Ieromonah dr. Petru Pruteanu [606353]

1

Ieromonah dr. Petru Pruteanu
www.teologie.net / Ed. II (2014)

STUDIU ISTORICO-LITURGIC
ASUPRA SLUJBEI CUNUNIEI

Rânduiala post-apostolică de binecuvântare a nunții a devenit „Slujbă a Cununiei” destul de târziu
(comparativ cu alte rânduieli ale Bisericii noastre), iar ruperea acestei slujbe de cadrul euharistic a
însemnat pasul decisiv pentru redactarea rânduielii de astăzi, mult diferită de cea din vechime. De aceea
am considerat necesar să scriem un studiu istoric asupra acestei rânduieli, analizând critic textul
acesteia și venind chiar cu unele sugestii pentru îmbunătățirea edițiilor viitoare ale Molitfelnicului.
Din păcate, majoritatea studiilor critice asupra evoluției cultului nostru liturgic sunt privite cu
multe rezerve, iar expresiile „ediție critică”, „studiu critic”, cu excepția unui număr restrâns se
cercetători, sunt percepute doar negativ. Sperăm însă ca prin eforturile comune ale liturgiștilor din
întreaga lume, inclusiv a celor români, preoții, studenții teologi și chiar credincioșii de rând să se
obișnuiască cu ideea că slujbele Bisericii au evoluat în timp și acest proces nu s-a încheiat și nu se va
încheia niciodată, iar diferențele liturgice dintre anumite Biserici nu au dreptul să fie catalogate dintr-o
dată ca fiind „ortodoxe” sau „eretice”.
Întrucât în liturgica românească lipsește un studiu sau curs sistematic asupra acestui subiect
(cu bibliografia la zi), care să poată fi folosit și de studenții teologi, am hotărât să scriem o scurtă
sinteză asupra acestui subiect, care în viitor ar putea fi extinsă. Din păcate, teza de doctorat a
părintelui Vasile GAVRILĂ, Cununia – viață întru Împărăție (București, 2004), este mult prea stufoasă,
iar uneori confuză și imprecisă, și cu greu poate fi folosită de studenții teologi la cursul de „Liturgică
Specială”. Totuși noi am folosit această carte, alături de multe alte studii și cărți, cele mai importante
dintre ele fiind acestea: Ene BRANIȘTE, Liturgica Specială, București, Ed. IBMBOR, 2005; Михаил
АРРАНЦ SJ., Избранные сочинения по Литургике , vol. 1 – Таинства Византийского Евхология ,
Editura Sf. Thoma, Roma-Moscova, 2003; Михаил ЖЕЛТОВ , Церковное благословение повторных
браков, în „Журнал Московской Патриархии”, Мoscova, 8/2005. pp. 72–79; Idem, Вступление в
брак: библейское осмысление и церковное чинопоследование , în materialele pregătitoare pentru
Conferința teologică internațională: „Învățătura Ortodoxă despre Tainele Bisericii”, Мoscova, 2007.
pp. 198–206; В. ЦЫПИН & Михаил ЖЕЛТОВ, Брак, în „Православная Энциклопедия”, vol. 6,
Moscova, 2003, pp. 146-181; Михаил ЖЕЛТОВ , Венчание брака , în „Православная
Энциклопедия”, vol. 7, Moscova, 2004, pp. 661–668; Idem, История чинопоследования венчания в
византийской традиции, Referat citit la Conferința teologică internațională: „Învățătura Ortodoxă
despre Tainele Bisericii”, Moscova (13-16 noiembrie 2007); Alexis PENTKOVSKIJ, Le Ceremoniale du
Mariage dans l’Euchologe Byzantin du XI
e
– XII
e
siècle, în Le marriage, Conferences Saint-Serge, LX
e
Semaine d’Etudes Liturgiques, Paris, 1993 [Ephemenides Litugicae –Subsidia], Roma 1994, pp. 259-
287.

Keywords: cununie, evhologhion (euchologion), euharistie, logodnă, molitfelnic, nuntă.

2

1. PRELIMINARII
În primul rând, anunțăm din start că acest studiu nu este despre Taina Nunții în
înțelesul ei dogmatic și moral-spiritual, ci despre slujba liturgică prin care se sfințește Taina
Nunții, numită în prezent Cununie sau, mai corect, Slujba Încununării Mirilor . Vom expune
deci evoluția liturgică a Slujbei Încununării/Cununiei , care de mai mult de un mileniu
reprezintă actul liturgic generalizat al Bisericii Ortodoxe prin care se binecuvântează Nunta a
doi creștini.
Nu trebuie, deci, să confundăm cele două noțiuni – Nunta și Cununia – așa cum o fac
mulți, din păcate. Când vorbim despre Taina Nunții , ne referim la unirea trupească (fizică) și
duhovnicească (metafizică) a unui bărbat cu o femeie, în vederea mântuirii lor în Hristos, prin
păstrarea curăției trupești și a fidelității conjugale și prin nașterea și educarea pruncilor. În
creștinism aceasta se face încă din secolul I cu binecuvântarea sau cel puțin cu aprobarea
Bisericii. Când însă ne referim la Slujba Cununiei , avem în vedere ritul sau slujba actuală de
binecuvântare a mirilor, prin punerea unor cununi speciale, la începutul însoțirii lor pentru
întreaga viață. Această slujbă are o istorie mai nouă și nu reprezintă actul primar de
binecuvântare a nunții între creștini. Deci, este impropriu și oarecum greșit să folosim
expresia „Taina Cununiei”, pentru că „Taina” nu se reduce la actul liturgic al încununării
mirilor, și nici această încununare nu exprimă plinătatea Tainei Nunții, ci este doar o
binecuvântare de început a ei, Taina însăși dăinuind și mai departe
1
.
În al doilea rând, trebuie să menționăm că existența mărturiilor istorice despre
căsătorie / nuntă, întâlnite încă din primele pagini ale Scripturii și apoi la primii creștini, nu
înseamnă întotdeaua și existența mărturiilor istorice despre un rit sau o slujbă de
binecuvântare a mirilor și, cu atât mai puțin, de încununare (cununie) a lor. Pentru a înțelege
mai bine aceste lucruri va trebui să recurgem puțin la istoria „tainei”, dar mai ales a „slujbei”.
Din Scriptură știm că încă de la început Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie și că
aceste două persoane trebuiau să viețuiască în comuniune și iubire, asemenea Persoanelor
care i-au creat: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Facere 1:27). Bineînțeles, avem aici și o deosebire
foarte importantă, în sensul că Persoanele Treimice sunt „de o ființă” și veșnic nedespărțite,
iar bărbatul și femeia se unesc în timp, adică la un moment dat și doar până la moartea unuia
din ei (Mat. 22:30; I Cor. 7:39), iar cei doi devin un [singur] trup (Fac. 2:24). Mântuitorul
Hristos a confirmat această învățătură spunând că cei căsătoriți „Nu mai sunt doi, ci un trup.
Și ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19:6). Așadar aceasta este „taina cea
mare” de care vorbește Sf. Apostol Pavel în cap. 5 al Epistolei către Efeseni – taina unirii
bărbatului cu femeia, după chipul unirii dintre Hristos și Biserică, adică taina unirii a două
realități ce se împlinesc: nu una lângă alta, ci una în și prin alta. Tradiția Bisericii din
totdeauna a menționat faptul că, dacă bărbatul și femeia se însoțesc „în Domnul” (I Cor. 7:39;
11:11), Însuși Dumnezeu este în mijlocul lor și binecuvântează unirea dintre ei
2
.

1
Această confuzie își are originea în teologia apuseană care a schimonosit sensul cuvântului „taină”. Acest termen, la origine
avea un înțeles strict dogmatic și, prin urmare, el nu trebuie să se răsfrângă neapărat și asupra denumirilor liturgice a
riturilor care exprimă o anumită Taină a Bisericii. De fapt, latinii nici nu folosesc în acest caz cuvântul „taină – mysterion”, ci
pe cel de „sacrament”, iar acesta a fost o cauză în plus ca, după traducerea catehismelor și manualelor latine, să se ajungă la
denumirea de „Taina Cununiei”.
2
Cf. Tertulian, Grigore din Nazianz și Canonul 13 Trulan, apud „Православная Энциклопедия” , vol. 6, p. 147.

3

Sf. Ioan Gură de Aur, ducând mai departe aceste idei, spune că nunta are un întreit scop:
1) împreuna-mântuire a celor doi prin iubirea de Dumnezeu, care trebuie să fie mai mare
decât cea a unuia față de altul și care trebuie să o sfințească pe cea trupească; 2) trăirea în
curăție trupească, întrucât fiecare bărbat are o singură femeie și fiecare femeie are un singur
bărbat, și această fidelitate reciprocă este și ea un fel de feciorie [mai degrabă în sensul de
„întreagă-înțelepciune” – așa cum numesc Sfinții Părinți fecioria]; 3) nașterea de prunci, care
trebuie să fie crescuți și educați ca buni creștini
3
.
Mai menționăm că Biserica numește tot „nuntă” și alte tipuri de însoțiri mistice precum:
însoțirea dintre Dumnezeu și Israel, poporul ales (Is. 49, 54, 61 și 62; Iez. 16 și Oseea, 2), cea
dintre Hristos–Mirele și Biserică–Mireasa (Ef. 5), precum și cea dintre Hristos și un monah –
care devine mireasă a Sa
4
, iar Acesta – Mirele.

2. MĂRTURII ISTORICE DESPRE BINECUVÂNTAREA
NUNȚII DE CĂTRE BISERICĂ
A. Întrucât familia este celula de bază a societății, toate religiile și civilizațiile lumii i-au
acordat o atenție deosebită, deși nu toate acestea au avut viziuni corecte despre taina
însoțirii dintre bărbat și femeie. De exemplu, pe lângă monogamie (căsătoria dintre un singur
bărbat și o singură femeie) – modelul de căsătorie aflat de la început în planul lui Dumnezeu
și singurul acceptat de creștinism, anumite popoare au adoptat poligamia (căsătoria dintre
un singur bărbat și mai multe femei)
5
sau, mai rar – poliandria (căsătoria unei femei cu mai
mulți bărbați)
6
. Cât privește „însoțirile” dintre homosexuali sau lesbiene au fost și sunt
considerate neligitime și blestemate în majoritatea religiilor și, cu atât mai mult, la evrei și
creștini.
B. Revenind la subiectul căsătoriei, în vechile religii existau peste tot anumite forme de
cult care consfințeau căsătoria. Ele erau nelipsite și la greco-romani . Aceștia puneau la baza
căsătoriei acordul (verbal sau chiar scris) dintre soți sau părinții acestora, urmate de aducerea
unor jertfe zeilor, în prezența „preotului”. Dreptul juridic roman mai avea și alte prevederi
importante legate de nuntă dintre care una foarte importantă cerea prezența a cel puțin 10
martori la ceremonia de nuntă. Bineînțeles, existau și anumite obiceiuri tradiționale precum:
îmbrăcarea miresei, împreunarea mâinilor mirilor, schimbul de daruri dintre părinții mirilor
(ca semn de garanție) etc. Un obicei foarte important, mai ales la greci, era împodobirea

3
Am parafrazat și sintetizat după: В. Ц
ЫПИН
& М. Ж
ЕЛТОВ
, Брак, în „Православная Энциклопедия”, vol. 6, pp. 148-149. Mai
menționăm că teologia romano-catolică a consfințit în Catehismul său, ca prim scop al căsătoriei nașterea de prunci. Nu este
momentul să dezvoltăm această idee aici, dar amintim că această viziune nu este întru totul corectă și a dat naștere unor
interpretări greșite în decursul istoriei. Din păcate, astfel de idei au pătruns și în Mărturisirea de Credință a lui Petru Movilă
și apoi și în alte Catehisme. Deși nașterea de prunci este un scop al căsătoriei, el nu este cel mai important, mai ales că, copii
se pot naște și în afara căsătoriei (ceea ce nu e posibil și cu celelalte 2 principii / scopuri de mai sus), iar unele familii nu pot
avea copii și asta nu înseamnă că ele nu și-au atins scopul principal, chiar dacă unul dintre ele – perpetuarea neamului – nu
a fost atins, tot printr-o rânduială a lui Dumnezeu.
4
Indiferent de sexul acestuia (bărbat-monah / femeie-monahie), monahul este mireasă a lui Hristos–Mirele, aici depășindu-
se într-un fel sexualitatea monahului.
5
Știm că Dumnezeu a îngăduit și poporului evreu poligamia, dar aceasta pentru o rațiune foarte simplă: de a se înmulți cât
mai mult, căci era mai mic la număr față de popoarele învecinate, dintre care majoritatea practicau poligamia. Chiar anumiți
drepți ai Vechiul Testament (Avraam, Iacov, David, Solomon ș.a.) au avut mai multe soții. În general însă, evreii aveau o
singură soție pentru că dreptul la mai multe soții îl aveau doar acei înstăriți, capabili să întrețină mai multe soții și copiii
acestora.
6
Aceasta se practica în vechime în Oceania și în triburile din Africa și America. În asemenea cazuri, de multe ori, soții acelei
femei erau frați între ei, așa cum este cazul „căsătoriei de levirat” la evrei (Deuteronom 25).

4

camerei nupțiale cu flori și punerea pe capetele mirilor a unor coronițe (cununi), tot din flori,
care erau scoase abia după sfârșitul zilelor de nuntă. Mai târziu, acest element a fost preluat
și de creștini.
C. La evrei binecuvântarea de nuntă era un element indispensabil căsătoriei. Cel mai
grăitor text al Vechiului Testament despre nunta la iudei, inclusiv cu formule de
binecuvântare, îl avem în cartea Tobit, capitolele 7-8, dar anumite informații aflăm și la
Facere 24 ș.a. Elementele de bază ale nunții sunt următoarele: 1) tatăl miresei unea mâinile
mirilor; 2) îi binecuvânta; 3) se semna acordul de căsătorie (hbvtk – k
e
tuva[h]) – element
foarte important al nunții la iudei
7
; 4) masa ceremonială; 5) mirele intra în cămara de nuntă a
miresei; 6) în dimineața celei de-a doua zile, nunta se relua și se putea prelungi mai multe zile.
Din textele biblice se observă că rugăciunile de binecuvântare sunt foarte simple și
scurte. Începând cu sec. II d. Hr., rabinii au dezvoltat un rit mai complex, cu două părți
componente: logodna și nunta. Inițial ele se făceau separat, dar de prin sec. XI – erau
împlinite împreună. Se binecuvintează un pahar comun al mirilor, apoi mirele pune inel în
dreapta miresei și se continuă cu masa ceremonială.
D. E greu însă de spus cum se făcea nunta la primii creștini . Simpla participare a
Mântuitorului la Nunta din Cana Galileii (Ioan, 2), nu spune aproape nimic despre nunta la
creștini, căci Domnul nu a schimbat nimic în ritualul nunții (care era unul iudaic), ci doar a
asistat la ea, iar la momentul potrivit a prefăcut apa în vin. Deci binecuvântarea lui
Dumnezeu la această nuntă s-a făcut prin însăși prezența Domnului la nuntă și nu prin
anumite rituri sau rugăciuni cu specific creștin.
Tocmai această idee a prezenței lui Hristos la nuntă , va marca și mai departe nunta
creștină, pentru că primele mărturii istorice nu vorbesc despre nici un element specific al
nunții la creștini, decât acela că ea trebuie să fie făcută „în Domnul” (I Cor. 7:39; 11:11).
Adică, însoțirea dintre mire și mireasă trebuie să reflecte mistic idealul unirii dintre Hristos
și Biserică (Ef. 5). În rest, forma exterioară a nunții era, probabil, ca în tot Imperiul Roman, cu
excepția aducerii de jertfe idolilor – aceasta fiind înlocuită, încă de la început, cu împărtășirea
euharistică a mirilor.
La începutul secolului II, Sf. Ignatie Teoforul († 107) vorbește în Epistola sa către
Smirnieni (cap. VIII) despre prezența obligatorie a episcopului la Euharistie, Botez și Agapă,
dar nu și la Nuntă
8
. Totuși, în Epistola sa către Sf. Policarp (V, 2) Sf. Ignatie spune: „Trebuie ca
cei care se însoară și cele care se mărită, să facă unirea lor cu cunoștința (μετὰ γνώμης)
episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul (κατὰ Κύριον), și nu după poftă. Toate
acestea să se facă spre cinstea lui Dumnezeu”
9
. Nu e clar dacă acesată „ cunoștință” (probabil
cu sensul de aprobare ) însemna și prezența episcopului lui nuntă sau săvârșirea unei
anumite slujbe liturgice de binecuvântare a ei? Personal consider că această cunoștință /
aprobare a episcopului, de care vorbește Sf. Ignatie, însemna și o binecuvântare, dar că
aceasta avea loc într-un cadru restrâns, nu public, din cauza legilor păgâne valabile pe
atunci
10
. Bineînțeles, chiar și în acel context, creștinii duceau un mod de viață diferit de cel al

7
Realmente, se punea un accent foarte important pe „suma” care trebuia plătită pentru mireasă. De aceea, așa cum observă
specialiștii, nu întâmplător verbul rkm în ebraică înseamnă „a vinde”, dar în aramaică a căpătat deja sensul de „a te însura”.
8
Ibidem, p. 222.
9
Trad. rom. în PSB 1: Scrierile Părinților Apostolici, București, Ed. IBMBOR, 1995, p. 227.
10
Probabil creștinii își încheiau căsătoria civilă conform legislației romane (constând dintr-un acord scris sau oral dintre
părinții mirilor), iar la acest act public nu puteau participa și clericii Bisericii.

5

păgânilor căsătoriți și, bineînțeles, se împărtășeau permanent cu Sfintele Taine, care sfințesc
în mod deosebit viața creștinilor căsătoriți. O mărturie concretă în acest sens întâlnim la
Tertulian (aprox. 160-220) care spune că nunta creștinilor este sfântă, întrucât „este
realizată în Biserică, confirmată prin aducere (lat: oblatio, adică – euharistie ), pecetluită prin
binecuvântare, asistată de îngeri și încuviințată de Tatăl”
11
. Așa cum se poate ușor observa,
aceasta este prima mențiune concretă privind binecuvântarea nunții de către Biserică
și sfințirea ei prin Euharistie. Este adevărat că nici un izvor liturgic din secolele III-IV
(Tradiția Apostolică, Evhologhionul lui Serapion de Tmuis, Papirusul de la Barcelona,
Constituțiile Apostolice, Testamentum Domini ș.a.
12
) deși conțin uneori rugăciuni pentru
anumite ierurgii mai puțin importante, nu amintesc de vreo rugăciune de binecuvântare a
nunții. Nici Pseudo-Dionisie Areopagitul (sfârșitul sec. V), nu enumeră binecuvântarea nunții
printre principalele șase slujbe ale Bisericii descrise în tratatul său Despre ierarhia
bisericească
13
. Deci, nu-i exclus ca, la acea vreme, în cea mai mare parte a lumii creștine, să nu
fi existat vreun ritual liturgic concret al nunții, accentul căzând pe împărtășirea euharistică a
mirilor – care era (și ar trebui să fie și acum) elementul cel mai important. Mai mult decât
atât, avem toate motivele să credem că cei mai mulți dintre creștini respectau obiceiurile
greco-romane ale nunții (cu excepția jertfelor aduse idolilor), de aceea, același Tertulian
critica faptul că mirii creștini își puneau la nuntă coroane de flori pe cap, așa cum făceau
păgânii
14
.
Spre sfârșitul secolului al IV-lea Sf. Grigore Teologul încuviințează obiceiul unirii
mâinilor mirilor și masa ceremonială, propunând înlocuirea epitalamurilor cu Psalmi
15
. De
asemenea el hotărăște păstrarea obiceiului ca tatăl miresei să pună cununile mirilor,
clericilor revenindu-le doar rugăciunile
16
. Și Sf. Ioan Gură de Aur va accepta coronițele de
flori la miri, spunând că ele simbolizează biruința mirilor asupra poftelor trupești
17
, dar nu
menționează că acestea ar fi fost puse de preot . Sf. Ioan însă ne spune ceva mai mult cu
privire la rugăciunea preotului și la însemnătatea ei: „…chemați preoții [la nunți], ca prin
rugăciunile și binecuvântările lor să se întărească unirea între soți; pentru ca dragostea soțului
să crească, iar cumințenia soției să se mărească.”
18

Prin urmare, observăm că spre sfârșitul secolului al IV-lea apar primele mențiuni
concrete privind rugăciuni de binecuvântare a nunții creștinilor
19
, dar aceste rugăciuni și
binecuvântări, nu presupuneau și punerea cununiilor de către preot. Aceasta se va întâmpla
mai târziu, prin influența ritului de punere a coroanei împărătești pe capul monarhului, de
către patriarh
20
, când punerea cununilor pe capetele mirilor va deveni un act implicit

11
Ad uxorem, II,9 , în PL 001, coll . 97-99.
12
Despre aceste scrieri a se vedea cartea noastră: Liturghia Ortodoxă. Istorie și actualitate, București, Ed. Sophia, 2013, pp.
27-40. În carte noi am abordat doar problema Euharistiei, totuși, anumite informații la zi despre aceste izvoare pot fi utile.
Un important studiu critic asupra acestor izvoare, precum și textul în limba română a unora dintre ele le găsim în volumul
editat de Ioan I
CĂ
jr., Canonul Ortodoxiei, Ed. Deisis / Stavropoleos, 2008.
13
Cf. Sf. D
IONISIE
A
REOPAGITUL
, în volumul: Opere complete, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideea, 1996, pp. 71-101.
14
De Corona 13.4, 14.2, în PL 002, coll. 1302-1304.
15
Cf. Epistolele 193, 194, 231, 232 , apud, „Православная Энциклопедия”, vol. 6, p. 168.
16
Cf. Epistola 231 : „…Tatăl să pună cununile întocmai cum a dorit. Așa am hotărât pentru noi, când avem ocazia de a asista la
nuntă: că punerea cununiilor revine părinților, iar nouă ne revin rugăciunile”.
17
Cf. Comentariu la I Ep. către Timotei, Omilia 9 , apud, „Православная Энциклопедия”, vol. 6, p. 168.
18
Cf. Omilii la Facere, 48:6, trad. Pr. D. Fecioru, în PSB 22, București, Ed. IBM al BOR, 1989, p. 166.
19
Nu s-a păstrat nici un text din vreo astfel de rugăciune.
20
Acest lucru se va vedea din relatările de mai jos.

6

binecuvântării nunții tuturor creștinilor din Răsărit, dând acestei slujbei denumirea de Slujbă
a Încununării (Cununiei) .
Drept argument pentru cele expuse mai sus, ne servește descrierea ceremoniei de
nuntă a împăratului Mauriciu din anul 582
21
. Ceremonia, desfășurată în una din încăperile
palatului imperial din Constantinopol (nu în biserică!), consta din unirea de către patriarh a
mâinilor mirilor, binecuvântarea și împărtășirea lor cu Sfinte Taine [Înaintesfințite]. După
aceasta, mirii au băut din paharul comun și apoi s-a început masa ceremonială. Theofilact
Samocata precizează că la această masă, mirilor nu li s-au pus cununi, întrucât, ei au fost
încununați (încoronați) dinainte, ca împărați
22
. Din această relatare, liturgiștii trag trei
concluzii importante:
1) în cazul oamenilor de rând
23
, încununarea mirilor, adică punerea cununilor, era
săvârșită (de obicei) de tatăl miresei și ținea de masa ceremonială, deci nu era legat de vreun
rit liturgic;
2) în cazul împăraților, dacă mirele deja fusese încoronat (ca împărat)
24
, acest ritual nu
se mai repeta și la nuntă, ci se rosteau doar anumite rugăciuni de binecuvântare;
3) dacă nunta se făcea odată cu încoronarea, ceea ce se practica mai ales în cazul
desemnării moștenitorului la tron (deci nu neapărat la preluarea propriu-zisă a tronului),
ritul liturgic de încoronare și cel de nuntă se suprapuneau, iar însăși punerea cununilor de
către patriarh avea un dublu înțeles, conform celor două evenimente celebrate
25
.
Deci, cele două rituri de încununare de mai târziu: a împăraților și a mirilor, ambele cu
„implicarea” Bisericii, erau la început unul singur, dar cu timpul ele s-au separat pentru
totdeauna, iar obiceiul punerii cununilor pe capetele mirilor de către un cleric al Bisericii s-a
generalizat și în cazul oamenilor simpli
26
, dar ceva mai târziu și nu fără implicarea directă a
unor împărați bizantini mai evlavioși (a se vedea mai jos).
Trebuie să mai precizăm că în Bizanț, toți oamenii, inclusiv cei care aveau un statut
politic inferior, erau obligați prin lege să respecte prescripțiile civile ale căsătoriei, fără ca
Statul să-i oblige să încheie și „nuntă religioasă”. Observăm că nici „Digestele” împăratului
Iustinian (527-565) și nici „Ecloga (Ἐκλογὴ τῶ νόμον) ” lui Leon al III-lea și Constantin al V-
lea (anul 741), nu vorbesc decât de „nunta civilă” bazată pe un acord scris (ἔγγραφος). Este
interesant și faptul că „Ecloga” admite, ca excepție, căsătoria făcută fără acest acord scris
(ἄγραφος), dacă ea este încheiată în prezența prietenilor sau cu binecuvântarea Bisericii
(εὐλογία)
27
. Această binecuvântare a Bisericii de care amintește „Ecloga” constă probabil din

21
Theofilact Samocata, Hist. I, 10 , apud, Михаил Ж
ЕЛТОВ
, Венчание брака , p. 662.
22
Ibidem.
23
Din toate actele legislative ale vremii observăm că nunta, sub toate aspectele ei, era diferită ca ceremonial, în funcție de
rangul politic al mirilor.
24
Primul împărat bizantin încoronat de patriarhul de Constantinopol a fost Leon I în anul 457. Probabil de la această dată,
ritul încoronării a devenit „mai liturgic” și într-un anumit mod a influențat și rânduiala încununării mirilor. Abia începând cu
anul 1208, prin influență latină, împărații bizantini, începând cu Theodor Lascaris, retras la Niceea după 1204, au început să
fie unși cu Sfântul și Marele Mir.
25
De multe ori, nunta dintre împăratul-mire și soția sa co-împărăteasă avea și o importanță politică foarte mare (mai ales în
cazul alianțelor prin căsătorie), legitimând și asigurând, prin prezenta patriarhului, domnia acestei familii.
26
Cf. Михаил Ж
ЕЛТОВ
, Венчание брака , p. 662.
27
Observăm că Legile bizantine pun un accept foarte mare pe caracterul juridic-formal al căsătoriei civile, cerând prezența
martorilor. Acest principiu se va extinde și la rânduiala bisericească. De exemplu, în Prochiron (Πρόχειρος νόμος) – anul 907
– se interzice Cununia făcută în taină, deci și ritul liturgic avea un caracter juridic-formal foarte pronunțat. Se pare însă că el
căpăta în același timp și unul tot mai duhovnicesc. În unele Epistole ale Sf. Teodor Studitul se vorbește deja despre cununie
ca binecuvântare ce conține o invocare a harului lui Dumnezeu.

7

rânduiala pe care o avem în Codexul Barberini 336 (tot din sec. VIII), sau poate alta
asemănătoare acesteia.
Din datele pe care ni le oferă istoria, constatăm că această slujbă bisericească, relativ
complexă la acea vreme, nu devenise încă obligatorie pentru toți cei ce se căsătoreau.
Izvoarele canonice, omiletice sau de altă natură nu oferă nici o informație clară în acest sens.
Presupunem totuși că Biserica îi îndemna pe tinerii creștini să se căsătorească doar cu
binecuvântare, dar în același timp, datorită unui număr mare de căsătorii civile făcute fără
binecuvântarea Bisericii, dar poate și din cauza unor presiuni din partea Statului, Biserica
recunoștea și căsătoriile civile. Ca dovadă, „Isagoga” sau „Epanagoga”, scrisă cu contribuția
patriarhului Fotie în anul 886, vorbește încă despre 3 moduri alternative de a încheia o
căsătorie: a) prin semnarea unui acord scris (συμβόλαιον); b) prin încununare/cununie
(στεφάνωμα); și c) prin binecuvântarea Bisericii (εὐλογία)
28
. Specialiștii consideră că aici
„cununia” trebuie văzută ca un rit opțional și mai mult „declarativ”, având ca prim scop
proclamarea publică și solemnă a actului juridic de căsătorie – condiție foarte importantă a
dreptului romano-bizantin, iar „binecuvântarea” Bisericii trebuie înțeleasă ca un rit liturgic
mai larg răspândit care, probabil, presupunea și punerea inelelor
29
.
Un pas hotărâtor în procesul de generalizare a ritului liturgic de binecuvântare a nunții
l-a făcut împăratul Leon al VI-lea Filosoful / Înțeleptul (886-912)
30
, care, prin Novela 89,
obligă pe toți, cu excepția sclavilor, de a primi binecuvântare pentru „căsătorie”
(συνοικέσιον). Ceva mai târziu, împăratul Alexios I Comnenul, în Novela 24 (anul 1084)
vorbește deja despre generalizarea a două binecuvântări: una la logodnă (μνηστεία) și alta
la nuntă (γάμος), iar în anul 1092, tot el, prin Novela 31, extinde obligativitatea acestor
binecuvântări ale Bisericii și asupra sclavilor
31
.
Este important să menționăm că, începând cu sec. XI-XII, atât izvoarele liturgice, cât și
cele juridice, asociază tot mai des termenul de „ binecuvântare / εὐλογία” [a nunții] cu
termenul de „ logodnă
32
/ μνῆστρα sau μνηστεία ”, iar termenul de „ nuntă / γάμος” cu cel de
„încununare sau cununie [a nunții, adică a mirilor]
33
/ στεφάνωμα [τοῦ γάμου]”
34
.

28
Cf. Михаил А
РРАНЦ
SJ., Избранные сочинения по Литургике , vol. 1, pp. 591-592. Este prima dată când se face distincție
între „binecuvântare” și „cununie”. Deși acest document ( Epanagoga sau Isagoga) nu a avut putere de lege, el este important
pentru faptul că e ultimul document bizantin conform căruia, „nunta religioasă” nu era obligatorie.
29
Cf. Alexis P
ENTKOVSKIJ
, Le Ceremoniale du Mariage dans l’Euchologe Byzantin du XI
e
– XII
e
siecle, Roma, 1994, pp. 259-287.
30
Și tocmai el ajunge în centrul unui scandal de proporții, din cauza celei de-a patra căsătorii pe care Biserica nu voia să o
recunoască.
31
Cu timpul, până spre secolele XIV-XV, aceste reguli bizantine s-au răsfrânt și asupra celorlalte țări ortodoxe din Răsărit,
inclusiv în țările române și slave – mai întâi asupra celor de la curte, iar mai apoi și asupra celorlalți creștini. (Cf. В. Цыпин &
Михаил Ж
ЕЛТОВ
, Брак, p. 151.) Cel puțin la români, în prezent, nici nu se pune problema unei căsătorii fără Cununie. În
același timp, aceasta nu este nici pe departe o dovadă a conștientizării depline sau măcar parțiale a „Tainei” și nici un semn
al religiozității tuturor celor care se căsătoresc.
32
Deși (inclusiv în DEX) se spune că acest cuvânt românesc este de origine slavă (și aparent nedumeririle dispar),
etimologia și sensul lui rămân încă neelucidate, pentru că în nici una din limbile slave nu găsim vreun cuvânt asemănător.
Dacă e să traducem exact termenul grecesc, ar trebui să vorbim despre o „pregătire a nunții” sau „[întâia] împreunare”,
atunci când mirilor li se permitea să stea împreună, să discute unul cu altul și să se cunoască, bineînțeles, exceptând dreptul
la împreunare trupească. Se știe că această pregătire presupunea niște elemente foarte importante dintre care amintim:
înțelegerea dintre părinții mirilor, schimbul de daruri (ἀρραβῶνος → arvon) și punerea inelelor. În trecut, Logodna, inclusiv
cea religioasă, se făcea cu câteva luni înainte de nuntă-cununie, iar în prezent, doar „logodna civilă” (înțelegerea dintre
viitorii soți și părinții acestora) se face cu ceva timp înainte, pe când cea religioasă, care e o pecetluire a logodnei și a
căsătoriei civile, se face de obicei odată cu Cununia.
33
Am făcut aceste precizări tocmai pentru că există și o rânduială de încununare a împăraților. În limba română aproape nu
e posibilă o astfel de confuzie, întrucât pentru nuntă se folosește aproape exclusiv termenul de „cununie”. În limbile greacă
și slavă însă, între cele 2 rânduieli de încununare nu există nici o diferență terminologică.
34
A. P
ENTKOVSKIJ
, apud Михаил А
РРАНЦ
SJ., Избранные сочинения по Литургике , vol. 1, p.593.

8

Slavii folosesc pentru logodnă termenul: обручение , iar pentru cel de cununie –
венчание.

3. MĂRTURII LITURGICE PRIVIND SLUJBA DE BINECUVÂNTARE A NUNȚII
Primele rugăciuni legate de nuntă ajunse la noi sunt cele din Codexul Barberini gr. 336
(Fol. 186-191) – o variantă sud-italiană a Evhologhionului bizantin , ce datează din a doua
jumătate a sec. VIII
35
. Acest Evhologhion are o rânduială restrânsă a Logodnei și Nunții, cu: 2
rugăciuni la Logodnă , 2 la Nuntă , încă o rugăciune numită „a paharului comun” – toate 5
întrebuințate și astăzi, și se încheie cu o „altă rugăciune la nuntă” care astăzi nu se mai
folosește, dar ale cărei idei au fost reformulate și sunt folosite în alte rugăciuni din rânduiala
de astăzi. Rânduiala nu amintește de inelele de logodnă (care probabil încă se puneau într-un
cadrul familial), nici de vreo formulă de punere a cununiilor, ci doar de încununarea propriu-
zisă și de unirea mâinilor. Rânduiala includea și împărtășirea cu Darurile Înaintesfințite.
Trebuie să menționăm că textul din acest Evhologhion nu redă o tradiție pur
constantinopolitană, ci una „periferică”, de aceea, pentru o mai bună înțelegere a rânduielilor
din Răsărit, trebuie să ne adresăm izvoarelor legate direct de Constantinopol – acolo unde s-
a dezvoltat slujba nunții, chiar dacă aceste izvoare sunt ceva mai târzii.
O astfel de sursă o reprezintă Codex Coislin 213 – un Evhologhion ce datează din anul
1027, aparținând preotului Stratèghios de la „Marea Biserică” (Catedrala Sf. Sofia din
Constantinopol – n.n.) și care acum se păstrează în Biblioteca Națională din Paris. Această
rânduială era destinată cuplurilor imperiale, dar cu timpul ea s-a extins și asupra oamenilor
de rând. Față de rânduiala din Codex Barberini 336 , aici avem următoarele deosebiri:
 După punerea cununiilor de către episcop / preot, se cânta pentru mire, și apoi
pentru mireasă (separat): „Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă și cu cinste, încununează-l pe
el / încununeaz-o pe ea” – formulă care mai târziu a devenit un fel de „epicleză” a Slujbei
Cununiei;
 Este menționată rugăciunea „Tatăl nostru” ;
 Se menționează clar împărtășirea cu Darurile Înaintesfințite, precedate de Ecfonisul:
„Cele Înaintesfințite, Sfintele Sfinților”, după care urma gustarea și din „paharul comun”;
 Întâlnim o rugăciune de ridicare a cununiilor aflată și astăzi în uz;
 Apare pentru prima dată o rugăciune specială de binecuvântare a celei de a doua
căsătorii.
Pe lângă aceste două manuscrise de bază mai sunt și altele, dintre care doar cel
descoperit de episcopul Porfirii Uspenskiy și alte 2 din Sinai sunt mai vechi (sec. IX-X), restul
fiind redactate după sec. XIII, dar ele conțin deja o Rânduială diferită
36
.
Făcând o sinteză a rânduielii din sec. VIII-XII, așa cum o întâlnim în manuscrise,
observăm următoarea rânduială:
A: Logodna
1) [probabil: O binecuvântare și o Ectenie];
2) 2 rugăciuni: una principală și a doua de plecare a capetelor (folosite și astăzi);

35
Singura traducere românească, deși nu foarte reușită a acestui manuscris, a fost realizată recent de către diaconul Ioan I
CĂ
jr., în cartea: Canonul Ortodoxiei, vol. 1. Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis / Stavropoleos, 2008, pp. 909-1032.
36
Anumite detalii vezi la V. G
AVRILĂ
, op. cit., pp. 119-148.

9

3) punerea inelelor – generalizată mai târziu;
B: Cununia (Încununarea)
1) tămâierea solemnă (menționată în mod deosebit în Coislin 213 );
2) o Ectenie Mare, cu cereri speciale pentru miri;
3) 2 Rugăciuni: una înainte de încununare și a doua de plecare a capetelor, după încununare
37
.
Acestea sunt rugăciunile a 3-a (de dinainte de Apostol) și a 4-a (de după Evanghelie) din Rânduiala de
astăzi;
4) punerea cununiilor, uneori fără a rosti vreo formulă;
5) „Tatăl nostru” – apărut poate mai târziu în această Rânduială;
6) rugăciunea de binecuvântare a „paharului comun” sau „cupei comune” (fără a bea din ea în
acest moment, ci puțin mai târziu)
38
;
C: Împărtășirea
1) „Să luăm aminte! Cele Înaintesfințite, Sfintele Sfinților”;
2) împărtășirea mirilor cu Daruri Înaintesfințite – considerat ca element al unirii mistice a
mirilor în Hristos;
D: "Cupa comună"
1) mirii beau din „cupa comună”, după care o spărgeau de pardoseala bisericii (așa cum
menționează unele manuscrise);
2) mirilor li se ridicau/desfăceau cununile (în aceeași zi sau în a opta)
39
;
3) ieșirea solemnă din biserică, însoțită de anumite cântări de veselie și mergerea spre masa
festivă.
După cum observăm, această rânduială seamănă foarte mult cu cea de azi, având însă și
unele deosebiri în plus, iar altele în minus:
a) în plus – avem împărtășirea mirilor cu Darurile Înaintesfințite, care a dispărut din
„Rânduiala Cununiei” în sec. XVII-XVIII;
b) în minus – câteva rugăciuni, citirea Apostolului și Evangheliei și troparele „Isaia
dănțuiește…” . Toate aceste elemente au început să apară ceva mai târziu, prin sec. XIII-XV, și
s-au generalizat definitiv abia în sec. XVII.
Rânduiala Slujbei Logodnei și Cununiei
conform Molitfelnicului actual:
A: Logodna
1) Binecuvântarea și Ectenia Mare;
2) 2 rugăciuni: una principală și a doua de plecare a capetelor;

37
Așa cum observă specialiștii, cele 2 grupe a câte 2 rugăciuni, de la Logodnă și Cununie, formează un paralelism deloc
întâmplător. În primul rând vedem că în ambele cazuri prima rugăciune e principală, iar a doua secundară, de plecare a
capetelor. De asemenea observăm că în ambele situații prima rugăciune are tematică vechi-testamentară, iar a doua – nou-
testamentară. În Rânduiala de azi, mai ales prin interpunerea Apostolului și Evangheliei între cele 2 rugăciuni de la Cununie,
acest paralelism nu mai este atât de evident. Totuși, aceste observații ne fac să reținem faptul că aceste 4 rugăciuni (2×2)
sunt cele mai vechi și poate mai importante din toată Rânduiala.
38
În mod cu totul greșit, Vasile G
AVRILĂ
(cf. op. cit., p. 125) consideră că această rugăciune este rostită asupra Potirului cu
Darurile Înaintesfințite, or se știe foarte clar că este vorba de două pahare / „potire” , dintre care unul euharistic, iar altul
simbolic. „Cupa comună” niciodată nu a fost văzută ca un substitut al Sfintei Împărtășanii. Chiar și atunci când mirii nu erau
vrednici să se împărtășească cu Sfintele Taine; în două Evhologhii (sec. XV și XVI) este prevăzută o „împărtășire” cu miere și
stafide, după care urma și „cupa comună”.
39
Despre această vezi mai jos, la comentariile despre „Rugăciunea în a opta zi după Cununie”.

10
3) punerea inelelor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire și mireasă, urmate de
schimbarea inelelor
40
;
4) o rugăciune mai lungă (despre inel)
41
;
5) [Ectenia întreită și Apolisul – în cazul săvârșirii separate a Logodnei]
42
.
B: Cununia (Încununarea)
1) Cântarea Psalmului 127 însoțită de o tămâiere solemnă
43
;
2) Binecuvântarea Mare și o Ectenie Mare, cu cereri speciale pentru miri;
3) 2 Rugăciuni mari (apărute mai nou)
44
+ rugăciunea principală, a 3-a (numită și „epicleza
Slujbei Cununiei”), la care se unesc mâinile mirilor
45
;
4) Punerea cununiilor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire și mireasă +
binecuvântarea de 3 ori a mirilor, prin cuvintele: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă și cu cinste,
încununează-i pe dânșii”;
5) Apostolul (Ef. 5:20-33) și Evanghelia (Ioan 2:1-11), urmate de o Ectenie întreită
46
;
6) O altă rugăciune, a 4-a (care în vechime era rugăciunea de plecarea capetelor, după cea
principală, azi a 3-a);
7) Ectenia cererilor și „Tatăl nostru”;
C: "Cupa comună" și „hora simbolică”
1) Rugăciunea de binecuvântare a „paharului comun” sau „cupei comune”;
2) Mirii beau de 3 ori din „cupa comună”
47
, iar strana cântă: „Paharul mântuirii voi lua și
numele Domnului voi chema”
48
;
3) Strana cântă 3 tropare (începând cu „Isaia dănțuiește” )
49
, iar preotul împreună cu mirii și cu
nașii înconjoară masa pe care stă Sf. Evanghelie
50
. În unele locuri, la fiecare înconjurare mirii sărută
Sf. Evanghelie;

40
Deși există mai multe tradiții de schimbare a inelelor, în general, acest lucru se întâmplă astfel: preotul pune pe degetul
mirelui inelul miresei, iar pe degetul miresei pe cel al mirelui. Apoi nașul, luând inelul de la mireasă îl pune la mire, în timp
ce nașa, luând inelul de la mire îl pune la mireasă. Repetând acest lucru încă de 2 ori (adică în total 3 ori), inele mirilor sunt
puse în cele din urmă definitiv pe degetul inelar al mâinii drepte a mirilor. În BOR, schimbarea inelelor constă în mutarea
inelelor de către nași de pe mâna dreaptă pe cea stângă, deși acest lucru contravine textului din rugăciunea care urmează,
de a binecuvânta dreapta pe care s-a pus inelul.
41
Studiile critice asupra manuscriselor și vechilor tipărituri arată că această rugăciune este compusă din alte 3 rugăciuni și
că, în forma de astăzi, ea s-a generalizat destul de târziu. De aceea, atunci când din motive obiective sau subiective se
scurtează Slujba Cununiei, această rugăciune este suprimată.
42
În Biserica Rusă (mai ales datorită hotărârii Sinodului Rus din anul 1775), și nu numai, Logodna se săvârșește tot timpul
legată de Slujba Cununiei, și în acest caz se sare peste acest punct care este valabil doar în cazul săvârșirii separate a celor 2
părți ale slujbei. Această practică este folosită pe alocuri și în Biserica Română.
43
Biserica Română păstrează acest obicei, însă Biserica Rusă suprimă această tămâiere (nu și Ps. 127) și, prin urmare,
cădelnița nu este folosită niciodată la Slujba Cununiei, nici măcar la Apostol.
44
Aceste rugăciuni, așa cum se poate observa la o citire mai atentă, sunt compuse din mai multe părți suprapuse, cu mai
multe repetări și adăugiri, unele chiar recente, făcute de editorii români. Ele provin din tradiții și perioade diferite, iar
redactarea lor în această slujbă ar trebui să fie precedată de o redactare critică a lor (bineînțeles nu după bunul plac al
fiecăruia). Unii preoți le citesc exact așa cum apar ele în Molitfelnic, fără să fie deranjați de lungimea exagerată și mai ales
incongruența textului, iar alții încearcă să le adapteze sau să le combine (mai mult „din mers”) sau chiar nu le citesc.
45
Această unire a mâinilor trebuie făcută în timpul rostirii cuvintelor: „…unește pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N)…”, iar după
sfârșitul rugăciunii mâinile mirilor sunt legate cu un șervet sau sunt acoperite (pentru scurt timp) cu epitrahilul.
46
Această Ectenie întreită, ca și cea „a cererilor” ce urmează, au fost adăugate mai târziu, copiind într-o anumită măsură
schema Liturghiei și asemănând-o cu aceasta.
47
Pe alocuri se obișnuiește ca pe lângă acel pahar comun să se dea mirilor și o bucată de pâine sau cozonac. Molitfelnicul
actual vorbește doar despre paharul cu vin și nimic altceva.
48
Acesta este vechiul chinonic care se cânta la împărtășirea mirilor, nu la gustarea din „paharul comun”. Cred și în prezent
ar fi bine să renunțăm la acest stih pentru „paharul comun”, ca să fie mai evidentă destinația lui strict euharistică.
49
Aceste tropare se cântă și la hirotonia în diacon și preot (atunci când candidatul înconjoară Sf. Masă), numai că acolo
troparele au o altă ordine. E vorba de accentele duhovnicești care se pun într-un caz și în celălalt: la hirotonie se începe cu
troparul „Sfinților mucenici…” – făcând trimiterea la slujirea jertfelnică a preotului, iar la Cununie se începe cu „Isaia
dănțuiește” – accentuându-se în primul rând bucuria momentului.
50
Acestei acțiuni i se dă o interpretare simbolică menită să arate principiul hristocentric al vieții creștine de familie, după
principiile Sf. Evanghelii.

11
4) Ridicarea cununiilor prin rostirea unor urări speciale pentru mire și mireasă („ Mărit să fii
mire ca Avraam…”, „Și tu mireasă, mărită să fii ca Sarra… ”);
5) Alte 2 rugăciuni și Otpustul (special);
D: Rugăciunea în a opta zi după Cununie
1)
2 Rugăciuni asupra mirilor (una principală și alta de plecare a capetelor);
2)
Otpustul mic și ducerea în biserică a mirilor.

Pe lângă această rânduială normativă pentru toți ortodocșii (cu mici diferențe locale
nesemnificative), mai nou, în Biserica greacă se practică și o rânduială a Cununiei încadrată
în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur
51
. Trebuie însă să amintim că nu avem nici o referință
istorică veche care să vorbească despre o încadrare a Slujbei Cununiei într-o Liturghie
completă (așa cum avem mențiuni despre Botez și Sf. Maslu). Prin urmare, o astfel de
rânduială apărută în prezent în Biserica Greciei
52
, nu trebuie văzută neapărat ca o revenire la
un obicei vechi, dar poate fi totuși slujită, întrucât se încadrează pe deplin în duhul tradiției
noastre liturgice. Adevărata Slujbă a Cununie oricum trebuie să conțină și împărtășirea
mirilor, iar structura ei oricum imită structura Liturghiei. De aceea, ideea încadrării Cununiei
în Liturghie trebuie încurajată și promovată, dar nu de dragul frumuseții și exclusivismului,
ci de dragul împărtășirii euharistice și a participării întregii comunități.

Observații și Concluzii:
1. Din Slujba Cununiei a dispărut elementul care odinioară era cel mai important –
împărtășirea mirilor. Considerăm că acest element poate fi reintrodus, la cererea mirilor sau
sugestia preotului, exact în momentul în care a fost cândva și chiar poate fi recomandat
tuturor celor care nu au impedimente de a se împărtăși. Împărtășirea se poate face cu Daruri
Înaintesfințite (păstrate în Sf. Chivot) sau chiar cu Sfinte Taine de la Liturghia completă
săvârșită în acea zi, în cazul în care Cununia se săvârșește imediat după Liturghie sau chiar în
cadrul Liturghiei, cum se obișnuiește uneori la greci.
2. Ritul liturgic al Tainei Nunții s-a dezvoltat în timp, în el fiind adăugate: o Rugăciune
mare la Logodnă , despre inel (care, în practică, uneori se lasă) , 2 Rugăciuni la Cununie și
câteva rituri finale, de asemenea însoțite de rugăciuni.
3. Rânduiala de astăzi prevede ca în opta zi după Cununie mirii să vină iarăși la
Biserică, pentru a li se citi două rugăciuni speciale. Istoria acestor rugăciuni e destul de
complexă. Înainte de a o analiza, trebuie să spunem că, o bună perioadă de timp, a existat
tradiția ca mirii să meargă la petrecerea de nuntă fără să le fie luate cununile (din flori) de pe
cap. Pe durata primei săptămâni de căsnicie, aceste cununi erau agățate pe ușa casei

51
Cf. Arhieratikon , Athena 1994, apud V. G
AVRILĂ
, op. cit., pp. 433-439.
52
Conform acestei rânduieli, Logodna se săvârșește după Utrenie (înainte de Liturghie), iar Cununia e combinată cu
Liturghia. La sfârșit mirii se împărtășesc cu Sfintele Taine înaintea tuturor celorlalți mireni. Amănunte vezi la V. G
AVRILĂ
, op.
cit., pp. 433-439. O idee neclară a rânduielii practicată în Biserica Greacă este folosirea antifoanelor Liturghiei printre
rugăciunile Cununiei. Ar fi mult mai potrivit ca, după modelul vechii Liturghii baptismale, unirea slujbei Cununie cu
Liturghia să se facă abia la Intrarea Mică, după care să urmeze citirile biblice (ale Cununiei, iar dacă este
duminică/sărbătoare – mai întâi cele ale zilei), apoi restul Liturghiei.

12
mirilor
53
, iar în a opta zi aceștia și le puneau iarăși pe cap și veneau cu ele la Biserică, iar
preotul le ridica
54
, binecuvântându-i și împărtășindu-i de rând cu toți credincioșii. Cu timpul,
în locul acestei simple binecuvântări, s-au alcătuit rugăciuni speciale de ridicare a cununiilor
care, în Molitfelnicul actual, au fost încadrate în însăși slujba Cununiei, iar în locul lor, pentru
a opta zi, au apărut aceste două rugăciuni, în care se cere învrednicirea mirilor de a intra în
sfântul locaș și de a se împărtăși cu Sfintele Taine. Multe speculații s-au făcut cu privire la
sensul acestor rugăciuni
55
, dar, de regulă, se consideră că, ele reprezintă o dispensă specială
pentru împărtășirea mirilor, întrucât, cel mai probabil, aceștia nu au respectat posturile
conjugale din acea săptămână (miercurea, vinerea și duminica
56
), ci au dus un mod de viață
oarecum relaxat. În principiu, ideea de „dispensă euharistică” este corectă, dacă ținem cont și
de faptul că, în acea perioadă, nu se practica spovedania înainte de fiecare împărtășire, ci
doar în cazul păcatelor mai grave
57
. Totuși, se pare că „dispensa euharistică” nu e legată de
nerespectarea postului conjugal sau a altor rânduieli pregătitoare pentru împărtășire, ci de
percepțiile cu privire la „necurăția rituală”, generată, în cazul dat, de sângele miresei care-și
pierde fecioria după nuntă. Aceste percepții vechi-testamentare au apărut sporadic printre
creștini în sec. II-III, apoi au fost condamnate și uitate o perioadă lungă de timp (sec. IV-XII),
după care au reapărut în sec. XIII-XIV și domină, într-o anumită măsură, până astăzi
58
, chiar
dacă nu corespund duhului evanghelic (nemaivorbind de faptul că foarte mulți miri își pierd
fecioria cu mult înainte de Cununie). De aceea, pare mai firesc ca în a opta zi să se citească
anume rugăciunile de ridicare a cununilor, și nu rugăciuni de „curățire rituală”, iar dacă
ridicarea cununilor se face în aceeași zi, în a opta zi nu se vor mai citi alte rugăciuni, iar mirii
se vor pregăti pentru împărtășire după rânduiala și disciplina comună.
4. Trebnicul (Molitfelnicul) rusesc a introdus în Slujba Cununiei, înainte de
„Binecuvântarea mare”, câte 2 întrebări pentru fiecare mire: prima – dacă se însoțesc de
bunăvoie, din dragoste și cu hotărâre sinceră , iar a doua – dacă [în acel moment] nu au
legământ cu altcineva . Răspunsul la aceste întrebări este văzut ca o făgăduință în fața lui
Dumnezeu și o încercare de a-i responsabiliza pe miri pentru pasul pe care-l fac împreună. O
astfel de încercare de responsabilizare o întâlnim și în Molitfelnicul românesc, în momentul
scoaterii cununilor, dar fără întrebări și răspunsuri, ci doar prin sărutarea Evangheliei
(văzută ca formă de jurământ) și adresarea unui îndemn din partea preotului. Momentul și

53
Punerea unor cununi de flori pe ușă însemna anunțarea unui eveniment special în familie (de bucurie sau de doliu), iar la
americani, de exemplu, a devenit un obicei popular legat de Crăciun și alte evenimente publice sau private.
54
De aici provine expresia „dezlegare a cununi(i)lor”, căci ridicarea cununii miresei presupunea uneori și dezlegarea florilor
din părul acesteia. Mai târziu, expresia „dezlegarea cununiei” a căpătat un sens oarecum magic/vrăjitoresc și folosirea ei
trebuie evitată în limbajul bisericesc.
55
Mai sunt și unii care consideră că abia aceste rugăciuni le permit mirilor împreunarea trupească și că această săptămână
dintre Cununie și „Rugăciunea din a opta zi” ar fi o perioadă de încercare și „dovadă” a faptului că ei s-au căsătorit nu doar
pentru împreunare trupească. Ideea este mai mult decât deplasată și lipsită de orice temei teologic sau logic. Nu este posibil
ca, o rânduială apărută atât de târziu, să aibă o valoare mai mare decât slujba unei Sfinte Taine, care face referiri mult mai
clare la relațiile conjugale.
56
În viața conjugală, în toate zilele și perioadele de post, plus măcar o zi înainte și una după împărtășire, soții trebuie să se
abțină de împreunarea trupească, iar încălcarea acestei reguli trebuie mărturisită la duhovnic. Ca și în cazul abținerii de la
mâncarea „de dulce / frupt”, în anumite situații mai speciale, duhovnicul poate fi mai îngăduitor, ținând cont de sfatul Sf. Ap.
Pavel – I Cor. 7:5.
57
Mărturii istorico-liturgice despre acest aspect vezi în articolul: „Despre legătura dintre spovedanie și împărtășire” pe
(URL): www.teologie.net . Practica mărturisirii (chiar și a „păcatelor mici”) înainte de fiecare împărtășire vine din tradiția
monahală și s-a răspândit în spațiul slav și românesc începând cu mileniul II, inclusiv în cazul mirenilor, dar n-a fost și nici
nu este practicată la greci. Practica în sine este bună, dar obligativitatea ei nu trebuie exagerată pentru creștinii care duc o
viață creștină echilibrată și doresc să se împărtășească sistematic.
58
Mărturii biblice, istorice și canonice la acest subiect a se vedea în două articole tematice de pe (URL): www.teologie.net ,
dar mai ales în studiul maicii Vassa L
ARINA
„Ce este «necurăția rituală» și cum ne raportăm la ea” , de pe același site.

13
forma acestui gest par destul de nepotrivite, chiar dacă și întrebările din Trebnicul rusesc nu
au o istorie tocmai clară. Ele ar fi putut ajunge aici din: a) ritul latin al Tainei Nunții
59
; b)
ceremonia civilă a căsătoriei
60
; c) încercarea de a face o analogie cu întrebările și voturile de
la călugărie
61
. Biserica Ortodoxă Universală nu a generalizat aceste întrebări-făgăduințe în
slujba Cununiei, tocmai pentru că a recunoscut din totdeauna importanța și necesitatea
legământului civil, pe care Biserica doar îl pecetluiește spre desăvârșire duhovnicească, fără
a-l substitui sau neglija
62
. Ba mai mult, atât regulamentele bisericești, cât și cele statale,
obligă pe săvârșitorul Slujba Cununiei să verifice Certificatul de Căsătorie, fără de care nu are
dreptul să săvârșească Cununia
63
.
Până prin sec. XIX-XX, în majoritatea țărilor creștine, preoții aveau și atribuția juridică
de a încheia actul civil al căsătoriei, după care tot ei săvârșeau Cununia. În acest caz, în cadrul
procedurii civile de înregistrare a căsătoriei (care la ortodocși se făcea înainte sau după
Logodnă), preoții adresau aceste întrebări, iar înregistrarea căsătoriei, ca și cea de astăzi de
la Primărie/Oficiul Stării Civile, genera efectele juridice prevăzute de lege
64
. Deși preoții nu
mai au această atribuție juridică (cu excepția Greciei și a unor țări romano-catolice),
întrebările, fie și într-o formă liberă și mai puțin juridică, pot contribui la consolidarea
conștiinței că slujba de binecuvântarea a căsătoriei nu este mai puțin importantă decât
căsătoria civilă și ea, ca și acordul civil de căsătorie, de asemenea generează anumite
consecințe: nu juridice, ci duhovnicești și canonice. Într-adevăr, nu Biserica încheie căsătoria,
ci doar o binecuvântează, dar pentru un creștin, această binecuvântare trebuie să însemne nu
doar o împărtășire tainică a harului, pe care cei mai mulți nu o înțeleg și nu o prețuiesc, ci și o
responsabilitate duhovnicească și canonică față de Biserica care i-a binecuvântat căsnicia.

4. A DOUA ȘI A TREIA NUNTĂ
65

Problema canonică a divorțurilor și recăsătoririlor este extrem de complexă și nu intră
în preocupările studiului de față. Singurul lucru pe care trebuie să-l menționăm este faptul
că, spre deosebire de romano-catolici
66
, Biserica Ortodoxă admite divorțul
67
și, implicit,

59
Având în vedere că aceste întrebări au apărut abia în sec. XVII, în Trebnicul „latinizat” al lui Petru Movilă, putem consideră
că aceste întrebări au fost luate din ritul latin, unde se pare că au apărut mult mai devreme și se păstrează până astăzi.
60
Care era săvârșită tot de preoți; vezi mai jos.
61
În sec. XVII, când Călugăria nu mai era considerată „Taină”, iar Nunta – da, nu putea slujba Cununiei să pară mai puțin
serioasă și să nu aibă niște formule care să se asemene cu cele de Călugărie (transformată pe nedrept într-o „simplă
Ierurgie”). Poate de aceea, la aceste întrebări, percepute uneori ca „voturi”, mirii răspund cu adresarea „cinstite părinte” (ca
și la călugărie).
62
Anume la „căsătoria civilă” se constată dacă vreunul dintre miri nu este deja (sau încă) căsătorit și tot organele statale
sunt cele care (prin diferite legi și acte normative) pot preveni orice căsătorie ilegală, nedorită sau forțată.
63
Cf. Constituția României , Art. 48 (2): „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”. În Republica
Moldova acest principiu a fost fixat în Art. 15 (7) din Legea privind Cultele religioase și părțile lor componente.
64
Pornind de la această practică veche, unii până astăzi consideră că este suficient să mergi la Biserică să te Cununi, iar ceea
ce se întâmplă la Primărie sau la Oficiul Stării Civile ca și cum nu-i important. Nu de puțin ori tinerii pun, chipurile, Cununia
religioasă mai presus de căsătoria civilă și evită să-și înregistreze căsnicia. De fapt însă, aceștia, anticipând eventualul divorț,
se tem de efectele juridice ale căsătoriei civile mai mult decât de efectele canonice ale Cununiei. Iată de ce Biserica
subliniază foarte clar importanța actului civil al căsătoriei și, întrucât a pierdut dreptul de a încheia căsătoriile, cere ca,
înainte de Cununie, acestea să fie încheiate de organele abilitate ale statului.
65
A se vedea mai ales studiul pr. Mihail J
ELTOV
, Второбрачие, în „Православная Энциклопедия”, vol. 9, pp. 725-727.
66
Aceștia nu recunosc divorțul (decât în situații extrem de rare), iar recăsătorirea o acceptă doar în cazul văduviei și,
bineînțeles, cu un soț care ori nu a mai fost căsătorit, ori este și el văduv.
67
Bineînțeles, divorțul este admis numai pentru motive foarte serioase, care nu mai au soluții de împăcare. Preotul trebuie
să facă mai multe încercări de împăcare a soților și să-i facă responsabili în fața lui Dumnezeu și unul față de altul, despre
pasul pe care vor să-l facă (adică divorțul).

14
recăsătorirea mirenilor
68
(I Corinteni 7: 8-9). Deși Statul nu limitează numărul căsătoriilor
civile ale aceleași persoane, Biserica Ortodoxă recunoaște (prin iconomie), doar a doua și
treia căsătorie, nu și a patra
69
.
În cazul văduviei, după cuvântul Sf. Ap. Pavel (I Corinteni 7:39), soțul rămas în viață
este liber să se recăsătorească, fără a avea nevoie de vreo aprobare din partea Statului sau a
Bisericii. De obicei, recăsătorirea după văduvie nu se face decât cel puțin la un an după
decesul soțului/soției. În cazul divorțului însă, pentru a doua sau a treia Cununie, pe lângă
procedura civilă de divorț, este nevoie și de actul de desfacere a Cununiei [religioase] din
partea Chiriarhului
70
, cu stabilirea unei epitimii
71
. Deci, în astfel de situații, preotul nu poate
săvârși a doua sau a treia Cununie, decât după prezentarea celor 2 acte de divorț: din partea
Statului și a Bisericii.
Referindu-ne și mai departe la aspectul canonico-liturgic al problemei, trebuie să
menționăm că rânduiala pentru a doua și a treia Nuntă (aceeași după conținut) a apărut, cum
e și logic, mai târziu decât Slujba primei Nunți. Se știe că la început Biserica doar tolera astfel
de căsătorii, dar nu le binecuvânta și chiar interzicea prezența clericilor la astfel de nunți
tocmai pentru a nu se subînțelege recunoașterea lor [la valoarea primei căsătorii]
72
.
Necesitatea unei rânduieli de binecuvântare a Nunții a doua se putea datora și cazurilor
frecvente de recăsătoriri, mai ales la împărații Bizanțului din secolele IX-X, precum și
„imposibilității” de a săvârși în astfel de situații slujba primei Nunți. Probabil, în această
epocă, Biserica, practic s-a adaptat din mers la cerințele de binecuvântare a recăsătoririlor, în
contextul procesului încă nefinisat de generalizare a Cununiilor obișnuite. De aceea, poate, în
primă fază, Părinții Bisericii ori interziceau Cununia pentru cei ce se recăsătoresc (cf.
Canonul 2 al Sf. Nichifor Mărturisitorul), ori o acceptau, dar fără a pune cununiile pe capetele
mirilor, ci doar pe umeri
73
sau chiar deloc
74
. Cu timpul însă, slujba pentru a doua Cununie a
fost unanim acceptată și plasată alături de slujba primei Cununii, la început cu aceeași
indicație: de a nu pune cununiile pe cap, ci doar pe umeri sau chiar deloc, iar în ultima vreme
fără nici un fel de indicații sau restricții în acest sens.
În prezent, în Molitfelnic, Slujba celei de a doua Cununii este asemănătoare cu prima, cu
următoarele deosebiri:

68
Am făcut această precizare („a mirenilor”) tocmai pentru că diaconilor și preoților de mir le este interzisă recăsătorirea,
fie și în cazul văduviei. Dacă totuși unul dintre aceștia se recăsătorește, el se depune automat din treaptă.
69
Cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare.
70
Chiriarhul trebuie el însuși să studieze cazul sau, cel puțin, să aibă un raport scris de la preotul paroh de unde vine
cererea de desfacere a căsătoriei religioase. Desfacerea căsătoriei se face doar după consumarea tuturor încercărilor de a-i
convinge să trăiască în continuare așa cum și-au luat angajamentul, mai ales dacă soții în prag de divorț au și copii.
71
În urma controverselor canonice privind căsătoria a patra a împăratului Leon al VI-lea Filosoful, în anii 912-913 s-a ținut
un Sinod la Constantinopol care a emis un Tomos (abia în anul 920) cu reguli precise privind recăsătorirea și epitimiile care
se dau în cazul acestora. Durata acestor epitimii urmează regulilor mai vechi, în special celor ale Sf. Vasile cel Mare. Conform
acestui Tomos, căsătoria a doua este permisă doar în cazul morții sau dispariției fără veste a unui dintre soți, dar nu
echivalează cu prima căsătorie. Căsătoria a treia este acceptată cu următoarele condiții: dacă cel ce vrea să se căsătorească a
treia oară are 30 de ani și nu are copii – el este oprit de la împărtășire pe 3 ani, iar dacă are copii – pe 4 ani, având după aceea
dreptul de a se împărtăși doar de 3 ori pe an; dacă însă cel ce vrea să se căsătorească a treia oară are 40 de ani și nu are copii
– el se oprește pe 4 ani de la împărtășire, iar după aceea se împărtășește doar la Paști; cel care are peste 40 de ani și are și
copii, nu se poate căsători a treia oară” . Din păcate, în prezent nu se respectă nici aceste reguli, chiar dacă pe atunci ele erau
văzute ca destul de liberale. (Vezi М. Ж
ЕЛТОВ
, Второбрачие, pp. 725-726.)
72
Cf. Canonul 7 de la Neocezareea, anul 315. Acest Canon astăzi nu mai este valabil, chiar dacă nu a fost anulat oficial.
73
Cf. Sf. T
HEODOR
S
TUDITUL
, Epistolele I și II, în „Corpus Fontium Historiae Byzantinae”, Series Berolinensis 31, Berlin, 1992,
pp. 5-11.
74
Un vechi Molitfelnic de la Alba Iulia prevedea așezarea cununiei doar pe capul celui ce nu mai fusese cununat (cf. Dumitru
V
ANCA
, «Cununia» în secolul XVII în Transilvania. Considerații pe marginea Molitfelnicului de la Bălgrad (1689) , în Credința
Ortodoxă , an IV (1998), nr. 3-4, pp. 82-98).

15
 Ecteniile sunt prescurtate și ușor modificare
75
;
 Primele 2 rugăciuni din Slujba Cununiei sunt diferite de cele ale primei Cununii și au
mai mult un caracter penitențial;
 Împărtășirea nu se poate face (chiar dacă s-ar dori), căci se amână din cauza
epitimiei.

Pe lângă Slujba primei și celei de a doua Cununii – ambele cu rânduială deja stabilită în
Biserică, s-a practicat, pentru situații de excepție, și o Slujbă specială de Cununie a celor
vârstnici (peste 40-45 de ani), care au trăit mai mulți ani căsătoriți civil, nefiind însă cununați
în Biserică. În astfel de situații, chiar dacă este vorba de prima Cununie, preotul va exclude
din Ectenia Mare și din celelalte rugăciuni cererile ce se referă la nașterea de prunci . În rest,
slujba rămâne neschimbată.
Trebuie menționat faptul că astfel de slujbe „s-au impus” mai ales pornind de la ideea
că un bărbat și o femeie, chiar dacă sunt căsătoriți civil și sunt fideli unul față de altul (!), dar
dacă nu sunt și cununați, trăiesc în desfrânare. O astfel de idee s-a acreditat, mai ales în
ultimile secole, datorită Pidalionului (sfârșitul sec. XVIII) și a altor cărți de drept bisericesc
sau îndreptare de spovedanie. Mai mult decât atât, unii preoți îi îndeamnă foarte insistent pe
cei necununați să se cunune, fie și mai târziu, iar dacă nu o fac, îi opresc și la împărtășire și îi
canonisesc destul de aspru.
Bineînțeles, obligativitatea Cununiei este și va rămâne un ideal general recomandabil,
dar el nu trebuie făcut doar în virtutea unei tradiții, ci trebuie pe deplin conștientizat și liber
asumat de ambii miri, atât ca act în sine, cât și ca responsabilități ce rezultă din acest act.
Pe de altă parte, așa cum am arătat și în partea istorică a studiului, un cuplu care este
căsătorit civil (ceea ce deja nu este concubinaj), nu poate fi învinuit de adulter. Evident,
această problemă nu se pune în țările sau regiunile unde toate familiile obligatoriu se cunună
– ceea ce e foarte bine și lăudabil (mai ales dacă Cununia e făcută conștient), dar se pune
foarte acut acolo unde există foarte multe cupluri necununate: fie din cauza prigoanei
comuniste care a avut loc (în spcial în fostul spațiu sovietic), fie din cauza că unul dintre soți
este ateu sau de altă religie/confesiune. Tocmai de aceea, pornind de la aceste considerente
istorice, dar mai ales de la cele pastorale și misionare, Marele Sobor Arhieresc al Bisericii
Ruse, în Fundamentele Concepției sociale (din anul 2000) recunoaște, prin iconomie,
valabilitatea căsătoriei civile, chiar și în lipsa celei bisericești, dacă aceasta nu s-a putut
săvârși din motive obiective. Acest document, plus altul din 1998 destinat duhovnicilor, arată
clar că însoțirea celor căsătoriți civil, dar necununați, nu este adulter, și mai ales în cazul în
care unul dintre soți se opune Cununiei, celuilalt i se dă voie să se împărtășească, fără vreo
epitimie specială.
Repetăm că în acest caz este vorba de iconomie și nu de o regulă a Bisericii. Această
excepție, des întâlnită mai ales în Rusia, dar pe alocuri și în Republica Moldova, este valabilă
doar în condiții speciale bine cunoscute de duhovnic.
În mod normal, regulile canonice ale Bisericii Ortodoxe obligă mirii ortodocși să se
cunune în Biserică, de către preot, fără ca această Cununie să suprime procedura civilă de
căsătorie, și ea foarte importantă.

75
Nu este pomenit nici chiriarhul la Ectenie, transformând (parcă) slujba într-o simplă Ierurgie.

16
5. TIMPUL SĂVÂRȘIRII SLUBEI CUNUNIEI
Spre deosebire de alte rânduieli ale Bisericii, Cununia nu se poate săvârși în orice zi a
anului, existând niște zile și perioade speciale din an în care săvârșirea ei este categoric
interzisă. Bineînțeles, săvârșirea Cununiei în aceste zile nu o face nevalidă, dar reprezintă o
necinstire a zilelor de post sau sărbătoare – ceea ce poate atrage după sine pedepsirea
administrativă a preotului, dar și o pedeapsă divină asupra tuturor celor implicați.
În primul rând trebuie să menționăm că este interzisă săvârșirea Cununiei în timpul
nopții, pentru că Nunta trebuie să fie un act public , făcut obligatoriu în prezența martorilor –
rolul acesta fiind îndeplinit în special de către nași
76
. Prin urmare, Cununia este bine să fie
făcută ziua, unită cu Liturghia, iar dacă nu-i posibil, înainte sau după aceasta. Bineînțeles, în
situații de război sau persecuție, se îngăduia săvârșirea Cununiei și pe timp noapte și chiar în
absența martorilor, singurul martor (văzut) fiind însuși preotul.
Revenind la problema zilelor de săvârșire a Cununiei, trebuie să menționăm că Biserica
a recomandat pentru aceasta, în special, ziua de duminică . Cununia se poate însă săvârși și în
alte zile de peste săptămână din cursul anului, cu anumite excepții.
Zilele în care nu se admite săvârșirea cununiilor sunt următoarele:
 Cele patru posturi de peste an;
 Zilele de post din timpul săptămânii
77
;
 Săptămâna Luminată și perioada dintre Crăciun și Bobotează;
 Săptămâna Brânzei;
 Praznicele împărătești de peste an și ajunul acestora
78
;
 Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august);
 În ziua hramului Bisericii din comunitatea respectivă.
În general, Biserica nu vorbește despre cazuri excepționale sau de urgență în săvârșirea
Cununiei, de aceea nu trebuie admise încălcări ale regulii privind zilele oprite de săvârșire a
acestei slujbe de binecuvântarea a Nunții
79
. Iar dacă astfel de situații totuși apar, decizia
finală privind timpul și locul săvârșirii Cununie va aparține ierarhului locului.

76
Deși rolul nașilor de la Cununie este mai mic decât al nașului de Botez, totuși, Biserica recomandă ca mirii să-și aleagă ca
nași o familie de buni creștini ortodocși, mai mari ca vârstă decât ei, care ar putea să-i ajute pe tinerii căsătoriți nu doar în
problemele lor materiale, ci în primul rând cele duhovnicești și familiale, fără să se substituie în felul acesta duhovnicului.
Însăși instituția „nașilor de cununie” provine de la obiceiul vechi de a alege niște „martori de onoare” (de obicei, din partea
mirelui) care să-i ajute pe tineri în viață, alături de părinții lor trupești și duhovnicești. Rușii și astăzi numesc nașii de
cununie – свидетели, adică martori. Mai menționăm că nu este obligatoriu ca nașii de cununie să devină și nașii de botez ai
copiilor acelor tineri, așa cum se practică în Basarabia. De asemenea, nu este corect ca la Cununie sau la Botez, să fie luați
mai mulți nași – obicei de asemenea întâlnit în Basarabia și Bucovina.
77
Bineînțeles, aici ne referim la zilele de miercuri și vineri numai că, unii înțeleg aici înseși zilele de post, iar alții (în special
rușii) – ajunul acestora. Logic ar fi ca în zilele astronomice de miercuri și vineri (adică de la ora 00.00 până la 24.00) să nu
săvârșească Cununia pentru că exact în acest interval ținem și postul alimentar, iar ceremonia de Cununie este aproape
obligatoriu secundată de masă și veselie – care nu se pot săvârși într-o zi de post. Rușii însă, neglijând parcă problema
mesei, merg pe ideea că împreunarea trupească a soților ce se cunună va avea loc (cel mai probabil) după miezul nopții și de
aceea interzic Cununiile în zilele de marți și joi (adică spre miercuri și spre vineri), dar le acceptă în zilele de miercuri și
vineri (adică spre joi și spre sâmbătă). Considerăm că această problemă destul de delicată merită să fie discutată cel puțin
într-un sinod local din Basarabia, unde se întâlnesc, iar uneori chiar se confruntă, două tradiții teologice (rusă și română)
care se deosebesc în această problemă. Până una-alta, fiecare trebuie să respecte tradiția locală și dispoziția episcopului său.
78
Pornind de la ideea de a cinsti sfințenia sărbătorilor și a zilelor de duminică, Biserica interzice săvârșirea Cununiilor în
ajunul Praznicelor împărătești, precum și în zilele de sâmbătă.
79
În cazul Cununiei persoanelor care sunt de mai mult timp căsătoriți civil și care nu fac la Cununie nici masă ceremonială și
nici nu se avântă spre relații trupești chiar în acea zi, se pune totuși întrebarea dacă este atât de „gravă” încălcarea zilelor de
post în săvârșirea Tainei. Problema de fapt apare atunci când unul dintre soți este bolnav sau trebuie să plece într-o
deplasare de durată, iar acel cuplu, uneori mai mult din frică, vrea să fie cununat „de urgență”.