a), b) și d), respectarea în practică a valorii se va realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentelor Norme, în primii 5 ani acceptîndu-se o valoare de 150 micrograme/l pentru concentrația totală a THM.
Tabelul 3. Parametrii indicativi
Note:
1. Pentru apa îmbuteliată, unitatea de măsură este număr /250 ml.
2. Acest parametru va fi măsurat numai pentru sistemele de aprovizionare care furnizează mai mult de 10 000 mc pe zi.
3. Apa nu trebuie să fie agresivă.
4. Acest parametru trebuie monitorizat în cazul în care sursa de apă este de suprafață sau mixtă, iar cînd este decelat, trebuie investigată și prezența altor micro-organisme patogene, ca de ex.: criptosporidium.
5. În cazul utilizării apelor de suprafață tratate, în vederea prevenirii riscurilor pentru sănătate, se stabilește o concentrație minimă de clor rezidual liber la robinetul consumatorului de 0,1 – 0,2 mg/l. Pentru apele cu o capacitate mai mare de clor absorbție, se acceptă un nivel maxim de 1mg/l.
6. Acest parametru se va analiza în cazul în care este imposibilă sau nu este prevăzută determinarea carbonului organic total (COT).
7. Pentru apa plată îmbuteliată, valoarea minimă poate fi redusă pînă la 4,5 unități de pH. Pentru apa îmbuteliată care conține în mod natural sau este îmbogățită cu bioxid de carbon, valoarea pH-ului poate fi mai mică.
8. Se acceptă pînă în anul 2015 o valoare admisibilă pentru sulfați de 500 mg/l, cu respectarea condiției menționate 3.
9. Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafață nu se va depăși 1,0 UNT (unități nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecție.
10. Frecvența, metodele și localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform pct. 3 din anexa nr. 2 la prezentele Norme.
11. Doza efectivă totală de referință acceptată pentru un adult corespunde unui consum zilnic de 2 litri apă potabilă pe o durată de un an. Monitorizarea tritiului și a radioactivității în apa potabilă se face în cazul în care nu există datele necesare pentru calcularea dozei efective totale. În cazul în care monitorizările efectuate anterior denotă că nivelurile de tritiu la doza efectivă totală de referință sînt cu mult sub nivelul valorii parametrice, se va renunța la monitorizarea tritiului.
12. Exclusiv tritiu, potasiu-40, radon și descendenții radonului. Frecvența, metodele și punctele pentru monitorizare vor fi stabilite conform anexei nr.2 la prezentele Norme.
13. Caracterizarea calității apei, din punctul de vedere al conținutului radioactiv, se face prin măsurarea activității alfa și beta globală. În cazul în care valoarea de referință este depășită, se impune determinarea activității specifice a radionuclizilor, conform Regulilor și normativelor sanitaro-epidemiologice privind supravegherea și monitorizarea calității apei potabile.
Anexa nr.2
sanitare privind
calitatea apei potabile
MONITORIZAREA DE CONTROL ȘI DE AUDIT
I. Monitorizarea de control
1. Monitorizarea de control are drept scop oferirea periodică a informațiilor despre calitatea organoleptică și microbiologică a apei potabile, produse și distribuite, despre eficiența tehnologiilor de tratare, cu accent pe tehnologia de dezinfecție, pentru a se determina dacă apa potabilă este corespunzătoare sau nu din punctul de vedere al valorilor parametrilor relevanți, stabiliți prin prezentele Norme.
2. Pentru monitorizarea de control sînt obligatorii următorii parametri:
Aluminiu Nota 1
Amoniu
Bacterii coliforme
Culoare
Concentrația ionilor de hidrogen (pH)
Conductivitate
Clorul rezidual liber Nota 2
Clostridium perfringens Nota 3
Escherichia coli
Fier
Gust
Miros
Nitriți Nota 4
Oxidabilitate Nota 5
Pseudomonas aeruginosa Nota 6
Sulfuri și hidrogen sulfurat Nota 7
Turbiditate
Număr de colonii dezvoltate (22o C și 37o C) Nota 6
Note:
1. Numai în cazul în care este folosit în calitate de coagulant.
2. Clorul rezidual liber trebuie să reprezinte minimum 80% din clorul rezidual total.
3. Acest parametru trebuie monitorizat în cazul în care sursa de apă este de suprafață sau mixtă, iar cînd este decelat, trebuie investigată și prezența altor microorganisme patogene, ca, de exemplu, criptosporidium.
4. Se va determina numai în cazul în care este utilizat clorul sau substanțele clorigene pentru dezinfecție.
5. Se va determina în situația în care dotarea tehnică nu permite determinarea COT.
6. Se va determina numai pentru apa îmbuteliată.
7. Se va determina numai în situația în care se practică desulfurizarea apei.
3. Ministerul Sănătății și Agenția Construcții și Dezvoltare a Teritoriului vor stabili, în termen de 6 luni de zile de la publicarea prezentelor Norme în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, frecvența, metodele și localizările cele mai relevante pentru punctele de monitorizare specificate în anexa nr. 2, luînd în considerare prevederile importante existente în legislația din acest domeniu sau rezultatele obținute din programele corespunzătoare de monitorizare.
4. Autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat poate completa lista de la pct. 2 din prezenta anexă cu alți parametri relevanți pentru condițiile locale și/sau pentru tehnologiile de tratare.
II. Monitorizarea de audit
5. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informația necesară pentru a se determina dacă valorile sînt sau nu conforme pentru toți parametrii stabiliți prin prezentele Norme.
6. Pentru monitorizarea de audit este obligatoriu să fie monitorizați toți parametrii prevăzuți la pct.6 din prezentele Norme.
7. Monitorizarea de audit se efectuează de către autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat, conform regulilor și normativelor sanitaro-epidemiologice de supraveghere și monitorizare a calității apei potabile.
8. Frecvența minimă de prelevare și analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public, rezervor mobil sau folosită ca sursă în industria alimentară, se stabilește conform tabelului 1A din prezenta anexă.
9. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la pct.8 din prezentele Norme, pentru a se asigura că apa potabilă îndeplinește cerințele Normelor. Prelevarea probelor din rețeaua de distribuție dintr-o zonă de aprovizionare sau de la stația de tratare, pentru determinarea unui anumit parametru, se face numai în cazul în care se poate demonstra că prin prelevare nu are loc nici o modificare adversă a valorii măsurate pentru parametrul în cauză.
Tabelul
Note:
1. Prin zonă de aprovizionare se înțelege o suprafață geografic delimitată, în care apa potabilă provine din una sau mai multe surse, iar calitatea apei poate fi considerată ca fiind aproape uniformă.
2. Volumele de apă sînt calculate ca medii pe o perioadă de un an. Pentru determinarea numărului minim de probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă de distribuție, poate fi luat în calcul numărul locuitorilor față de volumul de apă produs sau distribuit, raportul pentru consum fiind de 200 l/ zi / cap de locuitor.
3. În cazul distribuției intermitente de scurtă durată, precum și în cazul distribuției apei din cisterne, numărul de probe va fi stabilit de către autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat.
4. Numărul de probe și parametrii stabiliți în anexa nr. 1 la prezentele Norme pot fi reduși de către autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat, în cazul în care:
a) rezultatele analizelor probelor prelevate pe o perioadă de cel puțin 2 ani succesivi sînt constante și cu mult mai bune decît cele prevăzute în anexa nr. 1 la prezentele Norme;
b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potențial de a afecta calitatea apei.
Frecvența de prelevare și analiză nu poate fi redusă în așa măsură încît să conducă la prelevarea a mai puțin de 50% din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepția situației indicate la punctele 8 și 9 din prezentele Norme.
5. Punctele și frecvența de prelevare, pe cît e posibil, vor fi alese și distribuite uniform în timp și spațiu.
6. Frecvența de prelevare și numărul de probe vor fi stabilite de către autoritatea teritorială de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat.
10. Frecvența minimă de prelevare și analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face conform tabelului 1B.
Tabelul 1 B
Anexa nr.3
sanitare privind
calitatea apei
SPECIFICAȚII
pentru analiza parametrilor
În laboratoarele în care se efectuează analiza probelor de apă pentru monitorizare trebuie să fie asigurat controlul calității analitice. Totodată, laboratoarele în cauză vor fi supuse periodic unui control efectuat de o instituție certificată, preferabil membră a Organizației Europene de Acreditare.
1. Parametrii pentru care metodele de analiză sînt specificate:
Bacterii coliforme și Escherichia coli (E. coli) (ISO 9308-1)
Enterococi (ISO 7899-2)
Pseudomonas aeruginosa (EN ISO 12780)
Numărul de colonii la (EN ISO 6222)
Numărul de colonii la 37° C (EN ISO 6222)
Clostridium perfringens (inclusiv sporii)
Filtrarea prin membrană, urmată de cubarea anaerobă a membranei pe agar m-PC (Nota 1) la 44 @/- 1° C pentru 21 @/- 3 ore. Se numără coloniile de culoare galbenă care se schimbă în roz sau roșu după expunerea la vaporii de hidroxid de amoniu timp de 20 – 30 de secunde.
Notă: Compoziția mediului de agar m-PC este următoarea:
Mediu de bază
Triptoză
Extract de drojdie
Sucroză
Hidroclorit de L-cisteină
MgSO4 x 7H2O
Roșu de bromcresol 40 mg
Agar
Apă 1 000 ml
Se dizolvă ingredientele mediului bazal, se corectează
pH-ul la 7,6 și se autoclavează la 121° C timp de 15 minute.
Se răcește și se adaugă:
D-cicloserină 400 mg
Polimixină-B sulfat 25 mg
ndosil-beta-D-glucozid 60 mg
0,5% soluție sterilizată și
filtrată de difosfat de fenoftaleină 20 ml
4,5% FeCl3 x 6H2O filtrată și sterilizată 2 ml
Notă. Se admite folosirea altor medii de cultură, omologate pe teritoriul Republicii Moldova, cu caracteristici analogice, admise de Ministerul Sănătății.
2. Parametrii pentru care sînt specificate caracteristicile de performanță:
2.1. Metoda de analiză folosită trebuie să asigure măsurarea cel puțin a unei concentrații egale cu valoarea parametrului (CMA). Pentru parametrii de mai jos caracteristicile de performanță specificate sînt: acuratețea, precizia și limita de detecție:
Note:
1. Acuratețea este eroarea sistematică și este exprimată ca diferența dintre valoarea medie a unui număr mare de determinări repetate și valoarea adevărată (conform definiției standardului ISO 5725).
2. Precizia este eroarea aleatoare și este exprimată ca deviația standard a dispersiei rezultatelor față de o valoare medie (conform definiției standardului ISO 5725).
3. Limita de detecție se consideră a fi:
a) o valoare de 3 ori mai mare decît deviația standard asociată unui număr de determinări, pentru o probă simplă de apă, conținînd o concentrație mică a parametrului;
b) o valoare de 5 ori mai mare decît deviația standard a unei probe martor pentru fiecare serie de probe.
4. Metoda va determina cianurile totale sub toate formele.
5. Caracteristicile de performanță se aplică individual pentru substanțele specificate, la 25% din valoarea parametrilor menționați în anexa nr. 1 la prezentele Norme.
6. Oxidarea se va efectua timp de 10 minute la 100° C în mediu acid, folosind permanganat de potasiu.
7. Caracteristicile de performanță se aplică individual pentru fiecare pesticid și depind de pesticidul respectiv. În prezent, această limită de detecție nu este realizabilă pentru toate pesticidele, dar trebuie să constituie un obiectiv de realizat.
8. Caracteristicile de performanță se aplică individual pentru substanțele specificate, la 50% din valoarea parametrilor menționați la anexa nr.1 la prezentele Norme.
2.2. Pentru concentrația ionilor de hidrogen, prin metoda de analiză aplicată trebuie să poată fi măsurată o concentrație egală cu CMA, cu o acuratețe și o precizie de 0,2 unități de pH.
3. Parametrii pentru care nu sînt specificate performanțele metodelor de analiză:
Carbon organic total
Culoare
Gust
Miros
Turbiditate (Pentru monitorizarea turbidității în apa de suprafață tratată, prin metoda de analiză aplicată trebuie să se măsoare cel puțin concentrații egale cu valoarea parametrilor (CMA), cu o acuratețe și o precizie de 25%).
2.10. Compoziția chimică a apei.
Influența ei asupra sănătății
În compoziția apei intră un mare număr de substanțe minerale care în același timp se găsesc prezente și în organele și țesuturile organismului uman. Ca urmare s-a putut stabili o relație între substanțele minerale din apă și cele din organism în sensul că atât excesul cât și carența unora din aceste substanțe în apa consumată de populație se restrâng asupra concentrației acelorași substanțe din organismul uman. La aceasta a contribuit deosebit de mult folosirea unor metode moderne de decelare a cantităților mici de substanțe. În același timp, dezvoltarea cunoștințelor de fiziologie și fiziopatologie a permis cunoașterea mai precisă a funcțiilor unor substanțe minerale și a arătat tulburările care apar în organism ca urmare a variației concentrațiilor normale.
Deși în general aportul de elemente minerale necesare organismului este asigurat prin alimente și numai într-o mică măsură prin apă, totuși variația concentrației hidrice a mineralelor are răsfrângeri uneori puternice asupra organismului uman. La baza acestei afirmații stă faptul că în apă substanțele se găsesc în soluție apoasă, forma care le facilitează mult absorbția. De aceea, uneori, variații mici ale elementelor minerale din apă pot avea aceleași efecte ca unele variații mari ale acelorași elemente în alimente. În sprijinul acestei afirmații vine constatarea că de multe ori pe teritoriul aceleiași localități apar diferențe între starea de sănătate a populației, deși condițiile social-economice, înclusiv cele alimentare, sunt identice, dar sursele de aprovizionare cu apă sunt diferite. În fine, în același sens vorbesc și cercetările efectuate de Organizația Mondială a Sănătății în care prin simpla schimbare a sursei de apă au dispărut sau apărut unele modificări în starea de sănătate a populației cu toate că celelalte condiții au răsmas neschimbate.
Acțiunea fiziologică și fiziopatologică a elementelor minerale a constituit obiectul a numeroaselor studii experimentale și epiemiologice care au arătat locul și rolul acestora în organismul uman. Pe drept cuvânt, substanțel minerale din apă au fost denumite bioelemente. Intervenția lor în patologie este de aemenea bine cunoscută (S. Mănescu) [50,65,66].
Deci, apa potabilă, prin conținutul său de elemnte minerale naturale,poate influența starea de sănătate a populației, participând acativ în procesele vitale.
Sărurile minerale naturale din apă sunt variate și concentrația lor diferă de la o localitate la alta în funcție de condițiile geologice, meteorologice, de conținutul solului. Unele din ele sunt denumite macroelemente, – sărurile de calciu, magneziu, potasiu, cloruri etc. și se găsesc în cantități relativ mari (mg/l); alte sunt denumite microelemente, așa ca fluorul, iodul, zincul etc. și se află în cantități mici.
Majoritatea macro – și microelementelor necesare organismului sunt asigurate prin alimente. Cu toate că apa est situată pe locul doi după importanța în aportul de săruri minerale, ea poate influența considerabil asupra sănătății populației. Elementele minerale din apă sunt absorbite mai bine decât cele din alimente și concentrațile lor pot fi diferite chiar în aceeași localitate.
Denumirea de microelemente definește elementele minerale aflate în cantități mici atât în factorii de mediu (apă, sol, alimente), cât și în organismul uman și animal, influențând starea de sănătate a populației. Ele participă activ la diferite peocese metabolice, la creștere și la dezvoltare, la sporirea rezistenței organismului, hematopoieză, sinteza unor hormoni, vitamine, enzime, etc.
Excesul sau carența unor microelemente din apă și din ceilalți factori de mediu, dintr-un teritoriu are acțiune asupra florei, faunei, influențează nefast asupra stării de sănătate a populației și apar îmbolnăviri neinfecțioase cu largă răspândire. Astfel de regiuni se numesc biogeochimice, iar îmbolnăvirile specifice legate de excesul sau carența microelementelor se numesc endemii biogeochimice.
Unele substanțe minerale care se află în apă, deși nu au nici o acțiune nocivă, transmit apei unele particularități ce o fac nefavorabilă pentru consum. Ele sunt:
sărurile de calciu și magneziu în concentrație prea mare imprimă apei duritate, care o fac nepotrivită pentru spălat (nu face spumă cu săpunul). Consumul de săpun pentru nevoile gospodărești crește cu . la fiecare unitate de duritate pentru de apă. Apele dure nu se folosesc la spălarea și prepararea culinară termic a legumelor, ele depun piatră pe pereții vaselor de bucătărie, cazene, conducte de apă caldă.
Bicarbonații de calciu și de magneziu formează o duritate temporară, iar nitrații, clorurile de calciu și de magneziu, cât și sulfatul de magneziu formează o duritate permanentă.
Duritatea apei se exprimă în grade sau în miligram-echivalenți la 1l. de apă. (Duritatea de 10 este conținutul de 10 mg. de oxid de calciu în . de apă; 1 mg/echiv./l este conținutul de 28 mg. oxid de calciu în de apă, 1 mg/exhiv./l corespunde cu o duritate de 2,80). Trecerea bruscă de la o apă moale la apă foarte dură poate fi însoțită de fenomene dispepsice tranzitorii. Apa cu duritatea înaltă este neplăcută la gust. În corespundere cu cerințele normativelor duritatea apei potabile trebuie să fie 50G (Germane).
După cum menționează Gr. Friptuleac (2012) [26] apa subterană din raioanele de sud este mai dură decât apa raioanelor centrale. Acest fapt poate fi demonstrat prin valorile medii ale durității totale, în raioanele: Anenii –Noi – 28,6 – 49,60G, Călărași – 36,4 – 56,0 0G; în Ceadâr – Lunga – 21,3 – 61,3 0G; în Taraclia – 37,5 – 71,10G.
Autorul menționează, că au fost efectuate unele investigații științifice, rezultatele cărora demonstrează că în localitățile în care apa este lipsită sau carențată în săruri de magneziu și calciu mortalitatea prin boli cardiovasculare este crescută, îndeosebi prin cardiopatie ischemică.
Duritatea afectează și acceptabilitatea apei de către consumator, din cauza gustului și gradului de sedimentare. În literatura de specialitate întâlnim date conform cărora asupra sănătății omului influențează negativ și duritatea sporită a apei. Încă în cele mai vechi timpuri se presupunea că sărurile ce condiționează duritatea apei prezintă un factor etiologic în dezvoltarea litiazei urinare. Urologii menționează existența așa-numitor “zone pietroase” – teritorii unde urolitiaza poate fi consederată boala endemică. De regulă, apele subterane din aceste zone au o duritate înaltă.
sulfații și clorurile metalelor alcaline provin din rocile cu care stratul acvifer are contact; rocile fiind foarte solubile, imprimă apei caracterul de salinitate (mineralizare) și gustul sărat caracteristic. Apa potabilă trebuie să conțină după normele sanitare privind calitatea apei potabile 250 mg/l. cloruri și 250 mg/l. sulfați;
apele subterane conțin în fond compuși ai fierului formați din protoxizi bicarbonatici (Fe(HCO3)). Contactând cu aerul, oxidul de fier bivalent din apă se oxidează până la oxid de fier trivalent Fe(OH)3, care dă apei culoarea brună și turbiditate. În aple de suprafață fierul formează compuși acizi huminoși, care sunt destul de stabili. Fierul imprimă apei un gust neplăcut și se depune pe pereții conductelor, provocând distrugerea lor. Concentrația de fier admisibilă pentru apa potabilă este de până la 0,3 mg/l. La o cantitate mai mare a compușilor de fier devine tulbure, se înrăutățesc indicii organoleptici, capătă un gust sălciu, metalic;
magneziul conferă apei gust sălciu, amar, îi mărește duritatea și, când este în concentrații prea mari, provoacă diaree prin accelerarea tranzitului intestinal.
Apele puternic mineralizate, în afară de gustul neplăcut, sărat-amar pe care îl au, măresc tranzitul intestinal, din cauza sulfatului de sodiu și nu satisface senzația de sete.
După concentrația totală de săruri dizolvate apele pot fi:
dulci, când cantitatea de săruri minerale nu depășește 1 g/l;
sălcii – 2 – 2,5 g/l;
sărate, de mare ce conțin mai mult de . săruri minerale la . de apă.
După normele sanitare concentrația totală de săruri dizolvate în apă nu depășește 1500 mg/l. Datorită modificărilor compoziției chimice a apei pot apărea în rândul populației care o consumă unele afecțiuni legate de excesul sau carența unuia sau mai multor elemente chimice.
Carența de fluor
Compușii fluorului ajung în apă din soluri și roci montane. Cantitatea de fluor în apele naturale variază de la sutimi de miligrame până la 12 mg/l. Apa majorității bazinelor deschise (95%) și a 50% din sursele subterane conține cantități mici de fluoruri.
Organismul uman are nevoie de o cantitate anumită de fluor pentru dezvoltarea normală și mineralizarea țesuturilor osoase și a dinților. S-a constatat, că, paralel cu sporirea concentrației de fluor din apă, scade morbiditatea de carie dentară.
S-a constatat că aproape 75% din sursele de apă prezintă carența de fluor (F) (sub 0,5 mg/l).
În organismul uman F se găsește mai ales în oase și dinți.
Sursele peincipale de F necesar organismului sunt apa și diferite produse alimentare, care conțin în medie 0,02 – 0,05 mg. F la . substanță proaspătă.
Fluorul care nimerește în organism prin apă se absoarbe într-o cantitate mai mare decât cel din produsele alimentare. El se elimină din organism prin urină și fecale și foarte puțin prin salivă. Fluorul rămas în organism este depozitat în țesutul osos și în dinți.
Cercetările experimentale au arătat că o concentrație de fluor în apă potabilă de 1 – 1,5 mg/l. permite scăderea morbidității prin caria dentară. Caria dentară reprezintă o afecțiune cu largă răspândire în masă, care se întâlnește la toate vârstele și la ambele sexe. Cercetări statistice efectuate în diferite țări au arătat o frecvență a cariei dentare până la 90 – 95 % din totalul populației.
Consecințele cariei dentare sunt multiple, plecând de la complicațiile locale care pot merge până la complicațiile la distanță (articulare, renale) și chiar asupra sferei prihice și sociale a bolnavilor respectivi.
Numeroase observații au pus în evidență faptul că există o strânsă corelație între caria dentară și concentrația fluorului din apă. Astfel, s-a constatat că, cu cât concentrația fluorului este mai scăzută, cu atât frecvența persoanelor cu carii dentare e mai mare. Din studiile efectuate atât în S.U.A. cât și în Rusia, a rezultat că o concentrație de fluor în apă sub 0,5 mg/dm3 favorizează caria dentară care devine gravă la scăderea concentrației fluorului sub 0,3 mg/dm3 apă. În profilaxia cariei dentare prin F metoda cea mai favorabilă este fluorizarea apei. Concentrația F în apă trebuie să fie sub 1,5 mg/l.
În 1945, în S.U.A. s-a introdus pentru prima dată fluorizarea apei de băut. În alegerea acestei metode s-a pornit de la ideea că apa constituie de fapt alimentul care aduce organismului cel mai mare aport de fluor (2/3 până la ¾ din nevoia zilnică a unui om adult) constituind deci forma fiziologică, naturală de administrare a fluorului. În același timp, apa este consumată de toate persoanele, ceea ce permite o bună dozare a concentrației de fluor administrat. S-a stabilit că doza de fluor din apă trebuie să fie de 1 mg/dm3. pentru a preveni caria dentară; ulterior, această doză s-a stabilit a fi variabilă în funcție de temperatura mediului ambiant, respectiv de cantitatea de apă consumată.
Această doză experimentală inițial de populația unei localități a dus la scăderea cariei dentare la populația care a consumat apă fluorurală încă de la naștere, cu 60 % ca urmare, în S.U.A. și în multe alte țări ale lumii s-a introdus fluorizarea apei de băut. Organizația Mondială a Sănătății consideră fluorizarea apei ca una din metodele cele mai bune de combatere și prevenire a cariei dentare.
Excesul de fluor
Fluprul, însă poate avea și efecte nocive supra organismului uman. Astfel, acțiunea sa antienzimatică nu se limitează numai la enzimele din cavitatea bucală, el putând exercita unele efecte negative asupra metabolismului lipidic și glucidic; acționează competitiv cu alte elemente minerale și în special cu iodul,, se cumulează în rinichi, cord și vase, putând produce tulburări și chiar leziuni la aceste niveluri etc. Toate aceste acțiuni nocive ale fluorului sunt reale, dar s-a dovedit prin cercetări experimentale și epidemiologice că ele se produc numai la concentrații mari ale fluorului care depășesc cu mult concentrația admisă.
Folosirea unei ape cu exces de fluor poate duce la patologia numită fluroză dentară. Simptomul cel mai fredvent în acesată patologie îl constituie leziunile dentare sub formă de pete ale emailului.
S-a observat că emailul dentar devine pătat la persoanele care în perioade de creștere a dinților, în copilărie, au consumat apă cu concentrații crescute de fluor.
Diagnosticul petelor pe smalțul dentar se bazează pe aspectul exterior specific al dinților, pe localizarea simetrică a petelor și prezența lor pe suprafața dinților canini și incisivi superuiori și inferiori. Primii sunt afectați dinții posteriori, pe emailul cărora apar pete alb-opace, care trec prin diferite nuanțe de galben-maro, până la negru, pe măsură ce graviditatea bolii este mai mare. Mai târziu leziunile se extind și la dinții anteriori.
După R. D. Gabovici (1991) [37] la concentrația fluorului din apă în limitele 1,5 – 20 mg/l. pe dinți apar pete albe (de tip calcaros sau de tip „porțelan”), uneori slab pigmentate în gălbui, localizate pe dinții incisivi (gradul I și gradul II de lezare). Concentrațiile mai mari de fluor provoacă leziuni dentare de gradul 3 și 4, care se manifestă prin pete brune pe dinți, prin defecte ale emailului (eroziuni) [3].
Figura 3. Fluoroza endemică a dinților: a-de gradul I, b-de gradul II, c-de gradul III, d-de gradul IV. (după K.I.Akulov și K. A. Buștuev).
Dinții atacați de fluoroza devin mai fragili, se rod timpuriu, dar leziunile dentare sunt numai unul din simptomele fluorozei. În unele țări din Africa, America Latină, Asia și în alte localități sunt descrise cazuri de folosire a apei cu concentrația de 5 – 12 mg/l. de fluor. La oamenii care folosesc timp îndelungat astfel de apă (pe parcurs de 10 – 30 de ani), fluoroza se manifestă prin sclerozarea generală și calcificarea ligamentelor intervertebrale, fapt care duce la limitarea mobilității coloanei vertebrale, derglări ale sistemului nervos și organelor interne. Dacă în apa consumată se află peste 20 mg/l. F apare intoxicația care se caracterizează prin deformări anchilozante, sindrom denumir și osteofluoroză anchilozantă (Lucia Alexa) (1994) [4]. În toate aceste modificări osoase este perturbată homeostazia calciului și sunt fregvente fărâmițările spontane. Concentrațiile admisibile de fluor în apă după normele sanitare sunt de 1,5 mg/l. Deorece cantitatea de apă băută depinde de condițiile climaterice cantitatea maximă de fluor din apă e stabilită în felul următor. Pentru zonele reci și temperate – 1,5 mg/l, pentru zona caldă – 1,2 mg/l, pentru zona toridă – 0,7 mg/l. concentrația optimă de fluor (în caz de fluorare artificială a apei) constituie 70 – 80 % din cea maximă-admisibilă, adică pentru zona rece – 1,1 mg/l, pentru zona temperată (II) – 1,0 mg/l, zona III – 0,9 mg/l, zona IV – 0,6 mg/l.
Profilaxia fluorozei endemice constă în reducerea concentrațiilor de fluor din apă până la limitele optime. Realizarea acestei măsuri este posibilă în sistemele centrale de aprovizionare cu apă, und sunt folosite diferite soluții tehnice, cea mai importantă este filtrarea apei prin schimbarea de ioni.
După cum menționează Gr. Friptuleac (2012) [26] în funcție de concentrația fluorului, este propusă o clasificare a calității apei potabile.
Concentrația foarte joasă a fluorului, sub 0,35 mg/dm3 , este caracteristică pentru zonele foarte carențiale, urmată de morbiditate prin carie dentară de 3 – 4 ori mai înaltă decât în cazul concentrației optime de fluor. La copiii din aceste zone se observă reținerea osificării și defecte de osificare a oaselor. Opacitatea smalțului dentar de gradul I se constată la 1 – 3 % din locuitori.
Concentrația joasă a fluorului constituie 0,35 – 0,7 mg/dm3. Afecatrea populației de carie dentară e de 2 – 3 ori mai frecventă decât a populației care folosește apă cu un conținut optim de fluor. Opacitatea smalțului dentar de gradul I se înregistrează la 3- 5 % din populație.
Concentrația optimă a fluorului constrituie 0,7 – 1,1 mg/dm3. Populația este puțin afectată de carie dentară.
Concentrația mărită, dar încă admisibilă în cazul lipsei altor surse de apă, constituie 1,1 – 1,5 mg/dm3. Morbiditatea populației de acrie dentară este minimă. Concomitent, la 20 % din populație se întâlnesc forme ușoare de fluoroză.
Concentrația fluorului mai înaltă de nivelul admisibil constituie1,5 – 2,0 mg/dm3. Afectarea de carie dentară e puțin mai mare decât cea minimă. De fluoroză sunt afectați 30 – 40 % din locuitori (de regulă, de formă ușoară).
Concentrația înaltă a fluorului constituie 2- 6 mg/dm3. Populația este afectată de carie dentară la un nivel mai mare decât cel minim. În 30 – 100 % din aczuri, populația suferă de fluoroză. O mare parte din populație manifestă forma grea a maladiei, cu predominarea petelor și eroziunilor smalțului dentar (de culoare maro), abraziune și osteoscleroză marită a dinților. La mulți copii se observă reținerea dezvoltării, osificării și mineralizării oaselor.
În cazul concentrației foarte înalte a fluorului (6 – 15 mg/dm3), populația este afectată de carie dentară cu mult mai mult decât în nivelul minim. Practic, 80 – 100 % din populație este afectată de fluoroză cu predominarea formelor grave: un grad înalt de abraziune și fragilitate a dinților. La copii, deseori au loc dereglări în dezvoltarea și mineralizarea oaselor, la adulți – modificări ale oaselor de tipul osteosclerozei.
Este important de menționat că influența nefavorabilă a carenței și a excesului de fluor nu trebuie interpretată în mod unilateral, ci doar în complexul integral al factorilor de mediu și al reacțiilor organismului.
Carența de iod
Iodul face parte din cele mai cunoscute și importante elemente pentru sănătatea omului. Sursele: apa, alimentele și solul. Cantitatea de iod în alimentație este diferită și depinde de conținutul lui în mdeiu din care provin. Cele mai bogate în iod sunt alimentele provenite din mediul marin. Foarte bogate în iod sunt planctonul și mai ales unele ierburi marine (până la 2 % din greutatea lor). (tab. 10).
Tabelul 10. Concentrația de iod în diferite alimente (după Lucia Alexa).
Apa potabilă aduce 10 – 15 % din totalul necesarului zilnic de iod al omului. Sunt bogate în iod apele marine, care conțin 17 – 50 mg/l. Apele dulci conțin 0,2 – 2,0 mg/l.
În organism cantitatea de iod este aproximativ 25 mg., cea mai mare parte fiind concentrată în glanda tiroidă (15 mg).
Pentru un om adult se recomandă un aport necesar zilnic de 100 – 200 µg/zi, pentru copii și femei gravide – 200 µg/zi.
În carența de iod este afectată glanda tiroidă. Gușa endemică este o afecțiune purifactorială, în etiopatogenia căreia sunt implicați factori endogeni și exogeni, printre care carența de iod este unul din cei mai importanți. Este o maladie cu forme de graviditate diferită, cu numeroase consecințe.
După S. Mănescu ș.a. (1993) [50] iodul este un constituient natural al glandei tiroide fiind elementul esențial al hormonului tiroidian. Lipsa sau carența de iod are drept consecință apariția gușei endemice ca urmare a stimulării hipofizare prin insuficiența hormonului tiroidian. Din studiile statistice efectuate, în acest sens, în S.U.A s-a stabilit că apariția gușei endemice este legată de scăderea concentrației iodului din apă sub 5 mg/dm3; gușa are un caracter grav, la concentrații sub 2 -3 µg/dm3
Totuși carența iodică singură nu există totdeauna apariția gușei. Astfel, într-o serie de cazuri, deși concentrația iodului era peste 5 µg/dm3 și chiar peste 10 µg/dm3 în apă , totuși gușa endemică era prezentă. A apărut astfel noțiunea de carență relativă de iod, reprezentată fie de o nevoie crescută a organismului, fie de o utilizare defectuoasă a iodului de organismul uman. Primul caz se întâlnește la pubertate, în graviditate și alăptare sau în anumite cazuri de dereglări endocrine când nevoile organismului sunt mărite, iar iodul se găsește la limita acceptată.
Cel de-al doilea caz are lor cel mai frecvent datorită prezenței unor factori extrinseci care viciază metabolismul normal al iodului. În acest sens se știe că unele alimente vegetale ca varza, conopida, napii, morcovii și altele conțin substanțe antitiroidice care împiedică utilizarea iodului. În același sens acționează și unele elemente minerale în exces în alimente sau chiar în apă. Calciul, spre exemplu, intervine prin micșorarea absorbției iodului, fluorul prin creșterea eliminării iodului, iar manganul prin oprirea formării hormonului tiroidian în primele faze ale formării sale.
În fine, prezența distrofiei endemice tireopate în zone fără carență absolută sau relativă de iod poate fi cauzată de un aport alimentar dezechilibrat mai ales în ceea ce privește cantitatea de proteine, știut fiind că proteina constituie un alt element esențial în formarea hormonului tiroidian.
Denumirea de gușă endemică se datorește răspândirii mari în special în anumite regiuni, dnumite zone endemice.
Deci, la ora actuală gușa endemică se întâlnește în anumite teritorii, numite provincii biogeochimice, care se caracterizează prin insuficiența iodului în toate elementele biosferei (apă, aer sol, plante, organismul animalelor). Deci, cauza nemijlocită a gușei este insuficiența iodului ni doar în apa potabilă, ci și în alimente, dar și starea funcțională a organismului.
Profilaxia. Presupune normalizarea prin diferite mijloace a aportului de iod în organism. Cea mai răspândită metodă este adăugarea iodului în sarea de bucătărie.
După cum a fost menționat de Friptuleac și a. (2013) [35], Republica Moldova poate fi considerată o zonă endemică cu conținut scăzut de iod. În republică practic nu există surse de apă potabilă, care ar conține o concentrație optimă de iod ce ar satisface necesitățile organismului tuturor categoriilor de vârstă. Acest fapt continuă să aducă prejudicii considerabile sănătății populației, care se manifestă prin retard mintal, diverse afecțiuni neurologice, gușă endemică etc., cu o incidență mai sporită la copii.
Programul național de eradicare a tulburărilor prin deficit de iod (TDI), aprobat de Guvern în ianuarie 1998 prevede ca sarea comercială să conțină între 25 și 35 mg/kg iod. În realitate s-a constatat că mai mult de jumătate din probele de sare examinate nu conțineau nivelul recomandat de iod.
Deci, problema deficitului de iod în organism rămâne actuală și necesită căutarea soluțiilor de realizare. În acest context o mare parte din țări a mers pe calea iodării apei îmbuteliate pentru băut (Ukraina, Azerbaidjan, Letonia, Polonia, Cehia, Germania, Ungaria, Rusia etc.), altele (Belorusia) – și pe calea iodării laptelui, chefirului, pâinii, ouălor. După cum se vede majoritatea țărilor au luat ca strategie de lungă durată iodarea apei potabile îmbuteliate, ca cea mai simplă și accesibilă cale de fortificare a unui produs cu iod. Dozele iodului sunt extrem de variate. Menționăm, că conform recomandărilor Organizației Mondiale a Sănătății (1994) norma maximală de folosire a iodului constituie 1 mg pe zi (17 mkg. la . masă corporală). În conformitate cu această recomandare în Ukraina se produce în masă apă cu conținut de 100 mkg/l., iar în Cehia – cu 500 – 600 mkg/l. Putem conchide că normativele OMS sunt controlate și aceptate de experiența vieții.
Sunt mai multe argumente importante în favoarea iodării apei cum ar fi: simplitatea folosirii – poate fi organizată distribuirea apei iodate, special în instituțiile pentru copii; apa potabilă iodată, spre deosebire de sare, poate fi consumată de toate categoriile de vârstă în cantități de 2-3 litri/zi; conținutul de iod nu se modifică în timp în apa potabilă îmbuteliată, astfel produsul își păstrează proprietățile sale pe toată perioada de valabilitate; iodul servește și ca dezinfectant și conservant pentru apa îmbuteliază, ca rezultat crește perioada de valabilitat a apei îmbuteliate necarbogazoase etc. Folosirea regulată a apei iodate pe o perioadă îndelungată normalizează saturarea organismului cu iod, pozitiv acționează asupra galndei tiroide și nu are nici un efect advers pentru organism.
2.11. Impurificarea apei
Substanțele care indică impurificarea apei. Una din condițile de bază ale potabilității unei ape este reprezentată de absența în ea a germenilor patogeni. În natură, apa nu este contaminată cu germeni patogeni izolați, aceștia ajung în apă însoțiți de o cantitate mare de substanțe organice. De aceea substanțele și produșii rezultați în urma proceselor naturale de descompunere reprezintăelemente importante de apreciere a impurificării apei.
Substanțele organice se determină în apa potabilă în mod indirect prin cantitatea de substanță oxidantă care este consumată de către apă. Substanțele organice sunt oxidabile, adică oxidându-se ele consumă oxigen și reduc o sunstanță oxidantă care le este pusă la dispoziție.
Produșii de descompunere a substanțelor organice sunt amoniacul, nitriții și nitrații din apă. Pătrunse în apă, aceste substanțe ajung până la stadiul de amoniac de la câteva ore până la cel mult peste câteva zile. Nitriții apar de la câteva zile până la câteva săptămâni, iar nitrații – peste câteva luni. Prezența amoniacului în apă va indica o impurificare recentă, a nitriților- o impurificare mai veche, iar a nitraților – impurificare veche. Prezența concomitentă a tuturor celor trei substanțe indică o impurificare permanentă.
În concentrațiile ce se conțin de obicei în apă, amoniacul nu provoacă afecțiuni acute. Însă în procesul de tratare a apei cu substanțe dezinfectante amoniacul poate fi supus reacției de oxidare, cu formarea ulterioară a nitriților și cu modificări nefavorabile ale proprietăților organoleptice.
Cum amoniacul apare de la câteva ore până la câteva zile de la impurificare, majoritatea germenilor patogeni care au pătruns concomitent în apă sunt încă în viață și pot provoca îmbolnăviri. Din acest motiv, conform standartului de apă potabilă, prezența amoniacului este inadmisibilă. Prin urmare, sărurile de amoniu pot fi considerate un indice indirect de contaminare a apei cu bacterii.
De asemenea nici prezența nitriților nu garantează absența germenilor patogeni. Nitriții se formează în urm activității bacteriilor nitrifiante, la nitrificarea sărurilor de amoniu. În acest caz nitriții indică polurea recentă cu substanțe organice.
Nitrații apr abia peste câteva luni de la impurificare, germenii patogeni au fost sigur distruși în această perioadă de timp. De aceea prezența lor este permisă; CMA e de 50 mg/l.
Nitrații pot avea în apă o dublă origine: pe o parte ei pot proveni din solurile bogate în săruri de azot când originea lor se consideră naturală sau pot proveni ca urmare a poluării apei, fie direct cu nitrați ca în cazul poluării industriale și agricole (îngrățăminte pe bază de azot), fie cu substanțe organice care prin descompunere pun în libertate, în apă, nitrații.
Nitrații au o acțiune toxică. Încă în 1945 în mai multe țări au fost dscrise îmbolnăviri specifice la sugarii care primeau alimente pregătite cu apă. La acești copii boala se manifesta prin dereglări intestinale dispeptice, dispnee pronunțată, tahicardie, cianoză. S-a constata că apa care conține o cantitate mai mare decât cea admisibilă de nitrați provoacă la sugari methemoglobinemie azotică.
La toți copiii bolnavi în sânge s-a depistat un procent sporit de methemoglobină. Nitrații nu sunt substanțe methemoglobinogene. În intestinele sugarilor, însă, fiind administrați cu apă, nitrații, sub influența microflorei intestinale, se transformă în nitriți (săruri ale acidului azotos). Acești din urmă, fiind absorbiți în sânge, blochează hemoglobina, transformând-o în methemoglobină. Situația devine periculoasă dacă procentul de methemoglobină depășește 50 %. Cu cât e mai mic copilul, cu atât boala decurge mai grav. Aceasta se explică prin faptul că în eritrocitele sugarilor lipsește fermentul reductaza methemoglobinolitică. Aciditatea sucului gastric la sugari, mai ales la cei suferinzi de dispepsie, e redusă, fapt care stimulează reducerea nitraților în nitriți. De regulă, methemoglobinemia azotică apare pe fondul dispepsiilor, acesta făcând dificil, într-o oarecare măsură, diagnosticul methemoglobinoemiei. La copii mai mari și la adulți nitrații se reduc până la nitriți numai parțial. Aceasta nu influențează considerabil, dar la persoanele suferinde de boli cardiace se agravează manifestările de hipoxie.
Oxidabilitatea apei este un indice indirect al prezenței substanțelor organice ușor oxidabile din apă. Oxidabilitatea reprezintă cantitatea de oxigen care se consumă pentru oxidarea substanțelor organice din . de apă. Cu cât apa e mai poluată cu substanțe organice, cu atât oxidabilitatea este mai mare.
Cea mai mică capacitate de oxidare o au apele artiziene – până la 2 mg de O2 la ; în apele fântânilor săpate ea poate atinge 3 – 4 mg O2 la 1l., paralel cu intensitatea poluării apei în fântâni crește și capacitatea de oxidare a apei. În apele bazinelor deschise ea e mai mare. Depășirea limitelor admisibile a capacității de oxidare servește drept indice de infectare probabilă a sursei de apă.
Aprovizionarea cu apă în situații excepționale
În cazul unor situații critice (inundații, cutremure de pământ ș.a.), în care intervine întreruperea parțială sau totală a aprovizionării cu apă a centrelor populate, prin ieșirea din funcțiune a unor instalații, se acționează după modelul prezentat în schema 1.
Cerințele igienice privind calitatea apei potabile în condiții excepționale
Apa este unul din factorii principali ai mediului de viață, care detremină, în mare măsură, sănătatea și condițiile sanitare ale colectivităților. Odată cu apa, în organism pot pătrunde și substanțe dăunătoare, agenți patogeni, ouă de paraziți. Toate acestea influențează nefavorabil asupra organismului.
Importanța apei în acumularea și transmiterea diferitor noxe rezultă din următoarele particularități ale ei:
este un foarte bun solvent pentru multe substanțe minerale și organice;
este un mediu care majoritatea germenilor patogeni persistă mult timp;
este un mediu în care ușurează difuzarea pe suprafețe mari a substanțelor toxice și agenților patogeni, făcând posibilă intoxicarea sau îmbolnăvirea unui mare număr de oameni;
prin cantitățile mari de apă consumate zilnic de către om, mai ales în timpul verii, se face posibilă introducerea în organism a unor doze mari de substanțe dăunătoare, chiar și atunci când concentrația lor în apă este mică;
ținând seama de necesitatea permanentă de a înlocui pierderile de apă și de setea provocată de aceste pierderi, există posibilitatea ca, în cazuri excepționale, omul să consume apă din locuri și surse necorespunzăroare;
apa se consumă fără nici o prelucrare termică prealabilă, care, după cum se știe, are o mare importanță în distrugerea agenților patogeni și a unor substanțe toxice.
Din aceleași cauze, indicate mai sus, la fel de importantă este și asigurarea unei bune calități a ei.
Apele naturale, în general, sunt lipsite de substanțe toxice în doze dăunătoare. Cea mai simplă apreciere organoleptică a gustului și culorii apei este suficientă, de cele mai multe ori, pentru a determina calitățile ei.
Schema 1
Aprovizionarea cu apă în situații excepționale (după Straus)
Însă există împrejurări legate de activitățile umane, care pot face apa periculoasă și greu de determinat cu ajutorul organelor de simț. În astfel de cazuri, numai analizele chimice pot depista substanțele nocive. În condițiile excepționale o asemenea situație se poate întâlni în cazul exploziei unor cisterne cu substanțe chimice, când substanțele respective pot pătrunde în apa destinată pentru băut, cu urmări foarte grave pentru consumatori. Tot cu ajutorul analizelor chimice se poate stabili dacă apa poate fi folosită pentru spălare, prepararea hranei sau în scopuri tehnice.
Având în vedere enorma cantitate de germeni saprofiți ce se găsesc în natură, comparativ cu numărul relativ redus al agenților patogeni, depistarea acestora din urmă în apă este complicată, necesită un timp îndelungat și practic este greu de realizat. Din această cauză, în analizele bacteriologice nu se folosesc numai metode care să pună în evidență doar contaminarea fecală, ci și posibilitatea contaminării cu agenți patogeni ce ar putea fi eliminați cu aceste fecale.
Normele de apreciere a unei ape, bună sau nu pentru consum, se referă la calitățile ei din punct de vedere organoleptic, fizic, chimic, bacteriologic, biologic.
Proprietățile organoleptice ale apei
Proprietățile organoleptice se apreciază direct, cu ajutorul organelor de simț (gust, miros, culoare). Deși această apreciere este orientativă, examenul trebuie făcut cu minuțiozitate, deoarece îi poate oferi medicului informații prețioase.
Gustul este condiționat de substanțe minerale și organice dizolvate în apă. Apa potabilă nu trebuie să posede gust specific. Gustul nu are o semnificație categorică; multe ape nu sunt dăunătoare, în pofida faptului că au gust amar, sărat etc. În condiții excepționale trebuie să se acorde atenție faptului că unele minerale toxice pot avea, în concentrații mici, un gust specific, particular.
Mirosul este determinat de substanțele volatile și gazele dizolvate în apă. În apele de profunzime, substanțele volatile provin din straturile profunde ale solului. Aceste ape nu sunt dăunătoare sănătății, pe când diferite substanțe minerale sau organice, care dau apei un miros specific, se află în apele de suprafață și indică o poluare recentă, iar uneori chiar dăunătoare:
mirosul de H2S, de fecale, de putrefacție indică o puternică poluare cu fecale sau existența unor cadavre în putrefacție;
mirosul de mâl sau de mucegai demonstrează prezența unei mari cantități de materii organice provenite de la suprafață sau din flora și fauna apei (bălți, râuri cu scurgere lentă etc.);
mirosul de medicamente sau de clor indică, de cele mai multe ori, clorinarea incorectă a apei;
în condiții excepționale pot apărea unele mirosuri particulare, neobișnuite, ca cel de muștar, de fân cosit, de fructe, de flori. Acestea au o importanță considerabilă, deoarece, de cele mai multe ori, indică contaminarea sursei de apă cu substanțe toxice.
Culoarea depinde de substanțele dizolvate în apă. Apele ușor colorate trebuie totuși consedetare suspecte, deoarece e posibilă impurificarea lor cu substanțe toxice. Periculoase sunt și apele pe suprafața cărora există picături mici, uleioase. Apa potabilă trebuie să fie incoloră.
Proprietățile fizice ale apei
Temperatura apelor din profunzime este practic constantă. La 10 – 20 metri adâncime, apa are 10 – și este potrivită pentru consum. Cu cât se află mai la suprafață, cu atât este mai influențată de temperatura mediului.
Turbiditatea se datorează particulelor aflate în suspensie. De cele mai multe ori, apa tulbure este puternic poluată de microorganisme și are o concentrație ridicată de substanțe organice. Însă există multe ape de suprafață turbiditatea cărora se datorează particulelor de argilă lipsite de nocivități. Apa potabilă trebuie să fie limpede.
Radioactivitatea naturală a apei trebuie luată în considerație, fiindcă indică poluarea ei cu substanțe radioactive, fie în urma unui accident, unei deversări a deșeurilor tehnice. Radioactivitatea se determină în reziduul uscat, după evaporarea apei, precum și în mâlul aflat pe fundul sursei de apă.
După Ostrofeț G., Bahnarel I. ș. a. (2009) [44,61,63], radioactivitatea este dată de conținutul apei în substanțe radioactive (tritiu, stronțiu, cesiu, uraniu, radon etc.) și are la bază proprietatea acestora de a emite radiații spontane cunoscute sub numele de radiații alfa, beta și gama. Concentrația radiațiilor, măsurate cu aparate speciale, se exprimă în Bq/dm3 sau Bq /l. În țară noastră, radioactivitate apelor subterane este inferioară concentrației maxime admise, considerată a fi de 40 Bq/dm3.
Din punctul de vedere al dozei de iradiere externă, radioactivitatea naturală a apei este de importanță redusă. Aceasta afectează doza totală primită de un individ în timpul îmbăierii sau prin folosirea apei menajere. Mult mai importantă este doza primită prin folosirea apei pentru băut și pentru prepararea hranei.
Factori care alcătuiesc baza circuitului apei în natură sunt evaporația, condensarea și precipitațiile. Astfel, prin același circuit, împreună cu apa circulă și radionuclizii dizolvați în ea.
Migrația substanțelor radioactive din roci și sol la suprafață se face în principal prin apele subterane. Radioactivitatea acestor ape este dată mai ales de prezența Ra-226, Rn-222, U-238. Importanța igienică cea mai mare o are Ra-226. Concentrația maximă admisibilă de Ra-226 în sursele subterane, ca de altfel și în bazinele de suprafață, din care se alimentează diferite colectivități, este de 5*10-12g/l , iar U-238 (natural) – de 5*10-5g/l. Conținutul de Rn-222 nu se normează, deoarece prin contactul apei cu aerul atmosferic el se volatilizează.
Cercetările efectuate în Republica Moldova în diferite teritorii nu au evidențiat surse de apă potabilă ce depășesc limitele admisibile.
După expulzarea lor în mediul ambiant, deșeurile radioactive interacționează cu produsele naturale sau artificiale întâlnite în bazinele de apă ori în sol.
Radionuclizii din apă pot contamina organismul uman prin consum potabil sau menajer, prin activități recreative (înot, canotraj etc.), prin irigarea culturilor, prin utilizări industriale (ca solvent, spălări etc.) sau ca mediu de viață pentru pești.
Evacuarea deșeurilor radioactive în sol poate duce în continuare la contaminarea apelor subterane, frecvent utilizate la irigare și în scop potabil. Schemele anterioare sugerează variate căi prin care substanțele radioactive deversate în apă pot ajunge la om.
Un loc important în „Normele Fundamentale de Radioprotecție. Cerințe și Reguli Igienice” (NFRP – 2000, NR.06.5.3.34 din 27.02. 2001) îi revine normării concentrațiilor radionuclizilor în produsele și materia primă alimentară, apa potabilă și altor factori ai mediului ambiant, prevenției unor eventuale urgențe radiologice sau accidente (incidente) nucleare. (anexa F).
Anexa F.
CONCENTRAȚIILE MAXIME ADMISE IGIENIC
SEMNIFICATIVE A RADIONUCLIZILOR CESIU-137
ȘI STRONȚIU-90 ÎN MATERIA PRIMĂ ALIMENTARĂ,
PRODUSE ALIMENTARE ȘI APĂ POTABILĂ
Proprietățile chimice ale apei
În mod natural, apa nu conține substanțe chimice dăunătoare organismului. Este posibil ca excesul sau carența unor microelemente, cum ar fi fluorul, iodul, să influențeze sănătatea.
În unele cazuri, apa poate conține anumite substanțe chimice, care o fac dăunătoare și nu poate fi consumată.
În condiții excepționale, sursele de apă pot fi contaminate cu substanțe toxice. Diversitatea substanțelor, care pot fi folosite cu acest scop, face imposibilă stabilirea unor norme, cercetarea lor făcându-se de către laboratoarele speciale, conform indicațiilor stabilite prin instrucțiuni de specialitate.
Unele substanțe chimice dizolvate în apă nu au nici o acțiune nocivă, dar imprimă apei particularități ce o fac respingătoare.
Indicii bacteriologici
Din punct de vedere epidemiologic, o mare importanță la aprecierea igienică a apei au microorganismele patogene. Însă determinarea în apă a acestor microorganisme nu poate avea valoare profilactică la aprecierea potențialului epidemiologic, ci numai de stabilire a epidemiei hidrice. Analiza apei pentru identificarea microorganismelor patogene este un proces laborios și necesită mult timp. În legătură cu aceasta, pentru aprecierea calității apei sunt folosiți indicii bacteriologici indirecți de poluare. La baza folosirii acestor indici stau observările ce demonstrează că apa este cu atât mai puțin periculoasă din punct de vedere epidemiologic, cu cât mai puțini microbi saprofiți conține. În acest sens a fost stabilit ca indicator bacteriologic numărul total de germeni.
Apa poate fi folosită numai după ce serviciul medical îi controlează calitatea. În condiții excepționale, calitatea apei este apreciată la alegerea sursei și la supravegherea sanitară curentă asupra aprovizionării cu apă. (Bahnarel I., Ostrofeț Gh. și a. 2013) [8,95].
Sursele de aprovizinare cu apă
Apa în natură se află în circuit permanent. Astfel, apele de suprafață (râuri, lacuri, mări) se evaporă în permanență. Vaporii de apă urcă în starturile superioare ale atmosferei și formează norii. Aceștia, datorită condensărilor care au loc în urma răcirilor, dau naștere la precipitații care ajung iarăți în sol. Precipitațiile, căzând pe suprafața solului, urmează trei căi:o parte se evaporă ajungând din nou în atmosferă, o altă parte se scurge pe suprafața solului (acolo unde sunt pante sau solul este impermiabil) și ajunge în apele de suprafață și, în sfârșit, cea mai mare parte se infiltrează în sol, constituind apa subterană. Apa, penetrând prin starturile solului, parvine la un strat impermiabil acumulându-se deasupra și constituind apa subterană. Această apă se deplasează cu viteză variabilă, în funcție de înclinarea stratului impermiabil. Această apă poate ieși din nou la suprafață în izvoare, din care iau naștere cele mai multe din apele de suprafață. Prin evaporarea care are loc la suprafața acestora se închide circuitul apei în natură.
Omul poate folosi în scop potabil apa atmosferică, apa subterană și cea de suprafață.
În condițiile Rebuplicii Moldova, principalele sarcini igienice privind aprovizionarea populației cu apă sunt:
evaluarea stării actuale a resurselor acvatice și elaborarea concepției de protecție și utilizare rațională a lor în corespundere cu noile condiții igienico-ecologice, economice și sociale în dezvoltarea economiei naționale a republicii;
argumentarea științifică a schemelor generale de aprovizionare cu apă și orientarea spre implimentarea în economia națională a tehnologiilor cu consum redus de apă;
elaborarea unor metode mai avansate de prognosticare a calității apelor, fundamentarea și aplicarea sistemului științific argumentat de monitoring al apelor naturale ca parte componentă a monitoringului socioigienic;
elaborarea regulamentelor, recomandărilor și documentelor normative cu privire la protecția surselor de apă și la calitatea apei;
crearea și implimentarea în practică a tehnologiilor ecologice pure și moderne de tratare apei și de îmbunătățire complexă a calității apelor naturale impurificate;
executarea lucrărilor de proiectări experimentale cu privire la crearea metodelor noi și a instalațiilor pentru purificarea complexă a apelor naturale, etc. (Gr. Friptuleac, 2012) [26].
Pentru a fi dată în consumul populației, apa poate fi distribuită prin instalații centralizate sau locale. Instalațiile centralizate cuprind captarea apei subterane sau de suprafață, prelucrarea, înmagazinarea și apoi distribuirea ei. (fig.4).
Fig.4. Schema apeductului alimentat din râuri:
1-locul captării; 2-țevi de captare; 3-stație de pompare de gradul întâi; 4-sisteme de purificare; 5-rezervor de apă curată; 6-stație de pompare de gradul doi; 7-apeduct;8-turn de apă;9-rețeaua apeductului;10-consumatori.
Instalațiile locale sau individuale sunt fântânile, care se fac prin săparea sau forarea până la stratul de apă subterană. Sistemul alimentării centralizate are marele avantaj că, datorită controlului permanent al apei și a metodelor de prelucrare folosite, oferă o apă de bună calitate. Din punct de vedere cantitativ, prin alegerea unor surse care să acopere necesitățile de apă, se asigură o cantitate din ce în ce mai mare, fapt care contribuie la creșterea nivelului igienico-sanitar. Din aceste motive, aprovizionarea centralizată este mai indicată decât cea locală, fiindcă:
asigură cantitatea de apă necesară populației, datorită cunoașterii exacte a debitului distribuit;
oferă posibilitatea de tratare a apei în cazul când aceasta nu corespunde condițiilor de potabilitate;
permite o bună protecție a sursei și instalațiilor și un control permanent asupra calității apei dsitribuite.
Din toate aceste motive, sistemul central de aprovizionare cu apă este astăzi unanim considerat ca superior celui local.
Pentru aprovizionarea centralizată cu apă se folosesc surse acvatice de suprafață sau subterane. Uneori în orașele mari se dă spă obișnuită atât din sursele subterane, cât și din cele de suprafață.
Standardul de Stat pentru sursele de apă potabilă dă prioritate apelor artiziene sub presiune, apoi apelor fără presiune, inclusiv celor de izvor, apelor freatice și, în ultimul rând, celor de suprafață.
Există multe metode de ameliorare a calității apei, metode prin care se epurează de microorganisme patogene, de substanțe în suspensie și huminoase, de cantitatea excesivă de săruri (calciu, magneziu, fier, manfan, fluor) de gaze fetide, substanțe toxice și radioactive.
Utilizarea diferitor metode de epurare permite ca sursele locale să fie folosite la maximum pentru aprovizionarea populației cu apă potabilă.
Cele mai răspândite metode de ameliorare a calității apei din apeducte sunt limpezirea – eliminarea impurităților solide din apă, decolorarea – lichidarea colorației excesive, dezinfectarea – nimicirea agenților patogeni și virușilor din apă.
Alegerea și amenajarea suselor de apă
Una din sarcinile principale ale igienei apei potabile este alegerea sursei de apă. Această alegere se efectuează prin compararea tehnico-economică a surselor, principalele caracteristici igienice, ca: debitul ei în funcție de necesitățile posibile de apă, predispoziția surselor acțiunii factorilor naturali și sociali și gradul de siguranță, posibilitatea organizării zonelor de protecție sanitară.
În practică drept surse de alimentare cu apă sunt folosite mai cu seamă apele subterane, bazinele de suprafață și apele meteorice (atmosferice).
Gradul de folosire a unor sau altor surse de apă diferă considerabil, în funcție de țară și regiune. Cauza principală a acestui fapt este prezența sau lipsa rezervelor de ape subterane, deoarece problemele de cercetare și dobândire a apelor subterane în timpul de față sunt destul de desăvârșite din punct de vedere tehnic.
Apele subterane
Ajungând la primul strat de roci impermiabile, apele infiltrate se acumulează, formând primul strat de ape subterane care se numesc freatice. În funcție de condițiile locale, adâncimea stratului de ape freatice de la suprafața solului oscilează de la 1 – . până la câteva zeci de metri. Mișcându-se în direcția înclinării stratului impermiabil, apele freatice se îndreaptă din locurile ridicate spre cele joase. Filtrându-se prin roci, apa se curăță de microorganisme și particule în suspensie, îmbogățindu-se cu săruri minerale. Aceste ape, în condiții rurale de campanie, pot fi folosite ca apă potabilă.
Din cauza scăderii debitului și a lipsei siguranței din punct de vedere igienic, apele freatice se folosesc rar ca sursă de alimentare centrală cu apă a localităților. Ele se folosesc, de obicei, în localitățile rurale la organizarea alimentării cu apă din fântâni. Prin aceasta se sapă fântâni care au debitul de la 1 până la10 m3 de apă în 24 ore.
Fig.5. Schema de interstratificare a pânzelor de ape subterane:
1- straturile impermiabile; 2- nivelul pânzei freatice; 3- nivelul pânzei freatice fără presiune, prinsă între starturile impermiabile; 4- nivelul pânzei freatice arteziene, prinsă între straturile impermiabile; 5- fântâna alimentară cu apă freatică; 6- fântâna alimentară cu apă freatică fără presiune, captată între straturile impermiabile; 7- fântâna alimentară cu apă arteziană, captată între straturile impermiabile cu presiune.
Dacă apele freatice nimeresc între două straturi impermiabile, dintre care unul se află la bază, iar celălalt deasupra, ele formează apele arteziene. Apa arteziană ocupă tot spațiul dintre starturile impermiabile și dacă în startul de deasupra se sapă o fântână, apa se va ridica în ea ca în vasele comunicante, iar uneori va ieși la suprafață sub presiune (fig.5). Adâncimea apelor arteziene pot fi de sute de metri. Aceste ape se acracetrizează prin componență minerală constantă, sunt transparente, incolore, au o temperatura de 5 – 12 , de obicei, nu conțin bacterii și pot fi consumate în stare crudă. Având un debit înalt și calitate bună, apele arteziene sunt considetare ca cele mai bune surse de alimentare cu apă potabilă.
Apele adânci sunt mai mineralizate, conțin compuși ai fierului, calciului, magneziului, iar uneori – gaze de bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac. În unele cazuri, sunt foarte crescute conținutul de fer și gradul de mineralizare a apei.
Prin urmare, datorită protejării pânzei acvatice, apele arteziene, de regulă, se caracterizează prin următorii indici: proprietăți organileptice bune (doar în unele cazuri au miros de hidrohen sulfurat); lipsa aproape deplină a bacteriilor; conținut constant de substanțe chimice; din punct de vedere igienic și al calității, apele interstratale corespund normelor sanitare.
În scopul preveniriii impurificării apelor subterane, trebuie respectate anumite reguli care sunt expuse în Regulamentul igienic aprobat al RM la 23 februarie 1996. Considerăm oprtună reproducerea parțială a acestui regulament.
CERINȚE PRIVIND CALITATEA APEI POTABILE PROTECȚIA SURSELOR. AMENAJAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FÂNTÂNILOR, CIȘMELELOR.
Dispoziții generale
Regulamentul se referă la sursele utilizate sau planificate spre utilizare în scopul alimentării decentralizate ce apă potabilă, care servesc pentru satisfacrea cerințelor populației în apă potabilă și menajeră.
Prin noțiunea de aprovizionare decentralizată cu apă se subânțelege utilizarea de către populația centrelor populate a apei surselor subterane pentru satisfacerea cerințelor în apă potabilă și menajeră, prin intermediul instalațiilor de acumulare a apei în cazul lipsei rețelelor speciale de redistribuire.
Surse de aprovizionare decentralizată cu apă sunt apele subterane subterane, captarea cărora se efectuează prin construirea și amenajarea instalațiilor speciale (fântâni tubulare și de mină, cișmele) de uz public și individual.
Regulamentul stabilește cerințe igienice față de calitatea apei, la alegerea locului de amplasare, la amenajarea și exploatarea instalațiilor de captare a apei și a terenului adiacent lor.
Cerințele igienice la alegerea locului pentru amplasarea instalațiilor de captare a apei
Alegerea locului pentru amplasarea instalațiilor de captare a pei la alimentarea decentralizată are o importanță prioritară pentru menținerea stabilității calității apei potabile, evitarea poluării ei cu bacterii, viruși și substanțe chimice, prevenirea bolilor infecțioase cu factor hidric de transmisie și a posibililor intoxicații.
Alegerea locului de amplasare a instalațiilor publice pentru captarea apei se face de către proprietarii lor cu antrenarea specialiștilor respectivi, inclusiv ai Centrului de Sănătate Publică și se efectuează pe baza datelor geologice și hidrogeologice, luînd în considerație siguranța igienică a sursei acvatice și posibilitățile de obținere a apei potabile de o calitate corespunzătoare cerințelor normativelor.
Datele geologice și hidrologice trebuie să fie prezentate în volumul necesar pentru soluționarea următoarelor chestiuni: profunzimea amplasării apelor freatice, direcția cursului apelor freatice în planul centrului populat, capacitatea probabilă a stratului acvifer, interrelațiile posibile cu captajele existențe sau proiectate din sectoarele învecinate și cu apele de suprafață (iazuri, lacuri, bălți, râulețe, lacuri de acumulare a apei, râuri).
Avizarea igienică trebuie să conțină informație despre starea igienică a locului de amplasare a instalațiilor proiectate de captare a apei și a terenului adiacent cu indicarea surselor existente sau posibile de poluare bacteriană, virotică și chimică a apei.
Pentru amplasarea instalațiilor de captare a apei se aleg sectoare nepoluate, aflate la o distanță nu mai mică de . (în cazurile imposibile de respectare a acestor distanțe locul de amplasare a instalațiilor pentru captare apei, în fiecare caz concret, se coordonează cu Centrele teritoriale de Sănătate Publică ) în amonte după cursul apelor freatice față de sursele existente sau probabile de poluare: clozete, latrine, fântâni vechi părăsite, locuri de întreținere a păsărilor, animalelor și băligarului, gropi pentru siloz, locuri de înhumare a oamenilor și animalelor, depozite pentru îngrășăminte minerale și pesticide, rețele de canalizare și instalații pentru epurarea apelor reziduale ș.a.
Instalațiile pentru captarea apei la alimentarea decentralizată nu trebuie să fie plasate pe sectoare inundate de revărsări, pe locuri înmlăștinite, locuri supuse alunecărilor și altor deformări, și de asemenea mai aproape de . de la magistralele cu circulație intensivă a transpoturilor auto.
Autorizarea sanitară pentru sursele locale de alimentare cu apă de uz public se efectuează de centrele de Sănătate publică teritoriale și e valabilă pe parcursul unui an.
Cerințele igienice la construcția și amenajarea
instalațiilor de captare a apei
Constucția și amenajarea corectă a instalațiilor de captare a apei asigură nu numai eficacitatea și siguranța instalațiilor, comoditatea utilizării lor, dar și protecția apei contra poluării.
Cele mai răspândite instalații pentru captarea apei în centrele populate sunt fântânile tubulare și de mină cu diversă construcție de adâncime, de asemenea cișmelele.
Cerințe igienice la construcția fântânilor de mină.
Fântânile de mină sunt destinate pentru obținerea apelor subterane din primul de la suprafață strat acvifer fără presiune. Astfel de fântână prezintă o mină de formă cilindrică sau pătrată, ce constă dintr-un colac, mina propriu-zisă și partea recipientă a apei.
Colacul servește pentru protecția fântânii contra poluării și pentru supravegherea, refularea și captarea apei și trebuie să se afle cu cel puțin 0,7 – . mai sus de suprafața solului.
Colacul fântânii trebuie să fie din beton armat, gaura de acces trebuie să aibă capac pentru închiderea și să fie înzestrat cu acoperiș.
Fântâna trebuie să aibă acoperiș protector.
În jurul minei la . adâncime și la 1m. lîțime trebuie să se facă un ecran de argilă bine bătătorită, care nu admite pătrunderea apelor atmosferice și de suprafață. Suprafața solului în jurul fântânii se asfaltează sau se betonează la o rază de ., asigurând a înclinație de . de la fântână spre părțile laterale. Alături de colacul fântânii la o rază de cel puțin ., se face un gard, pentru a preveni accesul animalelor.
Mina servește pentru trecerea dispozitivelor (găleți, cupe), de asemenea în anumite cazuri și pentru amplasarea mecanismelor de scoatere a apei. Pereții minei trebuie să fie etașați și să izoleze bine fântâna pentru prevenirea pătrunderii în ea a apelor meteorice și a apelor din straturile superficiale ale solului.
Pereții fântânilor se fac în primul rând din inele din beton armat sau beton. În lipsa lor se admite folosirea pietrei, cărămizii. Piatra (cărămida) pentru pereții fântânii trebuie să fie dură, fără fisuri, să nu coloreze apa. La construirea pereților din piatră sau inele de beton, sau beton armat se utilizează mortarul de ciment (ciment de marcă superioară, care nu conține impurități). Utilizarea altor materiale pentru construcția pereților se efectuează cu autorizarea serviciului igienic teritorial.
Partea fântânii recipientă pentru apă servește pentru afluxul și acumularea apelor freatice. Ea trebuie adâncită în stratul acvifer pentru o acumulare mai bună a apei și majorarea debitului. Pentru asigurarea unui flux mai mare al apei în fântână, partea de jos a pereților ei poate avea orificii speciale sau poate fi amenajată sub formă de cort.
Pentru prevenirea impurificării fântânii contra curenților ascendenți și a apelor freatice, apariției turbidității în apă și pentru simplificarea curățirii apei, la fundul fântânii trebuie să se facă un filtru din nisip mășcat sau piteriș cu grosimea de 20 – .
Pentru coborârea în fântână în timpul reparației și curățirii, în pereții ei trebuie să fie montate scoabe metalice situate în ordine de tablă de țah la distanța de 30 cm. una de alta.
Scoaterea apei din fântânile de mină se efectuează cu ajutorul diferitelor dispozitive și mecanisme. Cea mai accesibilă, din punct de vedere igienic, este utilizarea pompelor de diverse construcții (manuale, electrice). În cazul imposibilității echipării fântânii cu pompă, se admite instalarea vârtejului cu roată pentru una sau două găleți, cumpenei cu găleată publică bine fixată ș.a.
Cerințe privind amenajarea fântânilor tubulare
Fântânile tubulare sunt destinate pentru obținerea apelor subterane din straturile acvifere, aflate la diversă adâncime: de la adâncimi mici (până la .), până la cele profunde (. și mai mult).
Fântânile tubulare constau din țevi numite burlane de tubaj cu diametrul diferit, pompă și filtru. Se folosește numai țevi admise pentru alimentarea cu apă.
Fântânile tubulare cu diametrul mic (abisiniene) pot fi de uz individual și public; cele adânci (fântânile arteziene), de regulă, sunt de folosință publică.
Fig.6. Fântână tradițională Fig. 7. Fântână cu căldare
cu zidărie de piatră basculantă și deversare
automată
Fig.8. Fântâni tubulare
cu tub de mina de foraj; b- sistem Norton
Partea exterioară a fântânii tubulare trebuie să se înalțe mai sus de suprafața soluuli la 0,8 – ., să fie închisă ermetic, să aibă țeavă de deversare, înzestrată cu un cârlig pentru atârnarea găleții. Pe perimetrul fântânii solul se bătătorește, după posibilitate se asfaltează, se asigură o scurgere spre exterior și o bancă pentru găleți.
Scoaterea apei din fântâna tubulară se efectuează cu ajutorul pompelor manuale sau electrice.
Cerințe față de instalațiile de captare a izvoarelor.
Instalațiile de captare sunt destinate pentru colectarea apelor subterane ce pătrund la suprafață din izvoarele ascendente sau descendente. Ele reprezintă niște camere de acumulare (captare) a apei echipate special, car eu diversă construcție.
Din izvoarele ascendente apa pentru consum se ia direct din camera de captare. Din izvoarele descendente apa se ia prin intermediul unei găuri în peretele camerei, de obicei, asigurată cu o țeavă de evacuare.
Camerele de captare a izvoarelor descendente trebuie să aibă pereți impermiabili (cu excepția peretelui din partea stratului acvifer) și fundul amenajat, ceea ce se realizează prin construcția „ecranului” de argilă amestecată și bătătorită. Camerele izvoarelor ascendente se amenajează cu „ecran” de argilă pe perimetrul pereților. Pereții captajului se fac din beton, cărămidă sau alte materiale.
Camerele de colectare trebuie să aibă o gaură de vizitare cu capac, să fie asigurate cu țevi de evacuare și deversare a apei, să aibă drenă de scurgere cu diametrul numai mic de ., țeavă de ventilare.
Toate acestea trebuie să fie amplasate la suprafața soluli în construcții speciale sub formă de pavilion sau gheretă. Terenul pe perimetrul captării în raza de cel puțin . trebuie să fie îngrădit, pavat și înclinat.
Țeava de evacuare trebuie să fie înzestrată cu robinet și cârlig pentru atârnarea găleții și scoase la o distanță nu mai mică de . de la camera de colectare. Sub robinet se fixează o bancă pentru găleți. Pe suprafața solului la capătul țevilor de evacuare și deversare a apei se face un jgheab pavat, pentru a înlătura surplusul de apă într-un canal.
Gaura de vizitare a camerei de colectare trebuie să fie termoizolatoare și să proemineze la suprafața solului nu mai puțin de . Pentru protecția camerei de captare contra inundării cu apele de șiruire, trebuie să fie amenajate pavaje din cărămidă, beton sau asfalt cu înclinație spre canalele de înlăturare a apei.
În scopul protecției camerei de captare contra înnămolirii cu nisip, din partea curentului de apă se face un filtru, iar pentru eliberarea camerei de substanțe în suspensie, camera de colectare se separă print-un perete transvazator în două secții: prima – pentru decantarea substanțelor suspendate, a doua – pentru recoltarea apei limpezite.
Pentru scopurile de examinare, salubrizare și dezinfecție a captării izvorului, în peretele camerei trebuie să fie prevăzută o ușă sau gaură de vizitare, de asemenea scară sau scoabe. Pentru prevenirea poluării apei accesul în cameră trebuie să fie nu pe deasupra apei, ci deplasat într-o parte.
Ușile și găurile de acces trebuie să aibă înălțimea și dimensiunile adecvate pentru intrarea comodă în camera de colectare.
Cerințele igienice față de calitatea apei la sistemul decentralizat
de aprovizionare
După componența și proprietățile sale apa în alimentarea decentralizată trebuie să corespundă normelor prezentate în tab. 11.
Tabelul 11.
N o t ă: Investigații pentru determinarea fluorului se efectuează în funcție de cerințele Centrelor de Sănătate Publică, ținând cont de condițiile locale.
Norma conținutului nu trebuie să depășească 1.5 mg/dm3.
Pe lângă normele prezentate în tab.11 în funcție de condițiile naturale și igienice locale, de situația epidemiologică din centrul populat, numărul și caracterul indicatorilor cercatați ai calității apei se stabilește de Centrele teritoriale de Sănătate Publică.
În special, pentru a ne conforma cerințelor europene și ale OMS, Centrul Național de Sănătate Publică a propus în proiectul regulamentului privind cerințele igienice ca apa potabilă din sursele locale să corespundă anumitor valori (tab.12).
Tabelul 12
Normele calității apei potabile din sursele locale
*Investigațiilereferitoare la conținutul de fluor si mangan sunt obligatorii la darea în exploatare a unei surse de apă și în cazul când sursa constituie o problemă pentru teritoriul dat, la decizia autotirăților teritoriale de supraveghere sanitaro-epidemiologică de stat.
În cazul în care situația sanitaro-epidemiologică din teritoriu este neordinară și condițiile naturale și igienice sunt complicate, numărul indicatorilor cercetați poate fi extins conform deciziei serviciului teritorial de supraveghere de stat a sănătății publice. Dacă apare astfel de situație, indicatorii cercetați se evaluează conform normelor din Legea privind calitatea apei potabile.
Cerințele față de menținerea și exploatarea instalațiilor
de captare a apei
Menținerea și exploatarea corectă a instalațiilor de captare a apei are o importanță hotărâtoare în primul rând pentru prevenirea impurificării bacteriene a apei potabile. Responsabile de menținerea instalațiilor de captare a apei în ordinea tehnico-sanitară stabilită sunt organele publice de autoadministrare teritorială, proprietarii colectivi și individuali.
În raza de până la . de la fântână (cișmea) nu se admite spălatul automobilelor, spălatul și clătitul albiturilor și alte forme de activitate, care pot conduce la poluarea apei. Se interzice adapatul animalelor din găleata publică. Pentru acesata, în caz de necesitate, în afara terenului îngrădit al fântânii sau cișmelei se instalează uluce (jgheaburi) sau alte vase speciale.
Cel mai rațional mod de captare a apei din fântâni (cișmele) este utilizarea pompelor mecanice sau manuale, în lipsa acestora scoaterea apei se face cu ajutorul găleții publice.
Nu se admite scoaterea apei din fântâni (cișmele) cu găleși particulare, aduse de populație, cât și luarea apei din găleata publică cu vase aduse de la domiciliu.
Pentru protecția contra înghețului a istalațiilor de captare a apei se admite folosirea paielor presate curate, fânului, rumegușului de lemn, care nu trebuie să pătrundă în fântână.
Pentru protecția pompelor electrice contra înghețului trebuie prevăzute încălzirea lor electrică.
Curățatul fântânii (cișmelelor) trebuie să se efectueze imediat la indicația Centrelor teritoriale de Sănătate Publică, însă nu mai rar decât o dată pe an concomitent cu efectuarea reparației curente a utilajului și dispozitivelor de fixare.
După fiecare curățare sau reparație neapărat se efectuează dezinfectarea instalațiilor de captare a apei cu reagenți clorigeni, cât și spălarea lor ulterioară.
Curățarea, dezinfectarea și spălarea instalațiilor de captare a apei se efectuează pe contul mijloacelor bugetului local sau mijloacelor colective și proprietarilor individuali în corespundere cu apartenența lor.
În cazurile de uzare a utilajului (corodarea țevilor, înnămolirea filtrelor, prăbușirea colacului etc.), micșorarea acută a debitului sau scăderea niveluuli apei, alterarea incorijibilă a calității apei, care devine inadmisibilă în scop potabil și menajer, proprietarul instalațiilor de captare este obligat să ia măsuri de înlăturare a tuturor neajunsurilor sau de lichidare a fântânii (cișmelei). După demontarea instalațiilor terestre, umplerea fântânii trebuie să fie efectuată cu sol curat, de dorit de argilă bine bătătorită. Deasupra fântânii lichidate, în funcție de posibilitățile de comprimare a solului, trebuie să se facă un dâmb de sol cu înălțimea de 0,2 – .
Controlul asupra calității apei la alimentarea decentralizată
Controlul asupra calității apei trebuie să corespundă condițiilor locale în strânsă legătură cu măsurile igienice realizate în centrul populat.
În scop de asigurare a stabilității calității apei, inofensivității și acceptabilității alimentării populației cu apă, controlul trebuie să includă nu numai avizarea igienică sistematică a sursei de aprovizionare cu apă, utilajul și instalațiilor, dar și avizarea adiacent la istalațiile de captare a apei.
Pentru respectarea cerințelor Regulamentului actual este necesar de a diviza funcțiile de control între proprietarul responsabil de alimentare cu apă și Centrul teritorial de Sănătate Publică.
Responsabilitatea privind starea igienică a terenului, calitatea și inofensivitatea apei o poartă organele teritoriale de autoadministrare și proprietarii în posesia cărora se află instalațiile de captare a apei și construcțiile de utilizare publică a ei.
Aceste organizații trebuie să numească persoane responsabile de starea tehnică a instalațiilor de captare a apei, de menținerea și exploatarea lor corectă și de starea terenurilor adiacente lor. Să organizeze și să efectueze pașaportizarea fântânilor publice și cișmelelor cu antrenarea specialiștilor Centrelor teritoriale de Sănătate Publică.
Persoanele responsabile de menținerea și exploatarea instalațiilor de captare a apei trebuie să cunoască cerințele prezentului Regulament igienic.
Recoltarea, păstrarea și transportarea probelor de apă din sursele de alimentare decentralizată cu apă pentru analiza chimică se efectuează în conformitate cu cerințele în vigoare.
Probele de apă din fântânile de mină pentru analiza bacteriologică trebuie recoltate cu batometrul, care înainte de a fi scufundat în apă se flambează.
În lipsa batometrului se admite a recolta apa cu găleata publică (în prealabil gura găleții se flambează). Primele două găleți se varsă, iar din a treia se recoltează apa în flacoane sterile de .
Plicul de hârtie sau capișonul de la flacon se scoate împreună cu dopul nemijlocit înaintea de recoltarea probei, evitând atingerea dopului cu mâinile. Se tornă în flacon 350 ml. de apă, astfel ca la transportare să nu se umecteze dopul. Flacoanele umplute se închid cu dopuri rodate de cauciuc, gumă sau plută și cu capișonuri sterile de hârtie care se leagă cu ață.
Recoltarea probelor de apă din cișmele pentru analiza bacteriologică se efectuează din țeava de evacuare în flacoane sterile de .
La recoltarea probelor de apă concomitent pentru investigațiile chimice și bacteriologice, în primul rând, se recoltează probe pentru analiza bacteriologică cu scop de evitare a pericolului de infectare a apei.
Probele recoltate trebuie să fie însoțite de procesul –verbal respectiv.
Probele trebuie să fie cercetate cel târziu peste 2 ore după recoltare. În cazul când este imposibilă respectarea acestor condiții, se admite efectuarea analizei peste 6 ore de la recoltarea probei, păstrând în acest răstimp proba la temperatura de 1 – .
Flacoanele cu probe trebuie să fie împachetate în lăzi izoterme. Temperatura indicată trebuie menținută folosind pungi din cauciuc sau masă plastică, umplute vara de gheață.
Centrele teritoriale de Sănătate Publică efectuează controlul planificat asupra calității apei fântânilor și cișmelelor de uz public în fincție de condițiile locale, în conformitate cu indicațiile epidemiologice, cât și controlul conform cerințelor individuale de la asociațiile pomicultorilor sau a proprietarilor individuali pe bază de contract.
Pentru instalațiile noi de captare a apei de uz public sau individual proprietarii lor sunt obligați să organizeze efectuarea investigațiilor calității apei în volumul cerințelor regulamentului actual o singură dată sau suplimentar în funcție de necesități, pe contul mijloacelor organelor de administare, proprietarilor colectivi și particulari și să obțină autorizarea pentru exploatarea lor de teritoriale de Sănătate Publică.
Dacă în timpul controlului sanitar curent privind calitatea apei în fântână (cișmea) se depistează creșterea indicelui coli în comparație cu normativul în vigoare și pe baza indicațiilor epidemiologice, se recomandă efectuarea investigațiilor suplimentare a apei la prezența coli-fagilor și de asemenea a compușilor amoniacali, nitriților și cloririlor. Apariția în apă a substanțelor chimice indicate în concentrațiile care depășesc valorile normale sau majorarea conținutului lor în comparație cu rezultatele investigațiilor preliminare, mărturisesc despre impurificarea apei cu substanțe organice, cauza căreia trebuie stabilită și lichidată. În aceste cazuri este necesară dezinfectarea profilactică a fântânii (cișmelei).
Dezinfecția profilactică a fântânii (cișmelei) trebuie efectuată la finalizarea construcției, reparației și periodic, o dată în an, după curățarea lor conform Instrucțiunii privind dezinfectarea profilactică a fântânilor și cișmelelor și a apei în ele cu întocmirea actului respectiv.
Dacă pe parcursul avizării igienice n-a fost stabilită și lichidată cauza agravării calității apei după indicatorii bacteriologici sau dacă curățarea, spălarea și dezinfectarea profilactică a fântânii (cișmelei) nu a contribuit la ameliorarea stabilă a calității apei, apa în fântână (cișmea) trebuie incontinuu dezinfectată cu substanțe clorigene folosind tuburi speciale de ceramică.
În cazul situației epidemiologice nefavorabile din centru populat sau în cazul necesității, în funcție de condițiile locale, de utilizarea apelor freatice insuficient protejate, care la majorarea considerabilă a debitului fântânii (cișmelei) într-un timp scurt în urma depunerilor atmosferice pot fi luate, apa din fântână (cișmea) trebuie să fie supusă dezinfectării continuie sau pentru un termen stabilit coordonat cu Centrul teritorial de Sănătate Publică.
Controlul asupra eficacității dezinfectării apei în fântână (cișmea) se efectuează de către centrul teritorial de Sănătate Publică în termenele stabilite de el.
Apele de suprafață
După S. Mănescu ș.a. (1993) [50], Gr. Friptuleac (2012) [26,32,34] în mod obișniut se utilizează apele subterane și de suprafață. Primele pot fi ape fractice sau de mică adâncime cu nivel liber și ape de profunzime sau de mare adâncime.
Apele subterane sunt în general bine protejate de stratul de sol, de aceea calitatea lor este corespunzătoare nevoilor omului cu rar eexcepții (ape intens mineralizate sau termale). În schimb, cantitatea apelor subterane este redusă, fapt pentru care sunt utilizate mai ales pentru micile colectivități.
Deci, apele de suprafață, sunt în cantitate suficientă, deși variabilă în funcție de factorii meteriologici. Calitatea apelor de suprafață însă este necoespunzătoare fiind poluate cu ușurință datorită lipsei protecției naturale. Utilizarea ca atare a apelor de suprafață este interzisă, chiar dacă aparent sunt limpezi și lipsite de impurități.
De altfel, în compoziția naturală a apei intră un mare număr de elemente chimice și biologice ca gazele, substanțele minerale și organice, diversele organisme etc.
Compoziția chimică a apelor curgătoare este determinată de condițiile hidrometeorologice (depunerile atmosferice), compoziția rocilor și a solului de la suprafață, care sunt bine spălate și conțin puține săruri solubile. Toate acestea sunt cauzele mineralizării minime a apelor de râu.
Gazele cel mai frecvent întâlnite în apă sunt oxigenul și bioxidul de carbon. Oxigenul se găsește totdeauna în cantitat e mai mare în apele de suprafață, în timp ce apele subterane sumt mai bogate în bioxid de carbon.
Substanțele minerale cel mai frecvent întâlnite sunt calciul, sodiul, potasiul, magneziul, manganul, fierul și altele , sub formă de cloruri, sulfați, azotați, carbonați, ioduri și floruri. În general, apele subterane sunt mai bogate în săruri minerale, față de apele de suprafață.
Substanțele organice se pot găsi sub formă dizolvată coloidală sau în suspensie. Ele provin atât din sol, cât și din distrugerea organismelor acvatice și produșii lor de metabolism. Apele de suprafață conțin totdeauna cantități mai mari de substanțe organice decât apele subterane la care însă concentrația acestor substanțe este mult mai constantă.
Cantitatea azotaților variază de la sutimi și zecimi de mg/l. în apele nepoluate până la câteva mg/l. în cele poluate. Concentrația fierului în apele de râu, de regulă, constituie sutimi sau zecimi de mg/dm3, iar în râurile cu alimentație subterană – cu mult mai înaltă.
O însemnătate deosebită are cantitatea de oxigen dizolvat în apa râului, indice care, grație amestecării permanente, corespunde normativelor igienice. Dar, în cazul alimentării intensive cu ape freatice sau în cazul proceselor intensive de oxidare (la deversarea în râu a volumelor mari de ape reziduale), concentrația O2 dizolvat poate să scadă pâna la valori foarte mici.
Pentru apa din sursele de suprafață sunt caracteristice: o cantitate sporită de substanțe în suspensie, transparentă scăzută, poluare organică și bacteriologică înaltă, modificări sezoniere însemnate în calitatea apei (colorația, turbiditatea, mirosul, compoziția salină). În râuri nimeresc apele meteorice (de șiroire), care spală suprafața solului și aduc cu ele o bogată floră microbiană saprofită, foarte adesea și patogenă.
În fine, organismele acvatice, por fi vizibile cu ochiul liber, dar cel mai frecvent apar numai la microscop sau lupa măritoare. Numărul de specii prezente în apă depinde de caracteristicile chimice ale apei. În general însă, în apele de suprafață numărul organismelor acvatice este mult mai mare decât în apele subterane.
Apele de suprafață sunt formate de precipitațiile ce se scurg de pe pantele naturale în pâraie, bazine de apă, râuri și lacuri. Parțial le pot fi alimentate și de ape subterane. Proprietățile generale ale surselor superficiale sunt mineralizarea joasă, cantitatea mărită de substanțe în suspensie, nivelul înalt de impurificare microbiană, variația consumului de apă în funcție de anotimp și de condițile meteorologice. Impurificarea intensă a acestor ape se poate produce în urma evacuării apelor reziduale, de la navigație și de la alte cauze.
Apele stătătoare sau cele de curs slab se caracterizează prin dezvoltarea în masă a algelor. În urma pieirii algelor înrăutățesc proprietățile organoleptice ale apei.
Toate sursele de apă superficială se caracterizează prin calitatea instabilă a apei care depinde de anotimp ș ichiar de vreme, de exemplu după ploaie.
Proprietățile apei de suprafață nu permit a o folosi în formă naturală, ci doar după tratarea ei preventivă în scopul limpezirii și dezinfectării.
La alegerea surselor de apă este necesar, prin cercetări minuțioase prealabile, a stabili următoarele condiții:
că apa din surse nu trebuie să posede proprietăți ce nu pot fi modificate prin metodele moderne de tratare sau înlăturarea cărora este imposibilă sau limitată din punct de vedere tehnico-economic;
că nivelul și variațiile poluării trebuie să fie disponibile metodelor eficace de purificare la tratarea apei prin metode simple și în cazul utilizării instalațiilor la tratare,
că complexitatea condițiilor naturale și locale trebuie să asigure protecția sursei de apă din punct de vedere igienic;
că debitul sursei de alimentare cu apă (sau al câtorva surse) trebuie să corespundă necesităților cantitative ale localității (obiectivului), ținând cont și de perspectiva de dezvoltare;
că sursa de alimetare cu apă trebuie să permită organizarea zonelor de protecție sanitară.
dacă nu există posibilitatea ca în anumite situații să se producă infiltrații poluante din afară de sursă;
dacă mijloacele de extracție nu produc poluarea sursei prin manipularea lor obișnuită;
dacă nu există în jurul sursei focare de poluare;
dacă nu există la locuitorii ce trăiesc pesuprafața din care sunt posibile infiltrații în sursă cazuri de boli contagioase ce se pot transmite prin apă.
Metodele de ameliorare a calității apei potabile
În scopul ameliorării calității apei potabilesunt folosite mai multe metode, cele mai răspândite fiind următoarele: limpezirea, înlăturarea prin sedimentare a substanțelor în suspensie; decolorarea; dezinfectarea.
Dezintoxicarea presupune eliberarea apei de substanțe toxice; dezactivarea – eliberarea apei de substanțe radioactive; desalinizarea – descărcarea apei prin înlăturarea elementelor minerale.
Prin noțiunea de limpezire a apei se subânțelege înlăturarea din ea a substanțelor în suspensie și asigurarea transparenței ei. Decolorarea apei prevede înlăturarea coloizilor colorați și a substanțelor dizolvate. Dezinfecția are drept scop nimicirea bacteriilor și virusurilor patogene ce se conțin în apa surselor.
În afară de aceste metode, în multe cazuri e nevoie să folosim metode speciale de tratare, pentru a înlătura unii compuși chimici din apă sau, viceversa, pentru a introduce în apă elementele necesare organismului uman.
Limpezirea și decolorarea apei pot fi obținute prin sedimentarea un timp îndelungat. Sedimentarea, în condiții naturale, decurge foarte încet, iar decolorarea practic nu se produce. De aceea pentru a mări eficacitatea acestor procese, înainte de sedimentare în apă se adugă substanțe chimice (coagulanți), care au proprietatea de a accelera sedimentarea particulelor și de a separa substanțele care contribuie la colorația apei.
Coagularea apei este un proces de mărire, agregare a impurităților coloidale ale apei. Coagularea se termină cu formarea agregatelor vizibile, numite flocoane. Coagularea are lor sub acșiunea coagulanților – sărurilor de amoniu și fier (cel mai des se folosește sulfatul de amoniu). Calculul preventiv al dozei de coagulare se face în funcție de alcalinitate.
Trebuie de luat în considerare faptul că doza necesară de coagulant depinde în mare măsură de turbiditatea și colorația apei destinate limpezirii. Cantitățile sporite de supensie favorizează formarea flocoanelor, și invers. Formarea flocoanelor se îngreunează și la temperaturile scăzute. Având în vedere că procesele fizico-chimice de coagulare sunt complicate, doza calculată preventiv se va determina doar pe cale experimentală în laboratorul uzinei de apă.
Pentru ca procesul de coagulare a apei să degurgă mai repede, se folosește floculanții sintetici poliacrilamidul ș.a.). Folosirea floculanților permite de a accelera procesul de coagulare, de a mări viteza de mișcare ascendentă a apei în decantoare cu strat de sediment, de a reduce timpul de aflare a apei în decantoare pe contul accelerării vitezei de depunere a flocoanelor, de a micșora cantitatrea folosită de coagulant, de a mări viteza și durata ciclului de filtrare.
Procesul final al limpezirii și decolorării este filtrarea apei printr-un strat de material granulat (nisip sau antracit). Epurarea apei se poate efectua după două scheme:
Decantarea și filtrarea lentă.
Coagularea, decantarea și filtrarea rapidă.
Decantarea este efectuată în bazinele speciale de sedimentare – rezervoare cu adâncimea de câțiva metri prin care apa trece permanent cu o viteză foarte mică timp de 4 – 8 ore.
Dacă este folosită prima schemă, atunci pentru limpezirea definitivă apa se trece printr-un filtru lent. Ultimul reprezintă un rezervor pe fundul căruia se instalează plăci de beton sau țevi de drenaj cu orificii, deasupra drenajului se așterne un strat de pietriș, apoi un strat filtrant de nisip cu o grosime de 1m. Fitrarea prin acet filtru decurge lent, cu o viteză de 0,1 – 0,3 m/oră.
Aceste filtre curăță apa bine datorită faptului că la reținerea particulelor în stratul de nisip porii se micșorează, formând membrana biologică atât, încât reține până la 90 – 99 % bacterii,ouă de helminți. La formarea membranei contribuie viteza mică de filtrare, turbiditatea sporită a apei, conținutul majorat de fitoplancton. Membrana atinge o grosime de 0,5 – . și mai mult.
Apa trebuie să traverseze această membrană pentru a ajunge la stratul filtrant. Membrana biologică prezintă un strat foarte activ, care digeră și dezagregă materiile organice din apă, contribuind la distrugerea substanțelor organice. Membrana biologică joacă un rol hotărâtor în lucrul așa-numitor filtre lente. În afară de particule în suspensie foarte mici, membrana reține și bacterii, micșorând cantitatea lor până la 95 – 99 %. Ea asigură reducerea capacității de oxidare (cu 20 – 45 %) și a colorației (cu 20 %) ale apei. Treptat, membrana se îngroașă și provoacă rezistență filtrării sau, cu alte cuvinte, o pierdere a presiunii, ceea ce impune de a face periodic curățarea filtrului, adică scoaterea de pe suprafața lui a stratului superior de nisip și a peliculei. La fiecare 1 – 2 luci se înlătură 2 – . din stratul de nisip, care a devenit murdar.
Filtrarea lentă este folosită în instalațiile mici de apă.
Fig.9. 1. Schema filtrului cu nisip: a)- stratul de apă; b) nisip; c) prundiș; d) drenaj (după R. Gabovici).
2. Schema unei instalații de filtrare lentă (după S. Mănescu).
Când este folosită schema a doua de curățare, în apă se adaugă coloranți care permit decolorarea apei, reducerea duratei sedimentării și folosirea unor filtre rapide (fig. 10), care au obținut această denumire, deoarece debitul furnizat de ele este mai mare decât al filtrelor lente.
Viteza de filtrare în acest caz e de 5 – 12 m/oră. Peste 10 – 15 minute de la începutul filtrării apei la suprafața straturilor de nisip se formează pelicula filtrantă din particule sedimentate. Acest proces mărește capacitatea filtrului de a reține particule, microbii etc. După 8 – 12 ore de lucru este necesar de a spăla filtrul cu un curent de apă curată ce este îndreptată de jos în sus. Filtrele rapide au proprietatea de a reține 80 – 99 % de bacterii.filtrele rapide, având capacitatea de lucru înaltă, sunt folosite la stațiile mari de îmbunătățire a calității apei.
În afară de filtrele lente și rapide, sunt realizări constructive propuse în scopul de a intensifica procesul de filtrare, capacitatea de absorbție a nămolului, prin care se subânțelege masa impurităților (în kilograme) reținute la de încărcătură a filtrului în decursul unui filtrociclu.
Din cauza micșorării dimensiunii porilor, crește rezistența încărcăturii la filtrare și are loc pierderea presiuni. Perioada de la începutul lucrului până la pierderea presiunii se numește timpul filtociclului sau filtrociclu. În această destinație există filtre bistratificate, filtre bifluxe din ACH, filtre bifluxe DDF și altele.
Fig. 10. 1. Schema tratării apei la filtrele cu acțiune rapidă (după R. Gabovici).
1 – camera de amestec la filtrele rapide; 1 – camera de amestec cu soluție de coagulant; 2 – camera de reacție; 3 – decantorul orizontal, 4- filtrul rapid de nisip.
2. Filtre rapide (după K.I.Akulov și K. A. Buștuev).
a – filtru bistratificat; b – filtru biflux A.C.H.; c – decantor de contact.
Particularitatea constructivă a filtrelor bistratificate constă în faptul că deasupra stratului de 0,4 – . de nisip se toarnă un strat de antracit fărâmițat sau cheramzit. Prin aceste aspecte constructive se atinge eficiența mecanismului de filtrare, deoarece pe stratul superficial, alcătuit din granule mai mășcate, se reține masa principală de impurități, iar în cel de nisip – impuritățile ce s-au strecurat prin stratul superior.Drept urmare, capacitatea totală de absorbție a nămolului în filtrul bistratificat este de 2- 2,5 ori mai mare decât cea a filtrului rapid obișnuit. Pe lângă toate, de menționat că densitatea antracitului (cheramzitului) este mai mică decât densitatea nisipului. De aceea, după spălarea filtrului, materialul filtrant, situat în straturi, se restabilește de sine stătător. Viteza de filtrare în filtrul bistratificat este de 2 ori mai mare decât în cel rapid și constituie 10 – 12 m/oră.
Filtrul biflux ACH are următorul principiu de lucru: apa se filtrează în dublu sens, masa principală (70 %) – de jos în sus, iar partea mai mică (30 %) – de sus în jos, ca în filtrele obișnuite. Esența eficienței constă în faptul că masa principală de impurități se reține în partea de jos, macrogranuloasă, a filtrului. Stratul filtrant al acestor filtre (ACH) are grosimea de 1,45 – ., dar în interiorul lui, la adâncimea de 0,5 – . de la suprafața încărcăturii, sunt instalate drenaje tubulare, prin care se înlătură apa filtrată.
Filtrele bifluxe DDF diferă de filtrele ACH prin construcție și prin încărcătură, constituită din două straturi (antracit și nisip sau cheramzit și nisip) și situată deasupra drenajului. În filtrele ACH și DDF, viteza de filtrare crește până la 12 – 15 m/oră; capacitatea de reținere a încărcăturii filtrante se folosește pe toată înălțimea ei, iar productivitatea filtrelor la 1m2 de suprafață este de două ori mai mare.
Pentru eficientizarea lucrului instalațiilor de limpezire a apei, în tehnologia modernă se folosește coagularea în încărcătura granuloasă a filtrelor rapide. Procesul diferă principial de coagularea în spațiul liber. În cazul coagulării în stratul granulos, particulele coloidale și suspendate împreună cu apa pentru filtrare în grosimea stratului, se alipesc de suprafața granulelor încărcăturii și formează în jurul fiecărei granule o îngrămădire de gel cu structură asemănătoare cu o plasă. Deci, la coagularea în contact, sub acțiunea forțelor atracției molecualre dintre cele mai mici particule din suspensie ți granulele materialului filtrant, se înlătură faza solidă a apei tratate din cea lichidă. În scopul intensificării coagulării în contact, în apă se adaugă electrolitul (coagulantul). La introducerea coagulantului în apă, stabilitatea particulelor în suspensie se dereglează și ele ăncep să adere la granulele încărcăturii. Pentru ca coagularea în contact să decurgă eficient, coagulantul se introduce și se amestecă cu apa nemijlocit înaintea pătrunderii ei în încărcătura granuloasă, ceea ce contribuie la economisirea coagulantului cu 20 %. Important e că asupra coagulăriii în contact nu acționează temperatura apei. Aceste instalații se numesc filtre de contact sau decantoare de contact. Ele sunt eficiente din punct de vedere economic.
Trebuie de luat în considerare faptul că, la pregătirea apei potabile, metodele de limpezire și decolorare a apei surselor, folosite pe larg în practica alimentării cu apă, au o mare însemnătate igienică în eliberarea ei de impuritățile naturale (suspensie mecanică, coloizi) și, parțial, de microfloră (până la 90 % față de conținutul inițial).
Pentru excluderea pericoluuli epidemiologic la stațiile de alimetare, apa după filtrare trebuie să fie dezinfectată.
Dezinfectarae apei. La filtrarea apei nu toate bacteriile sunt reținute și o parte, rămânâd libere în apă, trec prin instalațiile de curățare a apei ș i se află în apa filtrată. Pentru crearea unei bariere sigure și dirijabile în căile de transmitere prin apă a infecțiilor intestinale, apa se dezinfectează.
Dezinfecția apei este cea mai răspândită metodă de îmbunătățire a calității apei potabile. La folosirea apelor de suprafață dezinfecția este obligatorie, iar în unele cazuri e obligatorie și pentru apele subterane.
Dezinfectarea apei este una din cele mai raspândite metode de ameliorare a calității ei. Această metodă se folosește deseori pentru apele freatice sau cele de suprafață. Dezinfecția reprezintă ultima etapă, cea mai importantăîn tehnologia epurării apei de conductă.
Dezinfectarea apei se efectuează prin metode chimice și fizice. Principiul de dezinfectare chimică se bazează pe folosirea substanțelor cu acțiune bactericidă: clor, compuși care conțin clor activ, ozon, săruri de argint, etc.
Metode fizice de dezinfecatre sunt fierberea, tratarea cu raze ultraviolete, unde ultrascurte, raze gama ș.a. Actualmente cele mai răspândite metode de dezinfectare a apei de apeduct sunt clorinarea și ozonozarea, tratarea apei cu raze ultraviolete, iar în condițiile de aprovizionare cu apă din sursele locale – fierberea.
Indiferent de metoda întrebuințată, dezinfecția apei, pentru a fi corespunzătoare din punct de vedere igienic, trebuie să îndeplinească următoarele condiții de bază:
să fie eficientă, adică să aducă apa la condițiile de potabilitate;
să nu modifice calitățile apei și în primul rând cele organoleptice;
să nu lase în apă substanțe care ar putea să pericliteze sănătatea consumatorilor;
să fie ușor de manipulat și să nu fie nocivă pentru personalul care efectuează dezinfecția;
să fie cât mai economică.
Dezinfecția apei prin clor, după S. Mănescu ș.a. (1993) [50], cunoscută sub denumirea de clorare (clorinare sau clorizare) a fost introdusă pentru prima dată în 1896. Clorul este cunoscut ca un microbicid puternic. Cei mai mulți cercetători apreciazăcă clorul acționează ca un oxidant. În contact cu apă, clorul formează acidul hipocloros, instabil și care , în funcție de ph-ul apei, se descompune în oxigen atomic sau ion hipoclorit.
Cercetările efectuate asupra acțiunii oxidante a clorului au demonstrat că acesta produce perturbări profunde în matabolismul bacterian, care conduc la distrugerea germenului.
Acțiunea dezinfectantă depinde de o serie de factori care țin de particularitățile clorului și microorganismelor ca factori principali și ai apei, ca mediu de desfășurare a proceselor.
Potențialul oxidant al clorului determină eficiența dezinfecției prin forma sub care acționează. Clorul se poate folosi sub forma de clor gazos sau de substanțe clorigene. Acestea sunt substanțe care conțin clor și pe care îl eliberează în contact cu apa. Cele mai cunoscute substanțe clorigene sunt clorura de var (oxiclorură de calciu), hipoclorații de calciu sau de sodiu, cloraminele etc.
Clorinarea apei se efctuează cel ami des prin adăugarea clorurii de var. Cu acest scop se folosesc două metode:
– clorinarea cu doze normale de clor și superclorinarea apei cu doze mărite de clor. Substanțele utilizate în scopul dezinfectării apei trebuie să corespundă unor condiții, dintre care:
să nu modifice calitatea organoleptică a apei și să nu lase urme de substanțe nocive după tratare;
utilizarea acestor substanțe să se facă cu metode cât mai simple, rapide, eficace și cu preț cât mai redus.
clorurarea cu doze normale de clor se efectuează după aceleași reguli ca în condițiile staționare, la apeducte.
La alimentarea centralizată cu apă cel mai des sunt folosite metodele cu diverși reagenți (clorinarea, ozonizarea) și fără reagenți (cu raze ultraviolete). Din cele menționate clorinarea apei este metoda folosită mai des datorită unor priorități igienice, tehnice și economice față de alte metode de dezingecatre, iar în cazul aprovizionării cu apă a unui număr limitat de persoane se folosește dezinfectarea prin fierbere.
Clorinarea apei este efctuată prin diferite procedee, care ne permite a aplica această metodă atât la instalațiile de aprovizionare centralizată cu apă, cât și la aprovizionarea locală.
Pentru clorinarea apei se folosește diferiți compuși ai clorului ce conțin clor și diferite metode de contact a lor cu apa. La dezinfecția apei în apeducte este folosit clorul lichid care este transparent și păstrat în cisterne ori baloane de oțel sub presiune. La clorinarea unei cantități mici de apă la instalațiile locale, rezervoare etc., este folosită clorura de var, care trebuie păstrată în butoaie închise în încăperi uscate, bine aerisite. Deoarece la păstrarea sub acțiunea factorilor de mediu își pierde activitatea înainte de a fi întrebuințată, e necesar a controla activitatea corurii de var, care trebuie să conțină cel puțin 20 – 25 % clor activ, substanța proaspătă conține circa 35 % de clor activ. În afară de clorul lichid, în practica dezinfectării apei se folosesc un șir de compuși al lui.
Eficacitatea clorinării depinde de compoziția apei, de cantitatea și dimensiunile particulelor de substanțe suspendate de apă, de doza clorului și durata contactului.
Doza optimă de clor activ, necesară pentru dezinfecția apei, se alege pe cale experimentală în laborator. Pentru a determina cantitatea necesară de clorură de var pentru dezinfecție e necesar a efectua clorinarea experimentală a trei vase (pahare, borcane ertc.) cu volumul determinat. În lipsa de timp și condiții de a determina cantitatea necesară de clorură de var prin clorinarea experimentală ne putem conduce de tab. 12. Această doză se stabilește de fiecrae dată din nou, în cazul schimbării calității apei inițiale, schemei tehnologice de prelucrare a ei, anotimpului. Doza optimă de clor activ (clornecesitatea) constă din cantitatea lui necesară pentru satisfacerea clorabsorbției apei și cantitatea de clor rezidual. Clorabsorbția este cantitatea necesară de clor actin trebuie adăugată unei ape pentru a oxida toate substanțele organice și anorganice din ea. Clorul rezidual este cantitatea de clor care rămâne în apă după asigurarea dezinfecției. Clorul rezidual, paralel cu indicile coli, servește drept indice indirect al inofensivității epidemiologice a apei.
Conținutul clorului rezidual liber în apa din apeduct este normat de regulamentele igienice la nivelul de 0,5 mg/l. În cazul utilizării apelor de suprafață tratate, în vederea prevenirii riscurilor pentru sănătate, se stabilește o concentrație minimă de clor rezidual liber la robinetul consumatorului – de 0,1 – 0,2 mg/l. Pentru apele cu o capacitate mai mare de clorabsorbție se acceptă un nivel maxim – de 1 mg/l. În acest diapazon de concentrații, clorul rezidual nu modifică proprietățile organoleptice ale apei și poate fi determinat cu precizie prin metodele analitice.
Trebuie de menționat: clorul rezidual prezintă un semnal de dezinfceție sufucientă doar în cazul respectării cerințelor tehnologice de tratare a apei (timpul sedimentării, viteza filtrării ș.a.) și a duratei suficiente de contact (30 min. la dezinfectarea cu clor liber și 60 min. – cu clor fixat). Însă noi trebuie să fim convinși că clorul rezidual poate preveni urmările nefavorabile ale poluării repetate a apei la transmiterea ei prin rețeaua apeductului. În acest sens, cantitățile mici de clor rezidual nu sunt suficiente pentru oxidarea apelor poluate, care pot pătrunde în țevile apeductului în cazurile de defectare a rețelei și de accidentare.
În urma diferitelor calamittăți naturale este eficientă apliacrea superclorinării. Superclorinarea constă în clorinarea apei cu doze de clor mari, în exces (5 – 20 mg/l). Această metodă este temporară și e folosită în cazuri de situație epidemică excepțională și când este imposibilă asigurarea timpului suficient pentru contactul apei cu clorul, însă în acest caz apare necesitatea înlăturării surplusului de clor rezidual înainte de a da apă consumatorului, ceea ce se obține prin adăugarea în apă a hiposulfitei, prin absorbția clorului cu cărbunele activat sau prin aerație.
Dacă înainte de filtrare se folosește coagularea, se poate face dezinfectarea apei o dată cu coagularea, prin adăugarea clorurii de var în doze în care se realizează superclorinarea. Însă este necesar ca apoi filtrarea să se facă prin cărbune activ, pentru a se reține excesul de clor.
De obicei, la supraclorinare se folosește doze de clor în mărime de 5 – 20 mg/l, iar în unele cazuri – 50 – 100 mg/l.
Această metodă are unele priorități și anume: nu e necesar a detremina cantitatea de clor pentru clorinare, timpul pentru contactul apei cu clorul este redus la 15 – 20 minute.
Tabelul 13. Cantitatea orientativă de clor, necesară pentru clorinarea apei din diverse surse (după R. Gabovici).
vara și până la 30 minute – 1 oră iarna; este suficientă pentru clorinarea apelor tulburi; sunt înlăturate mirosul și gustul neplăcut al apei.
Etapele de superclorinare sunt: determinarea procentului de clor activ în clorura de var, calculul cantității clorurii de var necesare pentru dezinfectarea volumului de apă, clorinarea rezervorului cu apă, determinarea clorului rezidual după ce a trecut timpul de contact al apei cu clorul, calcularea cantității de hiposulfită necesare pentru a declora apa.
În lipsa condițiiilor de a superclorina apa după metoda descrisă mai sus ne putem folosi de datele de calcul expuse în tab. 14.
Tabelul 14. Cantitatea de clorură de var și hiposulfită necesare pentru superclorinarea și declorarea a apei.
N o t ă: . de clorură de var sau hiposulfită sunt într-o linguriță.
Cantitatea necesară de clorură de var este dizolvată într-o cantitate mică de apă luată într-o cană, borcan și turnată în apă. Apa se agită bine 3 minute și, după ce a expirat timpul de contact al clorului cu apa, se determină mirosul de clor. Apariția unui miros înțepător de clor dovedește că doza de clorură de var folosită e determinată just.
Dacă mirosul înțepător de clor lipsește, atunci este necesar a adăuga o cantitate de clorură de var de 1/4- 1/3 din cea inițială.
Neajunsurile metodei de superclorinare constau în aceea că e necesar a determina clorul activ în clorura de var, a folosi o cantitate mare de clorură de var, a declora apa după clorinare, a respecta măsurile de protecție în lucrul cu soluțiile de clorură de var concentrate.
Pentru a simplifica procesul de prelucrare a apei și pentru a ridica eficacitatea dezinfecției, se recomandă a folosi următoarea metodă combinată, fără a lua în considerație calitatea apei: la fiecare litru de apă se adaugă 100 mg. sulfat de aluminiu și 50 mg. clorură de var. Durata de contact este în timp de vară 30 min., iar de iarnă 1 – 2 ore.
În cazul când sursa de apă decentralizată nu poate fi contaminată, apa este dezinfectată direct în fântână. Pentru aceasta la început fântâna și teritoriile din jur sunt curățate, apoi în fântână este turnată soluția de clorură de var (3 %) la . la fiecare m3 de apă și se agită bine. După contactul cu clorul apa din fântână este pompată și fundul fântânii este presurat cu clorura de var amestecată cu nămolul, care apoi este aruncat. Partea interioară a pereților fântânii este stropită cu aceeași soluție de clorură de var și după ce fântâna se umple, apa din nou este dezinfectată. După 5 – 8 ore apa este pompată până ce mirosul de clor dispare.
La clorinarea apei din fântână în caz de calamități este folosită capsula de ceramică cu clor activ care poate fi de un volum de 250, 500 sau 1000 cm3. Până la folosire capsula este umplută cu substanțe dezinfectante: clorura de var, hipoclorit de calciu etc. Cantitatea substanței dezinfectante este determinată în funcție de volumul de apă, de captarea și de cantitatea de clor absorbită. Calculele se efectuează după formula:
x=0,07a + 0,8b + 0,02c + 0,14d
unde x reprezintă cantitatea de substanță dezinfectantă necesară pentru volumul dat al capsulei, kg;
a – volumul de apă în fântână, m3;
b – debitul fântânii, m3/oră;
c – cantitatea de apă consmată în 24 ore;
d – cantitatea de clor absorbită, mg/l.
După formula indicată este calculată cantitatea de hipoclorit de calciu, care conține 52% clor activ. Pentru clorura de var, care conține în medie 25 % clor activ, calculele se efectuează după aceiași formulă, însă cantitatea obținută după calcul se mărește de două ori.
O capsulă de felul acesta poate dezinfecta efectiv apa timp de 3 luni. Apoi capsula se prelucrează cu acid acetic pentru a înlătura sărurile depuse, se umple cu substanță dezinfectantă și poate fi folosită din nou.
Exemplu. Volumul apei în fântână e de , debitul 0,5 m3/oră, capacitatea de absorbție a clorului activ e de 0,3 mg/l, în 24 ore se consumă de apă. Capsula trebuie să fie umplută cu hipoclorid de calciu. Care este cantitatea necesară de substanță în grame?
x=0,07 * 3,1 + 0,08 * 0,5 + 0,02 * 3,5 + 0,14 * 0,3=0,369 kg. sau .
Pentru a umple capsula, e necesar de . de hipoclorit de calciu sau . 25 % de clorură de var.
După cum arată R. Gabovici (1991) [37] cercetările igienice, care s-au făcut asupra animalelor de laborator timp de 9 ani (7 generații) și asupra oamenilor (voluntari) au demonstrat, că folosirea apei clorinate cu clor rezidual (2,5 mg/l și mai mult) nu dăunează organismului. La voluntari nu s-a observat nici o modificare a epiteliului mucos al cavității bucale, nici o influență negativă asupra secreției gastrice: animalele în experiment de asemenea nu au dat nici o reacție la acțiunea clorului rezidual din apă –creșteau și se progenerau normal, nu aveau modificări în sânge, funcția organelor interne, frecvența apariției tumorilor era aceeași, ca și la animalele de control. Despre efectul inofensiv al acestei metode de dezinfectare a apei ne mărturisește folosirea ei aproape în toate țările lumii.
În ultimii ani, însă, a apărut apoblema efectului apei clorinate în legătură cu interdependența cantității de cloroform din apă (substanțî cancerigenă) a 50 de stații de epurare din S.U.A. și mortalitatea de cancer a oamenilor, care foloseau această apă. Cercetările ulterioare au constatat, că apa din bazinele de suprafață din S.U.A. conține anumite cantități de compuși clororganici (cloroform, tetracloretilenă etc.) difeniile policlorizate (substanțe cancerigene) din cauza polării lor cu reziduuri industriale. De aici rezultă, că e necesară epurarea apei cu scopul de profilaxie a apariției substanțelor potențial nocive sau de diminuare a lor. Una din aceste metode este epurarea perfectă a apei și clorinarea ulterioară cu doze mici, amonizarea prealabilă și clorinarea apei, filtrarea apei clorinate prin filrtele cu cărbune activat, care absoarbe compușii clororganici. La stațile mici de epurare a apei poate fi folosită aerația apei, cu ajutorul căreia se înlătură circa 90 % din cloroform și alte substanțe volatile.
Dezinfectarea apei cu ozon. Ozonul (O3) este un gaz de culoare albăstruie, cu miros cara teristic puternic. El se dizolvă bine în apă; la descompunere formează un atom și o moledulă de oxigen. Descompunerea ozonului în apă este însoțită de formarea unor produse intermediare – radicali liberi cu viabilitate scurtă de HO2 și OH. Oxigenul molecular și radicalii liberi sunt oxidanți puternici și determină proprietățile bactericide ale ozonului.
Eficacitatea oxidativă a ozonului e mai mare decât a clorului. Din punct de vedere igienic ozonarea apei e considerată ca una din cele mia bune metode de dezinfectare. Prin ozonare apa se dezinfectează cu siguranță, se distrug compușii organici iar proprietățile apei nu se înrăutățesc (ca la clorizare sau fierbere), ci se îmbunătîțesc: se micșorează colorația, dispare mirosul și gustul nespecific. Surplusul de ozon dezintegrează destul de repede până la oxigen. Doza de ozon necesară pentru dezinfectarea apei e de la 0,2 – 0,4 mg/l., pentru decolorare și îmbunătățirea calităților organoleptice uneori sunt necesare cantități mai mari. Durata dezinfectării apei prin ozonare e de 3 – 5 minute. Cantitatea de ozon rezidual (după camera de agitare) trebuie să fie de 0,1 – 0,3 mg/l. Dezinfectarea prin ozonare se face parțial la stațiile de epurare a apei din Moscova, Kiev, etc. (fig.11).
Perfecționarea aparatelor de ozonare, reducerea consumului lor de energie electrică va permite folosirea acestei metode de dezinfectare a apei mai pe larg.
Fig. 11. Schema instalației de dezinfectare a apei prin ozonare la stația de epurare Dneprovsk (Kiev).
1 – calorifer; 2 – aer; 3 – compresor; 4 – instalație frigorifică; 5 – uscător; 6 – ozonator; 7 – transformator; 8 – conductă pentru apa ozonată; 9 – rețea de contact; 10 – conductă de apă pentru prelucrare.
În comparație cu clorul (după Gr. Friptuleac, 2012) [26], ozonul prezintă următoarele avantaje importante:
timpul de contact necesar obținerii unei ape lipsite de bacterii este de 2 – 3 min. (la clorizare – de 20 -30 min.);
are un puternic efect asupra virusurilor, realizând o inactivare practic totală în 3 – 4 min. (clorul are efecte destul de slabe asupra a numeroase virusuri);
nu introduce în apă substanțe cu efecte secundare, neplăcute (la interacțiunea clorului cu fenolii se formează clorfenoli nocivi);
nu formează în apă compuși asemenea celor clororganici;
îmbunătățește proprietățile organoleptice ale apei;
este mai eficient în nimicirea protozoarelor patogene, prezente în apă (lambli, amoebe dizenterice).
Dezavantajele ozonului:
costul realtiv înalt;
amestecul și dozarea – mai dificile;
păstrarea unei cantități de ozon rezidual în apă este destul de dificilă, ceea ce mărește riscul unor infectări secundare;
necesitatea unui control riguros asupra producerii, dozării și eliminării excesului de ozon.
Dezinfecția apei prin argint se bazează pe acțiunea directă a unor cantități mici de argint asupra germenilor din apă. Mecanismul de acțiune constă în descompunerea ionilor liberi de argint încărcați electropozitiv, care sunt absorbiți pe suprafața bacteriilor încărcate electric negativ.
Metode fitice de dezinfecție au fost utilizate pentru înlăturarea inconvenientelor legate de introducerea în apă a unor substanțe chimice strîine de compoziția naturală a apei. Cele mai des întâlnite sunt:
Dezinfecția prin radiații ultraviolete;
Dezinfecția prin ultrasunete;
Dezinfecția prin radiații ionizante.
Fierberea apei, este cea mai simplă și, totodată, cea mai sigură metodă de dezinfectare a apei.
La încălzirea apei până la formele vegetative ale bacteriilor pier în decurs de 20 – 40 sec., deci încă la începutul fierberii apa practic e dezinfectată. Fierbere apei în decurs de 3 – 5 minute o face absolut inofensivă chiar și în cazul de impurități consoderabile cu substanțe în suspensie și bacterii.
Fierberea în decurs de 30 de minute garantează distrugerea bacteriilor sporogene, deci, face apa sterilă, distrugându-se cocncomitent și sporii antraxului, și ouăle de helminți și toxina botulinică. Dezinfectarea apei prin fierbere, însă nu poate fi folosită pentru tratarea cantităților mari de apă de la stațiile de epurare, în timpul fieberii se înrăutățesc calitățile organoleptice din cauza volatilizării gazelor dizolvate în apă, de asemenea este necesară răcirea ulterioară, aceasta contribuind la, dezvoltarea rapidă a microorganismelor în caz de impurificare ulterioară a apei fierte.
Dezinfectarea apei prin fierbere are o întrebuințare largă în condiții casnice, în spitale, școli, instituții preșcolare, la întreprinderi etc. Cu acest scop sunt folosite instalații de funcționare continuă cu productivitatea de la 100 până lă 1000l/oră. În acest caz apa fiartă se acumulează în rezervoare speciale, unde se distribuie consumatorilor.
În caz de folosire a apei vom avea grijă, ca vasele în care se păstrează ea să fie bine spălate înainte de a fi umplute din nou, având în vedere, că microorganismele în apa fiartă se dezvoltă foarte repede.
Tehnologia tradițională de epurare a apei (limpezirea, decolorarea și dezinfectarea) permite neutralizarea numai parțială a multor substanțe chimice, care poluează apele bazinelor de suprafață cu reziduuri de la întreprinderile industriale, agricole, mai ales în regiunile cu populație densă.
Neutralizarea multor substanțe (petrol, etc.) se obține numai prin folosirae cantităților sporite de coagulanți și floculanți, mărirea perioadei de decantare și filtrare, folosirea clorinării sau a hiperclorinării.
Dacă nu se obține epurarea eficientă a apei, atunci se folosește oxidanți puternici (ozon, permanganat de caliu), sorbenți sau combinarea câtorva metode, în dependență de componența și gradul de poluare a apei.
În practica alimentației cu apă se folosesc mai freccvent metodele speciale de ameliorare a calității apei: defierizarea, demanganizarea, fluorizarea, defluorizarea, dedurizarea, desalinizarea, dezodorarea, dezactivarea apei ș.a.
Zonele de protecție sanitară
Zonele de protecție sanitară a apeductelor de la bazinele de apă de suprafață.
Oricât de perfect ar funcționa un sistem central de aprovizionare cu apă, mai ales în ceea ce privește sectorul de tratare, totuși posibilitățile acestuia sunt limitate. De aceea, pentru evitarea unor neajunsuri rezultate din poluarea peste limite a surselor de apă și mai ales poluarea apei după ce a suferit operațiile de tratare, există astăzi un consens umanim în a se instirui o protecție sanitară a surselor și instalațiilor centrale de aprovizionare cu apă.
Zonele de protecție sanitară (ZPS) se stabilesc în conformitate cu „Legea Republicii Moldova cu privire la zonele și fîșiile de protecție a apelor rîurilor și bazinelor de apă” nr.440 din 27.04.1995.
Drept zonă de protecție sanitară se consideră un anumit teritoriu din preajma sursei de apă și a instalațiilor de epurare. În această zonă se instituie un regim special cu scopul de a preveni modificările nefavorabile ale apei. În zona adiacentă regimul de protecție sanitară trebuie să fie mai strict decât în cele mai îndepărtate. De aceea zona de protecție sanitară pentru apeductele de la bazinele de suprafață are două cordoane. În zon acordonului cu regim strict este interzisă folosirea bazinului de apă în alte scopuri (primblări cu barca, adăpatul vitelor, spălatul rufelor, prinsul peștelui, scăldatul etc.). Dacă râul nu e prea mare, cordonul strict include și malul opus (în zona de captare a apei).
Zona aceasta se determină cu scopul de a exclude poluarea eventuală sau premeditată a apei în verigile cele mai importante ale apeductului.
Cordonul al doilea sau zona de restricție include teritoriul care înconjoară sursa de apă și afluenții ei. Zona de restricție merge, în fond, în susul apei, uneori până la zeci de km. În josul apei zona de restricție atinge câteva sute de metri. Zona de restricție depinde de gradul de poluare și capacitatea de autoepurare a sursei de apă.
Suprafața zonei de restricție din susul apei trebuie să asigure lichidarea impurităților din apă, în special a celor bacteriene pe contul proceselor de autoepurare a apei din bazin. S-a stabilit că bacteriile patogene din râu se distrug în decuras de 5 zile, iar în condițiile climei toride – în trei zile. De aceea, hotarul de sus al zonei de restricție trebuie să fie la așa distanță de locul de captare, ca scurgerea apei să asigure autoepurarea ei. Această distanță se calculează după formula: (R.Gabovici, 1991) [37]
L=V *t,
Unde L reprezintă distanța de la locul de captare până la hotarul de sus al zonei (m);
V – viteza curentului de apă (m/pe zi);
t – durata dispariției bacteriilor din râu (5 zile pentru zonele climatice I și II și 3 zile pentru zonele calde și toride III și IV).
În caz de folosire (pentru apeduct) a apei din râuri mari zona de restricție se extinde la 20 – , din râurile medii – la 30 – , din râurile mici zona de restricție se extinde asupra întregii albii a lor. În zona de restricție o deosebită atenție se acordă în dreptul centrelor populate, întreprinderilor, fermelor de vite. O importanță deosebită în aceste zone o are salubrizarea centrelor populate, curățenia de impurități și murdărie (gropile de gunoi și latrinele impermiabile, neutralizarea reziduurilor în locuri îndepărtate de artera de apă etc.).
Scurgerea reziduurilor menajere și industriale în apă e interzisă sau limitată și permisă numai în cazurile de epurare a lor până la limitele admisibile de normativele sanitare. Construcția barajelor sau a întrepriderilor care dau reziduuri lichide se permite numai cu acordul serviciului sanitar.
Folosirea râului (în zona de restricție) pentru scăldat, adăpatul vitelor, spălatul rufelor se permite numai în anumite locuri stabilite de către serviciul sanitar.
Autorul Gr. Friptuleac (2012) [26] arată că conform metodologiei actuale, hotarele zonelor de protecție sanitară (ZPS) se determină în funcție de tipul sursei de apă. Mărimea hotarelor ZPS depinde de mai mulți factori, în special de :distanța de la locul de poluare, tiupl sursei de apă (de suprafață sau subterană), natura contaminării (microbiană sau chimică), gradul de protecție naturală a surselor subterane, condițiile hidrogeologice și hidrologice.
Pentru sursele de suprafață
Hotarele perimetrului sever (1) al ZPS a apeductului alimentat din sursa de suprafață, inclusiv a canalului de aducție a apei și a locurilor de captare a apei, pentru umplerea artificilă a rezervelor de ape subterane, se stabilesc în următoarele limite:
a) pentru fluvii:
– în amonte – nu mai puțin de . de la locul de captare a apei;
– în aval – nu mai puțin de . de la locul de capatare a pei;
– spre mal – nu mai puțin de . de la marginea râului;
– spre malul din partea opusă – nu mai puțin de . pe albia apei; dacă râul are o lățime mai mică de ., se ia toată albia râului și încă . de pe malul opus;
b) pentru sursele cu apă stătătoare (acumulatoare de apă, lacuri) hotarul perimetrului I se stabilește în funcție de condițiile igienice și hidrologice:
– pe albia lacului în toate direcțiile – nu mai puțin de . de la locul de captare a apei;
– spre mal – numai puțin de . de la marginea apei în peroada vara – toamnă.
Hotarele perimetrului II al ZPS la fluvii (râuri, canale) se stabilesc în amonte, astfel încât durata mișcării apei până la locul de captare să fie nu mai mică de 5 zile în raioanele climeterice I A, B, C și D, cât și II, și nu mai mică de 3 zile – pentru raioanele I, II B, C și D, III și IV.
În cazul prezenței transportului fluvial, în hotarele perimentrului II se include și albia râului până la șenal.
Distanța de la hotarul de sus al perimetrului II și până la locul de captare a apei se determină:
a) după timpul de mișcare a apei (în zile), necesar pentru autopurificarea microbiană;
b)după viteza medie de mișcare a apei pe toată lățimea fluviului (în m/24 ore).
La sursele de apă stătătoare, hotarul perimetrului II se extinde pe albia lacului în toate părțile de la locul de captare a apei: la distanța de – când numărul vânturilor îndreptate spre locul de captare a apei constituie mai puțin de 10 %; de – când numărul vânturilor îndreptate spre locul de captare a apei constiruie mai mult de 10 %.
Hotarele laterale ale perimetrului II se stabilesc pentru perioada de vară – toamnă în modul următor: a) dacă relieful locului e drept – la distanța cel puțin .; b) dacă relieful e muntos – până la vârful primului deal sau la înălțimea părții îndreptate spre sursa de apă; de ., dacă dealul este neted, și de ., dacă dealul este prea abrupt.
La fluviile în aval, hotarul perimetrului II se întinde la distanța de cel puțin 250m. de la locul de captare a apei, pentru a exclude influența torentelor inversate în apă, provocate de vânturi.
Hotarele perimetrului III al ZPS la sursele de suprafață în amonte și în aval coincid cu cele ale perimetrului II, iar în părți (spre mal) se înind la distanșa de 3 – 5 km., incluzând afluenții.
Zonele de protecție sanitară a surselor subterane de apă
Primul cordon se stabilește în jurul fântânii și al instalațiilor de epurare în raza de 30 – . Aici se efectuează aceleași măsuri ca și în zona de regim strict de protecție a apeductelor de la râuri.
Primul cordon sau zona de regim strict (sever) include locul de captare a apei și al instalațiilor apeductului: stațiile de pompare, instalațiile de epurare, rezervoarele de apă curată. Acest teritoriu se îngrădește și este păzit, accesul persoanelor străine este interzis. Terenul trebuie să fie înverzit și salubrizat, apele meteorice vor fi lansate mai jos de locul de captare a apei.
În toate încăperile stației trebuie să se mențină o curățenie impecabilă, în clădiri trebuie să fie instalate vaterclosete. Personalul de serviciu va trece în mod obligatoriu controalele medicale periodice, analizele bacteriologice, examenele la cunoștințele sanitare despre lucrul efectuat, va respecta riguros igiena personală.
După primul cordon de protecție sanitară urmează al doilea.
Hotarul perimetrului al doilea al ZPS se determină prin calcule hidrodinamice, având în vedere condițiile: dacă în afara ei în orizontul acvifer vor nimeri impurități microbiene, apoi ele nu vor ajunge până la locul de captare a apei, iar dacă vor ajunge, microbii nu vor mai fi viabili.
Pentru protecția eficientă a sursei de apă subterană contra impurificării este necesar ca timpul calculat (Tm) de deplasare a impurităților cu apele subterane de la hotarul perimetrului II până la locul de captare a apei să fie suficient pentru pierderea viabilității și a virulenței microbilor patogeni, adică pentru autopurificare eficientă.
Așadar, timpul (Tm) de deplasare a impurității microbiene cu fluxul apelor subterane spre locul de captare a apei se consideră ca cel mai important parametru (indice), care determină distanța de la hotarul perimetrului II al ZPS până la locul de captare a apei și care, concomitent, îndestulează siguranța epidemiologică și igienică a hotarelor ZPS. Timpul (Tm) depinde de condițiile naturale: tipul solurilor și a raioanelor climaterice (tab. 15).
Tabelul 15.
Dependența timpului calculat (Tm) de condițiile naturale
(după Gr. Friptuleac).
Hotarul perimetrului III al ZPS se determină prin calcule hidrodinamice, în baza condițiilor: dacă în afara ei în orizontul acvifer vor pătrunde impurități chimice (stabile), acestea nu vor ajunge până la locul captării apei deplasându-se cu apele subterane sau vor ajunge nu mai devreme de timpul calculat (Tch).
Pentru protecția sursei de apă subterană contra poluării chimice, este necesar ca durata deplasării apei poluate de la hotarele perimetrului III al ZPS până la locul de captare a apei să fie mai mare decât durata obișnuită (medie) a perioadei de exploatare a locului de captare a apei. În aceste cazuri, pentru protecția contra poluării chimice, Tch trebuie să fie nu mai mic de 25 de ani.
ANALIZA CALITĂȚII APEI.
CERINȚELE FAȚĂ DE APA POTABILĂ.
Din punct de vedere igienic, prin calitatea apei înțelegem un ansambl de proprietăți ce determină utilitatea ei în vederea îndestulării cerințelor fiziologice și menajere.
Componența chimică a apei trebuie să fie stabilă și să nu-i înrăutățească proprietățile organoleptice, iar concentrația substanțelor toxice și radioactive nu trebuie s-o depășească pe cea maximală admisibilă.
Apa potabilă nu trebuie să conțină microfloră patogenă și ouă de helminți.
Normarea igienică a calității apei se bazează pe „Normele sanitare privind calitatea apei potabile”, aprobate prin Hotărîrea Guvernului, nr. 954 din 15 august 2007.
Determinarea proprietăților fizice ale apei
Determinarea temperaturii se efectuează la fața locului, fie în proba recoltată, fie nemijlocit în sursa de apă. Pentru măsurare se folosește termometrul cu mercur cu diviziunile scării de 0,1 grade.
Pentru determinarea temperaturii la locul extragerii probei, apa nu mai puțin de se toarnă într-un vas, de aceeași temperatură ca și apa recoltată. Vasul trebuie să fie protejat de încălzire sau răcire. Termometrul se cufundă și peste 5-10 min. se citesc rezultatele.
Temperatura straturilor adânci ale apei poate fi măsurată cu ajutorul termometrului, instalat în batometru. Batometrul este ținut la adâncimea data 5 min. După scoaterea lui la suprafață, se notează indicațiile termometrului.
Creșterea temperaturii apei din bazin, survenită în urma deversării apelor reziduale de producție, de regulă, influențează negativ asupra vieții din bazin și a proceselor de autoepurare. Iată de ce în prezent se discută tot mai mult despre poluarea „termică” a surselor de apă. Conform cu regulile existente, temperatura apei în bazin, în urma deversării apelor reziduale, nu va crește cu mai mult de , comparativ cu temperatura medie lunară a celei mai calde luni în ultimii 10 ani.
Determinarea proprietăților organoleptice ale apei
Determinarea proprietăților organoleptice ale apei (miros, gust)
Are valoare mai redusă, sunt determinări subiective și sunt inducatori indirecți de impurificare a apei.
Determinarea mirosului. La aprecierea calității apei destinate pentru scopurile potabile și menajere mirosul este unul din indicii principali, deoarece le determinarea unor substanțe chimice el este un indice sensibil. Se face senzorial, prin compararea cu un miros cunoscut sau se exprimă în grade în funcție de intensitatea lu după o scară. Mirosurile se deosebesc după caracter și intensitate.
După caracterul lor, mirosurile apei pot fi de origine naturală (influențate de organismele ce trăiesc și mor în apă, solurile înconjurătoare) și de origine artificială (influențate de apele industriale și de uz casnic, reactivii adăugați în apă la prelucrarea ei). Mirosurile (de origine naturală) se apreciază în corespundere cu tabelul 16.
Mirosurile de origine artificială se caracterizează după numirea substanțelor corespunzătoare: de fenol, de clorfenol, de camfor, de benzină, de clor etc. Intensitatea mirosului se determină după tabelul 17 și se apreciază în grade. Mirosul apei potabile nu va fi mai mare de 2 grade.
Apa pentru analiză este turnată într-un balon cu un volum de 150-200 ml, se acoperă cu sticlă pentru ceasornic, se agită printr-o mișcare circulară, apoi se deschide și se apreciază intensitatea mirosului.
Tipul mirosului se detremină la temperatura apei de , iar intensitatea- la temperatura de și prin încălzirea apei până la , în același balon acoperit cu sticlă pentru ceasornic.
La efectuarea lucrării de apreciere a mirosului trebuie respectate următoarele condiții: aerul din încăpere, hainele și mâinile observatorului nu trebuie să aibă miros. Una și aceeași persoană nu trebuie să determine intensitatea mirosului timp îndelungat, deoarece survine oboseala, obișnuința.
Determinarea gustului se efectuează numai fiind încredințați de potabilitatea apei. În cazurile de îndoială, ea trebuie preventiv fiartă, răcită și pe urmă gustată.
Tabelul 16. Scara tipului de miros.
Tabelul 16. Scara intensității mirosului
Gustul se determină organoleptic calitativ și după intensitate. Se face senzorial, comparându-se cu un gust cunoscut sau se exprimă în grade de intensitate. Determinarea se face la cald și la rece.
Se deosebesc patru feluri de gust: sărat, amar, dulce, acru. Celelalte feluri de senzații gustative se numesc gusturi specifice sau particulare. Calitatea gustului specific se determină după indicii existenți: de clor, de pește, metalic etc.
Intensitatea gustului și gustului specific se apreciază după sistemul de 5 grade, le fel ca și a mirosului (tab. 18).
Gustul se determină la o temperatură de (15 ml. de apă se țin în gură câteva secunde fără s-o înghiți). Atât mirosul, cât șu gustul trebuie să fie acceptabil consumatorilor și să nu aibă nici o modificare anormală.
Determinarea transparenței. Pentru apreciere se folosește cilindrul Snellen, gradat în centimetri. Înălțimea părții gradate constituie . La fundul cilindrului se găsește un robinet.
Transparența se determină într-o încăpere bine iluminată de o lumină difuză, la o depărtare de de la fereastră. Apa cercetată este bine agitată și turnată în cilindru la înălțimea ce corespunde transparenței probabile a apei. Pe urmă, cilindrul se fixează deasupra unei inscripții la înălțimea de . Adăugând sau vărsând apa din cilindru, se află înălțimea maximă a coloanei de apă, la care citirea caracterelor este posibilă. Transparența se exprimă în centimetri, cu precizie de până la .
Model de inscripție pentru determinarea transparenței apei:
Dezvoltarea gospodăriei piscicole
este una din problemele principale
ale țării 54178309
Tabelul 18. Scara intensității gustului și gustului specific
Determinarea culorii. Culoarea apei naturale este condiționata de compușii chimici, compușii fierului și de algele ce înfloresc. În afară de culorile naturale (cafeniu, brun, de baltă), apa poate să capete cele mai diferite culori în urma poluării ei cu ape reziduale. Astfel, schimbarea culorii apei poate servi drept indice de poluare a ei cu ape reziduale; deci, și un indice secundar al prezenței posibile în ea a substanțelor toxice.
Culoarea apei se determină calitativ și cantitativ.
Pentru determinarea calitativă a culorii apa analizată (nu mai puțin de 40 ml) se toarnă într-un cilindru incolor, în alt cilindru se toarnă aceeași cantitate de apă distilată. Compararea culorii apei analizate și distilate se efectuează pe o foaie de hârtie albă.
Rezultatele analizei se exprimă prin următoarele caracteristici: apă incoloră, gălben-deschis, galbenă, roșiatică etc.
Cantitativ, culoarea se determină pe calea comparării apei analizate cu scara standard de platină sau de cobalt și crom, ce imită deferite culori.
În cilindrul Nessler se toarnă 100 ml de apă pentru analiză și se efectuează vizionarea de sus pe un fond alb, căutând acel cilindru al scării cu care culoarea apei analizate este identică. Culoarea se exprimă în grade. Apa tulbure, de o transparență mai jos de ., până la determinare trebuie filtrată.
Determinarea indicilor chimici ai calității apei
Conform legii nr. 458 din 08.07.2002 („Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 552 din 29.07.2002) privind calitatea apei potabile, prin apă potabilă se înțelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:
a)orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei și indiferent dacă este furnizată prin rețea de distribuție, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;
b) toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanțelor destinate consumului uman.
Apa este unul dintre cele mai importante elemente ale mediului ambiant și prezintă cel mai simplu și răspândit compus al hirdogenului și oxigenului în natură. Ea se întâlnește pretutindeni în natură: în sol, aer, plante, organismul animalelor etc.
Calitatea apei potabile trebuie să corespundă valorilor stabilite pentru parametrii de calitate ai apei potabile prevăzuți de lege.
Supravegherea calității apei potabile are ca obiectiv protecția sănătății oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile.
Condiții de calitate
Apa potabilă trebuie să fie sanogenă și curată, îndeplinind următoarele condiții:
a) să fie lipsită de microorganisme, paraziți sau substanțe care, prin număr sau concentrație, pot constitui un pericol potenâial pentru sănătatea umană;
b) să întrunească cerințele minime prevăzute de lege.
Controlul igienico-sanitar al apei potabile constă din următoarele faze:
I. Ancheta sanitară a surselor de apă.
II. Recoltarea probelor de apă.
III. Analiza fizico-chimică a apei.
Analiza chimică a apei potabile urmărește determinarea componenților naturali ai apei, precum și ai celor proveniți prin poluare.
Controlul calității apei potabile se poate face prin analize cutente, complete sau speciale, în funcție de scopul urmărit.
Analizele curente cuprind un număr redus de investigații, în special indicatorii chimici de poluare recentă. Indicatorii determinați de cele mai multe ori în analizele curente sunt: oxidabilitatea (consumul chimic de oxigen), amoniacul, nitriții , nitrații și clorul rezidual.
Indicatorii de poluare sunt substanțe chimice a căror prezență în apă indică poluarea apei cu microorganisme patogene sau potențial patogene. Materia organică sau de descompunere (amoniac, nitriți) sunt însoțite, de obicei de floră microbiană, a cărei densitate crește proporțional cu conținutul de substanțe azotoase în apă. Prezența lor peste valorile permise limitează consumarea apei.
Analizele curente se efectuează la intervale scurte, în funcție de mărimea colectivității și de natura sursei prevăzute de legislația sanitară.
Analizele complete cuprind determinări privind o gamă mai largă de indicatori. Ele se efectuează mai rar (lunar, trimestrial) și se practică în expertiza tehnico-sanitară a diferitelor surse de apă. Indicatorii detreminați sunt cei din analiza curentă și, în plus, reziduul fix, sulfații, pH-ul, calciul, manganul, fierul, iodul, clorurile, durutatea, proprietățile organoleptice.
Analizele speciale se execută în situații speciale de poluare și precum depistarea unor substanțe care, în mod obișnuit, nu se găsesc în apă, dar care ajung prin penetrearea continuă sau accidentală. Alteori analizele speciale vizează identificarea substanțelor care, de regulă, sunt prevăzute în apă în concentrații mici și care nu sunt nocive pentru organism, dar care uneori pot avea concentrații care generează efecte toxice, tumorale etc. Cel mai fregvent se depistează pesticide, detergenți, plumb, flour etc.Prezența acestor substanțe în apă semnalează un risc de îmbolnăvire pentru populația consumatoare, cu atât mai mare, cu cât concentrațiile lor sunt mai crescute.
Ancheta sanitară a surselor de apă
Constă în cercetarea instalațiilor centrale sau locale de alimentare cu apă și investigarea mediului înconjurător.
Controlul sanitar în cazul instalațiilor centrale se desfășoară pe teren, analizând planul de situație cu indicarea amplasîrii, controlând funcționalitatea instalației, starea igienico-sanitară a compartimentelor, zonele de protecție sanitară a sursei. Se fac analize periodice de laborator, se întocmesc tabele pentru următoarea dinamică a calității apei.
Controlul sanitar al surselor locale de apă (fântâni) trebuie făcut atât la construirea lor, cât și pe durata exploatării acestora. Această anchetă vizează starea construcției, precumși modul său de folosire și de întreținere. Și în cazul fântânilor se fac analize de laborator pentru a testa starea igienico-sanitară a apei.
Recoltarea probelor de apă pentru analiza fizico-chimică
Recoltarea probelor de apă este o etapă importantă în analiza apei, probele trebuie să fie reprezentative și să nu permită modificări în compoziția și calitatea apei, datorită unor tehnici defectuoase sau a unor condiții incorecte de pregătire a materialului.
Apa se recoltează în flacoane de sticlă, incolore, bine spălate și uscate. Modul de recoltare depinde de sursa de apă. În rezervoare și cisterne sticla se va introduce direct în apă, la distanță suficientă de fund și de suprafață. Dacă rezervoarele sunt adânci, sticlele sunt montate pe o armătură metalică grea, care permite scufundarea, numită sondă (batometru) (fig. 12). Recoltarea de la pompă se face după o prealabilă pompare a apei timp de 20 min. pentru a îndepărta apa stagnată. Din rețeaua de distribuire recoltarea se face de la robinet, după ce aceasta a fost curățat și lăsat să se scurgă cel puțin 5 min. apa stagnată de pe conductă.
Fig. 12. Dispozitive pentru recoltarea probelor de apă – batometrul (a) și termometrul pentru determinarea temperaturii apei (b).
În rețeaua de distribuție punctele de recoltare se vor repartiza pe toată suprafața teritoriului deservit pentru aceasta, ținându-se cont de: extinderea rețelei, starea de uzură, pantele date la configurația soluuli, punctele terminale ale rețelei, regimul de distribuție a apei (continuu sau intermitent), sursele potențiale de impurificare din vecinătatea rețelei.
Recoltarea apei din fântâni se face în funcție de construcția acestora. Dacă fântâna are pompă, se va proceda ca și la robinet. Pentru fântânile obișnuite, recoltarea se face la 10 – 30 cm. de la suprafață apei, cu ajutorul batometrului sau prin scoaterea cu găleata fântânii și umplerea ulterioară a sticlelor.
În momentul recoltării sticla se va clăti de 2 – 3 ori cu apa de recoltat, apoi se va umple până la refuz, iar dopul se pune astfel încât să nu rămână nici o bulă de aer în interiorul sticlei. Se transformă în condiții de siguranță la laborator.
Probele recoltate vor fi însoțite de o fișă de recoltare care caracterizează momentul recoltării și starea sanitară a sursei. Fișa trebuie să cuprindă: nr. probei, sursa de apă din care s-a făcut recoltarea, destinați apei, temperatura apei și a aerului în momentul recoltării, scopul analizei, condițiile meteorologice în timpul recoltării și cu cel puțin trei zile înainte, data și ora recoltării, numele și calitatea persoanei care a făcut recoltarea.
De asemenea, în fișele de recoltare, se vor nota și unele date speciale privind sursele de apă de unde s-a făcut recoltarea. Astfel, pentru apele recoltate din fântână se va nota dacă aceasta este publică sau individuală, adâncimea până la oglinda apei, grosimea stratului de apă, starea sanitară a construcției, distanța față de sursele de impurificare posibile (latrine, grajduri, platforme de gunoi etc.).
Cantitatea de apă recoltată depinde de natura analizelor solicitate și alcătuiește 2 – .
Transportul și conservarea probelor de apă este în funcție și de gradul de puritate sau de impurificare a apei cercetat. În general, este indicat să treacă un timp scurt între recoltarea și analiza probelor de apă, de maximum 4 ore de la recoltare. Transportul se face în lăzi izoterme (6 – ). Dacă analiza nu se poate face în intervalul de timp optim, probele se pot conserva astfel:
pentru determinarea tuturor formelor de azot și a oxidabilității, apa se recoltează în sticle separate în care se adaugă 2 ml. acid sulfuric la . de apă;
Probele conservate se țin la o temperatură de 6 – și se iau în lucru în modul următor:
probele de apă destul de curate – cel târziu peste 48 ore din momentul recoltării;
probele de apă poluată peste maximum 12 ore din momentul recoltării.
Probele neconservate se vor lucra astfel:
fixarea oxigenului, clorul rezidual, temperatura și detreminările organoleptice se fac la fața locului;
turbiditatea, culoarea, conductibilitatea, pH-ul, suspensiile, reziduul, fosfații, oxidabilitatea, formele de azot – în primele 4 ore de la recoltare;
alcalinitatea, aciditatea, duritatea, în primele 24 ore de la recoltare.
Determinarea reacției cu ajutorul hârtiei indicatoare universale. Prin pH se înțelege logaritmul cu semn schimbat al activității ionilor de hidrogen dintr-o soluție apoasă. Numărul ionilor de hidrogen crește atunci, când în apă predomină substanțe acide și scade când predomină substanțele alcaline.
Apele naturale au valoarea pH-ului în jurul punctului de neutraliuare. Apele prea acide sau prea alcaline pot influența negativ activitatea biologică din apă. Apa majorității surselor naturale are pH de 6,5 – 9,5. Devierea de la aceste mărimi poate servi drept indice că în rezervor au pătruns ape reziduale alcaline sau acide de la întreprinderile industriale.
Fâșia de hârtie indicatoare se cufundă în eprubeta cu apă pe 10 – 15 s, apoi intensitatea culorii imediat se compară cu scara alăturată la indicatorul universal. Schimbarea intensității culorii corespunde concentrației ionilor de hidrogen. Diapazonul de măsurare a pH este de la 1,0 până la 10, cu exactitate de 0,5 – o unitate
Determinarea compușilor azotului. Compușii azotului în apă pot fi atât în componența substanțelor organice, cît și a celor neorganice. O însemnătate epidemiologică are azotul,care este un produs al descompunerii proteinelor animale. Proteina animală, de regulă, nimerește în sursa de apă împreună cu apele reziduale. Prezența ei este un indice secundar al poluării apei cu flora patogenă. Proteina se descompune până la amoniac, nitriți și nitrați. Prezența în apă a amoniacului indică poluare recentă a apei; a nitriților, poluare de 2 – 3 săptămâni; a amoniacului, nitriților și nitraților, poluare de lungă durată. Dacă în apă se află numai nitrați, înseamnă că procesul nitrificației s-a sfârșit.
Tabelul 19. Conținutul aproximativ al azotului amoniacal
Amoniacul, nitriții, nitrații sînt normați de „Normele sanitare privind calitatea apei potabile”. În apa curată, aceste normative, prevăd un conținut de amoniac și nitriți până la 0,5 mg/l. Nitrații se normează în cantitate de 50 mg/l. În cantitate mai mare se consideră drept substanță toxică, capabilă să provoace methemoglobinemie hidrică.
Azotul amoniacal
Determinarea amoniacului.
Amoniacul se găsește în apă, fie în stare de amoniac propriu a zis: NH3, NH4OH, fie sub formă de săruri amoniacale.
Provine din degradarea incompletă a substanțelor organice cu conținut de N sau din reducerea azotaților.
Prezența amoniacului în apă se datorește descărcării apelor reziduale: industriale și fecaloid menajere sau poate să provină din sol. Întotdeauna indică o impurificare.
Paralel cu determinarea amoniacului este obligatoriu și examenul bacteriologic și determinarea substanțelor organice.
Determinarea amoniacului din apă se face cantitativ și calitativ.
Determinarea calitativă a ionilor de amoniu.
Principiu:
În przența amoniacului apa se colorează în galben, datorită formării iodurii – amidoxi-dimercurice. Când se găsește o cantitate mai mare de amoniac se formează un precipitat roșu.
În procesul de impurificare a apei, amoniacul apare în primele zile după impurificare, deci indică o impurificare recentă și periculoasă.
Azotul sărurilor de amoniu se determină cu ajutorul reactivului Nessler (sare dublă de mercur iodat și potasiu iodat, diluat în potasiu caustic). Reacționând la soluția care conține săruri amoniacale, reactivul Nessler dă o culoare galbenă ca rezultat al formării mercuramoniului iodat.
Azotul amoniacal se determină calitativ și cantitativ.
Determinarea calitativă, ca una din cele mai simple și mai rapide, se efectuiază pentru precizarea prezenței amoniacului în apa analizată și stabilirea (în caz de concentrații mari de amoniac) gradulului de dizolvare pentru analiza cantitativă ulterioară.
Dacă reacția calitativă este negativă, cercetările se întrerup, dacă e pozitivă se trece la determinarea ei cantitativă.
Determinarea calitativă. În eprubetă se toarnă 10 ml de apă pentru analiză, se adaugă 0,2 – 0,3 ml soluție de sare Seignette de 50 % și 0,2 ml de reactiv Nessler. Apariția peste 5 – 10 min. a culorii galbene demonstrează prezența în apă a azotului amoniacal. Conținutul aproximativ se determină după tabelul 19.
Determinarea cantitativă se efectuiază prin metoda colorimetrică în cilindrul lui Ghener sau prin utilizarea scării colorimetrice. La volumul de apă cercetat se adaugă reactivul Nessler. În consecință apa se colorează într-o culoare galbenă de o intensitate diferită, în dependență de conținutul în ea a azotului amoniacal.
Proba de apă este comparată cu soluția-standard de clorură de amoniu, ce conține o cantitate anumită de amoniac și de asemenea este colorată în culoarea galbenă de reactivul lui Nessler.
Compararea intensității de culoare a apei cu soluția standard dă posibilitatea de a calcula conținutul de amoniac în apa cercetată.
Cercetarea cu aplicarea cilindrilor Gener. Cantitatea de apă folosită pentru analiză se ia pornind de la rezultatele probei calitative cu cantități determinate aproximativ. Concentrația admisă pentru colorimetrie e în limitele de 0,05 – 5 mg/l. La concentrația azotului amoniacal ce nu depășește 5 mg/l pentru cercetări se iau 100 ml de apă. Dacă concentrația este mai mare, atunci apa analizată se diluează cu apă distilată fără amoniac. Rezultatul final este mărit de atâtea ori, de câte ori a fost diluată apa supusă analizei.
Pentru cercetări se iau doi cilindri Gener. În cilindru cu semnul «C» se toarnă 100 ml de apă cercetată, se adaugă 2 ml de sarea lui Seignette. În cilindrul cu semnul «S» (soluția standard) se toarnă 1 ml de amoniu colorat ce conține 0,05 mg de azot amoniacal și se adaugă până la 100 ml de apă distilată. Pe urmă în ambii cilindri se adaugă câte 2 ml de reactiv Nessler. După 5 – 10 min. se compară culoarea apei cercetate cu culoarea standardului. Pentru determinarea culorii, cilindrii se privesc pe un fond alb sub un unghi de 45º față de lumină. În cazul când culoarea în ambii cilindri va fi identică, atunci în 100 ml de apă analizată se găsește atât azot de amoniac, cît în soluția standard, adică 0,05 mg în 100 ml, iar într-un l, 0,5 mg. Dacă culoarea nu este identică, atunci ea este egalată prin turnarea lichidului din cilindrul colorat mai intens prin robinet într-un balon curat.
Pot exista două variante de calcul.
Varianta întâi: apa cercetată este colorată mai intens decât standardul. Colorația a devenit identică, când s-au vărsat 40 ml din apa analizată. Respectiv, în 60 ml de apă cercetată se află atât azot amoniacal, cît în 100 ml soluție standard, adică 0,05 mg. Astfel, un litru de apă va conține
= 0,83 (mg/l).
Varianta a doua: culoarea soluției standard este mai intensă decât apa cercetată. Ea a devenit identică după vărsarea a 30 ml de apă din soluție. Deci, în apa cercetată se găsește atât azot de amoniac, cît în 70 ml de soluție standard.
Astfel:
100 ml de soluție standard conține 0,05 mg de amoniac;
70 ml soluție standard conține x mg de azot de amoniac.
De unde
Prin urmare, într-un litru de apă se va afla : 0,035 mg azot de amoniac.
Cercetarea cu folosirea scării colorimetrice. Determinarea colorimetrică a azotului amoniacal în apă poate fi efectuată cu un colorimetru simplu, compus dintr-un set de cilindri cu volumul de 100 ml. Pentru pregătirea scării colorimetrice în cilindri se adaugă o soluție standard de clorură de amoniu, ce conține în 1 ml 0,01 mg de azot de amoniac.
În cilindrul nr.1 se adaugă 0,5 ml; în cilindrul nr. 2-1 ml; în cilindrul nr. 3- 1,5 ml; în cilindrul nr. 4-2 ml; în cilindrul nr.5- 2,5 ml etc.
Apoi în cilindri cu soluția standard de clorură de amoniu se adaugă până la 100ml apă distilată și se amestecă cu o baghetă de sticlă. După aceasta în toți cilindrii se toarnă câte 2 ml de soluție de sare Seignette de 50% și câte 2 ml de reactiv Nessler, se amestecă a doua oară.
Sarea Seignette de 50% reține în soluție calciul, magneziul, fierul, manganul, care cu reactivul Nessler formează sedimente ce împiedică determinarea amoniacului.
Apa cercetată în cantitate de 100 ml se toarnă într-un cilindru, analogic cilindrilor scării de standard. În apă se adaugă 2 ml de soluție de sare Seignette de 50%, 2 ml de reactiv Nessler, se amestecă și peste 10 min. se colorimetrează.
Să admitem că intensitatea culorii apei cercetate e identică cu culoarea în cilindrul nr.4, ce conține 2 ml de soluție de clorură de amoniu. Prin urmare, în 100 ml de apă cercetată se află 0,01×2=0,02 mg de azot de amoniac, în 1l- 0,2 mg.
Azotul de nitriți
Determinarea azotiților (NO2).
Azotiții provin din oxidarea incompletă a amoniacului sau din reducerea azotaților. În cantități mici nu sunt nocivi pentru organism, însă prezența lor în apă denotă o impurificare cu materii organice pe cale de descompunere. Nitriții se găsesc în concentrații mai mari în apele epurate biologic și în apele industriale reziduale și pot avea acțiune methemoglobinizante.
Din cauza instabilității lor, determinarea trebuie făcută imediat după prelevarea probei.
Metoda se bazează pe formarea compușilor de azot viu colorați la interacțiunea nitriților (în mediul acid) cu reactivul Griess (amestec de alfa-naftilamină și acid sulfonic în mediul acetic). În dependență de concentrația nitriților, reactivul dă o culoare de la roz până la roșu-aprins. La încălzirea apei procesul decurge mai energic. Metoda Griess este foarte sensibilă și permite a determina conținutul azotului de nitriți până la 0,001 mg/l. Determinarea se efectuiază calitativ și cantitativ.
Determinarea calitativă. În eprubetă se toarnă 10 ml de apă cercetată, 0,5 ml de reactiv Griess și se încălzește într-o baie de apă timp de 5 min. până la 70-80º. Apariția culorii roz demonstrează prezența în apă azotului de nitriți. Conținutul aproximativ se determină după tabelul 20.
Determinarea cantitativă se execută prin metoda colorimetrică în cilindrul Gener sau după scara colorimetrică. La un volum dat de apă cercetată se adaugă reactivul Griess. Ca rezultat apa se colorează în roz de o intensitate variată. Proba de apă este comparată cu soluția standard de nitriți de sodiu.
Compararea intensității culorii apei cercetate cu soluția standard avantajează calcularea conținutului de nitriți în apă.
Cercetarea cu folosirea cilindrilor lui Gener. Volumul de apă cercetată se ia pornind de la rezultatele aprecierii cantitative aproximative. Concentrația admisă pentru colorimetrie e în limitele 0,001 – 0,1 mg/l. La concentrația azotului de nitriți ce nu depășește 0,1 mg/l pentru cercetarea se iau 100 ml de apă. Dacă concentrația e mai mare, atunci apa analizată se diluează cu apă distilată. Rezultatul final se mărește de atâtea ori, de câte ori a fost diluată apa.
Tabelul 20. Conținutul aproximativ al azotului de nitriți.
Pentru cercetare se iau 2 cilindri Gener: în cilindrul cu semnul „C” (apa cercetată) se toarnă 100 ml sau altă cantitate necesară de apă, luând drept bază rezultatele analizei calitative a apei cercetate cantitativ.
În cilindru cu semnat „S” (soluție standard) se toarnă 3 ml de soluție de nitrit de sodiu ce conține 0,001 mg de nitriți în 1 ml și se adaugă apă distilată până la 100 ml. Apoi în ambii cilindri se adaugă 5 ml de reactiv Griess și se lasă la temperatura de 50 – pe 10 min. După aceasta se compară culoarea din ambii cilindri. În cazul necoresponderii culorii, se varsă lichidul din acel cilindru, în care intensitatea culorii e mai pronunțată, până la nivelarea culorii în ambii cilindri. Ordinea de calcul e aceeași ca la determinarea amoniacului.
Să admitem că în cilindrul de control cu semnul „S” s-au introdus 3 ml de soluție standard. Culoarea în ambii cilindri a devenit la fel, după ce din cilindrul cu soluție standard s-au vărsat 20 ml de lichid.
Dacă 100 ml de lichid din acest cilindru conține 3 ml de soluție standard (0,003 mg de azot de nitriți), atunci în restul 80 ml va fi
Deoarece nivelarea culorii s-a efectuat cu cilindrul în care au fost 100 ml de apă cercetată, atunci în cazul dat 100 ml de apă va conține 0,0024 mg de azot de nitriți.
Dacă intensitatea culorii apei cercetate e mai mare decât soluția standard, apa este vărsată din cilindrul „C” până la nivelarea culorii. De pildă, dacă colorația s-a nivelat la vărsarea a 15 ml, atunci 85 ml de apă cercetată s-a nivelat la vărsarea a 15 ml, atunci 85 ml de apă cercetată va conține 0,003 azot de nitriți, iar 100 ml.
Cercetarea cu culoarea scării colorimetrice. Determinarea azotului de nitriți în apa cercetată se efectuează tot așa ca și determinarea azotului de amoniac în cilindrii cu capacitatea de 100 ml.
Pentru pregătirea scării colorimetrice în cilindri se adaugă o soluție standard de nitrit de sodiu, care în 1 ml conține 0,001 mg de azot de nitriți.
În cilindrul nr.1 se adaugă 0,5ml; 1 ml în cilindru nr. 2; 1,5 ml în cilindrul nr.4; 2,5 ml. în cilindrul nr. 5. Pe urmă, volumul cu soluția standard de nitrit de sodiu e adus până la 100 ml de apă distilată și se amestecă cu o baghetă de sticlă. După aceasta în toți cilindrii se adaugă câte 5 ml de reactiv Griess, se amestecă a doua oară și peste 20 min. se colorimetrează.
Apa cercetată în cantitate de 100 ml se toarnă într-un cilindru analogic cilindrilor scării standard și se adaugă 5ml de reactiv Griess, se amestecă. Culoarea peste 20 min. se compară cu scara standard. Dacă cilindrul este situat într-o baie de apă cu temperatura de 50-600, cercetarea se poate efectua peste 10 min. Să presupunem că intensitatea culorii apei cercetate este identică cu culoarea din cilindrul nr.3, ce conține 1,5 ml de soluție nitrit de sodiu. Prin urmare, în 100 ml de apă cercetată se găsesc 0,001×1,5 mg azot de nitriți și 0,015 mg în 1l.
Azotul de nitrați
Determinarea azotaților (NO3- ).
Azotații (NO3-) sau nitrații reprezintă ultima formă de mineralizare a azotului. Pot proveni din sol și/sau din procesul de degradare oxidativă a substanțelor organice cu conținut de azot. Concentrația azotaților în sursele de apă se poate datora folosirii îngrășămintelor azotoase în agricultură și datorită apelor reziduale.
Apele cu conținut mărit de azotați pot deveni nocive pentru sănătate, datorită faptului că azotații sunt reduși la azotiți în intestin de către enterobacterii, iar azotiții se combină cu hemoglobina formându-se methemoglobină, care produce cianoză generalizată la sugari sau în cazuri grave chiar moarte.
Metoda este bazată pe faptul că sărurile de nitrați de sodiu în prezența fenolului și acidului sulfuric formează acidul pictic, care cu ajutorul amoniacului este transformat în pictinat de amoniu – un compus de coloare galbenă. Intensitatea culorii depinde de conținutul nitraților. Determinarea se poate efectua calitativ și cantitativ.
Determinarea calitativă cu o apreciere cantitativă aproximativă. Într-o eprubetă cu un diametru de 13 – se toarnă 10 ml de apă cercetată, 1ml de acid disulfofenolic, căruia i se dă drumul din pipetă în așa mod, încât picăturile să cadă pe suprafața apei. Apoi se adaugă 1 ml de soluție de amoniac de 10 %. Conținutul eprubetei se amestecă și peste 20 min., comparând gradul de colorație cu datele din tabelul 21, se determină, aproximativ, conținutul azotului de nitrați.
Determinarea cantitativă a azotului de nitrați se poate efectua în cilindrii Gener sau prin folosirea scării colorimetrice.
Tabelul 21. Conținutul aproximativ al azotului de nitrați.
Determinarea în cilindrii Gener. Într-un mojar de porțelan se toarnă 10 ml de apă cercetată, în altul 10 ml de soluție standard, 1 ml al căreia conține 0,01 mg azot de nitrați. Conținutul primului și al doilea mojare de porțelan se evaporă până la uscat. Pe urmă în fiecare mojar se introduce 1 ml de soluție de acid disulfofenolic, omogenizat cu o baghetă de sticlă. Peste 5 min. se adaugă 15 ml de apă distilată și 10 ml de soluție de amoniac de 10 %. Apariția culorii galbene demonstrează prezența în apă a nitraților.
După aceasta soluțiile colorate se toarnă în retorte gradate de 100 ml, clătind mojarele de 2-3 ori cu apă distilată, care, de asemenea, este turnată în retortă și volumul soluțiilor este adus cu apă distilată până la gradația 100.
Soluțiile colorate se toarnă în cilindrii Gener. Cercetarea și calcularea se efectuiază tot așa, ca și la determinarea azotului de amoniac sau de nitriți, cu diferența că pentru cercetare s-au luat nu 100, ci 10 ml de apă.
Determinarea cu scara colorimetrică. Pregătirea apei și a soluției standard este analogică cu cea descrisă mai sus. Din retorta gradată apa colorată cercetată se toarnă nu în cilindrul Gener, ci în cilindrul colorimetric cu o capacitate de 100 ml dotat cu semnul «C». Scara colorimetrică se face în felul următor. În cilindrul nr. 1 se adaugă 0,5 ml de soluție standard (soluția din retorta gradată a doua), tratată cu acid disulfofenolic; 0,5 ml de soluție conține 0,005 mg azot de nitrați. În cilindrul nr. 2 se adaugă 1 ml de soluție standard, ce conține 0,01 mg de azot de nitrați, în cilindrul nr. 3 se introduc 2 ml, ce conțin 0,02 mg azot de nitrați, iar în cilindrul nr. 4, se toarnă 3 ml, ce conțin 0,03 mg azot de nitrați etc. În toți cilindri volumul de lichid se aduce până la 100 ml.
Cercetarea și calculul se efectuează la fel ca la determinarea azotului de amoniac, de nitriți. La calcularea pentru un litru rezultatul obținut la colorimetrie se mărește de 100 de ori, fiindcă pentru cercetare s-au luat 10 ml de apă.
Determinarea nitraților cu difenilamină. Reacția calitativă. Reacția la sărurile acidului azotic se efectuiază cu difenilamină (HN(C6H5)2) sau brucină (C23H26N2O4).
Pentru acest scop într-o eprubetă se toarnă 2 ml de apă cercetată, se aruncă în ea cu ajutorul baghetei de sticlă câteva cristale de difenilamină sau brucină se toarnă atent pe perete câteva picături de acid sulfuric concentrat.
La prezența sărurilor de acid azotic se produce colorația: la reacția cu difenilamină – siniliu, la reacția cu brucină – roz-intens, ce trece repede în galben.
Tabelul 22. Determinarea aproximativă a nitraților cu difenilamină
La prezența acidului azotos nu se poate aplica difenilamină, deoarece el capătă împreună cu difenilamină, de asemenea, o culoare sinilie. La cantitățile mici de săruri de acid azotic se recomandă preventiv de evaporat apa pe-o baie de apă. Ca rezultat cantitatea de acid azotic în proba luată se mărește și reacția se manifestă mai intens (tab. 22).
Determinarea oxidabilității
Fiecare apă conține substanțe organice, care se pot oxida cu oxidanți puternici (permanganatul de potasiu, bicromat de potasiu și iodat de potasiu).
Oxidabilitatea este condiționată de cantitatea de substanțe organice ce se găsesc în apă.
Substanțele organice se pot forma ca rezultat al vitalității și descompunerii organismelor acvatice ce pot nimeri în sursele de apă împreună cu torentele de ploaie. Dar cantitatea cea mai mare survine în apele reziduale. Oxidabilitatea este un indice chimic indirect de poluare a apei cu ape reziduale. Cu cît oxidabilitatea este mai mare, cu atât mai multe substanțe organice sînt în apă și cu atât e mai mare posibilitatea prezenței microflorei patogene.
Cantitatea de substanțe organice din apă se exprimă prin consumul chimic de oxigen (CCO), care reprezintă cantitatea de oxigen necesară oxidării substanțelor organice în prezența unui oxidant puternic.
Oxidabilitatea = cantitate de O2 echivalentă cu consumul de oxidant. Apele curate au oxidabilitatea de 5 mg de oxigen la un litru.
Principiul metodei. Permanganatul de potasiu la fierbere în mediul acid se descompune cu eliminarea oxigenului atomic, care oxidează substanțele organice. După cantitatea de oxigen consumat este calculată oxidabilitatea apei.
Metoda determinării. Într-un balon conic cu o capacitate de 250 ml se toarnă 100 ml de apă cercetată, se adaugă 5 ml de acid sulfuric de 25 %, 10 ml de 0,01 N soluție de permanganat de potasiu și, acoperind balonul cu sticlă de ceasornic, se fierbe 10 min.
De menționat că nuanța liliachie-roz a lichidului trebuie să se păstreze până la sfârșitul fierberii. Dacă lichidul s-a decolorat sau a devenit repede cafeniu, aceasta demonstrează că apa cercetată are oxidabilitatea înaltă și permanganatul de potasiu adăugat s-a consumat în întregime. În acest caz apa cercetată se va dilua. Fără diluare poate fi determinată oxidabilitatea până la 10 mg/l de O2. Cea mai mare diluție permisă a probelor este de 10 ori. Aceasta înseamnă că metoda se poate folosi numai pentru probele oxidabilitatea cărora este mai joasă de 100 mg /l de O2.
După 10 min. de fierbere se adaugă 10 ml de 0,01 N soluție acid oxalic. Atunci apa se decolorează, datorită faptului că permanganatul de potasiu rămas în apă oxidează acidul oxalic. Deoarece acidul a fost introdus în surplus el se titrează cu 0,01 N soluție de permanganat de potasiu până la apariția unei culori roz-pal.
După cantitatea de permanganat de potasiu consumat este calculată oxidabilitatea. În prealabil vom determina cantitatea de permanganat de potasiu necesară pentru oxidarea 10 ml de acid oxalic și coeficientul de corecție al permanganatului de potasiu. Pentru aceasta în retorta cu apă încă fierbinte se adaugă 10 ml de 0,01 N acid oxalic și se titrează cu soluție de 0,01 N permanganat de potasiu până la culoarea roz-pal. Coeficientul de corecție este calculat după formula
C =
unde:
C – coeficientului de corecție;
U2 – cantitatea de 0,01 N soluție de permanganat de potasiu consumată la tratarea a 10 ml de acid oxalic, ml.
Oxidabilitatea, mg/l de O2, este calculată după formula
X = ,
unde :
X – oxidabilitatea, mg/l de O2;
U1 – cantitatea generală de 0,01 N soluție de permanganat de potasiu consumată la analiza a 100 ml de apă, ml;
U2 – cantitatea s 0,01 N soluție de permanganat de potasiu consumată la titrarea a 10 ml de acid oxalic, ml;
0,08 – cantitatea de oxigen eliminată de la 1 ml de 0,01 N soluție de permanganat de potasiu;
U – volumul de apă luat pentru cercetare;
1000 – recalcularea la ;
Exemplu. La titrarea a 100 ml de apă cercetată cu 10 ml soluție de permanganat de potasiu și adăugarea ulterioară a 10 ml soluție de acid oxalic s-au consumat 4 ml de 0,01 N soluție de permanganat de potasiu. La titrarea a 10 ml de acid oxalic s-au consumat 11,1 ml de permanganat de potasiu. Coeficientul de corecție al permanganatului de potasiu este De determinat oxidabilitatea.
X =
Oxidabilitatea apei este de 2,9 mg/l de O2.
Determinarea clorurilor
În apă clorurile se găsesc sub formă de NaCl (clorură de sodiu) și KCl (clorură de potasiu) și mai puțin sub formă de MgCl2 (clorură de magneziu) sau CaCl2 (clorură de calciu). Concentrația lor este în general constantă, iar creșterea concentrației modifică gustul apei. Variațiile bruște ale concentrației clorurilor, fie creșterea lor, fie scăderea, indică o impurificare legată de prezența NH3 și a materiilor organice.
Clorurile se întâlnesc în toate apele naturale, nimerind în ele din sol. Dar clorurile pot nimeri în sursa de apă și cu apele reziduale. E important să știm nu cantitatea absolută a clorurilor, ci schimbarea lor în dinamică. Dacă pentru sursa de apă dată e caracteristic conținutul clorurilor în cantitate de 10 mg/l, iar în anumite zile el se mărește până la 50 mg/l, atunci este clar că clorurile au pătruns cu apele reziduale. După Normele sanitare, apa poate conține nu mai mult de 250 mg/l de cloruri. Determinarea clorurilor poate fi calitativă și cantitativă.
Determinarea calitativă. În eprubetă se toarnă 10 ml de apă cercetată, se acidulează cu câteva picături de acid azotic diluat 1:4 și se adaugă 3-5 picături soluție de 10% azotat de argint. La prezența a 1-10 mg/l de cloruri se formează o depunere slabă, a 10-50 mg/l o depunere pronunțată, a 100 mg/l un sediment alb brânzos de clorură de argint.
Determinarea cantitativă. Metoda este bazată pe reacția depunerii clorurilor cu azotat de argint în prezența indicatorului de bicromat de potasiu, care, unindu-se cu surplusul de azotat de argint, condiționează trecerea colorației galbene ca lămâia în roșu-cărămiziu, fapt ce indică sfârșitul titrării.
Metoda determinării. În retorta cu 100 ml de apă cercetată se adaugă 1 ml soluție de 10 % bicromat de potasiu și se titrează cu o soluție de azotat de argint, 1 ml al căruia depune 1 mg de clor-ion. Cantitatea de mililitri de azotat de argint consumat la titrare se înmulțește cu 10 și se obține cantitatea, mg/l, de cloruri.
Exemplu. La titrarea a 100 ml de apă cercetată s-au consumat 0,7 ml de azotat de argint: 0,7×10=7 mg/l de cloruri .
Determinarea durității generale
Duritatea este un indicator indirect al gradului de mineralizare al apei și este determinată de ionii de Ca, Mg, Fe, Al, Mn etc. prezenți în apă. Deoarece ionii de Ca2+ și Mg2+ se găsesc în concentrații mult mai mari față de celelalte elemente, determinarea durității apei se bazează pe dozarea lor.
Deci duritatea apei este condiționată de sărurile de calciu și magneziu dizolvate în ea, îndeosebi în formă de carbonați, sulfați, azotați și cloruri.
După forma sub care se găsesc ionii de Ca2+ și Mg2+ în apă, duritatea poate fi permanentă, temporară și generală (totală). Duritatea temporară este cauzată de carbonați de potasiu și magneziu. În timpul fierberii ei se sedimentează, formând calcar, apa devine mai moale. Duritatea permanentă este condiționată de compușii calciului și magneziu cu toți ceilalți anioni (cu clorul, sulfații. fosforul). Ea nu se înlătură la fierbere. Duritatea generală (totală) se compune din duritatea temporară și permanentă și reprezintă totalitatea sărurilor de Ca și Mg. Normării igienice este supusă duritatea generală (totală). Ea se măsoară în grade convenționale sau miligram-echivalent la litru. Un miligram-echivalent de duritate este echivalent cu 20,14 mg/l de calciu sau 12,16 mg/l de magneziu și corespunde 2,8 grade germane. Apa se consideră moale dacă duritatea ei depășește 10°, de duritate medie de la 10 pănă la 20°, dură- mai mare de 20°. După Normativele sanitare, duritatea nu trebuie să fie mai mică de 5 grade germane, (1,8 mg echivalent /l).
Duritatea se exprimă în grade de duritate;
1 grad de duritate germană corespunde la un conținut de 10 mg. CaO/dm3 apă
1 grad de duritate francez corespunde la un conținut de 10 mg. Carbonat de Ca/l apă.
Cea mai exactă și mai răspândită metodă de determinare a durității generale (totale) a apei este cea complexometrică.
Principiul metodei. Dacă apa conține ioni de calciu și magneziu, indicatorul eriocrom negru formează cu ei un compus roșu-vișiniu. Trilonul B la pH 8-10 formează la început cu ionii de calciu, pe urmă cu ionii de magneziu compuși stabili. La titrare trilonul B, unindu-se cu ionii de calciu și magneziu, substituie indicatorul, care în mod liber capătă o culoare albastră. Transformarea culorii roșii-vișinii în albastră sa va produce în punctul echivalent, adică când cantitatea adăugată de soluție de trilon B va lega complet ionii de calciu și magneziu într-un complex stabil. După cantitatea de trilon B consumat pentru titrare se determină duritatea generală (totală).
Metoda determinării. Într-o retortă conică cu o capacitate de 250 ml se toarnă 100 ml de apă cercetată, după care se adaugă 5 ml de soluție tampon amoniacal, 5-7 picături de soluție a indicatorului ericrom negru. Apare o colorație roșie-vișinie. Se titrează cu soluție de trilon B de 0,1 N până la apariția culorii albastre-verzi. Duritatea generală (totală) a apei în miligram echivalent la un litru se calculează după formula
,
unde:
X – duritatea generală (totală) a apei, mg/echivalent/l.
a – cantitatea de trilon la titrare, ml;
n – normalitatea soluției trilonului B;
k – coeficientul de corecție al trilonului B;
V– volumul de apă cercetată, ml;
1000 – recalcularea rezultatului pentru de apă.
Exemplu: La titrarea a 100 ml de apă cercetată s-au consumat 3,58 ml de soluție de trilon B de 0,1 N. Coeficientul de corecție al trilonului B este de 0,95.
X=sau 9,5 grade germane
Determinarea sărurilor acidului sulfuric (sulfaților)
Principiul metodei. Clorura de bariu sedimentează sărurile acidului sulfuric sub forma unui precipitat cristalic BaSO4 de culoare albă, insolubil în acid clorhidric.
Reacția calitativă. Acidul sulfuric se află în apă într-o stare legată în special cu calciul (CaSO4) sau cu metalele alcaline (Na2SO4, K2SO4).
Determinarea sulfaților se efectuiază cu ajutorul bariului clorat (BaCl2) care sedimentează sulfații într-un sediment alb cristalin (sulfatul de bariu, BaSO4), ce nu se dizolvă în acid clorhidric
Na2SO4 + BaCl2 = BaSO4 + 2NaCl
Sediment alb sub acțiunea bariului clorat pot forma, de asemenea, carbonații, fosfați sau alte săruri. Pentru prevenirea acestui fapt trebuie de adăugat preventiv acid clorhidric, care transformă sărurile numite în cloruri, ce nu împiedică reacția de determinare a sulfaților. Pentru determinare în eprubetă cu 10 ml de apă cercetată se adaugă 2-3 picături acid clorhidric 1:5 și cîteva picături soluție 10 % de clorură de bariu. Eprubeta se încălzește pînă la fierbere. Apariția sedimentului alb ne arată prezența sulfaților în apa cercetată.
Pentru verificarea componenței sedimentului, în eprubetă se adaugă 1 ml de acid clorhidric 1: 5. Dacă sedimentul nu s-a dizolvat, el este din sulfat de bariu.
Determinarea fierului
Principiul metodei. Sărurile oxidului de fier, reacționând cu rodanura de amoniu sau potasiu, formează rodanura de fier de culoare roșie-vișinie.
În apa cercetată (10 ml) se adaugă 2 picături de acid sulfuric concentrat cîteva cristale de persulfan de amoniu, și 1 – 2 picături de apă oxigenată.Eprubeta se încălzește 10 min pe baia de aburi apoi se răcește și se adaugă 4-5 picături soluție 50 % de rodanură de amoniu sau potasiu. Peste 3 min. după intensitatea culorii se determină conținutul sărurilor de fier conform tabelului 23.
Tabelul 23. Determinarea fierului în apă
Determinarea fluorului (fluor-ionului)
Principiul metodei. Determinarea e bazată pe capacitatea ionului de fluor de a schimba colorația roz-aprins a indicatorului circon-alizarină într-un galben-pal (culoarea alizarinei) în urma formării unui complex stabil incolor.
Metodele determinării. La 100 ml de apă limpede sau la un volum nu prea mare de probă, diluată cu apă distilată până la 100 ml, pentru a asigura condițiile necesare de determinare (până la 1,4 mg/l de fluor la colorimetria vizuală și 2,5 mg/l de fluor la fotometrie), se adaugă 5 ml soluție de alizarină și 5 ml soluție de clorit circonilacid. Se amestecă minuțios și se lasă pe 60 min.
La o colorimetrie vizuală concomitent se pregătește un șir de standarde, ce conțin diferite cantități de fluor. Pentru aceasta în cilindrii Nessler cu o capacitate de 100 ml se introduc 0, 1, 2, 3, … 30 ml de soluție de lucru standard de natriu fluorat, la care se adaugă apă distilată până la gradație. Astfel se pregătește scara soluțiilor standard cu conținutul de 0; 0,5; 0,1; 0,15 … 1,5 mg/l de fluor cu care se și compară proba de apă cercetată, turnată în alt cilindru cu volumul de 100 ml sau, dacă este necesar, diluția ei în apă distilată. Conținutul de fluor-ion în apă se calculează după formula
X =
Unde:
X – conținutul de fluor în apă, mg/l;
a – concentrația fluorului găsită după soluțiile standard sau după gradul de calibrare, mg/l;
V – volumul probei analizate, ml.
La colorimetrie se măsoară densitatea optică a soluției, folosind filtrul de lumină verde (h 520 – 550 nm) și chiuvetele de 1 – . Astfel se determină concentrația fluorului prin metoda de calibrare.
Pentru pregătirea graficului de calibrare, într-un șir de retorte se toarnă 0,1; 3; 5; 10; 15; 20; 30; 35; 40; 50 ml soluție de lucru standard și cu apă distilată, volumul lichidului se duce în fiecare retortă până la 100 ml. Soluțiile pregătite corespund concentrațiilor de 0; 0,05; 0,15 … 2,5 mg/l de fluor. Peste o oră după introducerea reactivelor se măsoară densitatea optică și rezultatele se marchează pe grafic în corespundere cu concentrațiile soluțiilor.
Conținutul fluorului în apă se poate determina, de asemenea, prin metoda colorimetrică simplificată (cu clorură de fier).
Principiul metodei se bazează pe reacția dintre fluor și fierul trivalent cu formarea compusului incolor complex ce nu reacționează cu tiocianații, restul cărora formează o colorație roșie:
6NaF + FeCl3 Na (FeF6) + NaCl
compus incolor
FeCl3 + 3KCNS Fe (CNS)3 + 3KCl
Compus de
culoare roșie
Metoda determinării. Conform tabelului 24, se pregătește la fiecare loc de lucru scara șirului standard și apa pentru cercetare.
Se compară culoarea apei cercetate cu șirul standard. Conținutul fluorului într-un litru de apă cercetată, pornind da la cantitatea lui în eprubetă scării ce corespunde după culoare cu proba, se calculează după formula:
cantitatea de F = cantitatea de F în 10 ml ×100 (mg/l).
Se apreciază rezultatul obținut. La trei locuri de lucru, unde cantitatea de fluor va fi mai joasă de mărimea normată (0,7-1,5 mg/l) se calculează cantitatea necesară de Na F la de apă pentru fluorarea ei, folosindu-se de următoarea proporție:
Na F-F
32 + 19 – 19
x – (1,2 – n)
x =
unde:
n – cantitatea găsită de F;
1,2 – conținutul optim de F, mg/l;
Tabelul 24. Scara de calibru pentru determinarea fluorului.
(23+19) – greutatea, moleculă-gram de NaF. Probele de apă unde concentrația fluorului este mai mare de 1,5 mg/l sunt supuse deflorării, trecându-le prin filtru anionit.
Probleme
Problema 1. De apreciat corespunderea indicilor calitativi ai apei cercetate după „Normele sanitare privind calitatea apei potabile” și de tras concluziile referitoare la posibilitatea folosirii ei în scopuri potabile.
La analiza de laborator a apei s-a constatat că în 100 ml se conțin 12 Escherichia coli și 4 Enterococi, nitrați 52 mg/l, fluor 0,7 mg/l, reziduu sec – 1000 mg/l , cloruri – 300 mg/l, sulfați – 500 mg/l, fier – 0,2 mg/l, duritatea generală 6°; mirosul și gustul nemodificate, pH este 6,7.
Problema 2. Apreciați calitatea apei. Apa din sonda subterană se repartizează în rețeaua de apeducte fără prelucrare. La analiza de laborator s-a stabilit: turbiditatea – 1,3 UNT, culoarea și gustul – acceptați, cu reziduul sec – 1050 mg/l, clorurile – 240 mg/l, azotul de amoniu – 0,15 mg/l, azotul de nitriți – 0,3 mg/l, azotul de nitrați – 20 mg/l, pH – 7,6, sulfații – 170 mg/l, duritatea generală – 10°, oxidabilitatea – 3,2 mg/l O2.
Problema 3. Pe teritoriul construcției viitoarei localități este fondată o sondă arteziană cu un debit de 20 m3/h.
Indicii calității apei sunt următorii: azotul de amoniac – 0,05 mg/l, azotul de nitriți – 0,002 mg/l, sulfații- 250 mg/l, fierul – 2,2 mg/l, fluorul – 1,5 mg/l, mirosul de sulfură de hidrogen, culoarea închisă, oxidabilitatea – 2,5 mg/l O2, duritatea generală -7,5°.
Care sunt recomandările privitoare la folosirea sondei?
Problema 4. Apreciați calitatea apei. Apa din sursa de la suprafață se prelucrează la stația de tratare a apei. Datele analizei de laborator până la debitarea în rețea sunt următoarele: culoarea și gustul – acceptabile, reziduul sec – 400 mg/l, fierul – 0,3 mg/l, sulfații – 190mh/l, azotul de amoniac – 0,05 mg/l, azotul de nitriți – 0,2 mg/l, turbitatea – 1 UNT, pH – 6,9, duritatea –7 °, clorurile – 150 mg/l, fluorul – 0,7 mg/l, clorul rezidual – 0,7 mg/l.
Problema 5. Apreciați calitatea apei din fântâna de mină. Datele de analiză a apei: mirosul, culoarea, gustul acceptabil, duritatea generală – 6,8 °, reziduul sec – 600 mg/l, fierul – 0,3 mg/l, clorurile -190 mg/l, sulfați – 150 mg/l, azotul de amoniu – 0,1 mg/l, mirosul nedefinit, oxidabilitatea – 4 mg/l de O2.
Problema 6. Faceți aprecierea igienică a calității apei din sonda situată pe teritoriul unei localități rurale. Apa din sondă se folosește fără prelucrare. datele de analiză a apei: culoarea, mirosul, gustul specific, reziduul sec – 900 mg/l, duritatea generală – 2,9 °, fierul – 1,0 mg/l, sulfații – 400 mg/l, clorurile – 200 mg/l, azotul de amoniu – 0,1 mg/l, oxidabilitatea – 2 mg/l de O2.
Problema 7. În urma analizei de laborator a apei s-a constatat: numărul E. Coli (în 100ml)-0, arsenul – 0,5 mg/l, nitrații – 6 mg/l, plumbul – 0,8 µg/l, fluorul – 1 mg/l, reziduul sec – 860 mg/l, clorurile – 68mg /l, sulfații – 180 mg/l, fierul – 0,2mg/l, duritatea generală – 6 ° germane, mirosul – gustul acceptabil, turbiditatea 0,7 UNT.
Apreciați calitatea apei după „Normativele sanitare”, trageți concluzia referitoare la posibilitatea folosirii ei în scopuri potabile. În caz contrar indicați indicii ce nu corespund cerințelor acestor normative.
Problema 8. Apreciați calitatea apei cercetate după cerințele „Normativelor igienice” și trageți concluzia cu privire la posibilitatea folosirii ei în scopuri potabile. În caz contrar indicați indicii ce nu corespund cerintelor igienice.
Rezultatul analizei de laborator a apei: numărul E.Coli (100ml) – 90, arsenul – 0,01 mg/l, nitrații – 5 mg/l, plumbul – 0,01 µg/l; fluorul – 0,1 mg/l, zincul – 2,8 mg/l, reziduul sec – 600 mg/l, clorurile – 50 mg/l, sulfații – 88 mg/l, duritatea generală – 8,3° germane, mirosul și gustul de baltă, turbiditatea – 11 UNT.
Problema 9. În urma analizei de laborator s-a constatat: numărul de E.Coli în 100 ml-2, nitrații – 8,0 mg/l, plumbul – 0,08 mg/l, fluorul – 5 mg/l, reziduul sec – 980 mg/l, clorurile 34 mg/l, sulfații – 230 mg/l, fierul – 0,2 mg/l, cuprul – 0,3 mg/l, duritatea generală – 6,5°germane, mirosul și gustul – acceptabile, turbiditatea – 1,7 UNT, pH – 6,1.
Apreciați calitatea apei după cerințele „Normativelor sanitare” și trageți concluzia despre posibilitatea folosirii ei în scopuri potabile.
Problema 10. La analiza de laborator a apei s-a stabilit: numărul de Enterococi în 100 ml – 0, arsenul – 0,02 mg/l, nitrații – 4,5 mg/l, plumbul – 0,03 mg/l, fluorul – 0,2 mg/l, reziduul sec – 550 mg/l, clorurile – 80 mg/l, sulfații – 240 mg/l, fierul – 0,01, cuprul – 0,6 mg/l, duritatea generală – 48° germane, mirosul și gustul – acceptabil, culoarea, turbiditatea – 1,2 UNT, pH – 7,3.
De apreciat corespunderea indicilor de calitate a apei cercetate cerințelor „Normativelor sanitare”, de tras concluzia cu privire posibilitatea folosirii ei în scopuri potabile.
Problema 11. În urma analizei de laborator a apei s-a constatat: numărul de E.Coli în 100 ml – 15, nitrații – 70 mg/l, plumbul – 0,01mg/l, clorurile – 80 mg/l, sulfații – 230mg/l, fierul – 0,1 mg/l, cuprul -3,0 mg/l, zincul – 7,3 mg/l, duritatea generală – 6° germane, mirosul, gustul – specific, turbiditatea – 1,2 UNT, pH – 4,6.
De apreciat corespunderea indicilor de calitate a apei cercetate cerințelor „Normativelor sanitare”, de tras concluzia referitoare la posibilitatea folosirii ei potabile.
Problema 12. Conținutul fluorului în apa sondei arteziene nr. 1 este de 0,4 mg/l, nr. 2 de 0,8 mg/l, nr. 3 de 1,8 mg/l. Dați recomandări referitoare la folosirea rațională a sondelor.
Problema 13. Argumentați necesitatea fluorării apei din oraș, dacă se știe că populația folosește apă din apeduct, care are ca sursă râul Nistru. Caria dentară la copii în vârstă de 12 ani e depistată în 85% de cazuri.
Problema 14. În orașul C în ultimii ani s-a efectuat fluorarea apei. Până la fluorare din 300 de elevi în vârstă de 10 ani controlați caria dentară a fost descoperită la 120, care au 640 de dinți cariați. Fluorarea apei s-a efectuat cu o doză de fluor de 0,5 -0,6 mg/l. După 10 ani la controlul cavității bucale la 550 de adolescenți în vârstă de 12 ani s-a descoperit că de carie sînt atacați 180, care au 720 de dinți cariați. Apreciați efectul fluorării apei potabile întru profilaxia patologiei dentare.
Problema 15. La controlul a 240 de elevi din clasele 5-8, ce locuiesc într-o localitate în care concentrația fluorului în apă este de 0,3 mg/l, s-au descoperit 220 de dinți cariați la 90 din ei. Conținutul mediu al fluorului în rația alimentară zilnică a elevilor este de 0,8 mg/l. Dați recomandări privitoare la efectuarea fluorării apei potabile în localitatea dată.
Problema 16. Afectarea dinților permanenți de carie la elevi de 16 ani constituie 21,5%, iar indicele cariei (numărul de dinți cariați la o persoană examinată) este de 0,9. Conținutul fluorului în rația zilnică constituie 1,2 mg. Populația folosește apă arteziană, care conține 0,75 mg/l de fluor. E necesar oare fluorarea ei în localitatea dată în vederea micșorării morbidității de carie dentară?
METODELE DE CONDIȚIONARE A CALITĂȚII APEI
POTABILE
Coagularea apei. Epurarea apei de substanțe în suspensie numai pe calea decantării necesită timp îndelungat, uneori 6-8 ore.
Pentru accelerarea proceselor de limpezire se folosesc substanțe chimice, numite coagulanți (sulfat de aluminiu, sulfat de fier, clorură de fier.)
Mai des în calitate de coagulant se utilizează sulfatul de aluminiu. Adăugat în apă, el, în prezența carbonaților și hidrocarbonaților de calciu și magneziu, formează hidroxid de aluminiu în formă de fulgi gelatinoși, ce au o suprafață activă mare. Fulgii sedimentându-se, atrag după sine substanțele în suspensie și, parțial, bacteriile. Ca rezultat apa destul de repede se limpezește. Fulgii mărunți, care nu au dovedit să se sedimenteze, se rețin la filtrația ulterioară.
Procesul de coagulare este înlesnit de reacția alcalină a apei, ce depinde de cantitatea bicarbonaților de calciu și magneziu, conținutul sporit al substanțelor în suspensie, temperatura apei și doza de coagulant aleasă corect.
Alegerea dozei de coagulant. La epurarea apei prin coagulare trebuie, după cum s-a menționat, de ales doza de coagulant. La o cantitate insuficientă a coagulantului se formează puțini fulgi, ceea ce reduce eficacitatea de epurare a apei. Dozele mari, ca rezultat al faptului că nu tot coagulantul întră în reacție, duc la apariția secundară a depunerilor în apa limpezită (apa poate căpăta un gust acriu).
Doza de coagulant se stabilește pe cale experimentală. Până la coagularea apei trebuie stabilită duritatea temporară, fiindcă de ea va depinde viteza reacției.
S-a stabilit o dependență directă între doza de coagulant și duritatea temporară a apei: doza maximă a coagulantului este egală aproximativ cu produsul dintre duritatea temporară, mg/echivalent/l și 2,2. Dependența dozei de coagulant de duritatea temporară este prezentată în tabelul 25.
Tabelul 25. Cantitatea sulfatului de aluminiu stabilită prin calcul
Pregătirea soluției de 1 % sulfat de aluminiu. Pe cântarul de farmacie se cântărește sulfat de aluminiu. Cantitatea cântărită se pisează în piuliță, cu o cantitate nu prea mare de apă distilată se transferă într-un balon gradat sau într-un cilindru, ce aduce până la gradația 100, se amestecă și timp de 10-15 min. este lăsată pentru sedimentare.
Determinarea durității temporare a apei cercetate. În balon se toarnă 100 ml de apă, se adaugă 2 picături de metil-oranj și se titrează cu o soluție de 0,1 N acid clorhidric până la schimbarea culorii. Numărul de mililitri de acid consumat pentru titrare reprezintă duritatea temporară, mg/echivalent/l.
Calcularea dozei de coagulant. După tabelul 70 se află cantitatea de mililitri ai soluției de 1 % sulfat de aluminiu necesară pentru coagularea a 200 ml de apă, pornind de la mărimea durității temporare a apei cercetate.
Coagularea apei și determinarea experimentală a dozei de coagulant. În trei pahare se toarnă câte 200 ml de apă cercetată și cu pipeta se adaugă cantitatea necesară de sulfat de aluminiu: în primul pahar o doză calculată, în al doilea cu 1 ml mai puțin, în al treilea cu 1 ml mai mult. Conținutul paharelor se amestecă cu o baghetă de sticlă și se observă viteza de formare a fulgilor. Doza de coagulant se consideră aceea, la care formarea maximă de fulgi se observă peste 10 min.
Dacă formarea fulgilor se reține, atunci în apă se adaugă soluție de 1 % de bicarbonat de sodiu într-o cantitate mai mică decât coagulantul luat.
Pentru determinarea definitivă a dozei de coagulant, mărimea stabilită în experiență se micșorează cu 10 %, fiindcă la coagularea cantităților mari de apă procesul decurge mai repede.
Pentru coagularea unui litru de apă, această mărime se înmulțește cu 5.
După ce a fost stabilită doza finală a coagulantului la , se poate calcula cantitate soluției de 1 % coagulant pentru orice volum de apă. În caz că este necesar a determina doza de coagulant, se folosesc datele tabelului 70.
Exemplu. Trebuie de aflat cît coagulant uscat este necesar pentru coagularea a de apă.
Pentru determinarea durității temporare a apei la titrare s-au consumat 4 ml de soluție de acid clorhidric. Deci, duritatea temporară este egală cu 4 mg/echivalent/l. După tabelul 70 se determină doza de coagulant pentru 200 ml de apă. Ea este egală cu 9 ml de soluție de coagulant de 1 %.
Formarea optimă de fulgi s-a produs în paharul al doilea, unde s-au adăugat 8 ml de soluție de coagulant de 1 %. Deoarece pentru calcularea dozei finale a coagulantului mărimea obținută experimental trebuie micșorată cu 10 %, ultima va constitui 7,2 ml soluție de coagulant de 1 %. La recalcularea pentru coagulantul uscat (tab. 70) pe calea interpolarității obținem .
Pentru coagularea a de apă sînt necesare 0,36 × 1000 = de coagulant.
Dezinfectarea apei
Dezinfecția are ca scop distrugerea germenilor patogeni din apă și reducerea numărului germenilor saprofiți până la normele de potabilitate.
Dezinfecția se aplică în mod obligatoriu la sistemele centrale de aprovizionare cu apă și la cerere pentru sistemele locale (fântâni).
Se realizează cu ajutorul substanțelor clorigene:
CLORUL – se folosește fie ca atare, fie sub formă de compuși – care pun în libertate clorul activ, dezinfectant; se folosește fie direct sub formă gazoasă, fie indirect dintr-o soluție pregătită în prealabil într-un volum mic de apă.
SUBSTANȚELE CLORIGENE:
Hipocloriții de calciu și sodiu
Cloramina – cu un conținut de 25 – 33 % clor activ
Clorură de var – un amestec de hipocloriți de calciu CaCl2, Ca(OH)2.
Timpul minim necesar de contact este de 30 minute.
Doza nu este fixă, ci trebuie introdusă o asemenea cantitate, astfel încât după 30 minute să mai găsim în apă clor în exces, denumit clor rezidual.
În prezent la toate apeductele aprovizionate din surse de apă deschise, iar după necesitate și din apele subterane, se efectuiază obligatoriu dezinfectarea apei.
Prin multiplele mijloace de dezinfectare cea mai răspândită este clorinarea. Clorinarea se poate efectua cu clor gazos, lichid și cu preparate ce conțin clor activ.
La stațiile mari de alimentare cu apă pentru clorinarea apei se folosește clorul lichid, la cele mai mici se poate folosi clorura de var, hipocloritul de calciu, cloraminele.
Clorura de var se obține ca rezultat al interacțiunii clorului și varului stins. Clorura de var proaspătă conține 32-36% de clor activ. La păstrare ea se descompune și se transformă în clorură de calciu. Clorura de var trebuie păstrată împachetată, într-o încăpere răcoroasă, uscată și întunecoasă, pentru a nu se descompune.
Până a efectua clorinarea cu clorura de var, trebuie determinată activitatea ei, adică conținutul clorului activ.
Clorul lichid se păstrează în baloane de oțel sub presiunea de 6-8 atm. Într-un balon se află 25- de clor. La adăugarea în apă a clorului lichid sau a compușilor lui chimici se produc hidroliți:
Cl2 + H2O ↔ HOCl +Cl− + H+
Acidul hipocloros disociază, formând ionul de hipoclorit (OCl):
HOCl ↔ OCl + H+
La lumină acidul hipocloros se descompune, eliminând oxigen atomic, ce posedă o acțiune bactericidă puternică.
La pH 6,0 aproape tot clorul liber este prezentat prin acidul hipocloros. La pH 7,2 – 7,5 în apă se găsește aproximativ aceeași cantitate de acid hipocloros și ioni de hipoclorit. Clorul prezent în apă în formă de acid hipocloros și ioni de hipoclorit se numește clor liber activ. Cele mai recente cercetări atestă că acțiunea bactericidă se datorează, în primul rând, acestor compuși, însă acidul hipocloros posedă o acțiune bactericidă mai puternică.
Dacă în apa dezinfectată se adaugă ioni de amoniu, atunci ei, reacționând cu acidul hipocloros, formează monocloramine (N2Cl) și dicloramine (HCl2). Reacția de formare a mono- și dicloraminelor depinde de pH-ul din apă. Cloraminele, de asemenea, posedă proprietăți de oxidare (bactericide), dar potențialul lor este mai mic și acțiunea bactericidă de câteva ori este mai slabă decât a acidului hipocloros. Monocloramina posedă o acțiune bactericidă mai mare decât cloramina (la pH 7,0 aproximativ de 12 ori, iar la pH 8 de 2,5 ori).
Într-un șir de cazuri la stațiile de purificare se efectuiază clorinarea apei cu preamonizare. Pentru aceasta în apă se introduce hidrat de amoniu sau săruri de amoniu. Hidratul de amoniu se introduce în apă înaintea clorului în proporția: o parte de ion de amoniu la 3 – 4 părți cântărite de clor activ.
Dicloraminele și monocloraminele, hidrolizîndu-se încet eliberează clor activ. Astfel, în apă se creează o rezervă de clor activ, ce acționează timp îndelungat. Avantajul metodei constă în lipsa mirosului de clorfenol chiar în acele ape, în care la clorinarea obișnuită el se determină. Momentul negativ este efectul bactericid încetinit.
La dezinfectarea apei doar 1 – 2 % de clor activ se consumă nemijlocit pentru acțiunea bactericidă. Restul clorului întră în interacțiune cu compușii organici sau minerali ai apei, ușor oxidabili (fierul, manganul, nitriții) și se absoarbe de către substanțele în suspensie. Cantitatea de clor consumată la oxidarea tuturor substanțelor oxidabile ce se găsesc în apă se numește absorbție (consumul) de clor. Deoarece apele naturale au o componență și un grad de poluare diferit, și valoarea absorbției de clor este variată.
Pentru un efect bactericid stabil, în apa dezinfectată este necesar de introdus clor activ, într-o cantitate ce depășește absorbția (consumul) de clor.
Pentru a efectua clorizarea unei ape în bune condiții, este necesar a se stabili: Consumul de clor și Necesarul de clor.
Consumul de clor
Este cantitatea de clor necesară pentru distrugerea germenilor și pentru oxidarea substanțelor organice și anorganice într-o anumită perioadă de timp și în anumite condiții.
Se exprimă în mg. Cl2 într-un l. de apă.
Necesarul de clor
Este cantitatea de clor care trebuie administrată unei ape ca să rămână în apă un exces de clor liber (clor rezidual liber), adică doza introdusă trebuie să acopere consumul de clor al apei și să lase în exces o anumită cantitate de clor.
Necesarul de clor variază în funcție de calitatea apei, durata perioadei de contact și temperatură.
Acest clor activ în surplus este numit clor rezidual.
Clorul rezidual este clorul rămas în exces în apă după dezinfecție (după un interval de 30 de minute). Are 3 forme:
Clorul Rezidual Liber – reacționează direct și imediat cu materia organică și este constituit din clor elementar (Cl2), acid hipocloros (HOCl) și ioni hipocloriți (ClO) și ne arată, că doza folosită a fost suficientă pentru dezinfecție .
Clorul Rezidual Legat – se găsește sub formă de cloramine.
Clorul Rezidual Total – reprezintă suma celor două forme mai sus.
Existența clorului rezidual în apă este o dovadă că doza de clor cu care s-a făcut clorarea apei a fost suficientă.
Cu cît cantitatea lui în apă este mai mare, cu atît mai cu nădejde și mai repede se efectuează dezinfectarea.
Cercetările științifice și experiența practică au arătat că apa se dezinfectează bine dacă conținutul clorului rezidual liber este de 0,3 – 0,5 mg/l, al clorului rezidual legat de 0,8 – 1,2 mg/l. Aceste cantități de clor rezidual nu influențează calitățile organoleptice ale apei, nu sînt dăunătoare pentru sănătate și atestă siguranța dezinfectării.
Cantitatea clorului, mg, necesară pentru dezinfectarea de apă, se numește doza de clor. Deci, doza de clor este alcătuită din absorbția de clor și clorul rezidual. Asupra siguranței clorurării influențează alegerea corectă a dozei de clor, temperatura, proprietățile fizice, chimice și durata contactului. Clorinarea se petrece mai repede în apa limpede incoloră la o temperatură de 18 – 20°. Durata contactului cu clorul activ liber se stabilește în nu mai puțin de 30 min. cu clor activ legat în nu mai puțin de 60 min.
Determinarea activității clorurii de var.
Principiu: Clorul eliberat din substanța clorigenă într-un mediu acid este determinat indirect prin dozarea unei cantități echivalente de iod pus în libertate de către clor. Iodul se dozează cu tiosulfat de sodiu în prezența amidonului.
Pentru determinarea activității clorurii de var, din diferite locuri ale ambalajului se iau 300 – de cloură de var, se amestecă și din proba medie obținută pe cântarul de farmacie se cântărește . Această cantitate se amestecă cu o cantitate mică de apă distilată, după care se trece într-un balon gradat adăugându-se apă distilată până la 100 ml.
Soluția se lasă să se sedimenteze timp de 5 – 10 min. și din stratul limpezit se iau 5 ml de soluție. Într-un balon conic se toarnă 50 ml de apă distilată, 5 ml de soluție preparată de 1 % clorură de var, 5 mg soluție de iodură de potasiu de 5 % și 1 ml de acid clorhidric diluat 1:3. Clorul activ liber substituie în iodura de potasiu iodul, cantitatea căruia echivalează cu cea de clor. Iodul degajat se titrează cu 0,01 N soluție de tiosulfat de sodiu până la o culoare galbenă-pal, se adaugă 1 ml de soluție de 1 % amidon și se titrează până la dispariția culorii albastre. Un mililitru de 0,01 N soluție de tiosulfat de sodiu leagă 1,269 mg/l de iod, ceea ce este echivalent cu 0,355 mg de clor. Înmulțind 0,355 la cantitatea de mililitri de tiosulfat de sodiu consumat pentru titrare, obținem cantitatea ce clor, mg, în 5 ml de soluție de 1% clorură de var.
Soluția de 1 % clorură de var conține sau 10 mg clorură de var uscat. Pentru calculul activității clorurii de var, care se exprimă în %, se alcătuiește proporția:
în de clorură de var – U g de clor activ;
în de clorură de var – x g de clor activ,
unde U reprezintă conținutul clorului activ în 1 ml de soluție de var de 1 % sau în de clorură de var uscat.
Deoarece clorul activ se calculează la clorură de var uscat, rezultatul obținut se exprimă în procente.
Exemplu. La titrarea a 5 ml soluție de clorură de var de 1 % s-au consumat 30 ml de 0,01 N soluție de tiosulfat de sodiu.
0,355 × 30 = 10,650 (mg)
Deci, 5 ml soluție de clorură de var de 1 % conțin 10,650 mg clor activ. Un mililitru soluție de clorură de var conține 10,650 mg:5=2,13 mg sau g de clor activ.
Pentru calcularea activității cloruri de var se compune proporția:
clorură de var uscat – clor activ
clorură de var uscat – x g clor activ
X=.
Activitatea clorurii de var cercetată este de 21 %.
Alegerea dozei de clor pentru dezinfectarea apei. Pentru alegerea dozei de clor se efectuează clorinarea experimentală a de apă cu o soluție preparată de clorură de var de 1%.
Dezinfectarea trebuie să fie efectuată în așa mod, încât după 30 min. de contactare a clorului cu apa, clorul rezidual liber în apa cercetată să fie în limitele de 0,3-0,5 mg/l, iar cantitatea clorului legat după un contact de o oră, în limitele de 0,8-1,2 mg/l.
Alegerea dozei de clor pentru clorinare depinde de proprietățile chimice și fizice ale apei. Pentru aceasta se iau 4-6 mg/l de clor activ. La de apă se adaugă doza aleasă de clor. Prin urmare trebuie determinat ce volum de soluție de 1% clorură de var, conține cantitatea necesară de clor activ. Într-un balon cu 1l de apă se adaugă volumul necesar de soluție de 1% clorură de var, se amestecă minuțios și se lasă pe 30 min. pentru dezinfecție. Apoi se determină ce cantitate de clor activ a rămas în apa dezinfectată. Pentru aceasta într-un balon conic se toarnă 100 ml de apă dezinfectată, sa adaugă 5 ml soluție de 5 % iodură de potasiu, 1 ml acid clorhidric de 25 %; 1 ml soluție de 1 % amidon și se titrează până la decolorare cu 0,01 N soluție de tiosulfat de sodiu. Titrarea se face repede, deoarece culoarea dovedește să se restabilească și soluția poate fi ușor supratitrată.
Cantitatea consumată de 0,01 N soluție de tiosulfat se înmulțește cu 0,355 și se duce cantitatea clorului rezidual.
Absorbția de clor se calculează scăzând din cantitatea inițială de clor activ introdus cantitatea de clor activ rămas după dezinfectarea în decurs de 30 min. a apei.
Doza de clor e compusă din absorbția de clor+0,3-0,5 mg de clor rezidual liber.
Exemplu. Pentru clorinarea de probă s-a hotărât să se ia 6 mg/l de clor activ. Deoarece, pornind de la calculul exemplului precedent, 1 ml de soluție de 1 % clorură de var conține 2,13 mg de clor activ, atunci 2,8 ml soluție de 1 % clorură de var vor conține 6 mg:
1 ml-2,13 mg
x ml-6 mg
de unde:
x = (ml).
În apă s-au introdus 2,8 ml de soluție de 1% clorură de var.
După 30 min. de contact la titrarea a 100 ml de apă s-a consumat 1 ml de 0,01 N soluție de tiosulfat de sodiu:
(mg de clor activ)
6 mg -3,5mg = 2,5 mg
Absorbția de clor în cazul dat constituie 2,5 mg de clor.
Doza de clor este egală cu 2,5 mg+0,5 mg = 3 mg/l de clor.
Ulterior e important a determina, ce cantitate de clorură de var uscat este necesar pentru clorinarea de apă. În exemplul dat activitatea clorurii de var uscat este de 21 %, doza de clor e de 3 mg/l ( /l). Se alcătuiește proporția:
clorura – clor activ
x g clorură- clor activ
de unde :
x == 0,015 (g).
Prin urmare, pentru clorinarea de apă e necesar clorură de var uscat. Pentru clorinarea a de apă vor fi necesare de clorură de var uscat.
Metoda accelerată de determinare a dozei de clor cu ajutorul a trei pahare. Cu ajutorul metodei date se determină destul de exact doza de clor fără o determinare preventivă a activității clorurii de var și absorbției de clor.
În trei pahare se toarnă câte 200 ml apă și se adaugă cu pipeta o soluție de 1% clorură de var: în primul pahar 0,1 ml, în al doilea 0,2 ml, în al treilea 0,3 ml. Apa se amestecă cu bagheta de sticlă și se lasă pe 30 min. După 30 min. în fiecare pahar se adaugă câte 10 ml soluție de 5 % KI, 2 ml soluție de 20 % HCL, 1,5 ml soluție de 1 % amidon și se titrează cu tiosulfat de natriu. Pentru o exactitate mai mare titrarea se afectează nu cu 0,01 N, ci cu 0,001 N soluție de tiosulfat.
Cantitatea de soluție consumată la titrare se înmulțește cu 5 și 0,035 aflându-se astfel clorul rezidual.
La calcularea dozei de clor se alege acel pahar, în care cantitatea de clor rezidual constituie 0,5 mg/l.
După ce a fost determinat paharul în care clorul rezidual este 0,5 mg/l, se calculează doza de clor pentru de apă. Pentru aceasta este necesar de înmulțit cantitatea de ml ai soluției de 1% clorură de var consumată pentru clorinarea unui pahar la 5. Cantitatea de clorură de var uscată la l, echivalentă cu soluția de 1%, este dată în tabelul 26.
Tabelul 26. Cantitate de clorură de var uscat necesară pentru clorinarea apei.
Dacă în toate trei pahare cantitatea clorului rezidual se va dovedi a fi mai mică de 0,5 mg/l, alegerea dozei de clor trebuie repetată, dublând cantitatea soluției de 1% clorură de var introdusă.
Exemplu. Trebuie determinată doza de clor pentru clorinarea a de apă. La clorinarea de probă în primul pahar s-au introdus 0,1 ml, în al doilea 0,2 ml, în al treilea 0,3 ml soluție de 1 % clorură de var. După 30 min. de contact la titrarea a 200 ml de apă în primul pahar s-au consumat 0,7 de 0,001 N soluție de tiosulfat de natriu, în al doilea 1,4 ml, în al treilea 2,1 ml.
Pentru calcularea dozei de clor se ia paharul al treilea, deoarece cantitatea de soluție de 0,001 N tiosulfatul de natriu, consumată la titrare, se găsește în limitele de 1,7 – 2,8 ml., deci apa acestui pahar conține 0,06 – 0,1 mg. de clor rezidual sau 0,3 – 0,5 mg. în . de apă.
În paharul al treilea s-au introdus 0,3 ml de soluție de 1% clorură de var. Prin urmare, doza pentru 1l de apă va constitui 1,5 ml soluție de 1% clorura de var sau 15 ml clorură de var uscat (tab.26). Pentru clorinarea a de apă sînt necesare 1500 ml soluție de 1% clorură de var sau 15g clorură de var uscat.
Dezinfectarea apei din fântâni
Se aplică ori de câte ori constatăm sau suspectăm o impurificare.
Constatarea impurificării se face prin determinări chimice și bacteriologice.
Dacă nu există posibilitatea analizei de laborator sau dacă durează prea mult, fie se interzice consumul apei, fie se execută dezinfecția.
Pentru ca dezinfecția să fie bună și eficientă este necesar să se respecte o serie de condiții:
depistarea sursei care poluează fântâna și neutralizarea ei,
recondiționarea din punct de vedere tehnic-sanitar a instalației – adică se fac reparațiile necesare: se curăță fundul și pereții fântânii,
se detremină volumul apei (cunoscând suprafața fântânii și înălțimea stratului de apă),
se stabilește procentajul de clor activ din substanța clorigenă pe care o vom folosi în dezinfecție.
Dezinfectarea apei din fântâni cu ajutorul manșonului dozat. Când izvorul de apă este fântâna, trebuie de asigurat o dezinfectare permanentă a apei. Pentru aceasta se folosesc manșoane de ceramică cu o capacitate de 250,500 și 1000 cm3. Înaintea folosirii, manșonul este umplut cu agentul de dezinfectare (clorură de var sau hipoclorit de calciu). Cantitatea reactivului dezinfectant introdus se determină în dependență de debitul izvorului, captarea diurnă și mărimea absorbției de clor. Calculul se face după formula
X= 0,7a+0,8b+0,02c+0,14g,
unde :
X-cantitatea de preparat introdusă în manșonul, kg;
a- volumul de apă în fântână, m3;
b-debitul fântâni, m3/h;
c-captarea diurnă;
g-mărimea absorbției de clor, mg/l;
Formula este dată pentru calcularea hopocritului de calciu ce conține 52% de clor activ. Pentru clorura de var ce conține în medie 25% de clor activ calculul se face după aceeași formulă, dar cantitatea preparatului se mărește de 2 ori. Manșonul asigură dezinfectarea apei timp de 3 luni. Apoi el este introdus într-o soluție de acid acetic pentru înlăturarea sărurilor sedimentate, se umple din nou cu reactiv și poate fi folosit iarăși.
Exemplu: Volumul de apă în fântână este de , debutul de 0,5 m3/h, iar mărimea absorbției de clor în apă constituie 0,3 mg/l, captarea diurnă e de . În manșon trebuie introdus hipoclorit de calciu. Câte grame de preparat sînt necesare? X= 0,07×3,1+0,08×0,5+0,02×3,5+0,1+0,14×0,3=0,369 kg sau .
În manșon trebuie să fie introduse de hipoclorit de calciu sau clorură de var de 25% activitate.
Concluzii
Activitatea umană este indisolubil legată de mediul ambiant, unul dintre factorii căruia este apa. Compoziția chimică, gradul de poluare bacteriană a apei influențează în mare măsură sănătatea și condițiile de viață ale populației. Hidrosfera ocupă cea mai mare parte a Terrei. Sub influența legilor de hidratare, a radiației solare, apa trece dintr-o stare fizică în alta – vapori, lichid, gheață.
Apa este prezentă în compoziția solului, rocilor, în aer sub formă de vapori, astfel menținându-se o circulație permanentă a apei: suprafețele acvatice – atmosfera – solul.
Hidrosfera influențează clima și condițiile sinoptice în diferite regiuni ale globului, acest fenomen datorându-se capacității mari de termoabsorbție a apei. Apa poate absorbi cantități considerabile de căldură, în acest timp ea având, în fond, o temperatură relativ constantă. Astfel, suprafețele mari acvatice acumulează cantități mari de căldură, care apoi se degajă în mediul ambiant, ceea ce contribuie la instalarea unui climat mai blând anume în zonele de litoral.
Totodată, de rând cu alți factori, apa influențează suprafața terestră, participând la formarea rocilor solului, modificând landșafturile Terrei.
Din timpurile străvechi omul a folosit apa în mai multe scopuri. Se știe că apa servește drept sursă de energie electrică și este folosită pe larg în industrie, agricultură, ca mediu de transport. Multe tehnologii industriale solicită cantități considerabile de apă – fierberea, decantarea, dizolvarea, cristalizarea, răcirea, încălzirea etc.
Cantitatea totală de apă de pe pământ o constituie 1386 mln. km³, dintre care numai 2/5 (35 mln. km³) e apă dulce, atât de necesară omului. Dar apa pe glob e repartizată neuniform.
Apa, fiind din punct de vedere chimic un compus simplu de oxigen și hidrogen, reacționează ușor cu alte substanțe chimice, formând hidroxizi și hidrați.
Totodată apa, fiind un solvent bun, dizolvă majoritatea compușilor chimici, e necesară aproape pentru toate reacțiile chimice, de aceea în natură apa pură chimic aproape că nu se întâlnește. Apa conține anumite cantități de Na, Ca, Mg, C, H2, S, O2, Hg etc. În apele naturale se atestă cantități mici de Zn, Pb, Mo, As, F2, I2 și alte microelemente.
În fond, apa este un solvent inert, nu-și schimbă compoziția sub influența substanțelor pe care le dizolvă. De aceea substanțele dizolvate în apă nimeresc în organism împreună cu ea intacte.
Deși apa are o mare importanță fiziologică și igienică pentru organismul uman, ea poate avea și influență negativă. Această influență se manifestă prin transmiterea bolilor contagioase, condiționarea anumitor patologii necontagioase din cauza compoziției chimice specifice, prin caracteristici organoleptice nefavorabile (gust, miros neplăcut etc.).
În scopul ameliorării calități apei potabile sunt folosite mai multe metode, cele mai răspândite fiind următoarele: limpezirea, înlăturarea prin sedimentare a substanțelor în suspensie; decolorarea; dezinfectarea.
Dezinfeția apei este cea mai răspândită metodă de îmbunătățire a calității apei potabile. La folosirea apelor de suprafață dezinfecția este obligatorie, iar în unele cazuri e obligatorie și pentru apele subterane.
CAPITOLUL III
3. STAREA DE SĂNĂTATE A POPULAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA
ÎN RELAȚIE CU MEDIUL.
EVOLUȚIA OSTEOARTROZEI ÎN RAPORT CU FACTORII DE MEDIU.
Caracteristica stării de sănătate a populației în relație cu factorul hidric.
Starea sănătății populației este condiționată de o multitudine de factori ambientali, a căror căi și mecanisme de acțiune nu sunt în totalitate determinate. În scopul stabilirii acestora, Opopol N. ș.a. (1999) [57] au propus algoritmul celor patru grupuri de indici: primul grup include indicii stărilor premorbide, tulburărilor de sănătate și indicii morbidității (incidența și prevalența); al doilea grup cuprinde condițiile ce preced stările morbide sau factorii de risc (biologici, ocupaționali, de comportament etc.); din grupul trei fac parte indicii mortalității după cauză, vârstă, sex, regiuni etc., iar din cel de-al patrulea grup indicii calității factorilor de mediu, de muncă etc. ce condiționează starea de sănătate a populației.
În cadrul cercetării selective a gospodăriilor populației „Sănătatea populației și accesul populației la serviciile de sănătate” lansate de Biroul Național de Statistică (2008) [81], a fost estimată starea de sănătate a populației. Din numărul total de populație, 41,3% din respondenți au declarat starea de sănătate ca fiind bună sau foarte bună, 41,6% – satisfăcătoare, iar 17,2% o consideră rea sau foarte rea. Această apreciere depinde în mare măsură de vârsta persoanei. Astfel, odată cu înaintarea în vârstă, se reduce cota-parte a persoanelor cu sănătatea bună și foarte bună și sporește cea care își apreciază sănătatea ca fiind rea sau foarte rea. Pe medii de reședință, 45,5% persoane din mediul urban declară mai frecvent o stare satisfăcătoare de sănătate, decât cele din mediul rural – 38,7%, cu o diferență de 6,8 puncte procentuale. Diferențele pe mediu de reședință se înregistrează pentru toate grupele de vârstă, cea mai mare fiind pentru grupa de vârstă 45-54 ani cu starea de sănătate declarată satisfăcătoare, decalajul dintre mediul urban și rural fiind de 14,0 puncte procentuale, în defavoarea populației rurale. Conform aceluiași studiu, prevalența bolilor cronice la populația din Republica Moldova este înaltă, practic fiecare a treia persoană suferă de cel puțin o boală cronică (33,9%). Rata prevalenței este nesemnificativ mai mare printre populația din mediul urban decât printre cea din mediul rural, 36,9% și, respectiv 31,7% [81]. Cele mai frecvente boli cronice specificate de populație sunt: bolile aparatului circulator (29,8%), aparatului digestiv (15,3%), sistemului osteoarticular (13,3%) și celui nervos (10,3%). Cu vârsta sporește probabilitatea ca o persoană să sufere de o boală cronică. Astfel, printre persoanele trecute de 45 ani, ponderea celor ce suferă de boli cronice este în creștere, în special de boli ale sistemului circulator. Prevalența bolilor aparatului digestiv este mai înaltă în grupul de vârstă 25-54 ani, iar în grupul de vârstă până la 24 de ani prevalează bolile aparatului respirator.
Autorii Эльпинep Л.И. (2000), Hoвикoв Ю.B. ș.a. (2001) [151,166], menționează că, la etapa actuală de dezvoltăre a științei, apar tot mai multe dovezi, a rolului factorului hidric în declanșarea maladiilor neinfecțioase, omplicarea în procesul patogenic al indicilor de calitate a apei: duritatea totală, turbiditatea, culoarea, conținutul de azotați, cloruri, sulfați, micro- și macroelemente. Calitatea apei potabile în Republica Moldova, a fost studiată detaliat pe parcursul ultimelor decenii. S-a constatat că în republică sunt răspândite pe larg apele de profunzime de tipul hidrocarbonat-sulfat-sodiu și hidrocarbonat-sodiu. În zona de Nord apele subterane sunt de tipul hidrocarbonat-calciu, iar în zona de Sud – hidrocarbonat-sulfat-calciu. Analiza calității apelor freatice pe regiuni geografice, a arătat că în zona de Centru în circa 70% din fântâni cantitatea calciului și nitraților înregistrează valori crescute, iar a magneziului în 93% Grigheli Gh. (1998) [42]. În rezultatele studiilor anterioare se intrevăd încercări de a stabili impactul compoziției chimice a apei subterane asupra sănătății populației.
Studiile realizate au evidențiat și argumentat influența apei asupra diferitor organe și sisteme de organe. Apele subterane de tipul hidrocarbonat-sodiu duc la creșterea excreției diurne a sodiului cu urina, micșorarea concetrației potasiului în eritrocite și în serul sanguin, creșterea raportului Na/K în eritrocite, mărirea acidității sucului gastric.
Analizele au arătat că apele de pe teritoriul Republicii Moldova se caracterizează printr-un grad înalt de mineralizare și o duritate totală ce depășește, practic pretutindeni, nivelul de 15 mmol/dm3 (42 ºG). În baza acestor rezultate Stamatin I. (2009) [87], a conchis că apa ar putea crea premise naturale în instalarea anumitor maladii nontransmisibile.
Din studiile premergătoare, cercetătorii nu au considerat nivelul durității totale a apei potabile o parte componentă a gradului de mineralizare a ei. Aceste cercetări [88,93] au tratat aceste două componente, duritatea și mineralizarea, ne propunem să le studiem ca doi indici care se completează reciproc, fiind într-o legătură de interinfluneță continuă. Se știe că atât duritatea apei, cât și mineralizarea ei generează, fie separat, fie în relație de asociere, dezvoltarea anumitor maladii.
Friptuleac Gr. ș.a. (2000, 2002,2003,2011) [29,33,36,108], a decelat o corelație directă dintre duritatea apei, gradul de mineralizare și prevalența litiazei urinare. Unele studii Brăiescu I. (2000), Cтpикалeнкo T.B., Швeц E.A. (2006) [10,159,162] arată că gradul de mineralizare și duritatea totală înaltă a apei contribuie la apariția maladiilor digestive (gastrite, duodenite, insuficiența secreției gastrice), cardiovasculare (boala hipertensivă, boala ischemică), osteoarticulare (osteocondroză, radiculite). Practic fiecare macro- și microelement al apei determină anumite forme morbide. De exemplu, consumul excesiv de apă potabilă în perioadele calde ale anului (vara, primăvara, toamna), precum și consumul unei cantități optime fiziologic de apă, dar cu un conținut mărit de fluor, determină o expunere a omului la o doză majorată de fluor, fapt care provoacă starea patologică cunoscută sub denumirea de fluoroză. Insuficiența fluorului în apă contribuie la dezvoltarea cariei dentare, de care în Republica Moldova suferă circa 90% din populație Spinei I. (2001) [86].
După cum susține Oнищeнкo Г. [154], nu toată apa dulce este potabilă. Consumul apei dure, cu un conținut înalt de sulfați și sodiu, și a apei moi, cu un conținut sporit de ioni de clor și sodiu, sporește de 1,5-4,9 ori mortalitatea generală a populației, îndeosebi prin maladii ale aparatelor gastrointestinal, circulator, urogenital. Microcomponenții naturali sau antropogeni pot fi prezenți în apă în cantități ce depășesc concentrația maximal admisibilă (CMA) și prin aceasta ea devine periculoasă pentru sănătate.
Reacția universală a organismului la un excitant sau altul este adaptarea lui specifică și/sau nespecifică. Adaptarea specifică poate fi realizată doar la o categorie de factori, numiți naturali sau esențiali. Din acești factori fac parte: alimentația, zgomotul, factorii climaterici, factorul hidric etc. Ceilalți factori, excepție făcând doar cei sociali, induc adaptarea nespecifică a organismului Галкин A.A. (2009) [143]. Factorii de mediu prezintă un anumit risc pentru starea de sănătate a populației. Exprimarea gradului lor de agresivitate prin valorile riscului relativ și riscului atribuabil rezidual permite ierarhizarea direcțiilor de activitate în domeniul managementului riscului și prevenirii maladiilor. Conform Agenției SUA pentru Dezvoltarea Internațională „Elements of toxicology and chemical Risk Assessment” Stamatin I. (2009) [87], noțiunea de risc presupune probabilitatea unor afecțiuni, boli sau decese în circumstanțe speciale.
Friptuleac Gr. (2001, 2010) [28,30] a estimat pericolul real al impactului factorilor de risc din mediu asupra sănătății populației în baza corelațiilor pare și multiple dintre aceștia. De exemplu, prevalența litiazei urinare corelează direct și strâns cu așa indici ai mineralizării apei potabile, precum duritatea totală (r=0,95), reziduu fix (r=0,91), conținutul de cloruri (r=0,89), sulfați (r=0,87) etc.
Tcaci E. (2003) [91] menționează că, pentru elaborarea politicilor și prioritizarea măsurilor de prevenție a maladiilor dependente de gradul de mineralizare a apei potabile, este important a identifica pericolul de îmbolnăvire exprimat prin riscul relativ (RR) și riscul atribuibil rezidual (RAR), ceea ce denotă influența factorilor de mediu asupra stării de sănătate a populației. În acest context, se constată că factorul hidric poate prezenta și risc evident în declanșarea ulcerului gastric și duodenal (RR=2,43; RAR=2,9), maladiilor aparatului urogenital (RR=1,83; RAR=3,9), bolilor hipertensive (RR=1,57; RAR=2,35), hepatitelor (RR=1,53; RAR=3,9), maladiei ischemice a inimii (RR=1,14; RAR=0,4).
Goreaceva N., Gladchi V. (2002) [40] susțin că oamenii care consumă doar apă pură, își poate prelungi viața cu 8-10 ani. Apa potabilă pură are o influență benefică asupra proceselor fiziologice, contribuie la creșterea imunității organismului în cazul copiilor, bătrânilor și persoanelor cu un mod de viață activ. Mult timp apa a fost considerată ca simplu vehicul pentru aportul caloric, energetic și metabolic la nivelul celulelor, iar majoritatea sărurilor ca simple substanțe inerte antrenate de apă (Гoнчаpyк E., 2006) [144]. Astăzi se știe că apa și sărurile sunt indispensabile în toate procesele chimice și fizice din organismele vii și că orice tulburare sau abatere în plus sau în minus, fie și de numai 10%, a apei, a sărurilor, a fiecărui electrolit în parte și a raportului dintre diverși anioni sau cationi, duce la tulburări grave și, în cele din urmă, la moarte. Aceste tulburări sunt mult mai frecvente decât se crede și stau la baza multor sindroame grave. Circulația apei și a electroliților constituie un tot unitar și reprezintă un „sistem circulator" mai vast, mai complex și mai însemnat decât cel al sângelui (Гoнчаpyк E., 2006) [144].
Valoarea fiziologică a apei potabile reflectă nu numai concentrațiile minimal admisibile ale sărurilor minerale, ci concentrațiile minimal necesare și optime ale acestora. Raportul macro- și microelementelor pentru organismul uman este încadrat în anumite limite, a căror micșorare sau mărire duce la apariția diverselor dereglări fiziologice și patologice. Azi se depun eforturi pentru stabilirea acestui interval și cunoașterea nivelului sub care apar semnele carenței și a celui peste care induc semnele intoxicației.
Conform afirmaților lui Aфанаcьeв Ю.A. ș.a. (2001), Бoeв B.M. ș.a. (2002) [138,140] apa potabilă cu un grad sporit de mineralizare poate deregla metabolismul electrolitic, funcția rinichilor, aparatelor circulator și gastrointestinal. Cu toate că aportul acestor bioelemente este asigurat în cea mai mare parte de alimente, apa le pune la dispoziția organismului sub formă dizolvată, mai ușor absorbabilă. De aceea, variațiile mici ale concentrației bioelementelor în apă sunt echivalente modificărilor aportului lor cu alimentele. Prezența acestor elemente în apă este și un indicator al prezenței și concentrației lor în ceilalți factori de mediu (sol, alimente de origine vegetală și animală). Astfel, carența lor în apă arată că în alimentele, care provin din zona geografică respectivă, acestea se vor conține în cantități reduse Curșeu D. (2006) [22]. Pылoва H. (2009) [161] afirmă că la întrebuințarea apei potabile cu o duritate mai mare de 10 mmol/dm3 (28 ºG) crește circulația sangvină locală, se modifică procesele de filtrare și reabsorbție în rinichi. Acest fenomen poate fi privit ca o reacție de apărare a organismului, dar la o acțiune de lungă durată sistemul regulator se istovește și, ca urmare, apar dereglări patologice.
Deci, conform afirmațiilor lui Pantea V. (2007), Pылoва H.B. (2009) [68,161], folosirea apei potabile cu un grad sporit de mineralizare duce la un dezechilibru micro- și macroelementar al homeostazei organismului. Acest risc este mai frecvent la consumarea cu regularitate a apei din surse necalitative. Efectele vor fi resimțite, de regulă mult mai târziu. Această latență, spre deosebire de efectul imediat al contaminanților infecțioși, explică de ce riscul chimic a fost luat în considerare mult mai târziu Popa M. (2001), Cebanu S. ș.a. (2010) [15,73].
Rezultatele cercetărilor efectuate de Nakaji S. și coaut. (2001), Friptuleac Gr. și coaut. (2001) [28,120] arată că unul din criteriile importante în aprecierea calității apei potabile, în special a gradului de mineralizare, este duritatea care este determinată de conținutul sumar al ionilor de calciu și de magneziu.
Cercetările efectuate de Laza V. (2001) [46] pun în evidență o dependență inversă dintre duritatea apelor și patologiile apapatului circulator: cu cât duritatea apei potabile este mai redusă, cu atât mai frecvent omul este supus pericolului îmbolnăvirii Laza V. (2001), Ețco C. (2006) [25,46], iar apa potabilă cu un nivel înalt al durității sporește riscul afecțiunilor renale Friptuleac Gr. (2000), Calmâc I. (2008) [14,29]. Consumul apei cu duritatea mai mare de 15 mmol/dm3 (42 ºG) poate fi cauza osteoartrozei și osteoparezelor menționează Goreaceva N. (2011), Beauquai J.-P. (2011) [39,134].
Гoнчаpyк E. (2006), Mазаeв B. (2005) [144,150] consideră că pentru o activitate vitală normală a organismului uman, duritatea apelor potabile trebuie să fie în limitele 1,5-7,0 mmol/dm3 (4,2-19,6 ºG). Un calcul simplu demonstrează că la o duritate de un mmol/dm3 apa conține 20 mg/dm3 de calciu și 12,16 mg/dm3 de magneziu. Conform normativului în vigoare privind calitatea apei potabile (2007) [45], norma durității totale a apei potabile este minim 5 grade germane (ºG).
Cobayashi K. (Japonia), Sauer A. (SUA) au depistat o mortalitate înaltă la persoanele cu dereglări ale aparatului circulator care consumau apă cu un nivel scăzut de duritate. A fost stabilită o corelație între elementul chimic vanadiu, prezent în apa dură, și patologiile cardiace. Vanadiul încetinește eliminarea de colesterol și fosfolipide. Astfel, studiile efectuate în SUA, Suedia, Italia, Federația Rusă [132] etc. au arătat că în zonele cu apă dură nivelul morbidității prin boli cardiace este cu 25% mai mic decât în zonele sărace în apa dură. O altă ipoteză a impactului durității apei potabile asupra organismului, este prezența fluctuantă a magneziului, ce se postează drept element protector al aparatului cardiovascular Sauvant M., Pepin D. (2002) [127].
Investigațiile efectuate asupra calității apelor subterane, nu au avut nici o repercursiune asupra dezvoltării osteoartrozei pe teritoriul Republicii Moldova. Din contra, această maladie a fost profund studiată doar sub aspect clinic, rămânând nestudiate sau ignorate cauzele de declanșare și instalare a maladiilor osteoarticulare, în raport cu factorii de mediu.
Relația dintre osteoartroză, osteopatii și calitatea apei potabile a fost relatată de Brăiescu I. (2000) [11]. Astfel, analiza apei în raionul Edineț, a arătat un nivel al durității generale mai mare de 15 mmol/dm3 (42 ºG), ceea ce, după părerea autorului, ar sta la baza ipotezei dezvoltării bolilor osteoarticulare.
Conform datelor obținute de Tulhină D. și alții (2008) [93] , consumul de către gravide a apei cu o concentrație foarte mare de nitrați poate cauza avorturi spontane precum și apariția malformațiilor congenitale la nou-născuți. Ильницкий A. (2003) [147], studiind calitatea apei potabile, evidențiază creșterea morbidității prin maladii oncologice la prezența nitriților și nitraților în apă în cantități mari. Un alt factor de risc oncogen a fost depistat de Пoчyeва E. (2009) [156] – întrebuințarea apei potabile clorurate.
Folosirea îndelungată a apei bogate în săruri minerale perturbează activitatea aparatului neurosecretor și digestiv, agravează bolile aparatului circulator, rinichilor, dereglează metabolismul. La consumarea apelor cu un conținut de Cl și S de 400 mg/l, se observă afectarea organelor digestive și urinare. La un conținut de nitrați în apă mai mare de 10 mg/l, este posibilă intoxicarea copiilor Tulhină D. ș.a. (2010) [93].
Efectele acțiunii compoziției apei asupra organismului sunt foarte diverse (Oпoпoль H. (2001), Burtică G. ș.a. (2005)) [13,155]. Aceasta se poate limita la „disconfort”, fără efecte asupra sănătății, ca, de exemplu, în cazul fierului, care nu este toxic în dozele întâlnite în mod obișnuit în sursele de apă. Însă el poate imprima apei gust și culoare dezagreabilă, ceea ce face necesară stabilirea unei concentrații maxim admisibile a acestui element în apă.
Unele îmbolnăviri sunt însă legate direct (însă rareori exclusiv) de consumul de apă, cum este cazul fluorozei dentare produsă de un exces de fluor în apă. Deși nivelul fluorului din apă este diferit în diverse regiuni ale globului, rareori el atinge în mod natural concentrații periculoase Spinei I. (2001) [86]. Consumul de apă ce conține substanțe toxice, aflate chiar și în cantități mici, se suprapune la celelalte modalități de expunere, contribuind la intoxicarea organismului și apariția unor îmbolnăviri grave, cum sunt unele forme de cancer Yang C. ș.a. (1999), Curșeu D. (2006) [22,133].
Studiile efectuate indică necesitatea ridicării culturii de folosire a apei de către populație. Sub termenul de „cultura de întrebuințare a apei potabile” Ciobanu E. (2011) [16] se subînțelege nu doar regimul de alimentare cu apă potabilă și folosirea rațională a resurselor acvatice, dar și informarea populației despre acțiunea apei potabile asupra sănătății.
Analiza materialului bibliografic Brăiescu I. (2000, 2003) [10,11] a permis evidențierea unor particularități în instalarea osteoartrozei în raport cu factorii de mediu. Dezvoltarea osteoartrozei este favorizată de următoarele condiții: întrebuințarea timp îndelungat a apei potabile (din fântâni, izvoare, cișmele etc.), cu o compoziție chimică ce nu corespunde cerințelor igienice (în special, valori crescute ale durității, ale gradului de mineralizare etc.), alimentația neechilibrată și irațională etc.
Toate acestea, la rândul lor sunt ipoteze sau cercetări incomplete, fiind absente datele referitoare la condițiile și specificul Republicii Moldova. De asemenea, lipsesc datele privind rolul factorilor sociodemografici, alimentari etc., interrelațiile corelative dintre indicii de sănătate a persoanelor suferinde de osteoartroză și indicii calitativi și cantitaivi ai mediului.
Datele existente sunt foarte fragmentare și nu permit decelarea impactului factorilor de mediu în geneza osteoartrozei, în special fundamentarea măsurilor profilactice. Problema este actuală și pentru Republica Moldova, deoarece astfel de studii nu au fost efectuate vreodată.
Caracteristica igienică a apei din sursele decentralizate.
În Republica Moldova principalele surse de alimentare cu apă sunt fluviul Nistru și Prut, care acoperă respectiv 54% și 16% din necesități. Alte surse de apă sunt cele de suprafață – 7% și subterane – 23%. Minea E. (53), Opopol N. ș.a. (2006) [57,60,85] menționează că, aprovizionarea cu apă se face și din circa 5 000 sonde de foraj cu alimentare din pânza freatică. Stocul mediu multianual al râurilor țării este estimat la 13,2 miliarde m3, iar rezerva de ape subterane la circa 2,8 miliarde m3. Deci, teoretic potențialul de apă este de circa 16 miliarde m3, ceea ce înseamnă 3 700 m3/locuitor pe an. Însă potențialul disponibil este de aproximativ 1 100 m3/locuitor pe an, ceea ce situează Republica Moldova printre țările cu resurse de apă relativ sărace. Potrivit situației la 01.01.2007, rezervele exploatate de ape subterane constituiau în ansamblu pe republică 3 468 mii m3/24 h. Monitorizarea apelor subterane a arătat că apa multor sonde arteziene conține ioni de amoniu, nitrați, nitriți în cantități considerabile, uneori depășind valorile concentrației maximal admisibile (CMA). În unele raioane din sudul țării, conținutul înalt de compuși ai azotului în apele subterane poate fi cauzat și de factori naturali.
În republică sunt înregistrate circa 136 000 de fântâni și mai mult de 7 000 de izvoare, multe dintre care se află într-o stare deplorabilă Overcenco A. ș.a. (2008) [67]. Așadar, aprovizionarea populației cu apă revine surselor subterane, care alimentează circa 70% din localitățile rurale. Pаxманин Ю.A. (2010) [157] arată că perspectiva și căile de aprovizionare cu apă potabilă a localităților pot fi determinate reieșind din condițiile lor naturale și economice și ținând cont de datele demografice și social-economice. În condițiile Republicii Moldova, locuitorii din mediul rural se alimentează, de regulă, cu apă din pânza freatică, ce provine din depozitele aluvionare ale luncilor care se dezvoltă de-a lungul văilor ce brăzdează teritoriul Republicii Moldova. Stratul acvifer freatic este ușor abordabil și se exploatează prin fântâni de adâncimi variabile, de la 2- până la 10- și mai mult Moraru Gh. (2008) [54].
Conform datelor prezentate de rețeaua de Monitoring Socioigienic Pantea V. (2010) [69] privind calitatea apei potabile din sursele locale, din cele circa 5 577 surse de apă supuse examinării din 56 756 luate la evidență, în 4 225 apa nu corespunde cerințelor igienice, dintre care în 1 700 după conținutul reziduului sec, în 3 403 după conținutul de nitrați și în 2 477 după duritatea totală. Trebuie de remarcat faptul că din aceste surse se alimentează peste 259 004 persoane. Astfel, și acest studiu scoate în evidență o rată înaltă, de 75%, a surselor decentralizate care nu corespund cerințelor igienice.
În Republica Moldova de servicii de alimentare cu apă și canalizare centralizată beneficiază 82% din populația urbană și doar 17% din locuitorii mediului rural. Sistemele comunale de alimentare cu apă funcționează în 57 localități urbane și 77 localități rurale. Șalaru I. (2010) afirmă că ceilalți consumatori utilizează în scopuri potabile și menajere apa din fântâni de mină [82]. În majoritatea cazurilor, din afirmațiile cercetătorilor Arapu V. (2008), Tulhină D. (2008), Opopol N. (2009), calitatea apei din aceste surse nu corespunde cerințelor în privința durității, conținutului de fluor, reziduul fix etc., fapt care contribuie la apariția unor boli hidrice [5,58,93,130,135].
Poluarea apei reprezintă, după o definiție generală dată de Burtică G. (2005) [13], modificarea în mod direct sau indirect a compoziției normale a acesteia, ca urmare a activității omului, într-o măsură care afectează toate celelalte sfere de întrebuințare a acesteia. Poluarea apei implică poluarea biologică, fizică și chimică și determină, în ultimă instanță, modificarea echilibrului ecologic. Apele subterane pot conține și elemente a căror concentrație depășește normele admise pentru utilizarea în scop potabil sau industrial. Acestea depind de compoziția solului și se referă de obicei la conținutul de fier, mangan, calciu, magneziu, hidrogen sulfurat, fluoruri, carbonat, bicarbonat, amoniu, azotit, azotat etc. În acest caz se impune abordarea unor sisteme de tratare, mai ales dacă apa este destinată consumului uman Tcaci E. (2003), Cebanu S. ș.a. (2010) [91,15].
Cele mai însemnate (cantitativ) ape descendente, constituite în resurse permanente, sunt cele freatice, situate în primul orizont acvifer. În funcție de unitățile tectonice structurale denumite regiuni, acestea se caracterizează luându-se în considerare condițiile morfostructurale. Din punct de vedere calitativ, apele freatice sunt considerate curate și se înscriu în normele de potabilitate. Compoziția chimică a apelor subterane este foarte variată. În majoritatea cazurilor, apele au o mineralizare înaltă și un surplus sau o carență considerabilă de elemente chimice, ceea ce are impact asupra sănătății populației Oлeйникoва E.B. (2009) [153].
Normativele igienice ale principalelor indicatori chimici ai calității apei potabile sunt expuse în tabelul 27. În unele țări, normativele igienice pentru anumiți indici diferă.
Tabelul 27. Normativele igienice ale principalilor indicatori chimici ai calității apei potabile
Notă:
Regulament igienic „Cerințe privind calitatea apei potabile la aprovizionarea decentralizată. Protecția surselor. Amenajarea și menținerea fântânilor, cișmelelor” nr.06.6.3.18 din 23.02.1996.
Norme sanitare privind calitatea apei potabile Ministerul Sănătății al Republicii Moldova nr.131-135 din 24.08.2007. Anexa 2 nr. 934 din 15.08.2007.
OMS „Guidelines for Drinking-water Quality” Third Edition Incorporating The First And Second Addenda, Volume 1, Recommendations, Geneva, 2008
Normativele Uniunii Europene (UE) – directiva „Calitatea apei potabile, destinate consumului potabil curent de către populație” 98/83/UE.
Regulamentul cu privire la calitatea apei destinate consumului uman 21.05.2001 (Monitorul Oficial Federal German Legea I, p. 748, 2062 – 3 mai 2011)
Normele Agenției de protecție a mediului ambiant SUA (U.S.EPA).
CанПиH 2.1.4.1074-01 "Питьeвая вoда. Гигиeничecкиe тpeбoвания к качecтвy вoды цeнтpализoванныx cиcтeм питьeвoгo вoдocнабжeния. Кoнтpoль качecтва", (yтв. Главным гocyдаpcтвeнным cанитаpным вpачoм PФ 26 ceнтябpя 2001 г. N 24), Дата ввeдeния: 1 янваpя .
Cанитаpныe пpавила «Гигиeничecкиe тpeбoвания к качecтвy вoды нeцeнтpализoваннoгo вoдocнабжeния. Cанитаpная oxpана иcтoчникoв. CанПиH 2.1.4.1175—02», 25.11.02.
Variații ale valorilor normate sunt înregistrate în cazul duritatății totale. În Republica Moldova, Normele Sanitare prevăd un nivel al durității minim 5 ºG, Regulamentul German – 5 mg/l CaCO3, Regulile Sanitare ale Federației Ruse – 7,0-10,0 mg.echiv/l (19,6-28,0 0G). În unele țări ale Uniunii Europene și în SUA duritatea apei nu este normată. Un alt indicator important este reziduu sec, care nu este normat al calității apei de către Directiva 98/83/UE și Regulamentul German, iar Normele Agenției de protecție a mediului ambiantal al SUA prevăd un nivel minim de 500 mg/l. Republica Moldova și Federația Rusă normează reziduu sec la limita de 1500 mg/l.
Mineralizarea prezintă suma tuturor substanțelor dizolvate în apă [150]. Mазаeв B. (2005) [150], afirmă că mineralizarea apei este caracterizată de prezența a doi indici analitici: reziduu sec și duritatea apei. După părerea unor cercetători Гoнчаpyк E.И. (2006), Pылoва H.B. (2009) [144,161], apa potabilă trebuie să aibă o mineralizare sub 100 mg/l (0,1 g/l) și nu mai mare de 1000 mg/l (1g/l). În Republica Moldova, conform Normelor sanitare privind calitatea apei potabile, Anexa 2, nr.934 din 15 august 2007 [61], gradul de mineralizare al apei potabile nu trebuie să depășească 1500 mg/l.
Dintre sărurile ce se conțin în apă pot fi menționați sulfații (SO4) care, de regulă, au proveniență telurică, în zone cu soluri cu ghips sau cărbune brun din descompunerea substanțelor organice ce impurifică apa, sau în apele freatice din ploile acide etc. Diaconu D. (2009) [24]. Influența azotaților din apă asupra sănătății populației a fost studiată profund de mai mulți cercetători din țară și de peste hotare Opopol N. ș.a. (2000) [59]. În 87% din fântâni se atestă o poluare a apelor cu compuși ai azotului (nitrați, nitriți). Morbiditatea din zonele, unde concentrația nitraților depășește 170 mg/l, a crescut de 3 ori în comparație cu zonele, unde concentrația lor nu atinge concentrația maximal admisibilă (CMA) de 50 mg/l.
Apa naturală conține săruri provenite din rocile cu care vine în contact. În apă există cationi Ca2+, Mg2+, Na+, K+, Fe2+, Al3+, H+ etc., precum și anioni Cl-, HCO3-, CO32-, SO42-, NO3- etc. Duritatea este conferită în special de prezența în apă a compușilor de Ca2+ și Mg2+. Prezența în apă a ionilor de Ca2+ și Mg2+, constituie un neajuns căci, în anumite condiții de concentrații și temperatură, duc la formarea de compuși greu solubili care iau parte la formarea depunerilor pe vase.
Duritatea apei se exprimă în grade de duritate. În țara noastră se folosește gradul de duritate german care reprezintă un conținut de săruri de calciu și de magneziu echivalent cu 10 mg CaO la 1000 ml apa (1m valCaO = 1 mili-echivalent CaO =28 mg CaO). Pentru prima dată normativul durității totale a apei a fost propus în 1874 în Germania și a constituit 18-20 ºG, sau aproximativ 7 mg.echiv/l. Aceeași valoare normativă a fost recomandată și de Erisman F.F. în 1898. Ulterior această valoare normativă a fost modificată în funcție de regiunile geografice Гoнчаpyк E.И. (2006) [144].
Apele naturale conțin cantități variate de diferite substanțe dizolvate. Apele care conțin cantități neînsemnate de săruri se numesc „ape moi”, spre deosebire de „apele dure” care au un procent ridicat de săruri, mai ales de calciu și de magneziu. Conform clasificării uzuale utilizate de către cercetătorii autohtoni (Friptuleac Gr. (1998), Bumbu I. (2006)) [31,12], în funcție de duritatea totală, apele se împart în: ape moi, cu o duritate totală până la 5 ºG; ape cu duritate moderată, cuprinsă între 5-20 ºG; ape dure cu o duritate de peste 20 ºG.
Substanțe indezirabile, precum calciul, magneziul, fierul, manganul, zincul, clorurile, sulfații, azotații, fosfații etc., sunt substanțe care nu au acțiune nocivă asupra organismului, dar care atunci când depășesc o anumită concentrație, modifică proprietățile fizice și organoleptice ale apei, făcând-o improprie pentru consum Diaconu D. (2009) [24].
Aprovizionarea centralizată cu apă potabilă este o problemă dificilă mai ales în sudul republicii, unde apa conține în cantități mari fluor, nitrați, hidrogen sulfurat, alte substanțe toxice. Conform investigațiilor Centrului Național de Sănătate Publică (2008-2010), standardele sanitare și cele chimice sunt depășite în 96% de surse (din cele studiate) în raionul Ciadâr-Lunga, 78% – Călărași, 76% – Fălești, 71% – Slobozia. Nivelul testărilor negative ale apei din sistemul decentralizat este de 2 ori mai înalt decât la cel centralizat. S-a constatat că în mai mult de jumătate din fântânile din sate apa este poluată cu substanțe chimice sau cu produsele descompunerii acestora. Această creștere se înregistrează și în cazul sondelor arteziene, una din cauze fiind, probabil, adâncimea de 3-. Având în vedere că doar 56% din populația republicii este conectată la sistemul centralizat de aprovizionare cu apă, este evidentă starea deplorabilă a apelor potabile folosite de cel puțin 44% din populația republicii. Apele freatice sunt supuse unei poluări antropogene, în special cu nitrați, conținutul lor ajungând până la 1000-2000 mg/l (CMA fiind 50 mg/l) Pantea V. (2007, 2010), Dăscălița E. (2010) [23,68,69]. Sursa principală de poluare în acest caz este sectorul agricol și gospodăriile țărănești, folosirea excesivă a îngrășămintelor minerale etc. Astfel, în apa potabilă din sistemul decentralizat de aprovizionare cu apă se înregistrează în medie 150-250 mg/l nitrați.
Teritoriul Republicii Moldova este situat în zona geochimică continental-europeană a anomaliilor fluorului, stronțiului și seleniului. Drept urmare, concentrațiile fluorului în apă variază în limitele 0,2-18,8 mg/dm3, a stronțiului 0,1-17,0 mg/dm3. În sectoarele Nisporeni, Ungheni, Călărași, Fălești apa potabilă este poluată cu fluoruri, al căror conținut depășește de 5-10 ori concentrațiile limită Spinei I (2001) [86]. Drept urmare, circa 25% din populația acestor localități manifestă simptome de fluoroză. Concentrația metalelor grele din apă nu depășește valorile CMA.
Apele freatice sunt extrem de vulnerabile la impactul antropic. În perioada 2001-2004, numai 20% din toate prizele de apă au corespuns normativelor sanitare și igienice. Spectrul poluanților naturali și artificiali este foarte larg: compuși ai azotului, pesticide, seleniu, sulfați etc. Valorile mineralizării și durității totale depășesc de 2-5 ori normativele igienice. Conform raportului național Starea mediului în Republica Moldova, 2004 (CRGA „Apele Moldovei”), 1,5 mln oameni (36% din populația țării) folosesc apă freatică poluată cu nitrați. În zonele rurale cca 70% dintre copii suferă din cauza lipsei fluorului în apele subterane. Mai mult de 1 mln de oameni consumă apă cu o mineralizare sporită.
Un debit maxim au sondele arteziene situate în văile râurilor și în zonele de formare a recifelor calcaroase. Însă ele sunt supuse mai ușor poluării de la suprafața solului. Multe sonde arteziene exploatează concomitent apa din mai multe orizonturi.
Apele freatice de pe teritoriul Republicii Moldova sunt protejate de poluarea de la suprafață în mod diferit. Majoritatea orizonturilor exploatate nu au straturi sigure de protecție. Apele subterane fac parte din categoria apelor cu un conținut chimic și bacteriologic instabil. Asupra conținutului lor influențează activitățile agricole, în special, utilizarea irațională a îngrășămintelor minerale și complexele zootehnice mari. Compoziția chimică a apelor subterane în diferite regiuni ale țării este următoarea: în fântâni obișnuite, izvoare – mineralizarea totală 66,8 mg/l, nitrați 52,4 mg/l, fluor 9,2 mg/l, sulfați 13,5 mg/l; sonde arteziene – mineralizarea totală 39,7 mg/l, nitrați 3,2 mg/l, fluor 23,2 mg/l, sulfați 2,7 mg/l. Aproximativ 40% din aceste surse fac parte din categoria apelor cu mineralizare înaltă și 23,2% cu cantitate sporită de fluor. Mineralizarea înaltă este caracteristică părții de Sud a țării Ostrofeț Gh. ș.a. (2011) [64].
Practic aceeași situație se atestă și în regiunea de sud-vest a României Petrescu C. ș.a. (2007), Muntean C. (2009) [71,55], unde calitatea apelor subterane, destinate consumului uman, conform Legii nr. 459/2002 – Normele de calitate a apei potabile, depășește cu mult valorile normate, îndeosebi indicii de mineralizare a apei. În urma cercetărilor efectuate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) Stamatin I. (2008) [87,132] s-a stabilit că 80% din maladii sunt condiționate de calitatea nesatisfăcătoare a apei potabile și de încălcarea normelor sanitaro-igienice de aprovizionare cu apă.
Investigarea calității apei potabile din diferite raioane ale Republicii Moldova a arătat că aproximativ 40% din populația raionului Taraclia, folosește în scopuri alimentare apa din fântâni. În anul 2008 au fost cercetate 172 probe de apă din fântâni după indicii sanitaro-chimici și 244 după indicii secundari, 146 (84,9%) nu au corespuns regulilor și normelor sanitare în vigoare Ciobanu E. ș.a. (2009) [20].
Ciobanu E. ș.a. (2009) [18], menționează că numărul surselor decentralizate de apă în raionul Edineț constituie 10 570, iar în raionul Leova 3 387. Pentru raionul Edineț prezintă o problemă duritatea apei potabile din fântâni. Aceeași situație se conturează și în raionul Leova. Conform rezultatelor investigațiilor de laborator, ponderea probelor ce nu corespund normativelor igienice după duritate a constituit 99% pentru raionul Edineț și 53,5% pentru raionul Leova. Nivelul mediu al durității apei potabile pe perioada de studiu, a fost de 50,47 ºG (17,7 mg/echv/litru) pentru raionul Edineț și 48,22 ºG (17,2 mmol/dm3) pentru raionul Leova.
Vlasov M (2008) [94] confirmă că, sursele principale de aprovizionare cu apă a populației raionului Ialoveni sunt sondele arteziene, fântânile de mină, izvoarele. Cele mai semnificative depășiri ale normelor în vigoare s-au înregistrat la conținutul de nitrați. Din totalul de probe, în limitele concentrației maximal admisibile (CMA) au fost apreciate doar 12,8%. Nivelul mediu înregistrat de 246±124 mg/dm3 a depășit de 5-6 ori CMA în 36,6% din cazuri și mai mult de 9 – în 8,9%. Duritatea sporită a apei s-a înregistrat în 5% din probe, variind între 11 și 21 mg/dm3 (30,8 și 58,8 ºG), fiind cauzată în special, de conținutul ridicat de hidrocarbonați, magneziu, sodiu și, în măsură mai mică, de nivelul sulfaților și clorurilor. Valoarea medie a reziduului fix de 1515±523 mg/dm3 s-a dovedit a fi depășită în 13,3% din cazuri.
Cercetările efectuate în raionul Râșcani de către Manole V (2008) [51,52] au arătat, că 60,0 mii de locuitori (84%) folosesc apă potabilă din fântânile de mină. Rezultatele investigațiilor de laborator denotă că procentul probelor ce nu corespund indicilor igienici este destul de înalt, constituind 89,3±3,5% după indicii sanitaro-chimici. Calitatea apei din fântânile de mină din localitățile rurale ale raionului Râșcani nu corespunde condițiilor de potabilitate în proporție de 86,8±4,3% – după conținutul de nitrați, în 70,8±3,5% – după duritatea totală; în 41,8±2,0% – după reziduu sec, în 10,0±0,5% – după sulfați și în 10,7%±0,5% – după fluor.
Borzac I. ș.a. (2008) [9] menționează că, starea alimentării cu apă potabilă în raionul Soroca se prezintă astfel. Din 565 de fântâni investigate, nu corespund cerințelor igienice 551 (97,5%), după conținutul de amoniac – 10 (1,8%), nitrați – 434 (77,6%), duritatea totală – 389 (68,8%), reziduu fix – 108 (19,3%), cloruri – 20 (3,5%), sulfați – 16 (2,8%), mineralizare – 101 (18,0%). Concentrația nitraților în sursele cercetate variază între 6,3-367,7 mg/dm3, duritatea totală 1,4-30,7 mol/m3, sulfații 2,1-1934,3 mg/dm3, reziduu fix 422,5-5028,5 mg/dm3, mineralizarea 0,7-3,2 g/dm3, clorurile 10,8-1000 mg/dm3.
În raionul Căușeni Calmâc I. (2008) [14] arată că, din 200 de probe de apă prelevate din fântânile din localitățile incluse în studiu nu corespund cerințelor igienice după: reziduu sec – 138 (69%), duritatea totală – 189 (94,5%). Nivel sporit de calciu a fost decelat în 186 probe (93%), de magneziu – în 194 (97%). În 167 probe (33,5%) a fost atestată o concentrație sporită a conținutului total de sodiu și de potasiu.
În raionul Glodeni Ailoaiei I. (2008) [2] menționează că, majoritatea populației folosește în scopuri potabile apa din fântânile de mină și cele arteziene. Poluarea apelor fântânilor de mină cu nitrați este cea mai frecventă, fiind un indicator al impactului antropogen asupra mediului ambiant și sănătății populației din raion. Mineralizarea înaltă a apei este confirmată prin valorile sporite ale durității, care se înregistrează în 50,0% – 62% din probele investigate. Concentrațiile fluorului depășesc normativele admise în 38,0% – 61,9% din probele investigate.
Analiza calității apei potabile din raionul Hâncești pe o perioadă de cinci ani a arătat o necorespundere a indicilor sanitaro-chimici a apei într-o proporție de 79,0%. Indicii cu cele mai mari valori ale riscului s-au dovedit a fi: mineralizarea excesivă, în limitele 1 300-2 800 mg/l, în 30% din probe; poluarea cu nitrați în limitele 67-404 mg/l, în 78% din probe; duritatea totală în limitele 11-28 mol/l, în 75% din probe; conținutul de calciu în limitele 108-317 mg/l, în 75% din probe, precum și conținutul de magneziu în limitele 49-185 mg/l, în 85% din probe Aga A. ș.a. (2008) [1].
Populația localităților rurale din Strășeni se alimentează cu apă în scopuri potabile din 1 793 fântâni și cișmele. Nivelul apelor freatice variază de la sursă la sursă, de la 6-7 până la 18-, constituind în medie . În 153 de fântâni sau 76,5% din total, s-a determinat un conținut ridicat de nitrați, în 151 fântâni sau 75,5% duritatea totală depășea valorile admise. Valori maxime ale durității totale au variat de la 29,5 până la 42 mmol/dm3 (82,6 până la 117,6 ºG ) Granaci B. (2008) [41].
O situație similară se atestă și în municipiul Chișinău, unde apa din fântânile publice nu corespunde condițiilor de potabilitate în proporție de 82,7% după conținutul de nitrați, în 66,1% – după duritate, în 36,1% – după reziduu fix, în 13,3% – după conținutul de sulfați și în 3,3% – după conținutul de cloruri Puiu T. ș.a. (2007), Goncear L. (2009) [76,38].
Majoritatea populației din raionul Briceni consumă apă potabilă din sursele locale alimentate din pânza freatică. Prin investigații chimico-sanitare s-a stabilit că apa din fântâni nu corespunde recomandărilor igienice după conținutul de nitrați în proporție de 95,3±0,66% și după duritatea totală 85,6±2,45% (240 ºG). Duritatea totală variază în limite mari de la 6,7 mmol/dm3 (18,7 ºG) până la 36,2 mmol/dm3 (101,4 ºG ) Cotorcea A. ș.a. (2009) [21].
Conform rapoartelor statistice ale organelor și instituțiilor SSSSP pe perioada 2007-2010 Oвepчeнкo A. (2005) [89,152], pe întreg teritoriul republicii ponderea necorespunderii calității apei din sursele decentralizate a indicatorilor sanitaro-chimici a crescut și a constituit 86,3% în anul 2006, față de 84% în anul 2005. În 2007 această pondere a fost de 82,1%, în 2008 – 84,8%, iar în 2009 – 70,8%.
Abordări teoretice privind evaluarea osteoartrozei. Definiții, date
epidemiologice și criterii de clasificare.
Cercetătorii Păun R. (1999), Haslett C. ș.a. (2004) au ajuns la concluzia că osteoartroza este una din cele mai vechi boli ale omenirii. Semne de leziuni artrozice au fost depistate în timpul săpăturilor pe scheletele oamenilor antici. Termenul de artroză a fost propus în anul 1911 de F.von Müller [136,70,74]. Artroza afectează articulațiile periferice sau vertebrale, manifestându-se morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei și țesuturilor moi periarticulare. Clinic se manifestă prin dureri, deformări și limitarea mișcărilor articulațiilor respective Groppa L ș.a. (2006), Bepткин A.Л. (2008) [43,142].
Hag I. ș.a. (2003), Holmberg S. ș.a. (2005) [109,110] menționează că etiologia bolii nu este pe deplin elucidată, fiind considerată multifactorială. Sunt evidențiați factorii de risc modificabili și nonmodificabili. Printre cei modificabili se numără – excesul de masă corporală (în special în osteoartroza genunchiului); ocupaționali (sport, locul de muncă, traume); mecanici (stresul mecanic excesiv: munca grea, ridicări, flexiuni ale genunchiului, mișcare repetitivă). Factorii nonmodificabili sunt diferențele de sex (femeile au risc mai mare), vârstă, rasă (unele populații din Asia au un risc mai mic) și predispoziția genetică. Alți factori de risc sunt deficitul de estrogeni (ERT poate reduce riscul de osteoartroză de șold/genunchi), aport echivoc de vitamine C, E și D, nivelul ridicat al proteinei C-reactive Maetzel A. ș.a. (2004), Mahomed N. ș.a. (2005), Mehrotra C. ș.a. (2005) [115,116,119] .
Babiuc C. ș.a. (2008), Frank ș.a. (2010) menționează că [7,106], cu toate că multipli factori ce acționează asupra articulațiilor pot cauza osteoartroza, boala este rezultatul interacțiunii dintre factorii sistemici (vârsta, sexul, particularitățile etnice, factorii genetici, factorii nutriționali etc.) și locali (obezitatea, afectarea articulației, deformarea articulației, activități sportive etc.).
Unii cercetători, Лила A. (2003, 2007), Samuels J. (2008) [126,148] menționează că osteoartroza este cea mai frecventă suferință articulară și a doua cauză de invaliditate la persoanele trecute de 50 ani. Aceasta generează un impact economic enorm și transformă osteoartroza într-o adevărată problemă de sănătate publică. Incidența maladiei crește cu vârsta, fiind maximă între 55-75 ani. Deși datele statistice diferă de la un studiu la altul, în linii generale afectarea clinică apare la 0,1% dintre persoanele de 25-35 ani, la 10% dintre cei trecuți de 65 ani și 30% dintre cei ce au depășit vârsta de 75 ani.
Modificările radiologice apar la 1% dintre bolnavii cu vârsta între 25-35 ani, 30% dintre cei trecuți de 65 ani și 80% dintre persoanele de peste 75 ani, iar modificările anatomopatologice la nivelul cartilajului articular sunt identificate la toți decedații de peste 65 ani. În Marea Britanie, răspândirea coxartrozei cu St.Rg-III-IV, după Kellgren și Lawrence, în grupa de vârstă peste 55 de ani a constituit 8,4% la femei și 3,1% la bărbați. Reieșind din cercetările proprii, Цypкo B. (2004) [163], afirmă că osteoartroza apare după vârsta de 35 de ani la circa 50% din populație, iar după vârsta de 55 de ani la peste 80% din populație.
Conform datelor Centrului Național de Management în Sănătate, în Republica Moldova, în anul 2008, în baza datelor adresării la serviciile de asistență medicală primară, s-au înregistrat 35 842 cazuri de osteoartroză, dintre acestea 13 154 au fost cazuri noi, față de 22 295 de cazuri în 2002, dintre care 7 348 cazuri noi. Până la vârsta de 55 ani (la menopauză) boala are o incidență egală pe sexe, după această vârstă este de două ori mai frecventă la femei, cu excepția afectării articulației șoldului, singura considerată mai frecventă la bărbați Dawson J. ș.a. (2004) [103].
O evaluare corectă a frecvenței osteoartrozei numai după anamneză nu poate fi făcută, deoarece există și artroze simptomatic mute și doar o mică parte din bolnavii cu artroze consultă medicul din cauza suferințelor artrozice. O evaluare mai reală o dau studiile epidemiologice care arată că actualmente mai mult de 80% din persoanele trecute de 60 de ani au modificări artrozice în una sau mai multe articulații și 60% din bolnavii reumatici sunt artrozici, cu o capacitate de muncă limitată, fapt care conform cercetătorului Лила A.M. ș.a. (2003) [148] subliniază și importanța socioeconomică a artrozelor.
Investigația epidemiologică realizată de Arden N. (2006 [99] permite a concluziona că răspândirea osteoartrozei în populație constituie 6,43% și corelează cu vârsta, atingând valori maxime, 13,9%, la persoanele trecute de 45 de ani. Datele prezentate de Гopячeв Д. (2010) [145] denotă că femeile suferă de osteoartroză de două ori mai frecvent decât bărbații. S-a constatat că pentru osteoartroză este caracteristic modelul ereditar poligenic, ce reflectă caracterul polietiologic al afecțiunii. Astfel, frecvența osteoartrozei în familiile cu afecțiuni artrozice este de două ori mai mare decât în populație, riscul apariției osteoartrozei la persoanele cu defecte înnăscute ale aparatului osteoarticular este de 7,7 ori mai mare, iar la persoanele cu greutate corporală excesivă de 2 ori mai mare.
Multiple studii efectuate de Felson D. (2004), Rossignol M. (2005) [105,124] au demonstrat că ereditatea prezintă un factor major, îndeosebi în osteoartroza mâinii și generalizată, dar și a genunchiului și șoldului, cu toate că genele responsabile de afecțiunea în cauză nu au fost încă determinate. Candidate sunt, în primul rând, genele care codează colagenii și proteoglicanii, proteinele cele mai abundente în cartilaj, precum și genele asociate cu displaziile scheletice.
Maladiile osteoarticulare sunt caracteristice tuturor raselor umane, însă osteoartroza șoldului, mâinii și generalizată prevalează la populația europeană Jordan J. ș.a. (2007) [113].
Dieppe P. (2006) menționează că, până la momentul actual cauzele apariției maladiilor osteoarticulare nu sunt cunoscute. Presupunerea că maladia ar fi generată de o simplă uzură sau îmbătrânire a cartilajului nu a fost confirmată, ea fiind considerată astăzi o afecțiune cu polietiologie și polipatogenie Brandt K. ș.a. (2006, 2008), Samuels J. ș.a. (2008) [101,102,126].
Mai mulți cercetători Lafeber F. ș.a. (2006), Ayis S. ș.a. (2007), Thorstensson C. (2009) [114,100,129] au constatat că procesul degenerativ rezultă din interacțiunea complexă a factorilor extrinseci, intrinseci și genetici precum: predispoziție genetică, traumatisme, inflamația, factori biochimici, mecanici, de mediu, vârsta, carența microelementelor în organism. Artrozele pot fi considerate un rezultat al interacțiunii unor factori genetici (intriseci) cu factori de mediu (extrinseci).
Factorii nutriționali sunt tratați de unii savanți ca favorizanți ai dezvoltării osteoartrozei. S-a determinat că folosirea substanțelor oxidante la vârstă înaintată contribuie la apariția multor boli, inclusiv a osteoartrozei. În Framingham Knee Osteoartrhritis Cohort Study (2000) se relatează o reducere de trei ori a progresării manifestărilor radiologice de osteoartroză la persoanele ce folosesc doze mari și medii de vitamină C, față de cei ce au luat doze mici. Metabolismul osos normal depinde de vitamina D, scăderea concentrației tisulare a acestei vitamine D poate afecta răspunsul osos normal în osteoartroză, favorizând progresarea bolii. Unii autori consideră că concentrațiile crescute de vitamina D micșorează atât incidența, cât și progresarea coxartrozei Babiuc C. ș.a. (2008) [7].
Ciobanu E. ș.a. (2011) [19] menționează că, un rol important în dezvoltarea osteoartrozei revine, în special, senescenței și agresiunilor mecanice. Frecvența artrozelor crește cu vârsta. Trebuie însă făcută o deosebire netă între alterările determinate de îmbătrânirea fiziologică (cartilaj deshidratat, cu rezistență scăzută și vulnerabil la agresiunile mecanice) și leziunile artrozice favorizate de senescență. Artrozele nu prezintă un proces de uzură pasivă, ci un țesut viu, dotat cu un metabolism activ dar lent, susceptibil la procesele reparatoare. Lezarea structurilor de sprijin (ligamente, tendoane, meniscuri) poate accelera dezvoltarea de artroze în articulațiile supuse efortului.
Cele mai cunoscute teorii patogenice sunt descrise de autorul Лила A.M. (2003) [149]: teoria mecanică (exces de presiune exercitat pe un cartilaj normal) și teoria tisulară (cartilaj alterat biochimic, cu scăderea rezistenței la presiuni mecanice normale).
Diverși factori asociați cum ar fi suprasolicitările mecanice (profesionale, sportive, obezitatea), traumatismele, inflamațiile, starile psihice etc. pot influența în mare măsură tabloul clinic Sowers M. (2001) [128].
Factorii considerați că ar accelera progresarea bolii sunt: vârsta înaintată, obezitatea, afectarea artrozică generală sau multiarticulară, slăbirea musculară, prezența de cristale în articulație, solicitari mecanice vicioase necorectate, neuropatii periferice (diabet de lungă durată, alcoolism, tabagism etc.) Amin S. ș.a. (2007), Anandacoomarasamy A. ș.a. (2009) [97,98].
Cercetări recente Бeлeнький A.Г. (2004) [139] au evidențiat o legătură între osteoartroză și procesele patologice timpurii de depunere a pirofosfatului de calciu în articulații. S-a stabilit că cristalele de pirofosfat încep să se formeze în zona de cartilaj, care aderă direct la membrana de condrocite. Formarea și acumularea acestor cristale poate fi rezultatul creșterii nivelului local de calciu și schimbărilor în matricea pericelulară (proteoglicani și colagen) McAlindon T. ș.a. (2000), Reginster J. ș.a. (2001) [118,122]. Recentele progrese în patogenia moleculară au identificat factori potențial implicați în acest proces: caracteristicile morfologice tipice, mineralizarea timpurie a cartilajului în placa de creștere a oaselor, hipertrofia condrocitelor și accelerarea apoptozei Rosenthal A. (2000), Masudu I. (2004) [123,117].
În literatura de specialitate întâlnim mai multe clasificări a artrozelor. Păun R. (1999), Altman R. (2000), Haslett C. (2004) [96,136,70,121] menționează că artrozele pot fi primare (idiopatice) sau secundare. Autorii consideră că principalii factori de risc, care pot duce la instaurarea artrozei primare, pot fi: vârsta, sexul, traumatismele, ereditatea, grupurile etnice (de exemplu caucazienii sunt mai predispuși la dezvoltare a osteoartrozei decât asiaticii), deformațiile oaselor, factorii profesionali, stresul cronic, obezitatea, asocierea altor maladii, fungile, diverși alergeni, factorii de mediu, factorii alimentari Hunter D. ș.a. (2002) [111]. Artroza secundară apare în diverse condiții etiopatogenice, a căror cunoaștere este indispensabilă pentru diversificarea tratamentului în funcție de aceste condiții.
În dezvoltarea osteoartrozei prezintă interes și gradul de încordare fizică a persoanei, greutatea și dificultatea procesului de muncă. În urma unui studiu efectuat de Bалeeва T.X. și alții (2009) [141], muncitorii unei secții industriale acuzau un disconfort sporit al aparatului osteoarticular, 80% din muncitori s-au adresat cu dureri în articulațiile genunchiului, 75% în regiunea lombară și 75% în articulațiile mâinilor.
Hag I. ș.a. (2003), Holmberg S. ș.a. (2005) [109,110] menționează că, alt factor determinant în apariția osteoartrozei este obezitatea. Calcularea indicelui masei corporale este o metodă simplă și corectă de evaluare a gradului de obezitate, în concordanță cu recomandările Organizației Mondiale a Sănătății Peбpoв A.П. (2008), Чичаcoва H.B. (2010) [158,165].
Componentele principale ale cartilajului sunt: fibrele de colagen organizate într-o rețea de fire împletite în diferite direcții; condrocitele (alcătuiesc circa 0,1% din volum); substanța intermediară, ale cărei elemente principale sunt proteoglicanii, constituiți din polizaharide și proteine. Proteoglicanii au un rol important în reglarea balanței hidrosaline locale, conținutul de apă al cartilajului constituind circa 80% Babiuc C. ș.a. (2008), Babiuc C. (2010) [5,6]. În acest context, agentul patogenic al osteoartrozei pot fi nu atât sărurile durității totale a apei potabile, cât diverse complexe de microelemente cu care acestea corelează Mазаeв B.T. (2005) [150].
Procesul continuu de remodelare osoasă asigură adaptarea scheletului la schimbarea factorilor de mediu, stilului de viață, aportului și comportamentului alimentar, menținerea concentrației de calciu în fluidele extracelulare și repararea fracturilor microscopice și macroscopice. Când aportul de calciu biodisponibil din dietă este neechilibrat și procesele de absorbție sunt perturbate, resorbția osului prevalează asupra reconstrucției, ceea ce generează dereglări ale structurilor osoase și articulare – boli osteoarticulare Лила A.M. (2007) [148].
Aspecte ale calității vieții pacienților cu osteoartroză.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS), prin declararea perioadei 2000-2010 drept „Bone and Joint Decade”, scoate în evidență o problemă stringentă a medicinei la etapa actuală pe care o constituie afecțiunile osteoarticulare. Prognosticurile referitor la evoluția incidenței afecțiiunilor osteoarticulare atestă aprofundarea problemelor în secolul XXI, odată cu creșterea longevității populației.
În decursul vieții oamenii se află sub influența permanentă a unui spectru larg de factori ai mediului înconjurător – de la cei ecologici până la cei sociali. Toți acești factori acționează asupra stării de sănătate și calității vieții populației. Factorii, care acționează asupra stării de sănătate, pot fi grupați în patru componente: calitatea vieții, factorul genetic, mediul extern și însăși starea de sănătate a populației. Pe primul loc se plasează calitatea vieții, ea determinând majoritatea cazurilor de morbiditate. Pe locul doi se află starea mediului extern și intern. Factorul genetic se decelează în aproximativ, 20% din cazuri [107].
Deci, sănătatea este dependentă de calitatea vieții. După Ware J. ș.a. (2000) [131], calitatea vieții este un termin care transmite un sentiment general de bunăstare, inclusiv aspectele de fericire și satisfacție în viață ca un tot întreg. Unul dintre aspectele importante ale calității generale a vieții este sănătatea. Alte aspecte, care contribuie la calitatea vieții, includ locul de muncă, locuința, școala, vecinătatea, precum și aspecte ale culturii, valorilor, spiritualității. În totalitate, calitatea vieții cuprinde aspecte globale ale sănătății fizice sau psihice Lupulescu D. ș.a. (2008) [49].
Calitatea vieții este o caracteristică integrantă din diferite sfere ale funcționării umane, bazată pe percepția subiectivă și, în sensul medical, este întotdeauna asociată cu sănătatea. Este una dintre conceptele-cheie ale medicinii moderne, care permite o analiză a componentelor vieții umane, în conformitate cu criteriile Organizației Mondiale a Sănătății Ware J. ș.a. (2000), Aмиpджанoва B.H. (2008) [131,137].
Cercetarea igienică complexă a calității vieții, efectuată de Дьячeнкoва O. (2009), Etghen O. (2004) [104,146], a permis evidențierea unui șir de particularități legate de aspectele unor probleme, și anume: acțiunea factorilor social-habituali, profesionali, starea de sănătate, factorilor alimentari, de comportament etc.
SF-36® „Health Status Survey” (Short Form Medical Study) [131] este un instrument generic validat, un chestionar nespecific pentru aprecierea calității vieții, aplicat pe larg în SUA și țările Uniunii Europene. Se prezintă ca un indicator integru al funcționării fizice, psihologice, emoționale și sociale ale persoanelor, bazată pe percepția lor subiectivă. În scopul evaluării acesteia, în practica medicală a osteoartrozei este acceptată forma scurtă a studiului medical cu 36 de parametri.
Chestionarul SF-36 constă din 8 scale și evaluează două componente de bază: mintală și fizică. Componenta mintală include 4 scale: capacitatea de viață (CV), funcționalitatea socială (FS), funcționalitatea motorică emoțională (FME) și sănătatea mintală (SP). În componenta fizică, de asemenea, sunt patru scale: funcționalitatea fizică (FF), funcționalitatea motorică fizică (FMF), durerea (D) și sănătatea generală (SG). Scorul total reprezintă numărul maxim de puncte la ambele scale, care variază între 0 și 100 puncte, unde 100 reprezintă sănătatea deplină, iar scorul sub 50 puncte indică o calitate a vieții joasă.
Morbiditatea populației din Republica Moldova
după principalele clase de maladii.
A fost efectuat studiul morbidității populației din Republica Moldova în perioada 2004-2009, după formele nozologice incluse în Clasificarea Internațională a Maladiilor, revizia a 10-a OMS. În structura morbidității generale a populației din zonele de Centru, Nord și Sud ale republicii mai frecvent au fost înregistrate bolile aparatului circulator, respirator, digestiv, urogenital și sistemului osteoarticular [62].
Analizând structura morbidității în perioada 2004-2009 în Republica Moldova, am stabilit că osteoartroza ocupă locul șase, după indicele prevalenței, dintre cele mai prioritare clase de maladii, constituind 7%. Din totalul acestei grupe (M00-M99) de maladii 20% le revine cazurilor de osteartroză. Prin analogie, studiind și rata incidenței, se structurează practic același tablou al maladiei. Osteoartroza se menține pe a șasea poziție, cu o cotă de 15% din grupul de bază (M00-M99). Acest indice, demonstrează continuitatea apariției cazurilor noi de osteartroză, pe perioada 2004-2009.
Reieșind din scopul propus cercetării, am analizat indicatorii morbidității prin osteoartroză, în cele trei zone geografice ale republicii, după indicatorii principali ai sanatații populației: prevalență și incidență. Prevalența osteoartrozei a înregistrat o tendință de creștere în zona de Nord – 117,80/000 în anul 2009 față de 2004, unde rata a fost de 92,70/000, constituind în medie 102,2±4,40/000 cazuri de boală și formând 27,4% din morbiditatea grupului M00-M99. În zona Centru rata prevalenței prin artroze, deasemenea a fost în creștere alcătuind 116,60/000 în anul 2009 față de 2004, cu valoarea de 83,00/000. Prevalența medie fiind egală cu 92,5±5,4 la 10 mii persoane adulte. Și aici cota parte a artrozelor din grupul de bază constituie 22,8%. În zona de Sud, rata prevalenței prin artroză are o valoare mai nesemnificativă, însă și-a păstrat tendința de creștere de la 63,60/000 în anul 2004 până la 83,60/000 în 2009, prevalența medie fiind egală cu 71,6±3,3 cazuri la 10 mii de locuitori adulți, rata artrozelor fiind cu 3,4 puncte procentuale mai mare decât în zona Centru.
Incidența medie a osteoartrozei fiind diferită în perioada 2004-2009, media cărora reprezintă 30,0±1,1 în zona de Nord și formând 20,1% din incidența medie a grupului de bază. În zona Centru, incidența medie a fost egală cu 36,8±1,3 cazuri la 10 mii populație, constituie 16,1% din incidența medie a grupului M00-M99. În zona de Sud, incidența medie a fost de 29,0±1,0 și a fost cu 3,0 puncte procentuale mai mare decât în zona Centru.
Pentru o reprezentare mai amplă a informației relatate, am comparat grafic evoluția în timp a prevalenței pe zonele cercetate, care constată o tendință de majorare a morbidității înregistrate prin osteoartroză (figura 13).
Fig.13. Dinamica prevalenței prin osteoartroză a populației pe parcursul
anilor 2004-2009 și tendința înregistrată (la 10 mii locuitori).
În baza rezultatelor cercetării privind modificarea nivelului morbidității prin osteoartroză a populației adulte, am efectuat evaluarea legăturii dintre nivelurile extinderii maladiei în diferite intervale ale perioadei aflate sub observație. Tendința anuală de manifestare a osteoartrozei în regiunea de Nord este de 5,5371 cazuri la 10 mii populație adultă. Matematic, acest proces se exprimă prin următoarea ecuație:
Y=5,5371x+82,787
unde: Y – nivelul teoretic al morbidității, 5,5371 – coeficientul independent al ecuației,
x – numărul de ordine al anului pentru care se face pronosticul, 82,787 – gradul de modificare a nivelului morbidității. Statistic coeficientul de determinare indică faptul ca modelul echipat explică 91% din variabilitatea cazurilor de osteoartroză, astfel făcându-se posibilă o predicție cu un grad înalt de încredere.
Pronosticul morbidității populației, respectiv în zona Centru și de Sud, poate fi estimată cu o probabilitate de 80% și 93%. Creșterea anuală a cazurilor de boli prin osteoartroză la 10 mii persoane adulte, va fi cu 6,3714 pentru zona Centru și cu 4,1286 pentru zona de Sud.
Dinamica indicatorilor de morbiditate, la etapa dată a cercetării, este redată prin rata incidenței și tendința acesteia (figura 14), fiind influențată de complexitatea fenomenelor și evenimentelor naturale și artificiale în care se află omul. Schimbările cantitative, deseori reflectă impactul ambianței caracteristice unui teritoriu dat, înregistrând valori variate în fiecare an.
Fig.14. Dinamica incidenței prin osteoartroză a populației pe parcursul
anilor 2004-2009 și tendința înregistrată (la 10 mii locuitori).
Rezultatul acestei dezvoltări intense conduce la studierea dinamicii pe parcursul anilor, cu evidențierea particularităților specifice dependente de condițiile locale.
Particularitățile demografice ale populației rurale din Republica
Moldova ce se alimentează cu apă din surse subterane.
Un compartiment semnificativ al studiului nostru a fost realizat în baza chestionării persoanelor. Studiul demografic s-a axat pe criteriile: mediul de trai, gender, vârstă, locul de lucru și profesia, vechimea în muncă. În urma sintezei informației am obținut următorul raport procentual: din numărul total de persoane (1574) supuse cercetării – 56,0% au fost diagnosticate cu osteoartroză. Din Lot I (persoane care consumă apă cu duritatea totală ce depășește nivelul stabilit), rata bolnavilor constituie 57,14% în comparație cu Lot II persoane ce se alimentează cu apă cu duritate totală ce nu depășește nivelul stabilit), indicele procentual fiind de 49,11%.
După criteriul gender, contingența bărbați/femei s-a distribuit în felul următor – 554 bărbați vs 1020 femei. Dacă e să ne referim la zonele geografice ale republicii, atunci distribuția după criteriul gender, se prezintă astfel: în zona de Nord chestionării au fost supuși 12,7% bărbați și 24,3% femei, zona Centru – 17,2% bărbați vs 31% femei și în zona de Sud la întrebările cercetătorilor au răspuns 5,3% bărbați și respectiv 9,5% femei.
Un alt criteriu al studiului a fost vârsta. Osteoartroza este considerată o maladie a persoanelor de vârsta a treia, dar unele studii arată, că odată cu dezvoltarea progresului tehnico-științific și a societății, multe maladii au tendințe de a întineri. În această categorie de boli, se include și osteortroza. Studiul nostru a fost centrat pe categoria persoanelor trecute de 40 de ani, a căror vârstă medie a fost de 56,92±0,27 ani.
Aria răspândirii osteoartrozei după criteriul locul de lucru și profesia a fost foarte vastă. Astfel, de această maladie suferă persoanele de diferite specialități și profesiuni. Rata cea mai mare de afectare revine pensionarilor din ambele subloturi de bază – 44,1±1,36% (Lot I) și 42,6±3,23% (Lot II). Pe al doilea loc se plasează agricultorii cu rata 20,8±1,11% (Lot I) și 26,1±2,87% (Lot II). Din cauza multitudinii de factori (de mediu, profesionali, alimentari etc.) ce acționează asupra organismului agricultorilor frecvența apariției maladiei este mare. Pe locul al treilea se plasează lucrătorii din sfera medicală cu 11,5±0,87% (Lot I) și șomerii cu 9,6±1,93 % (Lot II).
Alt criteriu supus analizei a fost vechimea în muncă. La interpretarea acestor date s-a observat că în ambele loturi cercetate vechimea în muncă medie se încadrează în limitele 21-29 de ani. Acest criteriu denotă faptul, că la toate contingentele studiate vechimea de muncă a fost importantă și probabil poate fi privită ca un criteriu asociativ în instalarea osteoartrozei.
Caracteristica factorilor ce influențează evoluția osteoartrozei.
În etiologia osteoartrozei, printre factorii cauzali, sunt întâlniți și factorii de mediu. Cel mai frecvent, acești factori, sunt atribuiți anumitor categorii de lucrători, cum ar fi: agricultorii, muncitorii, fermierii etc. Dintre factorii mediului extern cei mai răspândiți sunt: temperatura mediului înconjurător, umiditatea și curenții de aer, care sunt considerați factori provocatori a osteoartrozei.
Analiza acestor date, a permis de a concluziona, că cel mai frecvent persoanele cercetate sunt expuse variațiilor de temperatură, a căror pondere depășește limita de 60%. Pe când suprarăcirile și variațiile de umiditate, sunt înregistrate de două ori mai puțin decât variațiile de temperatură.
Particularitățile aprovizionării cu apă potabilă a populației rurale.
Din datele chestionarului realizat în populație au fost cuantificate răspunsurile ce vizează sursa de alimentare cu apă potabilă. Toate răspunsurile au fost grupate în trei opțiuni: alimentarea cu apă potabilă din surse decentralizate, din surse centralizate și aprovizionare mixtă. În urma procesării informației despre sursele de alimentare cu apă s-a constatat că mai mult de 60% din populația rurală a Republicii Moldova este asigurată cu apă potabilă din surse subterane, ceea ce corespunde datelor din literatura de specialitate.
Din Lot I 582 (86,9±1,39%) bolnavi se alimentează cu apă din surse decentralizate. Circa de zece ori mai mică este rata persoanelor bolnave care sunt asigurate cu apă centralizat 59 (8,7±3,67%) și 79 (11,7±3,62%) dintre bolnavi se alimentează mixt. În Lot II, 92 (85,9±3,63%) bolnavi sunt asigurați cu apă din fântâni, 11 (10,3±2,16%) centralizat și 12 (11,2±1,1%) (p>0,05) mixt.
În regiunile rurale ale republicii predomină aprovizionarea cu apă din fântâni, cișmele, izvoare etc., ceea ce ne permite să presupunem că factorul hidric participă la instalarea osteoartrozei. Persoanelor afectate de osteoartroză le este caracteristică o perioadă mai mare de utilizare a apei din sursele subterane, în limitele 43-51 de ani.
Evaluarea igienică a calității apei potabile din sursele decentralizate.
Întrucât consumul apei cu o anumită compoziție chimică timp îndelungat poate influența morbiditatea prin unele afecțiuni în regiunile date Ciobanu E. (2009), Ciobanu E. ș.a. (2009), Ciobanu E. ș.a. (2011) [16,17,18], am considerat oportun să analizăm detaliat calitatea apei potabile din sursele decentralizate din localitățile rurale din cele trei zone geografice ale Republicii Moldova. Analiza fizico-chimică a apei potabile din sursele decentralizate a fost axată pe identificarea și cuantificarea indicatorilor calității apei. Astfel, am determinat concentrația ionilor de hidrogen (pH), compuși ai azotului (NO2-, NO3- și NH4+), oxidabilitatea, duritatea totală, temporară și permanentă, sulfații (SO42-), clorurile (Cl-), fierul (Fe2++Fe3+), fluoul (F), calciul (Ca2+), magneziul (Mg2+), ∑(Na+K), mineralizarea, reziduu fix, alcalinitatea, hidrocarbonații (HCO3-).
Rezultatul studiului nostru a evidențiat probleme referitoare la calitatea apei potabile, care în majoritatea cazurilor este necorespunzătoare în raport cu cerințele igienice. Specificăm, în această ordine de idei, indicii mineralizării apei. În diferite zone ale Republicii Moldova, calitatea apei potabile este diferită, cu predominarea unora din elementele minerale. Mineralizarea apei din Lot I în zona de Nord a constituit 1,6±0,01 – 1,9±0,08 g/dm3, Centru 1,6±0,06 – 2,5±0,05 și de Sud 1,8±0,03 – 1,9±0,08 g/dm3. În zona de Nord, Lot II, mineralizarea apei a variat în limitele 1,1±0,02 – 1,2±0,02 g/dm3, Centru 1,7±0,08 – 1,6±0,1 g/dm3. Sinteza materialului a arătat că atât persoanele bolnave, cât și cele sănătoase, folosesc apă potabilă bogată în sulfați, cloruri, hidrocarbonați, calciu și sodiu.
Sinteza datelor de laborator au arătat valori majore ale indicilor formatori ai mineralizării apei potabile în Lot I. Deoarece, nivelul durității apei potabile a servit drept criteriu de selecție, am analizat detaliat acest indice, cu implicarea componentelor lui de bază. Media durității totale în sublotul de bază din Lot I a constituit 20,7±0,34 mmol/dm3 (58,0 ºG), valoarea minimă fiind de 10 mmol/dm3 (28 ºG), iar cea maximă de 77 mmol/dm3 (215,6 ºG). În sublotul de control valoarea media a fost de 20,1±0,26 mmol/dm3 (56,3 ºG), iar limitele s-au plasat între 10-65 mmol/dm3 (28-182 ºG). În sublotul de referință media a fost de 16,2±0,32 mmol/dm3 (45,4 ºG) cu limitele cuprinse între 10,5 și 27 mmol/dm3 (29,4 și 75,6 ºG). În sublotul de bază din Lot II valoarea medie a durității totale a fost de 7,3±0,21 mmol/dm3 (20,4 ºG), limitele minime și maxime fiind cuprinse între 0,6 și 9,8 mmol/dm3 (1,7 și 27,4 ºG); în sublotul de control media a fost de 6,6±0,24 mmol/dm3 (18,5 ºG), cu limitele între 0,6-9,8 mmol/dm3 (1,7 și 27,4 ºG); în sublotul de referință media a constituit 8,7±0,30 mmol/dm3 (24,4 ºG), iar limitele minime și maxime fiind de 7,5-9,1 (21-25,5 ºG).
Unul din indicii principali ai mineralizării apei este reziduu sec. Depășiri ale nivelului normat au fost înregistrate în probele de apă din sublotul de bază 1708,3±23,71 și sublotul de control 1911,4±34,25 mg/dm3 din Lot I. In celelalte cazuri, abateri de la normă nu au fost depistate, valorile medii fiind de 1396,7±26,05 în sublotul de referință din Lot I, subloturile de bază, de control și de referință din Lot II – 1058,9±30,17; 928,4±16,46 și 823,0±0,01 mg/dm3.
Corelațiile dintre morbiditatea populației rurale
prin osteoartroză și factorii de mediu.
Studierea gradului de corelație dintre morbiditatea prin osteoartroză a populației rurale din republică, factorii mediului ambiental, factorii comportamentali și indicii stării de sănătate a organismului au pus în evidență existența unor legături puternice, medii și slabe. Drept exemplu, prezentăm imaginea celei mai semnificative ecuații conform corelației r=0,82, p<0,001, ecuația regresiei fiind: morbid = 4,94772 + 1,40198*durit. totală peste 10 mmol/dm3 (28 ºG) (R2=68,47) (figura 15). Această ecuație regresională indică că la creșterea nivelului durității totale a apei potabile cu o unitate în raport cu valoarea normată, numărul îmbolnăvirilor prin osteoartroză se mărește aproximativ cu 1,4 persoane. Coeficientul de determinare (R2) explică că morbiditatea prin osteoartroză este cauzată de variații ale valorilor durității totale a apei potabile din sursele decentralizate în aproximativ 68,5% din cazuri.
Fig. 15. Regresie liniară a interdependenței dintre duritatea totală și morbiditatea prin osteoartroză.
Legături corelative puternice au fost stabilite între nivelul morbidității și concentrațiile de calciu, magneziu și reziduu sec. Coeficientul de corelație a fost pozitiv și a constituit: r=0,71; 0,72; 0,78. În toate trei cazuri gradul de confidență a fost de 99,9%, notând o veridicitate statistică puternică conform testului ANOVA. De aici, odată cu creșterea nivelului indicilor responsabili de gradul de mineralizare a apei, crește numărul persoanelor afectate de osteoartroză. Cota influenței factorilor asupra morbidității s-a încadrat în intervalul 31,38<R2<52,60. Indici formatori ai gradului de mineralizare a apei, la care s-au depistat legături corelative medii cu nivelul morbidității, sunt: duritatea temporară, fierul, hidrocarbonații, duritatea permanentă, sulfații, pH, alcalinitatea, suma de sodiu și de potasiu, clorurile. Ponderea influenței factorilor asupra fenomenului a fost de 9,73<R2<45,58. Contribuția minimă (9,73%) de influență a durității temporare asupra morbidității, iar cea maximă (45,58%) a clorurilor. Gradul de acțiune a mineralizării, exprimat prin suma cationilor și anionilor, asupra morbidității a fost decelat printr-o relație corelativă medie (r=0,69, p<0,001). Astfel, odată cu creșterea gradului de mineralizare al apei potabile, crește numărul persoanelor bolnave, ceea ce este explicat în 48,43% din cazuri.
Evaluarea riscului osteoarticular la persoanele
ce se alimentează cu apă cu un nivel înalt al durității totale.
Calcularea riscului osteoarticular a devenit un test obligativ în serviciile de specialitate, dar și la nivelul medicinii de familie. Cu atât mai importantă devine această evaluare în relație cu frecvența factorilor de risc osteoarticular, prin care să se anticipeze șansele de a dezvolta evenimente osteoarticulare majore. Am analizat riscul apariței bolii osteoarticulare drept urmare a influenței facorului hidric, și anume nivelul durității totale al apei potabile din sursele decentralizate din localitățile rurale ale republicii (figura 16).
Fig. 16. Gradul de influență a RR al nivelului durității totale asupra morbidității prin OA.
La persoanele care utilizează apă potabilă cu un nivel înalt al durității totale (>10 mmol/dm3) riscul relativ de apariție a maladiei osteoarticulare este de 1,6 (95% IÎ: 0,31-1,69, p<0,001) ori mai mare decât la persoanele care utilizează apă potabilă cu un nivel al durității ce nu depășește 10 mmol/dm3, respectiv riscul relativ constituind 0,6 (95% IÎ: 0,21-0,89, p<0,001). Nivelul durității majorate în apa potabilă reprezintă un factor de risc redus în populația rezidentă, pe când nivelul mic al durității totale este tratat ca factor de protecție pentru populația rezidentă. Excesul riscului atribuibil în populație indică o cotă de 36 de cazuri de boală în situația excluderii riscului, sau 35,8% din riscul populației de a face osteoartroză poate fi eliminat dacă factorul de risc incriminat ar dispărea din populație, și anume, încetarea utilizării apei potabile cu un nivel înalt al durității totale. Deci, există o asociere pozitivă, semnificativă statistic, între factorul de risc și osteoartroză.
În scopul studierii factorilor de risc relevanți în dezvoltarea osteoartrozei s-a aplicat analiza discriminantă „pas cu pas”, ce constă în determinarea agresiunii diferitor factori prin acordarea de ponderi, după valoarea criteriului Wilks-Lambda (λ). Ponderea se calculează pentru fiecare factor de risc în parte. Efectuând analiza celor 31 de factori potențiali de risc cei mai informativi s-au dovedit a fi 10 factori. Utilizând analiza discriminantă „pas cu pas” am evidențiați cei mai semnificativi factori de risc după valoarea criteriului Wilks (tabelul 28).
Tabelul 28. Factorii de risc ai osteoartrozei determinați prin analiza discriminantă
Factorul de risc cu valoarea criteriului lui Wilks cea mai mare s-a dovedit a fi durata de utilizare a apei potabile din surse decentralizate de peste 50 de ani. Pe locul II s-a plasat HTA. Factorul ce ține de consumul redus de apă potabilă se află pe a III-a poziție, care este strâns legat de factorul de risc situat pe locul IV – duritatea totală a apei potabile >10 mmol/dm3 (28 ºG).
La fine, am estimat scorul cu ajutorul funcțiilor discriminante în baza clasificării observațiilor pe zonele geografice: Nord, Centru și Sud (tabelul 29).
Tabelul 29. Aranjarea zonelor geografice în funcție de factorii de risc a osteoartrozei
În tabelul 29 sunt prezentate scorurile obținute în rezultatul clasificării observațiilor conform modelului statistic stabilit. Conform celor 10 factori relevanți, 54,3% dintre observații au fost clasificate corect. Astfel, cea mai expusă la influența complexului de factori determinanți în geneza osteoartrozei este populația rurală din zona Centru, urmează populația din zona de Nord și cea de
Elaborarea măsurilor de prevenție a osteoartrozei.
Friptuleac Gr. ș.a. (2010) menționează că, concepția de bază a strategiei „Sănătate pentru toți” este ameliorarea sănătății populației și a mediului ambiant, realizarea căreia poate fi înfăptuită doar prin luarea de decizii la nivel de instituții responsabile [35].
În menținerea și ameliorarea stării de sănătate a populației cu maladii osteoarticulare, îndeosebi în profilaxia acestora, se recomandă implementarea unui complex de măsuri de prevenire, direcționat spre înlăturarea factorilor declanșatori și preîntâmpinarea apariției noilor cazuri de boală. Pentru realizarea complexului de măsuri de promovare a sănătății și profilaxie a maladiilor osteoarticulare la populația rurală din Republica Moldova este necesară conlucrarea:
1) Serviciului de Supraveghere de Stat a Sănătății Publice;
2) Serviciului de Asistență Medicală Curativă;
3) Administrației publice centrale și locale;
4) Reprezentanților altor ministere și departamente;
5) Membrilor familiei.
Activități ale Serviciului de Supraveghere de Stat a Sănătății Publice
La acest nivel sunt realizate activități statale în cadrul monitoringului socio-igienic de colectare continuă, analiză, interpretare și diseminare a informației referitoare la starea de sănătate a populației rurale și calitatea mediului ambiant care o determină. Specialiștii Centrelor de Sănătate Publică efectuează supravegherea igienică și epidemiologică de stat, preventivă și curentă, a condițiilor de mediu și habitat. În baza datelor obținute sunt identificate prioritățile, elaborate și implementate măsurile de profilaxie.
Medicii CSP vor colabora permanent cu medicii de familie, administrația publică locală, populația. Prin înfăptuirea măsurilor îndreptate spre educația pentru sănătate a populației, aceasta va fi familiarizată cu efectele negative provocate de parametrii necalitativi ai apei potabile, produselor alimentare, factorilor de mediu, regimul de muncă și odihnă. Prin urmare, populația va fi informată cu metodele de ameliorare a acțiunii nocive a factorilor necalitativi.
Activitățile principale efectuate de către medicii CSP în supravegherea igienică sunt :
supravegherea indicilor de sănătate a populației rurale (morbiditatea, invaliditatea, indicii biochimici, dezvoltarea fizică);
dezvoltarea și acoperirea localităților rurale cu rețea de apeducte cu apă calitativă;
crearea surselor de rezervă de alimentare cu apă și asigurarea protecției lor;
supravegherea igienică preventivă a construcției surselor de apă decentralizate (fântâni): alegerea corectă a terenului pentru construcție, expertiza igienică a proiectului de construcție, a materialelor folosite pentru construcție, supravegherea igienică a lucrărilor de construcție în corespundetre cu cerințele normativelor în vigoare, participarea la recepționarea obiectivelor;
studierea și descrierea condițiilor de funcționare a obiectivelor acvatice individuale și obștești: descrierea și evaluarea igienică a surselor de apă potabilă, pașaportizarea fântânilor;
evidențierea factorilor de risc: determinarea și evaluarea compoziției chimice (gradului de mineralizare) a apei potabile din sursele decentralizate, studierea și evaluarea alimentației populației și a factorilor de mediu, examinarea și evaluarea regimului de muncă și odihnă;
retehnologizarea aprovizionării sistemului de aprovizionare cu apă în centrele populate rurale, îndeosebi a celor cu ape supramineralizate și dure, prin construcția apeductelor de grup sau locale, asigurate cu uzine de apă sau cu instalații de producție industrială de capacitate redusă, de tratare a apei cu aplicarea tehnologiilor moderne de demineralizare, dedurizare, defierizare, defluorizare în cazurile necesare sau conectarea acestor localități la sistemele de apeduct ale urbelor după extinderea lor;
elaborarea măsurilor profilactice și familiarizarea populației rurale cu factorii de risc: elaborarea bucletelor, colaborarea cu mass-media, întruniri cu populația rezidentă;
investigarea sanitaro-chimică sistematică a surselor de apă decentralizate, dacă calitatea acestora nu corespunde cerințelor igienice, atunci se i-au măsuri privind admisibilitatea utilizării acestor surse în scop potabil și menajer;
elaborarea unui set de recomandări pentru activitățile medicului de familie.
Activități ale serviciului de asistență medicală curativă
activitățile la nivel de asistență medicală primară (medic de familie) sunt realizate la nivelul centrelor medicilor de familie, unde se acordă o atenție sporită evidențierii stărilor premorbide, diagnosticului precoce și tratamentul stărilor morbide. Medicii de familie vor colabora cu medicii CSP în cadrul monitoringului socio-igienic, vor elabora recomandări concrete de îmbunătățire a condițiilor igienice de mediu, vizând următorii indicatori:
evidențierea și evaluarea factorilor de risc ambientali;
evidențierea și evaluarea factorilor de risc din curte și din stradă: evaluarea locului amplasării sursei de apă, posibilității poluării sursei de apă, corectitudinii amplasării locuinței, WC-ului, ocolului pentru vite, etc. față de fântână, evaluarea posibilităților de poluare a pânzei freatice (stocuri, compost);
obținerea caracteristicii fântânilor: tipul și materialul de construcție, prezența acoperișului și a capacului, jgheabului de scurgere, starea sanitară a terenului adiacent;
activități intersectoriale între medicii de familie și specialiștii CSP: realizarea unui schimb continuu de informații privind indicii stării de sănătate (morbiditatea,invaliditatea) și calitatea factorilor de mediu (apă, produse alimentare), în conformitate cu rezultatele investigațiilor efectuate de CSP, elaborarea activităților și deciziilor comune privind profilaxia maladiilor osteoarticulare;
chestionarea populației rurale în vederea: acuzelor privind starea de sănătate, simptomele caracteristicile maladiilor osteoarticulare, indicii tensiunii arteriale, istoricul sănătății familiei, tabagismul, durata utilizării apei din surse decentralizate, cantitatea de apă utilizată zilnic, acțiunea factorilor de mediu, predilecțiile alimentare;
crearea condițiilor favorabile pentru un mod sănătos de viață în condiții climaterice specifice, utilizarea zilnică a unei cantități de apă peste 3 litri cu o mineralizare medie, prevenirea obezității prin monitorizarea greutății corporale individuale și alimentare echilibrată, combaterea sedentarismului;
depistarea surselor decentarlizate de apă potabilă ce nu corespund cerințelor igienice după gradul de mineralizare, inclusiv duritatea totală în exces. În condițiile lipsei altor surse de apă de calitate bună, organele abilitate sunt informate asupra faptului că populația rurală este supusă influenței nefavorabile și prezintă „grupul de risc” în privința osteoartrozei;
confirmarea diagnosticului de osteoartroză la populația rezidentă: prin colectarea acuzelor, identificarea antecedentelor personale și familiale, examenul obiectiv, inclusiv de laborator, efectuarea investigațiilor funcționale și radiologice, evaluarea severității bolii, elaborarea programului de tratament, asigurarea cu medicamente compensate;
îndreptarea la un consult specializat în ambulatoriu sau staționar;
activități de promovare a sănătății și educația pentru sănătate: prevenirea apariției maladiei osteoarticulare, diagnosticarea precoce a stărilor premorbide în cadrul examenelor profilactice;
persoanele afectate de osteoartroză vor beneficia de sprijinul și ajutorul cadrelor medicale cu scopul elaborării unui complex de exerciții fizice individualizate;
activități la nivel consultativ al CMF și specializat municipal sau republican: evidențierea semnelor clinice precoce în cazuri de îmbolnăvire, efectuarea investigațiilor de laborator și instrumentale ale bolnavilor, confirmarea diagnosticului și a severității bolii, elaborarea unui tratament individualizat în cazul acutizării bolii, modificarea tratamentului în funcție de factorii cauzali, consultarea specialiștilor de profil în evidențierea și tratamentul maladiilor asociate, prevenirea complicațiilor, familiarizarea personalului medical cu recomandările metodice despre prevenirea maladiilor cronice;
activități la nivel de staționar raional/municipal și republican specializat: examinarea clinică aprofundată în cazul patologiilor acute și cronice, tratarea complicațiilor cu utilizarea realizărilor medicinii contemporane, evaluarea și efectuarea tratamentului concomitent al maladiilor asociate, tratamentul conform standardelor și protocoalelor contemporane și necesităților individuale, elaborarea planului de supraveghere a stării de sănătate în dinamică, propagarea respectării indicațiilor de prevenție terțiară, activități de promovare a sănătății și educație pentru sănătate sub aspectul comportamentului bolnavului și realizarea calitativă a tratamentului, realizarea recuperării în secții specializate și stațiuni balneare, expertiza vitalității și aprecierii gradului de invalidizare, elaborarea recomandărilor de activitate a asistenței medicale la diferite niveluri pentru populația cu maladia cronicizată, organizarea manifestărilor științifico-practice locale, naționale;
efectuarea examenelor medicale preventive și periodice în corespundere cu Ordinul MS nr.132 din 17 iunie 1996 „Privind examenele medicale obligatorii la angajare în muncă și periodice ale lucrătorilor care sunt supuși acțiunii factorilor nocivi și nefavorabili”, cu scopul diagnosticării stărilor osteoarticulare premorbide și morbide.
Activități ale administrației publice centrale și locale
activități ale administrației publice centrale: armonizarea bazei legislative naționale cu cea europeană referitoare la ameliorarea condițiilor de muncă și de trai, fortificarea stării de sănătate a populației rurale, inițierea și finanțarea programelor naționale de dezvoltare a sectorului rural, asigurarea materială a populației și monitorizarea tuturor etapelor de construcție și exploatarea a surselor de apă, asigurarea localităților rurale cu cadre medicale, instruirea și perfecționarea cadrelor medicale de familie, cu orientarea spre activitatea profilactică pe parcursul a 50-60% din timpul de lucru, conlucrarea obligatorie a Ministerului Sănătății, Ministerului Educației, Ministerului Mediului, Ministerului Construcțiilor și Amenajării Teritoriului, Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare, Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei în promovarea sănătății și profilaxiei maladiilor în spațiul rural
activități ale administrației publice locale: consolidarea partenerilor pentru conlucrarea intersectorială în problema promovării sănătății și profilaxiei maladiilor osteoarticulare, inițierea programelor locale de dezvoltare a localităților rurale, de fortificare a stării de sănătate. Fiecare unitate administrativă locală va elabora o politică și strategie clară în privința prevenirii maladiilor osteoarticulare, coordonarea activităților persoanelor fizice și juridice în realizarea măsurilor de asigurare a sănătății publice, asigurarea condițiilor și serviciilor sigure pentru protecția calității apei potabile, salubrizarea și igienizarea teritoriului din preajma surselor de apă.
Activități ale reprezentanților altor ministere și departamente
Respectarea legislației sanitare în vigoare referitoare la protecția mediului ambiant, realizarea hotărârilor factorilor de decizie ai Serviciului de Supraveghere de Stat a Sănătății Publice, informarea Serviciului de Supraveghere de Stat a Sănătății Publice cu privire la situațiile excepționale ce periclitează sănătatea populației, crearea condițiilor pentru desfășurarea măsurilor de prevenire a maladiilor, asigurarea instruirii igienice a populației rurale privind profilaxia maladiilor osteoarticulare.
Activități ale membrilor de familie
Excluderea factorilor de poluare a surselor de apă potabilă, promovarea unui mod de viață sănătos prin excluderea obiceiurilor dăunătoare, folosirea în alimentație a apei calitative, organizarea alimentației echilibrate din punct de vedere cantitativ și calitativ, punerea accentului pe o alimentație dietetică, cu excluderea aditivilor alimentari, condimentelor, excesului de sare etc, respectarea regimului rațional de muncă și odihnă, expunerea minimă la factorii de mediu nefavorabili, respectarea prescripției medicului pentru tratamentul profilactic și al acutizării maladiei.
Concluzie
Existența unor corelații puternice dintre morbiditate și duritatea totală a apei (r=0,82, p<0,001), alimentarea cu apă din surse decentralizate (0,94, p<0,001), durata consumului de apă potabilă din surse decentralizate mai mult de 20 de ani (0,94, p<0,001) implică, în mod evident, cazualitatea dintre variabilele supuse analizei.
Interrelațiile corelative stabilite între morbiditatea prin osteoartroză și indicii calității apei potabile s-au încadrat în diapazonul 0-0,9, ceea ce denotă faptul că morbiditatea este determinată și de acțiunea altor factori, pe lângă cel hidric.
S-a decelat dependența morbidității prin osteoartroză de calitatea apei potabile, factorii alimentari și cei comportamentali, ceea ce indică necesitatea elaborării unui complex de măsuri direcționate spre înlăturarea lor.
Din mulțimea de factori nocivi, pe primele locuri din ierarhia factorilor de risc cercetați, se situează durata de utilizare a apei potabile din sursele decentralizate (>50 de ani), HTA, consumul apei potabile până la 1,5 litri pe zi și nivelul înalt al durității totale (>10 mmol/dm3), care reprezintă mecanisme de declanșare a osteoartrozei.
Riscul relativ semnificativ în declanșarea osteoartrozei al duratei de utilizare a apei potabile din surse decentralizate >50 de ani a constituit RR-2,6; p<0,001, al HTA RR-2,8; p<0,001, al utilizării apei potabile mai puțin de 1,5 litri pe zi RR-1,4; p<0,001, al nivelului mare al durității totale a apei potabile >10 mmol/dm3 RR-1,6; p<0,001.
Studiul a finalizat cu elaborarea și implementarea unui complex de măsuri utile medicilor de familie, medicilor specialiști și medicilor-igieniști. Rezultatele studiului sunt recomandate pentru a fi utilizate în practica asistenței medicale primare, specializate și CSP.
Printre problemele de mediu cu influențe asupra morbidității populației prin boli cronice netransmisibile o importanță majoră au particularitățile sanitaro-chimice ale apei pentru consum uman. Apa este un constituent fundamental și indispensabil organismului uman. Ea are o compoziție chimică foarte variată. Pe lângă elemente naturale apa conține și substanțe poluante. Unele dintre acestea pot fi nocive la depășirea concentrației maximal admisibile (CMA), altele creează probleme de sănătate la concentrații foarte mici (fluor, iod) sau pot dăuna la orice concentrație (metalele grele).
Unele elemente chimice din compoziția apei sunt indispensabile organismului în anumite cantități – calciul, potasiul, iodul, etc. Atât lipsa cât și excesul acestor bioelemente pot avea efecte nedorite asupra sănătății.
Analiza publicațiilor științifice internaționale și naționale, a arătat că tema abordată de noi are o semnificație indiscutabilă. Datele statistice publicate în Republica Moldova, atestă o creștere a morbidității prin maladii ale aparatului osteoarticular. Până în prezent s-au efectuat unele cercetări, preponderent clinice, în care s-a încercat punerea în evidență a factorilor cauzali. Însă referințele bibliografice cu privire la rolul modului de viață și factorilor de mediu (alimentarea cu apă potabilă echilibrată din punct de vedere salin, caracterul alimentație etc.) în etiologia și profilaxia bolii sunt fragmentare și nu poartă caracter convingător.
Până la ora actuală, în Republica Moldova nu s-a realizat nici un studiu complex cu privire la morbiditatea osteoarticulară a populației din mediul rural, care se alimentează cu apă din surse decentralizate. Lipsesc date despre corelația dintre indicii stării de sănătate și factorii ce ar condiționa osteoartroza. Nu s-a evaluat riscul dezvoltării acestor maladii în funcție de gradul de agresivitate al factorilor de mediu. Nu s-au elaborat măsuri de profilaxie direcționate spre ameliorarea condițiilor de trai, precum și spre prevenirea maladiilor osteoarticulare.
Progresele înregistrate în igienă, efectele măsurilor igienice, îmbunătățirea nivelului de trai, prevenția toate aceste aspecte sunt mult mai importante decât aportul noilor medicații în evoluția favorabilă a osteoartrozei.
În structura morbidității generale a populației din cele trei zone ale republicii sunt mai des înregistrate bolile aparatului circulator, respirator, digestiv, urogenital și osteoarticular. Morbiditatea prin bolile aparatului osteoarticular prezintă valori ridicate în toate zonele. Conform datelor din literatura de specialitate, factorii cauzali ai acestor maladii sunt cei de mediu (alimentari, hidric, mediului de muncă, habitual etc.), precum și cei genetici, de constituție, metabolici, genderul, vârsta ș.a. Pentru stoparea expansiunii acestor maladii este oportun de a examina și de a identifica cauzele, și de a elabora și implementa măsuri de profilaxie.
Întrucât la grupurile profesionale studiate condițiile de muncă diferă vădit de la grup la grup, deducem, că de dezvoltarea osteoartrozei sunt responsabili alți factori de mediu comuni pentru toate grupurile profesionale. La studierea contingentelor după vechimea de muncă s-a constatat că aceasta poate fi privită ca un criteriu asociativ în instalarea osteoartrozei.
Analiza generală a 880 pacienți cu osteoartroză, din lotul de studiu, a arătat o predominare a femeilor, vârsta medie fiind de 56,9±0,37 ani, iar durata bolii joasă – 23,02±0,66 luni. Menționăm că cele mai multe persoane bolnave la momentul cercetării aveau vârsta aptă de muncă, cuprinsă în limitele 40 – 62 ani (75,8%), iar 6% din pacienți cu osteoartroză de vârsta pensionară continuau să lucreze.
Indicii calității vieții la pacienții cu osteoartroză de sex feminin s-au dovedit a fi inferiori în comparație cu pacienții de sex masculin. Cu înaintarea în vârstă indicii calității vieții scad sub 50 de puncte convenționale. De asemenea, pentru osteoartroză este caracteristică afectarea componentei fizice, scorul final în majoritatea cazurilor fiind sub 50 de puncte. Menționăm, că scorul final s-a dovedit a fi mai mare de 50 de puncte la persoanele cu vârsta cuprinsă între 35 și 54 de ani.
Cu toate că testele de laborator clinice și biochimice nu prezintă modificări esențiale în osteoartroză, am evidențiat unele particularități în tabloul sanguin al persoanelor incluse în studiu. Astfel, cele mai frecvente devieri de la normă, îndeosebi cu tendință de instalare a formelor anemice în organism, s-au înregistrat la persoanele ce se alimentează cu apă din sursele decentralizate cu un nivel înalt al durității totale.
În tabloul urogramei, cel mai expresiv indice a fost pH urinei. În ceea ce privește reacția urinei, aceasta a fost preponderent alcalină, cu un raport procentual superior față de reacția acidă a urinei. De asemenea, a fost evidențiată o trăsătură specifică maladiei date, și anume predominarea femeilor față de bărbați.
Aprovizionarea cu apă a persoanelor rezidente din fântâni, cișmele, izvoare etc. predomină față de alte sisteme de asigurare cu apă potabilă. Cota parte a bolnavilor de osteoartroză, care folosesc în alimentație apă potabilă din surse subterane, este net superioară (86,9%) celorlalte categorii de persoane. Aceasta permite de a presupune că factorul hidric participă la instalarea afecțiunii. Persoanele afectate de osteoartroză consumă apă din surse subterane pe o perioadă de 43-51 de ani. O trăsătura predominantă pentru bolnavii de osteoartroză este utilizarea apei în scop potabil preponderent în cantitate de la 1,5 până la 3 litri.
Rezultatele avizării igienice a surselor de apă potabilă din cele trei zone au relevat o situație sanitaro-igienică satisfăcătoare în majoritatea situațiilor. Rezultatul studiului nostru a evidențiat probleme referitoare la calitatea apei potabile, care în majoritatea cazurilor este necorespunzătoare în raport cu cerințele igienice. Specificăm, în această ordine de idei, indicii mineralizării apei. În diferite zone ale Republicii Moldova, calitatea apei potabile este diferită, cu predominarea unora din elementele minerale. Mineralizarea apei din Lot I în zona de Nord a constituit 1,6±0,01 – 1,9±0,08 g/dm3, Centru 1,6±0,06 – 2,5±0,05 și de Sud 1,8±0,03 – 1,9±0,08 g/dm3. În zona de Nord, Lot II, mineralizarea apei a variat în limitele 1,1±0,02 – 1,2±0,02 g/dm3, Centru 1,7±0,08 – 1,6±0,1 g/dm3. Sinteza materialului a arătat că atât persoanele bolnave, cât și cele sănătoase, folosesc apă potabilă bogată în sulfați, cloruri, hidrocarbonați, calciu și sodiu.
Existența unor corelații puternice dintre morbiditate și duritatea totală a apei (r=0,82, p<0,001), alimentarea cu apă din surse decentralizate (0,94, p<0,001), durata consumului de apă potabilă din surse decentralizate mai mult de 20 de ani (0,94, p<0,001) implică, în mod evident, cazualitatea dintre variabilele supuse analizei.
Interrelațiile corelative stabilite între morbiditatea prin osteoartroză și indicii calității apei potabile s-au încadrat în diapazonul 0-0,9, ceea ce denotă faptul că morbiditatea este determinată și de acțiunea altor factori, pe lângă cel hidric.
Din mulțimea de factori nocivi, pe primele locuri din ierarhia factorilor de risc cercetați, se situează durata de utilizare a apei potabile din sursele decentralizate (>50 de ani), HTA, consumul apei potabile până la 1,5 litri pe zi și nivelul înalt al durității totale (>10 mmol/dm3), care reprezintă mecanisme de declanșare a osteoartrozei.
Riscul relativ semnificativ în declanșarea osteoartrozei al duratei de utilizare a apei potabile din surse decentralizate >50 de ani a constituit RR-2,6; p<0,001, al HTA RR-2,8; p<0,001, al utilizării apei potabile mai puțin de 1,5 litri pe zi RR-1,4; p<0,001, al nivelului mare al durității totale a apei potabile >10 mmol/dm3 RR-1,6; p<0,001.
Studiul a finalizat cu elaborarea și implementarea unui complex de măsuri utile medicilor de familie, medicilor specialiști și medicilor-igieniști. Rezultatele studiului sunt recomandate pentru a fi utilizate în practica asistenței medicale primare, specializate și CSP.
BIBLIOGRAFIE
Aga A., Eremia P., Mardari G. ș.a. Cu privire la calitatea apei din fântânile raionului Hîncești. În: Materialele congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 70-72.
Ailoaiei I., Șatcovschi V., Chicerman U. Calitatea apei potabile în raport cu starea de sănătate a populației în teritoriul raionului Glodeni. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 81-83.
Akulov K.., Buștuev K.. Igiena comunală. Chișinău, ed.Lumina, 1992, 432 p.
Alexa Lucia. Curs de igienă. Iași, 1994, 384 p.
Arapu V. Sănătatea și starea mediului de existență. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 15-18.
Babiuc C. Reumatologie clinică. Chișinău: FEP Tipografia Centrală, 2010. 329 p.
Babiuc C., Dumbrava V. Medicina internă. vol II. Chișinău: CEP Medicina, 2008. 748 p.
Bahnarel I., Ostrofeț Gh., Groza Lili. Igiena generală. Vol.1, Chișinău, 2013, 362 p.
Borzac I., Mogorean F., Coșman I. ș.a. Starea alimentării cu apă potabilă a populației raionului Soroca. În: Mater. cong. VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM. Chișinău: 2008, p. 98-100.
Brăiescu I. Evaluarea morbidității prin colelitiază, renolitiază, osteoartroză și osteopatii în dependență de duritatea apei din fântâni. În: Mater. congresului V al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM. Chișinău, 2003, p.40-41.
Brăiescu I. Rolul durității apei din fântâni în apariția îmbolnăvirilor prin colelitiază, renolitiază, osteoartroze și osteopatii. În: Optimizarea supravegherii epidemiologice la nivel de teritoriu rural. Mat. simpozionului pr.-șt. Edineț, 2000, p. 97-100.
Bumbu I., Bumbu I., Vîrlan L. Controlul și monitoringul mediului. Chișinău, 2006. 56 p.
Burtică G., Negrea A., Micu D. ș.a. Poluanții și mediul înconjurător. Timișoara: Ed. Politehnica, 2005. 216 p.
Calmâc I. Influența calității apei de băut asupra nivelului morbidității prin litiază urinară în unele localități din raionul Căușeni. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 84-85.
Cebanu S., Vasilache N., Băbălău V. ș.a. Evaluarea igienică a calității apei din sursele de profunzime ale unor localități din mun. Chișinău. În: Anale științifice, ed. XI, vol.2, Chișinău, 2010, p. 84-89.
Ciobanu E. Compoziția chimică a apei potabile și morbiditatea prin maladii osteoarticulare: abordare teoretică. În: Anale Științifice ale USMF „Nicolae Testemițanu”. Chișinău, 2011, vol. 2, p. 107-112.
Ciobanu E. Compoziția chimică a apei în contextul bolilor osteoarticulare. În: Sănătatea Publică, Economie și Management în Medicină, 2009, nr. 2, p. 43-46.
Ciobanu E., Lupu S., Pistriuga A. Analiza comparativă a calității apei din raioanele Edineț și Leova. În: Anale științifice, ed. X, vol.2, Chișinău, 2009, p. 114-118.
Ciobanu E., Mazur-Nicorici L., Ostrofeț Gh. ș.a. Factorii de risc în etiologia morbidității prin maladii osteoarticulare. În: Sănătatea Publică, Economie și Management în Medicină. Chișinău, 2011, nr. 1, p.32-34.
Ciobanu E., Necrasova A. Caracteristica igienică a apei potabile din regiunea de sud a Republicii Moldova. Raionul Taraclia. În: Anale științifice, ed.X, vol.2, Chișinău, 2009, p. 118-121.
Cotorcea A., Cebanu S., Soroceanu I. Evaluarea igienică a calității apei din fântânile raionului Briceni. În: Mater. conf. șt.-prac. cu participare internațională. CMP Chișinău trecut, prezent și viitor. Chișinău, 2009, p. 100-103.
Curșeu D. Mediul și sănătatea – optimism sau pesimism? Cluj-Napoca: editura medicală universitară „Iuliu Hațieganu, 2006. 265 p.
Dăscălița E. Cercetarea prezenței nitriților și nitraților în unele elemente de mediu din județul Neamț. Rezumatul tezei de dr. șt. medicale. Iași: Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr.T.Popa”, 2010. 39 p.
Diaconu D. Studiul fizico-chimic al unor surse de apă potabilă din Moldova cu implicații sanitare și farmaceutice. Rezumatul tezei de dr. șt. medicale. Iași: Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr.T.Popa”, 2009. 33 p.
Ețco C. Managementul în sistemul de sănătate. Chișinău: Editura EPIGRAF, 2006. 862p.
Friptuleac Gr. Igiena mediului. Vol.I, Chișinău, CEP Medicina, 2012, 242 p.
Friptuleac Gr. Problemele de sănătate ale populației determinate de factorii de mediu în RM. În: Mater. conf. naționale. Sănătatea în relație cu mediul. Chișinău, 2010, p. 5-11.
Friptuleac Gr. Evaluarea igienică a factorilor exogeni determinanți în geneza litiazei urinare și elaborarea măsurilor de prevenție a ei. Teza de dr. hab. în șt. med. Chișinău, 2001. 298 p.
Friptuleac Gr. Evaluarea igienică a mineralizării apei potabile utilizate de bolnavii de litiază urinară. În: Analele științifice ale USMF „N. Testemițanu”. Chișinău, 2000, vol. 2, p. 76-81.
Friptuleac Gr. Factorii de risc din mediu și sănătatea populației. În: Mater. conf. șt.-pr., Chișinău, 2010, p. 5-11.
Friptuleac Gr., Alexa L., Băbălău V. Igiena mediului. Chișinău: Știința, 1998, 360 p.
Friptuleac Gr., Bernic V. Particularitățile zonale ale calității apei din sursele locale folosite în scop potabil de către copiii din sectorul rural. Buletinul Academiei de științe a Moldovei. Științe Medicale. 2013, nr.5(41), p.110-114. Igiena mediului. Vol.1, Chișinău, 2012, 243 p.
Friptuleac Gr., Bernic V., Lupu M. ș.a. Particularitățile morbidității populației din localitățile adiacente r. Prut. În: Anale Științifice, vol. 2, Chișinău, 2011, p.112-115.
Friptuleac Gr., Moroșan R. Activități intersectoriale de promovare a sănătății și profilaxie a maladiilor în sectorul rural. În: Analele științifice ale USMF „N. Testemițanu”. Chișinău, 2010, vol.2, p. 61-65.
Friptuleac Gr., Șalaru I., Bernic V. Estimarea impactului calității apei poatbile asupra stării de sănătate a copiilor. Chișinău, 2013, 315 p.
Friptuleac Gr., Tcaci E., Dobreanschi I. ș.a. Evaluarea igienică a calității apei potabile, folosită de către bolnavii de litiază urinară din jud. Chișinău. În: Mater. Congresului V al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din republica Moldova. Chișinău, 2003, vol. I, p. 97-102.
Gabovici R., Poznanschi S, Șahbazean G. igiena. Chișinău, 1991, 263 p.
Goncear L. Calitatea apei din fântâni și eventualul impact asupra sănătății populației. În: Cronica Medicinii Preventive, Chișinău, 2009, nr.2(02), p. 8-10.
Goreaceva N. Calitatea apelor freatice în bazinul râului Bîc. În: Organizația Obștească de Informare și Instruire Ecologică „TERRA NOSTRA”. http://www.eco-tiras.org/materials/95-96.pdf
Goreaceva N., Gladchi V. Apa și sănătatea. Chișinău, 2002. 35 p.
Granaci B. Rezultatele sanitaro-epidemiologice ale implementării programului securității apei – 2007 în raionul Strășeni. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din Republica Moldova, 2008, p. 19-26.
Grigheli Gh. Calitatea apei potabile în zona Moldovei centrale. În: Rezumatele comunicărilor celei de a treia conferințe internaționale șt.-practice. Apele Moldovei, Chișinău, 1998, p. 73-74.
Groppa L. Osteoartroza. În: Actualități în medicina internă. Chișinău, 2006, p. 139-163.
Groza L., Migali L. Igiena. Chișinău, 1994, 250 p.
Hotărârea cu privire la instituirea Sistemului informațional automatizat „Registrul de stat al apelor minerale naturale, potabile și băuturilor nealcoolice îmbuteliate” nr. 934 din 15.08.2007. Anexa nr.2 Norme sanitare privind calitatea apei potabile. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 24.08.2007, nr. 131-135/970.
Laza V., Ionuț C. Sănătatea mediului –context și provocare. Cluj-Napoca: editura medicală universitară „Iuliu Hațieganu”, 2001, p. 144-147.
Legea Republicii Moldova nr.440 din 27.04.1995 cu privire la zonele și fîșiile de protecție a apelor rîurilor și bazinelor de apă.
Legea republicii Moldova nr.ID-XVI din 03.02.2009 privind Supravegherea de Stat a Sănătății Publice („Monitorul Oficial” nr. 67/183 din 03.04.2009).
Lupulescu D., Fulga M., Iancu M. Factorii alergizanți prezenți în mediul de locuit. În: Revista de igienă și sănătate publică. România, 2008, vol. 58, nr. 1, p. 22-27.
Mănescu S., Dumitrache S., Cucu M. Igiena. Chișinău, 1993, 400 p.
Manole V. Realizarea programului asigurării securității apei potabile în raionul Râșcani. În: Mater. congr. VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 86-88.
Manole V. Unele aspecte ale calității apei din fântânile de mină din localitățile raionului Râșcani. În: Materialele congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 94-95.
Minea E. Protecția mediului – note de curs. Cluj-Napoca, 2007. 62 p.
Moraru Gh. Cu privire la impactul antropogen asupra calității apelor freatice din RM. În: Mater. congr. VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 41-49.
Muntean C. Controlul calității apelor subterane. În: Buletinul AGIR, nr.3, 2009, Timișoara, p.38-43.
Obreja G., Opopol N. Consecințele epidemiologice ale calamităților naturale în republica Moldova. Lucrările conferinței „Poluarea mediului și sănătatea”, Chișinău, 1995, 160 p.
Opopol N. Elaborarea principiilor de funcționare și de organizare a monitoringului ecologo-igienic în Republica Moldova. Chișinău, 1999. 76 p.
Opopol N. Impactul apei din fântânile de mină asupra sănătății populației. În: Revista Apelor, nr.6, Chișinău, 2009, p. 13-16.
Opopol N. Sănătatea în relație cu mediul ca element indispensabil al politicii naționale în domeniul sănătății. În:Mat.conf. șt.-pr. Sănătatea în relație cu mediul,Chișinău,2000, p.15-25.
Opopol N., Russu R. Sănătatea mediului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 108 p.
Ostrofeț Gh. Curs de igienă. Chișinău, 1998, 320 p.
Ostrofeț Gh., Ciobanu E. Unele aspecte igienico-epidemiologice ale morbidității populației Republicii Moldova în relație cu factorii de mediu. În: Sănătatea Publică, Economie și Management în Medicină. Chișinău, 2010, nr. 4, p. 30-31.
Ostrofeț Gh., Bahnarel I., Corețchi L. ș.a. „Igiena radiațiilor”. Chișinău, 2009, 398 p.
Ostrofeț Gh., Ciobanu E., Groza L. ș.a. Studiul compoziției chimice a apei din fântânile de mină din zonele rurale ale Republicii Moldova. În: Anale Științifice ale USMF „Nicolae Testemițanu”. Chișinău, 2011, vol. 2, p. 102-107.
Ostrofeț Gh. Igiena. Chișinău, 1994, 350 p.
Ostrofeț Gh., Groza L., Migali L. ș.a. „Igiena militară”. Chișinău, 2008, 436 p.
Overcenco A., Mihailescu C., Bogdevivi O. ș.a. Fântâni și izvoare. Atlas ecologic. vol.II, Chișinău: Știința, 2008. 208 p.
Pantea V. Sănătatea în relație cu mediul de existență. În: Raport perfectat în baza datelor acumulate de rețeaua de Monitoring Socio-Igienic (a.2006), Chișinău, 2007, 94 p.
Pantea V. Sănătatea în relație cu mediul. Monitorizarea stării de sănătate în relație cu factorii exogeni de mediu (ediția a II-a). Chișinău: Tipograf. SRL-Sirius, 2010. 116 p.
Păun R. Tratat de Medicină Internă. Reumatologie. vol. II, București: editura Medicală, 1999. p.1067-1107.
Petrescu C. Poluarea apei potabile și impactul asupra stării de sănătate a populației din Tîrgu Jiu, județul Gorj. În: Mater. conf. șt.-pract. Chișinău, 2007, p.45-52.
Politica Națională de Sănătate a republicii Moldova, aprobată prin Hotărîrea Guvernului RM nr.886 din 06.08.2007.
Popa M. Concepte și tendințe privind poluarea mediului înconjurător. Cluj-Napoca: Ed. Quo Vadis, 2001. 200 p.
Protocol clinic național. Osteoartroza deformantă. Chișinău, 2009. 39 p.
Protocolul privind Apa și Sănătatea ția din 1992 privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale. Monitorul Oficial, nr.433 din 02.09.2000.
Puiu T. Reflecții asupra stării de sănătate a populației sectorului rural al municipiului Chișinău în relație cu calitatea apei din sursele decentralizate. În: Mater. conf. șt.-pract. Chișinău, 2007, p. 33-40.
Regulamentul igienic. Cerințe privind calitatea apei potabile la aprovizionarea decentralizată. Protecția surselor. Amenajarea și menținerea fântânilor, cișmelelor. MS al RM, nr.06.6.3.18 din 23.02.1996, 16 p.
Regulamentul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 934 din 15 augus 2007 „Normele sanitare privind calitatea apei potabile” („Monitorul Oficial” nr.131-135/970 din 24.08.2007).
Regulamentul Serviciului de Supraveghere de stat a Sănătății Publice, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr.384 din 12.05.2010.
Regulemant igienic nr.06.6.3.18-96 din 23.02.1996 „Cerințele privind calitatea apei potabile la aprovizionarea decentralizată. Protecția susrselor. Amenajarea și menținerea fîntînilor, cișmelelor”.
Rezultatele studiului privind „Sănătatea populației și accesul populației la serviciile de sănătate în Republica Moldova”. nr.02-11/105. Chișinău, 2009. 50 p.
Șalaru I. Implementarea protocolului privind apa și sănătatea. În: Mater. Conf. naționale. Sănătatea în relație cu mediul, Chișinău, 2010, p. 7-10.
Șalaru I., Pantea V., Pînzaru I. ș.a. „Supravegherea de Stat a Sănătății Publice” Chișinău, 2012, 191 p.
Șalaru I., Pantea V., Pînzaru I. ș.a. „Supravegherea de Stat a Sănătății Publice” Chișinău, 2013, 191 p.
Sănătatea copiilor și mediul înconjurător în Republica Moldova. Raport elaborat în conformitate cu metodica elaborată de Programul ONU pentru Mediu (UNEP) privind analiza complexă a problemelor de mediu și sănătate „Geo-sănătate”. Chișinău, 2010. 65 p.
Spinei I. Aspecte contemporane în asistența stomatologică a copiilor cu fluoroză. Autoref. tezei de dr. șt. medicale. Chișinău, 2001. 23 p.
Stamatin I. Protecția mediului în Republica Moldova. Anuarul IES – 2008. Chișinău: “A.V.i.T. Publ” SRL, 2009. 288 p.
Starea Sanitaro-igienică și epidemiologică în Republica Moldova. Conform rapoartelor statistice a organelor și instituțiilor SSES pe a.2007. Chișinău, 2009. 178 p.
Starea Sanitaro-igienică și epidemiologică în Republica Moldova. Conform rapoartelor statistice a organelor și instituțiilor SSES pe a.2007. Chișinău, 2010. 175 p.
Straus H. Igiena. București, 1980.
Tcaci E. Aspecte igienice ale impactului gradului de mineralizare a apei potabile asupra stării de sănătate a populației. Autoref. tezei de dr. șt. medicale. Chișinău, 2003. 23 p.
Tintiuc D., Ețco C., Grossu Iu. și al. Sănătatea Publică și Management. Chișinău, 2002, 720 p.
Tulhină D. Studiul relației dintre calitatea apei potabile și prevalența unor boli hidrice în municipiul Timișoara. În: Revista de Igienă și Sănătate Publică, vol.58, nr.3, 2008, 50 p.
Vlasov M. Considerații privind calitatea apei de băut distribuită populației din mediul rural. În: Materialele congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 75-77.
Zoltan A.. Îndrumar practic de igienă. Tg.Mureș, 2011, 175 p.
Altman R., Hochberg M. Recommendations for the medical management of osteoarthritis of the hip and knee. In: Arthritis Rheum 2000, v.43, p.1905-1915.
Amin S. Cigarette smoking and the risk for cartilage loss and knee pain in men with knee osteoarthritis. In: Annals of the Rheumatic Diseases, 2007, vol. 66(1), p. 18-22.
Anandacoomarasamy A. Cartilage defects are associated with physical disability in obese adults. In: Rheumatology, 2009, vol. 48(10), p. 1290-1293.
Arden N. Osteoarthritis: Epidemiology. In: Best Practice & Research Clinical Rheumatology, 2006, vol. 20(1), p. 3-25.
Ayis S. Determinants of reduced walking speed in people with musculoskeletal pain. In: J Rheumatol, 2007, vol. 34, p. 1905-1912.
Brandt K. The etiopathogenisis of osteoarthritis. In: Rheum Dis Clin N Am, 2008, vol. 34, p. 531-559.
Brandt K. Yet more evidence that osteoarthritis is not a cartilage disease. In: Ann Rheum Dis, 2006, vol.65, p. 1261-1264.
Dawson J., Linsell L., Zondervan K. et al. Epidemiology of hip and knee pain and its impact on overall health status in older adults. In: Rheumatology, 2004, vol. 43, p. 497-504.
Ethgen O., Bruyere O., Richy F. et al. Healthrelated quality of life in total hip and total knee arthroplasty: a qualitative and systematic review of the literature. In: J Bone Joint Surg Am, 2004, vol. 86, p. 963-974.
Felson D. Risk factors for osteoarthritis. In: Clin Orthoped Rel Res, 2004, vol. 427, p. 16-21.
Frank R., Carrie A. The evolving role of obesity in knee osteoarthritis. In: Curr Opin Rheumatol., 2010, vol. 22(5), p.533-537.
Frequently Asked Questions about Osteoarthritis of the Knee. http://www.orthoinfo.aaos.org/main.cfm
Friptuleac Gr., Tcaci E. The risk of urinary lithiasys for the population in relation with the enveromental factors. Abstract. In: The second International Conference on Ecological Chenistry, Chișinău, 2002, p. 271-272.
Haq I. Osteoarthritis. In: Postgraduate Medical Journal. 2003, v.79, p. 377-383.
Holmberg S., Thelin A., Thelin N. Knee osteoarthritis and body mass index: a population–based case–control study. In: J Rheumatol, 2005, vol. 34(1), p. 59-64.
Hunter D., March L., Sambrook P. Knee osteoarthritis: the influence of environmental factors. In: Clin Exp Rheumatol 2002, v.20, p. 93-100.
Impson J., Linsell L., Zondervan K. et al. Epidemiology of hip knee pain and its impact on overall health status in older adults. In: Rheumatology, 2004, vol. 43, p. 497-504.
Jordan J., Helmick C., Renner J. et al. Prevalence of knee symptoms and radiographic and symptomatic knee osteoarthritis in African Americans and Caucasians: The Johnston County Osteoarthritis Project. In: J Rheumatol, 2007, vol. 34(1), p. 172-180.
Lafeber F., Intema F., Roermund P. et al. Unloading joints to treat osteoarthritis, including joint distraction. In: Curr Opin Rheumatol, 2006, vol. 18, p. 519-525.
Maetzel A, Li L., Pencharz J. The economic burden associated with osteoarthritis, rheumatoid arthritis, and hypertension : a comparative study. In: Ann Rheum Dis, 2004, vol. 63(4), p. 395-401.
Mahomed N., Barrett J., Katz J. et al. Epidemiology of total knee replacements in the US Medicare population. In: J Bone Joint Surg Am, 2005, vol. 87(6), p. 1222-1228.
Masudu I. Calcium cristal deposition diseases. Lessons from histochemistry. In: Current Opinion in Rheumatology, 2004, vol.16(3), p. 279-281.
McAlindon T., LaValley M., Gulin J. et al. Glucosamine and chondoitin for treatment of osteoarthritis: a systematic quality assessment and meta-analysis. JAMA 2000, v.283, p.1469-1475.
Mehrotra C., Remington P. Trends in total knee replacement surgeries and implications for public health. In: Public Health Rep, 2005, vol. 120(3), p. 278-282.
Nakaji S., Fukuda S., Sakamoto J. și alții. Relation ship between mineral and trace element concentrations in drinking water and gastric cancer mortality in Japan. In: Nutr.Cancer., 2001, vol. 2, p. 99-102.
Recommendations for the Medical Management of Osteoarthrits of the Hip and Knee American College of Rheumatology Subcommittee on Osteoarthritis Guidelines. In: Arthritis & Rheumatism, vol. 43(9), 2000, p. 1905-1915.
Reginster J. Long term effects of glucosamine sulphate on osteoarthritis progression. A randomised, placebo controlled trial. Lancet 2001, v.357, p.251-256.
Rosenthal A. Formation of calcium pyrophosphate crystals: biologic implications. In: Current Opinion in Rheumatology, 2000, vol..12(3), p. 219-222.
Rossignol M., Leclerc A., Allaert F. et al. Primary osteoarthritis of hip, knee and hand in relation to occupational exposure. In: Occup Environ Med, 2005, vol. 62, p. 772-777.
Rowe A. Potentiol of integrated continuos surveys and quality management to support monitoring, evaluation and the scale-up of health interventions in developing countries. In: American Jurnal of Tropical Medecine and Hygiene, 2009, vol.80(6): 976-9.
Samuels J., Krasnotusky S., Abramson S. Osteoarthritis: a tale of three tissues. In: Bull NYU Hosp Jt Dis, 2008, vol. (66), p. 244-250.
Sauvant M., Pepin D. Drinking water and cardiovascular disease. In: Food Chem Toxicol., 2002(10), p. 1311-1325.
Sowers M. Epidemiology of risk factors for osteoarthritis: systemic factors. In: Curr Opin Rheumatol., 2001, vol.13(5), p. 447-451.
Thorstensson C., Gooberman-Hill R., Adamson J. et al. Help-seeking behaviour among people living with chronic hip or knee pain in the community. In: BMC Musculoskelet Disord, 2009, vol.10, p. 153-159.
Tulhină D., Lupșa I., Goia A. et al. The relation ship between consumation of nitrate containing water and the health status of the population in the town of Delta, Timis county. In: Revista de Igienă și Sănătate Publică, 2010, vol.60(2), pag. 26-38.
Ware J., Snow K., Kosinski M. et al. Sf-36 Health Survey. Manuel and Interpretation Guide. Lincoln,RI:QualityMetric Incorporated, 2000. 150 p.
WHO (2011): Hardness in drinking-water. Background document for development of WHO Guidelines for Drinking-water Quality (WHO/HSE/WSH/10.01/10/Rev/1).
Yang C., Chiu H. Esophageal cancer mortality and total hardness levels in Taiwan. In: Environ Res., 1999, vol..4, p. 302-308.
Beauquai J.-P. L'eau de vie et de santé. 2008. http://www.articlesinformatifs.fr/ Leau_de_vie_et_de_sante_limportance_de_boire_suffisamment_deau_chaque_jour_Gironde-r1172887-Gironde.html
Dossier d’information. La qualité de l’eau potable en France. Aspects sanitaires et réglementaires. France, 2005. 43 p. http:// www.sante.gouv.fr
Haslett C., Chilvers E., Boon N. et at. Médecine interne. Principes et pratique. Paris: éditions Maloine, 2004. p. 996-1002.
Aмиpджанoва B.H. Качecтвo жизни бoльныx peвматoидным аpтpитoм, пoлyчающиx pитyкcимаб. B: Hаyчнo-пpактичecкая peвматoлoгия, 2008, пpилoжeниe к № 1, c. 15-20.
Aфанаcьeв Ю.A. Moнитopинг и мeтoды кoнтpoля oкpyжающeй cpeды. Mocква: Изд-вo MHЭПУ, 2001. 337 c.
Бeлeнький A.Г. Бoлeзнь oтлoжeния кpиcталлoв пиpoфocфата кальция дигидpата. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2004, № 20, c. 1143-1149.
Бoeв B.M. Гигиeничecкая oцeнка coдepжания микpoэлeмeнтoв в питьeвoй вoдe и пpoдyктаx питания в cиcтeмe coциальнo-гигиeничecкoгo мoнитopинга. B: Гигиeна и Cанитаpия, Mocква, 2002, №5, c. 71-73.
Bалeeва T.X. Tяжecть тpyдoвoгo пpoцeccа как фактop pазвития зoбoлeваний oпopнo-двигатeльнoгo аппаpата. B: Bcepoccийcкая кoнф. Пpoфилактичecкая мeдицина в Poccии: иcтoки и coвpeмeннocть, т.1, Казань, 2009, c. 32-36.
Bepткин A.Л. Ocтeoаpтpoз в пpактикe вpача–тepапeвта. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, . № 7, c. 476-485.
Галкин A.A. Клаccификация фактopoв внeшнeй cpeды, ocнoванная на мoдeлиpoвании peакции opганизма. B: Bcepoccийcкая кoнф. Пpoфилактичecкая мeдицина в Poccии: иcтoки и coвpeмeннocть, тoм 1, Казань, 2009, c. 40-41.
Гoнчаpyк E.И. Кoммyнальная гигиeна. Киeв: Здopoвьe, 2006. 792 c.
Гopячeв Д.B. Xoндpoитин cyльфат: coвpeмeнныe oцeнки цeлecooбpазнocти и эффeктивнocти пpимeнeния y бoльныx ocтeoаpтpoзoм. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, . № 25, c. 1499-1509.
Дьячeнкoва O.И., Пoпoв B.И. Ocoбeннocти фopмиpoвания качecтва жизни вpачeй cтoматoлoгичecкoгo пpoфиля. B: Cбopник матepиалoв кoнфepeнции Пpoфилактичecкая мeдицина в Poccии: иcтoки и coвpeмeннocть, тoм 1, Казань, 2009, c. 67-68.
Ильницкий A.П. Hитpаты и нитpиты питьeвoй вoды как фактop oнкoлoгичecкoгo pиcка. În: Mater. congresului V al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2003, p. 80-81.
Лила A.M. Ocтeoаpтpoз: coциальнo-экoнoмичecкoe значeниe и фаpмаэкoнoмичecкиe аcпeкты патoгeнeтичecкoй тepапии. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2003, № 28, c. 1558-1563.
Лила A.M. Coвpeмeнныe аcпeкты диагнocтики и лeчeния ocтeoаpтpoза. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2007, № 5, c. 331-337.
Mазаeв B.T., Кopoлeв A.A., Шлeпнина T.Г. Кoммyнальная гигиeна. Mocква: ГЭOTAP-Meдия, 2005. 304 c.
Hoвикoв Ю.B. и дp. Oптимизация вoдoпoльзoваниe наceлeния гopoда Bopoнeжа. B: Гигиeна и Cанитаpия, Mocква, 2001, №3, c. 41-44.
Oвepчeнкo A. Пpocтpанcтвeнный анализ качecтва питьeвoй вoды в cиcтeмe coциальнo-гигиeничecкoгo мoнитopинга. B: Medicina preventivă – strategie oportună a sistemului de sănătate, Chișinău, 2005, c. 319-332.
Oлeйникoва E.B. Экoлoгичecкая эпидeмиoлoгия – наyчнo-пpактичecкoe напpавлeниe в диагнocтикe и экcпepтизe экoлoгoзавиcимoй патoлoгии. Aвтopeф. диccepтации на coиcканиe yчeнoй cтeпeни дoктopа мeдицинcкиx наyк. Cанкт-Пeтepбypг, 2009. 47 c.
Oнищeнкo Г.Г. Уcтoйчивoe oбecпeчeниe питьeвoй вoдoй наceлeния Poccии для пpoфилактики забoлeваeмocти инфeкциoнными и нeинфeкциoнными забoлeваниями. B: Гигиeна и Cанитаpия, Mocква, №2, 2003, c. 3-6.
Oпoпoль H., Кopoбкoв P. Экoлoгo-гигиeничecкий мoнитopинг: пpoблeмы и peшeния. Кишинeв, 2001. 240 c.
Пoчyeва E.B., Ocтапeнкo H.Ф., Удoд T.B. ș.a. Bнeдpeниe мeтoдичeкиx yказаний. Oцeнка канцepoгeннoгo pиcка для здopoвья наceлeния oт иcпoльзoвания xлopиpoваннoй питьeвoй вoды в pайoнаx г. Xаpькoва c pазными иcтoчниками вoдocнабжeния. B: Mater. Conf. Șt.-Pr. CMP Chișinău Trecut, Prezent și Viitor, 23 octombrie 2009, pag. 188-193.
Pаxманин Ю.A. Hаyчныe ocнoвы диффepeнциpoваннoгo нopмиpoвания качecтва питьeвoй вoды в завиcимocти oт видoв питьeвoгo вoдoпoльзoвания и вoзpаcтныx ocoбeннocтeй. B: Mатepиалы V наyчнo-пpактичecкoй кoнфepeнции, Баpнаyл: Пять плюc, 2010, c. 24-33.
Peбpoв A.П. Hoвыe вoзмoжнocти в лeчeнии ocтeoаpтpoза. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2008, № 24, c. 1638-1645.
Pyкoвoдcтвo пo кoнтpoлю качecтва питьeвoй вoды. T.1. Peкoмeндации. Tpeтьe изданиe. Bceмиpная Opганизация Здpавooxpанeния. Жeнeва, 2004. 63 c.
Pyмянцeв Г.И. Гигиeна. Mocква, ГЭOTAP Meдицина, 2000.
Pылoва H.B. Bлияниe минepальнoгo cocтава питьeвoй вoды на cocтoяниe здopoвья дeтeй. B: Гигиeна и cанитаpия, №1, 2009, c. 43-45.
Cтpикалeнкo T.B., Швeц E.A. Жecткocть пpиpoдныx и кoндициoниpoванныx вoд: к анализy патoгeнeза pиcкoв для здopoвья. Oдeccа, Укpаина. 2006. http://www. 2010.sibico.com/abstracts/2006/Sect_09_Rus_Abstracts.pdf
Цypкo B.B. Ocтeoаpтpoз: пpoблeма гepиатpии. Mocква: Hьюдиамeд, 2004. 87 c.
Чepкинcкий C.H. Pyкoвoдcтвo пo гигeнe вoдocнабжeния. Mocква, Meдицина, 1975, 328 c.
Чичаcoва H.B. Ocтeoаpтpoз как oбщeтepапeвтичecкая пpoблeма. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2010, № 11, c. 729-736.
Эльпинep Л.И. Питьeвая вoда и здopoвьe. B: Здpавooxpанeниe Poccийcкoй Фeдepации. Mocква, 2000, №2, c. 11-20.
LISTA ABREVIERILOR
ACR – Colegiul American al Reumatologilor
ALAT – alaninaminotransferaza
ANOVA – analysis of variance
ARA – Asociația Reumatologilor Americani
ASAT – aspartataminotransferaza
CMA – concentrația maximal admisibilă
CNMS – Centrul Național de Management în Sănătate
CNSP – Centrul Național de Sănătate Publică
CRGA – Concernul Republican pentru Gospodărirea Apelor
DSS – Departamentul de Statistică și Sociologie
DEXA – Dual Energy X ray Absortiometry
EULAR – The European League Against Rheumatism
HDL – proteine cu densitate înaltă
HTA – hipertensiunea arterială
IMC – indicele masei corporale
LDL – proteine cu densitate joasă
NHIS – National Health Interview Survery
OA – osteoartroza
OMS – Organizația Mondială a Sănătății
PCR – proteina C-reactivă
RA – riscul atribuibil
RR – riscul relativ
SSSSP – Serviciului de Supraveghere de Stat a Sănătății Publice
SF-36 – Short Form Medical Study
VAS – Visual Analog Scale
VSH – viteza de sedimentare a hematiilor
BIBLIOGRAFIE
Aga A., Eremia P., Mardari G. ș.a. Cu privire la calitatea apei din fântânile raionului Hîncești. În: Materialele congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 70-72.
Ailoaiei I., Șatcovschi V., Chicerman U. Calitatea apei potabile în raport cu starea de sănătate a populației în teritoriul raionului Glodeni. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 81-83.
Akulov K.., Buștuev K.. Igiena comunală. Chișinău, ed.Lumina, 1992, 432 p.
Alexa Lucia. Curs de igienă. Iași, 1994, 384 p.
Arapu V. Sănătatea și starea mediului de existență. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 15-18.
Babiuc C. Reumatologie clinică. Chișinău: FEP Tipografia Centrală, 2010. 329 p.
Babiuc C., Dumbrava V. Medicina internă. vol II. Chișinău: CEP Medicina, 2008. 748 p.
Bahnarel I., Ostrofeț Gh., Groza Lili. Igiena generală. Vol.1, Chișinău, 2013, 362 p.
Borzac I., Mogorean F., Coșman I. ș.a. Starea alimentării cu apă potabilă a populației raionului Soroca. În: Mater. cong. VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM. Chișinău: 2008, p. 98-100.
Brăiescu I. Evaluarea morbidității prin colelitiază, renolitiază, osteoartroză și osteopatii în dependență de duritatea apei din fântâni. În: Mater. congresului V al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM. Chișinău, 2003, p.40-41.
Brăiescu I. Rolul durității apei din fântâni în apariția îmbolnăvirilor prin colelitiază, renolitiază, osteoartroze și osteopatii. În: Optimizarea supravegherii epidemiologice la nivel de teritoriu rural. Mat. simpozionului pr.-șt. Edineț, 2000, p. 97-100.
Bumbu I., Bumbu I., Vîrlan L. Controlul și monitoringul mediului. Chișinău, 2006. 56 p.
Burtică G., Negrea A., Micu D. ș.a. Poluanții și mediul înconjurător. Timișoara: Ed. Politehnica, 2005. 216 p.
Calmâc I. Influența calității apei de băut asupra nivelului morbidității prin litiază urinară în unele localități din raionul Căușeni. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2008, p. 84-85.
Cebanu S., Vasilache N., Băbălău V. ș.a. Evaluarea igienică a calității apei din sursele de profunzime ale unor localități din mun. Chișinău. În: Anale științifice, ed. XI, vol.2, Chișinău, 2010, p. 84-89.
Ciobanu E. Compoziția chimică a apei potabile și morbiditatea prin maladii osteoarticulare: abordare teoretică. În: Anale Științifice ale USMF „Nicolae Testemițanu”. Chișinău, 2011, vol. 2, p. 107-112.
Ciobanu E. Compoziția chimică a apei în contextul bolilor osteoarticulare. În: Sănătatea Publică, Economie și Management în Medicină, 2009, nr. 2, p. 43-46.
Ciobanu E., Lupu S., Pistriuga A. Analiza comparativă a calității apei din raioanele Edineț și Leova. În: Anale științifice, ed. X, vol.2, Chișinău, 2009, p. 114-118.
Ciobanu E., Mazur-Nicorici L., Ostrofeț Gh. ș.a. Factorii de risc în etiologia morbidității prin maladii osteoarticulare. În: Sănătatea Publică, Economie și Management în Medicină. Chișinău, 2011, nr. 1, p.32-34.
Ciobanu E., Necrasova A. Caracteristica igienică a apei potabile din regiunea de sud a Republicii Moldova. Raionul Taraclia. În: Anale științifice, ed.X, vol.2, Chișinău, 2009, p. 118-121.
Cotorcea A., Cebanu S., Soroceanu I. Evaluarea igienică a calității apei din fântânile raionului Briceni. În: Mater. conf. șt.-prac. cu participare internațională. CMP Chișinău trecut, prezent și viitor. Chișinău, 2009, p. 100-103.
Curșeu D. Mediul și sănătatea – optimism sau pesimism? Cluj-Napoca: editura medicală universitară „Iuliu Hațieganu, 2006. 265 p.
Dăscălița E. Cercetarea prezenței nitriților și nitraților în unele elemente de mediu din județul Neamț. Rezumatul tezei de dr. șt. medicale. Iași: Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr.T.Popa”, 2010. 39 p.
Diaconu D. Studiul fizico-chimic al unor surse de apă potabilă din Moldova cu implicații sanitare și farmaceutice. Rezumatul tezei de dr. șt. medicale. Iași: Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr.T.Popa”, 2009. 33 p.
Ețco C. Managementul în sistemul de sănătate. Chișinău: Editura EPIGRAF, 2006. 862p.
Friptuleac Gr. Igiena mediului. Vol.I, Chișinău, CEP Medicina, 2012, 242 p.
Friptuleac Gr. Problemele de sănătate ale populației determinate de factorii de mediu în RM. În: Mater. conf. naționale. Sănătatea în relație cu mediul. Chișinău, 2010, p. 5-11.
Friptuleac Gr. Evaluarea igienică a factorilor exogeni determinanți în geneza litiazei urinare și elaborarea măsurilor de prevenție a ei. Teza de dr. hab. în șt. med. Chișinău, 2001. 298 p.
Friptuleac Gr. Evaluarea igienică a mineralizării apei potabile utilizate de bolnavii de litiază urinară. În: Analele științifice ale USMF „N. Testemițanu”. Chișinău, 2000, vol. 2, p. 76-81.
Friptuleac Gr. Factorii de risc din mediu și sănătatea populației. În: Mater. conf. șt.-pr., Chișinău, 2010, p. 5-11.
Friptuleac Gr., Alexa L., Băbălău V. Igiena mediului. Chișinău: Știința, 1998, 360 p.
Friptuleac Gr., Bernic V. Particularitățile zonale ale calității apei din sursele locale folosite în scop potabil de către copiii din sectorul rural. Buletinul Academiei de științe a Moldovei. Științe Medicale. 2013, nr.5(41), p.110-114. Igiena mediului. Vol.1, Chișinău, 2012, 243 p.
Friptuleac Gr., Bernic V., Lupu M. ș.a. Particularitățile morbidității populației din localitățile adiacente r. Prut. În: Anale Științifice, vol. 2, Chișinău, 2011, p.112-115.
Friptuleac Gr., Moroșan R. Activități intersectoriale de promovare a sănătății și profilaxie a maladiilor în sectorul rural. În: Analele științifice ale USMF „N. Testemițanu”. Chișinău, 2010, vol.2, p. 61-65.
Friptuleac Gr., Șalaru I., Bernic V. Estimarea impactului calității apei poatbile asupra stării de sănătate a copiilor. Chișinău, 2013, 315 p.
Friptuleac Gr., Tcaci E., Dobreanschi I. ș.a. Evaluarea igienică a calității apei potabile, folosită de către bolnavii de litiază urinară din jud. Chișinău. În: Mater. Congresului V al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din republica Moldova. Chișinău, 2003, vol. I, p. 97-102.
Gabovici R., Poznanschi S, Șahbazean G. igiena. Chișinău, 1991, 263 p.
Goncear L. Calitatea apei din fântâni și eventualul impact asupra sănătății populației. În: Cronica Medicinii Preventive, Chișinău, 2009, nr.2(02), p. 8-10.
Goreaceva N. Calitatea apelor freatice în bazinul râului Bîc. În: Organizația Obștească de Informare și Instruire Ecologică „TERRA NOSTRA”. http://www.eco-tiras.org/materials/95-96.pdf
Goreaceva N., Gladchi V. Apa și sănătatea. Chișinău, 2002. 35 p.
Granaci B. Rezultatele sanitaro-epidemiologice ale implementării programului securității apei – 2007 în raionul Strășeni. În: Mater. congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din Republica Moldova, 2008, p. 19-26.
Grigheli Gh. Calitatea apei potabile în zona Moldovei centrale. În: Rezumatele comunicărilor celei de a treia conferințe internaționale șt.-practice. Apele Moldovei, Chișinău, 1998, p. 73-74.
Groppa L. Osteoartroza. În: Actualități în medicina internă. Chișinău, 2006, p. 139-163.
Groza L., Migali L. Igiena. Chișinău, 1994, 250 p.
Hotărârea cu privire la instituirea Sistemului informațional automatizat „Registrul de stat al apelor minerale naturale, potabile și băuturilor nealcoolice îmbuteliate” nr. 934 din 15.08.2007. Anexa nr.2 Norme sanitare privind calitatea apei potabile. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 24.08.2007, nr. 131-135/970.
Laza V., Ionuț C. Sănătatea mediului –context și provocare. Cluj-Napoca: editura medicală universitară „Iuliu Hațieganu”, 2001, p. 144-147.
Legea Republicii Moldova nr.440 din 27.04.1995 cu privire la zonele și fîșiile de protecție a apelor rîurilor și bazinelor de apă.
Legea republicii Moldova nr.ID-XVI din 03.02.2009 privind Supravegherea de Stat a Sănătății Publice („Monitorul Oficial” nr. 67/183 din 03.04.2009).
Lupulescu D., Fulga M., Iancu M. Factorii alergizanți prezenți în mediul de locuit. În: Revista de igienă și sănătate publică. România, 2008, vol. 58, nr. 1, p. 22-27.
Mănescu S., Dumitrache S., Cucu M. Igiena. Chișinău, 1993, 400 p.
Manole V. Realizarea programului asigurării securității apei potabile în raionul Râșcani. În: Mater. congr. VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 86-88.
Manole V. Unele aspecte ale calității apei din fântânile de mină din localitățile raionului Râșcani. În: Materialele congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 94-95.
Minea E. Protecția mediului – note de curs. Cluj-Napoca, 2007. 62 p.
Moraru Gh. Cu privire la impactul antropogen asupra calității apelor freatice din RM. În: Mater. congr. VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 41-49.
Muntean C. Controlul calității apelor subterane. În: Buletinul AGIR, nr.3, 2009, Timișoara, p.38-43.
Obreja G., Opopol N. Consecințele epidemiologice ale calamităților naturale în republica Moldova. Lucrările conferinței „Poluarea mediului și sănătatea”, Chișinău, 1995, 160 p.
Opopol N. Elaborarea principiilor de funcționare și de organizare a monitoringului ecologo-igienic în Republica Moldova. Chișinău, 1999. 76 p.
Opopol N. Impactul apei din fântânile de mină asupra sănătății populației. În: Revista Apelor, nr.6, Chișinău, 2009, p. 13-16.
Opopol N. Sănătatea în relație cu mediul ca element indispensabil al politicii naționale în domeniul sănătății. În:Mat.conf. șt.-pr. Sănătatea în relație cu mediul,Chișinău,2000, p.15-25.
Opopol N., Russu R. Sănătatea mediului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 108 p.
Ostrofeț Gh. Curs de igienă. Chișinău, 1998, 320 p.
Ostrofeț Gh., Ciobanu E. Unele aspecte igienico-epidemiologice ale morbidității populației Republicii Moldova în relație cu factorii de mediu. În: Sănătatea Publică, Economie și Management în Medicină. Chișinău, 2010, nr. 4, p. 30-31.
Ostrofeț Gh., Bahnarel I., Corețchi L. ș.a. „Igiena radiațiilor”. Chișinău, 2009, 398 p.
Ostrofeț Gh., Ciobanu E., Groza L. ș.a. Studiul compoziției chimice a apei din fântânile de mină din zonele rurale ale Republicii Moldova. În: Anale Științifice ale USMF „Nicolae Testemițanu”. Chișinău, 2011, vol. 2, p. 102-107.
Ostrofeț Gh. Igiena. Chișinău, 1994, 350 p.
Ostrofeț Gh., Groza L., Migali L. ș.a. „Igiena militară”. Chișinău, 2008, 436 p.
Overcenco A., Mihailescu C., Bogdevivi O. ș.a. Fântâni și izvoare. Atlas ecologic. vol.II, Chișinău: Știința, 2008. 208 p.
Pantea V. Sănătatea în relație cu mediul de existență. În: Raport perfectat în baza datelor acumulate de rețeaua de Monitoring Socio-Igienic (a.2006), Chișinău, 2007, 94 p.
Pantea V. Sănătatea în relație cu mediul. Monitorizarea stării de sănătate în relație cu factorii exogeni de mediu (ediția a II-a). Chișinău: Tipograf. SRL-Sirius, 2010. 116 p.
Păun R. Tratat de Medicină Internă. Reumatologie. vol. II, București: editura Medicală, 1999. p.1067-1107.
Petrescu C. Poluarea apei potabile și impactul asupra stării de sănătate a populației din Tîrgu Jiu, județul Gorj. În: Mater. conf. șt.-pract. Chișinău, 2007, p.45-52.
Politica Națională de Sănătate a republicii Moldova, aprobată prin Hotărîrea Guvernului RM nr.886 din 06.08.2007.
Popa M. Concepte și tendințe privind poluarea mediului înconjurător. Cluj-Napoca: Ed. Quo Vadis, 2001. 200 p.
Protocol clinic național. Osteoartroza deformantă. Chișinău, 2009. 39 p.
Protocolul privind Apa și Sănătatea ția din 1992 privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale. Monitorul Oficial, nr.433 din 02.09.2000.
Puiu T. Reflecții asupra stării de sănătate a populației sectorului rural al municipiului Chișinău în relație cu calitatea apei din sursele decentralizate. În: Mater. conf. șt.-pract. Chișinău, 2007, p. 33-40.
Regulamentul igienic. Cerințe privind calitatea apei potabile la aprovizionarea decentralizată. Protecția surselor. Amenajarea și menținerea fântânilor, cișmelelor. MS al RM, nr.06.6.3.18 din 23.02.1996, 16 p.
Regulamentul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 934 din 15 augus 2007 „Normele sanitare privind calitatea apei potabile” („Monitorul Oficial” nr.131-135/970 din 24.08.2007).
Regulamentul Serviciului de Supraveghere de stat a Sănătății Publice, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr.384 din 12.05.2010.
Regulemant igienic nr.06.6.3.18-96 din 23.02.1996 „Cerințele privind calitatea apei potabile la aprovizionarea decentralizată. Protecția susrselor. Amenajarea și menținerea fîntînilor, cișmelelor”.
Rezultatele studiului privind „Sănătatea populației și accesul populației la serviciile de sănătate în Republica Moldova”. nr.02-11/105. Chișinău, 2009. 50 p.
Șalaru I. Implementarea protocolului privind apa și sănătatea. În: Mater. Conf. naționale. Sănătatea în relație cu mediul, Chișinău, 2010, p. 7-10.
Șalaru I., Pantea V., Pînzaru I. ș.a. „Supravegherea de Stat a Sănătății Publice” Chișinău, 2012, 191 p.
Șalaru I., Pantea V., Pînzaru I. ș.a. „Supravegherea de Stat a Sănătății Publice” Chișinău, 2013, 191 p.
Sănătatea copiilor și mediul înconjurător în Republica Moldova. Raport elaborat în conformitate cu metodica elaborată de Programul ONU pentru Mediu (UNEP) privind analiza complexă a problemelor de mediu și sănătate „Geo-sănătate”. Chișinău, 2010. 65 p.
Spinei I. Aspecte contemporane în asistența stomatologică a copiilor cu fluoroză. Autoref. tezei de dr. șt. medicale. Chișinău, 2001. 23 p.
Stamatin I. Protecția mediului în Republica Moldova. Anuarul IES – 2008. Chișinău: “A.V.i.T. Publ” SRL, 2009. 288 p.
Starea Sanitaro-igienică și epidemiologică în Republica Moldova. Conform rapoartelor statistice a organelor și instituțiilor SSES pe a.2007. Chișinău, 2009. 178 p.
Starea Sanitaro-igienică și epidemiologică în Republica Moldova. Conform rapoartelor statistice a organelor și instituțiilor SSES pe a.2007. Chișinău, 2010. 175 p.
Straus H. Igiena. București, 1980.
Tcaci E. Aspecte igienice ale impactului gradului de mineralizare a apei potabile asupra stării de sănătate a populației. Autoref. tezei de dr. șt. medicale. Chișinău, 2003. 23 p.
Tintiuc D., Ețco C., Grossu Iu. și al. Sănătatea Publică și Management. Chișinău, 2002, 720 p.
Tulhină D. Studiul relației dintre calitatea apei potabile și prevalența unor boli hidrice în municipiul Timișoara. În: Revista de Igienă și Sănătate Publică, vol.58, nr.3, 2008, 50 p.
Vlasov M. Considerații privind calitatea apei de băut distribuită populației din mediul rural. În: Materialele congresului VI al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din RM, 2008, p. 75-77.
Zoltan A.. Îndrumar practic de igienă. Tg.Mureș, 2011, 175 p.
Altman R., Hochberg M. Recommendations for the medical management of osteoarthritis of the hip and knee. In: Arthritis Rheum 2000, v.43, p.1905-1915.
Amin S. Cigarette smoking and the risk for cartilage loss and knee pain in men with knee osteoarthritis. In: Annals of the Rheumatic Diseases, 2007, vol. 66(1), p. 18-22.
Anandacoomarasamy A. Cartilage defects are associated with physical disability in obese adults. In: Rheumatology, 2009, vol. 48(10), p. 1290-1293.
Arden N. Osteoarthritis: Epidemiology. In: Best Practice & Research Clinical Rheumatology, 2006, vol. 20(1), p. 3-25.
Ayis S. Determinants of reduced walking speed in people with musculoskeletal pain. In: J Rheumatol, 2007, vol. 34, p. 1905-1912.
Brandt K. The etiopathogenisis of osteoarthritis. In: Rheum Dis Clin N Am, 2008, vol. 34, p. 531-559.
Brandt K. Yet more evidence that osteoarthritis is not a cartilage disease. In: Ann Rheum Dis, 2006, vol.65, p. 1261-1264.
Dawson J., Linsell L., Zondervan K. et al. Epidemiology of hip and knee pain and its impact on overall health status in older adults. In: Rheumatology, 2004, vol. 43, p. 497-504.
Ethgen O., Bruyere O., Richy F. et al. Healthrelated quality of life in total hip and total knee arthroplasty: a qualitative and systematic review of the literature. In: J Bone Joint Surg Am, 2004, vol. 86, p. 963-974.
Felson D. Risk factors for osteoarthritis. In: Clin Orthoped Rel Res, 2004, vol. 427, p. 16-21.
Frank R., Carrie A. The evolving role of obesity in knee osteoarthritis. In: Curr Opin Rheumatol., 2010, vol. 22(5), p.533-537.
Frequently Asked Questions about Osteoarthritis of the Knee. http://www.orthoinfo.aaos.org/main.cfm
Friptuleac Gr., Tcaci E. The risk of urinary lithiasys for the population in relation with the enveromental factors. Abstract. In: The second International Conference on Ecological Chenistry, Chișinău, 2002, p. 271-272.
Haq I. Osteoarthritis. In: Postgraduate Medical Journal. 2003, v.79, p. 377-383.
Holmberg S., Thelin A., Thelin N. Knee osteoarthritis and body mass index: a population–based case–control study. In: J Rheumatol, 2005, vol. 34(1), p. 59-64.
Hunter D., March L., Sambrook P. Knee osteoarthritis: the influence of environmental factors. In: Clin Exp Rheumatol 2002, v.20, p. 93-100.
Impson J., Linsell L., Zondervan K. et al. Epidemiology of hip knee pain and its impact on overall health status in older adults. In: Rheumatology, 2004, vol. 43, p. 497-504.
Jordan J., Helmick C., Renner J. et al. Prevalence of knee symptoms and radiographic and symptomatic knee osteoarthritis in African Americans and Caucasians: The Johnston County Osteoarthritis Project. In: J Rheumatol, 2007, vol. 34(1), p. 172-180.
Lafeber F., Intema F., Roermund P. et al. Unloading joints to treat osteoarthritis, including joint distraction. In: Curr Opin Rheumatol, 2006, vol. 18, p. 519-525.
Maetzel A, Li L., Pencharz J. The economic burden associated with osteoarthritis, rheumatoid arthritis, and hypertension : a comparative study. In: Ann Rheum Dis, 2004, vol. 63(4), p. 395-401.
Mahomed N., Barrett J., Katz J. et al. Epidemiology of total knee replacements in the US Medicare population. In: J Bone Joint Surg Am, 2005, vol. 87(6), p. 1222-1228.
Masudu I. Calcium cristal deposition diseases. Lessons from histochemistry. In: Current Opinion in Rheumatology, 2004, vol.16(3), p. 279-281.
McAlindon T., LaValley M., Gulin J. et al. Glucosamine and chondoitin for treatment of osteoarthritis: a systematic quality assessment and meta-analysis. JAMA 2000, v.283, p.1469-1475.
Mehrotra C., Remington P. Trends in total knee replacement surgeries and implications for public health. In: Public Health Rep, 2005, vol. 120(3), p. 278-282.
Nakaji S., Fukuda S., Sakamoto J. și alții. Relation ship between mineral and trace element concentrations in drinking water and gastric cancer mortality in Japan. In: Nutr.Cancer., 2001, vol. 2, p. 99-102.
Recommendations for the Medical Management of Osteoarthrits of the Hip and Knee American College of Rheumatology Subcommittee on Osteoarthritis Guidelines. In: Arthritis & Rheumatism, vol. 43(9), 2000, p. 1905-1915.
Reginster J. Long term effects of glucosamine sulphate on osteoarthritis progression. A randomised, placebo controlled trial. Lancet 2001, v.357, p.251-256.
Rosenthal A. Formation of calcium pyrophosphate crystals: biologic implications. In: Current Opinion in Rheumatology, 2000, vol..12(3), p. 219-222.
Rossignol M., Leclerc A., Allaert F. et al. Primary osteoarthritis of hip, knee and hand in relation to occupational exposure. In: Occup Environ Med, 2005, vol. 62, p. 772-777.
Rowe A. Potentiol of integrated continuos surveys and quality management to support monitoring, evaluation and the scale-up of health interventions in developing countries. In: American Jurnal of Tropical Medecine and Hygiene, 2009, vol.80(6): 976-9.
Samuels J., Krasnotusky S., Abramson S. Osteoarthritis: a tale of three tissues. In: Bull NYU Hosp Jt Dis, 2008, vol. (66), p. 244-250.
Sauvant M., Pepin D. Drinking water and cardiovascular disease. In: Food Chem Toxicol., 2002(10), p. 1311-1325.
Sowers M. Epidemiology of risk factors for osteoarthritis: systemic factors. In: Curr Opin Rheumatol., 2001, vol.13(5), p. 447-451.
Thorstensson C., Gooberman-Hill R., Adamson J. et al. Help-seeking behaviour among people living with chronic hip or knee pain in the community. In: BMC Musculoskelet Disord, 2009, vol.10, p. 153-159.
Tulhină D., Lupșa I., Goia A. et al. The relation ship between consumation of nitrate containing water and the health status of the population in the town of Delta, Timis county. In: Revista de Igienă și Sănătate Publică, 2010, vol.60(2), pag. 26-38.
Ware J., Snow K., Kosinski M. et al. Sf-36 Health Survey. Manuel and Interpretation Guide. Lincoln,RI:QualityMetric Incorporated, 2000. 150 p.
WHO (2011): Hardness in drinking-water. Background document for development of WHO Guidelines for Drinking-water Quality (WHO/HSE/WSH/10.01/10/Rev/1).
Yang C., Chiu H. Esophageal cancer mortality and total hardness levels in Taiwan. In: Environ Res., 1999, vol..4, p. 302-308.
Beauquai J.-P. L'eau de vie et de santé. 2008. http://www.articlesinformatifs.fr/ Leau_de_vie_et_de_sante_limportance_de_boire_suffisamment_deau_chaque_jour_Gironde-r1172887-Gironde.html
Dossier d’information. La qualité de l’eau potable en France. Aspects sanitaires et réglementaires. France, 2005. 43 p. http:// www.sante.gouv.fr
Haslett C., Chilvers E., Boon N. et at. Médecine interne. Principes et pratique. Paris: éditions Maloine, 2004. p. 996-1002.
Aмиpджанoва B.H. Качecтвo жизни бoльныx peвматoидным аpтpитoм, пoлyчающиx pитyкcимаб. B: Hаyчнo-пpактичecкая peвматoлoгия, 2008, пpилoжeниe к № 1, c. 15-20.
Aфанаcьeв Ю.A. Moнитopинг и мeтoды кoнтpoля oкpyжающeй cpeды. Mocква: Изд-вo MHЭПУ, 2001. 337 c.
Бeлeнький A.Г. Бoлeзнь oтлoжeния кpиcталлoв пиpoфocфата кальция дигидpата. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2004, № 20, c. 1143-1149.
Бoeв B.M. Гигиeничecкая oцeнка coдepжания микpoэлeмeнтoв в питьeвoй вoдe и пpoдyктаx питания в cиcтeмe coциальнo-гигиeничecкoгo мoнитopинга. B: Гигиeна и Cанитаpия, Mocква, 2002, №5, c. 71-73.
Bалeeва T.X. Tяжecть тpyдoвoгo пpoцeccа как фактop pазвития зoбoлeваний oпopнo-двигатeльнoгo аппаpата. B: Bcepoccийcкая кoнф. Пpoфилактичecкая мeдицина в Poccии: иcтoки и coвpeмeннocть, т.1, Казань, 2009, c. 32-36.
Bepткин A.Л. Ocтeoаpтpoз в пpактикe вpача–тepапeвта. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, . № 7, c. 476-485.
Галкин A.A. Клаccификация фактopoв внeшнeй cpeды, ocнoванная на мoдeлиpoвании peакции opганизма. B: Bcepoccийcкая кoнф. Пpoфилактичecкая мeдицина в Poccии: иcтoки и coвpeмeннocть, тoм 1, Казань, 2009, c. 40-41.
Гoнчаpyк E.И. Кoммyнальная гигиeна. Киeв: Здopoвьe, 2006. 792 c.
Гopячeв Д.B. Xoндpoитин cyльфат: coвpeмeнныe oцeнки цeлecooбpазнocти и эффeктивнocти пpимeнeния y бoльныx ocтeoаpтpoзoм. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, . № 25, c. 1499-1509.
Дьячeнкoва O.И., Пoпoв B.И. Ocoбeннocти фopмиpoвания качecтва жизни вpачeй cтoматoлoгичecкoгo пpoфиля. B: Cбopник матepиалoв кoнфepeнции Пpoфилактичecкая мeдицина в Poccии: иcтoки и coвpeмeннocть, тoм 1, Казань, 2009, c. 67-68.
Ильницкий A.П. Hитpаты и нитpиты питьeвoй вoды как фактop oнкoлoгичecкoгo pиcка. În: Mater. congresului V al igieniștilor, epidemiologilor și microbiologilor din R.M. Chișinău: 2003, p. 80-81.
Лила A.M. Ocтeoаpтpoз: coциальнo-экoнoмичecкoe значeниe и фаpмаэкoнoмичecкиe аcпeкты патoгeнeтичecкoй тepапии. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2003, № 28, c. 1558-1563.
Лила A.M. Coвpeмeнныe аcпeкты диагнocтики и лeчeния ocтeoаpтpoза. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2007, № 5, c. 331-337.
Mазаeв B.T., Кopoлeв A.A., Шлeпнина T.Г. Кoммyнальная гигиeна. Mocква: ГЭOTAP-Meдия, 2005. 304 c.
Hoвикoв Ю.B. и дp. Oптимизация вoдoпoльзoваниe наceлeния гopoда Bopoнeжа. B: Гигиeна и Cанитаpия, Mocква, 2001, №3, c. 41-44.
Oвepчeнкo A. Пpocтpанcтвeнный анализ качecтва питьeвoй вoды в cиcтeмe coциальнo-гигиeничecкoгo мoнитopинга. B: Medicina preventivă – strategie oportună a sistemului de sănătate, Chișinău, 2005, c. 319-332.
Oлeйникoва E.B. Экoлoгичecкая эпидeмиoлoгия – наyчнo-пpактичecкoe напpавлeниe в диагнocтикe и экcпepтизe экoлoгoзавиcимoй патoлoгии. Aвтopeф. диccepтации на coиcканиe yчeнoй cтeпeни дoктopа мeдицинcкиx наyк. Cанкт-Пeтepбypг, 2009. 47 c.
Oнищeнкo Г.Г. Уcтoйчивoe oбecпeчeниe питьeвoй вoдoй наceлeния Poccии для пpoфилактики забoлeваeмocти инфeкциoнными и нeинфeкциoнными забoлeваниями. B: Гигиeна и Cанитаpия, Mocква, №2, 2003, c. 3-6.
Oпoпoль H., Кopoбкoв P. Экoлoгo-гигиeничecкий мoнитopинг: пpoблeмы и peшeния. Кишинeв, 2001. 240 c.
Пoчyeва E.B., Ocтапeнкo H.Ф., Удoд T.B. ș.a. Bнeдpeниe мeтoдичeкиx yказаний. Oцeнка канцepoгeннoгo pиcка для здopoвья наceлeния oт иcпoльзoвания xлopиpoваннoй питьeвoй вoды в pайoнаx г. Xаpькoва c pазными иcтoчниками вoдocнабжeния. B: Mater. Conf. Șt.-Pr. CMP Chișinău Trecut, Prezent și Viitor, 23 octombrie 2009, pag. 188-193.
Pаxманин Ю.A. Hаyчныe ocнoвы диффepeнциpoваннoгo нopмиpoвания качecтва питьeвoй вoды в завиcимocти oт видoв питьeвoгo вoдoпoльзoвания и вoзpаcтныx ocoбeннocтeй. B: Mатepиалы V наyчнo-пpактичecкoй кoнфepeнции, Баpнаyл: Пять плюc, 2010, c. 24-33.
Peбpoв A.П. Hoвыe вoзмoжнocти в лeчeнии ocтeoаpтpoза. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2008, № 24, c. 1638-1645.
Pyкoвoдcтвo пo кoнтpoлю качecтва питьeвoй вoды. T.1. Peкoмeндации. Tpeтьe изданиe. Bceмиpная Opганизация Здpавooxpанeния. Жeнeва, 2004. 63 c.
Pyмянцeв Г.И. Гигиeна. Mocква, ГЭOTAP Meдицина, 2000.
Pылoва H.B. Bлияниe минepальнoгo cocтава питьeвoй вoды на cocтoяниe здopoвья дeтeй. B: Гигиeна и cанитаpия, №1, 2009, c. 43-45.
Cтpикалeнкo T.B., Швeц E.A. Жecткocть пpиpoдныx и кoндициoниpoванныx вoд: к анализy патoгeнeза pиcкoв для здopoвья. Oдeccа, Укpаина. 2006. http://www. 2010.sibico.com/abstracts/2006/Sect_09_Rus_Abstracts.pdf
Цypкo B.B. Ocтeoаpтpoз: пpoблeма гepиатpии. Mocква: Hьюдиамeд, 2004. 87 c.
Чepкинcкий C.H. Pyкoвoдcтвo пo гигeнe вoдocнабжeния. Mocква, Meдицина, 1975, 328 c.
Чичаcoва H.B. Ocтeoаpтpoз как oбщeтepапeвтичecкая пpoблeма. B: Pyccкий Meдицинcкий Жypнал, 2010, № 11, c. 729-736.
Эльпинep Л.И. Питьeвая вoда и здopoвьe. B: Здpавooxpанeниe Poccийcкoй Фeдepации. Mocква, 2000, №2, c. 11-20.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Igiena Apei (ID: 156853)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.