ific: Absolventă: Lect. Dr. Ovidiu Vaida Anamaria Rusu 2018 UNIVERSITATEA „BABE Ș -BOLYAI” CLUJ- NAPOCA FACULTATEA DE STUDII EUROPENE RELA Ț [625213]

UNIVERSITATEA „BABE
Ș
-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator
ș
tiin
ț
ific: Absolventă:

Lect. Dr. Ovidiu Vaida

Anamaria Rusu

2018

UNIVERSITATEA „BABE
Ș
-BOLYAI” CLUJ- NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

RELA
Ț
II INTERNA
Ț
IONALE
Ș
I STUDII EUROPENE

Cultura politica. Participare politica în

Romania

Coordonator
ș
tiin
ț
ific: Absolventă:

Lect. Dr. Ovidiu Vaida

Anamaria Rusu

Cluj-Napoca

2018

1

Declarație

Prin
prezenta
declar
că
Lucrarea
de
licență
cu
titlul
​
Cultura
politică.
Participarea
politică

în
România
este
scrisă
de
mine
și
nu
a
mai
fost
prezentată
niciodată
la
o
altă
facultate
sau

instituție
de
învățământ
superior
din
țară
sau
străinătate.
De
asemenea,
declar
că
toate
sursele

utilizate,
inclusive
cele
de
pe
Internet,
sunt
indicate
în
lucrare,
cu
respectarea
regulilor
de
evitare

a plagiatului:

−
toate
fragmentele
de
text
reproduse
exact,
chiar
și
în
traducere
proprie
din
altă
limbă,
sunt

scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

−
reformularea
în
cuvinte
proprii
a
textelor
scrise
de
către
alți
autori
deține
referința

precisă;

−
rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Cluj-Napoca,

Absolvent
​
Anamaria Rusu

_________________________

(semnătura olograf)

2

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………… 4

I. Semnificatii conceptuale și structurale ale culturii politice…………………………….. 9

I.1. Ce este cultura politica?………………………………………………………………………………………. 9

I.2. Clasificari ale culturii politice……………………………………………………………………………… 15

II. Cultura politică în România…………………………………………………………………………………. 29

II.1. Aspecte istorice………………………………………………………………………………………………… 29

I.3.2. Conflicte politice. Revolu
ț
ia……………………………………………………………………………… 34

III. Participarea politică …………….……………….………………………………………………. 47

III.1. Aspecte teoretice.Ce este participarea politica?………………………………………………… 47

IV. Studiu de caz. Participarea politică în România……………………………………….. 51

IV.1. Participarea politica în randul segmentului de varsta 35-70 în Romania………… 51

IV.2. Participare politica în randul segmentului de varsta 17-25 în Romania………….. 58

V. Concluzii………………………………………………………………………………….. 67

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………….

ANEXE……………………………………………………………………………………….

3

Introducere

Ca
un
fenomen
de
actualitate,
devenit
viral
mass-media
după
evenimentele
din
ultimii

zece
ani
pe
scena
politică
românească,
participarea
politică
a
tinerilor
români
a
înregistrat
o

modificare
de
direc
ț
ie,
abandonând
unele
dintre
mijloacele
uzuale
de
manifestare
ș
i
adoptând

mijloace
de
exprinare
specifice
grupei
de
vârstă
ș
i
educare
cu
privire
la
noile
tipuri
de

mass-media
ș
i
la
dezvolt area
continua
a
spa
ț
iului
digital.
Urmărind
modul
în
care
tinerii
români

participă
în
via
ț
ă
politic ă
putem
observa
caracteristici
ale
unui
anumit
tip
de
cultură
politică,

observăm
un
model
de
conportament
care
a
devenit
specific
acestui
segment
de
vârstă
ș
i
de

asemenea
diferen
ț
ele
exitente
ș
i
din
ce
în
ce
mai
pregnante,
între
genera
ț
ia
pre-1989
ș
i
genera
ț
ia

post-1989.
Aceste
sunt
cel
mai
bine
eviden
ț
iate
în
cazul
opiniilor
politice
sau
privind
politica

românească,
comportamentul
politic,
participarea
politică
activă
ș
i
a
nivelului
în
care
cetă
ț
enii

afirmă că ,,se simt mandrii că sunt români”.

1
Acest
fenomen
de
schimbare
comportamentală
de
ș
i
a
fost
analizat
ș
i
documentat
în

ultimii
zece
ani,
lasă
loc
diferitelor
interpretări,
fie
acestea
din
perspectivă
antropologică,

sociologică,
psihologică
sau
apar
ț
inând
politologiei,
interpretări
pe
care
vom
încerca
să
le

analizăm
ș
i aprofundăm î n prezenta lucrare.

Obiectivul
general
al
acestei
teze
este
de
a
prezenta
ș
i
analiza
cultura
politică
în
rândul

tinerilor
români,
accentuând
gradul
de
implicare
politică
al
acestora
din
perspectivă

antropologică,
sociologică
ș
i
psihologică,
axându-ne
în
mod
special
pe
aspectelor
teoretice
ale

culturii
politice
în
general
ș
i
al
participării
politice
în
particular.
Prezenta
lucrare
urmăre
ș
te

identificarea
caracteristicilor
tipului
de
cultură
politică
dominantă
în
rândul
tineretului
român

(segmentul
ț
intă
ales
fiind
cetă
ț
eni
români
cu
vârstă
cuprinsă
între
17-25
de
ani),
analizând

modul de exercitare al dreptului
ș
i obliga
ț
iei cetă
ț
ene
ș
ti de participare politică.

1

​
Gabriel Bădescu, Mircea Com
ș
a, Andrei Gheorghi
ț
ă, Cristina Stanu
ș

​
ș
i
​
ClaudiuTufi
ș
,
​
Implicarea civica

si politic
​
ă
​
a tinerilor
​
, Constan
ț
a: Editura Dobrogea, 2010, p. 11.

4

Pentru
ca
aceată
lucrare
să
aibă
un
grad
cât
mai
ridicat
de
acurate
ț
e
ș
i
obiectivitate,
ne

propunem
trei
obiective
specifice,
orientate
spre
ilustrarea
comportamentului
segmentelor
ț
intă

selectate.

Ca
prim
obiectiv
specific,
lucrarea
identifică
principale
texte
dedicate
culturii
politice
ș
i

participării
politice,
aducând
completări
argumentate
în
urma
unui
studiului
de
caz
cu
privire
la

noi
metode
de
manifestare
al
acestora,
cu
scopul
de
a
clarifica
implica
ț
iile
unui
subiect
atât
de

discutabil.

Al
doilea
obiectiv
specific
al
tezei
constă
în
analizarea
ș
i
compararea
datelor
existente

privind
modificarea
gradului
de
implicare
politică
a
tineretului
român
(a
genera
ț
iei
post-1989)
ș
i
a

genera
ț
iei
pre-1989
(segmentul
de
vârstă
fiind
între
45
ș
i
70
de
ani).
Vom
compara
tipologii

behavioriste
ș
i
modificăr i
în
dinamica
tradi
ț
ională
pentru
ambel e
segmente
de
vârstă.
Deoarece

este
nevoie
de
mai
mult
de
un
deceniu
pentru
a
observa
comportamentele
de
negare
sau

respingere
ș
i
pentru
a
observa
diferen
ț
ele
dintre
cele
două
gener a
ț
ii
subiect
al
cercetării,
am
ales

să
analizăm
modelul
de
manifestare
a
participării
politice
începând
cu
anul
1989.
Această
decizie

este
motivată
ș
i
de
modu l
ilustrativ
de
schimbare
a
regimului
de
conducere
a
statului
din
acea

perioada, pe care îl considerăm semnificativ temei centrale a acestei cercetări.

Al
treilea
obiectiv
specific
are
în
vedere
analizarea
ș
i
eviden
ț
ierea
elementelor
de
noutate

identificate
în
comportamentul
tinerilor
prin
cercetarea
protestelor
pe
fond
politic
ale
anilor

2012-2018
ca
modalitate
de
exprimare
a
implicării
politice
ș
i
a
interesului
în
cultura
politică.

Interesul
este
concentrat
pe
motiva
ț
ia
tineretului
de
a
ie
ș
i
în
stradă
într-un
act
de
participare

politică activă
ș
i de manif estările din mediul online ale celor două segmente de vârstă analizate.

2
2
Alegerea mediului online ca manifestare a participării politice în rândul celor două segmente de vârstă

este motivată de cre
ș
terea numărului de ONG-uri care au ca specific
ș
tiin
ț
ele politice aplicate
ș
i care

activează
ș
i în mediul online, bloguri dedicate manifestărilor cetă
ț
ene
ș
ti în domeniul politicii, site-uri

dedicate aceleia
ș
i teme
ș
i grupuri sau pagini publice cu peste 1000 de urmăritori din rândul cetă
ț
enilor

aflate pe diferite platforme de socializare ( Facebook, Instagram, Twitter etc.) care au ca subiect sau tema

centrală: manifestările cetă
ț
ene
ș
ti, critică la adresa sistemului de guvernământ, informare cu privire la

cadrul legislativ ( drepturi
ș
i obliga
ț
ii cetă
ț
ene
ș
ti), etc.

5

Pentru
atingerea
obiectivelor
men
ț
ionate
mai
sus,
este
în
mod
evidentă
nevoia
de
a

structura informa
ț
ia prin răspunderea la multiple întrebări de cercetare:

1.
Care
sunt
aspectele
teoretice
privint
cultura
politică
ș
i
mai
specific
participarea

politică
identificate
în
lucrări
de
specialitate
ale
autorilor
Samuel
Huntington,

Gabriel A. Almond, Sidnei Verba, Robert Putnam
ș
i Robert A. Dahl?

2.
În
ce
măsură
teoriile
cercetătorilor
de
specialitate
precum
Samuel
Huntington,

Gabriel
A.
Almond,
Sidnei
Verba,
Robert
Putnam
sau
Robert
A.
Dahl
sunt
încă

aplicabile
în
noile
condi
ț
ii
de
exprimare
a
culturii
politice
ș
i
de
participare
politică

în România?

3.
Care
sunt
tipurile
de
cultură
politică
observabile
în
România
ș
i
dacă
există

posibilitatea identificării tipului/tipurilor de cultură politică dominant/ dominante?

4.
Care
sunt
particularită
ț
iile
metodelor
de
participare
politică
a
tinerilor
români
în

strânsă legătură cu dezvoltarea
ș
i popularizarea de noi metode de mass-media ?

5.
Care
sunt
motivele
modificării
gradul
de
implicare
politică
a
tineretului
român

începând cu anul 2007?

6.
Poate
mo
ș
tenirea
comunistă
să
ofere
o
explică
ț
ie
modificărilor
înregistrate
în

acest
domeniu
în
rândul
generatiilor
post
1989?
Experien
ț
ele
genera
ț
iei

precedente
ș
i
nivelul
de
influen
ț
ă
de
ț
inut
de
acestea
în
via
ț
ă
privată
ș
i
publică
a

tinerilor români explică nivelul de cinism politic în rândul acestora?

Întrebările
de
cercetare
formulate
reprezintă
dezbateri
deschise
cu
privire
la
abordări

antropologice,
sociologice
ș
i
politice
pesimiste
ș
i
optimiste,
ambele
abordări
bazate
pe
realitatea

observată, însă concentrate pe unghiuri de cercetare diferite.

Principalele
provocări
întâmpinate
în
elaborarea
acestei
lucrări
constau
în:
dificultatea

întâmpinată
în
încercarea
de
a
defini
cu
exactitate
termenul
de
,,cultură
politică”
(dificultate

cauzată
de
multitudinea
de
accep
ț
iuni
a
temenului
ș
i
a
multitudinii
de
discipline
în
care
este

întâlnit),
în
același
timp,
​
„cultură
politică”
este
un
concept
care
se
referă
în
același
timp
la
două

6

domenii
diferite
și
poate
fi
abordat
„atât
că
sferă
specializată
a
culturii,
cât
și
că
o
componentă
a

sistemului politic”.

3
Lucrarea
cercetătorilor
Gabriel
Almond
ș
i
Sidney
Verba
,,
​
Cultură
civică:
Atitudini

politice
și
democrație
în
cinci
națiuni”
​
,
reprezintă
sursa
principala
de
inspira
ț
ie
în
scrierea

acestei
teze.
Această
lucrare
oferă
o
teoretizare
puternic
sus
ț
inută
la
nivelul
cercetării
ș
i
al

argumentelor
conturate
cu
privire
la
cultură
politică,
prezentand
o
clasificare
clară
ș
i
obiectivă
a

tipurilor
de
cultură
politică
observabile.
În
anii
1958-1963
cei
doi
autori
au
efectuat
o
cercetare

în
cinci
țări:
Statele
Unite
ale
Americii,
Marea
Britanie,
Italia,
Germania
și
Mexic,
aplicând

chestionare
în
fiecare
țară
unui
e
ș
antion
ales
dintre
cetă
ț
enii
acestor
state.
Importanța
majoră
a

acestei
lucrări
este
dată
de
faptul
că
autorii
elaborează
atât
mecanismul
conceptual
al
teoriei

culturii
politice,
cât
și
metodele
de
maximă
eficientă
pentru
cercetare
a
acesteia.
La
nivel

conceptual
cultură
politică
a
constituit
pentru
autori
o
practică
de
rela
ț
ionare
necesară
între

instituțiile
statului
și
societatea
civilă,
legătură
care
oferă
o
explica
ț
ie
asupra
stabilită
ț
ii

democrațiilor pe baze comparative.

4
Alaturi
de
lucrarea
cercetătorilor
Gabriel
Almond
ș
i
Sidney
Verba
ne
vom
raporta
ș
i
la

lucrari
ale
Funda
ț
iei
SOR OS
Romania
(actualmente
funda
ț
ia
ș
i-a
schimbat
numele
oficial,
aceata

fiind
gasită
în
mediul
online
sub
denumirea
de
Funda
ț
ia
SERENDINNO),
în
special
la
studiul

,,Implicarea
civica
si
politic
​
ă
a
tinerilor”
​
publicat
în
anul
2010
cu
scopul
de
a
observa
ș
i
analiza

comportamentul
civic
ș
i
de
implicare
politică
al
tinerilor
români,
raportat
la
comunitatea
politică

(primul
capitol)
,
care
este
arhetipul
ceta
ț
eanului
român
(al
doilea
capitol)
,
gradul
de
informare

5
6
politică
al
tinerilor
(al
treilea
capitol)
,
rela
ț
ia
dintre
tineri
si
politică
raportată
la
perioada

7
3
Gheorghe Fuga,
​
Schimbare socială și cultură politică
​
, București: Editura Economica, 2000, p. 138.

4
Gabriel Almond, Sidney Verba (eds),
​
Cultura civică: Atitudini politice șidemocrație în cinci națiuni
​
,

traducerea de Dan Pavel, Budapesta: CEU Press &București, Editura DU Style, 1996,

pp. 42–60.

5

​
Bădescu Gabriel, Com
ș
a Mircea, Gheorghi
ț
ă Andrei, Stanu
ș
Cristina
​
ș
i
​
Tufi
ș
Claudiu,
​
Implicarea civica

si politic
​
ă
​
a tinerilor
​
, Constanta: Editura Dobrogea, 2010, pp. 32-40.

6

​
Ibidem
​
, pp. 48-63.

7

​
Ibidem
​
, pp. 64-71.

7

regimului
comunist
(al
patrulea
capitol)
ș
i
efectele
migra
ț
iei
parin
ț
ilor
asupra
performan
ț
elor

8
ș
colare ale copiilor.

9
Prezenta
lucrare
se
va
concentra
pe
observarea
tipologiei
culturii
politice
existente
în

randul
celor
două
segmente
selectate
de
cetă
ț
eni
români,
raportându-ne
la
lucrarea
de
referin
ț
ă

principală
a
cercetătorilor
Gabriel
Almond
ș
i
Sidney
Verba
ș
i
la
sursele
secundare
de
cercetare.

Vom
adapta
tipurile
de
cultură
politică
la
gradul
de
majoritate
cu
care
acestea
sunt
întâlnite
ș
i

observate,
concentrându-ne
pe
participarea
politică
în
rândul
celor
două
grupe
de
vârstă,
totodată

urmarind
si
analizand
obiectiv
informa
ț
ii
statistice
cu
privire
la
acest
grad
de
participare
politica

în perioada 1989-2018.

Urmărind
acest
context
teoretic
oferit
de
autorii
cita
ț
i
anterior,
prezen
ț
a
lucrare
utilizează

intrumentele
metodologice
de
cercetare
următoare:
interpretarea
ș
i
definirea
conceptelor/

informa
ț
iilor
conceptuale
identificate
în
lucrările
de
referin
ț
ă
ș
i
aplicabilitatea
lor
pe
cele
două

segmente
de
vârstă
cercetate,
compararea
datelor
identificate
urmărind
îndeaproape
întrebările
de

cercetare
stabilite,
analizarea
ș
i
interpretarea
datelor
statistice
găsite,
analizarea
ș
i
interpretarea

interviurilor
luate
subiec
ț
iilor
selecta
ț
i
din
cele
două
segmente
de
varstă,
analizarea
articolelor

din
publica
ț
iile
interna
ț
ionale
referitoare
la
manifestari
ale
culturii
politice
participative
din

Romania, observatie participativa, analiză culturală etc.

8

​
Ibidem
​
, pp. 72-83.

9

​
Ibidem
​
, pp. 85-100.

8

Capitolul I.

Semnificatiile conceptuale și structurale ale culturii politice

și ale participarii politice în societatea civilă

I.1 Ce este cultura politică?

Cultura
politică
la
nivel
conceptual
are
o
multitudine
de
sensuri
ș
i
accep
ț
iuni.
Literatura

de
specialitate
ne
furnizeaza
o
diversitate
de
seminfica
ț
ii
atribuite
acestui
termen
în
func
ț
ie
de

perspectiva
ș
i domeniul s tiin
ț
ific abordat.

Noțiunea
„cultură
politică”
a
fost
introdusă
în
literatura
științifică,
între
anii
1784-1791

de
către
filosoful
iluminist
german
Johann
Gottfried
Herder
în
lucrarea
„Idei
privind
filosofia

istoriei
omenirii”.
În
cartea
a
XII-a
a
acestei
lucrări
el
scrie
despre
maturitatea
culturii
politice,

iar în cartea a XIII-a – despre exponenții culturii politice.

10
Sociologia
politică
caracterizează
conceptul
de
cultură
politică
ca
fiind
un
termen
ce

„desemnează
un
set
de
credințe,
de
sentimente
și
valori
care
prevalează
pentru
o
națiune
într-un

moment
sau
altul.
Cultura
politica
filtrează
percepțiile,
generează
atitudinile
și
influențează

modalitățile
de
participare;
este
o
componentă
majoră
a
jocului
politic”.
Din
această

11
perspectivă,
scria
Sidney
Verba,
„cultura
poate
reprezenta
un
sistem
de
control
în
ansamblul

interacțiunilor
politice.
O
nouă
constituție,
de
exemplu,
va
fi
percepută
și
evaluată
în
funcție
de

culturii
politice
a
poporului
respectiv.
Pusă
în
practică,
într-o
societate,
această
constituție
poate

lua
un
curs
total
diferit
de
cel
pe
care
l-ar
cunoaște
în
alta,
cu
o
cultură
politică
diferită…
Istoria

10
Johann Gottfried Herder,
​
Idei privind filosofia istoriei omenirii
​
, Berlin: Editura Holzinger,2013

11
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,
​
Dicționar de sociologie
​
, București: Editura Babei, 1998, pp. 150-151.

9

ne
oferă
numeroase
exemple
de
constituții
care
nu
au
„prins”
așa
cum
au
sperat
autorii
lor,

pentru că aplicarea acestora a fost mediată de o anume cultură politică.”

12
Raportându-ne
la
literatura
de
specialitate,
conceptul
de
cultură
politică
este
adesea

aplicat
ca
fiind
unul
specific
unei
na
ț
iuni.
Regăsim
astfel
terminologie
precum
cultură
politică

franceză,
cultură
politică
engleză,
cultură
politică
italiană
etc.
Acest
fapt
însă
nu
ne
împiedica
să

utilizam
un
asemenea
concept
„pentru
alte
tipuri
de
comunități
sau
nu
putem
ajuta
perspectivele

pentru
a
le
face
să
cuprindă
subculturi
sau
chiar
să
localizeze
tipuri
generale
care
transcend

entitățile
sociale
investigate,
în
acest
fel,
se
poate
vorbi
de
o
cultură
politică
specifică
a
unor

minorități
etnice
sau
religioase,
dar
și
de
grupări
culturale
ca
în
cazul
în
care
ne
referim
la
o

cultură arabă, latino-americană sau anglo-saxonă”.

13
Din
punct
de
vedere
al
sociologiei
politice,
termenul
de
cultura
politica
rămâne
imprecis

deoarece
este
adesea
folosit
pentru
a
acoperi
explicații
superficiale
ș
i
nesus
ț
inute
de
o

documentare
serioasa
ori
pentru
a
masca
incapacitatea
de
a
descoperi
variabile
structurale

adecvate
unor
explicații
mai
precise.
Termenul
nu
poate
fi
înlocuit
prin
anumite
componente
ale

sale
privite
la
nivel
general,
cum
sunt
valorile,
atitudinile
sau
acțiunile,
pe
motiv
ca
am
renunța
la

distincții necesare unei explicatii clare
ș
i precise.

La
nivelul
acestei
discipline,
conceptul
de
cultură
politică
este
cel
mai
uzual
analizat

pentru
furniza
elemente
specifice
privind
relația
dintre
cultură
și
structuri,
dintre
cultură
și

socializare a persoanelor, cultură
ș
i modele de comportament politic, etc.

Deoarece
cultura
politică
poate
fi
abordata
atat
„ca
o
componentă
integrata
a
sistemului

politic
(abordare
care
este
urmărita
ș
i
în
prezenta
lucrare
pentru
a
oferi
un
răspuns
întrebarilor
de

cercetare
propuse),
cat
ș
i
ca
o
sferă
specializată
a
culturii”
,
conceptul
este
tratat
ș
i
din

14
perspectiva
antropologiei
sociale
ș
i
a
antopologiei
culturale.
​
Perspectiva
antropologică
reprezintă

o
​
perspectivă
critică
asupra
culturii
ș
i
lumii
sociale.
​
Dacă
privim
din
această
perspectivă,

antropologia
se
raportează
la
cultură
politică
în
încercarea
de
oferi
o
explica
ț
ie
fenomenelor

12
Lucian W. Pye, Sidney Verba,
​
Political Culture and Political Development
​
,
​
Princeton: Princeton

University Press,
​
1965, p. 517.

13
Mattei Dogan,
​
Cum să comparam națiunile
​
, Bucure
ș
ti: Editura Alternative, 1993, p. 22.

14
Gheorghe Fuga,
​
Schimbare socială și cultură politică
​
, București: Editura Economica, 2000, p. 138.

10

socio-culturale
prin
formularea
unor
legi
si
principii
prin
care
aceste
fenomene
se
pot
defini
ș
i

analiza.
​
Dubla
sensibilitate,
fa
ț
ă
de
tradi
ț
iile
culturale
ș
i
fa
ț
ă
de
procesele
schimbării
sociale

(tradi
ț
ie versus moderniza re), va caracteriza întotdeauna discursul antropologiei.

15
Referindu-ne
la
tipurile
discursului
care
face
referire
la
cultură,
în
subsidiar
antropologii

sunt
de
acord
asupra
câtorva
note
definitorii
ale
conceptului.
Astfel,
idei
precum:
,,cultura
este
un

produs
socio-istoric
care
dă
măsura
omului”
sau
„prin
cultură
omul
se
deosebește
de
toate

16
celelalte
specii
ale
biosferei”.
Aceste
idei
întrunesc
acordul
antropologilor,
sociologilor
ș
i
al

17
umaniștilor.
Astăzi
este
evident
pentru
toți
cei
care
studiază
societatea
și
istoria
ei
că
orice

comunitate
umană,
orice
agent
al
practicii
sociale
(indivizi,
întreprinderi,
partide
politice,
state,

membri
ai
elitelor
politice
etc.)
„posedă
o
cultură
specifică,
concretă,
care
influențează,

determină
dezvoltarea
totală
a
membrilor
componenți”.
La
naștere,
orice
individ
se
regase
ș
te

18
într-o
cultură
gata
construită,
„având
deja
constituite
modele,
tipare,
paradigme,
coduri,

simboluri, obiceiuri, tradiții, norme, mentalități, valori etc”.

19
Începând
cu
bazele
științei
politice,
Gabriel
A.
Almond
și
Sidney
Verba
au
reușit
să

definească
ș
i
să
caracteri zeze
conceptul
de
“cultură
civică”,
concept
prin
care
au
operaționalizat

și
îmbogățit
ideile
privitoare
la
“sisteme
politice”,
precum
și
pe
cele
de
“democrație”,
“cultură

politică”, cultură politică democratică”.

“
​
În
această
carte,
ne
preocupăm
de
un
număr
de
teme
clasice
ale
științei
politice:
de

ceea
ce
grecii
numesc
‘virtutea
civică’
și
de
consecințele
ei
pentru
eficiența
și

stabilitatea
corpului
politic
democratic;
de
asemenea
de
tipul
de
viață
comunitară,
de

organizarea
socială
și
de
creșterea
copiilor
care
sprijină
virtutea
civică.
Utilizând

cercetarea
prin
sondaje
de
opinie
pentru
a
studia
aceste
teme
clasice,
noi
folosim
de

asemenea
practica
tradițională
bazându-ne
pe
cele
mai
precise
metode
care
ne
stau
la

dispoziție
pentru
a
studia
aceste
probleme.
(…).
Cinci
mii
de
oameni
–
britanici,

15

​
Achim Mihu:
​
Antropologie culturală
​
, Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2000, p. 28.

16
Ion Diaconu,
​
Cultura și drepturile omului
​
, București: Pro Universitaria, 2012, p. 17.

17

​
Achim Mihu,
​
ob.cit
​
, p. 29.

18
*** Cultură politică și mass media ,

Cultură politică şi mass media

​
, 10 august 2009. Accesat în

12 septembrie 2017.

19

​
Ibidem

11

germani,
italieni,
mexicani
și
americani
–
au
fost
supuși
interviului
pentru
a
ne

asigura
datele
(…)
asupra
problemelor
democrației
și
participării
politice
într-un

sens extrem de real”
.

20
Cercetarea
întreprinsă
de
Almond
ș
i
Verba
a
oferit
o
verificare
sus
ț
inută
printr-un
studiu

de
caz
amplu
teoriilor
conform
cărora,
adăugat
la
performanțele
politice,
economice
ș
i
sociale,

valorile,
atitudinile
și
deprinderile
joacă
un
rol
important
în
procesele
de
democratizare
și,

implicit, în conceperea sistemului politic.

Afirma
ț
ia
confor m
căreia,
“nu
poate
exista
democrație
în
afara
unei
culturi
politice

democratice”
a
devenit
un
criteriu
hotărâtor
pentru
a
decide
caracterul
democratic
al
unui
regim

21
politic.
Cultura
politică
a
unei
societăți
face
referire
la
modul
în
care
este
absorbit
la
nivel
intern

sistemul politic în cunoștințele, sentimentele și evaluările populației.

Raportandu-ne
la
acest
argument
putem
afirma
în
legătură
cu
cultura
civică
–
adică

cultura
politică
democratică
-,
existen
ț
a
unei
corela
ț
ii
între
consituțiile
și
structurile
instituționale

cu
psihologiile
umane,
normele
și
regulile
cu
tipurile
umane
și
caracteristicile
culturale
ale
unei

societăți
date.
„Aceasta
înseamnă
că,
noile
politici
comparate
au
trebuit
să
se
deschidă

cercetărilor
sociologice,
psihologice,
antropologice
și
etnologice
prin
care
s-a
acumulat
un
imens

și necesar material documentar”.

22
În
lucrarea
​
„
​
Cultura
civică:
Atitudini
politice
și
democrație
în
cinci
națiuni
​
”
(The
Civic

Culture.
Political
Attitudes
and
Democracy
in
Five
Nations),
cerceătorii
Gabriel
Almond
și

Sidney
Verba
prezintă
rezultatul
unui
studiu
extensiv
în
cinci
țări:
Statele
Unite
ale
Americii,

Marea
Britanie,
Italia,
Germania
și
Mexic,
une
au
fost
aplicate
chestionare
unui
e
ș
antion
ales

dintre
cetatenii
acestor
state.
Această
lucrare
are
o
importanță
majoră
deoarece
autorii
elaboreaza

atât
mecanismul
conceptual
al
teoriei
culturii
politice,
cât
și
metodele
de
cercetare
a
acesteia.
La

nivel
conceptual,
cultura
politică
a
constituit
pentru
autori
o
legătura
necesară
între
instituțiile

20
Gabriel A. Almond, Sidney Verba,
​
Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci

națiuni
​
, București: CEU Press, Editura du Style, 1996, pp. 27- 28.

21

​
Ibidem

22

​
Prof. univ. dr. Carpinschi Anton,
​
Analiza comparată în științele politice
​
,
​
Universitatea "Alexandru Ioan

Cuza" din Iași, suport de curs, p.27.

12

statului
și
societatea
civila,
conexiune
care
ofera
o
explicatie
asupra
stabilita
ț
ii
democrațiilor
pe

baze comparative.

În
urma
cercetărilor
efectuate,
G.
Almond
și
S.
Verba
reu
ș
esc
sa
contureze
urmatoarea

concluzie:
instituțiile
aflate
într-un
stat
guvernat
de
un
regim
democratic
ș
i
administrate
dupa

principii
democratice
prezintă
nevoia
unei
culturi
politice
pentru
consolidarea
lor.
Abordează

cultura
politică
în
acela
ș
i
mod
în
care
„putem
vorbi
despre
o
cultură
economică
sau
o
cultură

religioasă”
,
respectiv
despre
„un
set
de
orientări
față
de
un
set
special
de
obiecte
și
procese

23
sociale”
.
G.
Almond
și
S.Verba
menționează
că
„termenul
de
cultură
politică
se
referă
la

24
orientările
politice
specifice
–
atitudini
față
de
sistemul
politic
și
diferitele
sale
părți,
precum
și

atitudini
față
de
rolul
sinelui
în
sistem”.
Cercetătorii
afirmă
că
în
momentul
în
care
„vorbim
de

25
cultura
politică
a
unei
societăți,
ne
referim
la
sistemul
ei
politic,
așa
cum
a
fost
el
interiorizat
în

cunoștințe,
sentimente
și
evaluări
ale
populației
sale”
.
Este
observabil
astfel,
că
autorii

26
limitează
orizontul
culturii
politice
la
sfera
conștiinței
politice,
ei
înșiși
menționând
că
folosesc

conceptul
de
cultură
politică
„doar
într-una
dintre
multiplele
sale
semnificații,
acea
de
orientare

psihologică
spre
obiectele
sociale”
.
Prin
urmare,
cultura
politică
este
interpretată
de
către
cei

27
doi
cercetători
ca
fiind
o
totalitate
de
poziții
individuale
și
de
orientări
ale
indivizilor.
Ea

reprezinta,
propriu-zis,
sfera
de
natura
subiectivă,
care
se
află
la
baza
acțiunilor
politice
și
le

conferă importanță, fiind un fenomen subiectiv și individual în esența sa.

Cu
alte
cuvinte,
cultura
politică
reprezintă
întreaga
rețea
de
orientări,
atitudini,
convingeri

și
valori
prin
care
individul
se
raportează
la
sistemul
politic,
valori
recunoscute
ș
i
acceptate
de

comunitate.
Cultura
politică
se
identificata
cu
orientările
politice,
iar
în
calitate
de
obiect
al

acestor
orientări
servește
sistemul
politic
alcătuit
din
roluri
și
elemente
specifice,
structuri
și

exponenți
ai
rolurilor.
Defini
ț
iile
date
culturii
politice
încearcă
includerea
tuturor
activităților

23
Gabriel A. Almond, Sidney Verba,
​
Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci

națiuni
​
, București: CEU Press, Editura du Style, 1996, p 43.

24

​
Ibidem
​
p 43.

25

​
Ibidem
​
p 43.

26

​
Ibidem
​
p 44.

27

​
Ibidem
​
pp 44-45.

13

individului
în
domeniile
politic,
social,
economic
și
cultural,
activita
ț
i
care
evidențiază

dinamismul exprimarii libere a convingerilor indivizilor.

Pentru
a
explica
fenomenul
de
cultură
politică
este
necesara
stabilirea
locului
ocupat
de

individ
în
societate
și
legatura
existenta
între
individ
și
aceasta.
Segmentele
fundamentale
care

eviden
ț
iază cel mai precis acest fenomen sunt societatea și sistemul politic.

Urmarind
acest
argument,
o
definiție
din
perspectiva
psihologică
a
culturii
politice
este
data
de

Sidney
Verba:
“Cultura
politică
a
unei
societați
constă
dintr-un
sistem
de
credințe
empirice,

simboluri
expresive
și
valori
care
definesc
situația
în
care
are
loc
acțiunea
politică.
Ea
ofera

orientarea subiectivă a politicii”.

28
Ș
tefan
Stanciugel u
ne
oferă
o
clasificare
a
definițiilor
culturii
politice
într-un
articol
al

revistei
Sfera
Politicii
apărut
în
1994.
Citându-l
J.
R.
Gibbins
(Contemporary
Political
Culture;

Politics in a Postmodern Age), Stanciugelu ne oferă
ș
ase categorii de defini
ț
ii:

1.
definiții
din
perspectivă
psihologică,
care
pun
accentul
pe
orientarea
individuală
spre

obiective politice;

2.
definiții
din
perspectivă
sociologică
ș
i
antropologică,
care
asociază
orientările
individuale

și comportamentele sociale pe care acestea le provoacă;

3.
definiții
zise
​
obiective
​
,
în
care
cultura
politică
apare
în
termenii
normelor
și
valorilor

consensuale și normelor sociale;

4.
definiții
euristice,
care
oferă
un
tip
utopic
sau
ideal,
cu
rolul
de
a
permite
oferirea
unei

explica
ț
ii pentru f enomene parțiale (comportament, credințe etc.);

5.
definiții lingvistice – un discurs cu înțelesuri pentru un grup clar determinat;

6.
definiții cu referire la cultura națională, ideologii politice, ideologia dominantă.

29
28
Sidney Verba, Comparative Political Culture, in: Political Culture and Political Development, Princeton

University Press, Princeton, New York, 1969, p. 512

29
J. R. Gibbins, Contemporary Political Culture; Politics in a Postmodern Age, Thousand Oaks,

California:
​
SAGE Publications, 1989,
​

​
apud
​

Ș
tefan Stanciugelu,
​
Ideal-tipuri și tipuri reale în cultura

14

Prin
urmare,
putem
afirma
faptul
că
aceste
forme
ale
culturii
politice
sunt
sisteme
complicate
și

eterogene,
care
includ
subsisteme,
în
mare
parte
autonome,
subsisteme
intitulate
subculturi

politice.
În
literatura
de
specialitate
acestea
sunt
numite
​
subculturi
politice
​
pentru
pentru
a
face

evidentă
diferen
ț
a
dintre
culturile
politice
regionale
dintr-un
stat
sau
culturile
politice
specifice

anumitor
clase
sau
categorii
sociale.
Prin
urmare,
daca
societa
ț
ii
in
ansamblul
sau
îi
corespunde
o

anumită
cultură
politică,
diferitelor
componente
ale
acestei
societă
ț
i,
pe
criterii
zonal-regionale,

de
clasă
ș
i
categorie
socială
etc,
le
corespund
anumite
​
subculturi
politice
sunt
orientări
și
modele

de comportament politic proprii anumitor grupuri sociale.

În
func
ț
ie
de
modul
în
care
se
întrepătrund
elementele
cognitive
ale
culturii
politice
cu

elementele
afective
ș
i
cu
cele
evaluative
politologii
Gabriel
Almond
ș
i
Sidney
Verba
furnizează

o tipologie exactă a culturii politice.

I. 2. Clasificari ale culturii politice

Toate
definițiile
date
culturii
politice
au
ca
numitor
comun
faptul
că
înfățișează
în
prima

instanță
dimensiunea
subiectivă
a
practicii
politice,
se
referă
explicit
la
dimensiunile
psihologice

ale politicului care sunt, în esență, trei.

30
Conform
lui
Almond
ș
i
Verba
aceste
componente
ale
culturii
politice
sunt
urmatoarele

trei
tipuri
de
orientări
aparținând
indivizilor
sau
diferitelor
categorii
sociale:
orientarea
cognitivă

politică românească
​
, Sfera politicii. Revistă lunară de științe politice, editată de fundația „Societatea

civilă”, anul III, Nr. 21, 1994, p. 6.

30
Exprimări teoretice generale ale acestei abordări pot fi găsite
​
inter alia
​
în Ruth Benedict, Patterns of

Culture, New York, 1934; Alex Inkeles and Daniel Levinson, „National Character: The Study of Modal

Personality and Socio-Cultural Systems", în Gardner Lindzey (ed.), Handbook of Social Psychology,

Cambridge, Mass, 1954, vol.II; Bert Kaplan (ed.), Studying Personality Cross-Culturally, Evan-ston, Eli.,

1961; Abram Kardiner, The Psychological Frontiers of Society, New York, 1939; Kardiner, The

Individual and His Society, New York, 1945; Clyde Kluckhohn, Henry Murray and David Schneider,

Personality in Nature, Society and Culture, New York, 1955; Harold D. Lasswell, Psychopathology and

Politics In Political Writings, op.cit.; Nathan Leites, „Psychocultural Hypotheses About Po-litical Acts",

In World Politics, Vol.L, 1948; Ralph Linton, The Cultural Background of Personality, New York, 1945;

Margaret Mead, „The Study of National Character", în Daniel Lemer și Harold D. Laswell, The

PolicySciences, Stanford, 1951.

15

(cunoștințe,
explicații,
interpretări,
anticipări
referitoare
la
evenimentele
politice
interne
și

externe);
afectivă
sau
emoțională
(exprimată
în
afecte,
disponibilități
afective,
sentimente,

pasiuni
etc.
care
au
un
rol
evident
în
formarea
atitudinilor,
a
crezului
politic)
și
orientarea

evaluativă
exprimată
în
judecățile
de
valoare
cu
referire
la
evenimentele
și
procesele
politice
în

funcție de scara de valori la care individul a aderat.

31
G.
Almond
și
S.
Verba
evidențiază
faptul
că
cele
trei
dimensiuni
ale
culturii
politice
fac

din
ea
“un
ansamblu
de
trăsături
culturale
pertinente
pentru
analiza
fenomenelor
politice
mai

curând
decât
un
ansamblu
de
atitudini
și
de
orientări
ale
indivizilor
față
de
un
sistem
politicceea

ce
ar
distinge-o
foarte
greu
de
cultura
socială
generală,
având
și
orientări
față
de
un
sistem
social

determinat.”

32
La
rândul
ei,
dimensiunea
cognitivă
oferă
un
ghid
orientativ
pentru
atitudinile
și
opiniile

politice,
fluctuând
între
teorii
prezentate
cu
subiectivitate
sau
dintr-o
perspectivă
obiectivă.
De

regulă,
cunoștințele
politice
reprezintă
etape
necesare
în
procesul
de
consolidare
și
interiorizare

a
atitudinilor
și
opiniilor
politice
în
convingeri.
De
altfel,
în
structura
combinată
a
celor
trei

dimensiuni
în
cadrul
convingerilor
politice,
elementul
cognitiv
este
considerat
mai
important
față

de
cel
afectiv
și
evaluativ,
spre
deosebire
de
atitudini
sau
opinii
care
au
importan
ț
ă
în
special
în

procesul
de
formare
al
credințelor
primare.
Elementul
cognitiv
în
formarea
convingerilor
poate
fi

asmănat
cu
o
structură
de
rezistență
care
asigură
coerență
și
durabilitate
celorlalte
componente

ale edificiului.

Urmărind
această
linie
de
argument,
o
problemă
deosebit
de
delicată
pentru
operaționalizarea

conceptului
de
cultură
politică
o
reprezintă
raportul
invers
proporțional
dintre
informația
și

cunoașterea
politică,
pe
de
o
parte,
și
intensitatea
și
durata
în
timp
a
exprimării
politice,
pe
de

alta.

Evident,
în
lipsă
de
cunoștințe
politice,
credințele
se
formează
mai
ales
pe
baza

dimensiunilor
afective
și
evaluative.
Acest
lucru
se
vede
în
special
în
timpul
campaniilor

31
Gabriel A. Almond, Sidney Verba,
​
Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci

națiuni
​
, București: CEU Press, Editura du Style, 1996, p 45.

32
J.P.Cot, J.P. Mounier,
​
Pour une sociologie politique
​
, vol.2, Paris: Ed. Du Seuil, 1974, p. 16.

16

electorale
și
al
alegerilor
propriu-zise
când
lipsa
de
cunoștințe
politice,
deci
de
convingeri

politice
ferme,
facilitează
spațiile
de
manevră
ale
manipulării,
când
promisiunile
demagogice

ale
politicienilor
găsesc
un
teren
virgin
în
această
labilitate
psihică
a
opiniilor
și
atitudinilor,
în

lipsa unei platoșe de apărare a valorilor și normelor rezultate din convingeri.

În
această
ordine
de
idei,
fenomenul
politic
postrevoluționar
din
țările
Europei
de
Est
este

deosebit
de
instructiv.
Revenirea
în
forță
a
comuniștilor,
reintegra
ț
i
în
partide
democratice
la

putere
justifică
valabilitatea
schemei
tripartite
propusă
de
Almond.
Greutățile
care
fac
parte
din

procesul
de
tranziție
la
un
alt
sistem
politic
au
favorizat
formarea
credințelor
politice
pe
baza

dimensiunilor
afective
și
evaluative,
alimentate
de
nostalgia
“statului
social”
ocupat
în
perioada

comunistă.
Nu
poate
fi
vorba
de
ignoran
ț
ă,
deoarece
perceperea
subiectivă
a
realităților
politice

și
economice
i-a
determinat
pe
acești
oameni
să
iasă
în
1989
în
stradă
și
să-și
sacrifice
viețile

pentru
libertate.
Prin
urmare,
nu
a
existat
ignoranță,
iar
dimensiunea
afectivă
și
evaluativă
a

comportamentului
nu
a
deformat
cunoașterea
exactă
a
situației.
Și
aceasta
în
condițiile
în
care

lupta
împotriva
totalitarismului
a
fost
dusă
în
numele
unor
valori
care
păreau
să
dispară
definitiv

dîn conștiința colectivă, fiind ănlăturate de propaganda comunistă.

În
funcție
de
dimensiunile
cognitive,
afective
și
evaluative
ale
culturii
politice
pot
fi
detectate
trei

stări de spirit ale cetă
ț
enilor în raport cu politicul: acord, apatie și alienare.

„Acordul
presupune
împletirea
celor
trei
dimensiuni:
cunoaștere,
afectivitate,

evaluare.
Apatia
înseamnă
existența
cunoștințelor
politice,
dar
manifestarea

indiferenței
pe
plan
afectiv
și
apreciativ.
Alienarea
denotă
existența
cunoștințelor

politice,
dar
și
a
lipsei
de
simpatie
față
de
sistemul
politic.
Cu
cât
stările
de
apatie
și

alienare
sunt
mai
numeroase
în
societate
cu
atât
instabilitatea
sistemului
politic
este

mai accentuată
​
”.

33
Figura I. 1. Dimensiunile psihologice ale politicului. Tipuri de orientări.

33
***Cultura politică, în Politologie, Manual editat de A.S.E., București, Editura Didactică și Pedagogică

S.A., 1992, p.216.

17

Sursa: Funda
ț
ia Multimedia.
​
https://fundatiamultimedia.wordpress.com
​
, accesat în data

de 19 septembrie 2017.

În
încercarea
de
a
clasifica
obiectele
orientării
politice,
este
necesar
să
pornim
de
la

sistemul
politic
la
nivel
„general”.
În
primul
rând
analizăm
sistemul
ca
întreg,
incluzând
aici

exprimări
sentimentale
precum
patriotismul
sau
alienarea,
cunoștințe
și
evaluări
de

termeni,no
ț
iuni
sau
conce pte
precum,
„mare”
sau
„mică”,
„puternică”
sau
„slabă”,
sau
alte
forme

de guvernare ca „democratică”, „constituțională” sau „socialistă”.

La
cealaltă
extremă
distingem
orientările
către
„sine”
ca
actor
politic;
conținutul
și

calitatea
normelor
obligației
politice
personale,
precum
și
conținutul
și
calitatea
simțului

competenței
personale
vizavi
de
sistemul
politic,
în
abordarea
părților
componente
ale
sistemului

politic distingem, mai întâi, trei clase largi de obiecte:

1.
roluri sau structuri specifice, precum corpuri legislative, executive sau birocrații;

2.
structuri desemnate unor roluri, cum ar fi monarhi, legislatori și administatori;

3.
politici publice particulare, decizii sau impuneri de decizii.

34
34

​
Ibidem
​
, p. 45.

18

„Aceste
structuri,
ceea
ce
desemnăm
prin
„incumben
ț
i”
și
deciziile
pot
fi,
în
schimb,
clasificate

dintr-o
perspectivă
mai
largă
ca
fiind
implicate
fie
în
procesul
politic
sau
de
„input”,
fie
în

procesul administrativ sau de „output”.”

35
Cunoașterea
structurilor
politice,
adică
orientarea
față
de
obiectele
de
​
input
​
(
fluxul
de

cereri
dinspre
societate
spre
elita
politică
și
transformarea
acestor
cereri
în
politici
publice),

cunoașterea
deciziilor
sau
orientarea
față
de
obiectele
de
​
output
(
mecanismele
prin
care
deciziile

politice
sunt
aplicate
sau
impuse),
cunoașterea
sistemului
politic
în
termeni
generali
–
istorie,

dimensiune,
localizare,
putere,
caracteristici
formale
dar
și
funcționale
etc.
–
și
perceperea
pe

sine
ca
membru
al
sistemului
politic
(drepturi,
obligații,
strategii
de
acces
la
zonele
de
influență

etc)
sunt
elemente
componente
ale
culturii
politice
care
“devine
sinonimă
cu
frecvența
diferitelor

tipuri
de
orientări
cognitive,
afective
și
evaluative
față
de
sistemul
politic
în
general”.
Ele

constituie
criteriul
tipologiei
pe
care
cei
doi
autori
o
propun:
cultura
politică
parohiala,
cultura

politică dependentă
ș
i cultura politică participativă.

36
Considerând
gradul
de
participare
(exprimat
în
performanțe
practice)
al
cetățenilor
la

funcționarea
unui
sistem
democratic
ca
valoare
centrală
a
culturii
politice
și
civice,
Almond
și

Verba
au
măsurat
nivelul
de
cultură
politică
în
fiecare
din
cele
cinci
țări
utilizând
indicatori
de

cercetare diver
ș
i:

1.
volumul de cunoștințe politice;

2.
componenta civică;

3.
modalitățile acțiunii politice;

4.
aprecierea sistemului politic.

Concluziile
la
care
au
ajuns
în
finalul
cercetării
sunt
rezumate
prin
faptul
că
numai

S.U.A.
și
Marea
Britanie
(democrațiile
cele
mai
avansate,
cele
mai
stabile),
realizaseră
gradul

35

​
Ibidem
​
, p. 45.

36
***
​
Cultura politică și capitalul social,
​

​
publicat în 24 august 2011,

Cultura politică şi capitalul social

​
, accesat în 19

septembrie 2017.

19

necesar
de
corelare
între
structurile
primare
ale
societății
(familii,
comunități
locale
etc)
și

structurile politice naționale care oferă funcționalitate culturii participative democratice.

Studiul
ne
arată
că
atât
timp
cât
cetățenii
nu
acționează
în
parametrii
sau
standardele
unei

culturii
rațional-active,
democrația
sau
instaurarea
acesteia
este
un
eșec.
Un
nivel
scăzut
de

cultură
politică,
un
nivel
ridicat
de
subinformare,
apatia
in
rândul
ceta
ț
enilor,
pasivitatea

cetățenilor,
toate
acestea
constituie
indici
care
sugerează
existen
ț
a
unei
democra
ț
ii
nedezvoltată

sau chiar inexistentă.

Cercetătorii
Almond
si
Verba
accepta
faptul
că
termenul
de
cultură
politică
este
unul

interdisciplinar,
accep
ț
iuni
ale
acestuia
fiind
observate
ș
i
în
alte
discipline
în
afară
de
sfera

ș
tiin
ț
elor
politice,
în
această
lucrare
de
referin
ț
a
termenul
este
folosit
doar
într-unul
din

multiplele sale semnificații, „aceea de orientare psihologică spre obiecte sociale”.

37
”Când
vorbim
de
cultura
politică
a
unei
societăți,
ne
referim
la
sistemul
politic,
așa

cum
a
fost
internaționalizat
în
cunoștințe,
sentimente
și
evaluări
ale
populației
sale.

Oamenii
sunt
înrolați
în
ea
la
fel
cum
sunt
socializați
în
roluri
nonpolitice
și
sisteme

sociale.
Conflictele
culturilor
politice
au
mult
în
comun
cu
alte
conflicte
culturale,

iar
procesele
de
aculturare
politică
sunt
mai
ușor
de
înțeles
dacă
le
vedem
în
lumina

rezistențelor
și
a
tendințelor
de
unire
și
încorporare
ale
schimbării
culturale
în

general.”

38
Acest
citat
ne
ajută
să
în
ț
elegem
faptul
că,
spre
deosebire
de
abordările
antropologice,
ne
ajută
să

scăpăm
de
neclaritatea
unor
termeni
antropologici
precum
​
ethos
cultural
ș
i
eviden
ț
iază

39
ipotezele privind relațiile dintre diferitele componente ale culturii, testând empiric aceste ipoteze.

Cei doi cercetători clasifică cultura politică în trei categorii:

1.
Cultura Politică Parohială

37

​
Op. cit
​
, p. 44.

38

​
Ibidem
​
, p.44.

39

​
Etos s. n. Ansamblu de trăsături specifice unui grup social sau unei epoci; fizionomie morală,

moralitate. 2. Specific cultural al unei colectivită
ț
i. [Scris
ș
i: ethos] – Din lat. ethos, gr. éthos,

https://dexonline.ro/definitie/etos
​
, accesat în data de 29.10.2018.

20

2.
Cultura Politică Dependentă (The Subject Politicul Culture)

3.
Cultura Politică Participativă

Lucrul
important
pentru
clasificarea
dată
de
Almond
ș
i
Verba
culturii
politice
este
către
ce

obiecte
politice
sunt
orientați
indivizii,
cum
sunt
ei
orientați
către
ele
și
dacă
aceste
obiecte
sunt

implicate
predominant
în
fluxul
„ascendent”
al
facerii
politicilor
sau
în
fluxul
„descendent”
al

impunerii acestora.

40
Conform
acestora,
orientarea
politica
a
unui
individ
poate
fi
abordată
ș
i
explicată
dacă

urmărim următoarele aspecte:

1.
Ce
cunoaștere
deține
subiectul
cu
privire
la
noțiunea
pe
care
o
are
și
la
accepția
pe
care
o
dă
el

sistemului
lui
politic
în
termeni
generali,
ce
știe
despre
istoria
lui,
dimensiunea,
localizarea,

puterea,
caracteristicile
„constituționale”
și
alte
asemenea?
Care
sunt
sentimentele
sale
față
de

aceste
caracteristici
sistematice?
Care
sunt
opiniile
și
judecățile
sale,
mai
mult
sau
mai
puțin

chibzuite, cu privire la acestea.

2.
Ce
cunoaștere
are
el
privind
structurile
și
rolurile,
variatele
elite
politice
și
propunerile
de

politici
implicate
în
fluxul
ascendent
al
conceperii
politicii?
Care
sunt
sentimentele
și
opiniile

sale privind aceste structuri, lideri și propuneri de politici?

3.
Ce
cunoaștere
deține
el
cu
privire
la
fluxul
descendent
al
impunerii
politicilor,
structurile,

indivizii și deciziile implicate în proces? Care sunt sentimentele și opiniile cu privire la ele?

4.
Cum
se
percepe
pe
suie
ca
membru
al
sistemului
său
politic?
Ce
cunoaștere
deține
el
cu
privire

la
drepturile,
puterile,
obligațiile
și
strategiile
sale
de
acces
la
zonele
de
influență?
Cum
își

percepe
propriile
capacități?
Ce
norme
de
participare
și
de
performanță
recunoaște
și
folosește
el

în formularea unor judecăți politice sau atunci când ajunge la opinii?

41
40
Gabriel A. Almond, Sidney Verba,
​
Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci

națiuni
​
, București: CEU Press, Editura Du Style, 1996, p. 46.

41

​
Ibidem
​
, p. 47.

21

Pentru
a
facilita
analizarea
ș
i
explicarea
acestor
tipuri
de
cultură
politică,
cercetătorii
ne

furnizează o matrice de analiză simplă de 3 x 4.

„Caracterizarea
culturii
politice
a
unei
națiuni
înseamnă
efectiv
completarea

unei
asemenea
matrici
pentru
o
mostră
validă
a
populației.
Cultura
politică

devine
sinonimă
cu
frecvența
diferitelor
tipuri
de
orientări
cognitive,
afective
și

evaluative
față
de
sistemul
politic
în
general,
aspectele
sale
de
input
și
output,

precum și față de sine ca actor politic.”

42
Cei
doi
politologi
furnizeaza
această
metodă
simplificată
de
a
analiza
ș
i
structura

tipurile
de
cultură
politică
în
func
ț
ie
de
rezultatele
ob
ț
inute
în
urma
întrebarilor
de

cercetare propuse.

Tabelul I.2. Tipuri de cultură politică. Matricea Almond
ș
i Verba.

Tip
de
cultură

politică

Sistemul
ca

obiect general

Obiecte
de

input

Obiecte
de

output

Sinele
ca

participant

activ

Parohială

0

0

0

0

Dependentă

43
1

0

1

0

Participativă

1

1

1

1

Sursă:
Gabriel
A.
Almond,
Sidney
Verba,
​
Cultura
civică.
Atitudini
politice
și
democrație
în
cinci

națiuni
​
, București: CEU Press, Editura Du Style, 1996, p. 47.

42

​
Ibidem
​
, p. 47.

43
Am tradus exprimarea originală de „subject” din limba engleză prin „dependent", gândindu-ne la

accepțiunea de „supus", nu la aceea de „subiect". Considerăm că această traducere redă cu mai multă

acurate
ț
e descrierea pe care autorii o fac acestui tip de cultură politică, n. trad.

22

În
func
ț
ie
de
raspunsul
pe
care
reu
ș
im
să
îl
identif icăm
la
aceste
întrebări
ș
i
de

caracteristicile
regăsite
din
cadrul
matricii
date
de
către
Almond
si
Verba,
cele
trei
tipuri
de

cultură
politică
enumerate
anterior
(
cultura
politică
parohială,
cultura
politică
dependentă
ș
i

cultura
politică
participativă)
sunt
definite
ș
i
caracterizate
exensiv
de
către
cei
doi
politologi,

aceste trei tipuri fiind exemplificate prin studiul de caz în cele cinci na
ț
iuni.

1. Cultura Politică Parohială

Putem
vorbi
de
cultură
politică
ca
încadrare
în
tipologia
parohială
în
momentul
în
care

frecvența
orientărilor
față
de
obiectele
politice
specializate
din
cele
patru
tipuri
specificate
în

Tabelul
I.2.
este
apropiată
de
zero.
„Culturile
politice
ale
societăților
tribale
africane
și

comunitățile
locale
autonome
cercetate
de
Coleman
vor
intra
în
această
categorie,
în
aceste

societăți
nu
există
roluri
politice
specializate:
șefia
de
trib,
șefia
de
clan,
postul
de
șaman
sunt

roluri
politico-economicereligioase
difuze,
iar,
pentru
membrii
acestor
societăți,
orientările

politice față de aceste roluri nu se separă de orientările lor religioase și sociale.”

44
Tipul
de
cultură
politică
parohială
poate
fi
regăsit
ș
i
în
forme
de
guvernământ
pe
scară

mare
și
mai
diferențiate,
„probabilitatea
însă,
de
apariție
a
parohialismului
relativ
pur
este
mai

mare
în
sisteme
tradiționale
mai
simple,
în
care
specializarea
politică
este
minimă,
în
sistemele

politice
mai
diferențiate,
este
probabil
ca
parohialismul
să
fie
mai
degrabă
afectiv
și
normativ

decât cognitiv”.

45
2. Cultura Politică Dependentă.

În
acest
tip
de
cultură
politică
exista
o
înalta
frecven
ț
a
a
orientarilor
indivizilor
către

sistemul
politic
diferen
ț
iat
ș
i
către
aspectele
output
ale
sistemulu i,
însa
orientarile
catre
obiectele

de
input
ș
i
catre
sine,
ca
participant
activ
sunt
mai
pu
ț
in
frecvente.
Individul
este
con
ș
tient
de

autoritatea
guvernamentala
specializată;
el
este
afectiv
orientat
către
ea,
probabil
având
o

anumită
mandrie
fa
ț
a
de
ea.
De
asemenea
individul
evalueaza
autoritatea
de
guvernamânt
fie
ca

legitima, fie ca ilegitima.

44

​
Ibidem
​
, p. 47.

45

​
Ibidem
​
, p. 47.

23

Rela
ț
ia
existenta
în
acest
tip
de
cultură
politică
între
individ
ș
i
sistem
este
la
nivel

general
ș
i
se
îndreaptă
către
partea
administrativă
sau
către
fluxul
descendent
al
sistemului

politic; este o rela
ț
ie esen
ț
ialmente pasiva. Orientările dependente care au dezvoltat institu
ț
ii

democratice
sunt
mai
degrabă
afective
ș
i
normative
decât
cognitive.
Astfel
individul
este

con
ș
tient de institu
ț
iile democratice, însă pur
ș
i simplu nu se pune în acord legitim cu ele.

3. Cultura Politică Participativă.

Este
tipul
de
cultură
politică
în
care
membrii
societa
ț
ii
tind
sa
fie
în
mod
explicit
orienta
ț
i

către
sistem
ca
întreg
ș
i
catre
ambele
structuri
ș
i
procese,
politic
ș
i
administrativ.
Cu
alte
cuvinte

orientarile membrilor sunt îndtreptate catre aspectele „input
ș
i output”
​

​
ale sistemului politic.

46
Membrii
individuali
ai
formei
participative
de
guvernământ
pot
fi
orienta
ț
i
favorabil
sau

nefavorabil
către
diferite
clase
de
obiecte
politice.
Indivizii
tind
sa
fie
orienta
ț
i
către
un
rol

„activist”
al
sinelui
în
corpul
politic,
de
ș
i
sentimentele
ș
i
evaluarile
cu
privire
la
un
asemenea
rol

pot să varieze de la acceptare la respingere.

47
Lucrarile
de
referin
ț
ă
scrise
pe
acest
subiect
afirmă
faptul
că
cultura
politică
participativă

este
strâns
legată
de
democra
ț
ie.
În
ceea
ce-l
prive
ș
te
pe
cercetătorul
Samuel
Huntington,

democra
ț
ia
se
referă
la
conceptul
de
democra
ț
ie
clasică
a
filosofiei
grece
ș
ti,
prin
care
voin
ț
a

poporului
este
privită
ca
sursă
de
legitimitate
a
democra
ț
iei
ș
i
este
un
scop
comun,
nu
individual.

Cu
alte
cuvinte
democra
ț
ia
reprezintă
"sursele
de
autoritate
pentru
guvern,
scopurile
deservite
de

guvern
ș
i
procedurile
de
constituire
a
guvernului
"
Totodată
democratizarea
este
înlocuirea
unui

48
guvern
care
nu
a
fost
ales
în
acest
fel
de
unul
care
este
selectat
prin
alegeri
libere,
deschise
ș
i

corecte. Aceste elemente sunt esen
ț
a democrației.

49
46

​
Ibidem
​
, p. 47.

47
Gabriel Almond, Sidney Verba,
​
Cultura civică: Atitudini politice și democrație în cincinațiuni
​
,

București: Editura Du Style, 1996, p. 49.

48
Samuel P.Huntington,
​
The third wave: Democratization in the late twentieth century
​
, Norman and

London: University of Oklahoma Press, 1991, p. 6.

49

​
Ibidem,
​
p.9.

24

Samuel
Huntington
corelează
faptul
că
participarea
politică,
respectiv
cultura
politică

participativă,
are
o
legătură
pozitivă
în
definirea
democra
ț
iei,
atât
timp
cât
libertatea
ș
i
egalitatea

au contribuit deja prin determinarea con
ț
inutului formei democratice.

Persoanele
care
participă
la
procesul
de
politică,
cum
ar
fi
votarea
în
alegeri,
participarea
la

proteste
juste
sau
alte
activită
ț
i,
influen
ț
ează
guvernul,
interese le
ș
i
obiectivele
indivizilor
vor

atinge
ș
i vor atrage aten
ț
ia asupra influen
ț
ei deciziei guvernamentale.

50
Vom
aborda
subiectul
participării
politice
de
la
general
(
lucrari
de
referin
ț
ă
ș
i

teoretizarea
participării
politice),
la
particular
(
participarea
politică
în
România,
în
rândul
celor

doua segmente de vârstă selectate), într-o formă extinsă în capitolul următor.

Acestor
trei
tipuri
de
cultură
politică
le
corespund
trei
tipuri
de
personalități,
fiecare
cu

o
psihologie
politică
proprie:
parohialiștii
(provincialii);
supușii
și
participanții
(cetățenii

activi
din
punct
de
vedere
politic).
Aceste
trei
tipuri
principale
de
cultură
politică,
prezentate

ca
fiind
ideale,
utopice
uneori,
nu
se
exclud
reciproc
și
în
realitate,
pot
coexista,
într-o
formă
sau

alta,
în
cadrul
aceleiași
culturi
politice.
Din
acest
motiv,
caracteristica
unei
democrații
nu
este
o

cultură
politică
participativă
ci
ceea
ce
Almond
ș
i
Verba
definesc
în
urma
acestei
cercetări

extensive ăn cele cinci na
ț
iuni, ca fiind
​
„
​
cultura civică”.

Cultura
civică
este
o
„cultură
politică
mixtă”,
în
care
orientările
politice
participative
se

combină
cu
și
nu
înlocuiesc
orientările
politice
dependente
și
parohiale.
Este
o
cultură
politică
în

care
un
număr
ț
nsemnat
de
indivizi
sunt
competenți
ca
cetățeni.
Ei
dețin
informații,
acționează,

sunt
responsabili,
își
cunosc
drepturile,
dar
și
responsabilitățile
ș
i
cooperează
pentru
a
asigura

prezervarea democra
ț
iei.

În
lucrarea
lui
Almond
și
Verba
este
evidențiată
corelația
necesară
dintre
participarea

politică
și
participarea
socială,
dintre
cooperarea
politică
și
cea
socială
în
cadrul
sistemului
social

global, ori aceasta caracterizează funcționarea eficientă a unui regim democratic.

50

​
Ibidem,
​
p.9.

25

Dar
cultura
politică
nu
trebuie
sa
fie
înțelesă
ca
un
concept
incluziv
numai
în
cazul
unor

„sistemele
de
atitudini,
credințe
ș
i
sentimente”
.
Componentele
ei
de
bazã
nu
sunt
numai

51
atitudinile,
motivațiile
și
capacitatea
de
a
convie
ț
ui.
Cultura
politică
include,
în
acela
ș
i
timp,

dimensiunea
istorica
a
con
ș
tiin
ț
ei
na
ț
ionale,
reflectată
în
specificul
na
ț
ional,
specific
în
ț
eles
ca

mod
de
a
gândi
și
reacționa
la
problemele
fundamentale
ale
existenței
ș
i
la
dificulta
ț
iile
ș
i

realita
ț
iile politice.

Astfel,
cultura
politică
ni
se
prezintă
ca
un
efect
al
procesului
istoric
îndelungat
și
un

produs
al
coabitării
sociale,
schimbătoare
în
timp.
Asemeni
altor
valori
culturale,
valorile
culturii

politice
se
subordonează
legilor
moștenirii
culturale,
în
sensul
în
care
valorile
se
subordonează

liniilor
dominante
de
acțiune
din
cadrul
unui
model
cultural,
se
obiectivizează
sub
forma
unor

norme
de
comportament,
a
unor
obiceiuri,
instituții
și
organizații
politice
care
influențează,

orientează
și
controlează
comportamentul
politic
al
membrilor
unei
comunități
naționale.
„La

baza culturii politice și a dezvoltării ei stau: cunoașterea, valoarea și comunicarea.”

52
Italia
și
Mexicul
au
o
cultură
parohială:
Germania,
una
de
supunere.
În
toate
cele
trei
țări
s-ar

constata
o
ruptură
între
atitudinile
politice
și
cele
sociale.
Atât
tip
cât,
americanii
și
britanicii
au
o

“orientare
democratică
echilibrată”,
Italia
este
caracterizată
de
o
cultură
politică
de
alienare,

Germania
printr-o
cultură
politică
de
supunere,
iar
Mexicul
printr-o
cultură
contestatară,

compusă
concomitent
din
nemulțumire
și
aspirații,
deci
alienată.
Autorii
explică,
posibilele

devia
ț
ii
de
la
modelul
democratic
al
culturii
politice
prin
rupturile
provocate
în
evoluția
spre

democrație
din
aceste
trei
țări
(sunt
exemplificate
revoluția
din
1910
în
Mexic,
totalitarismul

fascist și nazist în Italia și Germania).

Se
știe
că
raportul
dintre
cultura
politică
și
democrație
trebuie
să
fie
mediat
în
mare
parte
și
de

alte
teorii
explicative.
De
pildă,
teorii
privind
dezvoltarea
economică,
particularitățile
naționale,

jocul
forțelor
istoricești
culturale
pot
favoriza
dezvoltarea
democrației,
ca
expresie
a
culturii

politice participative, după cum o pot și bloca.

51
Gabriel Almond, Sidney Verba
​
ob. cit.

52
Gheorghe Fuga,
​
Schimbare socială și cultură politică
​
, București: Editura Economică, 2000, p. 141.

26

Totul
depinde
de
logica
situațiilor
de
interacțiune
între
micro
și
macropolitic,
între
actori
și

evenimente, deoarece prin acest joc se creează identitățile colective și sistemele de atitudini.

În
cultura
de
participare,
cetățenii
se
gândesc
că
pot
influența
mersul
sistemului
politic

prin
diverse
mijloace
de
care
dispun.
Acest
tip
de
cultură
este
rezultatul
gradului
înalt
de

organizare și educație al cetățenilor și reflectă experiențele lor politico-istorice specifice.

„Deși
este
o
cultură
politică
predominant
participativă,
totuși
ea
înglobează,
în

mod
armonios,
și
elemente
ale
culturii
parohiale
și
ale
culturii
de
supunere,
altfel
cetățenii
ar
fi

pe baricade în fiecare săptămână”, apreciază H. Elcock în „Political Behavior”.

53
Cultura
politică
poate
fi
analizată
în
raport
cu
societatea
ca
întreg
sau
cu
diferite
părți

componente.

Cultura procesului politic include trei probleme principale:

1.
influența individului asupra procesului politic;

2.
manifestarea personalității sale în acest domeniu;

3.
relațiile cu alți factori.

Prin
ce
este
specific
conceptul
de
cultură
politică
în
cadrul
științelor
sociale?

Școala
politică
americană
care
de
fapt,
a
produs
această
noțiune
evidențiază
importanța
sa
în

măsurarea
gradului
de
democratizare.
„Pentru
ca
o
societate
democratică
să
funcționeze,

dincolo
de
aspecte
precum
existența
economiei
de
piață,
a
unei
clase
de
mijloc
importantă

numericește,
a
profesionalizării
elitei
politice,
este
nevoie
de
o
componentă
naturală,
numită

de
unii
cercetători
“competență
civilizatoare”,
care
devine
o
condiție
necesară
a
integrării
în

lumea contemporană”.

54
53
Nicolae Frigioiu,
​
Politologie
ș
i doctrine politice,
​
Bucure
ș
ti: (f.e) 2001, p.111,
​
apud
​
H. Elcock,

Political Behavior,
​

​
Londra: Methnen Ltd, 1976.

54
Cristian R. Pîrvulescu,
​
Cultura politică – un instrument teoretic pentru estimarea adaptării la

schimbare a societății românești
​
, în Sfera politicii, nr.21, octombrie 1994.

27

Cultura
politică
este
o
orientare
subiectivă
către
politic,
orientare
rezultată
din

internalizarea
modelelor
stabile
ale
interacțiunii
valorilor,
codurilor,
normelor
politice.
Valorile

produse
de
cultura
politică
orientează
individul,
îi
dau
posibilitatea
să
se
identifice
cu
un
anumit

grup,
însușindu-și
obiectivele
acestuia.
Valorile
îi
spun
individului
pentru
ce
trăiește,
codurile
îi

arată cum.

28

Capitolul II.

Cultura politică din România

II.1 Aspecte istorice

Dacă
ne
raportăm
la
lucrarile
de
specialitate
ș
i
articole
scrise
pe
această
temă
obervăm

faptul
că
majoritatea
analiștilor
autohtoni
și
străini
consideră
că
românii
nu
au
beneficiat

de
cele
mai
favorabile
condi
ț
ii
și
implicit
de
premise
pentru
crearea
unei
culturi
politice
de
tip

democratic
în
adevăratul
sens
al
cuvântului.
Printre
aceste
condiții
și
premise
autorii
în
cauză
nu

menționează
însă
condițiile
istorice
vitrege
care
au
împiedicat
construcția
statului,
a
instituțiilor

politice și implicit, a culturii politice din România.

Dacă
cultura
politică
este
o
componentă
unitară
indispensabilă
comunită
ț
iilor
umane,

coeziunea
ei
simbolică
este
asigurată
de
diversitatea
în
unitate
a
diferitelor
subculturi
ce
o

compun:
cultura
politică
populară;
cultura
elitelor;
cultura
instituțională
oficializată,
cultura

diferitelor clase sociale etc.

Factorul
comun
al
acestor
substructuri
este
că
sistemul
lor
de
norme
și
valori
fundamentează,

dintr-o
perspectivă
locală
și
funcțională,
sistemul
general
de
norme
și
valori.
din
această

perspectivă,
documentele
folclorului
nostru
(baladele
istorice,
doinele
cu
caracter
social,
poezia

muncilor
de
peste
an,
snoavele
etc.)
trădează,
indubitabil,
existența
unei
culturi
naționale,
cel

puțin
pe
două
paliere:
începuturile
cristalizării
unei
conștiințe
naționale,
ca
reacție
a
unui
grup

primar
față
de
presiunea
mediului
extern
și
coagularea
valorilor
politice
în
două
structuri

“slobozenia dinăuntru” și “slobozenia dinafară” de care vorbea Alecu Russo.

Teza
insistent
afirmată
că
în
România
nu
au
existat
antecedente
istorice
favorabile
și,
implicit,

premisele
pentru
manifestarea
unei
culturi
politici
de
tip
democratic
se
bazează
pe

aserțiuni ideologice:

1.
modelul democrației civice occidentale ca singurul model valabil;

29

2.
lipsa de tradiții democratice în istoria românilor.

În
această
privință
este
utilizat
(cu
voluptate
aproape)
un
adevărat
„arsenal
propagandistic”
care

atestă fie o rea credință, fie o profundă lipsă de cunoaștere a istoriei naționale.

Argumentele
cel
mai
des
utilizate
sunt:
lipsa
de
consecvență
sau
superficialitatea;
sentimentul

mioritic
al
resemnării;
înapoierea
economică
și
tranziția
greoaie
de
la
epoca
medievală
la
cea

modernă:
obediență
tradițională
a
religiei
majoritar
ortodoxe
față
de
puterea
politică.
Toate

acestea
ar
fi
contribuit
la
crearea
unui
mod
specific
de
raportare
a
societății
românești
la

fenomenul
politic,
raportare
în
care
gradul
de
participare
politică
și
rolul
liderului
politic

paternist
au
fost
indicatorii
cei
mai
des
utilizați
pentru
a
defini
cultura
civică,
democratică:

“Conform
acestor
două
criterii,
în
România
interbelică
participarea
politică
era
limitată
la
o

categorie
extrem
de
restrânsă,
cultura
politică
includea
valori
mai
apropiate
de
un
regim
autoritar

sau
chiar
despotic
de
tip
oriental
decât
de
o
democrație
liberală,
astfel
încât,
deși
exista
o

Constituție
care
garanta
votul
universal
și
aveau
loc
periodic
alegeri
aproximativ
libere
–
cu

multe
nereguli
–
este
foarte
greu
să
se
vorbească
de
niște
veritabile
antecedente
democratice
ale

României,
de
o
veritabilă
cultură
politic
de
tip
democratic
a
românilor”,
apreciază,
simptomatic

pentru
acest
punct
de
vedere,
Alina
Mungiu
în
volumul
„Românii
după
’89
–
Istoria
unei

neînțelegeri”.

55
Concluziile
men
ț
ionate
sunt
argumentate,
în
istoria
României
anilor
1990-1995,
prin

nenum
ț
rate
exemple,
majoritatea
privind
raporturi
sociale
antidemocratice,
metode
politice

brutale,
prin
recurgerea
la
naționalism
sau
prin
faptul
că
puterea
politică
este
concentrată
în
mâna

unei
oligarhii
tehnocratice
de
esență
criptocomunis
ț
ă.
În
special,
Biserica
Ortodoxă
Română

devine
,,calul
de
bătaie”
preferat
al
partizanilor
culturii
politice
democratice.
Ea
este

transformată
în
principalul
vinovat
pentru
cultura
politică
de
supunere
și
pentru
inexistența
unei

societății civile dezvoltate în România.

55
Alina Mungiu,
​
Românii după ’89 – Istoria unei neînțeleger
​
i, Bucure
ș
ti: Editura Humanitas, 1995.

30

Opiniile
în
jurul
ideii
de
ortodoxie
ca
principala
for
ț
a
care
a
creat
mediul
propice
pentru
apari
ț
ia

totalitarismului
comunist,
trec
sub
tăcere
forța
modelatoare
a
spiritualității
ortodoxe,
raportul

strâns dintre valorile morale și cele sociale la nivelul comunității prin comuniune.

Biserica
ortodoxă
nu
s-a
implicat
efectiv
în
viața
politică
precum
Biserica
catolică.
Ea
s-a
supus

de
bunăvoie
puterii
politice
conform
tradiției
moștenite
de
la
Bizanț
care
în
formula
cezaro-

papistă
a
lui
Justinian:
“un
împărat;
un
stat;
o
Biserică”
vedea
singura
soluție
de
coeziune
și

rezistență a Imperiului în fața năvălirii popoarelor migratoare care-i amenințau frontierele.

56
Dacă
în
majoritatea
țărilor
catolice
înalții
prelați
au
influențat
decizii
majore
de
politică

internă
sau
externă,
erijându-se,
după
caz,
în
reprezentanți
ai
unor
interese
geopolitice
prea

puțin
pioase,
Biserica
ortodoxă
a
rămas
mai
mereu
în
afara
politicului,
oficial
privind
lucrurile.

În
realitate,
ierarhii
acestei
biserici
ai
voievozilor,
domnitorilor,
ei
realizând
o
nouă
sinteză
între

formula
cezaro-papistă
și
teoria
ministeriatului
a
Sfântului
Pavel
și
anume
în
maxima
lui
Iisus

Hristos: “Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”.

Această
supunere
a
Bisericii
Ortodoxe
în
fața
politicii
de
stat
se
baza
însă,
pe
o

comuniune
mai
adâncă
dintre
domnitor
și
prelați,
anume
pe
identitatea
de
esență
a
idealului

politic.
Ea
se
baza
pe
ethosul
mai
adânc
al
construcției
naționale
în
care
ambele
puteri
erau
una.

Tulburătoarea
intuiție
a
lui
Nicolae
Iorga,
după
care
în
țările
sud-est
europene
națiunea
a
creat

statul
față
de
Occident
unde
statul
a
creat
națiunea
se
verifică
în
evoluția
Bisericii
ca
Ecclessia

(comunitate)
din
primele
secole
creștine
până
în
Evul
Mediu.
În
sensul
că,
în
lipsa
structurilor
și

instituțiilor
statale,
Biserica
a
conservat
în
cadrul
structurilor
ei
administrative,
acele
embrioane

ale vieții de stat, precum “republicile țărănești” sau obștile sătești.

Sursa
majorită
ț
ii
criticilor
la
adresa
Bisericii
ortodoxe
este
supunerea
în
fața

„totalitarismului
comunist”.
Într-adevăr,
regimurile
comuniste
au
făcut
din
ateism,
ca
parte

componentă
a
concepției
materialiste
despre
lume
și
viață,
o
armă
teribilă
împotriva
Bisericii.

Metoda
de
reacție
a
Bisericii
ruse
la
politica
de
înregimentare
prin
înfometare,
inițiată
de
Lenin

în
1919-1920,
când
și-a
vândut
din
sfintele
moa
ș
te
pentru
a
furniza
populației
alimente,
a
fost

56
Nicolae Frigioiu,
​
Politologie
ș
i doctrine politice,
​
Bucure
ș
ti: (f.e) 2001, p.111

31

drastic
sancționată
de
bolșevici
prin
elaborarea
unui
plan
strict
secret
de
demolare
a

lăcașurilor de cult, în numele eliminării mentalităților retrograde și a obscuriantismului religios.

De
asemenea
Vaticanul
a
asistat
neputincios
la
instalarea
regimului
comunist
în
Polonia,

Cehoslovacia
și
Ungaria,
de
teama
celor
300
de
divizii
ale
lui
Stalin
în
Europa,
în
vreme
ce

încheiase
concordante
cu
regimurile
fascist
și
nazist
pentru
recunoașterea
drepturilor
și

libertăților
catolice.
Vectorul
religios
al
culturii
politice
în
România
iese
mai
bine
în
evidență

dacă
urmărim
impactul
valorilor
religioase
pe
planul
societății
civile
asupra
normelor

morale de conviețuire și de comportament, asupra solidarității și întrajutorării umane.

57
Biserica,
prin
slujitorii
ei,
avea
un
câmp
de
acțiune
pe
care
politicul
nu-l
putea
controla
cu

stricte
ț
e,
iar
ajutorul
material
(element
central
în
prozelitism)
nu
era
decisiv.
„Prin
căldura
iubirii

și
puterea
exemplului
preotul
putea
să
fie
un
reper
pentru
viața
comunității,
așa
cum
l-a
descris

N.Kazantzakis în lucrarea
​
Hristos răstignit a doua oară
​
”

58
După
1989,
când
condițiile
socialpolitice,
o
permit
această
vocație
a
preotului-cetățean,
implicat

activ
în
viața
parohiei
sale,
capătă
tot
mai
multă
consistență
în
raport
cu
o
recrudescență
a

religiozității.
Spre
cinstea
lor,
tinerele
generații
de
preoți
se
implică
tot
mai
mult
în

destinul
comunităților,
cu
entuziasmul
și
curățenia
sufletească
specifice
vârstei.
Sondajele
de

opinie
din
ultimii
ani
care
situează
Biserica
pe
primul
loc
în
încrederea
populației
în
instituțiile

statului
trădează
nevoia
unui
nou
cadru
transcendent
și
de
devoțiune.
În
condițiile
în
care

pierderea
locurilor
de
muncă,
greutățile
inerente
tranziției,
nesiguranța
zilei
de
mâine
îl
aruncă
pe

individ
în
brațele
disperării,
credința
rămâne
unul
din
sentimentele
profunde
ale
identității
sale

care-i
conferă
un
sens
și
o
certitudine
a
existenței.
Iată
cum
prin
consens,
prin
acordul

fundamental
asupra
valorilor
religioase,
Biserica
poate
deveni
o
forță
majoră
în
democratizarea

societății
românești
și
în
tranziția
la
economia
de
piață.
Dar
vectorul
religios
este
doar
o

componentă
a
culturii
politice,
important,
fără
îndoială.
Alături
de
el
și
cu
o
pondere
mai
mare
în

formarea
sistemelor
de
reprezentări
de
atitudini
și
credințe
a
identității
colective
o
au
specificul

dezvoltării
economice,
dimensiunea
conștiinței
naționale,
logica
situațiilor
de
interacțiune
dintre

57

​
Ibidem
​
, pp.112-116

58

​
Ibidem
​
, 119

32

micro
și
macropolitic,
dintre
actori
și
evenimente.
Existența
unei
majorități
a
populației
rurale

(aproximativ
80%)
a
constituit
un
element
specific
României
și,
implicit,
o
premisă
obiectivă

pentru
configurarea
tipului
de
cultură
tradițională.
Clivajul
dintre
cultura
politică
a
elitelor
și

cultura
politică
a
maselor
s-a
proiectat
în
tensiunea
dintre
tradiție
și
modernizare
după
modelul

dezvoltării occidentale.

Cultura
politică
tradițională
este
o
cultură
parohială:
fiecare
își
cunoaște
rolul
și
statusul

său,
ca
și
poziția
celorlalți
în
cadrul
comunității.
El
se
raportează
la
instituții
numai
când
actele

fundamentale
ale
vieții
lui
o
cer.
Modernizarea
politică
presupune
însă
transformări
calitative

ireversibile în instituțiile structurile, relațiile, valorile și logica funcționării unui sistem politic.

Modernizarea
politică
a
antrenat
și
o
erodare
progresivă
a
conținutului
etic
al
normelor
și

valorilor
tradiționale.
Pe
lângă
dezagregarea
familiei
atomare
sau
lărgite,
loialitățile
față
de

relațiile
de
rudenie
sau
de
alianță
au
fost
înlocuite
cu
loialitățile
instituționale
și
contractuale

(față
de
o
organizație,
instituție
sau
grup
de
interes,
prin
obligația
de
a
da
și
de
a
face).

Solidaritatea
organică
s-a
transformat
în
solidaritate
mecanică
caracterizată
prin
individualism
și

laicizarea
valorilor,
prin
depersonalizarea
relațiilor
dintre
indivizi,
prin
atomizarea
surselor

de
reglementare
și
de
supraveghere
ca
și
prin
caracterul
anonim
al
societății
de
masă
unde

reușita personală prevalează interesului general.

Tensiunea
dintre
tradițional
și
modern
s-a
perpetuat
în
istoria
modernă
și
contemporană
a

României
mai
bine
de
un
secol
(1821-1944)
și
a
avut,
deopotrivă,
efecte
benefice
și
mai
puțin

benefice
asupra
modernizării
economice
și
politice
a
țării.
Efecte
benefice
în
sensul
că
marile

valori
ale
culturii
române,
coloana
ei
spirituală
au
fost
create
în
spațiul
“spiritului
critic”

configurat de această “tensiune esențială”.

O
altă
componentă
a
culturii
politice
naționale
este
„mesianismul
social”,
ca
expresie
a

dimensiunii
istorice
a
conștiinței
naționale
a
culturii
politice
(dragostea
față
de
patrie;
ura
față
de

invadatori) ca și speranța (așteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de către o comunitate.

33

II.2. Conflicte politice. Revolu
ț
ia

Schimbările
spectaculoase
de
regim
politic
în
1989
și
a
unui
sistem
politic
ce
părea
bătut
în
cuie

sub
speciae
aeternitatis
a
readus
cu
deosebită
intensitate
în
centrul
dezbaterilor
actuale
de
idei

rolul conflictelor politice în schimarea socială.

Revoluție-reformă,
revoluție-revoltă,
revoluție-lovitură
de
stat,
acestea
sunt
cuplurile

lexicale
care
apar
cel
mai
adesea
în
literatura
de
specialitate
din
România
din
ultimii
zece
ani,
iar

câmpul
semantic
format
în
jurul
lor
trimite
la
o
altă
logică
a
mișcării
sociale
decât
cauționarea

ideologică
a
termenului
de
către
demagogii
profitori
care
protestează
împotriva
sechestrării

idealurilor
revoluționare
din
dorința
de
a-și
crea
o
legitimitate
politică
sau
de
a
mai
obține

avantaje materiale în plus.

În
general,
termenul
de
revoluție
desemnează
o
schimbare
structurală,
o
transformare

calitativă
a
ordinii
social-politice.
Faptul
că
revoluțiile
politice
au
adeseori
un
caracter
brusc
și

uneori
violent
le
disociază
de
revoluțiile
din
alte
domenii
care
se
înscriu
pe
traiectoria
schimbării

prin
acumulări
cantitative
îndelungate
și
dacă
erup
în
transformarea
structurilor
sociale
acest

lucru se întâmplă într-un mod pașnic, ele fiind de cele mai multe ori revoluții tăcute.

Defini
ț
iile
date
revoluți ei
politice
au
în
general
câteva
note
comune
păstrate
de-a
lungul

timpului:

1.
ideea de ruptură violentă în cadrul normalității sociale;

2.
ideea de ireversibilitate a noii ordini;

3.
ideea de schimbare structurală și globală a ordinii politice;

4.
ideea de legalitate pe care aceste schimbări o antrenează în viața socială.

În
special,
revoluția
înseamnă
o
schimbare
de
paradigmă
culturală,
dacă
prin
paradigmă

în
sensul
epistemologic
inaugurat
de
Theodore
Kuhn,
se
înțelege
exemple
de
practică
științifică

efectivă
recunoscute
ca
modele
–
legi,
teorii,
instrumente,
experimente
–
care
inaugurează
o
nouă

34

epocă
în
cunoașterea
științifică.
Din
această
perspectivă,
orice
ruptură
radicală
în
evoluția
unor

structuri ale sistemului social poate fi considerată revoluție.

Probleme
mult
mai
complexe
ridică
definiția,
explicația
și
descrierea
revoluțiilor
politice

ca
forme
ale
schimbării
sociale,
deoarece
în
desfășurarea
lor
ele
antrenează
toate
componentele

sistemului
social
global.
De
aceea,
o
revoluție
poate
fi
definită
ca
un
“fapt
social
total”
care

afectează
toate
componentele
unei
societăți,
în
sensul
schimbării
lor,
prin
elaborarea
de
soluții

menite să înlocuiască pe cele precedente.

Izbucnirea
unei
revoluții
nu
este
o
expresie
spontană
a
unor
nemulțumiri
acumulate
latent

în
rândul
populației.
Această
nemulțumire
trebuie
orientată
și
motivată.
Rolul
factorului

subiectiv,
conștient,
nu
este
mai
puțin
important
decât
factorii
obiectivi.
Revoluțiile
sunt
mișcări

ample
de
forțe,
a
căror
mobilizare
este
asigurată
de
ideologiile
create
în
acest
scop
de
elitele

revoluționare:
“clasa
revoluționară
este
acționată
de
un
mit
social
care
apare
din
fuziunea
ideilor

propagate
de
intelectualii
revoluționari
cu
nevoile
elementare
ale
claselor
oprimate
implicate
în

revoluție și de un stimulent economic”.

59
Politologul
și
ziaristul
francez,
Jean
Francois
Revel,
consideră
că
pentru
declanșarea
unui

proces
revoluționar
sunt
necesare
cinci
condiții
fundamentale,
susținute
concomitent
de
o
critică

consecventă
a
stărilor
de
lucruri
ce,
în
opinia
publică,
trebuie
schimbate.
Pentru
a
fi
eficientă,

critica
trebuie
să
elaboreze
strategii
de
ansamblu
vizând
reformele
structurale
care
să
satisfacă

cele cinci condiții fundamentale interdependente:

1.
Critica injustiției sociale, sub toate formele ei;

2.
Critica
proastei
gestiuni
și
a
ineficienței
economice,
a
risipei
resurselor
materiale

și umane;

59
Jean Francois Revel,
​
La nouvelle révolution mondiale est commencée aux Etats-Unis
​
, Paris: R. Laffont,

1970, p. 17-20.

35

3.
Critica
puterii
politice
în
toate
manifestările
ei:
critica
legitimității
ei,
a
condițiilor

în
care
este
exercitată
și
distribuită
și
a
consecințelor
privind
deciziile
puterii
pe

planul calității vieții;

4.
Critica ideologiei și a culturii dominante (morală, religie, filozofie, literatură etc.);

5.
Critica
raporturilor
dintre
libertate
și
individ,
ca
revendicare
a
libertății

individuale.

“În
acest
context,
revoluția
este
resimțită
ca
eliberare
a
creativității
personale
și
reanimare
a

inițiativelor , contra orizontului închis și climatului de apărare (…) a societăților represive”.

60
Izbucnirea
unei
revolu
ț
ii
poate
avea
cauze
subiective
și
obiective.
Cele
mai
importante

sunt următoarele:

Cauze subiective:

1. Falimentul proceselor de socializare politică;

2. Frustrarea generată de mobilitatea socială eșuată;

3. Coexistența în viața socială a miturilor și ideologiilor subversive sau conflictuale;

4. Alienarea intelectualilor față de ordinea existentă;

5. Înstrăinarea clasei politice față de guvernați;

6. Guvernare dogmatică, despotică și ineficientă;

7.
Circulația
excesivă
și
inadecvată
a
elitelor
care
pun
sub
semnul
întrebării
coeziunea

socială.

Cauze obiective:

60

​
Ibidem
​
, p. 19.

36

1. Sărăcie crescândă;

2.
Creștere
economică
rapidă
care
generează
schimbări
sociale
necontrolate,
cum
ar
fi

dezrădăcinarea unor mase mari de oameni;

3. Dezechilibrele dintre producție și distribuirea bogăției;

4. Combinația dintre creșterea economică pe termen lung și recesiunile pe termen scurt;

5. Apariția noilor actori pe scena vieții politice;

6. Tensiunile dintre stat și societatea civilă;

7. Conflictele politice internaționale.

Fiecare
din
aceste
cauze
este
valabilă
în
sine,
dar
o
explicație
satisfăcătoare
a
izbucnirii

unei
revoluții
nu
poate
face
abstracție
de
lanțurile
cauzale
multifactoriale
dintre
cauze
și
condiții.

De
exemplu,
înfrângerea
forțelor
armate
într-un
război
extern
duce
la
scăderea
prestigiului
elitei

conducătoare,
subminează
morala
și
disciplina
forțelor
de
represiune,
pregătind
astfel
calea

pentru înlăturarea violentă a puterii.

Evenimentele
din
decembrie
1989
–
vorbim
de
o
revoluție
sau
de
o
lovitură
de

stat?

Timp
de
aproape
10
ani
dupa
revolu
ț
ie,
opinia
publică
din
România
a
fost
supusă
unui

veritabil
bombardament
mediatic
cu
privire
la
scenariile
posibile
care
au
stat
la
baza
pregătirii
și

desfășurării
evenimentelor
din
1989.
Aceste
încercări
aveau
la
bază
dorin
ț
a
de
a
decoperii
care

au
fost
faptele
reale
ce
au
dus
la
izbucnirea
revoltei
ș
i
cine
au
fost
cei
care
au
controlat
cu

adevărat
acest
proces.
Dacă
încercarea
reușea,
adică
dacă
se
demonstra
implicarea
unor
forțe

străine
(țări
sau
servicii
secrete)
în
doborârea
lui
Ceaușescu,
atunci
noua
putere
putea
fi

contestată, neavând legitimitate.

37

Indiferent
de
sferele
de
influență
sau
de
grupurile
de
presiune
interesate
într-o
astfel
de

demonstrație,
evenimentele
anului
1989
confirmă,
prin
toate
fazele
de
desfășurare,
caracterul

unei revoluții.

În
primul
rând,
miturile
și
ideologia
comunistă
se
epuizaseră,
nu
mai
puteau
oferi

alternative care să lini
ș
tească polpula
ț
ia din ce în ce mai nemul
ț
umită.

În
al
doilea
rând,
în
ultimul
deceniu
situația
socială
în
fostele
țări
comuniste
devenise

extrem
de
tensionată.
Promisiunile
pline
de
propagandă
nu
mai
puteau
ascunde
realitatea;
prin

urmare,
oamenii
nu
mai
erau
dispuși
să
facă
sacrificii
în
numele
unui
“viitor
fericit”.
Credința
în

cauză
se
erodase
și
nu
mai
putea
oferi
acea
iluzie
superficială
de
legitimitate
care
să
asigure

funcționarea sistemului.

În
al
treilea
rând,
acum
putem
observa
ș
i
analiză
modul
în
care
evenimentelor
din
fosta

U.R.S.S.
după
alegerea
lui
M.S.
Gorbaciov
ca
secretar
general
al
P.C.U.S.
(martie
1985)
s-au

precipitat.
Reformele
inițiate
de
liderul
sovietic
în
țara-pivot
a
lagărului
comunist,
„considerată
o

cetate
inexpugnabilă
a
dogmei
totalitare,
a
reaprins
în
inimile
a
sute
de
milioane
de
oameni,
focul

sacru
al
Speranței”.
De
vreme
ce
în
însuși
centrul
regimului
totalitar
puteau
avea
loc
schimbări

61
extrem
de
îndrăznețe
care
contraziceau
ideea
de
permanență
a
„dogmei”,
în
țările
satelit
oamenii

au
început
să-și
învingă
frica
și
să
spere.
Noaptea
la
cozile
de
carne
și
de
lapte,
oamenii

comentau
cu
aprindere
ultimele
progrese
înregistrate
de
perestroica
și
glasnosti-
ul
lui

Gorbaciov.

Ideea
nerostită
că
domnia
lui
Ceaușescu
are
zilele
numărate
câ
ș
tiga
teren.
Schimbarea

începuse
să
se
facă
simțită
în
țările
est-europene,
dar
nu
în
România,
unde
Ceaușescu
controla

totul
cu
o
mână
de
fier
și
nici
nu
voia
să
audă
de
experimentele
care
puneau
sub
semnul
întrebării

“principiile
nemuritoare”
ale
socialismului.
În
acest
caz
se
verifică
una
din
tezele
de
bază
ale

structuralismului
lui
Theda
Skockpol
care
susține
apariția
unei
situații
revoluționare
din
criza

relațiilor internaționale și din criza statelor vecine.

61
Otto Bauer,
​
Calea spre socialism
​
, București: Editura P.S.D., 1945, p. 7.

38

Observația
este
în
mare
parte
adevărată,
însă,
considerăm
că
fără
o
manifestare
activă
a

unui factor subiectiv din fiecare țară nu pot fi întrunite condițiile izbucnirii unei revoluții.

Cu
privire
la
„revoluția
din
decembrie
1989
din
România”
se
impun
câteva
considerații

privind fazele desfășurării ei care arată clar caracterul ei de revoluție:

1.
presiunea
maselor
asupra
puterii
(presiunea
coloanelor
de
muncitori
de
pe
platformele

industriale ale Capitalei asupra C.C. al P.C.R. care l-a determinat de Ceaușescu să fugă);

2.
abandonarea
lui
N.
Ceaușescu
de
către
propriii
lui
proteja
ț
i
(organele
represive,
Miliție

și
Securitate;
Armată
și
de
către
propriul
său
partid
comunist
care,
toate,
în
toiul
desfășurării

revoluției
–
mai
precis
în
dimineața
zilei
de
22
decembrie
1989
–
s-au
pus
la
dispoziția
forțelor

revoluționare;

3.
schimbarea
structurală
și
globală
a
ordinii
politice
(începutul
procesului
de

democratizare;
trecerea
la
economia
de
piață;
apariția
pluripartidismului;
abolirea
structurilor

totalitare etc.).

Față
de
celelalte
revolu
ț
ii
„pa
ș
nice”
din
Europa,
revoluț ia
din
decembrie
1989
a
avut
o

certă
originalitate:
aceea
de
a
fi
transmisă
în
direct
de
postul
național
de
televiziune.
Dincolo
de

tragismul
ș
i
caracterul
de
„spectacol”
dobândit
de
aceata,
transmisia
directă
a
desfășurării

conflictului
a
arătat
rolul
mass-media
în
structurarea
imaginarului
social
și
implicit,
în

desfășurarea
evenimentelor.
Mass-media
a
jucat
rolul
unui
catalizator
în
mobilizarea
populației

spre
susținerea
proceselor
revolu
ț
ionare
care,
fără
acest
imbold,
amenințau
să
se
blocheze
fie
din

lipsă
de
curaj,
fie
din
lipsă
de
determinare.
Fuga
soților
Ceaușescu
de
pe
clădirea
C.C.
al
P.C.R.,

urmărirea
și
prinderea
lor
spectaculoasă,
procesul
de
la
Târgoviște,
împușcarea
lor,
prezența

invizibilă
a
teroriștilor
etc.
toate
acestea
au
creat
și
menținut
o
tensiune
a
conflictului
care
să

ofere
legitimitate
noilor
actori
politici.
Toate
aceste
evenimente
transmise
insistent
au
suplinit

lipsa
conflictului
dintre
revoluționari
și
nomenclatura
comunistă.
Revendicările
materiale
(în

39

terenuri
sau
bani),
ca
recompensă
pentru
participarea
la
revoluție,
au
pus
sub
semnul
întrebării

credința într-un ideal sau posibilitatea materializării lui în societatea românească.

62
Protestele,
luptele
de
strada
ș
i
demonstra
ț
iile
din
luna
decembrie
a
anului
1989
au
dus

într-un
final
la
sfâr
ș
irea
regimului
comunist.
Statul
poli
ț
ienesc,
securitatea,
politica
economică
a

lui
Ceau
ș
escu,
construc
ț
iile
grandomane
ș
i
regimul
de
austeritate
sunt
câteva
din
motivele
care

făceau popula
ț
ia sa nu fie mul
ț
umită de regimul comunist.

Contextul
internațional
în
care
Revoluția
română
a
fost
declan
ș
ată
și
s-a
desfășurat
pate
fi

analiza
pe
două
planuri:
cel
al
încercării
disperate
a
Moscovei
de
a
reforma
sistemul
în
întregul

bloc
și
cel
al
percepției
și
reacției
Occidentului
la
schimbări.
În
acest
context,
liderul
comunist
de

la
Kremlin,
Mihail
Gorbaciov,
ș
i-a
lansat
conceptele
sale:
​
perestroika,
glasnosti,

uskorenie
​
și
​
novoemîșlenie
​
pe
care
a
încercat
să
le
promoveze
și
în
limitele
sferei
de
influență
a

Uniunii
Sovietice,
respectiv
în
țările
satelit
din
Europa
Centrală
și
de
Est.
Regimurile
politice

63
din țările satelit treceau printr-o criză de credibilitate și o acută criză economică.

Primele
luni
ale
anului
1989
a
marcat
începutul
unor
noi
serii
de
probleme
pentru

Ceaușescu.
În
11
martie,
posturile
de
radio
BBC
și
Europa
Liberă
au
dat
publicității
o
scrisoare

critică
la
adresa
regimului
comunist.
Această
scrisoare
era
semnată
de
foștii
demnitari
comuniști:

Gheorghe
Apostol,
Alexandru
Bârlădeanu,
Corneliu
Mănescu,
Grigore
Răceanu,
Constantin

Pârvulescu
și
Silviu
Brucan,
document
cunoscut
ulterior
sub
numele
de
„Scrisoarea
celor
șase”.

Semnatarii,
oameni
care
contribuiseră,
în
trecutul
mai
îndepărtat
sau
mai
apropiat,
la

consolidarea
regimului
comunist
și
a
dictaturii
personale
a
lui
Ceaușescu,
semnalau
public
criza

structurală
în
care
intrase
regimul,
încercând
să
acrediteze
ideea
că
Ceaușescu
este
nu

simptomul,
ci
chiar
sursa
acesteia.
Ceaușescu
a
reacționat
prompt,
ordonând
arestarea
și

64
interogarea
unei
părți
a
semnatarilor
și
prin
internarea
celorlalți
semnatari
la
domiciliu.

Consecin
ț
a
controlului
deplin
pe
care
îl
exercită
regimul
asupra
mijloacelor
de
informare

62
Mihai Ralea,
​
Ideea de revoluție
​
, București: Editura Albatros, 1997, capitolele VII-IX

63
Serge Berstein, Pierre Milza,
​
Istoria Europei
​
, volumul V, Iași:Editura Istitutul European, 1998, pp.

374-282.

64
Ioan Scurtu,
​
Revoluția Română din decembrie 1989 în context interna
ț
ional
​
, București: Editura

Redacției Publicațiilor pentru Străinătate, 2009, pp. 80-81.

40

românești,
dar
și
a
prezenței
masive
a
oamenilor
Securității
în
toate
mediile,
scrisoarea
nu
a
avut

un impact intern semnificativ, stârnind însă în exterior noi dezbateri.

Politicienii,
speciali
ș
tii
în
politică
ș
i
anali
ș
tii
din
sfera
internațională
occidentală
au

început
să
își
facă
diverse
planuri
și
gândeau
metodele
de
diminuare
a
problemelor
ce
existau
în

țara
noastră
și
să
pună
în
aplicare
Actul
Final
de
la
Helsiki,
semnat
și
de
România
în
anul
1973

de
către
Ceaușescu,
fără
a
da
startul
unui
nou
conflict
mondial.
Statele
Unite
ale
Americii
erau
de

acord
să
susțină
România
prin
putere
militară.
Între
timp,
Ion
Iliescu,
un
fost
membru
al

nomenclaturii,
pe
care
mediile
internaționale
îl
creditau
în
postura
de
„urmaș”
al
lui
Ceaușescu,
a

dat
publicității
o
altă
scrisoare,
critică
la
adresa
lui
Ceaușescu,
însă
impactul
docuentului
a
fost

mai mult decât limitat.

În
data
de
14
decembrie
1989,
la
Iași
s-a
creat
o
formațiune
politică
de
opoziție
„Frontul

Salvării
Naționale„
​
care
a
lansat
o
instigare
la
miting
pentru
căderea
lui
Ceaușescu.
F.S.N

(Frontul
Salvării
Naționale)
a
emis
rapid
un
program
de
acțiune
care
trata
cele
mai
stringente

probleme
ale
României,
îmbunătățirea
condițiilor
de
viață,
respectarea
dreptului
omului.

Încercarea
a
F.S.N-ului
de
ș
i
a
eșuat,
poate
fi
considerată
însă,
drept
începutul
acțiunilor
de

contestare
publică
și
colectivă
a
regimului,
precedând
revolta
de
la
Timișoara,
începută
pe
16

decembrie.

65
Una
dintre
cele
mai
marcante
zile
din
istoria
modernă
a
României
este
reprezentată
de
ziua
de

17
decembrie
când
a
fost
anunțată
o
statistică
privitoare
la
oamenii
care
au
fost
răniți,
dar
și

omorâți.
Statistica,
a
cărei
veridicitate
este
pusă
sub
semnul
întrebării,
a
generat
o
nouă
reacție
de

proteste
în
rândul
populației,
numărul
manifestanților
continuând
să
crească.
Protestatarii
doreau

libertare,
exprimare,
protejarea
femeilor
și
copiilor,
o
viață
mai
bună.
Drepturile
solicitate
erau

66
reglementate
în
Constituția
României,
dar
ele
erau
ponderate
de
atașamentul
la
ordinea
politică

existentă
a
cetățenilor.
Potrivit
articolului
28
din
Constituție,
cetățenilor
Republicii
Socialiste

65

​
Ioan Scurtu,
​
op. cit,
​
pp. 180-182.

66

​
Ibidem
​
, pp. 90-99.

41

România
li
se
garanta
acest
„drept
de
manifestare,
adunare”,
dar
în
articolul
29
se
preciza
clar
că

aceste „manifestații și adunări nu pot fi aplicate în scopuri potrivnice oânduirii socialiste”.

67
În
seara
zilei
20
decembrie,
Ceaușescu
a
organizat
o
teleconferința
cu
prim-secretarii

județelor
în
care
și-a
expus
punctul
de
vedere
despre
ceea
ce
se
întâmpla
în
Timișoara.
În
opinia

lui
Ceaușescu
aceste
manifestări
erau
organizate
de
către
cercurile
revizioniste
cu
scopul
de
a

destabiliza
situația
din
România
și
de
a
acționa
împotriva
independenței
acesteia.
Dictatorul
era

incapabil
să
realizeze
că
populația
nu-l
mai
susținea
și
că
reacția
violentă
la
manifestații
nu
făcea

decât
să
crească
numărul
participanților
la
revoltă.
Demersul
de
calmare
pe
care
a
încercat
să-l

68
facă
Ceaușescu,
a
stârnit
și
mai
multă
tensiune
și
nemul
ț
umire
ș
i
confuzie
în
toată
țara.
Astfel,
în

dimineața
zilei
de
21
decembrie,
protestele
și
manifestațiile
s-au
extins
în
tot
vestul
României

cuprinzând
cele
mai
importante
orașe.
În
acest
context,
convins
că
dezordinile
din
Vestul
țării

sunt
o
încercare
de
lovitură
de
stat,
Ceaușescu
a
decis
organizarea
unui
miting
de
susținere
a

regimului
și
de
condamnare
a
revoltei
din
Timișoara.
Din
nou,
intervenția
lui
Ceaușescu
nu
a
dus

la
un
rezultat
favorabil
acestuia,
astfel
acesta
a
decis
să
refacă
personal
ordinea,
pronunțând
că

țara
se
află
în
război
cu
proprii
locuitori.
Forțele
militare
și
de
Securitate
încearcă
să
blocheze

intrarea
în
Sediul
Comintetului
Central,
loc
de
unde
familia
Ceaușescu
și
apropiații
acestora

conduceau țara.

Protestatarii
revolu
ț
ionari
încep
să
se
deplaseze
din
ce
în
ce
mai
mulți
către
sediul

Comitetului
Central,
cerându-i
dictatorului
să
renunțe
la
putere,
cerând
ca
cineva
nou
să
preia

puterea.
Ceau
ș
escu
încea rcă
diferite
metode
menite
să
calmeze
situația,
din
nou,
dar
ordinele
pe

care
le-a
propus
au
fost
imposibil
de
executat.
Acesta
nu
dorea
să
renunțe
deloc
la
puterea
pe

care o avea, luptând pentru aceasta până în ultima clipă.

69
Îngrijorat
deoarece
începea
să
se
instaleze
realizarea
că
nu
mai
poate
controla
în
nici
un
fel

situația
existentă,
Ceau
ș
escu
încearcă
să
se
conformeze
cu
această
schimbare.
Este
huiduit,
fiind

scandate
lozinci
anti-Ceau
ș
escu
ș
i
anticomuniste,
acestea
facân du-l
să
se
retragă.
Manifestanții

67

​
Constituția Republicii Socialiste România adoptată în anul 1965.

68
Emil Constantinescu,
​
Revoluția din’89 așa cum a fost ea. Păcatul originar, sacrificiul fondator
​
,

București: Editura Minerva, 2009, pp. 187-189.

69

​
Ibidem,
​
pp. 198-212.

42

reușesc
să
intre
în
sediul
Comitetului
Central,
fapt
ce
a
determinat
fomilia
Ceau
ș
escu
sa-l

parăsească
folosind
un
elicopter
de
pe
acoperi
ș
ul
cladirii.
Văzând
plecarea
cu
elicopterul
a

liderului
comunist,
românii
nu
au
mai
așteptat
nicio
secundă
să
nu
considere
acest
gest
ca
o

abdicare a familiei Ceaușescu. Mulțimea trăia o bucurie nevăzută timp de 25 de ani.

70
Revenind
la
situația
din
București,
oamenii
au
dat
jos
drapelul
și
au
pătruns
cu
acordul

oamenilor
care
conduceau
Televiziunea
în
interior
pentru
a
da
de
știre
că
sunt
liberi
și
în
același

timp
erau
transmise
diverse
imagini
cu
manifestațiile
din
toată
țara
și
cum
familia
Ceaușescu
a

plecat
de
la
sediul
Central.
În
acest
context,
nu
numai
mass-media
românească
arăta
la
televizor

ce
se
întampla
în
momentul
respectiv,
ci
toată
presa
internațională
a
ajuns
la
noi
în
țară.

Mass-media
a
propulsat
Revoluția
Română
în
alt
context,
un
context
care
pentru
moment
părea

benefic
României
și
demonstra
faptul
că
românii
s-au
săturat
să
trăiască
de
pe
o
zi
pe
alta
doar
ca

familia
Ceaușescu
și
apropiații
acesteia
să
aibe
un
statut
special
și
să
își
pună
în
plan
practicile
ce

vroiau
să
facă
din
România
o
țară
bogată
și
cum
am
mai
precizat,
creditoare.
Dar
unele

71
informații
privind
numărul
de
morți
și
de
răniți
din
altercațiile
care
s-au
produs
dintre
români
și

Securitatea
lui
Ceaușescu
erau
neverosimile.
Această
informație
nu
a
contat
în
momentul
de

bucurie, contend doar faptul că România era liberă și dornică să simtă democrația.

La
sediul
Comitetul
Central,
la
balconul
de
unde
prezida,
de
obicei,
Ceaușescu
au
venit
câteva

persoane
și
au
preluat
cuvântul.
Aceste
persoane
erau
din
​
Frontul
Salvării
Naționale
cu
Ion

Iliescu
în
frunte.
Iliescu
le-a
promis
românilor
că
de
acum
în
colo
vor
trăi
mai
bine
și
că
totul
se

va
schimba.
În
respectivul
moment,
nu
a
contat
atât
de
mult
cine
și
cum
vine,
a
contat
doar
faptul

că
ei
au
scăpat
de
fostul
lider
comunist
și
că
oricine
ar
fi
venit
la
putere
nu
putea
să
le
facă
mai

mult rău decât anteriorul conducător.

72
Problema
apare
însă
de
ce
persoanele
care
au
hotărât
sentința
la
moarte
pentru
familia
Ceau
ș
escu

nu
au
dorit
un
proces
liber,
într-o
încăpere
deschisă
la
care
să
participe
și
cetățenii.Care
a
fost

motivul
îngrijorării?
Considrăm
că
un
puternic
motivant
îl
reprezenta
teamă
de
a
nu
fi

condamnați
ca
cei
doi.
Familia
Ceaușescu
merita
un
proces
liber
în
care
și
cetațenii
să
poată
sa-
ș
i

70

​
Peter Siani-Daves,
​
Revoluția Română din decembrie
​
, București: Editura Humanitas, 2006, pp. 125-130.

71

​
Emil Constantinescu,
​
op. cit.
​
pp. 230-234.

72

​
Ibidem
​
, pg. 249-253.

43

spună
opinia,
să
le
hotărască
soarta.
Desigur,
nu
suntem
de
părere
că
schimbarea
cursului
istoriei

nu s-ar fi produs deoarece aceștia erau închiși, iar noul regim își avea cuvântul lui de spus.

Acțiunea
țărilor
occidentale
referitoare
la
ce
se
întâmplase
a
fost
una
de
u
ș
urare,
iar
mass-media,

ca
de
altfel
și
președinții
statelor
europene
au
ajuns
la
concluzia
că
în
România
căderea

comunismului a fost cea mai sângeroasă dintre toate statele Pactului de la Varșovia.

Într-un
comunicat
de
presă,
președintele
S.U.A.
la
aceea
vreme,
George
W.
Bush,
i-a
transmis

României
că
este
alături
de
ea
și
că
așteaptă
cu
drag
să
își
reia
relațiile
economice
și
diplomatice

pierdute din cauza fostului lider.

Ca
pre
ș
edinte
al
României
a
fost
propus
Ion
Iliescu
și
urmau
să
se
facă
alegeri
libere
și

democratice.
Problematic
era
faptul
că
Frontul
Salvării
Naționale
a
luat
sub
tutelă
și
ajutor

73
oameni
care
au
fost
și
în
vechea
conducere,
fapt
care
a
creat
nemul
ț
umire
printre
cetă
ț
enii

români.
Reprezentanții
noului
sistem
de
conducere
au
afirmat
că
au
ales
experți
pe
diverse

domenii
din
vechea
conducere
pentru
a-i
ajuta
să
întocmească
un
plan
de
reușită
și
să
scoată
țara

din impasul în care se afla.

Anul
1990,
a
prins
România
cu
un
guvern
negigur
pe
el
și
fără
relații
externe.
Singurele

relații
care
le
mai
avea
România
erau
cu
U.R.S.S.
și
cu
țările
semnatare
Tratatului
de
la

Varșovia.
Dar
gândindu-ne
la
faptul
că
și
țările
Tratatului
de
la
Varșovia
au
trecut
prin
ce
a
trecut

și
România,
nu
aveau
cum
să
ne
ajute
pe
nici
un
plan,
iar
U.R.S.S.
se
afla
într-o
criză.
Pe
langă

faptul
că
România
se
năștea
din
nou,
aceasta
avea
nevoie
de
un
echilibru
politic
intern
pentru
a

activa
relații
externe
cu
diverse
state.
Pe
plan
internațional,
după
ce
s-au
mai
calmat
apele,
apar

noi zvonuri negative referitoare la România.

Jurnaliștii
europeni
au
făcut
cercetări
și
au
demonstrat
faptul
că
numărul
morților
din

Timișoara
și
în
București
era
mult
mai
mic
decât
cel
la
care
se
făcuse
referire.
A
doua
impresie

73
Ion Calafeteanu, Gheorghe Neacșu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu,
​
Revoluția din decembrie 1989
​
*

Documente, Documentul nr.14
​
, Cluj-Napoca: Editura Mega, 2009, pp. 145-146.

44

care
se
făcuse
despre
România
pe
plan
international
era
negativă.
Anumite
state
au
început
să
își

pună semne de întrebare de ce România a ales să mintă cu numărul morților.

74
Statul
român
nu
a
oferit
nici
un
răspuns
și
s-a
concentrat
asupra
problemelor
interne
pe
care
le

întâmpina.
Au
început
reformularea
Constituției,
iar
anul
1991
a
fost
instabil
pe
toate
punctele
de

vedere,
iar
pe
1
iulie
România
iese
din
Tratatul
de
la
Varșovia
în
urma
desființării
acestuia.
În

septembrie
are
loc
căderea
Guvernului
provizoriu
condus
de
Petre
Roman,
iar
Ion
Iliescu
a
fost

ales președintele României în 1992.

75
Impactul
pe
care
Revoluția
l-a
avut
pe
plan
internațional
a
fost
unul
schimbător.
Puterile

occidentale
lăudând
la
început
dorința
de
luptă
a
poporului
român
pentru
democrație,
dar

înaintând
cu
evenimetele
ce
deveneau
mai
sângeroase
și
inclare
în
România,
presa,
respectiv

liderii
lumii
începeau
să
își
pună
semne
de
întrebare
cu
privire
la
rolul
pe
care
îl
jucaseră
noii

deținători ai puterii în orchestra evenimentelor sângeroase petrecute după căderea lui Ceaușescu.

„Revoluția
Română
din
decembrie
1989
a
fost
un
model
nereușit,
un
model
sângeros
și
aspru

criticată de occidenteli din cauza modului în care s-au desfășurat acțiunile.”

76
De ce este importantă revolu
ț
ia din 1989 pentru obiectivele acestei teze?

Deoarece
urmărim
să
identificam
caracteristicile
culturii
politice
existente
in
Rom
ț
nia
la

ora
actuală
ș
i
să
analiz ăm
modelele
comportamentale
ale
participarii
politice
în
cele
două

segmente
de
vărstă,
considerăm
că
a
fost
necesară
introducerea
în
această
parte
a
lucrării
din

perspectiva
revolu
ț
iei
anticomuniste
din
1989.
Acest
moment
reprezintă
unul
dintre
cele
mai

ilustrative acte de participare politică din varii motive. Printre acestea putem enumera:

74
***
​
Sinatra Doctrine at Work in Warsaw Pact, Soviet Says
​
,” Los Angeles Times, October 25, 1989,

,
​
http://articles.latimes.com/1989
​
10
​
25/news/mn
​
745_1_warsaw
​
pact
​
. accesat în decembrie 2016.

75
Allan Chet Emmons,
​
The Violent Revolution: Nationalism and the 1989 Romanian Revolution
​
, Oregon:

Western Oegon University, 2016, pp. 42-44.

76
Eric Victor,
​
Revolu
ț
ia română din 1989. Impactul în relatiile interna
ț
ionale
​
, (f.a),

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/revolutia-romana-din-decembrie-1989-impactul-in-relatiil
e-internationale
​
, accesat în ianuarie 2018.

45

1.
numărul
impresionant
de
cetă
ț
eni
pregăti
ț
i
să
ac
ț
ioneze
pentru
a-
ș
i
proteja
interesele
ș
i

a-si face auzite convingerile, în ciua amenin
ț
ării reale cu repercursiuni violente;

2.
faptul
ca
numărul
de
victime
în
primele
zile
ale
revolu
ț
iei
nu
a
descurajat
cetă
ț
enii
de
la
a

ie
ș
i în stradă, din contră, a ac
ț
ionat ca un impold spre aces t fapt;

3.
for
ț
ele
armate,
ale
jandarmeriei,
ale
mili
ț
iei
ș
i
reprezentan
ț
i
ai
clasei
politice
s-au
alăturat

for
ț
elor
revolu
ț
ionare
într-un
act
de
solidaritate
ș
i
o
dovadă
a
apartenen
ț
ei
la
aceea
ș
i

structură socio-politică, etc.

Revolu
ț
ia
din
1989
rămâ ne
ce-a
mai
de
amploare
modaliate
de
participare
politică
activă
până
la

momentul
actual.
În
ciuda
caracterului
ei
sângeros,
reprezintă
o
dovadă
a
valorilor
comune
ale

unui
popor,
ale
aspira
ț
iilor
acestuia
ș
i
determinarea
românilor
de
a
schimba
un
regim
care
stârnea

nemul
ț
umire.
Desigur,
analizând
datele
statistice
ale
prezen
ț
ei
la
vot
si
ale
exprimării
politice
ș
i

civice
în
capitolele
următoare,
vom
observa
ca
această
stare
de
„euforie
a
implicării”
nu
a
fost
de

lungă
durată.
Cel
mai
probabil
acest
fapt
este
pus
pe
seama
dorin
ț
ei
ca
lucrurile
să
intre
pe
un

făga
ș
normal
cât
mai
repede
posibil
ș
i
cu
cât
mai
pu
ț
ină
implicare
necesară
din
partea
societă
ț
ii

civile.
Românii
doreau
să
se
bucure
de
liberate
ș
i
nu
să
adopte
povara
de
a
influen
ț
a
într-un
mod

activ guvernarea
ș
i proce sele politice na
ț
ionale printr-o participare politică la un nivel ridicat.

De
asemenea,
alături
de
argumentele
prezentate
în
cursul
capitolului
dorim
să
facem

legătura
importan
ț
ei
acestui
moment
istoric
cu
scopul
studiului
nostru
de
caz
axat
pe
articiparea

politică în rândul cetă
ț
enilor romăni apar
ț
inând segmentelor de vârstă 17-25
ș
i 45-70 de ani.

Considerăm
că
acest
eveniment
a
avut
o
influen
ț
ă
majoră
în
stabilirea
tiparului
de
participare

politică,
în
special
în
cazul
segmentului
de
vârstă
45-70.
Acest
fapt
se
datorează
participării

active
în
cadrul
revolu
ț
iei,
perioadei
pre-revolu
ț
ie
în
care
acest
segment
de
vârstă
s-a
format
la

nivel educa
ț
ional, familia l
ș
i profesional
ș
i tranzi
ț
iei prin acea perioadă de grani
ț
a post revolu
ț
ie.

46

Capitolul III.

Participarea politică

III.1. Aspecte teoretice. Ce este participarea politică?

Participarea
politică
reprezintă
o
parte
crucială
în
procesul
politic,
​
este
foarte
importantă

 

în
analiza
politică
modernă,
care
în
ultimul
timp
este
studiată
în
special
în
conexiune
cu
procesul

de democratizare al
ț
ărilor în curs de dezvoltare.

Participarea
politică
este
în
esen
ț
ă
definită
ca
un
set
de
activită
ț
i
ale
unui
individ
sau
unui

grup
de
persoane,
activita
ț
i
menite
să
asigure
acestora
un
rol
activ
în
via
ț
a
politică.
Aceste

activită
ț
i
includ:
votarea
în
alegeri,
devenirea
de
membru
într-un
partid
politic
sau
grup
de

interese,
contactând
func
ț
ionarul
guvernamental
sau
deputatuleal
atribuit
zonei
în
care
locuie
ș
te

individul,
agerea
conducătorului
în
mod
direct
sau
indirect,
activită
ț
i
de
influen
ț
are
a
politicilor

publice (în ultimii ani lobby), participarea la proteste
ș
i manifesta
ț
ii etc.

77
În
ț
ările
democr atice,
concep
ț
ia
de
bază
a
participă rii
politice
este
conceptul
că

suveranitatea
unei
na
ț
iuni
este
sub
puterea
cetă
ț
enilor
care
o
implementează
prin
activită
ț
i

comune
pentru
a
decide
cu
privire
la
scopurile
ș
i
viitorul
societă
ț
ii
ș
i,
de
asemenea,
pentru
a

decide
viitorul
lider.
Cu
alte
cuvinte,
participarea
politică
este
o
manifestare
a
punerii
în
aplicare

a autorită
ț
ii legale de cătr e popor.

Când
vorbim
despre
participare
politică
ș
i
democra
ț
ie,
nu
putem
evita
teoriiile

apar
ț
inându-i
lui
Samuel
Huntington
ș
i
ale
colaboratorului
său
Joan
M.
Nelson
în
lucrarea
„No

Easy
Choice:
Political
Participation
in
Developing
Countries”
ș
i
„The
third
wave:

Democratization
in
the
late
twentieth
century”.
În
aceste
lucrări,
Huntington
a
încercat
să
descrie

participarea
politică
ca
fiind
o
activitate
a
indivizilor
prin
care
ace
ș
tia
inten
ț
ionează
să

influen
ț
eze
luarea
decizi ilor
guvernamentale
fie
prin
activită
ț
i
pa
ș
nice,
fie
prin
violen
ț
ă.
De

77
Miriam Budiardjo,
​
Participation and political party
​
, Jakarta: PT Gramedia, 1981, p. 11

47

asemenea
oferă
o
analiză
detaliată
cu
privire
la
procesele
de
dezvoltare
politică,
analizând

cre
ș
terea
si
dorin
ț
a
de
participare
politice
în
ț
ările
în
curs
de
dezvoltare
ș
i
a
modalită
ț
ilor
prin

care
aceasta
împiedică
(
ș
i
sunt
împiedicate)
de
obiectivele
echită
ț
ii
socio-economice
ș
i
de

cre
ș
terea
economică.
Cu
o
abilitate
extraordinară
de
a
trage
împreună
teoria
abstractă
ș
i
datele

empirice,
autorii
lucrarilor
au
contribuit
în
mod
semnificativ
la
în
ț
elegerea
uneia
dintre

problemele majore ale acestui
ș
i viitoarelor decenii.

78
Hntington
ș
i
Nelson,
men
ț
ionează
că
„participarea
poate
fi
indiv iduală
sau
colectivă,
organizată

sau
spontană,sus
ț
inută
sau
sporadică,
pa
ș
nică
sau
violentă,
legală
sau
ilegală,
eficientă
sau

ineficientă”

79
Prin
urmare,
defini
ț
iile
date
de
Huntington
fac
legătura
între
democra
ț
ie
ș
i
participare

politică,
ca
fiind
un
mod
de
exprimare
a
autorită
ț
ii
cetă
ț
enilor,
democra
ț
ia
existând
pentru
popor

ș
i
fiind
făcută
de
către
popor.
Pentru
ei,
participarea
politică
presupune
activită
ț
i,
nu
atitudini.

80
Huntington
si
Nelson
sunt
preocupa
ț
i
de
activitatea
politică
a
cetă
ț
enilor
priva
ț
i
sau,
mai
exact,

de
indivizi
în
rolul
lor
de
cetă
ț
eni.
Astfel,
ei
fac
o
distinc
ț
ie
între
participan
ț
ii
politici
ș
i

profesioni
ș
tii
politici.
Conceptul
lor
de
participare
politică
include
activită
ț
ile
oficialilor

guvernamentali, oficiali ai partidului, candida
ț
i politici
ș
i lobbyi
ș
ti profesioni
ș
ti.

Ace
ș
ti
doi
politologi
sunt,
de
asemenea,
preocupa
ț
i
de
o
activitate
care
are
rolul
de
a
afecta
ș
i

influen
ț
a deciziile
ș
i ac
ț
iunile guvernului, indiferent de impactul acesteia.

Pe
de
altă
parte,
participarea
politică
presupune
o
cetă
ț
enie
cu
o
cultură
politică

participativă.
Referitor
la
aceasta
politologii
Almond
ș
i
Verba
definesc
„cultura
politică
ca

atitudini
ș
i
orientări
ale
cetă
ț
enilor
fa
ț
ă
de
sistemul
politic
al
statului
ș
i
diversele
sale
păr
ț
i
ș
i

atitudinile
fa
ț
ă
de
rolul
de
sine
în
sistem;
despre
modul
în
care
simt
că
pot
influen
ț
a
ș
i
participa
la

procesul de luare a deciziilor.”

81
78
Samuel P. Huntington, Joan M. Nelson,
​
No Easy Choice: Political Participation in Developing

Countries
​
, Cambridge: Harvard University Press, 1976. pp. 17-24.

79

​
Ibidem
​
, p.13.

80
Ibidem
​
, pp-25.

81
Gabriel A. Almond, Sidney Verba,
​
Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci

națiuni
​
, București: Editura du Style, 1996, pp. 16-18.

48

Participarea
politică
este
strâns
legată
de
democra
ț
ie.
În
ceea
ce-l
prive
ș
te
pe
Almond,
procesul

de
democratizare
este
conturat
de
înlocuirea
unui
guvern
care
nu
a
fost
ales
în
acest
fel
de
unul

care este selectat prin alegeri deschise
ș
i corecte. Aceste elemente sunt esen
ț
a democra
ț
iei.

82
Dacă
vom
compara
defini
ț
ia
democra
ț
iei
în
conformitat e
cu
Robert
Dahl
ș
i
Samuel
P.

Huntington,
Dahl
men
ț
ionează
cinci
caracteristici
ale
democra
ț
iei:
participarea
efectivă,

egalitatea
de
vot,
în
ț
elegerea
luminată,
controlul
agendei
ș
i
includerea
adul
ț
ilor.
Astfel,
el

83
afirmă
că
alegerile
sunt
esen
ț
iale
pentru
democratizare.
Fiecare
cetă
ț
ean
trebuie
să
aibă
o
ș
ansă

egală
ș
i
eficientă
de
a
vota
ș
i
toate
voturile
trebuie
să
fie
consid erate
egale.
Alegerile
trebuie
să

fie
libere
ș
i
corecte.
În
mod
gratuit,
cetă
ț
enii
pot
merge
la
vot
fără
teamă
ș
i
trebuie
să
existe

echitate,
ceea
ce
înseamnă
că
toate
voturile
sunt
egale
ca
importantă
ș
i
putere
de
decizie.
În
plus,

este
necesară
existen
ț
a
unei
libertă
ț
i
de
exprimare
pentru
ca
cetă
ț
enii
să
poată
participa
efectiv
la

via
ț
a
politică.
Expresia
liberă
se
referă
nu
numai
la
cetă
ț
ean,
ci
ș
i
la
dreptul
cetă
ț
eanului
de
a
auzi

ce
au
de
spus
al
ț
ii.
Fără
libertatea
de
exprimare
cetă
ț
enii
î
ș
i
vor
pierde
capacitatea
de
a
influen
ț
a

agenda guvernului.

84
Cu
toate
acestea,
pentru
Huntington,
defini
ț
ia
de
consolidare
a
democra
ț
iei
„bazată
pe

datele
empirice
în
care
se
integrează
patru
aspecte
ș
i
participarea
politică
este
un
element
central:

sufragiul
universal;
alegeri
libere
de
concuren
ț
ă,
recurente
ș
i
corecte;
un
sistem
pluralist
de

partide politice;
ș
i surse d iverse de informa
ț
ii
ș
i alternative ”

85
El
adaugă
că
în
ț
ările
în
curs
de
dezvoltare,
un
nivel
crescut
de
participare
arată
că
oamenii
se

alătură
ș
i
în
ț
eleg
problema
politicii
lor
ș
i
doresc
să
participe
la
aceste
activită
ț
i.
Cu
toate
acestea,

partea
inferioară
a
participării
are
efecte
pozitive
asupra
cetă
ț
eniilor,
ace
ș
tia
nu
acordă
prea
multă

aten
ț
ie
problemelor
apăru te
în
stat.
În
afară
de
aceasta,
Huntington
men
ț
ionează
că
clasa
socială

(nivelul
de
educa
ț
ie
ș
i
veniturile)
ș
i
dezvoltarea
economică
au
o
influen
ț
ă
asupra
procesului
de

democratizare.
Oamenii
care
apar
ț
in
unei
clase
sociale
„superioare”
tind
să
fie
mai
participan
ț
i

82

​
Ibidem

83
Robert A. Dahl,
​
On Democracy
​
, London: Yale University Press, 1998, p.29.

84

​
Ibidem
​
, pp. 30-31.

85
Daniela Ropelato,
​
The quality of democracy. Participation and its dilemma: How to go beyond
​
,

Crossroad: Editura St. Thomass, 2008, p. 58.

49

decât
oameni
care
apar
ț
in
păturii
sociale
inferioare.
Acest
lucru
se
datorează
faptului
că
ei

consideră
că
votul
lor
are
efect
asupra
sistemului
politic.
Aici
procesul
de
democratizare
va
avea

86
succes.
Ca
urmare,
scopurile
lor
vor
fi
realizate
atunci
când
procesul
de
democratizare
va
avea

succes. Între timp, democratizarea le oferă
ș
i feedback.

Figura III. 3. Interpretare schematică a rela
ț
iei „nivel economic
ș
i de educa
ț
ie-nivel de

democratizare”.

Sursă:
​
Ibidem
​
, Samuel Huntington, pp. 67-68.

În
concluzie,
participarea
politică
este
strâns
legată
de
democra
ț
ie.
Aceasta
înseamnă
că

participarea
politică
afectează
democra
ț
ia,
astfel,
democra
ț
ia
poate
fi
folosită
doar
dacă
există

libertate
ș
i
egalitate.
Aceasta
înseamnă
că
nu
există
nici
o
insisten
ț
ă
asupra
poporului
de
a
face

ceea
ce
vrea.
Prin
urmare,
succesul
democra
ț
iei
în
na
ț
iune
poate
fi
văzut
în
participarea
politică
a

cetă
ț
enilor.
Acest
lucru
se
datorează
faptului
că
na
ț
iunea
depinde
de
oameni,
iar
dacă
cetă
ț
enii
nu

î
ș
i participă activ, manife stându-se, înseamnă că
ț
ara nu există ca democra
ț
ie.

86

​
Loc. cit
​
, Samuel P. Huntington, pp. 29-30.

50

CAPITOLUL IV.

Studiu de caz. Participarea politică în România.

IV.1. Participare politica în randul segmentului de varsta 45-70 în

Romania

Acest
subcapitol
se
concentrează
pe
caracteristicile
ș
i
modelul
de
participare
politică
a

cetă
ț
enilor români cu var sta cuprinsă între 35
ș
i 70 de ani.

Acest segment de vârstă a fost selectat deoarece întrune
ș
te următoarele criterii:

1.
mare
parte
din
cetă
ț
enii
apar
ț
inând
acestui
segment
de
vârstă
au
beneficiat
de
educare
ș
i

formare profesională în timpul regimului comunist (înainte de revolu
ț
ia din 1989);

2.
au
avut
drept
de
vot
înainte
de
Revol
ț
ie
ș
i
ș
i-au
exercitat
acest
drept
ș
i
după
căderea

comunismului în România;

3.
se declară „cetă
ț
eni activi” prin exercitarea drepturilor
ș
i obliga
ț
iilor cetă
ț
ene
ș
ti;

4.
utilizează
metodele
tradi
ț
ionale
de
participare
politică
ș
i
civică,
respectiv
de
comunicare

publică;

5.
sunt
sau
au
fost
membrii
unui
partid
politic
na
ț
ional
sau
al
unei
organizatii

nonguvernamentale cu specific politic.

Înainte
de
a
avansa
în
tematica
acestui
subcapitol
este
necesar
să
clarificăm
ce
considerăm
a
fi

„modalitate
tradi
ț
ională
de
comunicare
publică
si
participare
politică”.
Considerăm
că
pentru
o

mai
bună
redare
a
diferen
ț
elor
existente
între
cele
două
tipuri
de
comunicare
identificate,

comunicarea
tradi
ț
ională
ș
i
comunicarea
în
spa
ț
iul
digital,
este
necesar
să
redăm
caracteristicile

celor două.

51

Prin urmare, în comunicarea publică în forma s-a clasică:

1.
participan
ț
ii
sunt
chema
ț
i
într-un
perimetru
dialogal
privi legiat,
unde
au
oportunitatea
de

a se adresa publicului:

2.
centrul este separat în mod clar de periferie;

3.
dialogul
se
poartă
în
preajma
unei
institu
ț
ii
cu
autoritate
sau
în
prezen
ț
a
efigiilor

autorită
ț
ii;

4.
anonimatul este imposibil, indezirabil sau chiar prohibit;

5.
rolurile discursive sunt diferen
ț
iate de la bun început;

6.
cei
care
doresc
să-
ș
i
facă
public
punctul
de
vedere
cheamă
sau
anun
ț
ă
publicul
ș
i
a
ș
teapă

reac
ț
ia acestuia;

7.
spa
ț
iul public este localizat.

87
Pe de altă parte, în cadrul comunicării publice din spa
ț
iul digital:

1.
participan
ț
ii caută un perimetru dialogal care stărne
ș
te interesul;

2.
nu există o separa
ț
ie evidentă între centru
ș
i periferie;

3.
prezen
ț
a simbolic ă a autorită
ț
ii este irelevantă;

4.
anonimatul este prezumat de catre participan
ț
i;

5.
rolurile discursive sunt nediferen
ț
iate;

6.
cei care doresc să-
ș
i comunice opiniile caută persoane care fac acela
ș
i lucru;

7.
spa
ț
iul public nu p oate fi localizat cu u
ș
urin
ț
ă.

88
87
Gherasim Proca,
​
Note de curs. Tranzi
ț
ii politice
ș
i demogratizare
​
, Bucure
ș
ti: (f.e), (f.a), p.30.

88

​
Ibidem
​
, p.31.

52

Pentru
acest
segment
de
vârstă
vom
urmarii
în
special
comunicarea
publică
tradi
ț
ională

ca
modalitate
de
participare
politică.
Interesul
acestui
segment
de
vârstă,
în
momentul
în
care

analizăm
nivelul
de
participare
politică
pe
care
îl
identificăm
în
legătură
cu
ace
ș
tia,
vom
observa

faptul
că
alegerea
predominantă
se
îndreaptă
spre
metodele
tradi
ț
ionale
de
participare
politică.

De
ș
i
mediul
digital
ș
i
utilită
ț
iile
acestuia
au
fost
în
mare
parte
adoptate,
acestea
nu
se
îndreaptă

în
mare
măsură
spre
participare
politică
sau
civică.
Acest
mediu
este
folosit
de
către
această

categorie
de
vârstă
în
mare
parte
pentru
facilită
ț
iile
sale
de
comunicare,
de
socializare
ș
i
de

informare care să nu privească spa
ț
iul academic, administrativ sau de guvernământ.

În
urma
interviurilor
nestructurate
realizate
în
perioada
mai
2017-
ianuarie
218,
luate

unui
e
ș
antion
de
50
de
cetă
ț
eni
români
cu
vârsta
cuprinsă
între
45
ș
i
70
de
ani
am
reu
ș
it
să

formulăm o serie de concluzii cu privire la participarea politică pentru acest segment.

Participarea politică pentru ace
ș
tia se identifică cu:

1.
procesele de votare
ș
i alegere a membrilor clasei politice conducătoare;

2.
implicarea în cadrul partidelor politice sau a organiza
ț
iilor politice adiacente acestora;

3.
participarea
la
demonstra
ț
ii
legale
(proteste)
în
cazul
în
care
au
legătură
cu
scăderi

bugetare, cereri sindicale, nemul
ț
umiri legate de condi
ț
ii la locul de muncă etc.;

4.
existen
ț
a ca mem bru sindical;

5.
semnarea de peti
ț
ii;

6.
informarea
cu
privire
la
situa
ț
ia
politică
actuală
prin
lecturarea
de
articole
de
ziar
ș
i

reviste
de
specialitate,
urmărirea
canalelor
T.V
care
oferă
transmisiuni
cu
privire
la

ultimele
ș
tiri
locale
sau
na
ț
ionale,
participarea
la
dezba teri
publice
pe
teme
de
interes

social sau politic;

7.
de
ș
i
urmăresc
surse
online
de
informare
pentru
sectorul
politic
ș
i
civic
nu
ofeă
mare

credibilitate acestora în detrimentul canalelor tradi
ț
ionale de informare;

53

8.
implicarea
în
organiza
ț
ii
nonguvernamentale
este
scăzută
deoarece
predomină
credin
ț
a

conform
căreia
acest
tipuri
de
organiza
ț
ii
nu
beneficiază
de
destulă
influen
ț
ă
civică
ș
i

politică pentru a fi posibilă înregistrarea unui impact semnificativ;

9.
corelează direct participarea politică, respectiv nivelul acesteia, cu nivelul de trai

89
Subiectul
12
intervievat,
apar
ț
inând
acestei
categorii
de
vârstă,
a
afirmat
în
decursul
interviului

că
„nu
voi
participa
la
vot
sau
la
proteste
dacă
sunt
mul
ț
umit
de
situa
ț
ia
mea
financiară
actuală.

În
cazul
în
care
îmi
este
tăiat
salariul
sau
venitul
familiei
e
afectat
de
o
decizie
guvernamentala,

cred că atunci e mult mai probabil să ies în stradă. E dreptul meu!”

90
Această
declara
ț
ie
de
ș
i
nu
reprezintă
în
mod
categoric
norma
credin
ț
elor
cetă
ț
enilor
apar
ț
inând

acestui
segment
de
vârstă.
Această
declara
ț
ie
reprezintă
o
sursă
ilustrativă
pentru
sus
ț
inerea

argumentului
conform
căruia
nivelul
participării
politice
este
corelat
direct
cu
nivelul
de
trai
al

cetă
ț
enilor.

Evaluarea
culturii
politice
ș
i
a
participării
politice
ș
i
modul
în
care
românii
din
această

categorie
de
vârstă
percep
implicarea
în
spa
ț
iul
public
depinde
ș
i
de
participarea
la
ac
ț
iuni
de

protest.
În
perioada
2012-2014
am
asistat
la
o
revenire
în
for
ț
ă
a
protestelor
de
stradă,
proteste
ce

dacă
facem
legătura
cu
perioada
post-Revolu
ț
ie
reu
ș
eau
să
strânga
în
stradă
zeci
ș
i
sute
de
mii
de

oameni.
Fie
că
men
ț
ionăm
aici
tăieri
salariale,
disponibilizări,
fie
că
vorbim
de
proiecte

controversate
care
pot
să
pună
în
pericol
mediul
înconjurător
ș
i
sănătatea
cetă
ț
enilor
sau
vorbim

de
oameni
politici
ș
i
partide
politice
care
incearcă
să
se
pzi
ț
ioneze
deasupra
legii,
românii
au

început
în
2012
să
îsi
exrime
nemul
ț
umirea
în
stradă
pentru
a
se
asigura
că
vor
influen
ț
a
actul

decizional.

Este
important
în
acest
caz
să
men
ț
ionăm
rolul
sindicatelor,
care
pentru
o
mai
bună

func
ț
ionare
a
societă
ț
ii
civile
au
rolul
de
a
apăra
ș
i
de
a
promova
interesele
membrilor
săi.
În

89
Subiec
ț
ii intervieva
ț
i consideră că nivelul de trai al unui cetă
ț
ean este direct propor
ț
ional cu gradul de

participare politică exercitat.

90
Din motive obiective de protejare a identită
ț
ii
ș
i a dreptului la intimitate al subiec
ț
iilor intervieva
ț
i, în

decursul lucrării în cazul în care vor fi prezentate fragmente ale interviului sub formă de citat, ace
ș
tia vor

fi denumi
ț
i cu apelativul „
​
Subiectul n”
​
. Nu va fi dezvăluit numele, locul de muncă sau orice altă

caracteristică care să pericliteze anonimatul subiec
ț
ilor interviului, fără acordul expres ob
ț
inut în prealabil

de la ace
ș
tia.

54

cazul
în
care
în
urma
negocierilor
cu
lideri
de
guvern
nu
se
ajunge
la
un
acord,
se
recurge
la

grevă
de
avertisment
sau
greve
permanente.
În
tabelul
următor
observăm
faptul
că
România,
în

perioada
1995-2009
a
trecut
prin
numeroase
greve,
ceea
ce
ne
sugerează
o
implicare
activă
a

sindicatelor
în
fa
ț
a
deciz iilor
guvernamentale.
Considerăm
că
aceasta
reprezintă
tot
o
formă
de

participare
politică
activă,
deoarece
în
cele
mai
multe
cazuri
aceste
proteste
sindicale
î
ș
i
gasesc

rădăcinile
în
diferite
decizii
luate
de
sectorul
politic
sau
guvernamental,
reprezentând
o
reac
ț
ie
la

acestea
ș
i reu
ș
ind în majoritatea cazurilor să asigure o schimbare pozitivă prin acestea.

Tabelul IV.4. Greve desfă
ș
urate în perioada 1995-2009.

ANUL

Grevă de

avertisment

Grevă de

avertisment

urmată de grevă

propriu-zisă

Grevă

propriu-zisă

Total

1995

1

7

19

27

1996

0

0

0

0

1997

3

9

3

15

1998

0

0

0

0

1999

22

26

37

85

2000

10

2

6

18

2001

5

3

2

10

2002

10

3

0

13

2003

4

5

0

9

2004

3

4

4

11

2005

9

4

4

17

2006

0

1

1

2

2007

4

2

8

14

2008

3

3

2

8

2009

1

0

0

1

55

Sursă:
Vasile
Bra
ș
ovea nu,
​
Calitaea
democra
ț
iei
ș
i
cultura
politică
în
România
​
,
Ia
ș
i:
Editura

Adenium, 2015, p.125.

După
anul
2009,
situa
ț
ia
grevelor
a
fost
în
mare
parte
constantă
daca
privin
numarul
acestora,

însă
dacă
ne
referim
la
amplitudinea
acestora
situa
ț
ia
se
prezintă
diferit.
Grevele
în
sănătate
au

fost
din
ce
în
ce
mai
dese
(
cele
mai
grave
fiind
în
anul
2015
ș
i
2018),
au
existat
greve
în
sectorul

de
transport,
greve
în
educa
ț
ie
etc.
Toate
acestea
sugerează
o
nemul
ț
umire
crescândă
a

cetă
ț
enilor cu sistemul de guvernare
ș
i cu politicienii care îl contr olează.

Cum
men
ț
ionam
anterio r
însă,
observăm
că
aceste
greve
sindicale
au
foarte
mare
legătură
cu

nemul
ț
umiri
legate
de
planul
bugetar,
disponibilizări
sau
restructurări,
tăieri
de
salariu
etc,
ș
i
nu

în mod special cu o anumită clasă politică aflată la guvernare.

O altă metodă de participare politică o reprezintă participarea la vot.

Tabelul IV.5. Prezen
ț
a la vot exprimată în procente în perioada 1990-2012.

ANUL

Alegeri parlamentare

Alegeri Preziden
ț
iale

Tur I

Alegeri Preziden
ț
iale

Tur II

1990

86,19%

86,19%

1992

76,29%

76,29%

73,23%

1996

76,01%

76,01%

75,90%

2000

65,31%

65,31%

57,50%

2004

58,5%

58,5%

55,2%

2008

39,2%

2009

54,37%

58,02%

20012

41,76%

Sursa:
Biroul
Electoral
Central,
Vasile
Bra
ș
oveanu,
​
Calitaea
democra
ț
iei
ș
i
cultura
politică
în

România
​
, Ia
ș
i: Editura Ad enium, 2015, p.106.

56

Tabelul
IV.5.
putem
observa
o
scădere
semnificativă
a
prezen
ț
ei
la
vot,
fie
că
vorbim
de

alegerile
parlamentare,
fie
de
alegerile
preziden
ț
iale.
Cauzele
pot
fi
numeroase
ș
i
complexe.
Una

dintre
ipoteze
conform
lui
Vasile
Bra
ș
oveanu,
este
de
părere
că
„românii
sunt
din
ce
în
ce
mai

dezamăgi
ț
i
de
clasa
politi că
ș
i
ș
i-au
pierdut
încrederea
în
institu
ț
iile
publice
ș
i
politicieni,
totul
pe

fondula
ș
teptărilor
mari
survenite
odată
cu
Revolu
ț
ia
din
1989
ș
i
cu
instaurarea
unui
regim

democratic”.
Această
opinie
considerăm
că
ilustrează
cel
mai
bine
starea
de
apatie
ș
i
dezinteres

91
în ceea ce înseamna participare politică prin vot.

Urmărind
statisticile
alegerilor
preziden
ț
iale
din
2014
ș
i
alegerilor
parlamentare
2016,

observăm
că
acest
segment
de
vârstă
nu
s-a
men
ț
inut
constant.
Alegerile
din
2014
au
înregistrat

un
procent
de
vot
la
nivel
na
ț
ional
de
41,76%
din
cetă
ț
enii
înregistra
ț
i
pe
listele
de
votare

(obervăm
că
se
afla
în
continuă
scădere
fa
ț
ă
de
statisticile
prezentate
în
tabelul
IV.5.)
din
care

22,38%
fiind
cetă
ț
eni
apar
ț
inând
acestui
segment
de
vârstă,
iar
la
alegerile
parlamentare
din

2016,
acest
segment
de
vărstă
a
fost
predominant
ca
procent
de
prezentare
la
vot
cu
​
39,5%
din

totalitatea
prezen
ț
ei
la
vot.
Observăm
astfel
afinitatea
acestui
segment
pentru
metode
de

participare politică tradi
ț
ională.

Prin
urmare
contrar
concluziilor
pe
care
am
reu
ș
it
să
le
identificăm
în
legătură
cu
modelul

de
participare
politică
tradi
ț
ională
ales
de
segmentul
de
vărstă
45-70
de
ani,
în
urma
interviurilor

luate
considerăm
că
este
important
de
men
ț
ionat
faptul
că
dezvoltarea
resurselor
informatice
si

digitale
ș
i
oferirea
de
acces
facil
la
acestea
a
adus
o
modificare
semnificativa
modelului

comportamental.
De
ș
i
acest
segment
păstrează
o
afinitate
pentru
canalele
de
comunicare

tradi
ț
ională,
modernizare a
a
for
ț
at
într-o
anumită
măsură
participarea
politică
a
acestora
ș
i
în

mediul
digital.
Semnarea
de
peti
ț
ii
online,
faptul
că
cetă
ț
enii
fac
parte
din
comunitîti
digitale

extinse
(fie
ele
grupuri
de
socializare,
pagini
pe
re
ț
elelede
socializare
dedicate
problemelor

politice
ș
i
sociale),
î
ș
i
manifestă
direct
nemul
ț
umirea
sau
mul
ț
umirea
prin
recenzii
lasate
direct

pe
paginile
organismelor
de
interes
(institu
ț
ii
publice,
autorită
ț
i
ale
statului,
personalită
ț
i
politice

etc.)
ș
i
participă
la
manif estări
organizate
în
mediul
digital
ș
i
transpuse
în
via
ț
a
reală,
dovede
ș
te

91

​
Vasile Bra
ș
oveanu,
​
Calitaea democra
ț
iei
ș
i cultura politică în România
​
, Ia
ș
i: Editura Adenium, 2015,

p.106.

57

o
dezvoltare
a
participării
politice
de
la
o
manifestare
democratică
conven
ț
ională/
tradi
ț
ională,
la

o manifestare care reu
ș
e
ș
te să
ț
ină pasul cu metodele utilizate de genera
ț
iile mai tinere.

IV.2. Participare politica în randul segmentului de varsta 17-25 în

Romania

Acest
subcapitol
se
concentrează
pe
caracteristicile
ș
i
modelul
de
participare
politică
a

cetă
ț
enilor români cu var sta cuprinsă între 17
ș
i 25 de ani.

Acest segment de vârstă a fost selectat deoarece întrune
ș
te următoarele criterii:

1.
cetă
ț
enii
apar
ț
inând
acestui
segment
de
vârstă
au
beneficiat
de
educare
ș
i
formare

profesională după căderea regimului comunist (după revolu
ț
ia din 1989);

2.
au
fost
educa
ț
i
cu
privire
la
cultura
civică
prin
materiile
studiate
în
anii
de
învă
ț
ământ

primar,
respectiv
clasa
a-VII-a
sau
clasa
a-VIII-a,
în
func
ț
ie
de
programa
ș
colară

existentă;

3.
se
declară
„cetă
ț
eni
activi”
prin
exercitarea
drepturilor
ș
i
obliga
ț
iilor
cetă
ț
ene
ș
ti,
respectiv

exercitarea
dreptului
de
vot
la
alegerile
presiden
ț
iale
si
parlamentare,
participarea
la

proteste etc.;

4.
utilizează
metodele
tradi
ț
ionale
ș
i
digitale
de
participare
politică
ș
i
civică,
respectiv
de

comunicare publică;

5.
sunt
membrii
unui
partid
politic
na
ț
ional,
al
unei
filiale
de
tineret
cu
specific
politic
sau
al

unei organizatii nonguvernamentale cu specific politic.

6.
implicarea
în
organiza
ț
ii
nonguvernamentale
este
la
un
nivel
ridicat
deoarece
predomină

credin
ț
a
conform
căreia
acest
tipuri
de
organiza
ț
ii
benefi ciază
de
destulă
influen
ț
ă
civică

58

ș
i
politică
pentru
a
fi
posibilă
înregistrarea
unui
impact
semnificativ
în
societate
ș
i
de

asemenea este încurajată partiparea pe bază de voluntariat;

Deoarece
am
clarificat
ceea
ce
noi
considerăm
a
fi
caracteristicile
metodelor
de
comunicare

tradi
ț
ională
ș
i
digitală
în
subcapitolul
precedent,
acest
subcapit ol
se
va
concentra
pe
stabilirea

unui
,,pattern
behaviorist”
în
cadrul
acestui
segment
de
vârstă
cu
privire
la
modalită
ț
iile
de

92
participare politică
ș
i exp rimare a cetă
ț
eniei active alese.

Dacă
analizăm
modul
în
care
internetul
a
devenit
un
instrument
omniprezent,
cu

posibilitatea
de
a
oferi
tuturor
utilizatorilor
săi
accesul
la
informa
ț
ie
nelimitată
cercetătorul
Peter

Dahlgren
afirmă
că
„
internetul
oferă
cetă
ț
enilor
putere
ș
i
reprezintă
un
catalizator
pentru

implicarea civică
ș
i politi că, astfel putem spune ca se formează un nou concept de cetă
ț
enie.”

93
În
rândul
cerceătorilor
care
consideră
că
digitalul,
respectiv
internetul
este
strâns
legat
de

participarea
politică
ș
i
de
exprimarea
drepturilor
ș
i
al
obliga
ț
iilor
într-o
societate
democratică
se

conturează două linii teoretice importante:

1.
Prima
teorie
ne
aduce
în
aten
ț
e
faptul
că
rolul
internetului
a
fost
ș
i
va
rămâne
unul

modest,
nesemnificativ
dacă
privim
democra
ț
ia
ca
ansamblu.
De
ș
i
politicienii

apelează
la
campanii
electorale
online,
internetul
rămâne
doar
un
simplu

instrument
de
promovare.
O
tactică
de
marketing.
Pippa
Norris
consideră
că

această
teorie
pleacă
de
la
premisa
că
spa
ț
iul
digital,
asemeni
televiziunii
sau

radioului,
nu
va
produce
schimbări
majore
asupra
modului
în
care
se
vor

comporta
cetă
ț
enii
în
procesele
de
participare
politică,
de
cetă
ț
enie
activă,
ci
va

consolida modelele de implicare civică
ș
i politică deja existente.

94
2.
A
doua
teorie
afirmă
că,
prin
reducerea
obstacolelor
existente
în
calea
implicării

civice
ș
i
politice,
printr-un
nivel
crescut
de
interactivitate
ș
i
posibilitatea
de
a

92
Model de comportament

93
Peter Dahlgren,
​
Media and Political Engagement:Citizens Communication, and Democracy,
​
New

York: Cambridge University Press, 2009, p. 199.

94
Pippa Norris,
​
A virtuous circle. Political communications in postindustrial societies
​
, Cambridge:

Cambridge University Press, 2000, p. 43.

59

strânge
cât
mai
mul
ț
i
cetă
ț
eni
care
să
sus
ț
ină
aceea
ș
i
cauză,
noile
mijloace
de

comunicare
digitală
îi
pot
implica
ș
i
atrage
pe
cetă
ț
eni
în
dezbateri
politice
libere.

În
acest
mod,
se
poate
prefigura
că
internetul
poate
schimba
practicile
democra
ț
iei

participative
ș
i
implicit
al
comportamentului
de
participărie
politică
al
cetă
ț
enilor

unui stat.

95
Dacă
analizăm
motivul
pentru
care
oamenii
aleg
să
se
participe
civic
ș
i
politic,
pe
lângă

cauzele
tradi
ț
ionale
cuno scute,
cum
sunt
educa
ț
ia
civică
primită
în
cadrul
anilor
de
învă
ț
ământ,

influen
ț
a
exercitată
de
cercul
familial
sau
de
către
prieteni,
gradul
de
con
ș
tientizare
al

problemelor,
timpul
ș
i
fondurile
monetare
disponibile,
considerăm
că
este
necesar
ș
i
un
imbold

pentru
ca
cetă
ț
enii
să
se
implice.
„
Lăsa
ț
i
de
capul
lor
oamenii
nu
sunt
înclina
ț
i
să
devină
cetă
ț
eni

activi.
Dar
atunci
când
snt
ruga
ț
i
să
participe
în
via
ț
a
politică
sau
civică
este
cel
mai
probabil
să
o

facă din „proprie ini
ț
iativă”.

96
Luând
în
considerare
teoria
men
ț
ionată,
consierăm
că
un
răspuns
pozitiv
la
acest
tip
de

solicitare
depinde
de
autoritatea
sau
rela
ț
ia
existentă
între
cel
care
formulează
rugămimtea
ș
i

receptor.
În
urma
celor
50
de
interviuri
nestructurate
luate
unor
subiec
ț
i
(selecta
ț
i
pe
baza

97
criteriilor
men
ț
ionate
anterior)
din
segmentul
de
vârstă
17-
25
de
ani
am
reu
ș
it
să
observăm

faptul că ace
ș
tia sunt:

1.
mult
mai
deschi
ș
i
la
a
lua
parte
la
ac
ț
iuni
care
presupun
participare
politică
ș
i
civică
dacă

este implicată
ș
i o persoană (sau mai multe) din cercul familial sau de prieteni;

2.
informa
ț
ii
legate
de
spa
ț
iul
politic
prezintă
un
interes
mai
ridicat
dacă
sunt
transmise
de
o

persoană cunoscută subiec
ț
ilor;

95

​
Ibidem,
​
p. 43.

96
Charles J. Pattie, Seyd Patrick, Paul Whiteley,
​
Citinzenship in Britain: Values, Participation and

Democracy
​
, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, p. 446.

97
Alături
de
observa
ț
e
participativă
în
timpul
protestelor
din
ianuarie-
martie
2018,
am
considerat
ca

interviurile
nestrusturate
sau
semistructurate
sunt
mai
potrivite
acestui
segment
de
vârstă.
Ț
inta
noastră
a

fost
sa
reu
ș
im
să
stabilim
un
mediu
relaxat,
conversa
ț
ional,
pentru
ca
subiec
ț
ii
selecta
ț
i
să
se
simta

confortabil
ș
i
ca
informa
ț
iile
aflate
în
urma
acestui
studiu
să
aibă
un
caracter
cât
mai
veridic
ș
i
sincer

posibil.

60

3.
interesul
în
chestiuni
legate
de
sectorul
de
guvernare
na
ț
ională
ș
i
al
Uniunii
Europene

este
mărit
în
cazul
în
care
informa
ț
iile
sunt
accesibile
online,
fie
pe
platforme
de

socializare, fie pe site-uri specializate ale institu
ț
iilor sau organiza
ț
iilor respective;

4.
în
procent
de
70%
sunt
de
părere
că
exprimarea
opiniei,
sentimentelor
de
nemul
ț
umire,

98
acceptului
sau
dezacordului
fa
ț
a
de
anumite
politici/
decizii
ale
autorită
ț
iilor
publice,
în

mediul
online
(fie
utilizând
canalele
de
socializare,
fie
platformele/
site-urile
online
ale

respectivelor organiza
ț
ii) reprezintă un factor influen
ț
ator în sectorul politic
ș
i civic;

5.
nu
se
mai
dă
o
mare
credibilitate
informa
ț
iilor
citite
în
mediul
online,
postări
pe
canalele

de
socializare,
articole
apar
ț
inând
unor
ziare
ș
i
reviste
în
format
digital,
de
cele
mai
multe

ori verifică sursa informa
ț
iei
ș
i autorul;

6.
83%
dintre
subiec
ț
ii
intervieva
ț
i
au
declarat
ca
au
semnat
la
un
moment
dat
în
ultimii

99
doi ani o peti
ț
ie on line pe probleme de interes civic sau politic;

7.
tinerii
sunt
din
ce
în
ce
mai
atra
ș
i
de
posibilitatea
de
a
se
afilia
unui
partid
politic
sau
unei

ramuri de tineret a unui partid politic;

8.
de
ș
i
nu
sunt
interesa
ț
i
în
mare
măsură
de
lecturarea
unor
căr
ț
i
de
specialitate
(exceptând

cazul
în
care
acestea
sunt
considerate
lectură
obligatorie
pentru
programa
liceului/

facultă
ț
ii)
43%
dintre
subiec
ț
ii
intervieva
ț
i
declară
că
sunt
abona
ț
i
la
newsletteruri

100
apar
ț
inând
unor
institu
ț
ii
publice,
organiza
ț
ii
cu
specific
politic
ș
i
civic,
publica
ț
ii
care

tratează problematici legate de spa
ț
iul politic
ș
i civic.

Prin
urmare,
în
urma
analizării
răspunsurilor
primite
în
cadrul
interviurilor
nestructurate

putem
concluziona
faptul
că
segmentul
de
vârstă
ales,
între
17-
25
de
ani,
este
obi
ș
nuit
cu

practicarea
unei
participări
politice
în
ce-a
mai
mare
parte
în
mediul
online.
Cu
exceptia

participării
la
procesul
de
vot,
participarea
la
proteste
publice
ș
i
sabilirea
de
întâlniri
cu

98
Calcule proprii, procentul fiind ob
ț
inut prin introducerea datelor în programul opera
ț
ional SPSS.

99

​
Ibidem
​
.

100

​
Ibidem.

61

reprezentan
ț
ii
locali
sau
jude
ț
eni
din
cadrul
administra
ț
iei
publice,
acest
segment
de
vârstă
nu

înregistrează un grad ridicat de participare politică tradi
ț
ională.

Dacă
ne
referim
la
comunicarea
ș
i
participarea
publică
ș
i
politică
în
ipostazele
ei
traditionale,

distan
ț
a
dintre
emi
ș
ător
ș
i
receptor
este
foarte
mare,
iar
feedbackul
din
partea
cetă
ț
enilor
este

foarte
slab,
„aceasta
fiind
o
rela
ț
ie
de
putere
univocă
în
care
discursul
mediatic
referitor
la

chestiuni politice sau civice este în ce-a mai mare parte monologal
ș
i asimetric”.

101
Prin
intermediul
unei
participări
politice
sau
mai
precis
al
unei
democra
ț
ii
digitale,
există

această
posibilitate
de
a
crea
o
nouă
formă
de
spa
ț
iu
public
ce
încurajează
formele
democra
ț
iei

participative
dată
de
egalitatea
de
statut
a
participan
ț
ilor,
de
caracterul
interactiv
ș
i
de
lipsa
de

intermediere
,
toate
aceste
caracteristici
apropiindu-se
de
ceea
ce
lectura
de
specialitate

102
nume
ș
te „democra
ț
ie directă”.

Desigur,
nu
putem
nega
faptul
că
acestă
democa
ț
ie
directă,
pentru
a-
ș
i
asigura
maximizarea

practicilor
în
vederea
construirii
unui
raport
solid
între
cetă
ț
eni
ș
i
puterea
politică,
utilizează
ș
i

mijloacele
ș
i canalele me dia tradi
ț
ionale.

Tocmai
această
evolu
ț
ie
continuă
a
tehnologiilor
de
răspândire
în
masă
a
informa
ț
iei,

cum
sunt
presa,radioul,
televiziunea
ș
i
acum
mediul
digital,
a
permis
o
mai
mare
apropiere
a

cetă
ț
eanului de spa
ț
iul politic.

Dacă
urmărim
statisticile
referitoare
la
prezen
ț
a
la
vot,
începând
cu
alegerile

parlamentare
din
2012,
alegerile
preziden
ț
iale
din
2014
ș
i
în
cazul
alegerilor
parlamentare
din

2016,
vom
observa
că
prezen
ț
a
la
vot
a
cetă
ț
enilor
din
segmentul
de
vârstă
17-25
de
ani

fluctuează.

Procesul
alegerilor
parlamentare
din
anul
2012
a
înregistrat
ca
prezen
ț
ă
la
vot
în
rîndul
tinerilor

cetă
ț
eni
români
a
fost
redusă.
Biroul
Electoral
Central
comunica
că
prezen
ț
a
la
vot
în
acest
an
a

101
Denis McQuail,
​
Comunicarea
​
, Ia
ș
i: Editura Institutului European, 1999, p. 173.

102
Lipsa de intermediere poate să apară doar în cazurile în care se poate garanta neinterven
ț
ia cenzurii sau

o activitate asiduă a moderatorului spa
ț
iului digital specific în func
ț
ie de anumite norme sau regulamente

stricte.

62

fost
în
totalitate
de
41,76%,
din
care
doar
19,38%
este
atribuită
segmentului
de
vârstă
18(
vârsta

de votare legală în România)-25 de ani.

103
Procesul
alegerilor
preziden
ț
iale
din
anul
2014
a
înregistrat
ca
prezen
ț
ă
la
vot
în
rîndul

tinerilor
cetă
ț
eni
români
o
cre
ș
tere
considerabilă.
Prezen
ț
a
la
vot
la
nivel
na
ț
ional
a
fost
de

62,04% în el de-al doilea tur de scrutin, înclinând balan
ț
a în favoarea candidatului Klaus Iohanis.

Dificultă
ț
iile
de
votare
in
Diaspora
au
stârnit
la
momentul
respectiv
nemul
ț
umirea
la
nivel

na
ț
ional
provocând
cetă
ț
enii
să
protesteze
în
mod
pa
ș
nic,
iar
prezen
ț
a
la
vot
a
tinerilor
români
a

crescut
considerabil
în
acest
caz.
Daca
în
2012
prezenta
la
vot
a
fost
doar
de
​
19,38%
din
totalul

votan
ț
ilor, în 2014 prezen
ț
a ăn rândul tinerilor a fost înregistrată l a 38,27%.

104
Considerăm
că
datorită
slabei
reprezentări
a
intereselor
cetă
ț
enilor
de
către
clasa
politică
aflată
la

putere
ș
i
a
slabei
organiz ări
a
procesului
de
votare
în
Diaspora,
prezen
ț
a
la
vot
în
rândul
ambelor

segmente
de
vârstă
a
crescut
în
cazul
acestor
alegeri.
Observăm
că
a
crescut
nivelul
cererilor
de

reforma
în
cadrul
institu
ț
iilor
politice
specifice
democra
ț
iei
reprezentative,
astfel
înregistrându-se

o mai mare participare politică directă a tinerilor.

Procesul
alegerilor
parlamentare
din
anul
2016
a
înregistrat
în
legătură
cu
prezen
ț
a
la
vot

o
decădere
numerică.
La
nivel
na
ț
ional
s-a
înregistrat
o
prezen
ț
a
la
vot
de
39,5%,
semnificativ

mai
mică
decât
la
alegerile
preziden
ț
iale
din
2014
sau
la
alegerile
parlamentare
din
2012.
Cei

105
mai
mul
ț
i
votan
ț
i
apar
ț
ineau
categoriei
de
vârstă
45-64
de
ani.
Tinerii
apar
ț
inănd
categoriei
de

vârstă
18-25
de
ani
au
votat
doar
în
procent
de
29%
din
totalitatea
celor
înscri
ș
i
pe
listele
de

votare.
La
nivel
na
ț
ional,
prezen
ț
a
la
vot
a
persoanelor
cu
vârste
de
până
în
35
de
ani
a
avut
cel

mai
mult
de
suferit.
Tinerii
care
nu
au
împlinit
încă
25
de
ani
au
lipsit
în
propor
ț
ie
de
70%:
din

1.501.624 de persoane, au votat doar 437.073.

De
asemenea
ș
i
cei
cu
vârste
cuprinse
între
25
ș
i
34
de
ani
au
decis
să
lipsească
în
numar
foarte

mare
de
la
aceste
alegeri.
Dintr-un
total
de
2.679.803,
doar
879.505
au
participat
la
vot.
Practic,

103
Date statistice preluate de la Biroul Electoral Central 2012
ș
i

http://alegeri.refeinte.transidex.ro/index.php
​
, accesat în data de 11 decembrie 2017.

104

​
Ibidem
​
2014,
​
http://evz.ro/rezultatele-exit-poll-urilor-in-turul-ii-alegeri-prezidentiale.html
​
, accesate în

data de 12 decembrie 2017.

105
Date statistice preluate de la Biroul Electoral Central 2016,

http://www.romaniatv.net/live/alegeri-parlamentare-2016-guvernul-prezenta-la-vot-in-timp-real_330120.
html
​
accesat în data de 12 decembrie 2017.

63

asta
înseamnă
că
suma
tuturor
voturilor
primite
de
partide
de
la
persoanele
de
până
în
35
de
ani
a

ajuns
la
1.300.000
–
aproximativ
numărul
voturilor
exprimate
de
cei
cuprin
ș
i
între
35
ș
i
44
de

ani.

Alegerile
palamentare
nu
au
fost
decise,
prin
urmare,
de
genera
ț
ia
ie
ș
ită
la
pensie,
ci
de

cea
cu
vârste
cuprinse
între
45
ș
i
64
de
ani:
aproape
3
milioane
de
voturi
au
venit
din
această

zonă.

În
ceea
ce
prive
ș
te
op
ț
iunile
pensionarilor,
23,7%
din
voturi
au
venit
de
la
persoane
cu
vârsta
de

peste
65
de
ani.
Prezen
ț
a
la
nivel
na
ț
ional
a
fost
de
39,5%
–
a
doua
cea
mai
scăzută
rată
de

prezen
ț
ă după cea de la a legerile parlamentare din 2008, când au votat 39,2% dintre români.

Prezen
ț
a
la
vot
,
pe
categorii
de
vârstă,
potrivit
calculelor
făcute
de
Iulia
Marin
pentru
PRESS

One, arată în felul urmator:

„18-24 de ani (dintr-un total de 1.501.624 persoane, au votat 437.073) – prezen
ț
ă 29%;

25-34 de ani (dintr-un total de 2.679.803, au votat 879.504) – prezen
ț
ă 32%;

35-44 de ani (dintr-un total de 3.057.070, au votat 1.283.573) – prezen
ț
ă 42%;

45-64 de ani (dintr-un total de 5.371.831 au votat 2.903.539) – prezen
ț
ă 54%;

+65 de ani: (dintr-un total de 3.646.152 au votat 1.708.334) – prezen
ț
ă de 49%.”

106
Cum
arată
ponderea
categoriilor
de
vârstă
în
totalul
celor
7.212.022
de
voturi
de
la
nivel

na
ț
ional:

1.
18-24 ani: 6,1%

2.
25-34 ani: 12,2%

3.
35-44 ani: 17,8%

4.
45-64: 40,3%

5.
+65: 23,7%

107
Prin
urmare,
considerăm
că
putem
afirma
faptul
că,
această
participare
la
nivel
politic
a

cetă
ț
enilor
din
acest
segment
de
vârstă
prezintă
un
model
instabil,
schimbător
în
func
ț
ie
de

106
Iulia Marin, „ Parlamentare 2016: tinerii chiulesc, rezultatul e decis de segmentul 45-64 de ani
​
”
​
,
​
PRESS

ONE
​
, 12.12.2016,

https://pressone.ro/parlamentare-2016-tinerii-chiulesc-rezultatul-e-decis-de-segmentul-45-64-de-ani/
​
,

accesat în data de 12 decembrie 2017.

107

​
Ibidem.

64

condi
ț
iile
na
ț
ionale
în
plan
politic
ș
i
social
în
care
se
desfă
ș
oară
procesul
de
votare,
sentimentele

de mul
ț
umire sau nemul
ț
umire existente
ș
i nu în ultimul rând gradul de interes.

Dacă
analizăm
obiectiv
datele
statistice
cu
privire
la
prezen
ț
a
la
vot
putem
să
observăm

faptul
că
acest
segment
consideră
mai
importante
alegerile
cu
caracter
preziden
ț
ial
decât

alegerile
parlamentare.
Considerăm
că
acest
fapt
este
bazat
în
special
pe
lipsa
unei
educări
civice

ș
i
politice
adecvate,
cu
privire
la
atribu
ț
iile
celor
două
puteri
în
stat
ș
i
la
importan
ț
a
ocupată
de

procesul de votare pentru un sistem democratic stabil.

Analizănd
prezen
ț
a
la
vot,
manifestările
civice
ș
i
politice
în
mediul
online,
activitatea
de

voluntariat
ș
i
alte
ac
ț
iuni
menite
să
permită
tinerilor
să
se
exprime
la
nivel
politic
ș
i
civic

observăm diferen
ț
ele exis tente între ace
ș
tia
ș
i segmentul de vârstă 45-70.

Dacă
acel
segment
alege
moduri
tradiîionale
de
exprimare
politică
ș
i
civică,
segmentul
17-25
se

concentrează
pe
modalită
ț
iile
digitale
existente
si
adoptă
doar
formele
legate
de
proteste

organizate legal sau ilegal
ș
i o slabă participare la vot în ultimul deceniu.

Analizănd
tabelul
de
mai
jos
vom
observa
că
ș
i
priorită
ț
iile
acestui
segment
cănd
vorbim

de
conceptul
de
bun
cetă
ț
ean
sunt
diferite
fa
ț
ă
de
genera
ț
iile
crescute,
educate
ș
i
formate
sub

umbra regimului comunist.

Considerăm
că
această
diferen
ț
ă
este
atribuită
sistemului
educa
ț
ional
existent,
mentalită
ț
ii
mai

deschise
ș
i a dezvoltării p ersonale, educa
ț
ionale
ș
i profesionale într-un regim democratic.

Tabelul IV.6. Reprezentarea conceptului de „bun cetă
ț
ean” în rândul elevilor (VIII-XII)

în anul 2010

65

Sursă:
​
Gabriel
Bădescu,
Mircea
Com
ș
a,
Andrei
Gheorghi
ț
ă,
Cristina
Stanu
ș
​
ș
i
​
Claudiu
Tufi
ș
,

Implicarea civica si politic
​
ă
​
a tinerilor
​
, Constan
ț
a: Editura Dobrogea, 2010, p. 33

108
Prin
urmare,
acest
segment
de
vârstă
consideră
ca
una
dintre
cele
mai
importante
condi
ț
ii

pe
care
trebuie
să
o
îndeplinească
un
cetă
ț
ean
este
„respectarea
legii”
(după
cum
este
evident
în

Tabelul
IV.6.,
jumătate
consideră
că
acest
lucru
este
„foarte
important”
ș
i
o
treime
„important”).

Indiferent
de
cultură
/
ț
ară
ș
i
de
timp
„respectarea
legii”
în
aparen
ț
ă
acesta
este
atributul
care

înregistrează
cel
mai
mare
consens
în
rândul
responden
ț
ilor.
Celălalt
pol
insumează
o
serie
de

atitudini
legate
de
politicã:
informarea
despre
politică,
discu
ț
ii
politice,
respectarea

reprezentan
ț
ilor guvernul ui
ș
i existen
ț
a ca membru într-un partid politic.

Urmărind
toate
aceste
aspecte,
constatăm
o
includere
redusă
a
lor
în
rândul

caracteristicilor
definitorii
ale
conceptului
de
„bun
cetă
ț
ean”
de
către
majoritatea
elevilor
(cel

mai
adesea
jumătate
dintre
ace
ș
tia
consideră
că
aceste
aspecte
sunt
pu
ț
in
sau
foarte
pu
ț
in

importante).
Unica
activitate
propriu-zis
politică
care
întrune
ș
te
o
adeziunea
mai
ridicată
(65%)

este
participarea
la
vot
la
toate
alegerile.
Activitate
infirmată
dacă
cercetăm
statisticile
privind

108
Datele
din
Tabelul
III.4.
reprezintă
procente.
Mod
de
citire:
53%
dintre
elevii
din
clasele
VIII-XII

consideră că este foarte important ca o persoană să respecte legile pentru a fi un bun cetă
ț
ean.

66

participarea
la
vot
din
ultimii
10
ani.
Celelalte
aspecte
se
situează
undeva
într-o
zonă

intermediară,
ponderea
celor
care
le
consideră
importante
sau
foarte
importante
situându-se
în

intervalul 60-80%.

109
Prin
urmare,
în
ciuda
diferen
ț
elor
identificate
între
cele
două
segmente
de
vârstă,
de
cele

mai
multe
ori
modelul
de
comportament
în
legătură
cu
participarea
politică
este
similar.
Fie
că
ne

referim
la
o
participare
conven
ț
ională,
fie
că
adoptăm
mijloacele
moderne
ș
i
digitalizate
de

participare
politică
ș
i
civică
este
necesar
să
ne
punem
de
acord
cu
faptul
că
este
imperios
ca

socializarea
politică
să
existe.
Prin
intermediul
familiei,
al
cercului
de
prieteni,
al
institu
ț
iilor
ș
i

organismelor
politice,
al
agen
ț
iilor
sociale
ș
i
politice,
locul
de
muncă,
mass-media,
al
sindicatelo

ș
i
ONG-urilor
cu
speci fic
politic
ș
i
civic,
socializarea
politi că
se
dezvoltă
ș
i
este
pusă
la

dispozi
ț
ia oricărui cetă
ț
ean.

109
Gabriel Bădescu, Mircea Com
ș
a, Andrei Gheorghi
ț
ă, Cristina Stanu
ș

ș
i Claudiu Tufi
ș
, Implicarea

civica si politică a tinerilor, Constan
ț
a: Editura Dobrogea, 2010, p. 33.

67

Concluzii

Prezenta
lucrare
ș
i-a
propus
să
îmbine
atât
elemente
de
teorie
generală
legate
de
cultura

politică
ș
i
participarea
politică
ș
i
elemente
descoperite
în
urma
unui
studiu
de
caz
bazat
pe

evaluarea
de
texte
de
specialitate
ș
i
o
cercetare
proctică
constând
în
100
de
interviuri
luate
în

intervalul
de
timp
mai
2017-
ianuarie
2018,
alături
de
un
proces
de
10
zile
de
observa
ț
ie

participativă.

Eviden
ț
iem
în
urma
capitolelor
I.
ș
i
III.
cadrul
teore tic
privind
cultura
politică
ș
i

participarea
politică,
însă
ca
orice
fenomen
complex,
s-a
putut
constata
că
aceste
două
concepte

ny
sunt
u
ș
or
explicat,
devenind
componente
ale
sistemului
politic
ș
i
civic
care
trec
print-o

continuă
modificare,
respectiv
o
continuă
îmbunătă
ț
ire,
totul
în
func
ț
ie
de
situa
ț
ia
politică

existentă.

Din
literatura
de
specialitate,
prin
defini
ț
iile
furnizate
de
cercetătorii
Gabriel
Almond
ș
i

Sidney
Verba
am
reu
ș
it
să
sesizăm
argumente
conform
cărora
cultura
politică
include

convingerile
politice,
ce
sunt
reprezentări,
idei,
principii,
judecăți
de
valoare
care
motivează
și

totodată
ghidează
relațiile
unui
individ
sau
ale
unui
grup
social
în
cadrul
proceselor
complexe
ale

sectorului politic.

Cu
toate
acestea,
în
procesul
cercetării
efectuate
pentru
a
ne
permite
dezvoltarea
studiului

de
caz,
am
reu
ș
it
să
constatăm
faptul
că
aceste
covingeri
politice
sunt
mereu
supuse
schimbarii,

aici
referindu-ne
nu
numai
la
schimbari
în
plan
politic,
ci
ș
i
la
modificări
privind
cadrul
social,

legislativ,
inova
ț
ia
în
mediul
digital
ocupând
un
loc
de
frunte
actualmente
în
factorii
care
reu
ș
esc

să
modifice
modelele
de
comportament
ale
cetă
ț
enilor
cu
privire
la
participarea
politică.
De

asemenea
am
reu
ș
it
să
constatăm
importan
ț
a
de
ț
inută
de
o
educare
potrivită
vărstei
în
legătură
cu

mecanismele
civice
ș
i
politice
pentru
a
asigura
o
bună
în
ț
elegere
a
acestora
ș
i
pentru
a-i
încuraja

sa-
ș
i exercite drepturile
ș
i obliga
ț
iile ca cetă
ț
eni prin participare politică.

68

Spa
ț
ialitatea
căreia
i
se
circumscrie
demersul
cercetării,
în
contextul
în
care
încă
din
titlu

lucrarea,
a
vizat
cultura
politică
la
nivel
general
ș
i
participarea
politică
la
nivel
particular
pune
în

eviden
ț
ă
faptul
că
prezen ta
lucrare
este
fondată
pe
iportan
ț
a
pe
care
cultura
politică
ș
i
în
special

participarea
politică
activă
a
cetă
ț
enilor
români
este
necesar
să
o
aibă,
de
asemenea
ne-am
dat

silin
ț
a să identificăm mod ificările produse în cadrul acestor două procese
ș
i cauzele acestora.

Demersul
nostru
analitic
a
urmărit
investigarea
al
lucrarilor
de
specialitate
ș
i
a
datelor

statistice
cu
privire
la
participarea
politică
în
rândul
a
doua
segmente
de
vârstă
alese:
segmentul

17-25
de
ani,
analizat
prin
intermediul
a
50
de
subiec
ț
i
selecta
ț
i
pe
baza
unor
criterii
specifice
ș
i

segmentul
de
vârstă
45-70
de
ani
prein
intermediul
unui
număr
egal
de
subiecti
(50)
select
ț
i
pe

baza
unei
liste
de
criterii
subiective
diferite,
ambele
categorii
fiind
necesare
pentru
a
ne
asigura

îndeplinirea obiectivului general
ș
i al obiectivelor specifice propuse.

Prin
ceea
ce
noi
am
reu
ș
it
să
concluzionăm,
cultura
politică
realizează
o
legătură
între

evenimentele
politice
și
comportamentul
indivizilor
ca
reacție
la
aceste
evenimente.

Convingerile
de
bază
sunt
afectate
adesea
de
memoria
asupra
evenimentelor
politice
anterioare,

indivizii
în
subcon
ș
tient
lasându-se
influen
ț
a
ț
i
de
acestea,
în
același
timp
în
care
evenimentele

contemporane
fiind
decodificate
în
perspectivă
istorică.
Sistemul
convingerilor
fundamentale

constă
în
credințe
existențiale,
valori
generale
care
ordonează
scopurile
comportamentului,

norme
care
reglementează
mijloacele
întrebuințate
pentru
atingerea
acestor
scopuri
precum
și

atașamente emoționale.

Din
această
perspectivă
am
decis
să
analizăm
cel
mai
important
conflict
politic
din
istoria
recentă

a
României,
respectiv
​
Revolu
ț
ia
anticomunistă
din
1989
​
,
în
principal
deoarece
considerăm
că

ilustrează
un
model
de
participare
politică
particular.
Faptul
că
o
ac
ț
iune
în
plan
politic
începută

cu
proteste
relativ
pa
ș
nice
a
escaladat
în
asemenea
propor
ț
ii
astfel
încât
să
se
ajungă
la
varsare
de

sânge,
tortură,
execu
ț
ii
ș
i
în
final
rasturnarea
unui
întreg
sistem
politic
ș
i
înlocuirea
acestuia
cu

unul democratic, ne demonstrează caracterul fluctuant al specificului participării politice.

După
cum
s-a
putut
remarca
pe
parcursul
lucrării,
diferi
ț
i
factori
aduc
modificări
însemnate

modelelor
de
participare
politică
la
nivelul
unei
societă
ț
i
sau
la
nivelul
unui
colectiv.
În
acest

69

sens
am
reu
ș
it
să
urmărim
diferen
ț
ele
existente
între
cele
doua
segmente
de
vărstă
în
legătură
cu

modalită
ț
iile
tradi
ț
ionale
sau
cele
moderne,
concentrate
pe
sfera
digitală,
de
comunicare

socio-politică
ș
i
de
participare
politică.
Aceste
modificări
identificate
oferă
răspunsul
întrebării

de
cercetare
​
Care
sunt
particularită
ț
iile
metodelor
de
particpare
politică
a
tinerilor
români
în

strânsă
legătură
cu
dezvoltarea
ș
i
popularizarea
de
noi
metode
de
mass-media?
​
.
Răspunsul
la

această
întrebare
se
poate
deduce
din
manifestările
recente,
aici
referindu-ne
la
seria
îndelungată

de
proteste
care
a
străbătut
întreaga
Românie
ș
i
nu
numai,
acestea
oglindindu-se
si
în
state

europene
în
care
comunitatea
de
cetă
ț
eni
români
este
numeroasă.
Protestele
s-au
produs
pe

fondul
încercării
autorită
ț
ii
guvernamentale
actuale
de
a
promulga
o
ini
ț
iativă
legislativă
în
regim

de
urgen
ț
ă,
în
ianuarie
2017,
la
două
săptămâni
după
învestirea
guvernului
PSD-ALDE
condus

de
Sorin
Grindeanu,
au
început
în
România
proteste
de
stradă
fa
ț
ă
de
inten
ț
iile
guvernului
de

gra
ț
iere
ș
i
de
modificare
a
Codului
Penal.
În
prima
zi,
în
18
ianuarie,
au
manifestat
în
jur
de

5.000 de oameni, din care aproape 4.000 în Bucure
ș
ti.

În
următoarele
zile
protestele
au
escaladat,
luând
amploare
în
toată
România
ș
i
în
diaspora,
mai

ales
după
ce
Ministrul
de
Justi
ț
ie,
Florin
Iordache,
a
anun
ț
at
în
media,
în
noaptea
de
31
ianuarie,

publicarea
de
către
guvern
în
Monitorul
Oficial
a
ordonan
ț
elor
privind
gra
ț
ierea
unor
fapte
ș
i

modificarea
Codului
Penal
prin
dezincriminarea
abuzului
în
serviciu.
Protestele
au
atins
apogeul

în
seara
de
duminică,
5
februarie,
când
peste
600.000
de
manifestan
ț
i
au
protestat
în
toată
ț
ara,
în

ciuda
faptului
că
în
acea
ș
i
zi,
mai
devreme,
guvernul
anun
ț
ase
abrogarea
OUG
13.
Protestele
au

devenit
cunoscute,
neoficial,
ș
i
sub
numele
de
​
Tineriada
sau
protestele
​
#rezist
​
,
hashtag
cu
care

mul
ț
i utilizatori ai platfor mei de socializare Facebook s-au identificat.

110
Această
serie
de
proteste
care
încă
durează
sporadic,
ne-a
oferit
oportunitatea
de
a
efectua

o
observa
ț
ie
participativ ă
pe
durata
a
10
zile
de
protest
din
care
putem
oferi
următoarele

concluzii:

110
„Proteste fa
ț
ă de ordonan
ț
ele privind gra
ț
ierea
ș
i modificarea Codului penal. Manifestan
ț
ii
ș
i-au strigat

nemul
ț
umirea la sediile PSD
ș
i ALDE”.
Ș
tirile TVR. 22 ianuarie

2017.
​
http://stiri.tvr.ro/proteste-fata-de-ordonantele-privind-gratierea-si-modificarea-codului-penal–manif
estantii-si-au-strigat-nemultumirea-la-sediile-psd-si-alde_813697.html#view
​
accesat în data de 19 martie

2018.

70

1.
spre
deosebire
de
segmentul
de
vărstă
45-70
care
de
ș
i
a
fost
înregistrat
în
număr

semnificativ
ca
participant
la
această
serie
de
proteste,
segmentul
de
vârstă
17-25
ș
i
chiar

25-45
a
fost
înregistrat
ca
fiind
mult
mai
activ
în
spa
ț
iul
digital
în
legătură
cu
asemenea

ac
ț
iuni
ș
i a prezentat mult mai pu
ț
ine reticen
ț
e cu privire la manifesta
ț
ii stardale;

2.
nivelul
de
afirmare
a
,,mândriei
cu
privire
la
na
ț
ionalitatea
română”
a
scazut
considerabil,

alaturi
de
observa
ț
ia
participativă
efectuată,
în
urma
interviurilor
dintr-un
procent
de

100%
(
numarul
total
al
persoanelor
intervievate
în
procente)
doar
un
procent
de
46%
a

declarat ca se simte „mândru să fie român în aceată perioadă”

111
Acest
sentiment,
am
reu
ș
it,
să
identificăm
că
este
pus
pe
seama
unor
reac
ț
ii
negative
la

realită
ț
iile observabile în cazul activită
ț
iilor întreprinse de actuala calasă politică de la guvernare.

3.
100%
din
procentul
celor
care
au
declarat
că
au
participat
la
manifesta
ț
iile
publice
au

declarat
că
vor
continua
să
participe
la
aceste
tipuri
de
manifesta
ț
ii
în
cazul
în
care
nu
se

va înregistra o schimbare;

4.
subiec
ț
ii
conside ră
acest
act
de
participare
politică
o
obliga
ț
ie
ș
i
o
responsabilitate

specifice unei manifestări de cetă
ț
enie activă.

Pe
parcursul
cercetării
am
urmărit
ș
i
dacă
mo
ș
tenirea
comunistă
reu
ș
e
ș
te
să
ofere
o

explica
ț
ie
modificărilor
existente
în
legătură
cu
participarea
politică
în
rândul
genera
ț
iei

post-1989,
ilustrată
de
segmentul
de
vârstă
45-70
de
ani.
Ceea
ce
am
reu
ș
it
să
identificăm
în

urma
interviurilor
este
ca
majoritatea
persoanelor
care
depă
ș
esc
vărsta
de
58
de
ani
din
acest

segment
înregistrează
o
implicare
relativ
constantă
în
procesul
de
vot,
însă
în
legătură
cu
alte

forme
de
manifestare
a
participării
politice
sunt
indiferen
ț
i.
Motiva
ț
ia
identificată
pentru
aceasta

este
cel
mai
bine
sintetizată
de
declara
ț
ia
Subiectului
31
din
acest
segment:
„
Îmi
plătesc
txele
la

timp,
nu
rămăn
în
urmă
cu
impozitele,
sunt
aproape
de
pensie
ș
i
este
momentul
să
las
genera
ț
ia

voastră,
genera
ț
ia
tânară
sa
se
bată
cu
sistemul.
Noi
am
facut-o
cănd
ne-a
fost
rândul,
acuma
îi

rândul vostru”.

Considerăm
că
acest
fragment
din
interviul
nestructurat
luat
Subiectului
31
ilustrează,
cum
am

descoperit
în
urma
analizării
datelor
colectate,
opinia
a
aproximativ
38%
din
subiec
ț
ii

111
Calcule proprii, procentul fiind ob
ț
inut prin introducerea datelor în programul opera
ț
ional SPSS.

71

intervieva
ț
i.
Începutul
instalării
apatiei
politice
în
rândul
acestui
segment
de
vărstă
este
din
ce
în

ce
mai
alarmant.
De
asemenea
acest
fapt
sugerează
o
necesitate
direct
propor
ț
ională
cu
apatia

men
ț
ionată,
ca
segmentu l
de
vârstă
17-25
ș
i
etrapolând
35-45,
să
devină
din
ce
în
ce
mai
activ

din punct de vedere al participării politice.

72