If you think you cant make the world a better [310969]

IAȘI

-2018-

LUCRARE DE DISERTAȚIE

LOCUIREA COLECTIVĂ CONTEMPORANĂ ÎN ROMÂNIA

CONTEXT ȘI DIRECȚII DE DEZVOLTARE

Coordonator: Dr. Arh. Mihai CODREANU

Student: [anonimizat]: Andreea MUNTEANU

Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” Iași

Facultatea de Arhitectură “G.M.Cantacuzino”

LUCRARE DE DISERTAȚIE

LOCUIREA COLECTIVĂ CONTEMPORANĂ ÎN ROMÂNIA

CONTEXT ȘI DIRECȚII DE DEZVOLTARE

Coordonator: Dr. Arh. Mihai CODREANU

Student: [anonimizat]

2018

“If you think you can’t make the world a [anonimizat]’t make it worse.”

Herman Hertzberger

“[anonimizat]-te că nu o faci mai rea.”

Herman Hertzberger

CUPRINS

Introducere 11

Argument 15

Istoric 18

Morfologie 26

Mofologia spațiului urban 29

Morfologia spațiului arhitectural 34

Morfologia spațiului interior 45

Abordări ale locuirii colective 49

Tendințe 57

Concluzii 65

Bibliografie 69

Anexe 73

9

10

[anonimizat], reprezentând o [anonimizat]. [anonimizat]-[anonimizat], care este o experi-entă umană generală.

Fenomenul global de creștere continuă a populației conduce la nevoia de extindere și de recalibrare a suportului fizic al locuirii și implicit a tiparelor de locuire colectivă. Acest fenomen devine tot mai vizibil în mediile urbane cu populație foarte numeroasă. [anonimizat].

În căutarea de modele de locuire care să poată susține o [anonimizat]-[anonimizat]-zonabilă soluție la problema locuirii. [anonimizat], [anonimizat]-ate de sustenabilitate și cele sociale.

[anonimizat], politice, so-ciale, geografice sau culturale. [anonimizat]-ativelor în cercetarea și definirea unor noi forme de locuire urbană colectivă relevă importanța și necesitatea definirii unor noi direcții pentru locuirea cu densitate ridicată.

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] 1950 și momentul actual. [anonimizat]/ tipizată și locuirea multifamilială cu configurație diversificată.

11

Locuirea multifamilială standardizată se referă la acele construcții ale căror niveluri respectă aceeași schemă de planimetrie și organizare a apartamentelor care este multipli-cată repetitiv pe fiecare nivel, cu mici diferențe în organizarea planimetrică.

Locuința multifamilială cu configurație diversificată de-scrie tiparele noi de arhitectură, ale căror planuri de aparta-mente se diversifică nu doar sub aspect tipologic al numărului de camere, ci și ca rezolvare funcțională a mai multor vari-ante pentru aceeasi categorie de apartamente, de exemplu, mai multe variante de rezolvare spațială și funcțională pentru apartamentele cu două camere, și a căror planuri nu se mai repetă mecanic pe fiecare nivel de locuire.

Problemele contemporane în relație cu locuirea col-ectivă cu densitate ridicată țin de construirea de locuințe de bună calitate și ecologice, capabile să răspundă pe de-o parte nevoilor locuitorilor și pe de altă parte unor condiții sociale complexe, aflate în permanentă schimbare. Arhitectura locu-ințelor cu densitate ridicată a dobândit în momentul de față sensuri sociale, urbane și ecologice complexe. Este nevoie de noi concepte care să realizeze un echilibru corect între visul fiecăruia de a avea o casă și realitatea locuirii în aglomerări urbane, reprezentată de necesitatea construirii de locuințe multifamiliale dense în raport cu un consum redus de teren.

Prin promovarea acestui tip de construcții se pot salva zone importante din oraș și se poate exercita un control asu-pra expansiunii limitei urbane în teritoriu. De asemenea prin acest proces se poate optimiza utilizarea resurselor și se pot stabili repere vizuale și simbolice în cadrul orașului.

Urbanizarea este un proces care a avut ca scop, în sens larg, creșterea calității vieții, prin crearea unui mediu în care accesul la dotări superioare de ordin economic și social este facil. Spațiul urban în sine a dus la schimbarea stilului de vi-ată, însă problema calității acesteia este una ce merită atenție datorită declinului său în marile aglomerații urbane.

Urbanizarea reprezintă o etapă din cadrul globalizării, proces ce a avut ca beneficii dezvoltarea pe plan economic și social a comunităților de indivizi. Crearea spațiului urban a însemnat gruparea unui număr mare de indivizi pe suprafețe foarte mici, concentrarea și aglomerarea fiind două dintre caracteristicile definitorii ale acestor structuri organizatorice. Dintr-un anumit punct de vedere, acest fenomen a creat ten-siune la nivel social în ceea ce privește raportarea la spațiu. Lipsa acestuia a stârnit în conștiința locuitorilor centrelor ur-bane o nevoie de a avea cât mai mult din spațiu. Dacă priv-im spațiul ca pe o resursă, locuitorul unui oraș deține foarte puțin în comparație cu întregul. Cu cât densitatea este mai mare, cu atât mai mult crește valoarea spațiului. Traiul urban, ce semnifică densităti mari atât orizontale cât și verticale a creat nevoia de spațiu liber, de evadare, de spațiu public, aici cel mai simplu exemplu fiind parcurile și necesitatea acestora pentru creșterea calității vieții.

O altă consecință la nivel social este reprezentată de comunitate și raportarea individului la aceasta. Marile centre urbane sunt definite de diversitate atunci când ne referim la indivizi, din toate punctele de vedere – origine, clasă socială,

12

educație, stil de viată etc. Nevoile de ordin economic și social, pe fondul diferențelor dintre oameni și a presiunii insuflate de numărul mare al acestora și de costurile de ordin material duc la pierderea contactului cu aspectele legate de comuni-tate și concentrarea pe afirmarea personală. Acest lucru, în anumite centre urbane se datorează și lipsei sau slabei înțele-geri a nevoii și utilizării spațiilor publice.

Lucrarea de față urmărește modul de abordare și transformările locuirii colective contemporane, în spațiul românesc, prin tratarea a două planuri specifice: locuința în sine și relația locuinței cu orașul, în vederea creării unui con-text și anticipării unor direcții de dezvoltare.

13

14

ARGUMENT

Locuința și locuirea, în mod special locuirea urbană, sunt și vor rămâne, probabil pentru multă vreme, principalele probleme ale arhitecților oriunde și oricând. Categoriile de probleme care se leagă de acest subiect sunt generale și mult prea complexe pentru a fi surprinse în lucrarea de față în în-tregime, chiar dacă voi trata doar subiectul locuirii colective contemporane în spațiul românesc, prin raportarea succintă la contextul european. Voi încerca să surprind doar câteva as-pecte pe care le consider specifice și foarte prezente, unele dintre ele având valențe negative ce se doresc a fi rezolvate în abordările viitoare.

Având în vedere că în timp ce pe plan local se dezvoltau în continuare modele de locuire standardizată, majoritatea lipsite de calități arhitecturale și având unele apartamente configurate mai slab din punct de vedere calitativ, decat cele produse în perioada comunismului, în vest modelele de lo-cuire îmbrățișau tema densității locuirii de masă, alterând în același timp tiparele învechite ale locuințelor standardizate și dovedind o căutare pentru noi tipare formale și conceptuale. Într-o primă fază, posibilele cauze ale rezistenței față de noile modele de locuire păreau a fi barierele de natură socială, cul-turală, economică, psihologică sau legislativă, acestea fiind doar premise speculative.

O serie de noi forme de arhitectură rezidențială au aparut și în plan național, însă aceste așa zise tipare arhitec-turale rezidențiale colective nu reprezintă un fenomen gen-eral și respectă doar parțial modelele și direcțiile europene, manifestând într-un grad mult mai redus diversitatea și hi-bridizarea funcțională a celor din urmă. În spațiul românesc se poate observa că ne aflăm încă într-o perioadă de tranziție, în care încercăm să renunțăm la o parte din bagajul infor-mațional pe care îl purtăm din perioada comunistă și exper-imentarea și testarea unor fragmente preluate din modelele europene. Implementăm noile tendințe pe fondul moștenirii socialiste pe care o purtăm.

În România au apărut recent tipare de rezolvare arhi-tecturală a locuințelor colective care au evoluat dincolo de ti-parele standardizate, care până nu demult au presupus repe-tarea aproape identică a aceluiași plan pentru toate nivelurile care alcătuiau locuința. Aceste modele sunt parțial în acord cu modelele recent apărute în arhitectura internațională și se înscriu într-un nou curent de promovare a diversității, a variației și a mixajului funcțional în procesul de proiectare, ca un răspuns la transformările sociale recente.

15

Deoarece trăim în epoca tehnologiei și a informației, iar toate se schimbă atât de des, societatea este în continuă mișcare, într-un dinamism simțit în toate planurile societății, abordarea diferită a locuințelor colective era inevitabilă, pen-tru a satisface în continuare nevoile și cerințele utilizatorilor.

Având în vedere că subiectul de față este locuirea col-ectivă, consider că este necesar de explicat de ce aceasta este importantă, și ce anume o generează în mod special. Este vor-ba despre densitate.

Densitatea ridicată este strâns legată de mediul urban, iar schimbarea majoră a orașelor în momentul actual față de momentele anterioare este reprezentată de creșterea orașelor în dimensiuni și de multiplicarea lor ca număr, populația ur-bană depășind populația rurală la nivel global. Fenomenul continuu de creștere a populației determină creșterea con-tinuă a orașelor pentru a putea susține nevoia permanentă de noi locuințe. În acest context, locuința colectivă cu densi-tate ridicată pare să fie singura soluție la cererea crescândă de locuințe, iar viața urbană în orașe compacte este un dezid-erat al societații actuale din perspectiva preocuparii pentru sustenabilitate și minimalizarea consumului de energie și de combustibili fosili, în relație cu reducerea emisiilor de dioxid de carbon.

Mediul construit influiențează în mod direct relațiile personale și de vecinătate, iar configurația spațiala este un factor important în determinarea satisfacției locuitorilor. În acest sens, experiența trăirii în mediile construite cu densi-tate ridicată este mult mai complexă decat traiul într-un me-diu cu densitate scazută.

Scopul acestei lucrari este sintetizarea unor trăsături es-ențiale, specifice locuirii colective contemporane în spați-ul românesc și verificarea posibilității ca acestea să poată fi aplicate pentru a genera medii de locuit mai bune și care să răspundă mai bine nevoilor actuale.

În studiul locuirii, urbanismul este irevocabil legat de evoluția acesteia.

Modul de locuire nu este static, el se transformă con-tinuu. Factorul principal al locuirii este însuși subiectul locuirii, respectiv omul.

În plan personal, am ales abordarea acestui subiect

16

datorită preocuparii pentru o locuire multifamiliala cu densi-tate ridicată de buna calitate și atractivă, ivită din urmărirea modelelor de locuire colectivă dezvoltate în țară în ultimele decenii și compararea acestora cu modelele rezidențiale dez-voltate în restul Europei în aceeasi perioadă. Subiectul lucrării se concentreaza în mod special asupra locuirii colective con-temporane aflate în spațiul românesc.

Consider că dinamica locuințelor colective din ultimele decenii în spațiul autohton este interesantă și complexă, provocând fenomene specifice în special din cauza factorilor și contextului politic și economic. Astfel, locuințele multifam-iliale de densitate ridicată păstrează o moștenire a trecutului, iar morfologia funcțională a locuințelor are un parcurs semni-ficativ în ultimele decenii.

Modelele de arhitectură densă edificate și recunoscu-te a fi valabile nu îsi bazează succesul doar pe maximizarea densitățiii în raport cu suprafața alocată în relație cu numărul de locuitori, ci se bazează în mare măsură pe mixajul dintre configurația spațială, funcțională și felul în care oamenii o locuiesc. Înțelegerea modului în care modelele de bună cali-tate ale arhitecturii dense oferă un suport optim utilizatorilor poate reprezenta cheia în procesul viitor de proiectare.

Premisele acestei lucrări sunt:

Noile moduri de defnire și compunere a imobilelor de locuit. Se presupune că ele dau nașterea unor medii de locuit mult mai bine echipate, atât funcțional cât și simbolic, care să răspundă nevoilor contemporane atât la scara locuinței cât și la scara imobilului în ansamblu și a raportării acestuia la sit.

Principiile de compunere și gestiune arhitecturală ale noilor abordări rezidențiale se traduc prin sintetizarea unor principii de proiectare care au drept scop generarea de locu-ințe de calitate superioară și mult mai viabile în contextul con-temporan, comparativ cu o arhitectura tipizată care propune repetarea aceleași planimetrii.

Prin apelul la istorie se poate construi un cadru de referință, de la care pornind să se cunoască sensul real al practicii și cercetării arhitecturale și urbanistice pentru ca, în consecință, să se poată înțelege problemele actuale ale locuirii colective. Numai prin cunoașterea metodelor și demersurilor abordate de teoriile anterioare se pot elabora noi metode și pot apărea noi ipoteze, oportune și specifice unui anumit mo-ment.

Iată de ce, pentru o înțelegere mai aprofundată a prez-entului, devine absolut necesară o privire critică asupra tre-cutului, chiar dacă astfel suntem departe de a avea o perspec-tivă completă asupra acestuia.

Pentru înțelegearea evoluției locuirii colective este nev-oie o prezentare a evenimentelor și ideologiilor ce au mar-cat parcursul acestui program în spațiul românesc. Nu putem avea o percepție completă a arhitecturii locuirii colective con-temporane, fară a cunoaște cadrul general și rațiunile care o generează, chiar dacă în cuprinsul acestei lucrări voi reuși să le surprind doar succind.

17

1921

inițiativa centralizată a construcției de locuințe sociale la nivel național

1941

prima mențiune referitoare la aplicarea

locuinței de tip colectiv

1949

construirea sectorului de stat în proiectare și construcții

18

ISTORIC

1971

se constata că grija arhitecturală pentru ambianța socio-culturală generală nu raspunde destul de profund noilor necesități de trăi

1960

apar marile ansambluri de locuințe colective tipizate la periferiile marilor orașe

1966

se elaborează norme și regulemente mai flexibile, care permit o mai mare diversitate de tipuri – 9 tipuri de familii în loc de cele 4 tipuri din 1960

1985

se preconizează că în 1990 aproximativ 90% din populația Bucureștiului va locui în blocuri de apartamente

1990

este considerat începutul perioadei de tranziție și totodată o perioadă de stagnare

ultimul deceniu

apare boom-ul imobiliar caracterizat de cerințele pieței de locuințe mici și ieftine. Încercarea de aliniere cu modelele europene

2000

marchează o ruptură de vechiul model de locuire, o ruptură simbolică între trecut și viitor. Privatizarea pieței de construcții și apariția pieței libere. Este o perioadă de declin

19

Scara arhitecturii sociale a fost un subiect intens dez-bătut încă de la apariția locuirii de masă în epoca modernă, o dată cu Revoluția Industrială, preluând vechiul model al coloniilor de muncitori. Critica ansamblului calitativ și di-mensional care generează scara umană s-a axat la început pe două fenomene asociate: subdimensionarea locuințelor sociale și augmentarea cvartalelor1. Ulterior, avea să facă obiectul criticii relația dintre scara ansamblurilor rezidențiale și sentimentul de apartenență pe care acestea reușeau sau nu să îl genereze.

Construirea de locuințe colective a fost inițiată și susținută încă din anul 1921, prin Legea pentru încurajarea construcțiilor de locuințe, acest tip de construcție oferind o soluție ieftină pentru funcționarii publici și alte categorii so-ciale. Locuința colectivă a fost asociată inițial prin conceptul de locuință socială. Inițiativa centralizată a construcției de lo-cuințe sociale la nivel național debutează în anul 1921, fiind definitivată în 1939. Încă de la finele anilor ‘30, locuirea socială era investită cu un rol social cert, privită ca un factor ce deter-mina emanciparea societății.

Prima mențiune referitoare la aplicarea locuinței de tip colectiv, ca formulă care să susțină o structură socială cu obi-ceiuri colectiviste, definită ca o conviețuire bine organizată în comun, în imobile tip bloc, apare în 1941. După 1944, prin-tr-un proces treptat, categoriile de locuințe din perioada an-terioară sunt înlocuite cu un concept unic al locuinței munci-torești, iar rezolvarea acesteia sub forma locuințelor colective este dictată primordial de rațiuni economice.

Preocupările strategice declarate ale politicii comu-niste au fost industrializarea și ridicarea nivelului de trai al populației. În acest context locuirea a reprezentat o compo-nentă majoră a strategiei de dezvoltare, asumată de catre stat și susținută prin centralizarea resurselor și a gestiunii economice, care permitea alocarea de către stat a unor re-surse importante către sectorul de locuințe.

1. Odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și urmările lui politice, în cazul locuirii urbane ia naștere o nouă abordare a locuințelor colective, în privința cărora se urmărește respectarea aliniamentelor, printr-o nouă organizare spațială, sub forma cvartalelor, un fel de insulă urbană, compusă din imobile plurifamiliale de medie sau mică înălțime care închid o curte comună sau un sistem de curți, incluzând eventual și anumite dotări urbane cotidiene. Scara lor redusă, arhitectura lor îngrijită, execuția lor atentă, nici materialele folosite nu sunt dintre cele mai ieftine, păstrarea fronturilor stradale etc. le-au făcut să se integreze cu ușurință în forma moștenită a orașului. Unele cvartale sunt apreciate și astăzi de locuitorii lor, în pofida suprafețelor reduse ale apartamentelor.

20

Asumarea realizării locuințelor de masă exclusiv prin procese de industrializare și prefabricare are la bază în princi-pal rațiuni economice, precum urmărirea raționalizării costu-rilor de execuție și micșorarea timpilor de punere în operă în vederea raționalizării, în paralel cu creșterea producției sec-torului de construcții.

Politica de locuire a fost influențată masiv de ingineria socială și de dezideratul eliminării diferențierii dintre urban și rural, dar schimbarea sistemică are loc abia după anul 1960, odată cu construirea pe scară largă a locuințelor de masă grupate în cartiere perifcerice cu autonomie relativă față de centrul urban. Dacă la început locuințele sociale erau consid-erate un instrument de emancipare și educare a maselor re-locate în majoritate din mediul rural, de la mijlocul anilor ‘40 educarea devine una politică, locuirea devenind instrument de propagandă și un mijloc de modelare și de control al în-tregii societăți urbane.

În politica de locuire la începutul anilor 1960 s-a avut în considerare construirea în masă a noilor cartiere rezidențiale. Aceste noi locuințe erau realizate dupa un proiect-tip cu mod-ificări nesemnificative în funcție de destinație și adaptări ale proiectului în cazuri particulare, în funcție de condiționările sitului. Materialele utilizate erau cele artificiale, ieftine și nerezistente. Aceast lucru a cauzat o serie de probleme ale noilor cartiere, printre care monotonia și imaginea apăsătoare a cartierelor-dormitor, indiferența față de esteticul zonelor is-torice în care erau inserate noile ansambluri, încălcarea prin-cipiilor unei compoziții urbane armonioase, mari disproporții între spațiul construit și cel liber, insuficiența infrastructurii tehnice și a serviciilor (lipsa unor spații comerciale, zone de loisir, școli, grădinițe etc).

Sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 sunt con-siderati ca fiind “încheierea perioadei predominant cantitative și trecerea la o perioadă predominant calitativă”. În 1966 sunt elaborate norme și regulemente mai flexibile, care permit o mai mare diversitate de tipuri – 9 tipuri de familii în loc de cele 4 tipuri din 1960, introducerea dormitorului de o singură per-soană și diversificarea categoriilor de confort. Cu toate aces-tea, tipologia prezintă o uniformitate evidentă, pentru că se concentrează aproape exclusiv pe studiul apartamentului și al locuirii colective.

Înălțimea imobilelor de locuit este și ea în continuă creștere. Proporția dintre blocurile înalte și cele medii și joase se modifică în avantajul clădirilor înalte astfel :

între 1951 – 1960, 81,4% dintre locuințe sunt sub 5 niveluri (P+4);

între 1960-1970, 75,4% sunt sub P+4;

între 1977-1980, 62% sunt sub P+4;

între 1981-1990, numai 50% dintre locuințe sunt P+4

și sub.

Sărăcirea problematicii de proiectare a locuințelor – de la tipologia variată a începuturilor, cu locuințe joase și medii, individuale sau plurifamiliale, la generalizarea de mai târziu a câtorva scheme de distribuție interioară a apartamenetelor și a clădirilor de apartamente – este legată de un complex de factori și de evenimente. Printre acesti factori, chestiunea

21

urbanistică joacă un rol principal. Dar nu poate fi neglijată nici aspirația modernistă a arhitecților. În cele din urmă, ide-ologia politică a împins întelegerea economicității și eficienței sociale a clădirilor și a activității de proiectare în termeni ex-clusiv financiari.

În a doua jumătate a anilor 1970 arhitecții încep să pună sub semnul întrebării lipsa de diferențiere și propun alte tipuri de locuințe, bazate pe studii sociologice, adaptate la moduri de viață diferite, în ideea de a introduce în cadrul locuințelor colective unele caracteristici ale locuinței individ-uale2.

Majoritatea ansamblurilor importante de locuințe sunt aproape încheiate în concordanță cu teoria ansamblului ur-ban complex. Lăsând la o parte problemele de bază ale ur-banismului funcționalist, arhitecții români au făcut tot ce au putut mai bun în aceste ansambluri, și în anumite cazuri ame-najările peisagere au fost realizate cu mare atenție și îngrijire pentru a compensa monotonia și pentru a crea ambianțe mai nuanțate.

Anul 1971 marchează un nou punct de răscruce, dar de o altă natură. Apar critici în legatură cu anumite aspecte ale proiectării locuințelor: blocurile sunt dispuse la întâmplare, nu creează străzi și bulevarde într-o idee urbanistică clară, iar grija arhitecturală pentru ambianța socio-culturală generală nu răspunde destul de profund noilor necesități de trai. Sub acest pretext și în vederea economisirii terenului, se va adop-ta creșterea densității în ansamblurile de locuit: noi blocuri sunt practic semănate oriunde unde există ceva spațiu. Rezul-tatele sunt cât se poate de distructive în toate privințele: locu-rile rezervate pentru echipamentele urbane încă nerealizate sunt revendicate, privând astfel zona de locuințe de anumite facilităti necesare, iar blocuri noi sunt plasate inacceptabil de aproape de blocurile vechi.

În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, atitudinea față de contextul urban se schimbă radical. Noile tipuri de intervenții pătrund spre centrul orașului, ocupând largi zone demolate în București și demolând vechile centre ale orașelor mici. Acestă perioadă este reprezentată de o involuție for-mală. Rezultatul deprimant este starea actuală a acestor blocuri, care este cu mult mai gravă decat a celor construite în perioada anterioară. Aceasta este una dintre cele mai neferic-ite moșteniri ale perioadei.

Esența mutației este recunoscută ca fiind evoluția eco-nomică a țărilor dezvoltate, care atrage după sine o elastici-tate a concepției locuinței. Datorită multiplicării necesităților de locuire și a varietății modurilor de viață, pentru care mod-elul simplificat al locuinței de masă nu mai este satisfăcător obiectivelor creșterii calitative a locuințelor, atenția se con-centrează pe îmbunătățirea performanțelor de utilizare a spațiului prin elaborarea unui set vast de principii de urmărit in proiectarea de arhitectură. Principiile enunțate sunt: con-fortul, dimensionarea spațiilor, flexibilitatea, mobilitatea, cir-culația interioară, prepararea și servirea mesei, igiena în locu

2. Pe modelul unei dezvoltări dense de medie înăltime sau ceea ce cultura franceză a locuinței numește habitat intermédiaire.

22

ință, depozitarea, utilități colective, circulații și spații comune, relația locuinței cu exteriorul, spațiile publice în clădirile de locuit și componenta estetică a confortului.

Odată cu Revoluția care a avut loc în 1989, asistăm la începutul unei perioade de tranziție, care poate fi împărțită la rândul ei în trei etape distincte.

O critică închegată și sistemică a tiparelor de locuit și a spațiului fizic din perioada de tranziție lipsește, existând deo-camdată tratări disparate ale acestei perioade. Se constată că producția arhitecturală de după 1989 nu este unitară, ci cu-prinde o serie de faze distincte, în acord cu principalele etape în evoluția economică și politică a țării. O încercare de peri-odizare a acțiunilor și a strategiilor constructive care au stat în spatele acestora împarte perioada în trei etape distincte. Pe-riodizarea propusă are un grad mare de aproximare și sche-matizare, în realitate etapele suprapunându-se și neavând o delimitare bruscă.

În prima decadă după căderea comunismului, din per-spectiva crizei locative a perioadei, Statul este preocupat în special de finalizarea locuințelor de masă începute în perio-ada comunistă și rămase neterminate, iar privatizarea pieței de construcții nu produce încă locuințe de masă într-o pro-porție relevantă.

A doua fază tipologică debutează relativ la începutul secolului, iar terminarea ei este condiționată de debutul crizei economice globale. Odată cu privatizarea pieței de construcții, politicul nu mai îndeplinește rolul principal în stabilirea tend-ințelor proceselor constructive, ci piața liberă. Destructurar-ea pieței libere a construcțiilor în fazele incipiente de liber-alizare conduce spre dezvoltarea unor modele arhitecturale și tipologice ale locuințelor noi de masă cu un caracter me-diocru. Noile locuințe multifamiliale dovedesc o sărăcie tipo-logică în rezolvarea funcțională, în configurația interioară și tratarea aspectului general al fațadei. O evoluție minoră față de rezolvările fostului regim se remarcă în alocarea unor su-prafețe mai mari pentru locuințe, dar de multe ori acest apa-rent câstig este eclipsat de configurații funcționale inferioare celor din perioada precedentă. Desigur, există excepții, dar acestea sunt izolate, iar prezența lor nu schimbă semnificativ calitatea fenomenului constructiv general din faza intermedi-ară a perioadei de tranziție.

Cartierul Balta Albă – Titan, București 1965

23

În același timp, schimbarea regimului atrage o blamare globală a arhitecturii perioadei comuniste, ignorându-se cali-tățile sociale și arhitecturale ale unor soluții de excepție. Ma-joritatea compunerilor spațiale ale locuințelor, întotdeauna urmărind principii economice, produceau spații raționale cu legături eficiente în cadrul locuinței și cu iluminare naturală bine calibrată, având la bază o practică arhitecturală preocu-pată de rezultat. Aparent, prin schimbarea regimului și prin liberalizarea pieței de arhitectură, lecțiile valoroase și exem-plele de vârf ale perioadei anterioare referitoare la spații min-imale și calitate spațială obținută prin configurații echilibrate au fost uitate, iar producția arhitecturală a perioadei de tran-ziție, cu foarte puține excepții, întoarce spatele unui proces reprezentativ de devenire al locuinței raționale. Calitatea și claritatea demersului gândirii arhitecturale dezvoltate sub in fluența modernă se diminuează.

Profitul devine dezideratul principal, generat în spe-cial de liberalizarea pieții, iar arhitecții, eliberați de colectivele instituțiilor de stat, sunt angrenați în noi eforturi de satisfa-cere a cerințelor noilor beneficiari, denumiți în mod gener-ic investitori, căutând totodată soluții schematizate care să maximizeze profitul ambilor. Majoritatea planimetriilor pro-puse demonstrează simplitatea gândirii și lipsa unor principii esențiale necesare a fi urmărite în demersul proiectării unei locuințe, precum: nevoia de confort, claritatea parcursului spațiilor și a schemei funcționale, realitatea unor nevoi vari-ate și complexe ale locuitorilor.

În ultimul deceniu, perioada ce s-a suprapus cu ieșirea din criza economică recentă, pare că asistam la o schim-bare semnificativă în formularea tipologiei noilor construcții rezidențiale. Construcțiile și ansamblurile rezidențiale realiza-te inițiază un discurs despre nevoia de modernizare și modul în care această nevoie influențează raportarea la trecut și vii-tor, inițiind o rupere simbolică de trecut.

Cartierul Balta Albă – Titan, București 1965

24

Standardele de locuit se schimbă vizibil, mai ales prin comparație cu așa zisele blocuri comuniste, iar apartamen-tele noi sunt investite cu promisiunea de a umple lipsurile de până acum.

Promovarea noilor standarde de locuit promite apar-tamente spațioase și moderne, care mimează modele occi-dentale în acord cu estetica abundenței, mizând tocmai pe o îndepărtare de la tiparul perioadei comuniste. Trăsăturile principale căutate de noii proprietari la achizitionarea unor apartamente în ansambluri sau imobile noi realizate în ulti-mul deceniu sunt: spațiul, esteticul și curățenia. Se observă că locuitorii acestor noi tipuri de locuințe sunt legați de valori și trăsături comune, cu aspirații și perspective de viitor similare, proiectele noi fiind atractive îndeosebi prin calitatea de segre-gare. De altfel, majoritatea ansamblurilor rezidențiale de tip nou sunt structuri închise, de multe ori chiar păzite, cu diferite grade de permeabilitate a accesului, în acord cu tendințele de segregare și privatizare a spațiului public la nivel european.

În concluzie, perioada de tranziție a reprezentat o perioadă în care am avut ocazia să acceptăm moștenirea regimurilor trecute, înțelegerea și regândirea unor noi abor-dări în vederea alinierii la standardele și tendințele europene. Această perioadă consider că încă nu s-a încheiat, însă efor-turile de dobândire a unei noi direcții se pot observa la nivel național.

25

MORFOLOGIE

Locuirea colectivă urbană se concretizată sub forma unor obiecte sau ansambluri de arhitectură, ce trebuiesc compuse, organizate și tratate contextual, prin raportarea corespunzătoare la mediul construit existent, prin stabilirea unor relații de vecinătate adecvate, având drept scop armoni-zarea la scară largă.

Pentru a putea înțelege și defini locuința colectivă este nevoie să înțelegem că aceasta trebuie tratată pe două planu-ri specifice: locuința în sine și relațiile pe care aceasta le sta-bilește cu orașul.

Locuința în sine este caracterizată de morfologia spați-ului interior, prin modul de configurare și folosire a încăper-ilor, având în vedere totodată relațiile dintre ele, precum și modul de grupare al unităților locative3 în unități de grad mai mare de complexitate4. De asemenea, imobilul este caracter-izat și de morfologia spațiului arhitectural, prin abordarea și tratarea volumetriei.

Locuirea colectivă, fiind considerată o problemă a lo-cuirii urbane, nu se poate rezuma numai la ce numim unitate locativă, deoarece aceasta se organizează, se grupează într-o anumită formă urbană, într-o vecinătate, punând probleme de relaționare și co-existență. De exemplu, două locuințe identice ca suprafață, dispoziție interioară, grad de confort, pot fi diferit apreciate de către utilizatori, în funcție de car-

3. Unitățile locative în cazul locuințelor colective se referă la apartamente.

4. Imobil, bloc de locuințe sau chiar ansambluri rezidențiale.

26

acterul formei urbane în care se grupează și se organizează

la nivel de ansamblu Relațiile complexe pe care locuința le stabilește cu mediul urban, pornesc de la cele funcționale la cele formale, de la cele imediate, de vecinătate, la cele cu lo-cul de muncă și cu polii de interes urban. Acestea determină morfologia spațiului urban.

Cele trei tipuri de spații pretind din partea arhitecților atitudini diferite, pentru că se adresează, gradat, unor tipuri diferite de utilizatori – de la spațiile interioare care vizează mai mult particularul, până la spațiile urbane, care vizează co-munitatea.

Într-un fel sau altul, în cadrul unei mari diversități, lo-cuința, spațiul public, orașul și societatea urbană au evoluat în paralel, fără distorsiuni majore, echilibrându-se reciproc. Această coerență este perturabată de saltul demografic care însoțește Revoluția Industrială, ducând la problematica ur-bană fără precedent, care înglobează și problematica locuinței moderne. Acestea din urmă au generat contextul și condițiile actuale care se doresc a fi tratate corespunzător restabilirii armonizării la scară largă.

Conceptul de locuire primește teoretic interpretări diferite, dar simplificând putem spune că locuirea semnifică folosirea unui spațiu, ocuparea, amenajarea și înțelegerea lui de către om – ca individ și colectivitate – corespunzător unor moduri de viață, unor condiții de mediu natural specifice, de dezvoltare economică, socială etc.

27

Secțiuni folosite la realizarea blocurilor de locuințe din Piața Unirii Iași.

Exemplu de morfologie a spațiului interior

Macheta sistematizării Pieței Unirii Iași.

Exemplu de morfologie a spațiului urban și arhitectural

28

MORFOLOGIA SPAȚIULUI URBAN

Spațiile urbane sunt structuri deschise, alcătuite din volume construite și spații libere între ele. Ele respectă atât relații fizice cât și considerente psihologice, aflate toate sub semnul calității. Niciodată însă nu este ignorată raportarea la percepția colectivă.

Morfologia urbană se constituie pe două planuri diferite dar intercondiționate: un plan spațio-funcțional, la nivelul vieții urbane și un plan spațio-perceptiv, al compoziției, la nivelul cadrului urban.

Orice organism sau ansamblu urban se caracterizează în orice moment al existenței sale printr-o anumită funcțion-alitate, înțelegând prin aceasta capacitatea structurii sale de a satisface în momentul respectiv un complex de nevoi de exis-tență.

Structura urbană este constituită din totalitatea relațiilor ce se stabilesc în interiorul teritoriului urban, între elementele constitutive ale organismului urban: funcționale, psihico-sociale și fizic-spațiale, concretizate în diferite forme de manifestare în raport cu mediul natural, prin integrarea structurii funcționale cu structura spațială.

Prin urmare, putem clasifica relațiile care se stabilesc astfel :

relații compoziționale, care se împart la rândul lor în două sub categorii: relații spațiale și volumetrice. Relațiile spațiale se referă la mărimea și calitatea spațiilor delimitate de clădiri sau chiar dintre clădiri. Relațiile volumetrice privesc forma, dimensiunile, textura și celelalte atribute formale ale clădirilor din cadrul unui ansamblu.

relații de vecinătate – apartenența la un ansamblu presupune respectarea unor condiții fără de care vecinătatea fizică este negată, prin respingere compozițională

Din punct de vedere al abordării compoziționale a lo-cuirii colective sunt importante aspecte precum funcționali-tatea, zonificarea, continuitatea, integrarea și ambianța ur-bană.

Zonificarea se referă la specificitatea elementelor care compun țesutul urban, spre exemplu dacă zona este carac-terizată de funcțiuni exclusiv rezidențiale sau se realizează un mixaj cu funcțiuni complementare, precum zone comer-ciale, spații de loisir, alimentație publică și servicii în vederea creșterii funcționalității și a segregării comunității prin activi-tăți diverse.

29

Zonificarea este caracterizată de nevoia pentru o an-umită ordine funcțională, necesitatea de organizare a vieții urbane. Aceasta trebuie să ne intereseze, în primul rând, în sensul cooperării activităților urbane, având drept ideal o co-erență funcțională. Zonificarea urbană conduce, implicit, la o cooperare a activităților umane în cadrul teritoriului urban, deci la o cooperare a texturilor de elemente de viață urbană în cadrul țesutului urban. Aceasta trebuie utilizată astfel încât să nu destrame orașul, ci să-i sporească unitatea lui. Astfel se poate obține o sporire a interesului locuitorilor pentru spațiul urban, realizarea unei varietăți spațiale și o utilizare mai bună a teritoriului. Prin modul de așezare și tratare al obiectului de arhitectură trebuie urmărită în permanență utilizarea efi-cientă a teritoriului.

Pentru a înțelege noțiunile voi exemplifica două situ-

ații.

Primul caz este cel al ansamblului de locuințe din cart-ierul Balta Albă din București. Dezvoltarea industriei în zona de est a Bucureștiului a dus la necesitatea dezvoltării unor mari ansambluri rezidențiale în aceasă zonă. Sistematizarea noului ansamblu Balta Albă prevedea o populație de circa 100 000 de locuitori de cazat pe o suprafață de 590 ha, impărțită în 6 cartiere5, cuprinzând 12 microraioane6.

Construcția acestui cartier a început în anul 1955, însă primele mari ansambluri s-au realizat între 1961-1962, ur-mând ca în anul 1964 să se mărească cu mult ritmul de con-strucție.

Ansamblul este realizat din locuințe colective cu regim de înălțime P+4, P+8 și P+11, obiectele de arhitectură care compun spațiul urban sunt exclusiv rezidențiale. Acestea sunt tratate tip cartiere compuse artificial (nu după principii organ-ice de amenajare a spațiului urban) în care noua populație

5. Cartierul este forma de organizare a spațiului și a timpului orașului. El ar punctul de contact cel mai la îndemână pentru a pune în relație spațiul geometric și spațiul social, reprezentând punctul de trecere de la unul la altul. Aspectul cel mai controver-sat al imaginii sociale a cartierului este existența unor atribute de entitate comunitară, date de relații ce se stabilesc între locuitori sau de exemplu prin diverse moduri de participare la viața colectivă.

Microraion – reprezintă baza ansamblului urban complex, « noua unitate struc-turală urbană » și este împrumutat din țările sovietice.

30

urbană, în special muncitori în fabrici, să trăiască.

Sunt numite astfel pentru că de celel mai mult ori nu au zone verzi, instituții culturale sau de agrement, locuri de relaxare sau alte elemente ale vieții cotidiene. Oamenii din astfel de cartiere muncesc în alte zone ale orașului iar locu-ința este destinata în mare parte odihnei.

Din cauza implementării acestui nou tip de țesut, cel al cartierelor dormitor, monofunționale, apare problemea densității ridicate, din cauza aglomerărilor, a traficului, prin scăderea mobilității în oraș, aglomerarea masei construite sau aglomerări sociale, ce duc la scăderea valorii individuale în contextul unei comunități foarte competitive, dar și la niv-el administrativ. Acești factori ce afectează populația duce la scăderea calității vieții urbane.

Planul general de situație al ansamblului Balta Albă, București 1961-1964

31

Un al doilea exemplu este cel al zonei pariziene Bou-logne Billancourt, în care s-a realizat un mixaj funcțional pen-tru crearea unui spațiu armonios, animat și funcțional care să susțină și să angreneze comunitatea.

După cum se poate observa locuințele colective sunt amplasate în imediata vecinătate a unui parc municipal, fi-ind înconjurate de spații de loisir, culturale, zone de birouri și spații comerciale ce antrenează populația permanent.

Prin urmare, trebuie avută în permanență în vedere forma și structura contextului urban, astfel încât locuirea col-ectivă să aibă un caracter unitar, nu numai prin raportarea la felul elementelor care sunt în zonă ci și prin funcționalitatea acestora. Un alt aspect important este legat de integrare, aceasta este considerată un mijloc de structurare al spațiului urban, stabilind relația de interdependență între structura funcțională și cea spațială.

Creșterea rapidă a categoriilor de activități de servire în cadrul populației urbane, prin creșterea proporțională cu mărimea orașului și aglomerației urbane respective și de asemenea, cu nivelul de dezvoltare social relevă relația între dezvoltare, aglomerare și diversificare la nivelul organismului urban. Acest lucru poate fi ușor observat în tendințele euro-pene de abordare a problemelor și contextelor urbanistice, dupa cum am arătat și în cazul celui din Paris.

Relațiile de vecinătate trebuiesc tratate ca relații de co-existență. Aspectul cel mai important al integrării este faptul că, toți factorii sunt percepuți și lucrează împreună, nu sepa-rat. Proiectul trebuie tratat, prin raportare la context, acesta fiind întotdeauna particular și cu caracter specific, creând con-strângeri și avantaje unice. Relațiile de vecinătate sunt gener-atoare de relații comunitare și de dezvoltare a valorilor, prin antrenarea comunității în conceperea unor forme proprii de locuire. Locuirea colectivă contemporană presupune mereu diversificare, pe principiul sintezei dintre structura orașului și relațiile socio-psihologice ale locului. Fiecare proiect este rezolvarea unei situații specifice, conform unui scenariu par-ticular de locuire, supus eventual la rândul său culturii locului și sitului natural.

În cadrul spațiului urban integrat apar relații specifice, ce se transpun într-o spațialitate complexă și bogată în

32

valențe simbolice, estetice și funcționale.

Integrării urbane îi sunt specifice complexitatea și mo-bilitatea spațiului, ceea ce sintetic conduce la fluiditatea lui. La nivelul ansamblului sunt importante în special continuitatea și unitatea de ansamblu. Astfel, se presupune cercetarea, identificarea și rezolvarea specifică a problemelor particulare și globale.

Pentru o eficiență a organizării spațiale la nivelul struc-turii urbane, este necesară analiza unui complex de funcții la care să răspundă ansamblul construit și nu analiza exclusivă a asocierii unor spații, în sensul considerării independente a fiecărui element.

Problemele cadru ce trubuie luate în considerare, anal-izare și rezolvate din punct de vedere al spațiului urban sunt:

detectarea și studierea nevoilor în raport cu aspirațiile viitorilor locatari

alegerea funcțiunilor necesare și definirea lor

analiza grupării posibile a funcțiunilor

localizarea integrării în teritoriu

definirea spațialității

Prin raportul de vecinătate se poate realiza perspectiva domestică a orașului. Prin aceasta se poate pune în evidență relația formal-funcțională a locuinței cu exteriorul său imedi-at, reprezentând astfel primul nivel de integrare a locuinței în oraș, așa cum familia reprezintă primul nivel de integrare al individului în societate.

Modernizarea urbană ca mijloc de supraviețuire a orașului, rezultă ca un proces necesar și continuu de readap-tare la cerințe noi, ca un proces căruia fenomenul urban i se supune firesc, revelând o formă urbană în continuă modifi-care.

33

34

MORFOLOGIA SPAȚIULUI ARHITECTURAL

Morfologia spațiului arhitectural se referă la modul de abordare și de tratare al anvelopei, precum și modul de com-punere volumetric al obiectului arhitectural, prin concept și abordarea regimurilor de înălțime.

Aspectele plastice care contribuie la calitatea locuirii sunt , în primul rând, cele care țin de organizarea volumet-rică și de scara spațiului creat. Acestea se traduc prin relațiile dimensionale ale obiectelor arhitecturale în corelație cu dis-tanțele dintre ele și prin relațiile dimensionale dintre obiectele construite și prezența volumetrică a vegetalului și a eventual-ului mobilier urban.

Odată îndeplinite condițiile referitoare la volumetrie și scară, aspectele legate de plastica de fațadă și detalii de finisaj pot intra în discuție. Aspectele care țin de detalii, de materiale și de îngrijirea execuției sun adesea cele mai apreciate, deși, de cele mai multe ori, în special în România aceste aspecte sunt trecute cu vederea sau tratate superficial. Dacă privim la referințele din spațiul european putem observa că totdeauna sunt bine valorizate fațadele cu detalii îngrijite, diverse și din materiale de bună calitate, detalii care ies din neutralitatea austeră și din sărăcia prea evidentă.

Tot de morfologia spațiului arhitectural țin și modurile de compunere al unităților locative asociate locuințelor colec-tive în interiorul volumului, prin modurile de grupare al aces-tora în plan orizontal sau vertical, precum și spațiile comune aferente.

Locuința colectivă poate fi formulată volumetric sub forma unui singur tronson cu un singur nod de circulație verti-cală ce deservește apartamentele. Acest mod are un grad mai mare de libertate plastică în abordare. Imobilul mai poate fi realizat prin înșiruirea repetitivă de tronsoane, după modelul standardizat de realizare a ansamblurilor rezidențiale. Acesta din urmă are avantajul unei eficiențe în execuție prin multipli-carea prin alăturare al aceluiași plan.

Prin asamblarea tronsoanelor prin serii tip se realizau proiectele standardizate, având avantaje economice și de re-ducere a consumului de material și eficiența în execuție.

Drept exemplu de conformare spațială am ales proiect-ul Cortina Residence7 din București.

7. PROIECT: imobil locuințe 3S+P+12E+Et.13 retras ADRESA: București PERIOADA INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2015 ARHITECTURĂ: Vladimir Arsene ANEXA 1

35

Proiectul încearcă să readucă o tipologie considerată de multi ca fiind parțial responsabilă pentru degradarea ur-bană și socială în multe orașe est europene. Vinovată este bara modernistă de apartamente, ‘blocul’. Ce se vinde astăzi cel mai bine sunt clădiri mici de apartamente până la 5 etaje înalțime, având 2 sau 3 apartamente grupate la o scară, fără coridor de distribuție, apartamente mici dar bine utilate și cu finisaje superioare.

Acest proiect nu încearcă să demonstreze în mod nece-sar o revenire în forță a modernismului de marcă, ci doar o reconsiderare a atribuțiilor sale arhitecturale : liniariate, fluid-itate, claritate, compoziție, contrast, lumină, aer.

Chestiunea privind densitatea relationată de numărul mare de apartamente ale clădirii (267) nu aparține în mod necesar unei discuții privind modernismul tradițional. Densi-tatea va crește, daca nu în centrele istorice, în imediata lor vecinătate.

Structural, proiectul urmarește tradiția corpurilor lin-eare de clădire cu apartamente distribute pe circulații orizon-tale servite de o scară de evacuare și lifturi, grupate împreună pentru a constitui ‘blocul’. În cazul nostru, patru segmente de clădire, servite de scări în foarfecă și câte o pereche de lifturi, sunt unite pentru a forma un T parțial. Această configurație este deservită de o mare grădină cu arhitectură peisageră, deasupra a trei nivele de garaj subteran și a unui nivel de spa.

Plan curent – Proiect Cortina Residence

În acest proiect, toate spațiile comune, au fost proiec-tate ca spații de interes arhitectural, întrucât arhitecții au con-siderat spațiile de tranzit la fel de importante ca spațiile de întâlnire. Balcoanele cu parapet solid de sticlă, întăresc ori-zontalitatea .

Tot de morfologia volumetrică ține și alegerea regimului de înălțime, care ar trebui corelat cu condițiile particulare ale amplasamen-tului în vederea unei integrări în contextul urban.

Locuințele colective pot și ele să aibă regim de înălțime mic

(P+2,3), mediu (P+ 4), înalt (<P+5) sau foarte înalt (turnurile). Exemplul ales pentru ilustrarea conceptului este complexul

rezidențial Spectrum Residence8 din Constanța. Ansamblul, la prima vedere, este un proiect ce se remarcă prin rezolvarea arhitecturală, fiind promovat și pe platforme de specialitate. La o analiză mai aprofundată, dat fiind și situl de formă triunghiulară, crează niște constrângeri și

36

rezolvări nu foarte fericite. Fiind amplasat pe malul mării, scopul proiectului era de a crea cât mai multe apartamente ce pot beneficia de priveliștea favorabilă, astfel optându-se pen-tru un regim de înălțime P+12E. Însă această compoziție volu-metrică, din cauza regimului de înalțime, crează circumstanțe nefavorabile proiectului. Spre exemplu, cele două tronsoane, amplasate în unghi crează între ele o apropiere nepotrită ce generează disconfort.

Apropierea exagerată între clădiri generează zone ne-favorabile de umbră, precum și perspective nefavorabile pen-tru apartamentele dispuse pe acea latură, mai ales că sunt orientate, pe acea direcție, în special zonele de noapte, rezu-ltând un grad de intimitate scăzut, ce poate determina dis-confort pe termen lung.

Un alt aspect legat de înălțime se referă la depășirea înălțimii generale a zonei, ce poate crea relații de vecinătate disfuncționale.

Incinta exterioară creată este delimitată perimetral de circulații auto, spațiul fiind destinat exclusiv acceselor în imo-bilele de locuit și în parcarea subterană. Ar fi fost dezirabilă amenajarea unui spațiu calitativ, destinat locatarilor, cu ame-najări peisagere și zone de loisir sau locuri de joacă pentru copii. Abordarea superficială a incintei exterioare determină perspective nefavorabile, în special pentru apartamentele care au orientarea pe direcția acestora.

8. PROIECT: imobil locuințe 2S+P+12E ADRESA: Constranța PERIOADA

INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2009 ARHITECTURĂ: Re-Act Now ANEXA 2

37

Din punct de vedere al volumului este importantă tratarea acestuia într-o manieră armonioasă, care să satisfacă cerințele teh-nice cât și estetice, printr-o tratare corespun-zătoare și creativă a acestuia, prin realizarea de proeminențe mai puternice, rupturi mai frecvente ale aliniamentului fațadelor, logii, balcoane, terase, bovindouri etc. care sporesc calitatea spațiului interior cât și pe cel exteri-or.

Din punct de vedere al tratării creative și adecvate a volumetriei voi prezenta drept exemplu imobilul de locuințe Vernescu Resi-dence9 .

Vernescu Residence este o inserție în triunghiul urban mărginit de străzile Moxa și Sf. Voievozi, nu departe de Calea Victoriei și în spatele casei Vernescu și a Hotelului Moxa din București.

Loturile sunt mai mari în această insulă urbană, ea mijlocind o tranziție între propri-etățile aproapiate de Calea Victoriei și tesutul urban tipic dinspre vest.

La est, clădirea este parțial atașată la calcanul unei vile în stil francez clasicist. La vest este foarte aproape de o clădire de apar-tamente din anii 1960, îmbrăcată în iederă. Spre sud și spatele lotului, propietatea este mărginită foarte strâns de câteva clădiri de apartamente de diverse mărimi, înălțimi și imagini arhitecturale.

Fronturi lungi și înguste, arhitec-tură eclectica, varietate și chiar dezordine sunt trăsături specifice ale țesutului urban bucureștean aflat în spatele marilor bulevar-de ce traverseaza centrul istoric. Imobilul de locuințe este o inserție în jurul unei străzi se-cundare.

Configurarea apartamentelor, prin mărimea lor, facilitau o abordare a fațadei către vecinii din spate ce permitea, prin folos-irea alternativa a zonelor pline și vitrate, o anu-mita intimitate a zonei de dormitoare. Proiect-ul inițial a avut 4 apartamente pe etaj, însă piața imobiliară și schimbarea proprietarilor a schimbat tema; 4 au devenit 8 în contextul general volumetric impus de regulamentul urban. Fațadele au suferit modificări impuse de noile configurații de apartamente și au avut mai puțina libertate în folosirea zonelor opace spre vecini. Forma poligonala complexă a cladirii este rezultatul atât al cerintelor regu-lamentului urban, cât și al dorinței de a oferi

Perspectivă exterioară – Vernescu Residence București

Perspectivă exterioară – Vernescu Residence București

9. PROIECT: imobil locuințe S+P+4E+5retras ADRESA: București PERIOADA

INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2015 ARHITECTURĂ: Vladimir Arsene ANEXA 3

38

apartamentelor cât mai multa lumină și vederi favorabile. Fațada de nord încearcă să folosească la maximum frontul stradal lung și spațiul aerat oferit de marginea prospectului stradal , concentrand apartamentele cu confort sporit – 3 camere – și având finisajele cele mai speciale. Fațadele reflectă împărțirea clădirii între față și spate. Folosirea ecranului de metal ambutisat la fațada principală stabileste prezența clădi-rii în lungul străzii și în contextul arhitecturii înconjurătoare. Este o apariție care oscileaza între prezență și absență, între lumină și umbră între transparență și opacitate.

Am ales acest exemplu deoarece compunerea volu-metrică este una specifică proiectului, prin tratarea diferită a fațadelor, astfel contribuind la integrarea în contextul dat.

Prin urmare, voi trece la aspectul următor legat de tra-tarea spațiului arhitectural și al volumului, în totalitatea sa.

Spațiul comun este prin definiție tot ce nu este destinat folosirii private individuale. Adesea acestui spațiu i se conferă așa-zise folosințe exclusiv funcționale: accesul la locuințe, ra-cordarea la rețeaua tehnico-edilitară. Spațiul colectiv este în primul rând suportul vieții de ansamblu, a cartierului: întâlni-ri, jocuri și alte diverse schimburi care se desfășoară în acel loc.

Spațiul colectiv participă și devine o extensie fizică a spațiului de locuit, delimitarea logică dintre spațiul interior și cel exterior.

Imobilele rezidențiale contemporane rezolvă trecerea dintre unitatea privată și spațiul comun prin diferite spații intermediare de filtrare a accesului, cu accese de pe terase exterioare comune sau spații ample dedicate accesului liber al comunitații, intenționate să fie ofertante pentru întreaga comunitate.

O varietate de spații comune se descriu sub formă de grădini la nivelul acoperișului, spații deschise cu diferite valențe și de diferite tipuri localizate în pozitii intermediare în cadrul imobilului, pentru o mai bună conectivitate, sau terase comune, toate acestea oferind un spațiu amplu de interacți-une comunității și susținând participarea publică.

Acest tip de abordare al spațiilor comune este specific în deosebi proiectelor realizate în vestul Europei, unde inter-acțiunea comunității este de interes.

În cazul României, se încearcă preluarea și adaptarea modelelor europene. Spre exemplu, proiectul de locuințe col-ective realizat pe strada Dogarilor10 din București.

Proiectul propune un tip de locuire pe care o consideră adecvată pentru centrul orașului contemporan: un loc în care spațiile relativ mici și densitatea sunt completate de diversi-tate și spații comune mai largi. Imobilul este orientat spre co-munitate, nu doar spre interiorul unității locative personale.

Cele mai multe dintre apartamente sunt diferite unul de celălalt, nu numai ca dimensiuni, dar mai ales ca tipologie: ele variază de la studiouri la apartamente cu patru camere –

10. PROIECT: imobil locuințe S+D+P+5E ADRESA: str. Dogarilor nr. 30, București

PERIOADA INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2014 ARHITECTURĂ: ADNBA,

ANEXA 4

39

fiecare dintre ele pe unul, două sau chiar trei etaje, având curți private, balcoane sau ter-ase de diferite dimensiuni. Toate acestea sunt completate de o serie de spații interioare și exterioare comune (terase, cafeteria, holuri mari, etc.), în timp ce parterul oferă mai multe spații comerciale și ateliere de închiriat, spre stradă și spre curtea interioară. Apartamen-tele sunt gândite în așa fel, încât să permită o mare flexibilitate, făcând posibilă conectar-ea (orizontală sau verticală) a două sau mai multe unități mici într-una mai mare, ceea ce a condus, în cele din urmă, la o clădire formată din 77 de unități rezidențiale, oferind 50 de ti-puri de apartamente.

Consider că este un proiect valoros pentru spațiul românesc deoarece este o tra-tare complexă, responabilă și orientată spre comunitate, ce realizează o conștientizare la nivel de individ și colectivitate a importanței spațiilor comune, în special în contextul soci-etății actuale, în permanentă schimbare.

Un alt aspect ce ține de spațiul arhitec-tural este anvelopa, care are calitatea unui prag dinamic, având potențialul unui spațiu care se poate extinde la interior prin locuri de stat sau la exterior prin ferestre ample, logii sau terase, devenind implicit un mediator al controlului climatic și energetic. Anvelopa permite deschiderea spațiului interior către împrejurimi, sau din contra, obturarea sa, asemându-se cu un organism capabil să se modifice la momente diferite de zi sau noapte în relație cu felul în care este folosit de locuit-orii săi. Este un spațiu care se poate deschide prin moduri diverse, pentru a permite frântu-ri de vederi asupra interiorului său, sau care se poate închide complet către oraș pentru a apăra acea dimensiune privata, care este considerată ca fiind condiția primară a locuirii contemporare. Această viziune asupra anvel-opei ca un mecanism dinamic, chiar daca nu automatizat, este extrem de atractivă și re-ușește să descrie complexitatea acțiunilor de mediere reglate de anvelopă, în legătură cu relații de vecinătate complexe.

Calitățile de dublă orientare a apar-tamentelor și folosirea într-o măsura mare a fațadelor cortină participă la întreținerea unei senzații de deschidere amplă, spațială cât și vizuală. Numeroase fațade sunt lipsite de închideri opace, dar majoritatea vitrajelor perimetrale au înălțimea egală cu înălțimea de nivel. Această tendință de transparentizare maximă a limitei ca un rezultat al unui stil de viață nou, asimilat persoanelor care lucrează

Perspectivă exterioară – Imobil de locuințe str. Dogarilor București

Perspectivă interioară – Zona comună amenajată pentru locatari în cadrul imobilului – un living externalizat pentru întreaga comunitate.

Extinderea spațiului interior prin terase exterioare. Tratarea fațadei prin panouri mobile de închidere.

Perspectivă interioară – Imobil Rezidențial pe str. Dogarilor București

40

Modalități de manipulare a fațadei prin sisteme mobile de închidere – deschidere

Modalități de manipulare a fațadei prin sisteme mobile de închidere – deschidere

de acasă și care necesită un mediu de locuire complex. Nevoia de transparență reprezintă o reconciliere în-

tre individ și lumea de afară, cu rezultatul de a ascunde dis-crepanța reală dintre cele două, în opoziție cu spațiul puternic obturat al locuinței tradiționale. Totuși, o fațadă cu vitraj gen-eral nu reușește să asigure intimitate într-un grad convenabil într-un țesut urban dens, fiind acceptată de un segment re-dus de populație. Astfel, aceste locuințe formează o categorie aparte pe piață, fiind rezervate unor beneficiari care acceptă o intimitate redusă în relație cu spațiile aparte.

Comunicarea cu mediul ambiant imediat și cu vecinătatea, controlată prin panouri glisante sau modulații ale anvelopei care permit obturarea în acord cu starea de moment a locuitorilor susține ideea de unitate autonomă și intimă.

Contactele fizice și vizuale cu vecinătatea au loc doar în măsura în care sunt dorite în mod real de ocupanți, aceș-tia putând opera flexibil asupra relațiilor cu exteriorul, prin-tr-o varietate de mijloace fizice de obturare precum perdele, jaluzele, obloane interioare sau exterioare cu diferite grade de opacitate, toate putând fi folosite ca filtre pentru intimiza-rea sau deschiderea către vecinătate a locuinței. De aseme-nea, prin pozitionarea perimetrală a balcoanelor se obține un efect de fațadă dublă, în care peretele exterior cu rol struc-tural și termic joacă un rol secundar în definirea fațadei în raport cu anvelopa exterioara, care de multe ori este dinam-ică și permite transformarea în acord cu nevoile locuitorilor, ascunzând sau deschizând zonele private catre împrejurimi.

Toate aceste abordări pot fi folosite pentru crearea unei locuiri colective cât mai complexe, funcționale și care să răspundă nevoilor și dorințelor utilizatorilor, în acord cu con-textul urban.

Comunicarea cu mediul ambiant imeidat și cu vecinătatea, controlată prin panouri glisante sau modulații ale anvelopei care permit obturarea în acord cu starea de moment a locuitorilor susține ideea de unitate autonomă și intimă.

Acest tip de abordare este întâlnit în mod deosebit în spațiul european, unde majoritatea unităților locative sunt date în închiriere. Din acest motiv flexibilitatea și economici-tatea spațiului sunt primordiale. Un alt factor care determină aceste modificări este schimbarea priorităților și stilului de viață, printr-un ritm mult mai alert, în pas cu societatea în per-manenă schimbare.

Hibridizarea funcțională este vizibilă inclusiv în modul de abordare al fațadelor.

Detalii tehnice sistem de închidere

41

Contactele fizice și vizuale cu vecinătatea au loc doar în măsura în care sunt dorite în mod real de ocupanți, aceș-tia putând opera flexibil asupra relațiilor cu exteriorul, prin-tr-o varietate de mijloace fizice de obturare precum perdele, jaluzele, obloane interioare sau exterioare cu diferite grade de opacitate, toate putând fi folosite ca filtre pentru intimiza-rea sau deschiderea către vecinătate a locuinței. De aseme-nea, prin pozitionarea perimetrală a balcoanelor se obține un efect de fațadă dublă, în care peretele exterior cu rol struc-tural și termic joacă un rol secundar în definirea fațadei în raport cu anvelopa exterioara, care de multe ori este dinam-ică și permite transformarea în acord cu nevoile locuitorilor, ascunzând sau deschizând zonele private către împrejurimi.

În cele ce urmează voi prezenta trei proiecte internațio-nale, toate amplasate în Paris, Franța, prin intermediul cărora voi ilustra moduri de compunere volumetrică și arhitecturală prin intermediul balcoanelor, teraselor, curților de iarnă etc.

Primul este proiectul Winter Gardens11 realizat de BVAU (Bartolo Villemard Architecture Urbanisme). Abordar-ea provine dintr-o implicare umanistă socială care evidenți-ază contexte posibile legate de moduri, programe și utilizări. Noțiunile de utilizare, confort și domiciliu sunt, de fapt, teme-lia unei serii de studii care ghidează agenția pentru a oferi lo-cuințe de calitate. În cartierele uriașe care se întind în sectorul Clichy-Batignolles, la granițele de nord ale Parisului și care se află pe un teren feroviar neutilizat, acest imobil se face remar-cat datorită compunerii a 200 de grădini suspendate (winter gardens) într-un volum bine dimensionat. Avantajul acestor grădini de iarnă este extinderea spațiului interior la exterior, prin crearea unor relații coerente cu vecinătățile imediate, oferind spații funcționale ce contribuie la creșterea calității arhitecturale.

Perspectivă exterioară – Imobil Rezidențial Winter Gardens Paris

Următorul exemplu folosește un alt tip de abordare, atât volumetrică cât și plastică, cu balcoane cursive îmbrăcate în lemn.

11. PROIECT: imobil locuințe P+5E – 6,7 retras ADRESA: Paris, Franța

PERIOADA INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2015 ARHITECTURĂ: BVAU

ANEXA 5

42

Proiectul Boulogne B4A12 prezintă un volum sculptural, rezultat din urmărirea luminii. Balcoanele largi care îmbracă clădirea pe fiecare etaj, sunt stilizate într-un sistem grafic de linii, generate de finisajul din lemn, care amplifică volumele imobilului. Compunerea volumetrică nu a fost realizată doar pentru a obține un artificiu stilistic, ci pentru a mări eficiența funcționala, în vederea utilizării calitative a spațiilor exterioare pentru fiecare apartament. Spațiile exterioare ale balcoanelor devin prelungiri reale ale locuințelor. Lățimea trecerilor de acces face posibilă cel puțin scoaterea meselor și scaunelor. Acestea leagă de asemenea spațiile de locuit din exterior, per-mițând o altă utilizare posibilă. La cele mai înalte etaje, terase largi se deschid spre apartamente de confort sporit, confor-mate tip duplex, cu perspective panoramice asupra orașului. Toate apartamentele beneficiază de o expunere dublă sau triplă.

Cel din urmă proiect, UNIK Apartments13 este amplasat în același cartier, datorită poziției sale, are priveliști excepțio-nale asupra Senei, cu insula Billancourt și noul parc urban care ancoră malul râului.

Ideea proiectului este de a deschide grădina interioară spre exterior, astfel încât să fie legată de noul parc din zona de dezvoltare. Aceasta înseamnă că majoritatea apartamen-telor beneficiază atât de lumină, cât și de vedere și se creează o legătură cu peisajul.

Compoziția fațadelor este influențată în mod direct de spectacolul vizual al parcului Billancourt și al râului: în partea centrală a clădirii, placarea mozaicului reflectă contextul în alegerea culorilor, în timp ce alegerea modulelor de beton alb pentru balcoane și balcoane pasarele sporesc simțul continu-ității cu deschiderile generoase care pun în evidență volumele verticale.

Toate aceste abordări pot fi folosite pentru crearea unei locuiri colective cât mai complexe, funcționale și care să răspundă nevoilor și dorințelor utilizatorilor, în acord cu con-textul urban.

12. PROIECT: imobil locuințe P+8E – 9,10 retras ADRESA: Paris, Franța

ARHITECTURĂ: BRENAC & GONZALEZ ANEXA 6

13. PROIECT: imobil locuințe P+M+6E – 7,8,9,10 retras ADRESA: Paris, Franța

PERIOADA INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2016 ARHITECTURĂ:

Beckmann-N’thepe Architectes ANEXA 7

43

44

MORFOLOGIA SPAȚIULUI INTERIOR

Unitatea locativă, care se asociază pe orizontală și pe verticală formând imobilul, are o morfologie proprie, după mai multe criterii ce țin de organizarea interioară ( nr de per-soane, camere, niveluri, circulații, ventilare etc)

Locuirea colectivă se definește prin supraetajarea lo-cuințelor personale și utilizarea în comun a unor spații și util-ități: accesul în clădire, scara de acces la diferitele nivele, liftul, ghena de gunoi, spălătoria, uscătoria, terasa circulabilă, sub-solul tehnic, garajul, boxele de depozitare, biroul asociației etc. Unitățile locative din care locuirea colectivă este alcătu-ită se numesc de regulă apartamente. De asemenea, această abordare este denumită frecvent sub conceptul de locuire la bloc, din cauza uniformității și unilateraliltății acestei forme generalizate de locuire în ultimele decenii.

În ciuda imensei diversități de locuire de astăzi, sub aspectul amenajării ei interioare putem vorbi despre unele trăsături comune ale locuinței contemporane:

preocuparea pentru individualizarea locuinței prin concepția arhitecturală, dar și printr-o programată marjă de posibile intervenții ale utilizatorilor;

spații fluide și transparente, continuitate spațială, cu diviziuni variabile;

comunicare permisivă cu exteriorul (în acord cu cali-tatea sa) ;

creativitate în concepția limitelor spațiale.

În cadrul locuirii colective studiate se vor defini două subcategorii, respectiv locuirea colectivă standardizată, reali-zată după proiecte-tip și locuirea colectivă cu configurație di-versificată.

Locuirea colectivă standardizată se referă la acele con-strucții ale căror niveluri respectă aceeași schemă de planim-etrie și organizare a apartamentelor care este multiplicată repetitiv pe fiecare nivel, cu mici diferențe în organizarea planimetrică.

Locuirea colectivă cu configurație diversificată descrie tiparele noi de arhitectură, ale căror planuri de apartamente se diversifică nu doar sub aspect tipologic al numărului de camere, ci și ca rezolvare funcțională a mai multor variante pentru două camere, de exemplu, și a căror planuri nu se mai repetă mecanic pe fiecare nivel de locuire.

Cap de tabel din Lista proiectelor tip, Directive și refolosibile pentru construcții și locuințe social-culturale și de gospodărire comunala, 1978

45

Indiferent de modul de realizare al unităților locative, dacî sunt standardizate sau cu plan liber, acestea, din punct de vedere al dispunerii încăperilor pot fi de trei tipuri: deco-mandate, semi-decomandate sau nedecomandate (în limbaj actual le-am putea numi tip open-space).

Apartamentele cu încăperi decomandate sunt acelea care au camerele cu intrări separate, distribuția circulațiilor se face prin intermediul unuia sau a mai multe coridoare, fără a putea trece direct dintr-o camera în alta. Avantajul acestei organizări este că fiecare încăpere poate beneficia de auton-omie proprie. Este preferată în special în cazul familiilor de minim trei membri. Un alt aspect este că bucătăria este de-limitată și închisă.

Apartamentele semi-decomandate sunt apartamente, după cum le spune și numele, parțial decomandate, având atât camere cu trece din una în alta cât și încăperi delimitate de hol. Gradul de confort și de intimitate este mai scăzut decât în cel al apartamentelor decomandate. Acest tip de organiza-re este potrivit persoanelor singure sau cuplu.

Apartamentele nedecomandate sunt cele în care cam-era de zi are rol de distribuție a circulațiilor spre celelalte camere ale locuinței. Acest tip este din ce în ce mai folosit, chiar în cazul proiectelor noi, de multe ori având bucătăria de-schisă cu livingul. Această modificare a preferințelor în rândul utilizatorilor vine pe fondul schimbărilor stilului de viață și a considerentelor economice.

Cea mai uzuală și, de altfel valabilă împărțire a spațiilor necesare locuirii grupează aceste spații în două categorii: zona de zi și zona de noapte. Nu întotdeauna este necesară zonificarea lor riguroasă, ci, diferențele dintre oameni și fami-lii fac necesară tratarea lor cu flexibilitate și nuanțări.

Sunt importante relații evidente între configurația spațială și funcțională și tipuri diferite de percepere a den-sității, care implică tipuri diferite de relaționare socială.

Satisfacția densității interne a apartamentului propriu influențează percepția densității spațiului din afara locuinței și implicit a vecinătății. Cu cat rezidenții percep apartamen-tul lor propriu ca fiind mai aglomerat, respectiv percep can-titatea de spațiu intern alocată ca fiind insuficientă, cu atât aceasă percepție este proiectată și asupra întregii vecinătăți.

Din acest motiv apartamentele standardizate au fost în mare parte criticate, deoarece nu reușeau să satisfacă nevoile tuturor locatarilor. Pentru a putea înțelege acest aspect este important de precizat că nu tipizarea în sine este cea prob-lematică ci calibrarea spațiilor.

Standardizarea a avut inițial drept scop găsirea unor soluții general valabile pentru rezolvarea problemei locuirii colective în contextul unei creșteri semnificative a densității urbane.

Rezultatele schimbărilor în structura familiei contem-porane și a intereselor personale au repercursiuni inclusiv asupra practicilor de locuit. Cele mai relevante sunt date de constituirea unor noi tipuri de activități în raport cu tradiția de locuire, precum și relativa autonomie a realizării activităților în interiorul apartamentului. Astăzi, activitatea din locuință devine în mod deosebit, dependentă de funcțiunile exterio-

Exemple de configurare decomandată

Exemple de apartament semi-decomandat

Exemple de apartament nedecomandat

46

are într-o măsură mai ridicată decât înainte, în special din punct de vedere al serviciilor sociale și instituționale și al facilităților de petrecere a tim-pului liber.

O tendință generală este de privatizarea locuinței, aceasta devenind un spațiu propriu in-dividului, iar orice întâlnire are loc preponderent în afara casei. Astfel, locuirea cu tipare de apar-tamente standardizate și identice nu mai este un răspuns viabil la situația tiparelor familiale actuale și a stilurilor de viață tot mai dinamice. Pentru a putea genera un răspuns echilibrat și viabil la schimbările recente și la nevoile reale, urbane și personale, este crucială definirea unor noi con-cepte ale locuirii colective contemporane.

Se încearcă pe cât posibil o privire generală asupra unui fenomen care presupune în mod ev-ident particularități naționale și regionale, pentru a obține o imagine pe cât posibil neutră și cât mai sintetică a tendințelor și manifestărilor generale.

Fiind vorba în principal despre relațiile din-tre om și mediul construit, în centrul perocupărilor potrivirii locuinței la nevoile contemporane se află ideea de adaptare sau integrare a clădirilor de lo-cuit și a tiparelor de locuire. Pentru ca proiectarea să poată genera locuințe cu calități superioare ca-pabile să evite pe termen lung uzura morală este necesară cunoașterea tendințelor generale ale modului de locuire dar și a comportamentelor de utilizare și ocupare a locuințelor.

În concluzie, exigențele psiho-sociale sunt exprimate prin principii precum satisfacerea con-comitentă a nevoilor individuale și de grup pentru membrii familiei, diversitatea și evoluția în timp a modurilor de locuire, nevoia de intimitate și expri-mare, consolidarea unei vieți armonioase și stabil-irea unor relații favorabile de vecinătate.

O clădire echilibrată propune un raport rațional și atent la cadrul existent construit, înde-plinirea unor cerințe complexe referitoare la ac-cese și la relațiile cu nodurile principale de trafic, la configurația spațiilor verzi private și publice din incinta imobilului rezidențial, în bună relație cu vecinătățile și o bună accesibilitate la facilitățile publice.

47

48

ABORDĂRI ALE LOCUINȚEI COLECTIVE

Voi recapitula câteva aspecte precizate în istoric, pen-tru a putea observa câteva moduri de abordare ale locuinței colective contemporane în spațiul românesc, prin raportarea la contextul istoric.

Creșterea calității vieții în condițiile suprapopulării este o problemă de actualitate pentru marile metropole ale lumii. Efectele aglomerării urbane din punct de vedere socio-cultur-al se reflectă în creșterea diversității, scăderea accesibilității și disponibilității serviciilor.

Atenția pentru aspectele ce contribuie la degradarea calității vieții nu trebuie sa le ignore pe cele referitoare la îm-bunătățirea acesteia. Calitatea vieții, privită ca un echilibru între oportunitățile oferite de mediul urban și dezavantajele generate de acesta , este din ce în ce mai greu de asigurat, unul din motivele principale fiind costurile la nivel adminis-trativ, pentru asigurarea unui standard ridicat. Deși concen-trarea și aglomerarea duc la un mediu economic dinamic și cu multe oportunități, efectele unei densități foarte mari se răs-frăng în primul rând asupra mediului fizic. Pentru a menține un standard ridicat odată cu creșterea densității trebuie re-alizate investiții majore în echipamentele edilitare, racordar-ea la utilitați, infrastructura de transport, spațiile publice etc. Când aceste costuri devin prea mari pentru a fi susținute de administrație, orașul își pierde din productivitate și calitatea vieții scade.

Densitatea ridicată este o problemă ce afectează popu-lația și implicit duce la scăderea calității vieții urbane.

49

Aceasta se reflectă printr-un efect de supraîncărcare, prin aglomerări în ceea ce privește: traficul – scăderea calității mobilității în oraș, aglomerări de construcții, printr-o politică greșită de dezvoltare urbană – scăderea calității spațiului con-struit, aglomerări de ordin social, ce duc la scăderea valorii individuale în contextul unei comunități foarte competitive.

Acest fapt se datorează în principal urbanizării forțate, prin implementarea unui nou tip de țesut, cartierele dormi-tor, care au afectat și continuă să afecteze calitatea locuirii în România, unde astfel de țesuturi monofuncționale au fost implementate. Calitatea locuirii are un factor important la cal-cularea indicelui de calitate a vieții, fiind un aspect prezent în viața fiecarui locuitor al orașului.

În perioada 1950-1989, țara noastră a cunoscut o perioadă de urbanizare puternică, în special în ultima parte a regimului socialist. Această urbanizare, care implică mutarea oamenilor din mediul rural în mediul urban, a fost posibilă în special datorită locuințelor colective. Odată cu dezvoltarea industriilor, s-au dezvoltat și așa numitele cartiere dormitor, mari ansambluri rezidențiale, care să acomodeze forța de muncă venită din mediul rural. Această moștenire de locuit în blocuri s-a păstrat însă și după 1989. Deși avantajoase din punct de vedere al costului de construcție și al utilizării teren-ului, locuințele colective și-au demonstrat limitele în ceea ce privește calitatea vieții, atât din punct de vedere, psihologic (pierderea identității proprii) și social (mixitatea socială forțată ducând la segregare socială și lipsa de apartenență la comu-nitate).

Repetivitatea este una dintre cele mai mari frustrări ale omului modern. Obișnuința, cotidianul, duc la reducerea cre-ativității și la pierderea individualității. Acestea sunt, de fapt, efectele locuirii în comun în blocuri monotone, egale. În cele mai multe cazuri, ansamblurile de locuit simt o lipsă acută de spații verzi și de recreere.

Poate cel mai mare eșec al locuințelor colective este cel de pe plan social. Deși s-a încercat o uniformizare socială care să lege diferitele clase și să creeze legături între ele, efectul nu a fost cel dorit. Tot această densitate mare duce la scăderea responsabilității.

50

Când ești singur, știi că trebuie să acționezi, dar atunci când sunt mai mulți, in general, te bazezi că va reacționa altci-neva.

A vorbi despre specificul de locuire al apartamentelor de blocuri construite în perioada socialistă din Romaniai se traduce printr-o discuție despre adaptarea individuală și col-ectivă la o normă ideologică de locuire moștenită. Experiența locuirii contemporane în apartamentele de bloc caracteris-tice perioadei socialiste trebuie înțeleasă prin conjugarea ar-gumentelor istorice, urbanistice și politice ale spațiului urban care s-au definit în orașul socialist. Moștenirea urbanistică și arhitecturală pe care fiecare regim politic o imprimă înfățișării orașului este o realitate urbană pe care locuitorii o asimilează locuind-o.

Blocul de locuințe, categorie principală a spațiului so-cialist locativ, este figura urbană cel mai des întâlnită astăzi în orașele care au traversat perioada socialistă. Raportând la contextul României, locuința proiectată în perioada 1950-1989 a înregistrat multiple tipologii și forme adaptate nevoilor momentului – reconstrucția socialistă a țării, a economiei și mai ales definirea omului nou. Toate proiectele de locuire au stat sub semnul maximei eficiențe economice și a proiectării tipizate. În această jumătate de secol, schemele funcționale și suprafața locuibilă se îmbunătățesc în mod constant, blocul de locuințe devenind tipologia dominantă în proiectul locativ de după 1960. Urbanizarea masivă s-a reflectat și pe verticală, în regimul de înălțime al imobilelor de locuit.

Concepția de tipizare are la bază o modulare, respectiv un grad mare de regularitate a planului, tipizarea urmărind în mod ideal mai multe paliere; tipizarea în proiectare pre-supune refolosirea aceluiași proiect pentru a produce mai multe construcții, iar în procesul de producție presupune pro-ducția în serie a unor părtți ale clădirii. Tipizarea organizării interioare și folosirea unor variante planimetrice reduse ca număr în cazul locuințelor se face în spiritul standardizării, scopul primordial fiind industrializarea pe scară cât mai largă, scăderea timpului de execuție și a costurilor investiției. Cele mai promovate categorii de apartamente în această perioadă sunt cele medii cu 2 camere ( 70%-75% din apartamentele noi construite), schemele de organizare și alocarea suprafețelor fiind influențate de modelul sovietic, cu vagi variații.

În vreme ce, în Occidentul anilor 1960-1970 o nouă generație de profesioniști începe să își reformuleze scopul, în România, Carta de la Atena a fost folosită ca armă ideologică. Problema este că răspunsurile arhitecturale la aceleași deter-minări sunt mult mai variate în spațiul european, decât cele care s-au practicat în spațiul românesc, indiferent de moment

– atât începuturile tributare Cartei de la Atena, cât și aparen-tele abordări postmoderne ale spațiului locuirii.

Momentul de declanșare a generalizării și radi-calizării urbanismului modernist l-a constituit cel de-al patru-lea Congres Internațional de Arhitectură Modernă (CIAM), din 1933, unde a fost adoptată Carta de la Atena. Documentul in-clude ansambluri urbane în definirea patrimoniului construit și subliniază valoarea economică, spirituală și culturală a pat-rimoniului arhitectural.

51

Carta de la Atena cuprindea:

– zonificarea, adică separarea funcțiunilor orașului, di-rectiva cea mai importantă.

– demolarea orașului tradițional. Structura orașu-lui modern trebuia să fie complet diferită de cea a orașului tradițional, care nu mai corespundea vieții moderne. Prin ur-mare, orașul tradițional putea fi desființat, pentru a face loc celui modern.

– locuirea la bloc. În privința locuirii urbane, preocupar-ea se concentra, cum era firesc, asupra locuirii colective, cea în măsură să rezolve eficient criza de locuințe. Apartamente din blocuri erau concepute să asigure cerințele minime de ex-istență, în condiții de egalitate și armonie.

spațiul verde total. Tot spațiul liber dintre blocuri era oferit publicului ca spațiu verde. Alei carosabile asigu-rau deplasarea mașinilor, iar parterele blocurilor rămâneau libere pentru parcări. Uneori, comerț și servicii zilnice erau prevăzute la unul din etajele marilor blocuri.

Arhitecții credeau sincer că o astfel de arhitectură rațională e în măsură să asigure fericirea societății. Din pă-cate însă, ceea ce se chema atunci raționalism , era în fond un funcționalism extrem, care ignora complet criterii mai subțiri ale existenței umane – tradiție, memorie afectivă, obișnuințe. Astfel, visul frumos s-a dovedit catastrofal, atât pentru soci-etate, cât și pentru orașe. Nu numai ideile Cartei de la Atena, ci mai ales aplicarea lor dogmatică, fără considerarea speci-ficitaților locale, au lăsat efecte grave asupra orașelor, care și astăzi fac obiectul proiectelor de reabilitare.

Carta de la Atena a fost un document de urbanism care a autorizat neglijarea nevoilor psihologice ale oamenilor, în numele unei calități a vieții care era redusă doar la nevoi fizice. Ea a promovat ruperea continuității culturale, printre altele prin anularea tradițiilor europene de locuire. La Ville Radieuse a fost modelul urban conceput de Le Corbusier pentru orașul modern, ca o concretizare a recomandărilor Cartei. A fost o schemă antiurbană, care exprimă refuzul orașului. Iar Le Plan Voisin a fost concretizarea acestui model pentru orașul Paris. El propunea demolarea centrului Parisului, cu toată istoria, atmosfera, îlot-urile și monumentele lui, pentru ca acolo să apară “monumentele prezentului”: blocuri de locuințe numite Unité d’Habitation. Acesta era de fapt un fel de îlot vertical, dar unul care eliminând problema însoririi și ventilării crea probleme sociale și psihologice. Toate aceste trei documente au fost ținte pentru critica urbanismului modernist.

Situl fizic al locuirii a fost redus la câteva date simple: însorirea, spațiul înconjurător degajat și zona verde, în grija publică. Toate acestea au dus la:

confuzia semnificațiilor. Modernismul și-a expus toate obiectele arhitecturale tridimensional, înconjurate de teren liber, ca pe monumente, indiferent de importanța lor socială.

haosul vizual a fost tot o urmare a lipsei unei structuri urbane clare.

52

Am putea spune că haosul privit la nivel de ansamblu este determinat de disocierea vieții umane de mediul încon-jurător, ducând la o uniformizare și tehnicizare excesivă ce situează permanent omul în spații disfuncționale, deși justifi-cate ca tocmai favorabil funcționale.

Din punctul meu de vedere, problema care s-a remar-cat în această perioadă nu se datorează abordării proiectelor-tip, ci multiplicării excesive la nivel urban, în vederea creșterii industriei și forței de muncă, prin aglomerarea populației și ulterior prin scăderea suprafețelor utile alocate fiecărui tip de apartament și de constrângerile determinate în mod special de regimul politic abuziv.

Consider că perioada premergătoare anului 1966 a fost o perioadă în care s-au făcut demersuri, studii și cercetări în vederea îmbunătățirii locuirii colective, prin diverse modu-ri de comandare și amplasări aparte în cadrul tronsoanelor, pentru a obține diversitatea de spații. Perioada următoare a fost cea care a dus la rezolvări ineficiente funcțional și în plan personal, raportat la cerințele și nevoile locatarilor. Problema este că majoritatea fondului construit datează dupa 1970, dat fiind consecințele devastatoare ale cutremurului din 1977. Locuința de masă a început să fie caracterizată de economic-itate pe toate planurile, atât la nivelul suprafețelor cât și la nivelul finisajelor și materialelor folosite. Cred că această sim-plificare excesivă în abordare a dus la rezultatele nefericite ale proiectelor noi neinspirate, lipsite de coerență funcțională și arhitecturală, factorul economic fiind cel care dictează, pre-cum și profitul investitorilor.

Începutul secolului XXI este marcat în spațiul românesc de un declin, atât formal cât și ideologic. Deși așteptările de la această perioadă au fost cu totul altele, se aștepta ca arhitec-tura să fie înfloritoare, să producă proiecte valoroase și să re-ușească să se integreze la standardele și cerințele europene. Încercarea de a șterge ultimele decenii, din cauza regimului politic dictatorial, nu s-a analizat obiectiv fondul moștenit, aici mă refer la proiectele tip de locuințe standardizate ce erau documentate și studiate, iar în condițiile zonelor de densitate ridicată acestea puteau fi readaptate cu ușurință, însă, din contra, rezultatele au fost mult mai ineficiente decât fondul pe care încercau să-l depășească.

Orașele sunt lipsite de viziune pentru dezvoltare și nu sunt privite în context european. Orașele sunt în derivă. Se pierde coeziunea spațială și socială datorită proiectelor imo-biliare pe suprafețe mari, care nu sunt integrate. Ansamblu-rile rezidențiale fără dotări și legături cu orașul produc găuri în țesutul urban. Extinderea fenomenului generează confuzii asupra valorilor și pierderea identității. Acest tip de creștere este în contradicție cu conceptul de dezvoltare durabilă a orașelor europene, la care România a subscris.

Fondul locativ existent este caracterizat de locuințele colective păstrate moștenire în urma vechilor regimuri și proiectele noi, realizate după anii 2000, ce încearcă o oare-care abordare și aliniere la contextul european actual și la cerințele lui.

Ultimele decenii sunt caracterizate de o creștere sem-nificativă a cererii pe piața imobiliară de locuințe colective.

Proiect fotografic Bogdan Gîrboven – Same apartment different floor

53

Ce s-a schimbat însă, constă în cererea de apartamente multe, cu suprafețe mici, pentru a putea fi achiziționate la un preț cât mai accesibil.

În Europa și în lume forțele care caută profitul sunt mai puternice decât cultura și tradițiile chiar și acolo unde acestea din urmă sunt mai bine apărate, valorificate și chiar promo-vate pentru profitabilitatea lor.

Arhitectura a avut și va avea în permanență nevoie de instrumente de stimulare și protecție. Ea este permanent vul-nerabilă la consecințele oricărui dezechilibru generat de acți-uni violente ori iresponsabile, de schimbări majore rapide sau de procese lente care înlătură arhitectura sau adaugă arhitec-tura, producând mutații în spațiul construit.

Un mediu de calitate înaltă este o caracteristică esențială a unei societăți civile solide, active și funcționale. Pentru obți-nerea unei arhitecturi de calitate nu trebuie neglijat aportul Statului, prin susținerea de la concept la recepția obiectului, și după aceea, utilizarea lui durabilă, prin politici orientate. În realitate, societatea românească așteaptă această implicare. Produsul de arhitectură are un caracter public, el devine tot-deauna o parte definitorie a contextului și peisajului cultural prin inserția sa în ambinetul construit.

Astăzi, un prim criteriu de selecție al unui apartament în scopul locuirii este cel financiar, corelat cu puterea de cumpărare a celui care caută să îl achiziționeze. Pornind de la premisa că moștenirea comunistă locativă este o realitate urbană contemporană și în continuare o opțiune viabilă pe piața imobiliară din Romania, caracterizată de un deficit de construcții de locuințe după anii 1990.

Proximitatea este percepută aici în termeni fizici, nu sociali. În sociologia urbană, diversitatea funcționalităților ur-bane este o premisă pentru reducerea distanței sociale prin diminuarea distanței spațiale

Atașamentul față de loc este în cazul locuințelor colec-tive contemporane unul de tip fizic, pentru că el are legătură cu zona, locul, spațiul în sine. Ceea ce dă valoare locuirii într-un apartament este proximitatea față de parc, poziționarea cart-ierului în apropiere de centrul orașului, infrastructura bună a transportului în comun și, în cele din urmă, vârsta blocurilor construite în care sunt situate apartamentele. Locul în sine, apartamentul contează în plan secund în luarea deciziei de a fi locuit. Diversitatea materialelor de amenajare interioară și libertatea de alegere a acestora oferă perspective multiple și personalizate ale aceleiași structuri. Acest lucru determină deopotrivă și nivelul ridicat al prețurilor apartamentelor dar și un anumit tip de locuitori asemănători ca stil de viață, nivel economic, educațional și social.

Locuirea are un puternic caracter privat – accentul este pus pe confortul și amenajarea interioară în contrast cu ignorarea spațiului public sau a funcționalităților sale. Vecinătatea este și ea puternic atomizată și de cele mai multe ori doar spațială.

Costul deformat al locurii puternic exploatat în condițiile unei piețe imobiliare insuficiente. Costul deformat se mani festă și la nivelul percepției celor care aleg să investească mai mult într-un apartament doar datorită avantajelor pe care

54

zona le oferă.

Trecerea de la locuirea în apartamentele construite în perioadă industrializării socialiste la apartamentele din perio-ada boom-ului imobiliar de după anul 2000 marchează o rup-tură de vechiul model de locuire, o ruptură simbolică între trecut și viitor.

Termenul de „calitate”, asociat celui de „arhitectură” a ajuns să fie folosit în mod curent aparent generic, ca un ad-jectiv fără a mai implica o judecată valorică precisă a ceea ce înseamnă calitatea.

Se discută depsre calitate arhitecturală fără ca infor-mația să mai fie trecută printr-un filtru de evaluare și verifi-care. În prezent se remarcă nevoia recuperii sensului definiției termenului de calitate din perspectiva demersului de căutare al calității. Deși definiția calității este suma tuturor însușirilor particulare ale unui lucru (bune sau rele), se constată că în relație cu arhitectura, calitatea a ajuns să definească valoarea unui obiect și însușirile exclusiv pozitive ale acestuia.

Din nefericire asistăm la o dezvoltare haotică din punct de vedere al amenajării urbanistice, multe dintre proiectele actuale își datorează locația din cauza unor factori ce țin ex-clusiv de disponibilitatea pieței imobiliare. Asistam la un pro-ces de reconstruire spontană a orașului, fragmentele urbane inserându-se aleatoriu în structura existentă.

Ritmul lent de edificare și probabilitatea unui regres al pieței imobiliare după o perioadă de expansiune accelerată pot conduce inclusiv la permanentizarea unor cartiere frag-mentar edificate.

Un alt aspect negativ observat în cazul ansamblurilor clădirilor rezidențiale este lipsa oricărei intenții de racordare la dinamica sapțială a orașului și ignorarea evoluției acestuia.

Simplificarea la maximum a tipologiilor volumelor con-struite este generată în primul rând de o logică pur comer-cială și economică. Factorul economic fiind cel ce dictează în multe cazuri.

Modalitățile de percepere și utilizare a spațiului comu-nitar – spațiul neconstruit destinat locatarilor unui ansamb-lu rezidențial – sunt dependente și de interfața public-privat. Majoritatea ansamblurilor sunt inserate în teritoriul urban ca enclave indiferente, iar problema vecinătății imediate se pune de regulă între parterul ocupat cu locuințe și spațiul construit adiacent, aflat în interiorul parcelei, fiind în general destinate exclusiv locatarilor.

Creșterea interesului pentru locuirea colectivă reprez-intă, pe de o parte, un semnal pozitiv la nivel teritorial, fiind asociată cu încetinirea dispersiei urbane și cu utilizarea re-surselor existente ale orașului – terenuri, rețele, poli de activ-ități și contact social. Problematic este însă faptul că în multe cazuri proiectele de arhitectură discutate se rezumă la con-sumul acestor resurse. Contribuția lor la creșterea coerenței spațiale sau a coeziunii sociale este aproape inexistentă. Re-ducerea marcantă a coerenței spațiale și dizolvarea parțială a coerenței sociale sunt fenomene caracteristice ale lumii glo-balizate. Ele se manifestă în moduri și cu intensități diferite, în funcție de datele culturale ale societății.

55

56

“Form follows profit” is the only aesthetic principle of our times.

Richard Rogers

“Forma urmează profitul” este singurul principiu estetic al timpurilor noastre. Richard Rogers

TENDINTE

Exemplele aduse în discuție în parcursul acestei lucrări pro-pun densificări urbane civilizate, cu un grad superior de cali-tate – constructivă, de echipare și spațială, și gradual, cu spații comune tot mai generoase. Locuirea colectivă de calitate pre-supune o cultură urbană înaltă.

Prin includerea unor exemple se constată că se pot enunța o serie de tipare de configurare spațială și tipologică care au generat locuințele multifamiliale de calitate care con-duc la îmbunătățirea percepției situațiilor cu densitate ridi-cată. Tiparele nu se manifestă în toate cazurile în mod egal, ci parțial sau punctual în cadrul exemplelor menționate, fiind însă considerate relevante pentru arhitectura de tip nou. Ele pot servi ca instrument de identificare, comparare și stabilire a principiilor relevante ale unei proiectări de calitate a me-diilor de locuit multifamiliale viitoare.

Locuirea într-un apartament de bloc este o soluție actu-ală a pieței imobiliare din România și o adaptare la un spațiu predefinit.

Trecerea de la locuirea în apartamentele construite în perioada industrializării socialiste la apartamentele din perio-ada boom-ului imobiliar de după anul 2000 marchează o rup-tură de vechiul model de locuire, o ruptură simbolică între trecut și viitor.

Statul socialist este asociat acum cu modelul statului deficitar, a statului bazat pe o economie a lipsurilor, căruia i se opune posibilitatea de a alege și personaliza spațiul sau obiectele în funcție de propriile aspirații și necesități. Aparta-mentele construite inițial ca stindarde ale modernității în

57

perioada de industrializare a statului socialist devin acum toc-mai opusul misiunii lor inițiale.

Austeritatea blocurilor, segmentate vizibil în părți egale, indexând apartamente uniforme, trebuiau să fie mod-ele de egalitate între oamenii aduși să locuiască împreună; au fost în schimb percepute ca fiind autoritare, dezumanizante și atomizante.

Spațiile mari ale apartamentelor noi sunt răspunsul la „lipsa spațiului” în apartamentele vechi. Noile așteptări ale consumatorilor sunt orientate către modelul „esteticii abun-denței” care ar trebui să umple golurile și lipsurile cu care este asociat trecutul. Mimetismul modelului occidental sugerează și accesibilitatea bunăstării, a unui status social dobândit, o reușită personală.

Romania deține în prezent un fond construit de locu-ințe multifamiliale ridicate în majoritate în perioada comu-nistă, ca urmare a unei politici de stat agresive și prin apli-carea sistemelor de standardizare, tipizare și prefabricare. Aceste locuințe exercită în prezent o influență predominantă asupra sectorului locuirii contemporane, influență determi-nată atât de criteriul cantitativ, de starea precară a acestora cât și de percepția negativă generalizată cu privire la aces-te locuințe. Problema principală a locuințelor standardizate prefabricate este starea relevantă de uzură fizică și morală, acestea necesitând fie intervenții urgente de reabilitare, care însă nu rezolvă problemele de urzură morală datorate unei configurații planimetrice necorespunzătoare, fie înlocuite. Starea avansată de degradare se datorează în principal eșec-ului mecanismului de privatizare, de a genera resorturi eco-nomice care să permită investiția facilă în această categorie de locuințe. Acest stoc de locuințe, uzate moral și fizic, nu mai corespunde nevoilor reale ale cumpărătorilor actuali, care se orientează către locuința nouă, preferând în mod natural lo-cuințe la standarde net superioare.

Referitor la producția arhitecturală din perioada post-tranziție, aceasta este definită de un set de situații foar-te complexe, care exercită toate, într-o măsură mai mică sau mai mare, o presiune asupra construcțiilor noi de locuințe, in-fluențând în special construcția locuințelor multifamiliale. În paralel, politicile pentru locuințe implementate de Guvern și de administrațiile locale și-au dovedit insuficiența, producând cantitativ locuințe sociale mult sub cererea reală a pieței și lăsând în seama pieței libere principalul efort constructiv de locuințe.

În anii dinaintea crizei economice recente, arhitectura ca gest de definire a spațiului ur-ban și a arhitecturii în sine a suferit în ansamblu o degradare, calitatea fiind un deziderat prea puțin asumat prin actul de arhitectură. De asemenea, calitatea locuințelor multifamiliale produse în această perio-adă este îndoielnică. În schimb, locuințele și ansamblurile rezidențiale construite în ultimul deceniu urmăresc modele occidentale și promovează locuința ca un vehicul de emanci-pare socială a familiei, dovedind indiciile unei căutări a calității diferite față de fazele anterioare. Acest lucru se datorează in-clusiv schimbării mentalității și motivațiilor noilor beneficiari, care nu mai sunt atrași de locuințele de masă construite

58

înainte de 1989. Momentul prezent are astfel toate datele pentru a putea deveni un moment de cotitură pentru reorien-tarea discursului arhitectural către calitate. Devine evident că strategiile de implementare a locuințelor necesită o reformă și o adaptare la situația concretă, precum și o susținere oblig-atorie atât prin norme de aplicare cât și prin mecanisme care să faciliteze implementarea lor în mod coerent. De asemenea, pentru minimizarea riscurilor și pentru a crea un mediu de viață de calitate, este nevoie ca atât programele de locuințe cât și factorii implicați în procesele de proiectare și verificare a calității construcției să se dedice în realizarea unui program real, adaptat cerințelor pieței și orientat către urmărirea unei calități ridicate a locuințelor.

Politica orientată a Statului poate contribui substanțial la realizarea unui mediu durabil deoarece are autoritatea – să recunoască importanța socială, de mediu și culturală a arhi-tecturii în societate; – să promoveze conceptul durabilității în arhitectură, în construcția, funcționarea, întreținerea și reabil-itarea clădirilor – să promoveze îmbunătățirea calității medi-ului construit, impulsionând crearea condițiilor care să ducă la realizarea unei arhitecturi de bună calitate prin stimularea bunelor practici, atât în sectorul public, cât și în cel privat; să promoveze standarde înalte ale prevederilor referitoare la mediu, la nivelul autorităților locale, domeniilor private ale Statului și sectoarelor private, prin legislație, reglementări și măsuri financiare corespunzătoare.

Politica în domeniul arhitecturii, destinată să realizeze calitatea în mediul construit, trebuie să se bazeze pe infor-mații. Acțiunile acesteia se sprijină pe înțelegerea naturii provocărilor, pe succesul intervențiilor anterioare și pe infor-mațiile despre inițiativele curente.

Pentru îmbunătățirea calității mediului construit, este nevoie să se acorde o importanță sporită calității în arhitec-tură. Calitatea în arhitectură presupune pentru fiecare clădire un raport rațional între scopul sau funcția pentru care a fost construită, fiind în același timp flexibilă, capabilă să absoarbă solicitările necunoscute ale viitorului, durabilă din punct de vedere al arhitecturii și construcției, respectând și adăugând valoare mediului și având o mare calitate estetică.

Interesele societății sunt servite atunci când se ba-zează pe talent și creativitate, precum și pe experiența și cunoștințele necesare pentru satisfacerea nevoilor acesteia. Schimbările necesită o împrospătare a gândirii și o nouă per-spectivă asupra modului de abordare a problemelor.

Obținerea calității în arhitectură depinde de diverși fac-tori, mulți dintre ei fiind legați de considerații mai largi, referi-toare la valorile societății precum și la politicile și practicile financiare și de mediu.

Unul din elementele-cheie ale obținerii unui mediu du-rabil de înaltă calitate este ca potențialul oferit de facilitățile existente să fie conștientizat, iar calitățile acestuia să fie recu-noscute și respectate.

Arhitectura a avut și va avea în permanență nevoie de instrumente de stimulare și protecție. Ea este permanent vul-nerabilă la consecințele oricarui dezechilibru generat de acți-uni violente ori iresponsabile, de schimbări majore rapide sau

59

de procese lente care înlătură arhitectura sau adaugă arhitec-tura, producând mutații în spațiul construit.

Un mediu de calitate înaltă este o caracteristică esențială a unei societăți civile solide, active și funcționale. Pentru obți-nerea unei arhitecturi de calitate nu trebuie neglijat aportul Statului, prin susținerea de la concept la recepția obiectului, și după aceea, utilizarea lui durabilă, prin politici orientate. În realitate, societatea românească așteaptă această implicare. Produsul de arhitectură are un caracter public, el devine tot-deauna o parte definitorie a contextului și peisajului cultural prin inserția sa în ambientul construit.

Principii generice pentru proiectarea mediilor rezidențiale care îmbunătățesc percepția densității:

Aceste principii sunt împărțite la două scări de inter-venție, respectiv scara imobilului, incluzând aici proiectarea obiectului și a elementelor incluse în limita de proprietate și scara urbană.

Principii la scara imobilului:

– realizarea unui echilibru corect între nevoia de intimi-tate oferită de locuință și nevoia de interacțiune și de manife-stare în comunitatea mai largă;

reducerea interacțiunilor sociale nedorite și controlul acestora;

susținerea interacțiunilor pozitive, care întăresc simțul comunității;

menținerea dimensiunii grupurilor la cote rezidențiale satisfăcătoare, în funcție de condițiile proiectului, dat fiind că un contact cu un număr prea mare de persoane în spațiile comune ale unei construcții de locuit va descuraja contactul social apropiat și sentimentul continuității;

existența pe sit a spațiilor exterioare de bună calitate, adecvate interacțiunii sociale și controlul grupului, pe care membrii comunității le pot folosi frecvent;

asigurarea disponibilității și calității unor funcțiuni și servicii variate în cadrul imobilului, deservite de un acces facil și diversificat;

oferirea de relații vizuale și de accesibilitate cu zone verzi de calitate ridicată și susținerea în moduri variate a con-tactului cu natura;

prezentarea unui grad ridicat de siguranță și descura-jarea actelor de vandalism, atât prin configurația spațiului de-schis (public) dar și a spațiului intermediar (semi-public);

prezentarea de caracteristici sustenabile și sociolog-ice ale locuirii;

la scara apartamentului individual trebuie oferit un grad mare de flexibilitate în controlul limitelor apartamentu-lui, prin sisteme de închidere/ obturare care să fie manevrate individual și care să asigure atât intimitate cât și umbrire.

Principii la scara urbană:

prezența spațiilor exterioare de calitate ridicată, adecvate interacțiunii sociale și controlului grupului pe care membrii comunității le pot folosi frecvent;

asigurarea disponibilității și calității unor funcțiuni și servicii variate în apropiere. Accesul către aceste funcțiuni trebuie să

60

fie facil și diversificat, astfel încât să se poată ajunge pe jos la toate facilitățile necesare rutinei zilnice;

– asigurarea disponibilității, calității și diversității transportu-lui, prin piste de biciclete și legături de transport public foarte bune în teritoriu;

oferirea de relații vizuale și de accesibilitate cu zone verzi de bună calitate, susținând în moduri variate contactul cu natura. Spațiile verzi urbane din ariile cu densitate ridicată ar trebui să fie suficient de ample, coerente, bine amenajate peisager și bine întreținute, și de asemenea accesibile pe jos;

spațiul public ușor de apărat. Un spațiu ce prezintă un grad ridicat de siguranță și descurajează actele de vandalism prin configurația spațiala deschisă, publică.

În urma diverselor cercetări pe acest subiect s-a con-statat că un mediu cu densitate ridicată construit corect, fie spațiu public deschis sau o construcție, în relație cu nevoile indivizilor și ale grupurilor care îl populează, poate ajuta prin propria configurație la îmbunătățirea percepției densității și poate atenua senzațiile negative ale locuitorilor generate de densitatea ridicată. În acest sens, studiile au formulat un set de principii generice care constituie o resursă de corecție prin proiectare a percepției mediilor cu densitate ridicată. Esențial pentru relația dintre configurația arhitecturală, experiența lo-cuitorilor și comportamentul lor este felul în care mediul con-struit răspunde nevoilor și așteptărilor sociale ale locuitorilor.

Tendințele locuirii într-o previziune pentru anul 2025 identificate de Zukunftinstitut GmbH, presupun orientări pre-cum: locuirea colaborativă, reprezentată prin folosința unei locuințe mai mici și a spațiilor și serviciilor urbane diverse pentru alte activități decât odihna, ca o continuare a concep-tului de externalizare; locuirea conceptuală, care presupune apropierea unui spațiu de locuit în acord cu principiile stilu-lui de viață propriu, în care mobilierul din element fix devine element amovibil și flexibil în organizarea spațiilor; locuirea în al treilea loc, unde conceptul de „al treilea loc” denumește locul de lucru deteritorializat, într-un spațiu public din afara locuinței (primul loc) și din afara locului de muncă tradițion-al (al doilea loc), în care se lucrează folosind un terminal și conexiunea internet. Persoanele tind să petreacă un timp tot mai scurt în casă, iar preferințele lor se îndreaptă către locu-ințe cu plan liber, asupra căruia își pot proiecta liber dorințele de personalizare. Spațiile trebuie să poată fi transformate și personalizate cu ușurință, asemenea îmbrăcămintei pe care o schimbi în acord cu starea de moment.

Flexibilitatea a devenit o temă de bază în raportarea unor spații construite la nevoile unei societăți în continuă schimbare, în care structura familială s-a supradiversificat față de familia nucleară iar individul s-a transformat într-un nomad contemporan, care tranzitează între diverse locuri din oraș, precum locul de muncă, locul de recreere și cel de dor-mit, interacțiunea cu locuința fiind de multe ori redusă la un minim de câteva ore.

Flexibilitatea denumește însă și mobilitatea individului în raport cu posibilitatea personală de mișcare în teritoriu, cu posibilitatea de a schimba locul de muncă cu ușurință sau reședința, într-un mod de viață similar celui nomad, ales doar

61

în funcție de propriile dorințe. Flexibilitatea devine astfel o temă a locuinței, pe măsură ce flexibilitatea ca achiziție biografică person-ală devine o necesitate într-o lume în care mobilitatea este modul esențial de a fi în lume. Ca rezultat, locuința se transformă într-un conținător temporar al vieții, în acord cu eul mobil și cu dorința de autoîmplinire personală și profesională. De asemenea, spațiile pub-lice urbane devin locuri ale unei interacțiuni care până nu demult era specifică mediului domestic, precum luarea mesei, socializare cu prietenii, etc, integrate într-o rețea dinamică de puncte de întâlnire, reprezentate de locuri atât reale cât și virtuale.

Exigențele actuale ale locuințelor multifamiliale nu trebuie înțelese în mod static, ci ele exprimă o realitate dinamică, dictată de transformările economice, sociale și personale. Prin diferențierea tot mai mare ale tiparelor familiale, cât și prin transformările structurii sociale, o mai mare nevoie de locuințe calibrate la aceste noi tipare este vizibil necesară.

Nevoile actuale cu privire la locuințe sunt reprezentate de lo-cuințe care să fie rezonabile și ecologice, capabile să îndeplinească criterii sociale specifice și să răspundă condițiilor sociale în schim-bare, locuința aflându-se la intersecția dintre necesitățile sociale și ecologice și cerințele utilizatorului. Problema pieței imobiliare a ansamblurilor rezidențiale este faptul că, deși structura familială s-a schimbat drastic în ultimele decenii, planul tipic al apartamentelor continuă să se adreseze aproape exclusiv nevoilor familiei nucleare, chiar și în noile ansambluri de locuințe. Ca soluție pentru această problemă nu este neapărat necesară supra-diversificarea planimet-rică, ci este suficientă înlocuirea cu tipologii planimetrice flexibile, care să permită o reacție la schimbarea circumstanțelor de viață prin mijloace simple.

Noua locuire se bazează pe hibridizarea formulelor anterio-are, urmărindu-se obținerea unor medii dense, diverse și cu mixaje de utilizări. Proiectarea unor forme arhitecturale dense în raport cu mediul urban devine o necesitate din punct de vedere al unui con-sum rațional și limitat de resurse precum terenul urban, dar și în relație cu resursele de energie. Arhitectura rezidențială de densitate ridicată dobândește o valoare etică, devenind responsabilă de me-dierea relației dintre om și mediu, dar această relație este una de tip nou, nu doar de simplă alăturare a celor două medii, ci una de coex-istență.

Conceptul de sustenabilitate trebuie înțeles ca o preocupare pentru integrarea calității arhitecturii în mediul construit prin diverse forme, cu scopul atingerii unui echilibru global. În ansamblu, putem considera că promovarea unei locuiri cu costuri accesibile și care in-clude capacitatea de a găzdui un mixaj de grupuri sociale, precum și promovarea proiectării în acord cu normele climatice și condițiile locale, folosirea de tehnici și tehnologii de ultimă oră, folosirea mate-rialelor de construcție adecvate și promovarea pe cât posibil a mate-rialelor reciclate și a tehnologiilor sustenabile ca fiind toate principii obligatorii de urmărit în proiectarea contemporană.

Noua locuire se bazează pe hibridizarea formulelor anterioare, urmărindu-se obținerea unor medii dense, diverse și cu mixaje de utilizări. Urmărirea principiilor densității ridicate pentru dezvoltările din mediul urban reprezintă soluția momentului în rezolvarea nevoii de locuințe, cu scopul atingerii unei compactități optime și sustena-bile. Locuirea de masă nu mai este considerată un obiect punctual în țesut, ci un obiect obligat

62

să susțină un dialog complex cu spațiul și contextul urban din care face parte. Locuirea multifamilială contemporană deține un obiect care încorporează gradații fine între public și privat, spații intermediare sau spații publice cu folosință mixtă, iar apartamentele se simplifică ca și structură și se deschid către exterior.

Mai mulți teoreticieni consideră că răspunsul la su-pra-diversificarea tipologică a structurii familiei nu trebuie să fie o diversificare cantitativă în sens literal a soluțiilor plani-metrice, ci mai degrabă o tipologie planimetrică flexibilă, care să permită o adaptare prin mijloace simple la schimbarea cir-cumstanțelor familiale și de nevoi. Unul dintre posibilele de-zavantaje ale unei scheme flexibile este acela că investitorii, cumpărătorii sau chiriașii nu au fost foarte interesați inițial de acest gen de configurație, considerând că o adaptare efectivă a aprtamentului la cerințele locuitorilor poate fi realizată doar ulterior ocupării inițiale, cu un efort considerabil comparativ cu apartamentul standard.

Devine tot mai evident că acest concept al flexibilității trebuie să fie astfel integrat încât să răspundă schimbării în mod rapid și ieftin.

Cererea pentru individualizarea spațiilor, pentru va-rietate și adaptabilitate în timp a devenit o constantă în preocupările noilor beneficiari. Capacitatea modulelor di-verse de apartamente de a găzdui tipologii diverse de benefi-ciari se bazează tocmai pe simplificarea structurii interne care permite o reconfigurare facilă și economică. Locuința adapt-abilă echivalează în sens actual cu un suport cât mai neut-ru din punct de vedere al zonificării interioare, cu un design compact, care poate încorpora teme precum diversitatea, col-ectivitatea, intimitatea. De asemenea, flexibilitatea la nivelul manipulării gradului de deschidere sau închidere al fațadei în raport cu exteriorul și vecinătatea în acord cu preferințele de moment este esențială.

În ceea ce privește distribuția și configurația circulațiilor aferente clădirii, interne și externe, se constată apariția unor rețele de conexiuni diversificate, precum și o mărire a su-prafețelor de circulație și acces și transparentizare a anvel-opelor în paralel cu lărgirea și deschiderea spațiilor de cir-culație, precum și hibridizarea dintre spațiile de circulație și funcțiunile comune. Aceste preschimbări ale circulațiilor fac ca aceste spații să-și depășească statutul de simple conexi-uni fizice, devenind locuri de promenadă și de socializare care susțin relațiile dintre locuitori.

Imobilele actuale sunt compuse dintr-un mixaj de fo-losințe mult mai bogat și au o morfologie spațială mult mai diversă decât imobilele anterioare.

Putem considera că formulele rezidențiale reprezenta-tive în arhitectura momentului sunt cele care pot genera di-versitate, care pot constitui suporturi flexibile pentru locuitorii lor și care au calități spațiale și funcționale intrinseci, intrigând echilibrat temele de intimitate, colectivitate și mixaj social. Ar-hitectura rezidențială contemporană cu densitate ridicată, ur-mărind anumite principii de configurare, îmbunătățește per-cepția domeniului privat și al domeniului colectiv din cadrul locuinței multifamiliale.

63

64

CONCLUZIE

În concluzie, având în vedere cele expuse anterior putem afir-ma că o critică închegată și sistemică a tiparelor de locuit și a spațiului fizic din perioada de tranziție ( după 1990) lipsește, existând deocamdată tratări disparate ale acestei perioade. Se constată că producția arhitecturală de după 1989 nu este unitară, ci cuprinde o serie de faze distincte, în acord cu prin-cipalele etape în evoluția economică și politică a țării. O încer-care de periodizare a acțiunilor și a strategiilor constructive care au stat în spatele acestora divide perioada în trei etape distincte. Periodizarea propusă are un grad mare de aproxi-mare și schematizare, în realitate etapele suprapunându-se și neavând o delimitare bruscă.

În prima decadă după căderea comunismului, din per-spectiva crizei locative a perioadei, Statul, este preocupat în special de finalizarea locuințelor de masă începute în perio-ada comunistă și rămase neterminate, iar privatizarea pieței de construcții nu produce încă locuințe de masă într-o pro-porție relevantă.

A doua fază tipologică debutează relativ la începutul secolului, iar terminarea ei este condiționată de debutul crizei economice globale. Odată cu privatizarea pieței de costrucții, politicul nu mai îndeplinește rolul principal în stabilirea tend-ințelor proceselor constructive, ci piața liberă. Dereglementa-rea pieței libere a construcțiilor în fazele incipiente de liber-alizare conduce spre dezvoltarea unor modele arhitecturale și tipologice ale locuințelor noi de masă cu un caracter medi-ocru. Acestea nu înregistrează în general diferențe de calitate notabile față de cele din perioada anterioară. Noile locuințe multifamiliale dovedesc o sărăcie tipologică în rezolvarea funcțională, configurația interioară și prin aspectul general al fațadelor. O evoluție minoră față de rezolvările fostului regim

65

se remarcă în alocarea unor suprafețe mai mari pentru lo-cuințe, dar de multe ori acest aparent câștig e eclipsat de configurații funcționale inferioare celor din perioada anterio-ară. Desigur, există excepții, dar acestea sunt accidentale, iar prezența lor nu modifică simțitor calitatea fenomenului con-structiv general din faza intermediară a perioadei de tranziție.

În același timp, schimbarea regimului atrage o blamare globală a arhitecturii perioadei comuniste, ig-norându-se calitățile sociale și arhitecturale ale unor soluții de excepție. Orașul post-socialist devine izolat de sursele re-producerii sale și abandonat de expertiza arhitecturală care asistase la configurarea lui iar produsul arhitectural încearcă să se elibereze de modelul anterior. Majoritatea compuneril-or spațiale ale locuințelor, întotdeauna urmărind principii de economie, produceau spații raționale cu legături eficiente în cadrul locuinței și cu iluminare naturală bine calibrată, având la bază o practică arhitecturală preocupată de rezultat. Apar-ent, prin schimbarea regimului și liberalizarea pieței de arhi-tectură, lecțiile valoroase și exemplele de vârf ale perioadei anterioare referitoare la spații minimale și calitate spațială obținută prin configurații echilibrate au fost uitate, iar pro-ducția arhitecturală a perioadei de tranziție, cu foarte puține excepții, întoarce spatele unui proces reprezentativ de deve-nire al locuinței raționale. Calitatea și claritatea demersului gândirii arhitecturale dezvoltate sub influența modernistă se diminuează.

Majoritatea planimetriilor propuse vădesc simplitatea gândirii și lipsa unor principii esențiale necesare a fi urmărite în demersul proiectării unei locuințe, precum: nevoia de con-fort, claritatea parcursului spațiilor și a schemei funcționale, realitatea unor nevoi variate și complexe ale locuitorilor.

În paralel, procedurile de planificare urbană au permis dezvoltarea numeroaselor zone metropolitane în baza unor planuri de dezvoltare și a unor regulamente urbane învechite și neactualizate sau actualizate în baza unor criterii dezechil-ibrate, ceea ce a condus la o dezvoltare urbană haotică și la forme agresive de construcție în raport cu lotul și vecinătatea.

Dintre disfuncțiile majore ale construcțiilor de locuințe de masă, cele mai frecvente sunt dezvoltarea acestora la per-iferiile metropolelor, în relație cu rețele urbane sub-dezvol-tate și în raport cu țesuturi mult mai putin dense, construirea unor inserții în țesuturi construite în situații imposibil de au-torizat în raport cu vecinătatea și a specificului zonei. Astfel, producția de locuințe din faza intermediară de tranziție stă sub semnul unei dezvoltări haotice generată de interese strict imobiliare, de maximizare a profitului în detrimentul urmări-rii unor construcții echilibrate și în acord cu nevoile reale ale beneficiarilor.

Totuși, în ultimul deceniu, perioadă care s-a suprapus cu ieșirea din criza economică recentă, pare că asistăm la o schimbare notabilă în formularea tipologiei noilor construcții rezidențiale. Construcțiile și ansamblurile rezidențiale realiza-te inițiază un discurs despre nevoia de modernizare și modul în care această nevoie influențează raportarea la trecut și vii-tor, inițiind o rupere simbolică de trecut.

Standardele de locuit se schimbă vizibil, mai ales prin

66

comparație cu „blocurile comuniste”, iar apartamentele noi sunt investite cu promisiunea de a umple lipsurile de pâna acum. Promovarea noilor standarde de locuit promite în cad-rul campaniilor publicitare apartamente spațioase și mod-erne, care mimează modele occidentale în acord cu estetica abundenței. Trăsăturile principale căutate de noii proprietari la achiziționarea unor apartamente în ansambluri noi realiza-te în ultimul deceniu sunt: spațiul, esteticul și curățenia.

Conceptul de locuire devine dictat în mod primordial de concepte de marketing, față de care considerentele arhi-tecturale sau urbane rămân secundare.

O serie de noi forme de arhitectură rezidențială au apărut și în plan național, însă aceste așa zise tipare arhitec-turale rezidențiale colective nu reprezintă un fenomen gen-eral și respectă doar parțial modelele și direcțiile europene, manifestând într-un grad mult mai redus diversitatea și hi-bridizarea funcțională a celor din urmă. În spațiul românesc se poate observa că ne aflăm încă într-o perioadă de tranziție, în care încercăm să renunțăm la o parte din bagajul infor-mațional pe care îl purtăm din perioada comunistă și exper-imentarea și testarea unor fragmente preluate din modelele europene. Implementăm noile tendințe pe fondul moștenirii socialiste pe care o purtăm.

Revizuirea arhitecturii ca element definitoriu al imag-inii urbane ar trebui să fie realizată în raport cu istoricul și specificul național al orașului, dar și ținând cont de tendințele moderne și modele internaționale.

În concluzie, din nefericire asistăm la o dezvoltare haot-ică din punct de vedere al amenajării urbanistice, multe dintre proiectele actuale își datorează locația din cauza unor factori ce țin exclusiv de disponibilitatea pieței imobiliare. Asistăm la un proces de reconstruire aparent spontană a orașului, frag-mentele urbane inserându-se aleatoriu în structura existentă.

Ritmul lent de edificare și probabilitatea unui regres al pieței imobiliare după o perioadă de expansiune accelerată pot conduce inclusiv la permanentizarea unor cartiere frag-mentar edificate.

Un alt aspect negativ observat în cazul ansamblurilor clădirilor rezidențiale este lipsa oricărei intenții de racordare la dinamica spațială a orașului și ignorarea evoluției acestuia.

Simplificarea la maximum a tipologiilor volumelor con-struite este generată în primul rand de o logică pur comer-cială și economică. Factorul economic fiind cel care dictează în multe cazuri.

Consider că subiectul de față este unul destul de controversat, cu opinii și abordări diferite, ce nu va putea fi epuizat prea curând, având atât abordarea locală cât și prin raportare la tendințele europene la care tindem să aspirăm. Locuirea colectivă este și va reprezenta în continuare pro-gramul de interes în abordarea aglomerărilor urbane, fiind singura capabilă să facă față cererii mari de locuințe, într-un consum eficient și calibrat de teren.

67

68

BIBLIOGRAFIE

69

SURSE WEB

https://www.archdaily.com/524848/dogarilor-apart-ment-building-adn-birou-de-arhitectura

https://www.archdaily.com/882243/aaron-florian-hous-ing-adnba

https://www.arhitext.com/2017/01/19/locuintecolectivein-bucuresti/

https://www.arhitext.com/2017/02/06/locuirea-in-comuni-tate-atelier-23a/

https://www.arhitext.com/2017/02/25/locuirea-in-comuni-tate-24a/

http://www . bucurestiivechisinoi . ro/2013/06/cali – tatea-vietii-in-spatiul-urban-contemporan-din-roma-nia-studiu-de-caz-locuirea-colectiva-in-bucuresti/

http://www.e-antropolog.ro/2013/01/modele-ale-locuirii-ur-bane-in-interbelic-si-influente-ale-ruralului-in-bucuresti-ul-contemporan/

http://www.e-antropolog.ro/2013/06/problematica-lo-cuirii-colective-in-cartierele-dormitor-2/

https://e-zeppelin.ro/locuire-colectiva-si-forme-de-solidari-tate-in-zone-de-tip-ghetou/

https://e-zeppelin.ro/synthesis-architecture-dupa-blocu-ri-o-casa-mai-mare-pe-vaporul-lui-assan-bucuresti/

http://www.scena9.ro/article/bucharest-housing-stories-doc-umentare

https://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/a/143/ – Urban spac-es / Complex de locuințe în București, pe strada Dogarilor

https://www.uar-bna.ro/2016/proiecte/144/ – Clădire de apartamente „Cortina Residence”

https://www.uar-bna.ro/2016/proiecte/147/ – Clădire cu apartamente str. Sfinții Voievozi nr.52-54

https://www.uar-bna.ro/2016/proiecte/157/ – Floreasca 1 Residences

https://www.uar-bna.ro/2016/proiecte/199/ – Imobil locuințe colective, Ostașilor

https://www.uar-bna.ro/2016/proiecte/216/ – Imobil de apar-tamente în București, pe strada Aaron Florian

PERIODICE

ACUM Dosare bucureștene SPAȚIUL PUBLIC ȘI REINSERȚIA SOCIALĂ A PROIECTULUI ARTISTIC ȘI ARHITECTURAL, Editura Universitară “Ion Mincu” București – 2010

Revista Arhitectura P.R.P. nr. 4 pe 1963

Igloo – Habitat & Ahitectură nr. 175 decembrie 2016- ianua-rie 2017

Colecția Igloo Best – Locuințe colective din România, Editura Igloo Media, București 2011

Colecția Igloo Best – Locuințe colective din România vol. 2, Editura Igloo Media, București 2016

SURSA IMAGINILOR

Revista Arhitectura P.R.P. nr. 4 pe 1963

Miruna STROE – Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966, Editura SIMETRIA, București 2015

www.pinterest.com

www.archdaily.com

www.archello.com

www.google.com

70

CĂRȚI

Dorel ABRAHAM – Locuința contemporană, 1987

Maja BÂLDEA – Teză de doctorat: Noi tipare de locuire multifamilială cu densitate ridicată, Universitatea Politehnică Timișoara, 2016

Arh. Ileana BUDIȘTEANU, Arh. Tiberiu DAVID – Proiectarea urbanistică – O introducere, Editura CDCAS

Peter DERER – Locuirea urbană

Monique ELEB, Philippe SIMON Entre confort, désir et normes : le logement contemporain (1995-2010), Rapport août

2012

Augustin IOAN – Arhitectura interbelică și chestiunea identității colective, Caietele Echinox 2002, vol 3, Editura Da-cia, Cluj Napoca

Al. SANDU – Structuri Urbane

I. ȘERBAN – Locuința urbană 1961-1964, Editura Tehnică 1964

Camillo SITTE – Arta construirii orașelor – Urbanismul după principiile sale artistice – Editura Tehnică București, 1992

Traducere după varianta originală Camillo SITTE, Der Stad-te-Bau, Verlag von Carl Graeser, I. Akademiestrasse 26, Wien 1889

Miruna STROE – Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966, Editura SIMETRIA, București 2015

Prof. Dr. Arh. Ana Maria ZAHARIDE – Locuința în perioada comunistă, Suport curs – ARHITECTURĂ-LOCUIRE-ORAȘ, An II 2005-2006, UAUIM, București

Prof. Dr. Arh Ana Maria ZAHARIDE – Simptome de tranziție, Editura Fundației Arhitext design, București 2009

Locuința contemporană, 1987 colectiv de autori

Politica și arhitectura în România 2010-2015 – Cultura mediului construit și calitatea vieții. OAR, 2010

De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze

ale locuirii în Bucureștiul contemporan – Editura Pro

Universitaria 2016

DOCUMENTARE/

FILME

Serenadă pentru etajul XII, 1976 – Într-un bloc recent con-struit, se mută într-o zi oamenii din vechile locuințe ale unui cartier mărginaș. Filmul prezintă relațiile dintre noii locatari, atitudinile și mentalitățile acestora. Deși nu intră în categoria filmelor documentare, acesta reușește să surprindă drama și impactul noilor locuințe colective din București, care prezintă totodata propaganda politică de elogiere a locuirii cu densi-tate ridicată.

http://bucharesthousingstories.ro/de-la-strada-la-ansam-bluri-rezidentiale-opt-ipostaze-ale-locuirii-in-bucurestiul-con-temporan/ – Scurt metraje documentare de analiză antro-pologică a locuirii colective în București și impactul acestora asupra locuitorilor.

https://www.youtube.com/watch?v=28yuKo3rUuw – Urban Spaces, proiectat de ADNBA în București, pe strada Dogarilor nr. 26-30. Proiect câștigător al mai multor premii și selecțion-at recent în shortlist-ul celor 40 de proiecte finaliste ale “EU Prize for Contemporary Architecture – Mies van der Rohe Awards 2015” – perspectiva filmată de un locatar al imobilu-lui de locuințe.

71

72

ANEXE

În curpinsul lucrarii a fost curpinsă analiza descriptivă și critică a unor locuințe multifamiliale construite în ultimul dece-niu în România, care s-au dovedit a avea o calitate superioară producției generale de locuințe. Dovada calității a fost consider-ată recunoașterea acestor exemple de către corpul profesional al arhitecților, find distinse fe prin premii de arhitectură acor-date în cadrul competițiilor de profl, fe prin publicarea în al-bume sau reviste de specialitate.

Aceste exemple au dovedit o serie de calități prin alcă-tuirea și confgurația spațială, iar aceste calități le determină a f preferate formelor de locuire multifamiliala strandardizata, oferind implicit o satisfacție mai mare locuitorilor.

În continuare aceste proiecte sunt detaliate prin piese grafce specifce în vederea prezentării detaliate a acestora.

73

74

75

76

77

78

03PROIECT: imobil locuințe S+P+4E+5retras ADRESA:

București PERIOADA INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2015

ARHITECTURĂ: Vladimir Arsene

Vernescu Residence

79

80

81

82

83

84

12. PROIECT: imobil locuințe P+8E – 9,10 retras ADRESA: Paris, Franța

ARHITECTURĂ: BRENAC & GONZALEZ ANEXA 6BoulogneB4A

85

86

13. PROIECT: imobil locuințe P+M+6E – 7,8,9,10 retras ADRESA: Paris, Franța

PERIOADA INTERVENȚIEI ARHITECTURALE: 2016 ARHITECTURĂ:

Beckmann-N’thepe Architectes ANEXA 7UNIKApartments

87

88