Iertarea In Noul Testament

CUPRINS

INTRODUCERE

Odată cu greșeala primilor oameni, Adam și Eva, manifestată ca neascultare față de Dumnezeu și rupere a comuniunii de iubire cu El, s-au produs în interiorul sufletului uman anumite stări de contrast și dezechilibru. Sfânta Scriptura prezintă păcatul (greșeala) ca fiind o perturbare, o dezordine a creației și un obstacol de netrecut în participarea omului la viața și fericirea veșnică a lui Dumnezeu. Neascultarea rupe armonia dintre om și Creatorul său, tulbură armonia interioară a omului, bărbat și femeie, dar și cea dintre om și celelalte creaturi vii, iar în final, păcatul omului aduce blestemarea pământului (Fac. 3,17).

Păcatul, această realitate contrară firii omenești create după chipul lui Dumnezeu, naște în om suferință și antiteză, această nevoie permanentă de alegere între bine și rău, între Dumnezeu și diavol, ființează două direcții, două voințe care sunt într-o crâncenă luptă pentru restabilirea unității sufletești.

Păcatul lui Adam ca neascultare față de Creator și neînfrânare față de lumea materială, este agravat de lipsa pocăinței omului, ca nerecunoaștere a greșelii sale. Moartea, fiind urmare și preț al păcatului se manifestă ca descompunere a elementelor componente ale omului: „pământ ești și în pământ te vei întoarce”(Fac. 3, 19). Singurul remediu pentru păcat este pocăința urmată de iertarea păcatului, iar dacă păcatul este eșec și moarte, pocăința este viață și ridicare.

Astfel mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă de fapt, eliberarea și vindecarea de păcat și de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: „Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”( Iezechil 8, 23; 33, 11), sau „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(I Timotei 2, 4).

Dar mântuirea nu e un lucru ușor, însăși Sfânta Scriptură arată limpede că : „Împărăția lui Dumnezeu se silește”, adică se câștigă prin sârguința mereu îmbogățită, prin trăirea în căldura virtuților creștine, lupta stăruitoare împotriva păcatului. În afară de Iisus Hristos, nimeni din lumea aceasta nu a fost și nu este scutit de păcat. Recunoașterea stării de păcătoșenie este absolut necesară, iar „pocăința este leacul de curățire și ispășire a păcatului”.

Motivația religioasă a pocăinței stă în pronia divină, care cunoscând în profunzime sufletul omenesc și înțelegând slăbiciunea umană în general, dar mai ales știind ce ravagii aduce păcatul în viața credinciosului, a lăsat Pocăința ca leac al însănătoșirii morale. „Pocăința cuprinde întreaga lucrare de desăvârșire a vieții creștine, de la starea de păcătoșenie până la culmile trăirii în duh”.

În societatea modernă contemporană, în care lumea este supusă unui rapid proces de modernizare, de tehnicizare și în care predomină graba de a căuta noi soluții în dezvoltarea umanității fără a se urmări atent efectele negative ale acestora asupra individului uman, această lucrare de desăvârșire a vieții creștine prin pocăință riscă să se piardă sau să fie înlocuită fără succes. Locul duhovnicului din scaunul de spovedanie prin care lucrează harul lui Dumnezeu, tinde să fie luat astăzi de psiholog, acest „duhovnic” modern, care nu poate însă să rezolve în totalitate, nici pe departe, problema sufletească a credinciosului.

Cu privire la psihanaliză, Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală arăta ca aceasta nu este nici pe departe o spovedanie reală „căci una e să te duci la medic, care va căuta să deslușească cauzele unei boli din cine știe ce Fapte și amintiri rămase în subconștientul tău, cu care va vrea să te pună de acord, ca să le uiți sau să le înțelegi, și alta e să te duci la duhovnic și să-i spui, ca în fața lui Dumnezeu, greșelile și căința ta, și să-i ceri iertare, și să simți că în clipa când preotul a zis: „ Te iert și te dezleg” ,s-a șters cu buretele totul."

Chiar dacă lumea modernă și-a cam pierdut obișnuința de spovedanie, necesitatea acesteia nu a dispărut, ea fiind astăzi mult mai importantă ca în trecut

Chiar dacă pocăința, care vrea să vindece păcatul, pare înrudită cu psihoterapia, care urmărește redarea sănătății psihice celor răvășiți interior, ambele dorind luminarea până în adâncul sufletului, pentru a descoperi motivațiile secrete ale acestuia, totuși pocăința este mai importantă pentru omenire, deoarece „ea caută să vindece sufletul în profunzimea sa, acolo unde el «atinge» pe Dumnezeu, și aceasta pe calea dureroasă a unei remușcări smerite a propriei culpabilități”. Cu siguranță în unele situații rolul psihiatrului este foarte important și de necontestat, dar el nu poate lucra singur, și, pe lângă tratamentul medical, el trebuie „să lase liberă calea spre Dumnezeu”.

Pocăința adevărată și de un real folos pentru sufletul uman are o dimensiune religioasă, ea fiind un răspuns al păcătosului la chemarea lui Dumnezeu, care iubește pe păcătos, dar urăște păcatul. În strălucirea credinței creștine, pocăința are aspectul întâlnirii cu Hristos, aceasta constituind o putere de transformare morală și presupune un regret al sufletului și o ură față de păcatele săvârșite, dar și o hotărâre de a nu mai păcătui, viețuind în continuare după preceptele evanghelice.

Lucrarea de față vine ca o stringentă necesitate contemporană de a reabilita adevăratul loc al preotului duhovnic și în societatea modernă, de a arăta importanța pocăinței în dobândirea iertării lui Dumnezeu, și, în final, dobândirea mântuirii ca scop suprem al vieții creștine (lucrare ce nu poate fi înlocuită nici odată de psiholog). Ea prezintă sistematic în prima parte pocăința și iertarea în perioada pregătitoare a omenirii pentru venirea Mântuitorului Iisus Hristos, apoi încearcă să demonstreze, în două capitole separate, supremația pocăinței nou testamentare, importanța și valoarea ei în viața credinciosului precum și iertarea ca urmare directă a acesteia.

Mărturiile aduse, atât din Noul Testament cât și din Vechiul Testament, precum și completarea lor cu cele ale Sfinților Părinți și înalți teologi ai Bisericii, așează pocăința și iertarea pe adevăratul lor loc în viața omului, loc ce nu va putea fi înlocuit de nimeni niciodată, atâta timp cât Dumnezeu încă ne mai iubește și dorește ca toți să ne mântuim.

Pocăința și iertarea în Vechiul Testament

De la ieșirea din Rai și odată cu intrarea sa în istorie, omul a făcut trista experiență că păcatul este o povară grea pe sufletul său, l-a simțit ca răzvrătire personală contra lui Dumnezeu sau a zeilor atotputernici și s-a căit de el.

Pocăința este strâns legată de vina pentru păcat și se ține de om ca însuși păcatul. Ea coexistă cu păcatul și cu omul istoric. Despre lucrul acesta ne vorbesc toate practicile penitențiale pe care le găsim în toate religiile naturiste, la clanuri și la triburi, la popoare mici și mari, barbare și civilizate, și au scopul să ușureze conștiința morală de păcate, împăcând-o, prin iertare, cu zeitățile neîmblânzite.

Ea este un fenomen general întâlnit la toate religiile naturale precreștine, semn că aparține spiritualității omului, arătând că sufletul omenesc a simțit totdeauna repulsie, frică și teamă față de păcate, fapt pentru care omul a căutat metode și mijloace adecvate cu civilizația și cultura sa, să se elibereze de robia lor, să le mărturisească, să le ispășească, și să se curețe de ele, ca, astfel să se împace cu zeitățile atotputernice, să le îmblânzească și să le dobândească iertarea și ocrotirea pentru o viață mai demnă de sine.

În Vechiul Testament, pocăința apare legată de păcatul lui Adam și Eva săvârșit cu deplină libertate morală și conștiință lucidă. Păcatul acesta este izvorul tuturor celorlalte păcate care sunt în lume, el este cauza răului din lume și pe urma lui, părinții strămoșești pierd armonia cu Dumnezeu, starea de nevinovăție și fericirea paradisiacă ;chipul lui Dumnezeu din ei se desfigurează și se întunecă, voința morală slăbește, inima se pervertește și ajung în necazuri, dureri și moarte.

La Adam, afirmată după cădere, pocăința se arată ca vinovăție, apoi ca rușine și frică de Dumnezeu de care încearcă să se ascundă (Facere 3, 9-10). Acest lucru demonstrează că adâncul glas al conștiinței strigă după pocăință, are nevoie de dânsa, aceasta manifestându-se ca durere și părere de rău pentru ceea ce a făcut și a pierdut, ca dorință de iertare și întoarcere la starea de har.

„Dumnezeu intenționând ca îngerii și oamenii să urmeze voia Lui, a voit să-i facă liberi în ceea ce privește săvârșirea dreptății, înzestrându-i cu rațiune pentru a ști de cine au fost făcuți și prin cine există acum, ei, care mai înainte, nu existau, dând totodată și legea de a fi judecați de El, atunci când vor săvârși ceva împotriva dreptei rațiuni. De aceea, atunci când săvârșim răul, noi oamenii și îngerii suntem vădiți prin noi înșine, dacă mai înainte nu ne pocăim[…] Așa că, dacă se vor pocăi, toți cei care vor voi să dobândească milă de la Dumnezeu vor putea să o dobândească, iar Cuvântul propovăduiește că unii ca aceștia vor fi fericiți, zicând:«Fericit acela, căruia Domnul nu-i va socoti păcatul»(Psalmii 31, 2)”.

Dând exemple de adevărată pocăință, Arhim. Serafim Man spunea : ,,A păcătui e omenește; a persevera în păcat e diavolește; a te ridica din păcat e dumnezeiește “.

Mergând paralel cu nevoia ispășirii păcatului, pocăința în Vechiul Testament străjuiește nădejdea venirii lui Mesia, și ea este flacăra divină a sufletului omenesc în dorința sa de împăcare cu Dumnezeu, de sfințire și de unire cu El. Astfel, începând de la Adam, pocăința este întâlnită la toți aleșii lui Dumnezeu și lucrează neîncetat până la sfârșitul veacurilor.

1.1.Exemplificări ale pocăinței în Vechiul Testament

Așa cum am arătat în rândurile anterioare, ideea de pocăință este des întâlnită în Vechiul Testament, ea îmbrăcând diverse forme, cum au fost: ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, smulgerea părului și a bărbii, presărarea capului și culcarea în cenușă, plângerea, postul, rugăciunea și altele. Însă, cea mai desăvârșită formă de penitență în Vechiul Testament este întoarcerea la Dumnezeu sau convertirea împreună cu mărturisirea păcatelor. ,, Începutul și ușa pocăinței este convertirea, iar întoarcerea la Dumnezeu reprezintă primul act din drama Pocăinței”.

Cei mai de seamă predicatori ai convertirii în Vechiul Testament au fost, așa cum era de așteptat, profeții, care, prin predica lor, îndemnau poporul la pocăință. Astfel, Moise, în misiunea sa de conducere a poporului evreu către Țara Făgăduinței, voiește să determine poporul să rămână monoteist, ascultător față de Iahve, să facă binele și să evite răul, ca să fie fericit. Prin Moise, Dumnezeu vorbește poporului : „…viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deut. 30, 15-19), iar în cartea Numerii 5, 6-7, se arată că cel care păcătuiește înaintea lui Dumnezeu și a semenilor, este dator să-și mărturisească păcatul și să-l despăgubească.

În toată perioada Vechiului Testament, întâlnim o mărturisire publică și una individuală sau particulară; cea publică o făcea arhiereul în ziua expierii, iar cea personală o făcea fiecare păcătos pentru sine (vezi pocăința lui David).

Vorbind despre prefigurarea Tainei Sfintei Spovedanii în Vechiul Testament, Pr. Prof. Dr. Petre Semen spunea: „Moise a primit de la Dumnezeu o poruncă pe care o putem considera drept normativă pentru mărturisirea individuală a păcatelor săvârșite împotriva prescripțiilor Legii date de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai : «Deci dacă omul a căzut în păcat prin unul din aceste chipuri, atunci să-și mărturisească păcatul săvârșit»(Levitic 5, 5)”.

Căutând îndemnuri de pocăință în paginile Scripturii vechi-testamentare vom afla o impresionantă înșiruire de asemenea situații. Profeții au ca temă principală a activității lor, întoarcerea poporului la pocăință, aceasta fiind singura cale prin care se câștigă îndurarea lui Dumnezeu, iertarea fărădelegilor, biruința vrăjmașilor și vrednicia de a vedea împlinite și de a trăi în timpurile fericite mesianice. Astfel, din capitolele 31, 44, 45, 60, ale cărții marelui profet Isaia, desprindem frumoase îndemnuri la pocăință făcute de marele profet, în numele Domnului și, pentru ca toți să se mântuiască, el chemă întreg poporul la o convertire generală.

Având același scop, profetul Ieremia face din nou apel la pocăință, arătând că iertarea vine numai prin aceasta (3, 14, 22; 24, 7; 25, 5; 36, 3). La rândul său, Iezechil, sfătuiește poporul să se înnoiască prin pocăință, să se întoarcă la Domnul și să facă voia Lui, arătând că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului ci întoarcerea și viața lui (18, 23, 30-32).

După cum am văzut, poporul biblic a primit îndemnuri la pocăință de la majoritatea profeților care au arătat valoarea deosebită a acesteia, și în istoria Vechiului Testament au existat multe cazuri de pocăință adevărată, însă cel mai potrivit exemplu este cel al împăratului David, care, după ce s-a scufundat adânc în mocirla păcatului, s-a ridicat până în rândul aleșilor lui Dumnezeu numai după ce și-a mărturisit păcatul și s-a căit amarnic.

David păcătuiește în cel mai cumplit mod, fiind ispitit de frumusețea Batșebei, soția lui Urie Heteul, unul dintre distinșii săi ofițeri, ajungând astfel la săvârșirea adulterului, lucru aspru pedepsit în Vechiul Testament. Situația se agravează în momentul în care Batșeba, îl vestește pe David, că va da naștere unui prunc, rod al păcatului lor, dezvăluindu-se astfel tot adevărul. Abuzând de puterea sa împărătească, David poruncește moartea lui Urie, iar după trecerea zilelor de doliu, Batșeba este chemată la palat, devenind astfel soția lui David.

Cu toate că fapta aceasta a lui David a rămas ascunsă și necunoscută pentru oameni, în fața lui Dumnezeu nu a putut fi tăinuită, El trimițând la David pe proorocul Natan, care, folosindu-se de o parabolă, îi pune regelui în față fapta sa cea ascunsă. Văzându-se descoperit, David a zis : „Am păcătuit înaintea Domnului”, dar Natan îi răspunde: ”Și Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta și nu vei muri”(II Regi 12, 12-13). Iertarea acestui dublu păcat al lui David, urmează căinței sincere de care se umple toată ființa împăratului, care, cu inima adânc îndurerată și conștiința împovărată, rostindu-și vinovăția cu ochii plini de lacrimi, se pleacă cu fața la pământ cerând îndurare.

„David după preacurvie și după ucidere s-a pocăit, și ca într-un stâlp a aprins fărădelegea sa în Psalmul 50, întipărind greutatea aceasta în inima sa, cugeta la aceasta întotdeauna, de-a pururi o avea înaintea ochilor săi:

«Că fărădelegea mea eu o cunosc – zicea el – și păcatul meu înaintea mea este pururi». Pentru aceasta din adânc și cu mare durere de inimă suspina, în toate nopțile cu lacrimile sale patul său îl spăla și așternutul îl uda. Atâta postea căci slăbise genunchii și trupul său se schimbase, atâtea erau suspinurile lui și atâta își chinuia trupul încât se uscase carnea și se lipise pielea de oasele lui”.

Psalmul 50, alcătuit acum de David în haina de penitent, este o zguduitoare rugăciune de pocăință, fapt pentru care în Biserica creștină a fost consacrat acestui scop. Cele douăzeci de versete reprezintă o predică vie despre cădere, pocăință și îndreptare. Încă din primele lui cuvinte, David apelează la mila lui Dumnezeu, la mulțimea îndurărilor dumnezeiești arătate față de întreaga lume, ca, din marea Lui iubire și milostivire, să-l curățească de fărădelegea lui.

Conștiința păcătoșeniei sale este mare, dar și căința sa este profundă; el nu-și pierde nădejdea de scăpare, ci se roagă lui Dumnezeu cu încredere: „Nu mă lepăda pe mine de la fața Ta și duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine” (v. 12). Pe lângă jertfa lacrimilor, David aduce ca jertfă propria lui inimă, înfrântă și smerită, ca Dumnezeu să nu-l urgisească, și înarmat cu aceste forțe duhovnicești, el hotărăște să înceapă o viață nouă, fără de prihană.

Nu numai Psalmul 50, ci întreaga Psaltire a împăratului David cuprinde adevărate imne de pocăință cu o valoare inestimabilă, mulți psalmi intrând în uzul cultului mozaic și creștin. Profunzi în simțire duhovnicească, psalmii trezesc în sufletul omului sentimente de dragoste de a trăi în comuniune cu Dumnezeu, purificând totodată inima și înălțând-o pe culmile cerești. Dacă inima omului se pleacă la chemările pocăinței, psalmii au puterea de a deschide calea spre desăvârșire.

Astfel în Psalmul 6, David imploră, cu încredere, mila lui Dumnezeu ca să-l vindece de rănile păcatelor, să-l ierte că este neputincios :

„…Întoarce-Te Doamne; izbăvește sufletul meu, mântuiește-mă, pentru mila Ta ” (v.1-4), și este convins că păcatele sunt cauza răului din viața sa. Pentru curățirea inimii, el zice în continuare: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda”(v.6); în Psalmul 37 arată înstrăinarea tuturor cunoscuților din cauza păcatelor, în această nenorocire Dumnezeu fiind singura sa nădejde, iar în psalmul 101, accentuează din nou gravele consecințe ale păcatelor.

Importanța pocăinței după căderea în păcat este arătată foarte frumos de sfântul Ambrozie cel Mare, episcopul Mediolanului: „A păcătuit David, precum obișnuiesc împărații, dar a făcut pocăință, a lăcrimat, s-a tânguit, așa cum nu obișnuiesc împărații. A mărturisit păcatul său (II Regi 12, 12), s-a rugat fierbinte pentru iertare, căzând la pământ și-a plâns necazul, a postit, s-a rugat (II Regi 12, 16), cu durere a lăsat norodului semnul mărturisirii sale în vecii vecilor”.

Aceste câteva exemple nu fac altceva decât, să ne arate că toată pocăința din psalmi este bazată, așa cum am văzut, pe nădejdea și ajutorul lui Dumnezeu, care, în nemărginita sa iubire față de oameni, trece peste fărădelegi, iartă păcatele și mântuiește pe toți cei care dau dovadă de pocăință adevărată.

Împăratul Solomon zidește templul din Ierusalim spre rugăciune și pocăință pentru popor, de mărturisire și jertfă pentru păcate, de iertare și mântuire ( III Regi 8, 10-61). La sfințirea lui, acesta se roagă zicând: „…Când poporul Tău Israel va fi bătut de dușman, pentru că a păcătuit înaintea Ta, și ei se vor întoarce la Tine și se vor mărturisi numelui Tău aducând rugăciuni și cereri în acest templu, atunci Tu să asculți din cer, să ierți păcatul poporului Tău Israel …” (III Regi 8, 33-34), și rugăciunea lui a fost ascultată, pogorându-se foc din cer și mistuind toată jertfa, iar casa s-a umplut de slava Domnului (II Paral.cap. 7).

De o adevărată pocăință publică dau dovadă ninivitenii, care au aflat de la Iona, trimisul lui Dumnezeu, că cetatea lor va fi distrusă după patruzeci de zile din cauza fărădelegilor de aici. Înfricoșându-i vestea aceasta, ei au ținut post și au umblat în sac ca semn de pocăință, însuși împăratul renunțând la mărirea sa, acoperindu-se cu sac și culcându-se în cenușă. De la această poruncă nu au făcut excepție nici animalele, care nu au mai mâncat nimic și nici apă nu au băut, toate acestea în speranța că Dumnezeu îi va ierta, lucru ce s-a și întâmplat( Iona cap.3).

Astfel, rugăciunea, postul public, înfrânarea generală și căința sinceră a tuturor, coboară mila lui Dumnezeu și obțin salvarea sufletelor de la moarte. Întoarcerea poporului israelit din robia Babilonului, ne pune înainte un alt exemplu de pocăință dovedit de Ezdra, care se căiește la Ierusalim în numele întregului popor, rupându-și hainele și, în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer și inima umilită se roagă cerând iertare de la Dumnezeu( III Ezdra 9, 1-10).

De asemenea, chip de pocăință este și regele păgân Ahab care, fiind mustrat de glasul profetului Ilie pentru nedreptatea și uciderea săvârșită asupra lui Nabot, se căiește: „Când a auzit Ahab toate cuvintele acestea, a început să plângă, și-a rupt hainele sale, s-a îmbrăcat peste trupul său cu sac, a postit și a dormit în sac și a umblat trist” (III Regi 21, 27).

Fără îndoială, regele iudeu Manase, aflat în robia babilonică, rămâne, alături de David, cel mai zguduitor model de pocăință din toată perioada Vechiului Testament. Regele-penitent, din cauza păcatelor lui, se află în robie morală și fizică, iar sufletul și inima sa fac sfânta experiență că nimeni nu-l poate salva de aici, numai unicul și atotputernicul Dumnezeu.

Vorbind despre pocăința acestuia, Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „ Manase pe toți întrecându-i cu turbarea, pe slujba Legii cu tirania răsturnându-o și Biserica închizându-o, făcând să înflorească înșelarea idolilor, și decât toți cei mai dinainte făcându-se mai păgân, pentru că s-a pocăit mai pe urmă, s-a așezat în rândul prietenilor lui Dumnezeu. Iar dacă la mărimea păcatelor sale căutând, de întoarcere și de schimbare s-ar fi deznădăjduit, de toate s-ar fi scăpat, care mai pe urmă le-a dobândit. Iar acum în locul mărimii păcatelor sale, căutând la nemărginirea milostivirii lui Dumnezeu și rupând legăturile diavolului, s-a sculat și s-a nevoit și călătoria cea bună a săvârșit”.

Ca și David, cu cea mai mare încredere, nădejde și stăruință, Manase se adresează direct lui Dumnezeu, făcându-se astfel, autorul impresionantei rugăciuni de pocăință care-i poartă numele și care, la fel ca psalmul 50, a intrat în cultul Bisericii noastre.

De o valoare și frumusețe duhovnicească deosebită, unică în literatura biblică, patristică și bisericească, rugăciunea lui Manase are efecte minunate și tămăduitoare asupra oricărui suflet încercat și chinuit, lucru explicat prin faptul că este o rugăciune de inspirație divină.

I. 2. Iertarea și legea talionului

După cum am văzut în rândurile anterioare, iertarea greșelilor este strâns legată de manifestarea unor acte de pocăință. Toate persoanele din Vechiul Testament ce au intrat în istorie cu pildele lor de pocăință după ce au păcătuit, au fost călăuzite de glasul interior al conștiinței în săvârșirea acestor acte, având ca scop ameliorarea stării în care se aflau, schimbarea sau îmbunarea lui Dumnezeu, adică, obținerea iertării divine.

Iertarea este singura care îndreaptă devierile greșelilor și restaurează pustiirile păcatului, fiind ca o necesitate pe care o resimte sufletul destrămat tânjind după unitatea pierdută.

Ca oricare alt neam din istoria umanității, poporul ales are un cod de legi după care se ghidează, mai întâi, o lege morală naturală, acesta fiind reprezentat de poruncile date de Dumnezeu lui Noe și Avraam, iar mai târziu prin Decalog, o lege morală pozitivă, care se cerea riguros respectată.

Deși a fost călăuzit de Dumnezeu prin personalități importante, poporul evreu din perioada vechi-testamentară, se confruntă deseori cu situații grave cauzate de neascultare și neglijență față de Lege, din care singura portiță de scăpare a fost obținerea iertării lui Dumnezeu.

Pentru a avea o viață fericită și pentru a obține mila divină, supunerea desăvârșită față de lege era obligatorie în Vechiul Testament (Deut. 6, 25; Lev.18, 5). Omul n-a putut atinge deplina desăvârșire, și de aceea are nevoie de iertarea lui Dumnezeu (Iov 9, 2-3, 20; Ps.129, 3; 142, 2), iar toți cei care se bucură de aceasta sunt foarte fericiți(Ps. 31, 1-2). Păcătoșii nu primesc iertare (Ieș. 23, 7), însă drepții se bucură de aceasta datorită credinței lor(Avac. 2, 4). Sângele jertfelor practicate în Vechiul Testament nu aduce iertarea tuturor păcatelor(Evr. 9, 9; 10, 4…), și nici o putere omenească nu o poate da(Iov, 30-31; Ier. 2, 22).

Cu toate că în paginile scripturii vechi-testamentare găsim multe referiri la iertare, și întâlnim multe expresii care o înfățișează ca o necesitate stringentă pentru toți păcătoșii(Ps. 31, 1-2; 50, 2, 8; Isaia 1, 18; 40, 2;), totuși strălucirea iertării este oarecum umbrită de existența unei legi, oarecum, în contradicție cu aceasta.

Legea talionului este legea ce caracterizează dreptul penal al evreilor și se referă la principiul răsplătirii cu aceeași măsură. Astfel, o daună cauzată cuiva cu privire la avere, determina o sancțiune ce viza despăgubirea celui nedreptățit cu bunuri ce aparțineau celui ce a cauzat dauna. Leziunile corporale erau de asemenea răzbunate prin provocarea de leziuni similare, potrivit legii talionului care prevedea: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie” (Ieș. 20, 24-25).

Oarecum dură la prima vedere, legea nu avea un scop rău, deoarece ea veghea la păstrarea ordinii în lume, și nu dorea răul nimănui. Prevăzând situația gravă ce se contura din pricina înțelegerii greșite a acesteia, în continuarea ei, în aceeași carte, Ieșire 20, 26-27, vom vedea că s-a încercat o îmblânzire a ideii de a răsplăti răul cu rău.

Aducând lămuriri despre această lege, Pr. Prof. Dr. Petre Semen spunea: „Destul de aspră pentru gândirea creștină, ea urmărea pe de o parte să stârpească răul din mijlocul unui popor chemat la sfințenie (Deut. 22, 21), iar pe de altă parte să preîntâmpine săvârșirea altor fapte contrare Legii (Deut.13, 11). …Orice abatere de la lege era considerată un act de nedreptate față de societate, față de natura înconjurătoare și indirect față de Dumnezeu. Era deci protejată și natura înconjurătoare, de aceea se spune că «s-a întinat pământul, și am privit la nelegiuirile lor și a lepădat pământul pe cei ce trăiau pe el»(Lev. 18, 25; 26-28).

În baza acestui principiu, legea talionului este strict aplicată numai într-un caz și anume ucigașul care era vinovat morții trebuia omorât. Acesta nu putea fi răscumpărat în nici un fel, pentru că sângele vărsat a spurcat pământul în care locuiește Iahve (Num.35, 31-34)”.

După toate considerentele amintite, putem vedea clar imperfecțiunea acestei legi caracterizată de egoism, și evidențiată tocmai de lipsa iertării necondiționate iar în cele ce urmează, vom încerca să arătăm cât de mult se schimbă această situație în Legea nouă odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos.

I. 3. Inferioritatea Vechiului Testament față de Noul Testament

Vechiul Testament și Noul Testament formează împreună Sfânta Scriptură, un tot unitar, indisolubil, organic, care cuprinde iconomia mântuirii, realizată de Dumnezeu pentru izbăvirea omului de sub păcatul originar. Înțelegerea și cunoașterea valorii reale a Vechiului Testament stă în strânsă legătură cu Noul Testament.

Vechiul Testament este perioada de pregătire a neamului omenesc pentru primirea mântuirii prin Iisus Hristos, adusă în Noul Testament, iar acesta este prelungirea Vechiului Testament, ambele având același scop divin: mântuirea.

Primul Testament este făgăduință, iar al doilea, împlinire. Sfântul Apostol Pavel spune: „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credință” (Gal. 3, 24), arătând prin aceasta rolul de îndrumător spre Hristos pe care l-a avut Legea Veche, aceasta fiind umbra celor viitoare (Evr.10, 1).

Cu toate că cele două Testamente sunt strâns legate între ele, unul completându-se cu celălalt, vom observa că, luate separat, Noul Testament este superior și desăvârșit față de Legea Veche. Punând în discuție problema pocăinței și a iertării din Noul Testament, vom vedea că acestea sunt net superioare celor din Vechiul Testament.

Astfel, pocăința, cea mai profundă invitație care se face omului să se întoarcă la Dumnezeu, izvorul fericirii sale, apare în istorie odată cu păcatul strămoșesc care a rănit adânc sufletul omenesc și a desfigurat chipul lui Dumnezeu în om. După cum am văzut, ea a existat de-a lungul istoriei antice, la toate popoarele și în toate religiile naturale sau supranaturale precreștine, dovedind prin aceasta că este o realitate a vieții omenești, un fenomen spiritual universal în timp și spațiu legat de omul istoric.

Începând cu cel dintâi om păcătos, ea apare și merge paralel cu păcatul, care în chip firesc, împinge pe om spre anumite acțiuni ispășitoare. Ambele sunt adânci și universale în ființa umană, conștiința fiind trezită de păcatul săvârșit, urmărindu-l și strigând după pocăință, ca aceasta la rândul ei să elibereze sufletul întemnițat și să-i readucă iertarea și starea morală inițială.

Prin predicile lor, profeții Vechiului Testament, cheamă sufletele credincioșilor la ispășirea păcatelor, la îndreptarea și înnoirea vieții, dovedind prin aceasta realitatea obiectivă și istorică a pocăinței. Cuvintele lor adresate sufletului omenesc „ au valoare veșnică pentru că redau lupta permanentă dintre ideal și realitate, aspirație și posibilitate, virtute și păcat, sfințenie și impuritate morală, fericire și durere”.

Practica pocăinței în forme variate de cult, de la cele mai simple până la cele mai complexe și încărcate de simboluri, este dată de pocăința sinceră și curată. Recunoașterea păcatului, asumarea răspunderii și dorința iertării prin jertfă, sunt axul central al practicei penitențiale, toate având ca scop, curățirea și împăcarea sufletului cu Dumnezeu pentru o viață mai bună.

Dintre toate practicile penitențiale ale Vechiului Testament, întoarcerea la Dumnezeu cu mărturisirea păcatelor, reprezintă cea mai desăvârșită formă de pocăință. Particulară, publică sau colectivă, pocăința avea ca scop înduplecarea milei divine pentru iertarea păcatelor, iar refuzul pocăinței și al îndreptării, atrăgea după sine pedeapsa divină.

Chiar și așa, nu poate fi vorba aici de pocăință ca Sfântă Taină, deoarece lipsea elementul principal în eficientizarea oricărei lucrări sfințitoare: harul lui Dumnezeu. Lipsa harului divin atrăgea după sine anularea puterii pocăinței de a purifica păcatele, ori în ce formă ar fi fost mărturisite și ispășite.

„Copleșită de bezna păcatului, omenirea Vechiului Testament simțind nevoia reînnoirii, dar fără puterea de a afla calea, striga prin glasul profetului: „ inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule”(Psalmul 50, 11 ). Tatăl, care „ nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”, a trimis pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, ca să-i arate calea. Pocăința este calea prin care ajungeți din nou la Cel ce v-a zidit – spunea Mântuitorul Iisus; tot cel ce va crede și se va boteza, primind din nou semnele înfierii – haina cea mai scumpă și inel în dreapta sa – acela se va mântui. Știa Domnul că, în calitate de fiu, omul va mai pierde drumul mântuirii, pe marea acestei vieți înălțată de viforul ispitelor, și de aceea ne-a lăsat calea pocăinței prin care dobândim fericirea”.

Pildele de pocăință din Vechiul Testament sunt vrednice de urmat, dar nu pot fi așezate pe aceeași treaptă cu pocăința nou-testamentară, deoarece Mântuitorul Hristos nu adusese încă Jertfa Sa de pe Cruce și nu se preamărise prin Înviere. Jertfa Mântuitorului Hristos are menirea de a scoate neamul omenesc din negura păcatului strămoșesc și de a-l împăca cu Creatorul său. Dumnezeu a înălțat pe Iisus Hristos spre a da lumii iertare și numai sângele Lui este eficace pentru obținerea acesteia(Matei 26, 28). În bunătatea și dreptatea Sa, Dumnezeu acordă cu dărnicie iertarea păcatelor tuturor celor care o merită, aceasta fiind proorocită și promisă încă din Vechiul Testament(Is.1,18; 6, 7; 33, 24; Ier.31, 34; 33, 8).

Pocăința fiind mijlocul prin care se dobândește iertarea, este un fapt universal întâlnit până la venirea lui Mesia și confirmat nu numai de Vechiul Testament, dar și de religiile antice precreștine. Universalitatea urmărilor păcatului strămoșesc dovedește universalitatea pocăinței dar și unitatea neamului omenesc descendent din Adam cel căzut.

La evrei, pocăința a rămas un simbol religios-moral strălucit care anunța omenirii venirea lui Mesia cel mult așteptat. Pocăința personalităților din Vechiul Testament, au condus sufletul uman către lumina lui Hristos, care avea s-o așeze ca Taină cu puterea de a renaște și a restaura sufletul omenesc în comunitatea de viață cu Dumnezeu.

Umbrită de păcatul lui Adam, pocăința Vechiului Testament rămâne o virtute naturală superioară, o comoară a sufletului omenesc de toată cinstea și admirația, cu o mare valoare pedagogică, însoțită de un ceremonial impresionant, care nu a putut rodi idealul desăvârșirii și îndumnezeirii vieții. Ea nu s-a putut ridica la înălțimea pocăinței așezate de Mântuitorul Hristos, însă are meritul de a fi făcut să vibreze adâncurile conștiinței umane și coardele cele mai sensibile ale inimii pe drumul de întoarcere către starea paradisiacă.

Cuvintele celebre ale Sfântului Apostol Pavel se confirmă și de această dată, arătând cu putere că, Legea Vechiului Testament a fost pedagog spre Hristos (Galateni 3, 24).

Pocăința în Noul Testament

II.1. Sensul creștin al pocăinței

Așa cum am arătat până aici, sentimentul pocăinței împreună cu mărturisirea păcatelor fac parte din miezul tuturor religiilor. Sufletul omenesc a manifestat întotdeauna o repulsie firească față de păcat și a căutat prin diferite mijloace să se curețe de el, să-l ispășească și să-și asigure iertarea lui Dumnezeu. Pocăința reprezintă o trebuință firească a sufletului omenesc, căreia creștinismul i-a dat o semnificație și un conținut nou prin faptul că o consideră ca un mijloc prin care credincioșii sunt scoși din închiderea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuși la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele.

În general, prin pocăință creștină, se înțelege lucrarea instituită de Mântuitorul(Matei16, 16-19; Ioan 20, 21-23), conform căreia credinciosul, căindu-se sincer de păcate și mărturisindu-le deschis și total duhovnicului, cu hotărârea statornică, imperativă, și promisiunea de a-și îndrepta viața prin virtute, dobândește de la Mântuitorul, prin Sfântul Duh, harul nevăzut al iertării. Urmarea firească este împăcarea cu Dumnezeu și pătrunderea de viața harică. Pocăința poate fi considerată ca taină, specifică creștinismului, și ca virtute generală, deci sentiment comun tuturor, cu obârșie în natura psihologică și morală a omului.

Pornind la o analiză a pocăinței, pe lângă cele afirmate mai sus, dicționarul Noului Testament arată că termenul obișnuit de pocăință, vine de la sensul literar al cuvântului grec metanoia, și exprimă părerea de rău odată cu făgăduința de îndreptare, pe care o manifestă omul pentru păcatele săvârșite.

Pr. Constantin Galeriu spunea că „termenul grecesc – metanoia – nu și-a găsit un echivalent, un corespondent întru totul fidel în limbile principale de răspândire a creștinismului. Cuvântul românesc – pocăință – de obârșie slavă, pune accentul pe remușcare, regretul, durerea pentru greșeala săvârșită, în timp ce latinescul- penitență – derivat din poenam tenere, accentuează aspectul juridic, conștiința vinii, frică de pedeapsă. Dar metanoia nu înseamnă numai căință, regret, sau frică de pedeapsă, ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor și o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârșirii lui, și un nou început de viață, un nou câmp de lucru în har și în adevăr. „O mutație a minții”, înnoirea minții, cum explică Sfântul Apostol Pavel, o naștere din nou. Acesta și este sensul pocăinței în dogma creștină, ca un al doilea botez, ca o neîncetată reînnoire a omului”.

Metanoia este semnul că omul se află într-o luptă continuă, dar în același timp dovada unei experieri neîncetate a harului și a progresării într-o viață mai conformă cu angajamentul făcut la botez, ea fiind astfel revenirea spiritului de la eroare la normalitate.

Păcatul e osândit prin căință, dar trebuie și depășit, aceasta pătrunzând până la hotarele profunde dintre bine și rău, denunță primejdia și slăbiciunea păcatului, trezește forța vie, credința și speranța, și tinde să restabilească armonia sufletească. Căința este negativul păcatului, „ moarte față de păcat” , dar nu este și înviere, în timp ce pocăința creștină este moarte și înviere în același timp.

Schimbarea omului lăuntric și întoarcerea lui de la lucrurile contrare lui Dumnezeu și contrare firii la lucrurile plăcute lui Dumnezeu și în conformitate cu firea umană inițială, reprezintă pocăința. Altfel spus, pocăința este întoarcerea de la starea de nepăsare și boală duhovnicească pricinuită sufletului prin păcat la starea de trezvie (priveghere)și sănătate sufletească.

Pentru a-l câștiga pe om, diavolul îl îndepărtează mai întâi de la rugăciune, mințindu-l că este sfânt și nu are nevoie de aceasta, stârnindu-i mândria, iar mai apoi îl împinge la deznădejde, zicându-i că este prea păcătos ca să poată fi iertat. Creștinul trebuie să aibă nădejde însă, că bunătatea lui Dumnezeu este mai mare decât gravitatea păcatelor lui și se poate ridica prin pocăință adevărată care nu înseamnă altceva decât smerenie și nădejde. „Ea se împlinește în nădejde și în dezlegarea și iertarea păcatelor. Ea nu poate duce niciodată la deznădejde și disperare, ci te scapă și de una și de alta. Iar formele pe care le îmbracă ea nu ajung nici o dată la excese ascetice”. Aceasta nu trebuie să fie pentru om o încurajare la păcat sau pentru o continuare a vieții păcătoase în nădejdea că Dumnezeu este bun și iartă.

Într-adevăr, Dumnezeu este iubitor de oameni și milostiv față de păcătoși, dar nu față de toți, ci numai față de cei ce se căiesc cu adevărat, iar față de cei împietriți și neînduplecați El este aspru și drept judecător.

În Pastorala la Învierea Domnului-2003, I. P. S. Daniel spunea că starea de păcătoșenie este universală, dar „păcătoșii care se pocăiesc și își îndreaptă viața lor după voia lui Dumnezeu, adică se întorc spre Dumnezeu înainte de a se întoarce în pământ, aceia devin drepții chemați la bucuria mântuirii”.

„ Pocăința este schimbarea inimii împietrite a omului egoist și rău, în inimă milostivă și iertătoare, pentru că a simțit milostivirea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru om”.

Orice pocăință începe cu reîntoarcerea la starea noastră naturală, însă aceasta nu este suficient deoarece adevărata pocăință trebuie să descopere în noi amintirea a ceea ce ar trebui să fim, a ceea ce am fost creați să fim și a ceea ce trebuie să restaureze în noi viața pe care urmează să o trăim. Ea reprezintă întotdeauna o reîntoarcere, nu o descoperire, iar dacă există în pocăință o nuanță de descoperire a ceva, atunci aceasta se prezintă în forma ciudată a noutății unui lucru vechi.

„ Pocăința constă în întoarcerea la Hristos și la învățătura Evangheliei Sale; în întoarcerea de la calea cea rea la cea bună, adică pe calea Bisericii. Pocăința constă în a fugi de calea cea rea a desfătărilor și a umbla pe calea cea strâmtă și aspră(Matei 7, 13-14).Pocăința constă în a-ți părea rău de relele pe care le-ai făcut și să te hotărăști să nu le mai faci(II Petru 2, 20-22).Pocăința constă în a-ți mărturisi păcatele la preot ( I Ioan 1, 9; Luca 17, 11-14; Ioan 20, 19-23; Matei 16, 18-19; 18,18; Fapte 19, 18)”.

După cum am arătat, pocăința înseamnă în primă fază întoarcere, dar nu-i ușor să întorci spatele și să urăști ceea ce ai iubit până atunci și să iubești ceea ce ai urât. De aceea, pocăința poate fi o regăsire, o bucurie lăuntrică pentru unii, însă pentru alții este o suferință o durere, dar o durere prin care se alungă o altă durere.

Păcatul ne lipsește de harul dumnezeiesc lăsând un gol imens, care există în noi și în timpul viețuirii în păcat, dar pe care îl vedem și-l descoperim prin pocăință în momentul întoarcerii noastre către Dumnezeu.

„Păcatul îți dă doar iluzia satisfacției, a plinătății, dar după săvârșirea lui te vezi gol, după cum s-au văzut primii oameni la încălcarea poruncii divine.”

Pocăința are loc într-un mod cu totul și cu totul deosebit, pentru că ea ne poartă prin acest gol, dar nu prea mult căci lacrimile aduc harul iertării. În viața noastră de zi cu zi când petrecem în păcat și suntem preocupați doar de grijile lumești, nu ne mai gândim la starea decăzută a sufletului nostru. Dar în momentul în care sufletul nostru este invadat de lumina dumnezeiască vom descoperi că suntem plini de întinăciune și de neadevăr. Dacă vom conștientiza starea noastră de păcătoșenie și vom vedea că mergem într-o direcție greșită, ne vom da seama că avem nevoie de ajutor divin și vom simți dorința de îndreptare, apropiindu-ne astfel, pas cu pas de mântuire.

Sfântul Tihon din Zadonsk stabilește anumite reguli pentru cel ce vrea să se pocăiască:

– „să asculte glasul lui Dumnezeu care îl cheamă și să se întoarcă la Dumnezeu cu toată inima sa, din calea nelegiuirii;

-să urască păcatele în care se afla mai înainte, să se scârbească de ele și să se lupte împotriva lor cu ajutorul lui Dumnezeu, iar de celelalte păcate să se ferească;

-să se tânguiască până la sfârșitul vieții sale pentru că L-a mâniat pe Dumnezeu, Preabunul său Ziditor și Părinte;

-să se rușineze pentru sine însuși, pentru faptul că s-a purtat cu atâta nerușinare, călcând legea lui Dumnezeu;

-să se recunoască nevrednic de orice binefacere a lui Dumnezeu, ci mai degrabă vrednic de toată pedeapsa;

-să se mângâie cu negrăita milostivire a lui Dumnezeu, cea făgăduită întru Hristos Iisus, Domnul nostru, tuturor celor care se pocăiesc”.

Sfinții Părinți cunosc două forme ale pocăinței: pocăința ca Taină și pocăința ca virtute și lucrare permanentă în suflet, însă puterea celei de-a doua vine din cea dintâi.

Pocăința include două dimensiuni. Prima dimensiune exprimă căința sau regretul dureros al credincioșilor izvorât din sentimentul călcării poruncii divine și recunoașterea vinovăției păcatului, înfățișând o pocăință cu fața spre trecut, iar a doua dimensiune orientează pocăința spre viitor, ca un mijloc menit să vindece răul produs de păcat, pe diferite căi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „multe și felurite sunt căile pocăinței, pentru ca să ne fie ușoară mântuirea. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat o singură cale de pocăință, n-am fi primit-o, ci am fi spus: Nu putem merge pe această cale, nu putem să ne mântuim !. Dar așa, Dumnezeu ți-a tăiat cuvântul acesta, că nu ți-a dat numai o cale de pocăință, nici două, nici trei, ci multe și felurite ca prin mulțimea lor, să-ți fie lesnicioasă suirea la cer” .

Dintre aceste numeroase căi ale pocăinței, mărturisirea păcatelor față de Dumnezeu și față de preot ocupă un rol important în viața duhovnicească a creștinului. Aceste două aspecte ale mărturisirii nu pot fi separate deoarece preotul este simbolul lui Hristos, iar mărturisirea făcută preotului Îl caută de fapt pe Hristos.

Mărturisirea păcatelor caută să elibereze păcătosul de complexul culpabilității personale, acesta dorind să se descarce de răspunderea sa, simțindu-se mult mai ușurat când găsește un părtaș al suferințelor sale printr-un act ritual.

O altă cale a pocăinței ce are rolul de a vindeca rănile păcatului, constă în ispășirea greșelilor, în epitimia pe care cel care se spovedește o primește din partea preotului duhovnic, prin rugăciuni, post, Fapte bune și lacrimi de umilință.

„Postul este armă, rugăciunea-zid de nebiruit, iar lacrimile de pocăință-baie”.

Rugăciunea și postul au rolul de a scoate credincioșii de sub robia patimilor, pentru a-i aduce la libertatea lui Dumnezeu.

Rugăciunea izvorâtă din inima umilită și smerită și însoțită de căință, are mare putere în lucrarea mântuirii, deoarece „inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”(Psalmul 50 v. 18). .„Pocăința este firul de foc al rugăciunii și al vieții creștine”.

Lacrimile au rolul de a spăla întinăciunea sufletului și a trupului produsă de păcat. Pot fi lacrimi ca dar a lui Dumnezeu, ca pocăință a celui care o cere, dar și lacrimi firești care nu sunt neapărat trebuincioase pentru mântuire. Lacrima adevărată și de folos este așadar, simbolul pocăinței, ea este prețuită și nu se pierde.

„Întreaga imnologie este pătrunsă de asumarea vinei pentru prăbușirea chipului dumnezeiesc înlăuntrul nostru. Prima stihiră de la Vecernia de luni seara a primei săptămâni din Postul Mare scoate în evidență faptul că această cădere nu poate fi vindecată decât prin doctoria lacrimilor și a pocăinței:«Tot păcatul l-am făcut; pe toți i-am întrecut cu dezmierdarea. De aș vrea să mă pocăiesc, nu am râuri de lacrimi; de voi viețui și acum

nepăsător, vinovat sunt de osândă. Ci dă-mi mie îndreptare, Unule, Bunule, Dumnezeule, și mă miluiește!»”.

Pocăința, plânsul și suspinul sunt strâns unite între ele, reprezentând astfel cele mai valoroase lucrări ale binelui.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată rolul lacrimilor ca mijloc de curățire dar și felul în care trebuie „scoase” acestea, luând ca model lacrimile de la lepădările Sfântului Apostol Petru: „Plânge-ți, dar, și tu păcatul tău ! Nu de mântuială, nici de formă, ci plângi cu amar, ca Petru. Scoate din adâncul sufletului izvoare de lacrimi, ca înduplecat fiind spre milă Stăpânul, să-ți ierte greșeala”.

În legătură cu faptele bune, în special milostenia, rostul lor principal constă mai ales în faptul de a scoate penitentul din izolarea lui egoistă în care a căzut prin păcat și de a-l deschide față de Dumnezeu și aproapele.

Pocăința omului milostiv aduce acestuia iertarea păcatelor, pentru că cel milostiv nu-și aduce aminte de rău. Chiar dacă e privat de drepturile lui, el își păstrează liniștea, deoarece cunoaște milostivirea Domnului: „ și de această milostivire a Domnului nimeni nu ne poate lipsi, căci ea vine de sus și este de la Dumnezeu”. Toate acestea au rolul de a-l conduce pe păcătos către o ultimă etapă – iertarea pe care penitentul o primește de la Dumnezeu – prin intermediul căreia pocăința tămăduiește urmările păcatelor săvârșite.

A doua formă de pocăință, ca lucrare permanentă în suflet, corespunde cu rostul pocăinței în general.

Pentru a arăta importanța acesteia Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae o privește ca pe o voce statornică și o aseamănă unei lopeți cu rol purificator de păcate: „Dacă ea este o lopată întoarsă înapoi spre curățirea omului de păcatele adunate după botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea botezului, cu ispitele ce îi vin din față, atunci evident că noi, greșind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată nerepurtând o biruință ireproșabilă asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoțească statornic, care să ne umilească statornic, o voce care să critice mereu imperfecțiunea faptelor săvârșite, constituind prin însuși acest fapt un îndemn pentru o și mai mare încordare a lucrării noastre viitoare”.

Pocăința este o „reînnoire a botezului”, și ea cuprinde așadar, nu numai un regret (căința) pentru păcatele făcute în trecut, dar și o lucrare a virtuților și o răbdare a necazurilor, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăința este un legământ prin care făgăduim lui Dumnezeu să începem o viață nouă, …o reînnoire a botezului. Pocăința este împăcarea cu Dumnezeu prin practicarea virtuților potrivnice păcatelor cărora s-a făcut până atunci părtaș. Pocăința este îndurarea de bunăvoie a tuturor necazurilor”.

„Botezul și pocăința, au misiunea să desfunde țarina inimii de pălămida și spinii crescuți sub „soarele” păcatului, de toate straturile depuse în fiecare din noi de-a lungul anilor și generațiilor, proprii și moștenite; să meargă până la origine, la primul cuget străin, la prima clipă deviată și dincolo de aceasta să scoată la lumină nevinovăția și identitatea noastră originară, chipul cel dumnezeiesc”

Pocăința trebuie să fie așadar, o stare perpetuă a creștinului căci numai în această stare se poate realiza apropierea de Dumnezeu.

Între cele două forme de pocăință există o strânsă legătură, deoarece pocăința permanentă este o pregătire durabilă pentru pocăința ca taină, iar aceasta o prefigurare a efectelor celei permanente.

Prin căință permanentă(ca virtute) ne pregătim pentru pocăința ca taină, precum pocăința ca taină trebuie să ne îndemne la pocăință permanentă.

În pocăința creștină noi biruim păcatul prin căință, dar îl și depășim prin creație și naștere din nou. În acest fel nu punem doar o frână păcatului, care poate însemna uneori chiar o înfrânare a firii, ci energiile care îi slujeau le consacrăm întru totul unei vieți de slujire a binelui și adevărului, lui Dumnezeu și aproapelui.

Pocăința este așadar un act sufletesc și religios esențial, ce-și are obârșia în durerea ce se naște în suflet, în aversiunea ce o simte penitentul pentru păcatele făptuite și în dorința de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu. De aceea adevăratei întoarceri și pocăințe îi urmează o roadă îndoită: iertarea păcatelor, de care păcătosul ce se pocăiește este învrednicit de către Preabunul Dumnezeu, pentru Mijlocitorul tuturor, Iisus Hristos, Domnul nostru ( cf. I Ioan 2, 1) și inima nouă, dimpreună cu duhul nou, pe care Însuși Dumnezeu le făgăduiește celor ce se pocăiesc cu adevărat: „Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face ca să umblați după poruncile Mele și judecățile Mele să le păziți și să le faceți pe ele”(Iez. 36, 26-27).

II. 2. Pocăința în Sfânta Evanghelie și în cuvântările Mântuitorului.

Prin calendarul sărbătorilor sale, Biserica Ortodoxă propune la începutul fiecărui an, întâlnirea cu Sfântul Ioan Botezătorul și momentul de început al propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, care a urmat Botezului Acestuia.

Pocăința este puntea care leagă aceste două evenimente importante de la începutul creștinismului. Faimoasa predică a Sfântului Ioan Botezătorul este rezumată într-o singură frază: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”(Matei3,2). Acest îndemn a avut un ecou puternic, deoarece avea să aducă spre botez, la râul Iordanului multe suflete care practicau aici o mărturisire generală a păcatelor, asemenea celei din Vechiul Testament. Chemarea lui avea un rol pregătitor, de a „îndrepta cărările Domnului”(Matei3,3), având, astfel, misiunea unei omeniri regenerate prin convertire. „Botezul pocăinței întru iertarea păcatelor”(Matei3,11), nu avea rol sacramental, cu toate că avea ca scop curățirea inimii în vederea iertării păcatelor.

Viața și hainele Sfântului Ioan, propovăduiau pocăința și se potriveau desăvârșit cu predica sa, deoarece el ne sfătuiește să facem roade vrednice de pocăință (Matei 3, 8). „ Aceste cuvinte au putere necontenită în toată vremea pentru fiecare păcătos care se pocăiește. …să facem roade vrednice de pocăință, pentru că pocăința adevărată înseamnă îndreptare hotărâtă și înnoire a întregii noastre vieți greșite, înseamnă îndepărtare deplină de la acele păcate pe care le mărturisim și pentru care aducem înaintea lui Dumnezeu căința noastră”.

În legătură cu acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „ Sfântul Pavel ne învață că ceia ce i-a depărtat pe evrei de Iisus Hristos este că n-au vrut să-și recunoască și să condamne păcatele lor. Căci amintirea și regretul greșelilor lor i-ar fi putut duce să dorească un Mântuitor, pentru aceia vine Ioan în lume pentru a-i face să intre într-o dispoziție așa de sfântă. El îi îndeamnă să recurgă la pocăință, nu pentru a fi pedepsiți pentru păcatele lor, ci pentru ca pocăința lor să-i facă mai smeriți și acuzându-se ei înșiși pentru neorânduielile lor, ei să se grăbească să alerge la iertarea pe care le-o oferea Dumnezeu”.

Deși Sfântul Ioan Botezătorul are meritul de a fi făcut primul apel la pocăință din Noul Testament, aici întâlnind totodată o mărturisire generală a păcatelor alături de porunca armonizării vieții noastre cu voia lui Dumnezeu, toate acestea nu au decât un rol pregătitor pentru primirea marii Taine a Pocăinței.

Odată cu venirea și cu învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, în ceea ce privește pocăința, se începe o lume nouă cu o Evanghelie nouă și sfântă care transformă în realitate, în lucrare de curățire efectivă de otrava păcatului, ceea ce până atunci era umbră și simbol.

Primul cuvânt care a răsunat în lume în propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos a fost pocăința, El începându-și activitatea publică și propovăduirea Sa tot cu același îndemn, care sintetizează de fapt toată Evanghelia Sa.

Întreaga Evanghelie a lui Hristos ne vestește pocăința și iertarea păcatelor, care ne sunt indispensabile în împlinirea cu adevărat a legii iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, proclamând solemn inaugurarea împărăției lui Dumnezeu: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”(Mc. 1, 15; Mt. 4, 17).

Deși la fel anunțată tema predicii Domnului ca și a lui Ioan, aplicarea ei diferă. Predica lui Ioan era o pregătire, asemenea unui ogor pentru a putea primi sămânța cea bună, predica lui Iisus reprezenta însăși împlinirea împărăției lui Dumnezeu în sufletele celor ce primeau sămânța cuvântului. Puterea harului lui Iisus împlinea în mod tainic marea iertare a lui Dumnezeu acordată tuturor păcătoșilor, care regretând faptele lor cele rele, se hotărau să renunțe definitiv la săvârșirea lor.

Cuvintele Domnului Hristos nu erau ca ale lui Ioan cutremurătoare și sentențioase, ci pline de o copleșitoare blândețe și iubire.

„Sfântul Ioan Botezătorul predică pocăința și cheamă la botezul pocăinței, pentru a arăta că este nevoie să ne recunoaștem păcatele și să ne curățim de ele. Atât de mare este această nevoie, încât Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, El, Care deși este fără de păcat, a mers, totuși, să primească în Iordan de la Ioan botezul pocăinței pentru păcate”. Mântuitorul Hristos nu face acest lucru pentru Sine, ci pentru că vrea să aducă lumii vindecare de păcat, arătând că toată natura umană are nevoie de aceasta („…n-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” Matei 9,13).

Omul are nevoie de o înnoire, o naștere spirituală, din apă și din Duh, spre iertarea păcatelor, care să-i permită intrarea în Împărăția cerurilor(Ioan 3, 5).

Taina mântuirii ca taină a pocăinței și iertării păcatelor, se lucrează nu numai prin Botezul Domnului de la Iordan, ci și prin Jertfa Sa pe Cruce și Învierea Sa din morți.

Astfel, adânc cunoscător al sufletului omenesc, înțelegător față de slăbiciunea umană, știind ce răni adânci produce păcatul în viața credinciosului chiar după botez, Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat pocăința ca o adevărată Vitezda, a curățirii de păcate, ca taină a însănătoșirii morale a credincioșilor ( Matei 18,19; Ioan 20, 21-22). Prin aceasta pocăința stă în strânsă legătură cu lucrarea de răscumpărare, fiind urmarea ei firească. „Așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și să învie din morți a treia zi, și să se propovăduiască în numele Lui pocăința și iertarea păcatelor la toate popoarele începând de la Ierusalim”(Luca 24, 46-47).

Arătând rolul Mântuitorului Hristos în actul pocăinței, Sf. Efrem Sirul spune că „ pentru tine a venit din sânul Tatălui; pentru tine S-a întrupat ca să te apropii de Dânsul fără de frică. Pentru tine S-a înomenit, ca pe tine de cumplite tale răni să te vindece. Cu multă dragoste și cu toată bunătatea te cheamă pe tine către El. Apropie-te, păcătosule! Vindecă-te cu lesnire! Leapădă de la tine greutatea păcatelor, adu-I rugăciune și pune lacrimi peste putrejune,că acest Doctor ceresc, bun fiind cu lacrimi și cu suspinuri vindecă rănile!”

Pentru fiecare dintre noi este mare primejdie atunci când ne simțim cu sufletul bolnav, când suntem orbiți de patimi și nu realizăm starea noastră de păcătoșenie, dar Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă izbăvirea prin pocăință.

„Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”(Luca 19, 10) – este una din învățăturile fundamentale ale Sfintei Evanghelii, care ne umple de bucurie și de nădejde.

Scopul venirii Lui pe pământ este unul vindicativ, care tămăduiește sufletul de păcate cu harul pocăinței, îndemnând la aceasta neîncetat. Fapta lui Iisus era marea deschidere către păcătoșii și năpăstuiții lumii, către conștiințele învinse de durere și zdrobite de tot felul de patimi ucigătoare. Pe unii ca aceștia îi căuta și chema Iisus spre a-și schimba viața în favorul împărăției veșnice. Pocăința sinceră și lacrimile ne descoperă că Domnul trimite mila și îndurările Sale către sufletul ce-și plânge păcatele, bucuria și lumina Duhului Sfânt.

„Cât timp materia patimilor se află înlăuntrul nostru, iar noi nu dorim alungarea lor, puterea acestora se ridică mereu împotriva noastră; dacă, însă, le respingem și ne curățim inima cu lacrimile pocăinței, urând înșelăciunea lucrurilor văzute, ne facem părtași ai Mângâietorului și Îl vedem pe Dumnezeu întru lumina Sa cea de veci, fiind, la rândul nostru, văzuți de El”.

Îndemnul la pocăință a însoțit toată activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, însă pe lângă îndemnuri, Evanghelia este bogată în exemple concrete despre valoarea acesteia. Ca exemplu putem lua capitolul cincisprezece din Evanghelia de la Luca, unde sunt redate trei pilde prin care Mântuitorul ilustrează mila adâncă a lui Dumnezeu pentru cei pierduți, harul Său nemărginit pentru păcătoșii care se întorc la El și bucuria Sa și a cerului întreg pentru pocăința și mântuirea lor.

Ideea și valoarea pocăinței este tâlcuită de Mântuitorul în parabola despre oaia cea pierdută, când un om pierde o oaie dintr-o sută și pleacă în căutarea ei, lăsând pe celelalte nouăzeci și nouă. La aflarea ei, mulțumirea stăpânului este foarte mare, Mântuitorul făcând astfel referire la bucuria cerească produsă de pocăința unui păcătos (Luca 15, 4-7). Valoarea celor nouăzeci și nouă de drepți care nu s-au rătăcit nu este umbrită de un păcătos, însă un suflet izbăvit de moarte prin pocăință, valorează cât greutatea și prețul lumii întregi (Matei 16, 26).

O idee asemănătoare despre importanța pocăinței, o găsim în parabola despre drahma cea pierdută. Relatată de către evanghelistul Luca în continuarea pildei tratată anterior, istoria drahmei celei pierdute pune în lumină imensa bucurie a îngerilor păzitori la depărtarea oamenilor de păcate prin pocăință, în contrast cu mâhnirea și întristarea produsă de păcat și depărtarea oamenilor de Dumnezeu.

Pentru a se mântui din gura morții, pocăința este absolut necesară tuturor păcătoșilor, și Însuși Mântuitorul Hristos ne arată cum trebuie săvârșită. „El Însuși cercetează Biserica de când avea doisprezece ani la Paști și la sărbători, trăiește în post și în rugăciune, învață cum să ne rugăm, ridică ochii spre cer, îngenunchează și cade cu fața la pământ, cântă laude duhovnicești împreună cu Apostolii.

Toate aceste pilduiri-cu excepția Mântuitorului-ne descoperă stări sufletești și înfățișări proprii penitenților”.

O pildă vrednică de pocăință întâlnită în paginile Scripturii Noului Testament, se petrece în casa fariseului cu o femeie păcătoasă, care, din pricina păcatelor a sărutat picioarele lui Iisus, le-a udat cu lacrimile sale, le-a șters cu părul capului ei și le-a uns cu mir (Luca 7, 37-38). Astfel prin aceste manifestări ale pocăinței și prin multa dragoste față de Domnul, ea primește iertarea păcatelor.

„ Tot sufletul care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, și Domnul îi va ierta păcatele. Nu e nevoie de alte mărturii, căci Duhul Sfânt Însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale”.

Sfântul Apostol Petru își plânge cu amar păcatul întreitei lepădări de Domnul ( Matei 26, 75). „ Petru de trei ori lepădându-se de Hristos, cu jurământ s-a pocăit îndată plângând cu lacrimi amare, iar în restul vieții sale nimic altceva a făcut fără numai cu multe osteneli și lupte, în primejdii fiind propovăduia în toată lumea Dumnezeul adevărat pe Iisus Hristos. Pentru dragostea Lui sângele și-a vărsat, iar moartea cu bucurie a primit”.

Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda vameșului și fariseului redată de Sfântul Evanghelist Luca, ne prezintă în antiteză două personaje ale lumii vechi aflate la templu, din care doar vameșul este un model demn de urmat datorită smereniei și pocăinței de care dă dovadă în rugăciune(Luca 18, 10-14).

Fariseul se iubește pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalți și pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. Rugăciunea fariseului este un experiment personal de afirmare cu mândrie a propriilor merite, el devenindu-și sieși însuși idol.

Vameșul zdrobit de sarcina păcatelor se oprește în tinda Bisericii, cu ochii pironiți în pământ: „departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”(Luca 18, 13).

„Ceea ce urmează nu face parte din atitudinea uzuală de rugăciune; ea este o expresie a disperării. Bărbatul se izbește cu pumnii în piept, uitând cu totul unde se află, copleșit de amarnicul simț al îndepărtării sale de Dumnezeu. El și familia sa sunt într-o situație fără speranță, deoarece pentru el pocăința implică nu numai abandonarea modului său păcătos de viață, adică a ocupației sale, ci și restituirea întregului său câștig fraudulos, plus un adus de o cincime. (Zaheu sau cel din templu???)Cum să-i știe el pe toți cu care a avut de-a face? Nu numai situația sa este fără speranță, ci până și strigătul său după îndurare. Și atunci vine fraza concluzivă: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”(Luca 18,14). Dumnezeu l-a iertat pe acesta, dar nu l-a iertat pe celălalt!”

Așadar vameșul, prin atitudinea lui plină de pocăință și de smerenie, prin rugăciunea lui scurtă dar plină de durere, își confruntă viața cu poruncile dumnezeiești și cere cu umilință îndurare de la Dumnezeu, lucru împlinit în cele din urmă.

Domnul ne îndeamnă la smerenie și la pocăință și ne adresează cuvintele: „De nu vor prisosi faptele voastre mai mult ca ale fariseului și de nu veți avea smerenia, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”.

Răsfoind în continuare paginile Sfintei Scripturi, întâlnim, în persoana lui Zaheu, tot un vameș, un nou model de pocăință. Acesta, căutând să-l cunoască mai bine pe Mântuitorul Iisus Hristos, se bucură de mare cinste atunci când Învățătorul, poposind în casa sa din Ierihon, îi anunță mântuirea casei întregi ca urmare a hotărârii sale de a se întoarce pe calea binelui. Mulțimea îl considera pe Zaheu păcătos, și a fost până aici așa, dar ei nu știau ce s-a petrecut în sufletul lui. Acest lucru îl știa doar Mântuitorul, care intră în casa lui Zaheu ca să desăvârșească acea schimbare spre binele acestuia.

În felul acesta, iubirea și prețuirea au deschis izvoarele abundente ale căinței, pe care disprețul le-ar fi ținut închise pentru totdeauna.

„În apropierea Sfințeniei întrupate, El simte îndată vina vieții sale și necesitatea de a-și descărca conștiința de păcatele care îl nelinișteau și-i apăsau inima. Prezența lui Iisus în casa sa îi dă prilejul să rupă legătura cu trecutul său necinstit. Astfel, în chip indirect face o spovedanie a păcatelor și spontan mărturisește crezul și conduita vieții sale viitoare: „Doamne! Iată jumătate din averea mea o dau săracilor și, de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”.

Odată cu aceste cuvinte avem înainte un Zaheu transfigurat, care își dă seama că singurul lucru de care are nevoie cu adevărat este mântuirea oferită de Hristos, și de aceea nimic nu i se pare prea mult și prea greu pentru dobândirea acestui dar. Văzând gravitatea păcatului în care a trăit, este gata de ispășire și se pocăiește de răutatea lui, luându-și singur „canonul” de pocăință. El nu se târguiește când este vorba de iertarea și mântuirea sa și a casei sale.

Zaheu s-a îndreptat în fața lui Dumnezeu prin mărturisirea personală a fărădelegilor pe care le făcuse, și prin hotărârea de a se îndrepta și de a îndrepta și nedreptățile pe care le făcuse altora. Zaheu rămâne modelul biblic al convertirii, pe care Iisus Hristos ni-l oferă de urmat, din omul păcătos cel vechi, izbucnind biruitor un om nou.

Anunțul Mântuitorului din final, că „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”, ne prezintă suficient de clar posibilitatea vindecării tuturor celor bolnavi sufletește prin pocăință, ca scop al misiunii Sale pe pământ(Luca 19, 1-10).

Prin aducerea acestor modele de pocăință se conturează un răspuns afirmativ la întrebarea posibilității pocăinței ca mijloc de iertare a păcatelor. Un aspect principal al noutății și superiorității învățăturii întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constă tocmai în faptul că i se oferă omului posibilitatea obținerii iertării divine prin pocăință. Prin aceasta se șterg greșelile din trecut, dar numai dacă vrei cu adevărat „ cu lacrima sufletului și a inimii, cu efortul voinței și cu hotărârea minții”.

Pentru îndeplinirea mântuirii noastre este nevoie de harul lui Dumnezeu dar și de voința omului. Dumnezeu cheamă pe orice om la pocăință, pentru că „ vrea ca toți să se mântuiască”(I Timotei 2, 4), dar trebuie ca și omul să vrea să se pocăiască pentru ca să se mântuie. Aceste două elemente sunt astfel necesare și importante pentru pocăință, așa cum arată și marele predicator Ilie Miniat: „… dacă omul va sta multă vreme în păcat fără să se pocăiască, cele două roate, cele două aripi, adică voința și harul, cu timpul slăbesc, se înmoaie și nu mai fac nici o lucrare.

Voința omului slăbește din pricina îndelungatei obișnuințe cu păcatul, iar harul lui Dumnezeu se înmoaie din pricina îndelungatei răbdări. Omul nu vrea să se pocăiască de păcat, pentru că nu mai poate să se dezobișnuiască de el; Dumnezeu nu vrea să ierte păcatul, pentru că nu mai poate să-l rabde. De aici se naște din partea omului nepocăința, iar din partea lui Dumnezeu părăsirea. Și astfel dacă omul nu vrea să se pocăiască atunci când poate, se poate să vină vremea să vrea să se pocăiască și să nu poată. Și asta pentru două pricini: și pentru că-i lipsește voința și pentru că-i lipsește harul!”

Însă cele arătate mai sus nu înseamnă că întârzierea anulează pocăința, ci că ea s-ar putea să fie imposibilă la un moment dat din viața noastră, și este mai bine ca aceasta să fie făcută la timp.

Pentru ca cineva să se mântuiască, trebuie să se întâlnească aceste două dimensiuni, adică trebuie să se întâlnească voința de mântuire a lui Dumnezeu cu voința de mântuire a omului.

La răstignirea Mântuitorului între cei doi tâlhari, unul dintre ei se bucură pe loc de mila și iertarea lui Dumnezeu, dar numai după ce se pocăiește și se roagă pentru iertare. Chiar dacă era păcătos și poate toată viața și-o petrecuse în fărădelegi, la distanță de Dumnezeu, în ultimele clipe din viața sa se pocăiește cu adevărat și primește iertarea: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, Mântuitorul arătându-i cât de mare este puterea pocăinței și asigurându-l că se va bucura de un loc în împărăția lui Dumnezeu. Raiul pierdut prin păcat și refacerea legăturii omului cu Dumnezeu, se poate recâștiga prin pocăință sinceră chiar și în ultima clipă a vieții sale.

„Așadar, e posibil să ne îndreptăm greșelile. E posibil să facem ca Faptele să nu mai fi fost. Vă dați seama ce lucru extraordinar este acesta? Să desființezi un trecut care te rușinează! Desființarea se face prin pocăință, iar rezultatul e iertarea”.

Însăși răstignirea Mântuitorului este urmarea păcatului oamenilor, a necredinței și a împietririi lor, a trădării prin lăcomie, a urii din invidie și a violenței din răutate, toate manifestări ale păcatului. Dar la toate acestea, Hristos Domnul n-a răspuns cu forme ale păcatului, ci cu rugăciunea pentru iertare: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

În Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, pilda clasică de pocăință este reprezentată însă, de pilda fiului risipitor, care înfățișează în mod clar dragostea lui Dumnezeu față de păcătoșii care se căiesc(Luca 15, 11-32). În câteva cuvinte ne sunt arătate într-un chip viu, cu totul și cu totul deosebit, urmările păcatului și pedeapsa, dar și căința și iertarea. Această pildă ne arată partea omului în lucrarea pocăinței, ea făcând o descriere foarte limpede a căderii omului prin păcat, dar și a nașterii și creșterii pocăinței în inimă și apoi realizarea ei în practică.

„Tatăl” din parabolă Îl închipuie pe Însuși Dumnezeu, iar casa simbolizează Biserica lui Dumnezeu, comuniunea noastră cu El.

Fiul risipitor din Evanghelie este omul care pleacă din casa tatălui, Dumnezeu, după ce și-a cerut partea de avere într-una din clipele nenorocite ale vieții sale și care simte în inimă chemarea diavolului amăgindu-l spre deșertăciuni lumești. El vine la Dumnezeu să-și ia toată partea sa de avere, adică toate darurile pe care i le-a dat Dumnezeu atunci când i-a dat viața; le cere acum ca să le ducă departe, în tabăra potrivnică lui Dumnezeu și să le risipească într-o viață dezordonată.

Depărtarea de care vorbește parabola nu este numai una spațială, ci mai degrabă una spirituală, sensul ei fiind acela de scufundare, de prăbușire, fiecare plăcere și dezmierdare lumească ducând la goliciunea totală a sufletului nostru.

Într-o ultimă străfulgerare de conștiință fiul cel mic zărește chipul tatălui său care îl cheamă și îl așteaptă acasă. Astfel își vine în fire și își recunoaște greșeala, constatând cu claritate și durere prăpastia și ruina în care a ajuns, căindu-se și hotărându-se să se întoarcă la tatăl său: „ Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată am greșit la cer și înaintea ta”(Luca 15, 18).

Această clipă a venirii în sine este pentru fiul risipitor cea mai importantă, deoarece aceasta este clipa în care s-a pocăit și s-a hotărât să se întoarcă pe drumul cel adevărat al pocăinței, la tatăl său.

„După ce fiul plecat de la casa părintească gustă fructul amar al păcatului și după ce „ își vine în sine”, în sufletul lui apare nostalgia casei părintești, care îi naște căința, ca regret pentru relele săvârșite, mobilizându-i totodată marea și eroica hotărâre de a se ridica din starea nenorocită a vieții lui și a reveni la casa părintească, regăsindu-se în brațele liniștitoare ale tatălui său care îl așteptau”.

Când cineva se trezește și, venindu-și în sine după ce a păcătuit, cugetă și hotărăște să se întoarcă la Tatăl Cel Mult-Milostiv, îndată ce se întoarce este primit cu dragoste și repus la starea din dintâi. Așa se întâmplă și cu fiul risipitor, pe care văzându-l de departe tatăl său „ i s-a făcut milă și alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat”.

„Obosiți de așteptare și lacrimi, ochii părintelui se luminează și în clipa aceea se înseninează și ochii fiului, strălucind de bucurie, se luminează, vărsând lacrimile ispășirii, ale căinței; dar și ale bucuriei, iertării păcatului nesupunerii și neascultării. Tatăl a căzut peste grumazul lui și l-a sărutat cu o dragoste care a iertat totul, cu o iubire sfântă fără nici o imputare. După cum părerea de rău a fiului a fost totală și sinceră, așa și iertarea tatălui a fost desăvârșită”.

Arătând iubirea tatălui pentru fiul cel rătăcit, arhimandritul Teofil Părăian, în frumoase cuvinte spune că tatăl l-a primit pentru că de fapt niciodată nu l-a părăsit. Chiar dacă acesta a greșit față de tatăl, tatăl nu l-a părăsit pe fiu rămânând în așteptarea lui. Ca orice părinte, tatăl a dorit să-l aibă pe fiul său aproape. A alergat înaintea lui, căzut pe grumajii lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat pentru că nu a renunțat niciodată la inima de tată.

Fiul se simte nevrednic de această iubire, căzând în genunchi și spunând: „ Am greșit…și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Tatăl nu răspunde nimic, ci poruncește argaților să-l îmbrace pe fiul său cu cea mai bună haină, să-l încalțe și să pună inel pe mâna sa. Inelul era semnul demnității iar încălțămintea era semnul distinctiv al libertății.

Prin urmare, tatăl de la îmbrățișare, trece imediat la acțiunea de transformare a fiului său. Experiența aceasta o fac toți cei care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, dar s-au întors iarăși la Dumnezeul părăsit. Toți aceștia primesc din mâinile Tatălui, ca și fiul risipitor, această haină minunată, cea mai bună din câte le are: haina iertării și a iubirii divine.

Tâlcuind parabola Fiului Risipitor, Pr. Gheorghe Petraru afirmă că „ Fiul risipitor, venind la părintele său, acesta nu-i cere să împlinească ceva anume, o oarecare poruncă, spre a-l verifica și a-i încerca sentimentele, ci pur și simplu îl îmbrățișează și-i oferă totul, ceea ce nu oferise nici celui care fusese împreună cu el, pentru că de fapt toate acestea aceluia aparțineau. Fiul risipitor la întâlnirea cu părintele său realizează acea unitate perfectă, comuniunea părinte-fiu în care e valabilă altă axiomă, acel augustinian „iubește și fă ce vrei” , bine știind că percepând o situație spirituală și fiind transfigurat de ea, viața personală se va implica pe acel făgaș de iubire și dăruire mântuitoare. De acum fiul risipitor este descătușat de lanțul fatal al păcatului înrobitor, dobândind libertatea de fiu al lui Dumnezeu bine știind că unde este Dumnezeu, este libertatea și adevărul”.

Numai întors la casa părintească, fiul și-a recăpătat iertarea și starea cea dintâi. Tatăl îl aștepta mereu, dar nu s-a dus după el. Cu Dumnezeu nu ne putem întâlni în țara păcatului, ci numai la El acasă. Acolo-i haina cea nouă, acolo-i inelul, acolo-i încălțăminte nouă, acolo-i vițelul cel îngrășat și bucuria celor cerești.

Toți cei care pleacă din sânul lui Dumnezeu-Tatăl în țara îndepărtată a păcatului, și care se reîntorc prin pocăință dobândesc astfel iertarea și starea dintâi. El are milă, îndurări și iubire de oameni, așteptând, primind și alergând spre fiecare păcătos care se căiește.

„ Pentru că iubitor de oameni este Dumnezeu și niciodată nu se întoarce de la pocăința ceea ce se face cu adevărat, ci măcar la sfârșitul răutății de va ajunge cineva, și de acolo va voi iarăși să se întoarcă la calea faptei bune, și îl primește și îl îmbrățișează pe el și toate face ca să-l aducă la așezarea cea dintâi”.

Dragostea lui Dumnezeu este nesfârșită și ea nu este niciodată retrasă. Bucuria cerească pentru îndreptarea unui păcătos cuprinde cerul și pământul și fiecărui păcătos îi iese înainte, pe drumul întoarcerii și căinței, Însuși Mântuitorul.

Pilda fiului risipitor prezentată de Domnul Iisus Hristos este foarte grăitoare în acest sens, arătând că Dumnezeu fiind Tată, este gata să primească pe fiecare om care dorește și el să fie primit, făcând cale întoarsă de la rău spre bine.

Chipul adevărate pocăințe și treptele ei sunt arătate sistematic de Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, așa cum se desprind din pilda Fiului Risipitor. Astfel avem:

-„trezirea sau „ venirea în sine” (ceea ce înseamnă că, în starea de păcat, omul trăiește „ în afara lui însuși” , adică în contradicție cu propria-i natură);

– îndreptarea inimii spre Tatăl ceresc și spre „Casa” Sa, adică spre Biserică, în care toți sunt îmbelșugați de darurile dumnezeiești;

– recunoașterea păcatului și a decăderii adânci în care el te-a aruncat;

– hotărârea ( „ Mă voi duce la Tatăl Meu”v.18);

– ridicarea din starea de păcat și pășirea hotărâtă și grăbită pe calea întoarcerii ( a pocăinței);

– mărturisirea smerită și sinceră a păcatului, în întreaga-i grozăvie, și a nevredniciei în care el te-a aruncat;

– dorința de a-I sluji numai lui Dumnezeu, cu cea mai mare umilință și în locul cel mai de jos ( „ Fă-mă ca pe unul din argații Tăi”v. 19 b.).

Străbătând aceste trepte, păcătosul încetează de a mai fi păcătos. Păcatul îi rămâne ca o amintire de groază. El nu-l va putea uita, dar Dumnezeu îi șterge, îi uită și îi vindecă păcatul cu desăvârșire. Căci zice prin gura proorocului Isaia (1, 18): „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”. Astfel, El îl restaurează pe păcătos în mod deplin în iubirea și în Casa Sa”.

Căutând scopul urmărit de Domnul nostru Iisus Hristos prin rostirea acestei pilde, Protos. Mina Dobzeu afirmă că Mântuitorul a voit să înfățișeze pe de o parte icoana omului căzut care se căiește, iar pe de altă parte icoana lui Dumnezeu plin de îndurare, care iartă pe cel ce se întoarce cu inima zdrobită și-l primește la sânul său cu mare bucurie.

„Știind dar că Dumnezeu nu numai că nu-și întoarce fața de la cei ce se întorc la El, ci că-i primește tot așa de bine ca și pe cei virtuoși, că nu numai că nu-i pedepsește, ci că chiar merge în căutarea celor rătăciți și că se bucură de găsirea acestora mai mult de cât de cei care nu s-au rătăcit, să nu ne deznădăjduim, când ne simțim încărcați de păcate, ci să ne temem când le săvârșim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim să ne pocăim”.

Lumea de azi se oglindește foarte mult în pilda Fiului Risipitor, deoarece omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfătări .

Pilda Fiului Risipitor are tocmai rolul de a ne îndemna să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădejde. Și, pentru ca să alunge de la noi teama, îndoiala, rușinea, ne pune înainte cea mai desăvârșită icoană a milostivirii și bunătății dumnezeiești. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Care așa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa” (Ioan 3, 16).

Idealul credinței creștine este ca nimeni să nu mai păcătuiască, însă spune Sfântul Evanghelist Ioan: „ Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu mai păcătuiți, și dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi( I Ioan 2, 1-2).

Parabola Fiului Risipitor este desăvârșită în ceea ce privește toate elementele unei Pocăințe complete. Ea prezintă omul păcătos, recunoașterea și mărturisirea păcatului, convertirea, rugăciunea de iertare, căința, hotărârea de îndreptare, părintele care primește pocăința și iartă pe păcătos, oglindind tot ce putem numi o Pocăință evanghelică integrală.

Redând perfect starea sufletului rătăcit, pocăința, așa cum este reliefată ea în toate pildele și cuvântările Mântuitorului, este așadar calea prin care toți cei pierduți se regăsesc, cei deznădăjduiți se întăresc, cei căzuți se ridică iar cei păcătoși se mântuiesc.

Această regăsire și mântuire a păcătoșilor prin pocăință în vederea iertării păcatelor, se conturează și se legiferează în același timp prin puterea cu care investește Mântuitorul Iisus Hristos pe ucenicii Săi în prima zi a Învierii Sale din morți, când le spune: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute.”(Ioan 20, 21-23).

Pr. Ilarion V. Felea afirmă că : „ Abia de aici pășim în sanctuarul Tainei, … în specificul creștin al Sfintei Taine a Pocăinței”, arătând în continuare rolul important al pocăinței spre iertarea păcatelor, odată cu măreția și sublimitatea acestei prerogative pe care Mântuitorul o transmite apostolilor.

Darul acesta oferă însă apostolilor o dublă putere de a lega și dezlega pe cei păcătoși ( Matei 18, 18). Apostolii și urmașii lor, episcopii și preoții au puterea de a ierta de păcate și a dezlega doar pe cei care se pocăiesc, iar legarea sau amânarea iertării este aplicată în cazul opus, cel al refuzului pocăinței.

Prima promisiune a acestei misiuni supreme este făcută de Mântuitorul Hristos Sfântului Apostol Petru prin cuvintele: „ Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și-ți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri”( Matei 16, 18-19).

„ Cheia” este simbolul stăpânirii, Iisus promițând apostolului Petru cheile împărăției cerurilor care au o putere duhovnicească și se referă la iertarea păcatelor.

Mântuitorul Iisus Hristos oferă această putere duhovnicească extraordinară tuturor apostolilor, lucru rezultat din cuvintele: „ Adevărat grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer”( Matei 18, 18), completând astfel cuvintele adresate lui Petru anterior. Acest fapt ne lămurește că puterea legării și dezlegării nu este un privilegiu acordat unui singur apostol ci întregului sobor de apostoli, eliminând astfel teoria existentă în doctrina Bisericii Apusene, referitoare la primatul Sfântului Petru.

Prin pocăință se deschid tâlharului de pe cruce ușile Împărăției cerurilor, iar puterea de a ierta păcatele dată de Hristos apostolilor și prin aceștia Bisericii este numită „ cheile Împărăției cerurilor”. Folosirea pluralului uși și chei au scopul de a arăta că în repetate rânduri avem nevoie de pocăință și iertarea păcatelor.

Prin textul de la Ioan 20, 21-23 citat anterior, se lămurește în chip desăvârșit și definitiv faptul că slujirea mântuitoare, dumnezeiască pe care Mântuitorul Iisus Hristos o are pe pământ, a fost transmisă ca misiune salvatoare și mântuitoare, în toată plenitudinea ei, tuturor Apostolilor înainte de a se înălța la cer.

„Misiunea lor are deci caracter sfințitor, căci are în vedere iertarea păcatelor și …iertarea e Taină”.

Din cele afirmate, rezultă clar că săvârșitorii Tainei iertării păcatelor sunt Apostolii și urmașii lor episcopii și preoții, consacrați prin Duhul Sfânt, în numele Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum rezultă din Evanghelia Sa.

II. 3. Pocăința în scrierile Sfinților Apostoli

Mergând în continuare prin cărțile Noului Testament în căutare de texte și mesaje ce ne îndeamnă la pocăință, vom vedea că nu numai Sfintele Evanghelii conțin aceste lucruri, ci și scrierile Sfinților Apostoli ce redau învățăturile și Faptele lor bazate în totalitate pe Misiunea pe care a avut-o Mântuitorul Hristos, sunt călăuzite de chemarea la pocăință ca mijloc de mântuire.

Așadar, la zece zile după înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos la cer, în ziua Rusaliilor, Apostolii fiind adunați în Ierusalim,conform promisiunii Mântuitorului, primesc pe Duhul Sfânt, care se pogoară asupra lor în chip de limbi ca de foc. Acest eveniment redat în cartea Faptele Apostolilor, capitolul 1, 1-4, are ca urmare un fenomen nemaiîntâlnit până atunci : vorbirea în limbi. Având asupra lor Duhul Sfânt, Apostolii încep să proslăvească pe Dumnezeu în diferite limbi ale pământului, cei de față mirându-se foarte mult de acest lucru.

Cu această ocazie, Sfântul Apostol Petru, ține o cuvântare în urma căreia s-au botezat 3000 de suflete, luând astfel naștere Biserica creștină în chip văzut, prin botez, adunări, învățături, jertfă euharistică și viață de obște(Fapte 2, 42-47). Acum mulțimea primește primele învățături creștine de la Sfântul Apostol Petru ; arătând că au greșit amarnic atunci când au răstignit pe Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, care a înviat din morți și S-a înălțat la cer, marele Apostol îi călăuzește pe ascultători către pocăință și botez, pentru a-și repara greșeala săvârșită( Fapte 2, 22-38).

După vindecarea ologului de la poarta templului, zisă Poarta Frumoasă, Sfântul Apostol Petru rostește o nouă cuvântare, în care arată că nu prin puterea lor, Dumnezeu a vindecat pe olog, ci prin puterea și harul lui Iisus Hristos Cel Înviat. Acuzându-i din nou pe cei care L-au răstignit pe Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Apostol Petru le prezintă din nou Pocăința și Botezul ca mijloace obligatorii prin care vor putea să scape de vina amintită (Fapte cap. 3).

Cei care doreau să se mântuiască trebuiau să facă primul pas prin Pocăință. Încercarea de a cumpăra cu bani puterea harului și împărtășirii Duhului Sfânt de către Simon Magul de la Sfântul Apostol Petru, după ce a fost botezat de către Filip, îl determină, din nou, pe Apostol să-l mustre arătând totodată necesitatea pocăinței imediat după căderea în păcat: „ Pocăiește-te deci de această răutate a ta și te roagă lui Dumnezeu, doar ți se va ierta cugetul inimii tale…”(Fapte 8, 22).

Astfel, toată predica Sfântului Apostol Petru are ca scop chemarea la pocăință, iertarea păcatelor, și primirea Duhului Sfânt.

Dacă Sfântul Ioan Botezătorul și Mântuitorul Iisus Hristos își încep activitatea misionară cu același îndemn la pocăință, iată că și Sfântul Apostol Petru se identifică prin același mesaj, însă de această dată Pocăinței-dar și Botezului- li se alătură două mari promisiuni:iertarea păcatelor și primirea darului Duhului Sfânt.

Hristos este Mântuirea și nădejdea noastră și această mântuire a fost căutată și vestită de către prooroci.(I Petru 1, 3-12). Mântuirea este oferită tuturor, și Dumnezeu nu vrea ca să piară cineva din cauza păcatelor, „ci toți să vină la Pocăință”(II Petru 3, 9), întârziind chiar și Parusia din îngăduința Sa, deoarece El a dat tuturor posibilitatea să se întoarcă prin pocăință de la răutățile săvârșite (Fapte 3, 26). Trebuie, așadar, ca oamenii să viețuiască numai după voia lui Dumnezeu, în rugăciuni și dragoste frățească, dragostea având puterea de a acoperi multe păcate (I Petru IV, 2-15).

Din învățătura Sfântului Apostol Petru întemeiată pe Sfânta Evanghelie, rezultă în linii clare că Pocăința însoțită de dragoste reprezintă un izvor nesfârșit de iertare a păcatelor.

Asemenea lui Petru, în cuvântările și scrierile sale, Sfântul Apostol Pavel prezintă deseori importanța pocăinței pentru mântuire: „Pavel prigonind mai înainte, Biserica lui Dumnezeu s-a pocăit mai pe urmă, din cer fiind chemat la pocăință, dar care sunt roadele pocăinței lui ? Și cine poate povesti posturile, privegherile, ostenelile, primejdiile, prigoana, bătăile, legăturile, sfărâmările corăbiilor, loviturile cu pietre, mai pe urmă de toate moartea cea mucenicească a fericitului. Pocăința lui a rodit la Dumnezeu întoarcerea neamurilor de la închinarea la idoli, la cunoștința de Dumnezeu”.

După ce i se arată Iisus Hristos pe drumul Damascului, având loc astfel marea sa convertire, Sfântul Apostol Pavel Îl vestește pe Iisus Hristos la toate popoarele. El pleacă în călătoriile sale misionare slujind pe Dumnezeu și îndemnând la credință și pocăință sinceră. Ajungând în Atena unde este dus în Areopag-locul suprem de judecată -, Apostolul Pavel ține o cuvântare rămasă celebră, în care printre altele arată că îndreptarea noastră spre Dumnezeu, se face de către Hristos Cel Înviat din morți, prin pocăință (Fapte 17, 30-31).

În drum spre Ierusalim, întâlnindu-se la Milet cu conducătorii Bisericii, Sfântul Apostol Pavel mărturisește că și-a împlinit misiunea de Apostol la ei cu smerenie , lacrimi și multe încercări, predicând cu zel iudeilor, dar și păgânilor, pocăința și credința în Domnul Hristos (Fapte 20, 20-21).

Aflându-se în captivitate, „Apostolul neamurilor”, nu se înfricoșează de conducătorii lumești, ci mărturisește cu tărie în fața regelui Agripa al II-lea și a lui Porcius Festus, scopul misiunii sale pe care l-a cunoscut în vedenia de pe drumul Damascului. „În urma acestei vedenii, el se supune chemării divine, predicând pocăința și noua credință, care nu-i decât împlinirea profețiilor mesianice, referitor la învățătura despre înviere.(Fapte 26, 23)”.

În epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel scrie că „ bunătatea lui Dumnezeu te aduce la Pocăință”(Romani 2, 4-6), aceasta constituind începutul Pocăinței. Cei care nu doresc să se pocăiască, vor fi sortiți osândei la judecata lui Dumnezeu, iar cei care își vor plânge cu căință păcatele se vor mântui.

„Acum mă bucur, nu pentru că v-ați întristat, ci pentru că v-ați întristat spre pocăință. Căci v-ați întristat după Dumnezeu, ca să nu fiți întru nimic păgubiți de către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte”(II Corinteni 7, 9-10).

Pr. Ilarion V. Felea afirmă că „ după ce au fost creștinați, corintenii s-au făcut vinovați de păcate grele. Apostolul ia față de ei o atitudine rigoristă și-i mustră ca să se îndrepte, iar cuvântul lui este ascultat, căci ei se întristează după voia lui Dumnezeu și se pocăiesc. Altfel erau osândiți la moarte, ca toți păcătoșii, căci „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Hristos, Domnul nostru”(Romani 6, 23)”.

Opera Sfântului Apostol Pavel este bogată, și ea ne oferă pe lângă informații referitoare la învățătura Pocăinței, îndemnuri și sfaturi în legătură cu raportul dintre Biserică și păcătoși, dar și rețeta de vindecare a acestora. Dacă mai întâi îndeamnă la o judecată aspră(I Corinteni 5, 5), însoțită de o izolare parțială (II Tesaloniceni 3, 14-15), o mustrare(I Timotei 5, 20), și o „pedeapsă”(II Corinteni 2, 6), ce trebuie aplicate celor ce greșesc, mai apoi Apostolul recomandă iertarea, mângâierea, întărirea (II Corinteni 2, 6-11), înțelepciunea și blândețea, toate având ca scop Pocăința, ca mijloc de obținere a îndreptării și iertării: „… că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului”(II Timotei 2, 25).

În epistola sa, Sfântul Apostol Iacov arată că Pocăința spre iertarea păcatelor trebuie să fie însoțită de rugăciunea preoților, dar și de mărturisirea păcatelor, întoarcerea celui rătăcit de pe calea păcatului constituind pentru cel care face acest lucru o mare greutate pozitivă în balanța dreptății și judecății divine (Iacov 5, 14-20).

O adevărată teologie a Pocăinței face însă Sfântul Evanghelist Ioan, în prima sa epistolă sobornicească,dar și în Apocalipsă.

Arătând pentru început că Dumnezeu este lumină (I Ioan 1, 5),creștinii având datoria de a trăi în lumină, adică în comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, mărturisind adevărul și practicând Faptele bune, autorul Epistolei pornește, în ilustrarea Pocăinței, de la păcat.

Astfel, nimeni nu este în lume fără de păcat, iar dacă spune cineva că nu are păcat sau n-a păcătuit, este mincinos, păcatul fiind universal. Dacă mărturisim păcatele noastre cu căință (I Ioan 1, 9), Dumnezeu ne iartă prin Taina Spovedaniei și a Sfintei Euharistii în care ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos. De asemenea în primele două versete ale capitolului al doilea din prima sa Epistolă, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan reamintește celor păcătoși să nu păcătuiască, iar de au păcătuit, se pot îndrepta prin pocăință și prin Mijlocitorul nostru Domnul Iisus Hristos.

Bisericile din Apocalipsă primesc în scrisorile de la Sfântul Ioan, un puternic îndemn către pocăință, arătând că cei care nu vor face aceasta vor fi pedepsiți. Astfel, Bisericii din Efes îi spune: „Adu-ți aminte de unde ai căzut și te pocăiește”(Apocalipsă II, 4-5),iar celei din Pergam îi strigă: „Pocăiește-te deci, iar de nu, vin la tine curând și voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele”(Apoc.2, 16). Biserica Tiatirei primește vestea pedepsirii amăgitoarei Izabela pentru nepocăința ei, iar îngerului Bisericii din Sardes îi spune: „ Știu Faptele tale, că ai nume, că trăiești, dar ești mort. Priveghează și întărește ce a mai rămas și era să moară. Căci n-am găsit Faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ți aminte cum ai primit și ai auzit și păstrează și te pocăiește”(Apoc. 3, 1-3).

În final, Biserica din Laodiceea, care are o viață creștină de mijloc, plină de o lâncezeală condamnabilă, primește același îndemn către pocăință grabnică.

„Credincioșii ei nu erau creștini convinși – adică în clocot – nici net necredincioși, adică reci, ci într-o stare de pasivitate și indiferență, adică căldicei, stare pe care Domnul o respinge ( «îi varsă din gura Sa» 3, 16). De nu se vor pocăi, aceștia vor fi pedepsiți (Apoc. 3, 19)”.

Din cele arătate până aici putem vedea că Pocăința , așa cum rezultă din Scrierile Sfinților Apostoli, reprezintă un act sufletesc și o stare continuă de umilință, căință și recunoaștere a greșelilor săvârșite, ce nu trebuie să lipsească din inima păcătoșilor, dacă doresc să se mântuiască. Pe lângă aceasta, Pocăința-ca mărturisire a păcatelor, este o Taină a Bisericii așezată de Mântuitorul Iisus Hristos, ce vine să desăvârșească starea sufletească amintită anterior și să conducă penitentul spre obținerea iertării divine și a fericirii veșnice, aspect despre care vom vorbi însă, mai pe larg, în cele ce urmează.

II. 4. Pocăința ca Taină a Bisericii

Din învățătura Bisericii Ortodoxe aflăm că Sfintele Taine sunt lucrări sfinte, văzute și instituite de Mântuitorul Hristos și încredințate Bisericii, prin care sub o formă sensibilă, se împărtășește credincioșilor Harul nevăzut al Duhului Sfânt. Fiind acte prin care Domnul Nostru Iisus Hristos prelungește opera Sa mântuitoare în lume, împărtășind credincioșilor puterile Harului, ele au ca scop mântuirea și sfințirea acestora.

„În fiecare Taină se realizează întâlnirea personală a credinciosului cu Hristos, dar și cu întreg Trupul Său în care pulsează necontenit dragostea lui Dumnezeu care ne unește și ne stăpânește(II Corinteni 5, 14)”.

Botezul reprezintă pentru om baia curățitoare de păcatul strămoșesc și de orice păcat săvârșit înainte de primirea acestei Sfinte Taine. Cu toate acestea, urmările păcatului strămoșesc rămân și după aceea, încât omul poate păcătui mult și greu, iar pentru curățirea de păcatele săvârșite după primirea botezului, Dumnezeu, în infinita Sa iubire față de oameni, rânduiește Sfânta Taină a Pocăinței – una din cele șapte Taine ale Bisericii.

Denumirile pe care le primește această Taină sunt diferite, dar fiecare încearcă să exprime unul sau altul din aspectele ei specifice. Taina Pocăinței este o denumire care scoate în evidență părerea de rău declanșată de conștientizarea stării de păcătoșenie. Având acest sens pocăința se referă nu numai la Taină în sine ci și la o stare pe care credinciosul o trăiește , exprimând-o în același timp sub diferite forme.

„Cu același înțeles, Pocăința este nu numai o stare și trăire personală și particulară, ci și o experiență colectivă în cadrul cultului divin public al Bisericii ( rugăciunea înaintea sfințirii Darurilor, de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; perioada Triodului cu toate imnele și cântările ei; unele Laude bisericești, cum ar fi Miezonoptica, toate având un caracter penitențial). Privită și înțeleasă ca stare de pocăință, Taina Mărturisirii se extinde pe tot parcursul anului bisericesc, același înțeles fiind comportat și de numirea de Spovedanie”.

Atitudinea personală a creștinului față de păcate, aversiunea și lupta lui împotriva păcatelor săvârșite, prezentarea lor în fața duhovnicului, trădarea ascunzișurilor conștiinței, ca urmare a conștientizării stării de păcătoșenie și a dorinței de îndreptare, reprezintă un alt înțeles al Tainei( mai vast de această dată), anume cel al Mărturisirii. Acest aspect este rezultatul convingerii existenței reale a păcatului în viața noastră și a conștientizării schimbării modului nostru de gândire și de înfăptuire sub influența lui, iar rezultatul mărturisirii fiind transformarea profundă a spiritului nostru și restabilirea legăturii noastre cu Dumnezeu, prin ajutorul Harului divin.

Prin Taina Pocăinței, numită așa cum am văzut, și Taina Mărturisirii sau Spovedaniei, creștinul se căiește de păcatele sale și le mărturisește înaintea duhovnicului, dobândind de la Dumnezeu iertarea păcatelor, făcându-se din nou curat și drept, așa cum a fost după primirea Tainei Botezului.

În Taina Mărturisirii, preotul duhovnic joacă un dublu rol, acela de administrator al tainei,și de împreună lucrător al lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 9; II Corinteni 6, 1).

„Săvârșitorul tuturor Tainelor Bisericii este Hristos însuși, Capul Bisericii, în Duhul Sfânt care Îl face prezent și lucrător în Biserică și în membrii acesteia, atât în cuvântul Scripturii cât și în Taine, prin episcopii și preoții Bisericii, organele văzute ale arhiereului sau preotului nevăzut, Hristos”.

Primul săvârșitor al acestei Taine este Hristos, prin faptul că acordă iertarea păcatelor numeroaselor persoane care mărturiseau credința în El, cerând ajutorul Lui și prin aceasta mărturisind păcatele lor și primind îndemnul de renunțare la păcat.

Așadar, săvârșitorul Tainei Pocăinței este episcopul care prin succesiune apostolică are puterea și dreptul de a lega și dezlega păcatele oamenilor, și el transmite această putere preoților, prin Taina Hirotoniei,urmată apoi de hirotesia în duhovnic. Puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, precum și puterea disciplinară în Biserica Sa, Hristos a dat-o sfinților Săi ucenici și apostoli și se transmite prin succesiune apostolică episcopilor și preoților; ea nu se transmite la toți oamenii de rând, așa cum greșit afirmă ereticii.

„În preajma înălțării la cer, dat fiind că nu va mai putea acorda iertarea păcatelor în mod vizibil, dă putere ucenicilor săi să acorde această iertare….Puterea specială și permanentă de a ierta păcatele o dă Hristos ucenicilor Săi și urmașilor lor, nu tuturor celor ce au ajuns în legătură cu El; și o dă printr-un act verificabil obiectiv, ca să se vadă că nu se fac stăpâni pe puterea lui Hristos prin voința lor. Numai persoanele alese de Hristos, cum au fost aleși și Apostolii, pot avea și pot exercita puterea lui Hristos cu seriozitate și pot fi luați în serios de ceilalți în exercitarea ei, având atât cei aleși, cât și ceilalți în acest fapt garanția obiectivă că ei au fost aleși de Hristos. Garanția aceasta o au în faptul că cei aleși au fost arătați ca atare de către Duhul Sfânt printr-un act de consacrare săvârșit în Biserică și garantat de Biserică, prin invocarea acestuia de către un episcop ca altă persoană consacrată în ea, până la apostoli”.

„Rolul acestuia de administrator al tainelor lui Dumnezeu este fundamental, deci mult mai important decât cel de colaborator al lui Dumnezeu, contribuția omului fiind cu totul neînsemnată față de lucrarea divinității”.

Așadar, „rolul preotului de păstor sau de conducător spiritual iese la iveală într-o măsură covârșitoare. În nici o altă taină, exercitarea unei acțiuni de înrâurire personală din partea lui nu este chiar atât de necesară. Explicația se găsește, de altfel, în însăși natura momentelor și condițiilor privitoare la această taină.

Deoarece, cu ocazia Sfintei Mărturisiri, sufletul celei ce se pocăiește este adânc răscolit și frământat nu numai de o datorie religioasă, ci și de o profundă trebuință psihologică de regenerare, el este mai dispus și mai primitor pentru îndrumări decât în orice altă împrejurare; pe de altă parte, analiza sufletească, atât prin examenul de conștiință al penitentului și prin propria-i mărturisire, cât și prin scrutare conștiinței lui de către duhovnic, dau un prilej unic, pentru cea mai adâncă pătrundere în psihologia penitentului”.

Pentru completarea funcției în administrarea Tainei Pocăinței, duhovnicul, trebuie ca pe lângă primirea mărturisirii și dezlegarea penitenților de păcate, să mai indice și regimul potrivit fiecăruia, cu scopul ca viața harică, restabilită în suflete, să se conserve ,și să ia amploare, pentru ca astfel să se asigure avansarea penitenților în virtute și în perfecțiune. Dar ca să poată face acest lucru, duhovnicul are nevoie la rândul lui de o curățire sufletească și un efort personal.

Astfel, ținând cont că și preotul este supus păcatului ca orice om, are și el datoria de a-și curăți conștiința prin Pocăință. Să ducă o viață fără prihană și Faptele lui să fie în concordanță cu vorbele lui și învățătura pe care o răspândește.

Cel care este chemat să dezlege pe fiii săi sufletești de păcatele lor, trebuie să fie pildă vie pentru credincioșii săi, având întotdeauna o conștiință curată . În Taina Pocăinței, Mântuitorul lumii Iisus Hristos ne curăță și ne caută cutele sufletești mai adânc, răscolindu-ne conștiința preoțească și ne îndeamnă la începerea unei vieți noi, departe de păcat, viață care să strălucească în lumina Evangheliei Sale.

În acest sens, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că „ nu ajunge să ai doar un singur Dar al Duhului Sfânt, ci este nevoie să ceri și tu de la Dumnezeu să-ți dea dar îndoit, precum și Elisei l-a cerut de la Ilie: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine”(IV Regi 2, 9), ca să poți cu aceasta să te cârmuiești și pe tine și pe alții….trebuie mai întâi ca tu să te luminezi și să te împlinești pe tine și astfel să luminezi și să împlinești și pe alții. Și într-un cuvânt, mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruiești și altora”.

„Ridicat de Mântuitorul lumii la demnitatea de colaborator al Său, duhovnicul devine un instrument al acțiunii supranaturale, cu condiția să ajungă la „starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”(Efeseni 4, 13). Sfântul Vasile cel Mare zice că „se numește duhovnic acela care nu mai trăiește după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu, fiind fiu al lui Dumnezeu și făcându-se asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu arată cum definește Mărturisirea ortodoxă această Sfântă Taină: „Pocăința este părerea de rău pentru păcatele săvârșite, pe care omul le descoperă înaintea preotului cu hotărârea tare de a-și îndrepta viața, fiind gata să îndeplinească tot ceea ce preotul duhovnic îi dă ca epitimie”(Răspuns la întrebarea 112, partea I ).

După Dogmatica Ortodoxă,această Taină, a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos și pentru faptul că El Însuși a acordat adeseori unor oameni iertare de păcate (Marcu 2, 5; Luca 5, 20; 7, 47 ș.a.), iar mai târziu, acordă această putere și ucenicilor Săi și urmașilor acestora (Ioan 20, 23).

În prima parte a lucrării noastre am văzut că pocăința a existat atât în Vechiul Testament cât și la religiile precreștine, însă tot Mitropolitul Irineu, în frumoase cuvinte, afirmă că „ practicarea pocăinței în afară de creștinism a avut și are ca roade iertarea păcatelor, dar ea nu este o taină, ci o virtute morală, care împodobește sufletul. La treapta de Sfântă Taină, adică de mijloc prin care se comunică harul dumnezeiesc, pocăința a fost ridicată de Mântuitorul. Ea a fost așezată de El ca atare în ziua slăvitei Sale Învieri, când a intrat la Sfinții Apostoli prin ușile încuiate și le-a zis: „Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” ,după care a suflat asupra lor și le-a zis: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi”(Ioan 20, 21-22). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul le dă mai întâi sfinților Apostoli deplina putere de a exercita întreita chemare pe care a îndeplinit-o El în lume, și după aceea le împărtășește puterea Sfântului Duh, cu care înarmați să fie în stare a pătrunde în sufletele celor care se pocăiesc și a rosti sentința iertării sau ținerii păcatelor”.

Vorbind despre instituirea dumnezeiască a acestei Sfinte Taine, Prof. Diac. Emilian Vasilescu afirmă că „ Mântuitorul și-a arătat intenția de a o institui, când a spus lui Petru că îi va da cheile Împărăției Cerurilor și ori câte va lega pe pământ vor fi legate și în cer (Matei 16, 19). De asemenea când a spus: „de nu va asculta fratele tău nici de Biserică, să fie ție ca un păgân și vameș; adevăr zic vouă,ori câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”(Matei 18, 17-18). De fapt însă, Taina Pocăinței a fost instituită după Înviere, când Iisus se arată Apostolilor închiși în casă, le arată mâinile și coasta și le spune: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi. Și zicând acestea , a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”(Ioan 20, 21-22)”.

Acesta este momentul hirotonirii lor, ca apostoli, preoți și păstori și totodată ca duhovnici. Puterea „de a lega și dezlega” sau de a ierta, sau nu, păcatele, a fost făgăduită apostolilor cu mult înainte (cf. Matei 16, 19; 18, 18), însă harul și puterea reală a Tainei, li s-a dat în ziua Învierii, prin suflarea Duhului Sfânt peste ei.

Taina Pocăinței privește atât pe cei aflați în Biserica lui Hristos (Matei 18, 17), cât și pe cei care odată rătăciți de la Biserica Lui, revin la comuniunea cu Hristos în Biserica Sa. Așadar, primitorul acestei Sfinte Taine este orice creștin care își simte cugetul încărcat de păcat și vrea să dobândească ușurare prin mărturisire înaintea duhovnicului și prin împlinirea canonului dat de acesta.

„ Pocăința este o întâlnire foarte profundă a penitentului cu Hristos, fiindcă ea trebuie să aducă nu numai iertarea păcatelor, ci și actualizarea, sau mai exact reactualizarea comuniunii cu Hristos”.

Aceasta înseamnă pentru credinciosul ce primește Taina, un început de viață cu Hristos, numai după ce s-a îndepărtat din calea păcatelor, osândindu-le și plângându-le. După pocăința arătată, penitentului i se cere o stare de priveghere ca să se ferească de păcat, o muncă pentru a-și păzi sufletul curat și liber de patimile și fărădelegile mărturisite.

Taina aceasta se săvârșea încă din vechime, și mărturii despre practicarea acesteia din vremea Sfinților Apostoli, găsim atât în Sfânta Scriptură, cât și la Sfinții Părinți și Scriitori Bisericești (Sf. Irineu, Tertullian, Sf. Ciprian, Origen, ș.a.). Astfel, cei care ascultau Evanghelia lui Hristos, se pocăiau și își mărturiseau păcatele apostolilor și urmașilor lor, care aveau puterea iertării păcatelor în numele Domnului Hristos (Fapte 19, 18); Sfântul Ioan Evanghelistul spune că: „dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea”(I Ioan 1, 9).

„Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” ,îndeamnă Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa (5, 16), iar Sfântul Vasile cel Mare arată că: „este de trebuință a mărturisi păcatele înaintea acelora cărora li s-a încredințat administrarea Sfintelor Taine”.

În sprijinul celor de mai sus vine și canonul 52 al Sfinților Apostoli, unde se spune că: „ Dacă vreun episcop, sau prezbiter, pe cel ce se întoarce de la păcat nu îl primește, ci îl leapădă, să se caterisească. Că mâhnește pe Hristos, Cel ce a zis: «Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește»Matei 18, 12; Luca 15, 7)”.

Sfinții apostoli au „transferat”, așadar, puterea iertării păcatelor, ucenicilor și urmașilor lor, păstorii Bisericii, după cum rezultă din textul de la Iacov 5, 14 -16: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună ? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de vor fi făcut păcate se vor ierta lui”.

Taina Mărturisirii presupune patru elemente, primele două având un caracter personal, subiectiv, iar celelalte un caracter liturgic, sacramental, obiectiv. Astfel avem: căința și recunoașterea păcatelor cu hotărârea de a nu mai păcătui ; mărturisirea păcatelor ; rugăciunea de dezlegare și iertare însoțită de epitimie (canon); împăcarea cu comunitatea și cu Hristos.

a). Căința sau părerea de rău este durerea care sfâșie sufletul penitentului, din pricina păcatelor făcute. La începutul pocăinței stă cunoașterea de sine la care se ajunge prin examenul de conștiință (cf. I Corinteni 11, 28). Aceasta este o condiție necesară și esențială a pocăinței, după care urmează recunoașterea sinceră a păcatelor săvârșite și la conștiința clară a vinovăției proprii de a le fi săvârșit.

Conștiința păcătoșeniei și a vinovăției îl aduce pe creștin, tocmai la starea de căință, de părere de rău și aversiune față de fărădelegile săvârșite.

Pe lângă vinovăție și conștiința păcătoșeniei, ura față de păcat și de urmările lui în viața aceasta și în cea viitoare, adică frica de Dumnezeu și de pedepsele iadului, constituie pentru om, cauza declanșării sentimentului căinței.

Scopul Tainei Pocăinței este dobândirea iertării lui Dumnezeu, dar acest lucru nu se poate întâmpla dacă penitentul nu arată căință pentru păcatele făcute, dacă nu-și recunoaște vinovăția înaintea lui Dumnezeu și dacă nu-și dă seama de urmările grave ale păcatului. Lucrurile acestea rezultă, așa cum am văzut din parabola fiului risipitor, precum și din cea a vameșului și fariseului, tratate anterior.

Căința este definită de către Monahul Teognost ca fiind o „încercarea ascetică, profundă, curățitoare,purificatoare, de ridicare deasupra valurilor mării păcatului și patimilor, pe marea liniștită a virtuților și către orizontul, către văzduhul infinit al desăvârșirii. Este ieșirea și înaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al mulțumirii de sine și al complacerii în această situație de decădere a noastră, către văzduhul senin al iubirii și respectului deplin”.

Căința are ca urmare revigorarea morală a penitentului, și pătrunzând mai adânc valorile ei, vom observa că în ea există o puternică forță de trezire, de luminare și de har. Dacă ea este puternică în intensitate, atunci păcatul nu se poate împotrivi și cedează harului.

„Căința e rodul harului. În lumina harului, a ordinii dumnezeiești, mă văd, mă recunosc pe mine ce sânt în ființa mea, în unitatea mea autentică de „ chip al lui Dumnezeu în această lume” , și starea la care mă duce păcatul. Harul pune începutul zidirii noastre celei dintâi, ca și al mântuirii”.

Pentru a avea efect, căința trebuie să fie: sinceră, adică nu numai cu cuvântul, ci cu toată inima; generală, adică să cuprindă toate păcatele; hotărâtă, adică penitentul să urască păcatul din tot sufletul său și să fie decis să nu mai păcătuiască; să izvorască din credința nădejdea și dragostea lui Dumnezeu .

Cugetul îl mustră și-l îndeamnă la căință; își cercetează gândurile și dorințele ce-l stăpânesc; își controlează Faptele pentru a-și da seama în ce măsură se găsește în nepotrivire cu poruncile lui Dumnezeu . Recunoscându-și slăbiciunile și judecându-se singur vinovat, el vrea și poate să se ridice prin mărturisirea lor și prin hotărârea de a se îndrepta și a-și îmbunătăți viața.

Ajungând în scaunul de spovedanie, penitentul trebuie ajutat să se căiască cu adevărat pentru păcatele sale, deoarece prin căință se deschide poarta iertării, și ea îi dă o speranță garantată de autoritatea lui Hristos, ajutându-l să renunțe la păcat și să-și depășească slăbiciunile sale.

„Duhovnicul se face sensibil la păcatele penitentului, pentru a trezi și spori sensibilitatea lui, dându-i prin aceasta puterea să se ridice din ele. El coboară cu Hristos, Cel ce Se coboară la neputințele omului, dar într-o coborâre dătătoare de putere. Pentru acest prilej de sensibilizare și căință, cu ajutorul duhovnicului, Hristos îi cere penitentului să-și mărturisească păcatele. Dar și pentru putința ca el să fie ajutat să facă alt pas mai departe în învingerea slăbiciunilor sale” , după cum spune Tertulian.

Slăbiciunile penitentului din care face parte și forța păcatului, pot fi destrămate prin căință, care trebuie să se concretizeze în Fapte și atitudini contrare acelor slăbiciuni, cu scopul slăbirii obișnuinței lor, și creării în fire a altor obișnuințe. Căința sau regretul pentru păcatele săvârșite prind contur în sufletul penitentului, și se amplifică astfel, hotărârea de a nu mai păcatul.

Hotărârea de a nu mai săvârși păcate, apare în sufletului credinciosului de fiecare dată când acesta se căiește. De acum înainte el dorește îndreptarea și ruperea relației cu păcatul, eliberarea de sub povara păcatului, punând totodată un început bun și virtuos vieții sale. Pentru eliberarea de această stare apăsătoare și pentru începerea unei noi vieți în Hristos, penitentul are nevoie tocmai de iertarea pentru păcatele săvârșite, iertare pe care nu o primește fără o mărturisire sinceră a lor, autorul acesteia fiind nimeni altul decât Hristos Mântuitorul, prin mâna duhovnicului în scaunul de spovedanie.

b). Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului este un moment atât de însemnat al acestei Tainei Pocăinței, încât Taina însăși poartă și numele de „mărturisire”.

Odată ce creștinul și-a recunoscut păcatele, le condamnă, le regretă și se recunoaște vinovat de săvârșirea lor, primul pas ce trebuie făcut, în împlinirea hotărârii de a se îndrepta, este ca să-și mărturisească păcatele săvârșite.

Mărturisindu-și păcatele, omul merge la duhovnic, unde prin pocăință se recunoaște abătut de la calea poruncilor dumnezeiești și de la datoriile sale de creștin, se recunoaște deci vinovat și dator să se îndrepte și se simte obligat la aceasta prin înseși rugăciunile și dezlegarea rostite de duhovnic.

Vorbind despre mărturisire, Pr. Irineu Crăciunaș, arată că aceasta „se poate face față de un prieten, pentru a-i cere sfat , și față de cel care am greșit, pentru a-i cere iertare. Și una și alta este bună și necesară (cf. Iacov 5, 16), dar nu sunt suficiente pentru a produce iertarea în fața lui Dumnezeu. Iertarea și liniștea deplină a sufletului o dobândește credinciosul numai prin Taina Pocăinței, „ prin mărturisirea făcută în fața duhovnicului, și anume nu istorisind numai simplu și rece păcatele, ci spunându-le cu frângere de inimă și cu regretul de a le fi săvârșit.”. Penitentul își mărturisește păcatele sale înaintea duhovnicului, verbal și personal, ca și cum le-ar mărturisi Mântuitorului Hristos, ca și cum ar fi în fața Lui”.

Dicționarul de Teologie Ortodoxă, explică Mărturisirea ca fiind apelul la Biserică de a fi iertat și de a fi reprimit în comuniune; momentul în care credinciosul își recunoaște nevrednicia sa: „ Tată, am greșit la cer și înaintea ta, și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”(Luca 15, 21).

În lucrarea Pocăinței, mărturisirea păcatelor reprezintă un progres însemnat față de căință. Deoarece căința reprezintă o stare interioară de gânduri și un impuls al creștinului de a scăpa din legăturile păcatului, mărturisirea vine ca o noutate, ca un act ce se alătură căinței , dar care este mult mai viguros și voluntar.

„ De aceea mărturisirea dă gândurilor de căință acea supremație categorică și durabilă asupra celorlalte gânduri, acea trăinicie care face din ele o treaptă solidă pentru săltarea credinciosului din starea de decădere a păcatului , din noianul gândurilor care-l poartă ca niște valuri când încoace, când încolo. Gândurile de regret nu depind întotdeauna numai de om, dar mărturisirea lor depinde numai de el; depinde de el să le facă statornice aceste gânduri și să le traducă în viață”.

Spovedania este o activitate conformă naturii noastre umane. Recâștigarea păcii sufletești pierdută prin Fapte contrare moralității, în sens religios, nu poate avea loc, decât prin mărturisirea la scaunul duhovnicului. Odată ajuns aici, credinciosul își descoperă interiorul sufletesc, și simțind căldura iubirii divine primește un stimulent care îl va duce la îndeplinirea datoriilor sale de cetățean al împărăției pământești și cerești, simțind deja nevoia și dorința îndreptării.

Mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului, este de o mare valoare psihologică, eficacitatea ei rezultând din faptul că pe lângă dezlegarea sacramentală primită prin intermediul duhovnicului, penitentul dobândește și o ușurare sufletească rezultată în principal din faptul că a transmis altuia greutatea sufletului său.

Cu toate acestea, mărturisirea nu este numai o descărcare psihologică, ci reprezintă căutarea iertării lui Dumnezeu, acordată credinciosului și așteptarea unei dezlegări care să confere asigurarea acestei milostiviri.

Așadar, actul mărturisirii este necesar în primul rând pentru că duhovnicul n-ar putea da dezlegare fără mărturisire, fiindcă n-ar ști ce are de dezlegat, și n-ar putea stabili nici canonul sau epitimia pe care o consideră necesară pentru îndreptarea penitentului, iar în al doilea rând, pentru că penitentul nu și-ar putea redobândi liniștea interioară, tulburată de păcat și trezită și întețită de căință, dacă nu și-ar mărturisi păcatele înaintea duhovnicului, căci sufletul omenesc este făcut în așa fel, încât simte o ușurare atunci când împărtășește și altuia ceea ce-l apasă.

Am văzut deja în prima parte a lucrării că mărturisirea a ocupat un loc central în istoria creștinismului și nu numai. Îndemnurile la mărturisire sunt des întâlnite în Sfânta Scriptură. Astfel, psalmistul David spune: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu ”( Psalmul 31, 6), iar Sfântul Apostol Pavel învață: „ Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire”(Romani 10, 10).

În Taina Pocăinței, pe lângă mărturisirea generală de credință, și angajamentul pentru o viață nouă în Hristos, penitentul își destăinuie intimitățile sufletului său, slăbiciunile care l-au dus la păcate și care s-au dezvoltat de pe urma păcatelor. Preotul trebuie să cunoască aceste slăbiciuni, deoarece penitentul, manifestă o încredere foarte mare în acesta, așteptând totodată de la el sfat și dezlegare. Mărturisirea trebuie urmărită cu atenție de către preot, pentru a putea pătrunde real în sufletul celui ce și-l deschide, astfel având posibilitatea de a da un sfat și un ajutor pe măsura slăbiciunilor destăinuite.

Din cele arătate, am văzut că legătura ce se stabilește în Taina Pocăinței, între preot și credincios este una specială. Credinciosul vine cu încredere la preot să-și mărturisească păcatele, știind că de fapt, mărturisirea sa o ascultă Hristos, Care-l și dezleagă prin slujitorul Său-preotul duhovnic, de păcatele mărturisite și pentru care a făcut pocăință sinceră. Această încredere și deschidere sufletească, el o primește de la Hristos Mântuitorul-săvârșitorul suprem al Tainei, care lucrează prin „întâlnirea intimității sensibilizate a celor doi: penitent și preot”.

Un efect al lucrării lui Hristos, este însăși mărturisirea cu încredere, cu seriozitate și cu căință, pe care o săvârșește credinciosul.

„Căci altor oameni penitentul nu-și descoperă toate păcatele, sau își descoperă numai unele din ele, și adeseori cu un fel de bravare. Având pe Hristos lucrător prin intimitatea serioasă și vibrantă stabilită între ei, Taina aceasta îi înalță din planul sufletesc în planul duhovnicesc în care lucrează Duhul Sfânt. De aceea se spune că preotul este „ duhovnic” în această Taină și lucrarea lui în ea este o lucrare „duhovnicească”. …Lucrarea de duhovnicie o va exercita preotul mai ales în a îndruma penitentul spre o viață de căință sau de pocăință, pe care trebuie să o împlinească pentru vindecarea sa de rănile păcatelor”.

În actul Spovedaniei întâlnim două stări de responsabilitate ce se întrepătrund. Astfel, prin compătimirea, efortul și responsabilitatea preotului de a recâștiga sufletul celui ce se mărturisește, se trezește în inima penitentului o responsabilitate acută pentru păcatele săvârșite. Celui care se spovedește i se cere, o sinceritate deplină, deoarece mărturisirea lui nu se face numai înaintea omului, ce poate fi mințit, sau în fața căruia mărturisirea poate fi socotită ca o umilire nedemnă de mândria omului, ci mai ales în fața lui Hristos.

„Mărturisirea nu e monolog, ci dialog între preot și credincios, și – în Hristos; pentru a scoate la lumină Faptele, pentru a fi judecate „în Dumnezeu”(Ioan 2, 21). E o analiză, o cercetare a lumii, a stării sufletului în urma păcatului pentru scoaterea a tot ceea ce e nociv, distrugător în el și-al reface în structura lui autentică; pentru a-l însănătoși. Dialogul are loc după îndreptarul din ritual. Dar preotul are în vedere pe fiecare credincios în unicitatea lui; în relieful sau adâncimea căinței lui. Și cercetează păcatul în stadiul în care se află, de început, sau înrădăcinare puternică, devenit viciu, o „ altă natură” , cu care ai mult de luptat. Și, e necesar în acest scop o analiză în sine a păcatului, a evoluției, a treptelor lui, începând de la primele forme, neluate uneori în seamă, până la starea cea mai gravă”.

Deși am văzut că mărturisirea este deosebit de importantă pentru creștini, din practică putem observa că acest lucru nu este chiar atât de ușor de făcut. Astfel, ea necesită o voință puternică, prin care să biruim mândria, aroganța și rușinea, care nu lasă sufletul credinciosului să se smerească, să-și recunoască și să-și mărturisească păcatele, sub pretextul că acesta ar constitui un act de înjosire.

Mărturisirea însă, nu reprezintă o înjosire, o dezbrăcare și deschidere nedemnă a sufletului omenesc ci, dimpotrivă, ea este un act de demnitate și curaj îndemnat chiar de Sfânta Scriptură: „ Nu-ți fie rușine a mărturisi păcatele tale…” ( Înțelep. lui Iisus Sirah 4, 28 ).

Dacă în momentul săvârșirii nu ne-a fost rușine și am mers înainte pe calea urâtă a păcatului până la împlinirea lui, cu atât mai mult se cuvine ca să nu ne rușinăm nici atunci când dorim să ne îndreptăm prin recunoaștere și mărturisire.

„Săvârșirea păcatului înseamnă o biruință a lui asupra noastră. «Căci oricine a făcut păcatul este rob păcatului»(Ioan 8, 34), iar căința și mărturisirea păcatului este un act de biruință a noastră asupra lui. De aceea, adevărata mărturisire este ca un fel de erupție a sufletului, care caută să înlăture de pe sine carapacea păcatului și să iasă la suprafață, la lumină și libertate; ea slăbește și veștejește astfel puterea și influența păcatului asupra noastră”.

Fără mărturisire nu se poate concepe curățirea, înnoirea spirituală, iertarea păcatelor și îndreptarea celui păcătos. Prin ea, se săvârșește în inima credinciosului un început de separație între el și păcat, începe să conlucreze cu harul divin pentru iertarea păcatelor lui, prin apropiere de Dumnezeu, prin activarea iubirii de adevăr, având ca țel, reintrarea sub ocrotirea legii divine.

Creștinul să nu-și caute singur ușurare de mustrare, închipuindu-și că păcatele nu sunt grele sau multe. Să nu amâne mărturisirea lor, să nu le spună altfel decât sunt, să nu le ocolească, să nu lase nimic nemărturisit, și mai ales să nu se întoarcă la starea de păcătoșenie precedentă mărturisirii.

Și înainte de mărturisire și după mărturisire, pocăința trebuie să fie prezentă în mintea creștinului, ca o grijă de mare însemnătate și trebuință, ca o condiție fără de care nu se poate mântui. Îndepărtarea de păcat odată cu săvârșirea mărturisirii, constituie o condiție necesară pentru eficacitatea ei.

Acest lucru rezultă și din Sfânta Scriptură, de unde aflăm că Însuși Mântuitorul nu S-a limitat doar la săvârșirea binelui și a vindecărilor în mod temporar, ci El caută să schimbe definitiv starea păcătoasă a omului îndemnând la o stare de veghe, departe de răutatea păcatului: „ De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” ( Ioan 5, 14) .

În concluzie, putem spune că Mărturisirea arată deodată: căință, cunoaștere de sine, hotărârea și făgăduința de a nu mai păcătui, pe care o pecetluiește dezlegarea. E o legătură adâncă între căință, mărturisire și dezlegarea dată de preot în numele lui Hristos.

c). Rugăciunea de dezlegare și iertare; canonul sau epitimia.

După mărturisirea păcatelor cu căință, în scaunul de spovedanie, duhovnicul acordă penitentului dezlegarea și iertarea în numele lui Iisus Hristos. Acest lucru semnifică „ dezlegarea din mirajul, teroarea, și anchiloza păcatului. Duhul e dezlegat ca el să propășească potrivit firii sale către adevăr, bine și frumos. Dezlegarea certifică hotărârea de a nu mai continua greșeala, ci de a se îndrepta spre o viață nouă”.

Căința sinceră și regretele pentru păcate, oricât de profunde ar fi, fără mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului, nu aduce iertare și dezlegarea de ele. Aceasta o poate da numai Iisus Hristos, așa cum a rânduit El, prin Apostoli și urmașii acestora, dezlegarea de către preot constituind de fapt partea cea mai importantă și esențială a Tainei.

În legătură cu aceasta, protosinghelul Ioanichie Bălan, afirmă că dezlegarea este partea harică, socotind-o „ epicleza” acestei Sfinte Taine.

„Dezlegarea sau „ cuvântul împăcării” , constituie realitatea obiectivă a Tainei Pocăinței, „pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuși” ( II Corinteni 5, 19). Ea nu are un caracter declarativ, ci de invocare deoarece preotul care rostește rugăciunea de iertare este „numai un martor”, pe când Hristos, care stă nevăzut, primește mărturisirea”.

În baza puterii pe care au primit-o de la Mântuitorul prin cuvintele : Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23), episcopii și preoții, roagă pe Hristos să-l dezlege pe penitent, apoi adaugă și dezlegarea lor.

Hristos este autorul iertării, dar aceasta se dă prin declarația de dezlegare a preotului însoțită de punerea mâinii și a epitrahilului pe capul penitentului.

Având această putere de la Hristos, episcopii și preoții dau această dezlegare, care însă se extinde asupra tuturor păcatelor care au fost mărturisite cu căință sinceră și dorința de îndreptare. Atunci când constată la păcatele deosebit de grave lipsa căinței sincere și credinței în puterea de iertare a Domnului Iisus Hristos, precum și absența hotărârii ferme de îndreptare a penitentului, dar și nepregătirea, dispoziția sufletească dubioasă, indiferența față de actul spovedaniei, aceștia pot refuza să dea dezlegarea pentru un timp sau chiar definitiv.

Dar, deși prin această Taină se iartă toate păcatele, primirea la Sfânta Împărtășanie este amânată în cazul păcatelor grele, acolo unde nu se vede o căință pe măsura greutăților lor și înainte ca penitentul să fi arătat prin Fapte această căință și să fi căutat să-și vindece slăbiciunile create de pe urma acestor păcate, slăbiciuni care vor constitui pricina repetării păcatelor.

Așadar, dezlegarea se dă numai celor demni, adică acelora care se căiesc și primesc cu bucurie și demnitate epitimia, spre vindecare; dezlegarea se oprește, nu se dă celor nedemni și incapabili de căință . „ Incapabili sunt aceia, care nu pot distinge între Faptele cale bune și rele, apoi cei lipsiți de minte, și în urmă cei lipsiți de toată cunoștința învățăturilor creștine. Iar nedemni sunt necredincioșii, ereticii și schismaticii, apoi acei care nu simt părere de rău pentru păcatele lor, care nu-și mărturisesc acestea cum se cuvine înaintea preotului și care nu voiesc să împlinească canonul impus, cu un cuvânt cei nedispuși sau neaplecați la căință”.

Duhovnicul nu poate dezlega pe penitent decât atunci când se dezleagă și el însuși în interior de legăturile păcatului. Aceasta nu înseamnă că duhovnicul lucrează în calitate de judecător în scaunul mărturisirii, „ decât în sensul că pronunță milostivul decret al iertării din partea lui Dumnezeu și face dependentă iertarea de constatarea căinței penitentului”.

Comportamentul duhovnicului în lucrarea Tainei Pocăinței trebuie să fie astfel, încât penitentul să aibă teama păcatului și nu teama duhovnicului, a asprimii și mustrărilor lui. El nu trebuie să interpreteze această Taină numai ca dezlegare de păcate însoțită de aspră mustrare. Viața morală creștină are nevoie pe lângă lipsa păcatului și de prezența virtuții. În scaunul Spovedaniei, duhovnicul nu trebuie să fie un căutător de păcate, ci deschizător de drum spre bucuria vieții duhovnicești prin tratamentul părintesc aplicat penitenților.

Dezlegarea de păcate este însoțită de o epitimie, pe care penitentul și-o ia singur( Luca 15,19; 19, 8), sau pe care i-o dă duhovnicul(Iuda 1, 22- 23), dar nu ca o pedeapsă, ci ca o măsură de îndreptare spre bine.

Chiar dacă în Sfânta Scriptură, întâlnim așa cum am văzut cazuri în care penitentul își asumă singur o epitimie, totuși necesitatea duhovnicului este arătată de Pr. Prof. D. Stăniloae, care afirmă că „ penitentul nu-și poate fixa el însuși mijloacele de tămăduire și nu i le poate da nici alt semen al său, cu suficientă autoritate, pentru a-l face să le împlinească. Ele trebuie să i se dea în numele Domnului, reprezentat de o persoană deosebită de el, care are autoritatea de a fi aleasă de Hristos, și de a indica mijloacele corespunzătoare voii lui Hristos”.

Așadar, iertarea primită la spovedanie, nu ne-o putem da singuri și nici semenul, pentru că păcatul nu este o insuficiență naturală, ci o vină față de Dumnezeu, pentru ofensa ce i-a fost adusă. Iertarea constituie esența Spovedaniei ca Taină, deoarece prin iertarea păcatelor de către duhovnic, ele sunt iertate și de către Dumnezeu.

Ea se acordă nu pentru păcatele mărturisite, ci pentru promisiunea și angajamentul către Dumnezeu al penitentului de îndreptare efectivă și înaintare în viața morală. De aici rezultă că epitimia nu hotărăște iertarea, ci întreține doar o atenție mai pronunțată asupra consecințelor păcatului.

Epitimiile mai sunt numite și canoane sau mijloace de pocăință, și ele nu urmăresc pedepsirea păcătosului, ci ispășirea păcatelor și îndreptarea păcătosului; ele sunt ajutoare, exerciții de întărire în virtute și de îndepărtare de la păcat.

Această etapă a canonului și sfătuirii duhovnicești reprezintă acțiunea duhovnicului de influențare personală asupra penitentului, constituind o obligație pastorală pentru preot, fără să facă parte efectiv din Sfânta Taină, validitatea ei nefiind absolut condiționată de acest aspect. Între dezlegare și canon trebuie să se facă distincție deoarece dezlegarea este corolarul-sfârșitul actului spovedaniei, iar canonul este rețeta și învățătura după care se dă dezlegare, conducând la vindecarea morală a credinciosului.

„La dimensiunile rețetei duhovnicești, epitimia este lăsată la latitudinea duhovnicului care să-i precizeze conținutul. Ea este preventivă, vizând viitoarele căderi din starea de har. În cadrul ei, fiecărei Fapte condamnabile mărturisite îi este fixată, ca antidot, fapta bună și virtutea corespunzătoare”.

Cu privire la felul canonului, putem spune că acesta trebuie acordat în mod individual, după „priceperea și înțelegerea ce are fiecare”, duhovnicul analizând bine fiecare caz în parte. Nu timpul și greutatea canonului este important, ci intensitatea pocăinței.

Necesitatea epitimiei vine din faptul că, de obicei, credinciosul știe că nu trebuie să facă anumite lucruri, dar adeseori nu știe cum sau ce să facă pentru ca să nu le mai facă. Astfel, epitimia trebuie să reprezinte pentru el o angajare concretă în lupta cu un anumit păcat; să simtă real că a dobândit mici victorii împotriva lui, care vor spori, cu timpul, până la eliminarea totală a păcatului respectiv.

Canonul primit la Spovedanie nu are un rol vindicativ, ci pedagogic, de îndreptare, în schimb are caracter obligatoriu iar nerespectarea lui de către penitent atrage asupra lui consecințele mâniei divine .

Scopul pozitiv al epitimiilor de spovedanie este disciplinarea simțurilor trupești. Pentru reabilitarea morală sufletească, pe lângă îndepărtarea toxinelor păcatului, este nevoie de o lucrare care să sporească densitatea spirituală a penitentului. La o astfel de realizare nu se poate ajunge decât prin exercitarea virtuții indicată în însuși tratamentul duhovnicesc sau canonul de pocăință.

d). Împăcarea cu comunitatea și cu Hristos.

Călcarea legii și săvârșirea păcatului întristează pe Dumnezeu și rănește aproapele, însă opusul-împlinirea legii-înseamnă a iubi deodată și pe Dumnezeu și pe aproapele (Romani 13, 9-10).

„Pocăința este dorința puternică de eliberare de omul cel vechi și îmbrăcare în cel nou. Concretizată în mărturisirea păcatelor, ea aduce folos sufletesc, pentru că „ nimic nu pricinuiește ștergerea greșelilor ca pocăința și tăierea răului; nici sporirea mai grabnică a sufletului ca tăierea voilor și cugetărilor proprii”.

Păcatul aduce stricăciune sufletului, însă Taina Pocăinței îl reface și îi redă sănătatea , penitentul trebuind să se deschidă el însuși comunicării harului și unirii cu Biserica pentru a fi reprimit în sânul Bisericii.

Astfel, Pocăința este „o întâlnire foarte profundă a penitentului cu Hristos în Biserică, fiindcă ea trebuie să aducă nu numai iertarea păcatelor ci și înnoirea comuniunii omului cu Hristos. Ea nu este o simplă lucrare particulară, prin mijlocirea preotului, ci un act eclezial, destinat comuniunii ecleziale a omului cu Dumnezeu; căci episcopul și preotul duhovnic aparțin Bisericii și lucrarea lor se cuprinde în credința Bisericii și manifestă credința Bisericii”.

Această întâlnire cu Hristos, împăcarea cu comunitatea și bucuria întoarcerii se celebrează în Taina Sfintei Împărtășanii.

Împăcarea cu Dumnezeu printr-o viață virtuoasă, sfântă, bine plăcută Lui, prin pocăință, aduce nu numai liniștea și pacea în sufletele noastre, dar îi odihnim și pe semenii noștri, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Filimon: „ Căci am avut multă bucurie și mângâiere din dragostea ta, întrucât inimile sfinților s-au odihnit prin tine, frate”(1, 7).

De aceea, iertarea păcatelor dată de episcopul sau preotul Bisericii, coincide cu reintegrarea penitentului în viața comunității ecleziale.

Efectele și roadele Pocăinței sunt iertarea păcatelor, și odată cu aceasta, redobândirea harului divin și a nevinovăției primite prin Botez, eliberarea de robia păcatului și de orice pedeapsă, restabilirea comuniunii cu Dumnezeu și Biserica Sa și pacea cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu semenii, încrederea și îndrăznirea către El.

Arătând foloasele Tainei Pocăinței, Protos. Nicodim Măndiță întărește cele spuse mai sus zicând că „ precum prin păcat pierdem nevinovăția, pe care am câștigat-o în Sfântul Botez, tot astfel prin pocăință, ne apropriem iarăși de ea; precum prin păcat ne lipsim de Harul Dumnezeiesc, tot așa prin pocăință îl dobândim iarăși; precum prin păcat venim în robia diavolului, așa prin pocăință ne mântuim de dânsa și precum prin păcat intră în cugetul nostru rușinea și frica, tot astfel prin pocăință se întoarce în noi pacea și o astfel de îndrăzneală pe care o au fiii către părinții lor”.

Desigur aceste efecte trebuie manifestate apoi și în viața credinciosului prin Fapte contrare păcatului și conforme Pocăinței, privind în special aspectul moral al Tainei Pocăinței și cel al Pocăinței ca virtute, care urmează Mărturisirii.

Folosul și binecuvântarea aduse credincioșilor de Sfânta Taină a Pocăinței sunt incontestabile pentru procesul mântuirii sufletești, pentru că mărturisirea sinceră, plină de căință și urmată de pocăință, îl apără pe credincios de primejdia propriei înșelării sub aspect moral creștin. Astfel, ea constituie începutul unei noi vieți morale creștine, deschizând ochii spirituali pentru o mai bună înțelegere, asimilare și adâncire a principiilor morale creștine.

În legătură cu modalitatea săvârșirii Tainei Mărturisirii, istoria Bisericii ne arată că ea este individuală – nu colectivă și că se făcea încă din epoca apostolică atât în secret, cât și public, dar totdeauna înaintea unui martor al lui Dumnezeu (episcop sau preot), singurul îndreptățit de către Hristos să exercite puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor.

Astăzi Taina Spovedaniei nu se mai practică în mod public și în masă (exceptând câteva cazuri izolate unde mai persistă și care constituie abateri de la rânduială; Ex:cazurile Recea, Vladimirești, Sihastru), deoarece, din considerente practice, acest lucru a fost interzis la sfârșitul veacului IV, de către Nectarie- patriarhul Constantinopolului.

Practică mult mai potrivită sub aspect psihologic și moral decât cea a mărturisirii publice, spovedania privată s-a generalizat în toată Biserica de Răsărit. De aici putem deduce că „ forma mărturisirii: publică sau secretă (privată) nu ține de esența Tainei, Biserica fiind în drept să facă unele concesii în această privință, fără ca prin aceasta să se atingă esența Tainei”.

Pravila Bisericească arată foarte clar că Spovedania se face individual, iar păcatele trebuie rostite cu voce tare, pentru ca duhovnicul să poată aprecia și la urmă să știe ce leagă și dezleagă.

Referitor la mărturisirea colectivă sau în masă amintită anterior trebuie să precizăm că aceasta nu are valoare și nu poate fi Taină prin care să primim iertarea păcatelor. Dacă păcatul cuprinde întreaga făptură umană, el fiind totuși un act personal, iată că și pocăința reprezintă același lucru.

„Prin ea își precizează omul în fața lui Dumnezeu, prin duhovnic, starea sa personală de păcătoșenie și atitudinea față de ea. Omul trebuie să răspundă singur de păcatul său în fața lui Dumnezeu prin duhovnic, trebuie să aibă curajul să iasă singur cu chipul său spiritual întinat de păcat, dar și pătruns de căință, nu să rămână acoperit în norul mulțimii….Dumnezeu îi dă iertarea printr-un act adresat lui personal, punându-și mâna prin preot pe creștetul lui,…și raportul între om și Dumnezeu e un raport de la persoană la persoană, nu un raport între masă și Dumnezeu. Omul primește o demnitate prin ridicarea lui în acest raport, pentru că își trăiește răspunderea în modul cel mai accentuat, precum în mod accentuat experiază și atențiunea specială ce i-o acordă Dumnezeu. Dumnezeu îi vrea pe oameni uniți în iubire, dar nu contopiți în masă; într-o unire care nu-i anulează ca persoane, care nu le anulează răspunderea personală, ci le-o accentuează”.

Așadar, îndepărtarea răspunderii personale, slăbește răspunderea omului pentru păcat și conștiința întâlnirii cu Dumnezeu care îi cere socoteală de la el. Anularea pocăinței face ca Biserica să fie lipsită de orice posibilitate de educație sistematică a credincioșilor, iar pe aceștia de orice îndemn la luptă împotriva păcatului și a patimilor din fire. Din această cauză, practica aceasta de mărturisire colectivă – izolată de altfel – nu este aplicată de Biserică și nici recomandată, iar credincioșii care doresc cu adevărat să se mântuiască nu trebuie să o adopte.

Cu privire la forma Sfintei Taine a Pocăinței putem spune că aceasta este dată de rugăciunea de dezlegare pe care o rostește preotul după ce a ascultat mărturisirea penitentului.

Pr. Prof. Viorel Sava, prezintă rugăciunea de dezlegare ca fiind „ formula de administrare a Tainei Mărturisirii”, arătând totodată, că în fiecare Taină ce se săvârșește, punctul culminant este dat de formula de administrare. Din această formulă rezultă că Hristos este autorul iertării penitentului, dar iertarea efectivă din partea Sa, este adusă de rugăciunea duhovnicului, reprezentantul autorizat al Bisericii și organul văzut prin care Hristos săvârșește Taina.

Materia Tainei este „mâna și epitrahilul preotului așezat pe capul penitentului, ca semn al trimiterii preotului de către Hristos și de către Biserică și al răspunderii așezate pe umerii lui. Prin trupul și prin veșmântul lui liturgic vine harul lui Hristos asupra penitentului, cum curgea prin trupul și prin veșmintele lui Domnului în cei ce îi cereau ajutorul cu credință”.

Întâlnirea intimă dintre duhovnic și penitent realizată în timpul mărturisirii, s-ar putea considera „ materia” prin care lucrează Duhul Sfânt în această Taină.

În legătură cu aceasta, Mitropolitul Irineu afirmă că : „ materia pocăinței nu este ceva sensibil, ceva văzut și pipăit, ca la Taina Sfântului Botez și a ungerii cu Sfântul Mir,… ea constă din mărturisirea păcatelor de către penitent înaintea duhovnicului”.

Păstrarea secretului spovedaniei reprezintă una din îndatoririle duhovnicului după Mărturisire. Acest lucru este impus de mai mulți factori:

dreptul natural-arată că păstrarea secretului este o obligație a tuturor oamenilor,încălcarea fiind un păcat împotriva iubirii față de semeni;

dreptul dumnezeiesc: ca reprezentant al lui Dumnezeu, săvârșitorul suprem al Tainei, duhovnicul trebuie să păstreze același secret, pe care Dumnezeu însuși îl păstrează față de păcatele oamenilor;

credinciosul trebuie să aibă certitudinea că niciodată taina sa nu va fi divulgată.

Ținerea în secret a celor discutate și auzite în Spovedanie „este o datorie pentru credincioși, iar pentru duhovnic o obligație canonică, liturgică și pastorală, făcând parte integrantă din misiunea lui și contribuind și prin aceasta la propășirea duhovnicească a credincioșilor”.

Privind Taina Pocăinței din punct de vedere interconfesional, vom vedea că aceasta este respinsă în totalitate numai de protestanți, și îndeosebi de Calvin și de sectele ieșite din protestantism, iar în Biserica evanghelică, reprezentările despre învățătura spovedaniei sunt vagi, dar nu inexistente. Calvin afirmă că pocăința nu este altceva decât aducerea-aminte de credința mărturisită la botez, specială pentru iertarea păcatelor săvârșite după botez, fiind suficient ca omul să-și amintească de credința mărturisită la botez și i se iartă orice păcat.

Aceste noțiuni sunt total eronate, și le putem combate „dacă ne gândim la adevărata învățătură despre justificare și despre efectele Sfintelor Taine, profesată de sfânta noastă Biserică, ca și de faptul că pocăința a fost așezată ca taină de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos”.

Întorcându-ne la viziunea Bisericii evanghelice, care nu este prea clară, vom putea observa că aceasta nu este identică cu părerea lui Luther despre spovedanie. El face referiri la spovedanie arătând că este necesară, și în epoca sa timpurie o descrie chiar ca pe a treia taină, fundamentându-o chiar pe Sfânta Scriptură (Matei, 18). Cu toate acestea, părerea lui nu este constantă, deseori, din cauza abuzurilor săvârșite de către Biserica Catolică de atunci, el opunându-se în special obligativității spovedaniei.

Spre deosebire de protestanți, Biserica Romano-Catolică, consideră Pocăința ca Taină, fiind de acord cu punctul de vedere ortodox, în legătură cu principalele momente ale acesteia, dar importanța și sensul ei este diminuat de introducerea unor inovații(caracterul ispășitor al epitimiilor, purgatoriu, Fapte prisositoare, indulgențele, modalitatea mărturisirii-auriculară, făcută în confesorial).

Celelalte denominațiuni creștine „ consideră pocăința ca un preambul al convertirii, ca o ceea ce ar avea darul de a ierta păcatele. După protestanți, efectele sfântului botez și ale sfintelor taine în general, constau numai în acoperirea sau nesocotirea păcatelor în virtutea meritelor lui Iisus Hristos, și nu în curățirea și nimicirea lor și deci în renașterea sau îndreptarea și sfințirea omului.

Astfel dacă prin botez se acoperă păcatele, nu mai este nevoie de o altă Sfântă Taină pregătire pentru apropierea de Dumnezeu, dar nicidecum ca mijloc haric de curățire a păcatelor și de sfințire a credincioșilor. Pocăința admisă de ei nu oferă nici har, nici iertare de păcate și nu are nevoie de preot”.

Importanța și necesitatea Pocăinței. La baza mărturisirii stă o dublă necesitate psihologică atât din punct de vedere al penitentului cât și al duhovnicului. Pentru cel dintâi, mărturisirea reprezintă o revărsare sufletească a unor simțăminte de părere de rău, de chinuire morală, o necesitate pentru redobândirea unui echilibru și dorință de viață nouă. Credinciosul simte privirea de supraveghere a lui Dumnezeu, și mustrările de conștiință îl aduc mai aproape de Dumnezeu, față de care nu se poate ascunde, căci „ nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”(Matei 10, 26).

Din punct de vedere al duhovnicului, prin mărturisirea care i se face, are posibilitatea să cunoască și să pătrundă în dispoziția interioară a penitentului, oferindu-i acestuia dezlegarea – iertarea păcatelor spovedite, și reașezarea lui în starea de har.

Firea omului este înclinată spre păcat. Acest lucru este arătat de Sfântul Apostol Pavel care zice: „ …Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”, după care exclamă îndurerat: „ Om nenorocit ce sânt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia ?”(Romani 7, 19-24). Această izbăvire despre care se întreabă Sfântul Apostol, vine prin ajutorul Duhului Sfânt care se revarsă din belșug prin Sfintele Taine asupra celor ce le primesc cu credință și evlavie.

„ Păcatele personale răcesc, strâmbă sau chiar rup comuniunea actuală cu Hristos de care atârnă mântuirea însăși”, și de aceea este nevoie de îndreptare, de curățire.

Păcatul subjugă și pe cei mai buni dintre oameni, și dacă Botezul ne curăță de întinăciunea păcatului strămoșesc, iată că de urmările acestuia și de căderile ulterioare în păcat, ne putem curăți prin pocăință, oferită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.. Taina Spovedaniei este socotită de învățătura Bisericii, primul mijloc, după botez, pentru curățirea păcatelor, putând fi comparată cu acesta.

Această Taină prin care omul se izbăvește de păcat prin iertarea oferită de Mântuitorul, este cerută tocmai de condiția noastră de viață în această lume, supuși păcatului și greșelii de tot felul. Sfântul Apostol Pavel spune că: „ oricine va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. De aceea să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din potir, căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului”(I Corinteni 11, 27-29). Acest text reprezintă un semnal de alarmă, și ne îndeamnă în același timp, la o curățire, o renunțare la păcat și o îndreptare înainte de Sfânta Euharistie, lucru ce se realizează prin Taina Pocăinței.

„ Dar Pocăința ca Taină este cerută și de calitatea creștinului ca mădular al Trupului lui Hristos, Biserica. Păcatul nu rămâne un simplu accident în viața creștinului și deci fără consecințe profunde în viața acestuia. Ba mai mult, nici un păcat nu rămâne singur, ci naște alte păcate, iar păcatul devenit patimă sărăcește firea, întunecă mintea și slăbește voința spre bine, pe de o parte, iar pe de altă parte, strâmbă, răcește sau rupe unitatea și comuniunea celui păcătos cu Biserica”.

Pr. Prof. Ioan Bria afirmă că „Spovedania este momentul unei mari tămăduiri fiindcă păcatul este boala sufletului și din adâncuri va ieși, mai devreme sau mai târziu, la suprafață, îmbolnăvind și trupul. De aceea Mântuitorul aborda pe bolnavi mai întâi sub chipul spovedaniei, iertându-le păcatele și apoi, ca urmare firească, se vindeca și boala trupului (Matei 9, 2)”.

Din cele arătate putem concluziona că necesitatea Tainei Pocăinței rezultă din universalitatea păcatului: „Căci multe greșim toți” (Iacov 3, 2; Romani 3, 23), păcatul cerând, astfel, Pocăința.

Iată deci, că pentru viața omului în comunitate, este nevoie de iertare și de o ștergere reală a păcatelor, realizate printr-o putere aparte, un har special, împărtășit de Însuși Iisus Hristos prin Taina Sfintei Spovedanii, credinciosului primitor.

Adevărata mulțumire a celui ce se pocăiește este îndreptare sa și bucuria de a ști că greșelile lui devin tot mai puține și mai ușoare. Dezlegarea de păcate și primirea Sfintei Împărtășanii care este strâns legată de Taina Pocăinței, îi dă atunci o mulțumire și liniștea sufletească, fără asemănare cu alta.

Creștinul nu este cu adevărat pocăit decât atunci când ajunge la această liniște și mulțumire interioară, de om împăcat cu cugetul său și cu Dumnezeu, de om îmbunătățit, ușurat de grija și de mustrarea păcatelor sale, de om care știe că bucură astfel pe Dumnezeu.

Numai așa înțeleasă și făcută pocăința, cu mustrare de cuget, cu căință adevărată, cu urmările cuvenite, îndreptează și îmbunătățește viața creștinului, arătând „roade vrednice de pocăință” cum cerea Mântuitorul fariseilor(Luca 3, 8; Matei 3, 8). Astfel de pocăință, bucură cu adevărat pe Dumnezeu, Biserica, și pe omul care o face.

„Mărturisirea păcatelor este o Taină care împiedică pe satana să ne învinuiască în fața judecății din urmă și ne împacă cu Dumnezeu înainte de apusul vieții. Este o lucrare de adâncă necesitate psihologică”.

În concluzie, Pocăința este „Taina minunatei pedagogii divine, pentru însănătoșirea sufletului slăbit de păcat și întoarcerea fiului risipitor la casa părintească, și are rolul de a purifica de păcatele trecute și întărește în lupta virtuții ce stă în fața celui pocăit”.

Iertarea în Noul Testament

III. 1. Iertarea păcatelor și Taina Hirotoniei

Dobândirea mântuirii ca scop principal al fiecărui creștin, necesită în primul rând, eliberarea din robia păcatului. Omul păcătos, prin însuși realitatea păcatului său, alungă din suflet harul lui Dumnezeu și anulează prezența Duhului Sfânt. Lipsa aceasta de har este tocmai cea dintâi și cea mai importantă consecință a căderii, în această situație aflându-se întreaga omenire până la venirea Mântuitorului.

„ Cine păcătuiește e vinovat, dar nu pentru că rațiunea i s-a înșelat sau pentru că puterile lui morale s-au dovedit neputincioase în fața răului moral, ci pentru că a oprit revărsarea harului dumnezeiesc în el. O eroare intelectuală trebuie să fie corectată, o faptă a încălcării ordinii morale trebuie să fie îndreptată, dar păcatul nu poate fi decât iertat. Singurul Dumnezeu îl poate ierta sau nimici”.

Din punct de vedere uman, iertarea este un act de voință prin care îndepărtăm din inimă, în mod conștient, dorința de răzbunare, față de o persoană care ne-a făcut un rău, săvârșind o nedreptate. Ea se referă în primul rând la Dumnezeu cel în Treime, deoarece Acesta este supărat și ofensat neîncetat de către neamul omenesc, care rătăcește pe calea păcatului.

Astfel, iertarea este de mare importanță pentru că restaurează pustiirile păcatului, manifestându-se ca o necesitate pe care o resimte sufletul destrămat tânjind după unitatea pierdută.

Jertfele sângeroase ale Legii Vechi nu erau ispășitoare și nu aduceau iertarea. Dar Dumnezeu în nețărmurita Sa iubire de oameni a hotărât dinainte să ierte omenirea neascultătoare și să o împace cu El, trimițând în lume pe Fiul Său (Ioan 3, 16-17), să se întrupeze și s-o mântuiască, luând supra Sa păcatele omenirii și ispășindu-le pe cruce prin sângele său(Matei 20, 28; 26, 26-28).

Venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos aduce cu sine o viață nouă, nemaiîntâlnită până atunci. Cuvintele Evangheliei anunță această mare noutate :

„ …să știți că Fiul Omului are putere a ierta păcatele pe pământ…”(Marcu 2, 10).

Domnul Iisus a venit să restaureze și să înnoiască totul: El a învins păcatul, moartea și iadul, împăcând pe Dumnezeu și lumea ( II Corinteni 5, 19-21). El s-a pogorât din cer și s-a înălțat la cer înscriind o verticală eternă care leagă cerul cu pământul, față de care dăinuirea umană descrie o linie asimptotică, nevoindu-se să se apropie cât mai mult de verticală și chiar să se identifice cu ea. Calea de apropiere este iubirea și odată cu iubirea, și iertarea. Iertarea e o taină atât în înțeles propriu, cât și în sens sacramental.

Din Noul Testament, aflăm că venirea Mântuitorului Hristos în lume, a avut ca obiectiv „ ștergerea păcatului”(Evrei 9, 26). Ca un nou Adam, El a reconstituit ființa umană și i-a deschis calea spre viața divină. Greșeala din vechiul om, sub păcat, a fost îndreptată de Hristos prin suferințele și moartea de pe cruce.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne spune că „ întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui și iertarea păcatelor, după bogăția harului Lui,… făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse în sine mai înainte”(Efeseni 1, 7-9). Ființa iertării o constituie dragostea pe care Tatăl ceresc o are față de făptura mâinilor Sale, dovedită prin trimiterea Mântuitorului: „ Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 16).

În celălalt sens iertarea devine dezlegare, pentru că ea este acordată într-o rânduială voită de Dumnezeu, care stabilește în domeniul vieții spirituale o ordine, o măsură și o lege. „În ea se îngemănează Taina Pocăinței cu Taina Preoției. Misiunea preoției creștine este misiunea lui Hristos, care se continuă în lume prin Biserică.

A judeca pe credincios pentru păcat și a-i acorda dezlegarea înseamnă a exprima voia lui Dumnezeu însuși. În vederea îndeplinirii acestui act, Mântuitorul a instituit o misiune, o funcție sacră, pe care a încredințat-o Sfinților Apostoli și prin ei a transmis-o preoților creștini”.

Nici o jertfă nu poate fi mai de preț pentru răscumpărarea omenirii cu sângele de pe cruce al Domnului. Asemănând jertfa Mântuitorului cu pascha iudaică, Sfântul Apostol Pavel ne spune : „Paștele nostru Hristos s-a jertfit pentru noi”(I Corinteni 5, 7). Iertarea creștină este sensul acestei jertfe și răscumpărări, Hristos reprezentând pentru noi unicul preot și unica jertfă. Perpetuarea sacerdoțiului Său dea lungul veacurilor, pentru a conferi roadele răscumpărării tuturor celor ce vor să se împărtășească de ele, a făcut necesară, așa cum am văzut, și instituirea preoției Noului Testament.

Preoția creștină este strâns legată de menirea ei sacramentală fiind întemeiată la Cina cea de Taină, iar după trei zile, la înviere, o înzestrează și cu puterea de a lega sau dezlega păcatele( Ioan 20, 21-23).

Acest lucru este extraordinar, deoarece nimeni până atunci nu a reușit asemenea faptă . Desființarea unui trecut păcătos, se face așa cum am văzut prin pocăință, iar rezultatul este iertarea, aceasta fiind marea noutate a religiilor. În Vechiul Testament, nu exista încă nici preoția cu putere de la Dumnezeu de a dezlega păcatele și nici pocăința ca taină.

Porunca de a propovădui pocăința o primesc apostolii de la Mântuitorul Hristos, încă de la începutul activității Sale, dar despre iertarea păcatelor nu le vorbește decât după Înviere și înainte de Înălțare, spunându-le ca să propovăduiască în numele său pocăința , spre iertarea păcatelor, la toate neamurile (Luca 24, 47). Punerea în practică a acestui lucru are loc, după Pogorârea Duhului Sfânt,din ziua Cincizecimii.

În seara zilei Învierii, Mântuitorul Hristos dă această putere ucenicilor Lui să acorde iertarea păcatelor în momentul când le împărtășește pe Duhul Sfânt: „Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”(Ioan, 20, 22-23). Dar ucenicii au fost anunțați și pregătiți în acest sens cu mult timp înainte : „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”(Matei 16, 19; 18, 18;).

Puterea aceasta de a ierta păcatele oamenilor, a fost dată de Hristos printr-un act verificabil (suflarea Duhului Sfânt asupra apostolilor), tocmai pentru a arăta că ei nu se pot face stăpâni, prin voința lor pe puterea lui Hristos, El fiind cel care le-a dat această vrednicie: „ Nu Voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”(Ioan 15, 16). Așadar, de aici rezultă că numai persoane alese de Hristos, într-un mod verificabil, cum au fost Apostolii și cum sunt urmașii lor prin succesiune apostolică, episcopii și preoții, pot avea și pot exercita puterea lui Hristos cu eficiență.

De reținut este faptul că „Mântuitorul Iisus Hristos instituie Taina Pocăinței și Iertării, odată cu Taina Preoției, îndată după Învierea Sa din morți, ca fiind strâns legată de puterea preoției sacramentale căreia îi revine atât puterea de a lega și dezlega, cât și de aducere a jertfei euharistice”.

Această putere nemărginită, de a administra cele cerești, Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor, ci a dat-o oamenilor de pe pământ:apostolilor și urmașilor acestora. Dacă stăpânitorii pământului au puterea de a lega trupurile, iată că preoții primesc o putere ce străbate cerurile și leagă sufletele.

„ Scopul acordării puterii de a ierta păcatele oamenilor de către Hristos ucenicilor Săi, iar aceștia din urmă urmașilor lor este ca în primul rând să se continue lucrarea mântuitoare a lumii începută de Iisus, iar în al doilea rând ca să arate că nimeni dintre muritori nu-și poate ierta sieși păcatele și nici lua această cinste de la sine fără împuternicirea lui Hristos. Întrucât păcatul este obstacolul care-l separă pe om de Dumnezeu, nimeni nu poate depăși singur acest obstacol…Și pentru că atunci când săvârșim păcatul greșim în fața lui Dumnezeu care este o Persoană, numai El este Acela care ne poate acorda iertarea”.

Pentru a obține iertarea lui Hristos, El ne-a lăsat un mijloc sigur și obiectiv: Pocăința, și în acest sens El a investit pe Apostolii săi și pe urmașii lor cu puterea legării și dezlegării păcatelor, cu ajutorul Duhului Sfânt.

Puterea iertării păcatelor pe care o primesc apostolii de la Hristos, nu apare ca ceva personal ce dispare odată cu viața lor pământească, ci ca o lucrare permanentă, și ca o expresie concretă a puterii Duhului Sfânt cu care Însuși Hristos a învestit pe Apostolii Săi după Înviere.

Darul și prerogativa iertării a fost primită de apostoli și de urmașii lor, în acest sens, Mântuitorul zicând: „ Eu cu voi sânt, în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”(Matei 28, 20). Prin această afirmație, Hristos se referă la cei care vor urma după Sfinții Apostoli, asupra cărora se va transmite harul și puterea legării și dezlegării păcatelor. Am putea spune că Hristos se referă la Biserică ca așezământ veșnic (Matei 16, 18; ), ce are harul Sfântului Duh petrecând de-a pururi în ea. Dacă această putere ar fi primit-o numai Apostolii, lucrarea de mântuire a lui Hristos, s-ar fi limitat numai la o anumită perioadă, și dacă Biserica lui Hristos trebuie să fie veșnică, cu atât mai mult și preoția trebuie să aibă această veșnicie .

I.P.S.Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei afirmă că: „Biserica este locul în care pocăința devine cu adevărat lucrare vindecătoare și mântuitoare pentru păcătoșii care caută iertarea păcatelor”.

Prin Taina Hirotoniei, puterea Lui Hristos este transmisă Apostolilor și urmașilor lor, Însuși Hristos fiind prezent în aceștia: „Precum M- a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi…Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi”(Ioan 20, 21-23).

Cu toate că Hristos îi trimite pe ucenicii Săi ca să răspândească Evanghelia la toate popoarele, totuși de iertarea păcatelor și de mântuire nu se bucură decât cei care se pocăiesc cu adevărat și se botează (cf. Marcu 16, 15-16; Matei 28, 18-19). Și cei care păcătuiesc și cad în greșeală după primirea Botezului, au posibilitatea mântuirii și a iertării divine, numai dacă se căiesc, mărturisindu-și păcatele la duhovnic și căutând îndreptarea.

Dumnezeu a dat oamenilor puterea iertării păcatelor, și aceștia, sfințiți prin Taina Hirotoniei, leagă și dezleagă pe pământ iar Dumnezeu confirmă în cer ceea ce ei săvârșesc pe pământ.

Dintre toate temele evanghelice, iubirea aproapelui și iertarea sunt cele mai evidențiate, Mântuitorul Hristos punând mare accent pe ele. Ca Dumnezeu, a iertat păcatele unora și aici, pe pământ, în mod direct și personal, în timpul activității sale, ca să dovedească încă o dată că este Fiu al lui Dumnezeu, și că în această calitate, are putere de a ierta păcatele pe pământ.

Pe lângă jertfa de pe cruce, unde prin sângele Său iartă păcatele întregii lumi, pe lângă iertarea acordată în ultimul moment tâlharului de pe cruce pentru pocăința de care a dat dovadă, Mântuitorul mai acordă și altora iertare de păcate.

Acest lucru rezultă din Evanghelia de la Matei 9, 1-8, de unde aflăm că Mântuitorul vindecă pe un slăbănog din Capernaum. Pe lângă vindecarea trupească, slăbănogul mai obține și un lucru neașteptat, iertarea păcatelor. De fapt, vindecarea sufletească, iertarea păcatelor, este o condiție a obținerii vindecării fizice. Domnul nostru Iisus Hristos săvârșește vindecarea trupească a slăbănogului ca dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta”(v. 6).

Cu toate că efectele acestui eveniment nu s-au lăsat așteptate, slăbănogul vindecându-se de îndată, fariseii și cărturarii au reacționat în tăcere, acuzându-L pe Iisus de hulă împotriva lui Dumnezeu. Această reacție este mai puternic conturată la Evangheliștii Marcu(2, 7) și Luca(5, 21), și formulată astfel: „ cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” Formularea lor nu este greșită, dar greșită este opțiunea lor cu privire la dumnezeirea Mântuitorului, pe care nu voiau să o admită.

Un alt caz în care Mântuitorul Hristos acordă iertarea păcatelor este cel al femeii păcătoase, care a intrat în casa lui Simon fariseul unde se afla Iisus la masă. Aici s-a atins de picioarele Mântuitorului și le-a spălat cu lacrimi de pocăință, după care le-a șters cu părul capului ei. Drept urmare, pe această femeie acoperită cu mulțime de păcate, Hristos o ridică, spunându-i: „Iertate îți sunt păcatele”(Luca 7, 47-48).

Iată însă, că atât prin vindecarea trupească a slăbănogului, dar și prin ridicarea femeii păcătoase din starea decăzută în care o aruncase păcatele, Iisus își dovedește puterea și dărnicia dumnezeiască, și implicit, puterea iertării păcatelor.

Această putere a iertării păcatelor manifestată de Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, se prelungește în lume prin trimiterea ucenicilor Săi și se face astăzi prin preotul duhovnic. El are această putere teribilă, și ce mult înseamnă pentru societate, ca un om să poată lega și dezlega păcatele, așa cum numai Mântuitorul a făcut-o.

III. 2. Măsura iertării ( „de 70 de ori câte 7”)

Manifestarea puterii iubitoare a lui Hristos, în Taina Pocăinței, se face într-un mod special și anume sub forma judecății milostive.

Iertarea divină comportă două elemente care se leagă și se completează unul pe altul. Pe de o parte, harul dumnezeiesc pe care-l dobândește cel ce se pocăiește este un act de iubire, pe care acesta îl simte ca un ajutor, ca un factor ce-i procură bucurie, iar bucuria eliberării de păcat și a iertării, se trăiește ca o adevărată fericire. Pe de altă parte, iertarea aceasta ține și de o judecată, fără de care binele și răul ar deveni, în viața credinciosului, valori indiferente.

Acest lucru rezultă din epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Și toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuși, nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării”(5, 17-19).

În vederea „împăcării”, de care ține și judecata divină absolută, Dumnezeu-Tatăl încredințează Fiului propria Sa stăpânire. Astfel, Sfântul Evanghelist Ioan afirmă: „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” ( 5, 22).

Acest lucru este arătat și de Sfântul Ioan Gură de Aur, care completează, zicând că Tatăl a dat toată judecata Fiului, iar Fiul a transmis-o Apostolilor și urmașilor lor, preoți și episcopi.

În pocăință, iertarea se face numai prin cei ce au, prin sfințire specială de la Dumnezeu-Mântuitorul puterea de a lega și dezlega, fiind o putere prin efectul căreia pocăința devine taină.

Din această putere de a „lega și dezlega” care este nespus de mare, rezultă că și persoanele care fac acest lucru – episcopii și preoții –au o responsabilitate imensă, deoarece lucrarea pe care o săvârșesc aceștia este o judecată a lui Dumnezeu, care îi conferă o valoare veșnică.

„Nu există nici o discriminare de persoană, de greșeală sau de cantitatea păcatelor. Pentru tot felul de păcate, Apostolii au primit puterea iertării sau legării acestora, și prin ei, Biserica întreagă mai departe în timp, prin episcopii și preoții ei”.

Tradiția Bisericii nu cunoaște păcate neiertabile, dar din Textul de la Matei XII, 31 -32, unde se spune că nu se va ierta nicidecum hula împotriva Duhului Sfânt, la o primă analiză, deducem că dezlegarea sacerdotală e mărginită în anumite limite.

Însă, mai multe lămuriri în legătură cu aceasta, ne aduce Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, care afirmă: „ Dacă în Evanghelia de la Matei(12, 31-32) se spune că blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, sau în Epistola întâi a lui Ioan(5,16) se deosebesc păcatele în cele spre moarte și cele nu spre moarte, cele dintâi trebuie înțelese ca învârtoșări ale celor ce nu vor să se căiască pentru păcatele lor.

În Epistola către Evrei(6, 4-10; 10, 26- 29) se spun cuvinte aspre despre cei ce, cunoscând pe Hristos și având harul Lui prin Botez, au căzut de tot de la Hristos; deci se afirmă greutatea acelora de a se reînnoi, o dată ce s-au obișnuit de a nu lua în serios pe Hristos( „au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu”10, 29). Dar putința iertării e totuși admisă, căci tot în Epistola către Evrei(6,12) se recunoaște putința unei anumite zăbave în împlinirea voii lui Hristos”.

În acest sens, și Sfântul Efrem Sirul zice că „ nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”.

Dacă Hristos-Mântuitorul are și putere dar și voință să ierte la nesfârșit reprimind pe fiecare dintre păcătoși și oferind astfel tuturor, posibilitatea mântuirii, cu atât mai mult, noi care suntem fii Săi trebuie să facem acest lucru.

Pe lângă faptul că Hristos reprezintă un model de iubire și iertare pentru fiecare dintre noi, El Însuși vine și ne îndeamnă la iertare nelimitată.

Astfel, la întrebarea Sfântului Apostol Petru cu privire la numărul de situații în care trebuie să acordăm iertare celor ce ne greșesc, Mântuitorul Iisus Hristos pretinde ca fiecare om să ierte greșelile fratelui său, care se căiește, nu numai de șapte ori, cum sugerează Apostolul, ci până la șaptezeci de ori câte șapte. Cu siguranță că Sfântul Apostol Petru, știa că trebuie să ierte greșeala fratelui său, dar, așa cum am văzut, el vrea să afle care sunt limitele acestei iertări.

Răspunsul nu întârzie să apară, Domnul răspunzând direct și descoperind infinitul milostivirii revelate prin venirea în lume a Împărăției cerurilor. Totodată El dă indicația unei iertări asemănătoare și din partea lui Dumnezeu, pentru toți păcătoșii care se pocăiesc în mod sincer, în continuare rostind în acest sens frumoasa parabolă a celor doi datornici.

În această pildă este ilustrată învățătura conform căreia în fața lui Dumnezeu fiecare dintre noi nu este decât un datornic care nu-și poate plăti datoriile. Aceasta este adevărata noastră situație însă Dumnezeu arată o iubire, o generozitate fără limite și mai presus de orice cuvânt omenesc, acordând tuturor mult râvnita iertare. Iubirea, bunătatea și iertarea prezente în raportul lui Dumnezeu cu oamenii păcătoși, trebuie să fie manifestate de fiecare dintre noi în relațiile cu semenii.

Problema iertării frățești este nu numai extrem de importantă, ci și de o permanentă actualitate în viața oricărei comunități creștine, mai ales astăzi,când relațiile dintre națiuni și oameni în general, sunt din ce în ce mai tensionate. Dacă împotriva iubirii lui Dumnezeu greșim necontenit, tot așa greșim și împotriva iubirii frățești. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, cum avem nevoie și de iertarea semenilor noștri. Ca unii pe care Dumnezeu ne-a iertat și ne-a împăcat cu Sine în Hristos, ca unii care cerem mereu lui Dumnezeu iertarea păcatelor noastre, se cuvine ca și noi să iertăm greșelile fraților noștri.

III. 3 Iertarea-condiție a mântuirii (Rugăciunea Domnească)

Învățătura despre iertare în Noul Testament este deseori expusă chiar de către Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ce o prezintă ca o cerință necesară mântuirii.

Astfel, în Predica de pe Munte( Matei cap. 5-7), Hristos învață că nu se cade să-ți aduci darul tău la altar decât după ce te-ai împăcat cu semenul tău, după care urmează pilda cu pârâșul care te târăște în fața judecătorului pentru datoria neplătită, încheindu-se cu un serios avertisment Iată că Dumnezeu nu numai că nu ne iartă, dar nici Faptele noastre cele bune nu le primește.

Tot acum aflăm că, în contradicție cu mentalitatea vremii, Domnul Hristos cere omului să-l iubească pe vrăjmașul său, prin aceasta dorind eliberarea omului de răul din el. Deși acest lucru era greu de înțeles pentru societatea iudaică în care își desfășura activitatea Mântuitorul, iubirea vrăjmașului este, potrivit învățăturii Sale, calea spre desăvârșire ( Matei 5, 48).

Puterea de care are nevoie creștinul pentru săvârșirea acestui lucru, rezultă din virtutea blândeții ca rod al Duhului Sfânt( Galateni 5, 23), ce naște iubirea față de aproapele, îndepărtând astfel orice stare de încordare și neînțelegerilor dintre oameni.

Rugăciunea Domnească este foarte grăitoare în acest sens, cuprinzând iertarea și acordându-i un loc important în cererile sale : „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”(Matei 6, 12).

„ Priviți până unde merge excesul iubirii lui Dumnezeu față de oameni. El îi crede încă demni de iertare pe cei care-L supără după ce i-a scăpat de atâtea rele și după ce au primit haruri atât de inexprimabile. Căci această rugăciune este făcută pentru credincioși, cum ne arată obiceiul bisericii și primul cuvânt al acestei rugăciuni, pentru că o persoană nebotezată încă nu poate numi pe Dumnezeu „ Tatăl” său. Dacă, deci această rugăciune este pentru credincioși și dacă ei îi cer lui Dumnezeu iertarea păcatelor, este vizibil că Dumnezeu nu le refuză, chiar după botez leacul pocăinței. Dacă El n-ar fi vrut să ne învețe acest adevăr, El nu ne-ar fi prescris această rugăciune. Dar vorbind de păcate și poruncindu-ne să cerem iertarea, învățându-ne mijlocul de a o obține prin această cale ușoară, care constă ca să iertăm noi ca să fim iertați, este clar că El a vrut să ne arate prin aceia căci păcatele pot fi șterse și după botez. Astfel făcându-ne să ne amintim de păcatele noastre, El ne insuflă sentimente de smerenie. Poruncindu-ne să iertăm altora, El ridică din sufletul nostru amintirea injuriilor. Promițându-ne de a ierta păcatele noastre, El ridică nădejdile noastre. Și făcându-ne imitatori ai blândeții Sale și ai bunătății Sale necuprinse, El ne ridică la mulțimea înțelepciunii”.

Pentru a reliefa importanța acestei lucrări, Însuși Mântuitorul Hristos ține să completeze, zicând: „ Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va iertă greșelile voastre”( Matei 6, 14-15).

Cererea iertării păcatelor, urmează imediat după ce am cerut „pâinea noastră cea de toate zilele”.Acest lucru nu este întâmplător, deoarece pentru a merita zilnic pâinea e necesar ca să ne spălăm zilnic de păcate, așa cum ne spălăm înainte de masă. Iertare este la îndemâna noastră și ea constituie profilaxia și terapeutica sufletului, în vederea mântuirii.

Pilda cu datornicul nemilostiv tratată anterior, reprezintă cea mai bună ilustrare a celei de-a cincia cereri din Rugăciunea Domnească, în care iertarea dumnezeiască fără de care nu ne putem mântui și pe care o cerem mereu de la Tatăl ceresc este condiționată de iertarea de către noi a greșelilor fraților noștri, ale semenilor noștri.

Această cale a iertării fratelui, reprezintă una dintre cele mai ușoare posibilități pe care ni le oferă Dumnezeu pentru mântuire .

„Iertarea acordată semenului va aduce sufletului omenesc pacea și bucuria, pe măsură să-i împlinească menirea devenirii sale ca persoană ce poartă în sine tendința spre intercomuniune, în scopul afirmării în lume a valorilor morale și sociale”.

În măsura în care fiecare iartă fratelui său din inimă, așa cum iartă Dumnezeu, în aceeași măsură iertarea, la care Tatăl ceresc are întotdeauna inițiativa și întâietatea, se împlinește în comunitate și în fiecare dintre cei care o împărtășesc fraților lor. Numai trăind această părtășie a iertării descoperim profunzimea cererii din Tatăl Nostru.

Din iertarea adevărată, recomandată evanghelic de către Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să lipsească cu desăvârșire orice formă de rău dar și răzbunarea. În această categorie, intră cei care uită toate greșelile, nedreptățile, ranchiuna, adversitatea și ura, făcând loc în sufletele lor căldurii și strălucirii iubirii . Prin iertarea din toată inima, este reprezentată puterea de caracter ca stăpânire constantă asupra urii și răzbunării existentă în sufletul nostru.

„Ea reprezintă o totală deschidere de comunicare cu semenul nostru, proprie împlinirii conștiinței umane. Ea reprezintă imitarea iubirii lui Dumnezeu și a vieții lui Hristos”.

Așadar, prin iertarea aproapelui Dumnezeu ne oferă mai multe daruri: iertarea păcatelor; primirea faptelor noastre cele bune; agonisirea mântuirii. „Rugăciunea Tatăl Nostru are un sens larg de interpretare de comuniune cu Dumnezeu, în accepțiunea de preamărire, mulțumire și cerere și nu în sens strict de taină, prin care se acordă dezlegarea păcatelor. În orice rugăciune noi putem cere iertarea păcatelor, mai ales, când cererii noastre îi asociem dorința și hotărârea de a face binele, de a primi iertarea greșelilor noastre, precum și noi iertăm celor care ne greșesc nouă”.

Iertarea este un dar, este generozitate infinită, căci reflectă supranaturalul în relațiile dintre oameni. Cei implicați în acest act, sunt prin iertare în raporturi noi. Dumnezeu a înnoit firea umană iertând, iar omul când iartă îl imită pe Dumnezeu. Prin păcat el slăbește și se degradează, iar prin iertare se înalță ca înviat din morți.

CONCLUZII

În lucrarea de față am încercat să arătăm că pocăința este glasul lui Dumnezeu în sufletul omenesc pe care-l strigă să se ridice din întinăciunea păcatelor către cele mai înalte culmi luminoase ale desăvârșirii. Ea este invitația cea mai profundă care se face omului să se întoarcă la Dumnezeu, izvorul fericirii sale. Strâns legată de pocăință, iertarea este în același timp urmare și scop a acesteia, și vine odată cu Mântuitorul Iisus Hristos, s-o împlinească și s-o desăvârșească, având efecte harice.

Cercetând istoria antică, aflăm pocăința la toate popoarele, și chiar dacă era însoțită de anumite rânduieli și mijloace magice, tindea către același scop-curățirea și eliberarea de păcat. Sentimentul pocăinței apare în istorie o dată cu păcatul strămoșesc, mergând paralel cu omul și cu păcatele lui, dar dispare odată cu împăcarea omului cu Divinitatea sau cu zeitățile.

Realitatea și necesitatea ei pentru omenire este arătată de către toți întemeietorii de religii păgâne, dar într-un mod special acest lucru este realizat de către conducătorii religioși cei mai de seamă și profeții Vechiului Testament. Aceștia, printr-un impresionant unison , cheamă neîncetat sufletele credincioșilor la ispășirea păcatelor și îndreptarea vieții

Pocăința în toate religiile precreștine nu avea puterea de a obține iertarea păcatelor și indiferent de forma adoptată, mărturisire și ispășire a păcatelor, ea nu avea harul divin. Din această cauză, pocăința din Vechiul Testament se recomandă a fi o virtute naturală superioară, un rit practic, și un simbol religios și moral strălucit, chiar dacă această perioadă ne prezintă numeroase pilde de pocăință, pe care Biserica ne îndeamnă să le urmăm.

Odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, cu vestirea Evangheliei Sale și cu Jertfa Sa de pe Cruce, vine în lume „harul și adevărul”( Ioan 1, 17).

Noul Testament aduce desăvârșirea, putând vorbi astfel de Pocăință atât ca virtute creștinească, cât și de Taină mântuitoare, în care primim iertarea lui Dumnezeu. Bazele învățăturii creștine din Noul Testament, sunt așezate de către Hristos pe suportul solid al iubirii, al pocăinței și al iertării ce au izvorât din firea Sa Dumnezeiască. Acest lucru este evidențiat, așa cum am văzut pe parcursul tratării, atât prin modelul Său de Om desăvârșit, cât și prin pildele prezentate și învățătura Sa.

Iisus Hristos are puterea de a ierta păcatele și de a readuce pe linia de plutire pe cei căzuți în noianul păcatelor și chiar săvârșește acest lucru, arătându-și astfel nemărginita sa iubire. Această putere dumnezeiască ce lucrează prin Pocăință, El o transmite Apostolilor, care , la rândul lor, prin succesiune neîntreruptă, o transmit urmașilor lor, arhierei și preoți ca slujitori ai Bisericii lui Hristos. Conștienți de puterea harului primit, atât apostolii cât și urmașii lor, au slujit și încă mai slujesc pe Hristos cu responsabilitate, făcând ei înșiși pocăință și ridicând pe mulți din mocirla păcatului, tocmai prin intermediul Tainei Pocăinței.

Alături de elementele ce o însoțesc: căința, mărturisirea, ispășirea și dezlegarea păcatelor încununate de îndreptare și iertare, Pocăința face parte din viața Bisericii și deci, implicit, din viața credincioșilor care alcătuiesc comunitatea Bisericii, fiind astfel imperios necesară pentru mântuire. Săvârșitorii ei sunt preoții iar creștinii botezați sunt primitorii; efectele ei sunt redobândirea harului, liniștea conștiinței, descoperirea adevărului, curățirea păcatelor, libertatea sufletului și împăcarea cu Dumnezeu.

Din învățătura Bisericii știm că Taina Pocăinței sau Mărturisirii se săvârșește astăzi în mod individual, iar secretul ei este inviolabil. Ea se repetă de câte ori e câte ori este nevoie, deoarece harul lui Dumnezeu este nelimitat. Chiar dacă prin Taina Pocăinței se iartă toate păcatele noastre, totuși Dumnezeu condiționează această iertare de raporturile pe care le avem cu semenii noștri, de felul în care știm și noi să ne raportăm la mila, iubirea și iertarea divină.

Nu putem vorbi de iertare fără să contribuim și noi cu ceva la obținerea ei. Deși, de cele mai multe ori poate nu merităm această bunăvoință din partea lui Dumnezeu, totuși printr-un minim de efort personal, și prin manifestarea dorinței de îndreptare, primim iertarea și prin ea, șansa mântuirii. Această contribuție personală se materializează cel mai bine în Pocăință, rezultând astfel că aceste două lucrări se completează una pe alta și se întrepătrund, fiecare dintre ele fiind pentru cealaltă una scop și alta mijloc.

Din Noul Testament și scrierile Sfinților Părinți cu privire la tema în discuție, se desprinde necesitatea stridentă a acestor lucrări pentru viața credincioșilor. Această necesitate este dublată și de situația întâlnită în zilele noastre, când psihologia societății moderne este serios afectată de urmările grave ale păcatelor și are nevoie de un mijloc sigur și autentic de îndreptare, pentru restabilirea comuniunii cu divinitatea.

Factor esențial pentru destinul omului, pocăința reprezintă o forță motrice a progresului duhovnicesc, izvor de purificare și de regenerare a vieții religios morale pe dimensiuni uriașe. De aceea orice suflet și orice inimă omenească, pe orice scară de îmbunătățire duhovnicească, are nevoie de ea, pentru că aceasta ne oferă iubirea și iertarea divină.

Astfel, pocăința este o condiție necesară vieții însăși și a vieții spirituale în vederea iertării pentru mântuire, aflându-se, după cum se vede, în însuși miezul mărturiei Noului Testament și în inima învățăturii creștine întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

Filocalia, vol. 3, I:S:B:B:N:

Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1992

Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998

Pidalion, traducere de I. P. S. Mitropolit Veniamin Costachi, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1844

Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1988.

Cărți, articole, studii:

*** , Grădina de flori duhovnicești, Editura Buna Vestire, Bacău, 1997.

Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru și Diac. Prof. Dr.Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 174.

Aghioritul, Nicodim Carte foarte folositoare de suflet, Editura Bunavestire, Bacău, 2001

Belea, Prot. Nicodim, Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în „Studii Teologice”, Anul III, Nr. 9-10, București, 1951

Beșchea, Pr. G. I., Taina Sfintei Mărturisiri după Evhologiu, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XLVIII, Nr. 6, București ,1930

Bălan, Prot. Ioanichie, Călăuză ortodoxă în Biserică, vol. I, Mănăstirea Sihăstria, 1991

Boca, Părintele Arsenie, Mărgăritare duhovnicești, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2002

Boghiu, Arhim. Sofian, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe,Fundația Tradiția Românească- Asociația Creștinilor Ortodocși Români, București, 2002

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Buga , Pr. Prof. Ioan, Pastorala-calea preotului, Editura Sf. Gheorghe – Vechi, București, 1999

Bunea, Pr. Ioan Mărturisirea clericilor, în „Mitropolia Banatului”, Nr. 4-6, Anul XV, Timișoara, 1965

Calinic, P.S. Botoșăneanul, Meditații filocalice, Editura Cantes, Iași, 2001

Cârciuleanu, Pr. Ioan, Predici, Editura Bit, Iași, 2000

Cernăuțeanu, Diac. Gavriil, Frecvența săvârșirii Sfintelor Taine , „Mitropolia Banatului”, Anul XX, Nr. 4-6, Timișoara,1970

Chilea, Pr. Prof. Sebastian, Despre imperativul iertării, în „Ortodoxia” ,Anul XXX, Nr. 3, București, 1978

Idem, Eroare, păcat, iertare, în „Studii Teologice”, Anul XXVI, Nr. 5-6, București, 1974

Chiricuță, Pr. Toma , Anul în predici, Editura Anastasia, București, 1996.

Chirvasă ,Pr. Dr. Ioan, Educația creștină a tineretului, Editura Axa, Botoșani, 2002

Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, București, Editura, Credința Noastră, 1996

Cleopa, Arhim. Ilie, Călăuză în credința ortodoxă, Editura Episcopiei Romanului, 2003

Coman, Pr. Dr. Constantin, Biblia în Biserică, Editura Bizantină, București, 1997

Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament, Editura Credința Noastră, București, 1996

Cosma, Pr. Prof. Sorin, Cuvânt de învățătură despre Sfânta taină a pocăinței, „Mitropolia Banatului”, Anul XXXIII, Nr. 7- 8, Timișoara, 1983.

Idem, Iubirea față de dușman și virtutea iertării, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul CXVIII, Nr. 4-6, București, 2000.

Crăciunaș, Pr. Irineu, Învățătura Ortodoxă despre Pocăință, în „Ortodoxia”, Anul XII, Nr. 3, București, 1960.

Daniel, I.P.S., Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Bucuria Învierii-lumina pocăinței- Pastorală la Învierea Domnului-2003, în „Teologie și Viață”, Anul XIII, Nr. 1-6, Iași, 2003.

Idem, Cuvânt înainte, „ Ușile pocăinței”, a lui Protos. Petroniu Tănase, Iași, 2002.

Idem, în introducere la Îndemnuri și rugăciuni pentru Spovedanie și Împărtășanie, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Dobzeu, Protos. Mina, Predică la Duminica Fiului Risipitor, „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul L, Nr. 1-2 , Iași, 1974.

Idem, Predică la Duminica Vameșului și Fariseului, „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul XLIX, Nr. 1-2, Iași, 1973.

Felea, I., „Pocăința”, Editura Scara – București, 2000

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Sensul creștin al pocăinței , în „Studii Teologice”, Anul XIX, Nr. 9-10, București,1967.

Idem, Taina Mărturisirii , în „Ortodoxia”, Anul XXXI, Nr. 3-4, București, 1979.

Ică, Pr. Prof. Dr. Ioan I., Taina Mărturisirii în practica sacramentală și importanța ei în lucrarea pastorală a Bisericii Ortodoxe, în „Mitropolia Ardealului”, Anul XXVIII, Nr. 7-8, Sibiu, 1983

Ichim, Pr. Dumitru, La duminica fiului risipitor. Despre pocăință, „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul XLIV, Nr. 1-2, Iași, 1968.

Ionescu ,Pr. Dr. Marin C., Cateheze, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2004.

Jurcă ,Drd. Constantin Eugen, Taina Mărturisirii – expunere pastoral-catehetică, în „Studii Teologice”, Anul XXXVIII, Nr. 5, București, 1986.

Klein, Prof. Dr. C., Învățătura despre Spovedanie în Biserica Evanghelică – punct de plecare în dialogul Ortodox – Luteran, în „Mitropolia Ardealului”, Anul XXV, Nr.7-9, Sibiu, 1980.

Kotsonis, Arhimandrit Ioanikios, Pagini filocalice 4-5, traducere din limba greacă de Prof. Drd. Sorina Munteanu, Editura Buna-vestire, Bacău, 2003.

Krutițki, Mitropolit Nicolae, Cuvântări bisericești, vol. III, traducere din limba rusă de Pr. Nicolae M. Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune, București, 1953.

Man, Arhim. Serafim, Pilda de adevărată pocăință, „Mitropolia Ardealului”, Anul XXXI, Nr. 4, Sibiu,1986.

Mihălcescu, Pr. Ioan (Mitropolitul Irineu), Dogmatica iubirii, Colecția Clasici ai Teologiei Românești,1998 .

Miniat, Ilie , Didahii și predici, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Buna Vestire, Bacău, 1955.

Mladin, Arhim. Prof. Dr. Nicolae, Valoarea morală a Sfintelor Taine , în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul XLI, Nr. 1-2, Iași, 1965.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Noțiunea de iertare în Soteriologia Ortodoxă și actualitatea ei ecumenică, în „Ortodoxia”, Anul XXVI, Nr. 2, București, 1974.

Idem, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, Anul XXXIV, Nr. 4, București, 1982.

Natu, Protos. Grichentie, Din frumusețile viețuirii creștine, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava,1999.

Neaga, Pr. Prof. Nicolae, La Duminica lăsatului sec de brânză, în „Teologie și Viață”, Anul I, Nr. 1-3, Iași, 1991.

Palade, Pr. Dr. Sânică T., Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastorație individuală, Editura „ Sf. Mina”, Iași, 2002.

Părăian, Arhimandrit Teofil, Din vistieria inimii mele,Editura Ascor, Craiova, 2000.

Pătrulescu, Drd. Grigore Epitimiile canonice și ascetice în general, în „Studii Teologice”, Anul XXXII, Nr. 3-6, București, 1980.

Plămădeală, Antonie, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989.

Idem,Tâlcuiri noi la texte vechi, Colecția Axios, București ,1996.

Idem, „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, Colecția Axios, Editura Pronostic, București, 1995.

Popa, Pr. Gheorghe, Introducere în Teologia Morală, Iași, 2003.

Popescu ,Pr. Asist. Dumitru, Pocăința ca refacere a legăturii credincioșilor cu Dumnezeu și cu semenii, „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXXIX, Nr. 9-10, București, 1971.

Pricop, Pr. Ioan, Sfânta taină a Mărturisirii, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LIII, Nr. 5-6, Iași, 1977.

Prodan, Arhim. Mina, Călăuza cunoașterii și combaterii sectelor, Editura Bunavestire, Bacău, 1995.

Radu, Pr. Lect. Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, (teză de doctorat), în „Ortodoxia”, Anul XXX, Nr. 1-2, 1978.

Radu, Pr. Prof. Dumitru, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a dezlega păcatele, după Învățătura Ortodoxă , în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul C, Nr. 9-10, București, 1982.

Idem, Sfintele Taine în Viața Bisericii, în „Studii Teologice”, Anul XXXIII, Nr. 3-4, București, 1981

Radu, Prot. Dr. Simion, Pocăința în religiile precreștine, „Mitropolia Ardealului”, Anul X, Nr. 4-6, Sibiu, 1965

Răducă, Pr. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1996.

Roman, Pr. Ioan Mărturisiți-vă Domnului, în „Mitropolia Ardealului”, Anul VI, Nr. 7-8, Sibiu, 1961

Sachelerie, Ierom. Nicodim, Pravila bisericească, Editată de parohia Valea Plopului, Prahova, 1999

Sava, Pr. Prof. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Iași, Trinitas, 2004.

Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Arheologie Biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași,1997

Idem, Un pas spre Dumnezeu – Sfânta Mărturisire , în „Teologie și Viață”, Anul I, Nr. 1-3, 1991

Sf. Ambrozie cel Mare, Despre Pocăință, traducere de Andreea Stănciulescu, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004

Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Matei, traducere de diaconul Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2003

Idem, Omilia a II a despre pocăință, traducere de Pr. D. Fecioru, „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCIV, Nr. 9-12, București,1976

Idem, Omilii despre pocăință III, 1, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Biserica Ortodoxă Română”, , Anul XCV, Nr. 7-8, București, 1977

Idem, Omilia a VII a: Despre pocăință și zdrobire de inimă, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCVI, Nr.5-6, București, 1978

Idem, Puțul și împărțirea de grâu ,Editura Buna Vestire, Bacău, 1995

Idem, Tratatul despre preoție, Cartea a treia, cap.5, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

Sf. Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, traducere de Elena Dulgheru, Editura Sofia, București, 2001

Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, cuvântul V, traducere de I.P.S. Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara, 1995

Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Dialog cu iudeul Trifon – partea a doua(Despre pocăință) , traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, P.S.B., „Apologeți de limba greacă”, București, 1980

Sf. Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu – Vlas, Editura Sofia, București, 1999

Sf. Tihon din Zadonsk, Despre pocăință, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu – Vlas, Editura Sofia, București, 2000

Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh prin Taina Spovedaniei și „Pocăința” după Mișcarea Fundamentaliștilor , în „Ortodoxia”, Nr. XLVI, Nr. 2-3, București, 1994

Stăniloae,Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru, Ascetica și mistica ortodoxă, vol. I, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993

Idem, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXIII, Nr. 3-4, București, 1955

Idem, Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc , în „Ortodoxia”, Anul XXIV, București, 1972

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003

Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Stoleru, Drd. Nicolae, Rolul Pocăinței pentru promovarea moralității credinciosului, în „Studii Teologice”, Anul XXV, Nr. 1-2, București, 1973

Teognost, Pr. Monahul, Taina Sfântului Maslu, Editura Credința Strămoșească , Iași, 2002

Vasilescu, Prof. Diac. Emilian, Sfintele Taine – generalități și controverse interconfesionale, în „Studii Teologice”, seria a II a, Anul II, Nr. 1-2, 1950

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Spovedania, Prilej de pastorație individuală, (spicuiri din lucrarea Spovedania și duhovnicia), în „Studii Teologice”, seria a II-a, Nr. 9-10 , 1949

Vizitiu, Pr. Mihai, Filantropia divină și filantropia Bisericii după Noul Testament, (teză de doctorat), Ed. Trinitas, Iași, 2002

Idem, Mântuitorul Iisus Hristos Domnul păcii și al înfrățirii între oameni , în „Ortodoxia”, Anul XXXV, Nr. 2, București, 1983

CURRICULUM VITAE

Sunt născut la 12 Iunie 1970, în comuna Vidra, județul Alba, fiind al patrulea fiu al părinților Dumitru și Elena, ambii ortodocși.

Am urmat cursurile primare și gimnaziale la Școala Generală din comuna natală, pe care le-am absolvit în anul 1984.

În perioada 1984-1988 am urmat cursurile Liceului „Industrial Nr. 1” din din Câmpeni, iar în anul 1994 am intrat ca viețuitor în mânăstirea Slănic, județul Argeș unde slujesc și în prezent. În anul 2004 m-am înscris la concursul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Muceniță Filoteia” din Pitești fiind declarat admis.

Acum la terminarea celor patru ani de studii universitare mă prezint la examenul de licență în teologie cu lucrarea: Sfânta Spovedanie – Taina Pocăinței, la Catedra de Liturgică, întocmită sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Gheorgh Gârbea.

Data, Semnătura,

Vîrciu Dorinel Constantin

DECLARAȚIE

Subsemnatul Vîrciu Dorinel Constantin, candidat la titlul de licențiat în Teologie, declar pe propria mea răspundere că pentru întocmirea lucrării cu titlul Sfânta Spovedanie – Taina Pocăinței, pe care o prezint ca teză de licență la Catedra de Liturgică, nu am folosit alte izvoare și lucrări, în afara celor menționate în lista bibliografică și că lucrarea îmi aparține în întregime.

Data, Semnătura,

Vîrciu Dorinel Constantin