Ierarhia Bisericeasca ȘI Raportul Dintre Gradele Ierarhice

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”ILARION V. FELEA” ARAD

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Pr Conf Univ. Dr. Constantin Rus

ABSOLVENT:

Gabor Ciprian Emanuel

Arad

2012

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”ILARION V. FELEA” ARAD

LUCRARE DE LICENȚĂ

IERARHIA BISERICEASCA ȘI RAPORTUL DINTRE GRADELE IERARHICE

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Pr Conf Univ. Dr. Constantin Rus

ABSOLVENT:

Gabor Ciprian Emanuel

Arad

2012

CUPRINS

PREFAȚĂ ………………………………………………………………………………………………..4

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………….5

CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE A DREPTULUI BISERICESC. ……….6

1.1Dreptul bisericesc …………………………………………………………………………………6

1.2.1. Mijloacele de răspândire a învățăturii Bisericii ……………………………………6

1.2.2. Lucrarea și actele de răspândire a adevărului de credință sau lucrarea misionară ………………………………………………………………………………………………………….15

CAPITOLUL AL II-LEA ORGANIZAREA IERARHIEI BISERICEȘTI………30

II 1 Secolul al II-lea………………………………………………………………………………… 35

II 2. Secolul al III-lea………………………………………………………………………………..36

II 3 Secolul al IV-lea…………………………………………………………………………………36

CAPITOLUL AL III-LEA ORGANELE ȘI FORMA DE-CONDUCERE A BISERICII………………………………………………………………………………………………………….39

III I Poziția și rostul aparte al fiecăreia dintre cele trei trepteale preoției de instituire divinăa. Episcopii, poziția și rostul lor………………………………………………………48

III 2 Treptele ierarhiei de instituire bisericească……………………………………………61

III 3 Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treaptade diacon…..64

III 4 Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treaptade presbiter..67

CAPITOLUL AL IV-LEA RAPORTURILE IERARHICE DINTRE TREPTELE CLERULUI…………………………………………………………………………………………………………78

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………….83

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………….85

PREFAȚĂ

Prin lucrarea de față: Ierarhia Bisericească șI raportul dintre gradele ierarhice ca temă propusă pentru desăvârșirea studiilor mele teologice am încercat să atingem anumite puncte ce țin de această tematică, inepuizabilă de altfel.

Biserica ni se înfățișează sub aspectul ei de instituție social-religioasă, organizată comunitar, formată din cler, credincioși și monahi, constituiți în unități organizatorice-teritoriale.

Autoritatea sau puterea bisericească are fundament divino-uman și reprezintă suma mijloacelor morale, religioase, materiale și canonico-juridice necesare organizării și conducerii Bisericii, în vederea mântuirii credincioșilor. Ea are caracter unitar, se atribuie prin hirotonie sau hirotesie și decurge din succesiunea apostolică neîntreruptă. Credința determină organizarea social-comunitară a credincioșilor ce depășesc granițele geografice și istorice ale statelor, ale spațiului și timpului; iubirea și caritatea comuniunea dintre ei, iar harul unește împărăția pământească cu cea cereasca

In accepțiunea sa originală de sfântă și căpetenie sau conducătoare bisericească, alcătuită din totalitatea slujitorilor bisericești, în frunte cu Mântuitorul Iisus Hristos, ierarhia reprezintă conducerea sfântă a Bisericii, sub călăuzirea Duhului Sfânt, instituită de Sfinții Apostoli prin hirotonie, în vederea continuării operei de mântuire a neamului omenesc. In misiunea ei, ierarhia bisericească, împărtășește puterea dată de Mântuitorul Sfinților Apostoli, prin trei oficii: didactic, sacramental și administrativ, în mod personal sau instituțional, în limitele jurisdicției autoritarii bisericești, în scopul călăuzirii, învățării și sfințirii credincioșilor.

Mijloacele pentru îndeplinirea lucrării religioase a Bisericii sunt, în primul rând, cele de natură religioasă, apoi cele morale și, în sfârșit, cele juridice. Astfel, interesele de natura spirituală ale Bisericii se împletesc și se leagă organic și inevitabil cu cele de natură materială, adică economice, sociale și, de multe ori, politico-administrative, influențându-se reciproc.

Am încercat prin lucrarea noastră să arătăm nevoia de rapor dintre trepele ierarhice și sperăm că într-o oarecare măsură am și reușit.

INTRODUCERE

Normele sau legile de drept actioneaza in cadrul societatii umane, reglementand complexitatea relatiilor umane, astfel incat sa se evite confruntarile sau conflictele dintre indivizi precum si sa se evite lezarea indivizilor de catre societate si invers.

Persoana umana devine subiect de drept inca din momentul conceperii si ramane sau poate sa ramana subiect de drept si dupa moarte. Pruncul, copilul, adolescentul si omul matur isi schimba starea de drept prin crestere, educatie, satisfacerea serviciului militar, intrarea in serviciul societatii, prin casatorie si in fine, prin moarte.

In limba romana exista trei cuvinte cu trei sensuri : dreptul, dreptate, legea. Cel dintai exprima puterea, dreptul, indreptatirea de a-i reveni ceva cuiva. Al doilea, dreptatea, defineste starea creata prin drept : starea prin care se stabileste dreptatea cuiva sau prin care se inlatura o nedreptate. Al treilea sens se invesmanteaza intr-o formulare numita lege.

Dreptul canonic este acea ramura a Dreptului general care se ocupa de normele necesare desfasurarii vietii bisericesti in planul social astfel incat sa nu se incalce invatatura, cultul si disciplina Bisericii.

Normele de care se ocupa Dreptul canonic sunt norme elaborate de Biserica si sanctionate tot de ea in diverse momente ale istoriei sale.

Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea bisericeasca stabileste cum trebuie sa actioneze sau sa se comporte membrii Bisericii in anumite conditii determinate, pentru ca actiunea lor sa fie eficienta si apreciata pozitiv in raport cu credinta religioasa sau normele religioase si normele eticei rezultate din ea.

Biserica în calitatea ei de societate divino-umană cu menirea de a mântui pe credincioși, în temeiul puterii cu care a fost investită, a stabilit anumite norme în lumina cărora să se desfășoare întreaga ei lucrare învățătorească, sfințitoare și de conducere. Aceste norme scoase din principiile cuprinse în Sfânta Scriptură, trebuie respectate fără schimbare.

CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE A

DREPTUL BISERICESC.

1.1 Dreptul bisericesc

1.2.1. Mijloacele de răspândire a învățăturii Bisericii

Cea dintâi chemare a preotului, ca “împreună lucrător” sau colaborator al lui Dumnezeu la mântuirea oamenilor, este să deștepte și să întrețină credința în Hristos, prin puterea și datoria sa de a învăța, căci: “credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Nu se poate spune că un aspect al puterii bisericești este esențial, fundamental și altul secundar, fiindcă toate trei sunt la fel de importante. Cu toate acestea în “ordinea succesiunii psihologice și în ordinea practică…stă în fruntea tuturor… datoria de a instrui poporul în adevărurile credinței creștine”, Mântuitorul însuși a fixat ca prim punct de program în misiunea Sfinților Săi Apostoli datoria de a învăța (Matei 28, 18; Marcu 16, 15).

Episcopii și preoții, în calitatea lor de urmași legitimi ai Sfinților Apostoli, își exercită puterea învățătorească prin cele două forme de a învăța: prin cuvântul de învățătură și prin predică, acestea sunt mijloacele prin care preoții vestesc credincioșilor cuvintele învățăturii Domnului.

Datorită importanței deosebite pe care o are cuvântul de învățătură și predica pentru luminarea necredincioșilor și pentru călăuzirea lor pe calea voită de Domnul s-a căutat ca practicarea lor corectă să fie garantată și prin măsuri disciplinare. Astfel, învățarea și vestirea cuvântului divin este o îndatorire și un drept al preoției, reglementat de sfintele canoane. Prin noțiunea kanon în sens juridic înțelegem o “normă prin care se reglementează o anumită chestiune administrativă bisericească sau disciplinară”, care fiind dată de Sinoadele ecumenice sau confirmată de acestea, a primit obligativitate în toată Biserica.

De exemplu Sinodul al VI-lea ecumenic în canonul 2 enumeră, alături de cele 85 canoane apostolice, canoanele date de Sinoadele ecumenice anterioare, de unele sinoade locale și de către unii Sfinți Părinți, investindu-le cu putere generală de respectare. “Hotărârile unui Sinod ecumenic reprezentând glasul întregii Biserici, ele sunt obligatorii pentru toți membrii Bisericii, fără nici o distincție”. Opera legiferatoare a Bisericii nu s-a terminat. Ea poate adopta, la nevoie, noi canoane și se poate lipsi de unele care nu-i mai sunt trebuitoare… pentru că sfintele canoane își trag tăria din tăria Bisericii, iar nu Biserica își trage tăria din tăria canoanelor”, tăria nezdruncinată a canoanelor derivă din tăria de nezdruncinat a Bisericii.

Prin urmare exercitarea puterii învățătorești constă dintr-o sumă de acte care servesc același scop și se efectuează prin aceeași putere, numai că între ele există și unele deosebiri firești pe baza cărora pot fi grupate în mai multe categorii. Astfel, s-a ajuns să se deosebească următoarele categorii de lucrări principale în exercitarea puterii învățătorești:lucrarea de păstrare a adevărului revelat; lucrarea misionară sau de răspândire a învățăturii creștine; lucrarea de precizare și de adâncire a adevărurilor de credință; lucrarea de apărare a acestora din urmă, adică a adevărurilor de credință.

1.2.2. Lucrarea și actele de păstrare a adevărului revelat

Adevărul revelat constituie comoara cea mai de preț a Bisericii. Acest adevăr este primit prin lucrarea dumnezeiască: indirect, prin mijlocitorii despre care ne dă mărturie Vechiul Testament și direct, prin Mântuitorul Hristos, prin Fiul lui Dumnezeu întrupat și prin Duhul Sfânt care a mișcat inimile și mintea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți pentru înțelegerea adevărată a adevărului revelat.

Adevărul revelat, păstrat în puritatea lui prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție asigură unitatea de cuget a Bisericii, mărturisirea unitară de către Biserică a Sfintei Treimi, a singurului Dumnezeu, întreit în Persoane, dar unul în ființă. Păstrarea adevărului revelat s-a făcut prin Sfinții Apostoli, ei primind adevărul direct de la Mântuitorul Hristos, apoi prin urmașii lor, episcopii pe care ei i-au așezat întâi, direct, în comunitățile nou-înființate. Sfântul Ciprian de Cartagina a recunoscut episcopatului datoria sau obligația de a cunoaște și de a păstra în Biserică unitatea întemeiată pe adevărul revelat. Astfel, în De Dominica Oratione, el afirmă următoarele: “Preceptele evanghelice, frați prea iubiți, nu sunt altceva decât învățături divine, temelii la edificiul speranței, mijloace de întărire a credinței, hrană pentru înviorarea inimii, călăuze arătătoare de drum, ajutoare în căpătarea mântuirii; ele, luminând pe pământ mințile primitoare ale credincioșilor, conduc la împărăția cerească”. Și iarăși, în De Catholicae Ecclesiae Unitate relevă importanța episcopatului în menținerea unității, zicând: ”Cine nu ține această unitate a Bisericii, crede că ține credința? … Această unitate suntem datori s-o ținem puternică și s-o apărăm, mai ales cei care conducem ca episcopi Biserica, să arătăm că și episcopatul este unul singur și nedespărțit”.

Ortodoxia Bisericii se exprimă prin mărturisirea credincioșilor individual și laolaltă, iar ortodoxia episcopatului exprimă ortodoxia Bisericii, adică a celor trei stări laolaltă. Păstrarea învățăturii creștine se face, prin urmare, de către întreaga Biserică, deși episcopatului îi revine grija pentru aceasta în cel mai înalt grad, pe linia succesiunii apostolice. Episcopul eretic se părăsește de către clerul și credincioșii care au păstrat dreapta credință.

Episcopii (arhiereii cărora li s-a încredințat episcopia) păstrează învățătura și o transmit preoților și credincioșilor, dar episcopul neputând fi episcop – după sfintele canoane – decât dacă are o episcopie anume, se înțelege că el se îngrijește de păstrarea neștirbită a învățăturii creștine în episcopia lui. Iar fiindcă nimeni nu poate fi episcop fără a face parte dintr-un sinod, și pentru că și ceilalți episcopi se îngrijesc de același lucru în episcopiile lor, se poate afirma că păstrarea învățăturii creștine se face în chip sinodal, înțelegându-se aici legătura sinodală dintre episcop, credincioșii și clerul păstorit, precum și legătura sinodală – colegială – dintre episcopii fiecărei provincii, ai fiecărui neam și ai întregii Biserici. “În cazul în care se nasc oarecare certuri privitoare la credință, care ating întreaga Biserică și care ating curăția precum și integritatea adevărului descoperit, trebuie să asculte glasul întregului episcopat, ceea ce se face sau printr-un sinod ecumenic sau când convocarea lui ar fi imposibilă din cauza unor oarecare împrejurări, prin enciclice dogmatice în care se exprimă adevărata mărturisire de credință a Bisericii, la care a aderat întregul episcopat înscris”.

Este de remarcat faptul că Biserica (propovăduiește) mărturisește aceeași credință pe care a învățat-o de la Sfinții Apostoli. Ea nu creează dogme noi. Biserica Romano-Catolică a deviat însă de la această regulă și a proclamat dogme noi, creând astfel prăpastie între ea și Biserica Răsăritului. Totuși Biserica are dreptul să îmbrace în noi forme învățăturile sale întemeiate pe revelație (dogmele) dar fără a se abate în vreun fel de la dreptarul credinței: “Biserica – spune Nicodim Milaș – nu creează dogme noi, ci mărturisește numai adevărul revelat, precum și tradiția neschimbată a celor mai însemnate Biserici particulare, și exprimă după trebuințele timpului într-o formă anumită acel adevăr, cu privire la care s-a născut cearta în Biserică și care a început să se înțeleagă și să se vestească în mod greșit”

În fapt, Biserica, deținătoarea adevărată a Sfintei Scipturi și a tezaurului Sfintei Tradiții și a Tradiției bisericești, se servește de Sfânta Sciptură și de Sfânta Tradiție pentru a-și păstra adevărurile de credință primite și pentru a le fundamenta în teologia ei. Biserica are singură acest drept și nu altcineva. Contribuțiile aduse de teologi și specialiști la mai buna cunoaștere a adevărurilor revelate devin și ele un bun al Bisericii, al mărturisirii ei, sub rezerva permanentă a verificării. Spre exemplu, un adevăr revelat a fost explicitat într-un anumit moment, într-o limbă, folosindu-se anumiți termeni care acopereau cele spuse. După o vreme îndelungată, termenii respectivi au căpătat, prin uz, alte nuanțe și care nu mai corespund explicitării inițiale. În acest caz, Biserica are obligația ca, prin mijloacele proprii, să refacă explicitarea în termeni curenți sau să ceară unui teolog să facă acest lucru, iar după acceptarea rezultatului, să armonizeze noua formă de explicitarecu întreaga sa terminologie reînnoită.

Adevărul revelat pe care își întemeiază Biserica mărturisirea de credință a ei – trebuie să rămână inamovibil. De altfel, în canonul 7 al Sinodului III ecumenic se precizează: “Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să nu-i fie îngăduit să dea la iveală, sau să scrie, sau să alcătuiască altă credință, afară de aceea care s-a hotărât de către Sfinții Părinți, care, împreună cu Duhul Sfânt s-au adunat în cetatea Niceenilor. Iar cei ce îndrăznesc, fie să alcătuiască o altă credință, fie să o aducă sau să o propovăduiască celor ce voiesc a se reîntoarce la cunoașterea adevărului, fie că sunt din păgânism sau din iudaism sau din orice fel de erezie, aceștia, dacă ar fi episcopi sau clerici, să fie îndepărtați: episcopii de episcopie și clericii de starea clerului; iar dacă ar fi laici, să se dea anatemei”.

Prin extensiune, când se vorbește de “Niceea”, în această privință se include și Constantinopolul, deoarece Părinții numesc “credința de la Niceea” Crezul sau Simbolul Niceo- constantinopolitan. Adaosul “filioque” este considerat o încălcare a acestui canon.

Deci, adevărul revelat nu poate fi obiectul vreunei hotărâri negative din partea vreunui sinod sau alt organ colegial al Bisericii. El este obligatoriu pentru toți credincioșii și clericii. Toți au datoria de a-l păstra curat așa cum ni s-a transmis. Neconformarea duce după sine pedeapsa anatemei. S-a afirmat, de aceea, că adevărul revelat, adevărurile dogmatice posedă “putere obligatorie” și că această putere obligatorie “își are originea în cuprinsul acestor definiții care nu conțin nici o inovație, ci numai explică credința tradițională”. În consecință, “ele nu pot, definițiile dogmatice, să depindă de nici un fel de formalitate, care ar trebui să fie observată în promulgarea acestor definiții”.

Am așezat pentru tratare, îndatorirea învățătorească a preotului înaintea celei omiletice, nu întâmplător, ci voit, fiindcă predicatorul este chemat să continuie zidirea începută prin învățătură, căci învățarea este o predare a învățăturilor fundamentale de credință necesare pentru ca predica să fie cât mai ziditoare, cu roade cât mai bine făcătoare. De fapt este un adevăr verificabil că: “învățărea conștiincioasă la timp, este cea mai bună pregătire a parohiei ideale”.

Motivele principale care ne îndeamnă să nu precupețim nimic pentru a face învățarea sunt următoarele:

Învățarea credincioșilor este condiția „sine qua non” pentru zidirea, întărirea și păstrarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Catehizarea poate aduce folos și din punct de vedere social, căci prin sădirea virtuților creștinești se contribuie la realizarea credinciosului nou, sprijinitor puternic al binelui comun, apărător neînfricat al patriei și membru activ al Bisericii.

Învățarea credincioșilor este temelia pastorației întregi.

Prin învățare se întărește iubirea față de Hristos și însuflețirea pentru o muncă stăruitoare din suflet “ca pentru Domnul”.

Există canoane care prevăd datoria învățătorească a preotului; căci, deși această putere a existat din primele zile ale creștinismului, se pare că ea a fost uneori neglijată și pentru aceasta canoanele atrag atenția asupra acestui lucru. Mai multe canoane se referă la învățătura ce trebuie făcută celor ce urmează să fie botezați sau celor care reveneau în Biserică din sânul ereticilor.

În Așezămintele apostolice (VII, 49) se află rânduiala predării doctrinei creștine la catehumeni; iar Sfântul Atanasie cel Mare în canonul 2 “vorbește despre temeiul și despre izvoarele credinței creștine ortodoxe”, despre Sfânta Scriptură și cărțile ce o alcătuiesc.

Pentru cei care reveneau dintre eretici la credința cea adevărată între alte acte esențiale era și învățarea: “îi învățăm și îi punem să petreacă timp îndelungat în Biserică și să asculte Scripturile și apoi îi botezăm”, stipulează canonul 7 al Sinodului II ecumenic.

Canoanele 2 și 14 ale Sinodului I ecumenic tratează despre catehumeni. Catehumenii erau acele persoane care făceau parte dintr-o religie necreștină și trecând la creștinism, fiind maturi, înainte de a fi botezați, trebuiau să învețe adevărurile de credință. Catehumenii, în acest sens, au încetat să mai existe începând cu sec. V – VI când s-a generalizat botezul copiilor (pedobaptismul). Predarea învățământului religios, instrucția aceasta făcută celor care urmau să primească botezul s-a numit: katihisis sau logos katihitikos (institutio catehetica).

Canonul 9 al Sinodului al IX-lea local de la Constantinopol arată: “preotul lui Dumnezeu trebuie să povățuiască pe cel ce nu se supune legilor prin învățături și sfaturi, câteodată însă și cu certuri bisericești…”; pentru stăvilirea și limitarea răului și păcatelor, preotul trebuie să fie mereu gata cu învățătura și cu fapta.

În actele Sinodului VI ecumenic se prevede ca: “preoții să aibă școli prin case și prin suburbii”.

Pentru a învăța erau anumite persoane alese de episcopi sau horepiscop (canonul 10 al Sinodului de la Antiohia). Canonul 26 Laodiceea prevedea că: “Nu se cuvine ca cei ce nu sunt înaintați de către episcopi să învețe nici în Biserică, nici în casă”; deci persoanele care învățau erau consacrate printr-un ceremonial special bisericesc și se numeau “eforkistai” sau “exorkistai”. Din cuprinsul canonului constatăm existența a două etape în învățare:

prin case particulare, în Biserică, chiar cu prilejul botezului când candidatului i se făceau exorcismele. Când a încetat prima și principala funcțiune a exorciștilor – generalizându-se pedobaptismul – a încetat și consacrarea de persoane speciale pentru acest scop.

Canonul 10 al Sinodului VII ecumenic interzice preoților părăsirea parohiei în care au fost numiți și îndeletnicirea lor cu ocupații incompatibile cu menirea lor în viața societății; cei care nesocotesc aceste rânduieli să fie caterisiți, dacă nu încetează. Orice mutare a preoților dintr-o parohie într-alta trebuie să se facă cu învoirea episcopului. După aceste dispoziții canonul dă un avertisment foarte important, arătând preoților cu ce să se ocupe cu perseverență, după slujbele bisericești: atrage atenția asupra datoriei lor de a învăța: “Oricum însă mai bine ar fi să învețe pe copii și pe casnici, citindu-le lor dumnezeieștile Scripturi căci pentru aceasta au și primit preoția”; deci să predea învățământul religios inițiind pe toți în principiile învățăturii și moralei creștine.

Acest canon subliniază și reglementează datoria preoților de a învăța și instrui pe copii și casnici, adică atât pe tineri cât și pe vârstnici. Preoții se cuvine să explice pe înțelesul tuturor adevărurile esențiale ale învățăturii de credință, tâlcuindu-le Sfânta Scriptură, deci explicarea catehismului.

Dispoziția de a învăța reliefează în acest canon două principii canonice fundamentale: instrucția în ceea ce privește chestiunile de credință și de morală trebuie să se dea în seama preoților; preotul, pe lângă exercitarea puterii sacramentale este obligat să se îndeletnicească cu lectura cărților teologice, străduindu-se să devină un cât mai bun învățător al poporului în domeniul credinței și moralei.

Canonistul Nicodim Milaș în comentariul său la canonul 10 al Sinodului VII ecumenic aduce în sprijinul obligației și a modului de a învăța câteva citate din cartea “Despre datoriile preoților din enorii”. Aici se arată – într-un capitol – tot ceea ce este legat de această datorie a preoților, luând temeiuri pentru aceasta din Sfânta Scriptură, din canoanele Bisericii și din învățăturile Sfinților Părinți. Astfel, preotul trebuie să explice pe înțelesul tuturor catehismul, începând de la lucruri mai ușoare și în mod treptat să ajungă până la explicarea dogmelor creștine. Preotul “este obligat ca din cea mai fragedă copilărie să-i învețe și să-i influențe cu stăruință spre bine, ca să împiedice dezvoltarea înclinărilor spre rău și să-i îndemne cu dragoste spre virtute și viață evlavioasă”, deci atât pentru cunoașterea învățăturii creștine, cât mai ales pentru trăirea ei, acesta fiind și scopul învățăturii, rolul educației religioase. Tot în cartea amintită se face referire și la timpul în care este mai adecvat a se face învățarea: “Se cuvine prezbiterului ca în fiecare zi de duminică, după masă, să adune copiii în Biserică și acolo să-i învețe”.

Am spus că după ce a dispărut instituția catehumenatului învățarea a trecut să fie făcută de nași și părinți, apoi la preotul localității respective, pentru care nu poate și nu trebuie să existe motive de a neglija această datorie.

În Dreptul bisericesc se prevăd situații în care cei ce îndrăznesc să se abată de la adevărul de credință sunt supuși pedepsei aspre. Este de menționat că erezia și apostazia sunt considerate drept delicte de către Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române (art. 3, literele o și p). Același Regulament în art. 5-11 se ocupă mai pe larg de apostazie, ateism și erezie. Pedeapsa pentru un astfel de delict este caterisirea, dacă nu se întoarce la dreapta credință, după ce va fi fost atenționat asupra delictului comis (Chiriarhul are întreaga responsabilitate pentru întoarcerea ereticului, iar dacă ereticul refuză întoarcerea, episcopul va face tot ce îi stă în putință pentru apărarea Bisericii).

Art. 5: “Apostazia este lepădarea credinței depline a Bisericii Ortodoxe și îmbrățișarea unei confesiuni religioase neortodoxe sau altei religii. Pentru clerici vina se pedepsește cu caterisirea.

Art. 6: Dacă lepădarea de credință s-a făcut sub silă fizică, iar clericul a arătat pocăință adâncă, se va opri pentru totdeauna de la săvârșirea lucrărilor sfinte, însă își va păstra demnitatea de cleric.

Art. 7: Vina de apostazie se constată fie din mărturisirea publică, fie din mărturisirea privată, făcută de cel lepădat de credință, prin viu grai sau în scris.

Art. 8: Ateismul se constată și se pedepsește ca și apostazia (adică se pedepsește cu caterisirea, n.n.).

Art. 9: Erezia este sau respingerea intenționată și îndărătnică a unei dogme fixate de Biserică sau împărtășirea unei dogme eretice reprobată de către Biserică.

Art. 10: Vina de erezie se constată în același mod ca și cea de apostazie”.

Recunoașterea greșelii sau culpei de erezie cu intenție sau fără intenție atrage iertarea condiționată de canon, iar nerecunoașterea se pedepsește întâi cu oprirea de la săvârșirea celor sfinte canonisirea la o mănăstire (sau catedrală) pe timp de o lună până la trei luni. După timpul de pedeapsă, iertarea este urmată de transfer departe de locul unde s-a constatat erezia. Ereticul stăruitor este deferit Consistoriului Eparhial și sancționat dispozițiilor canonice.

1.2.3. Lucrarea și actele de răspândire a adevărului de credință sau lucrarea misionară

În virtutea poruncii enunțate la Matei 28, 19-20, Biserica, prin fiii ei, are obligația nu numai de a profesa, de a mărturisi adevărul mântuitor, ci și obligația de a-l răspândi printr-o amplă activitate misionară. Predica și cateheza constituie a doua formă de exercitare a puterii învățătorești pe care Domnul a transmis-o Sfinților Apostoli iar aceștia episcopilor, preoților și diaconilor ca trepte de instituire divină. Așa cum Mântuitorul a însărcinat pe Sfinții Apostoli cu propovăduirea și aceștia la rândul lor, așezând episcopi prin cetăți, le-a poruncit: “propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu îndelunga răbdare și învățătură” (II Timotei 4, 2) sau în alt loc: “propovăduiește cuvântul …fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu puterea, cu dragostea, cu duhul, cu credința…” (I Timotei 4, 12).

Biserica, prin ierarhia sa conducătoare, ținând seama de porunca Domnului și de îndemnul Sfinților Apostoli ca propovăduirea să se facă fără scăderi și întreruperi, din primele ei veacuri a pus un accent deosebit pe pregătirea intelectuală a slujitorilor ei. În această preocupare se înscriu și vestitele școli din Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia, Ierusalim ș.a. Biserica a căutat întotdeauna să aibă slujitori pregătiți, competenți în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare epocă și de a vesti mesajul lui Iisus Hristos pentru oamenii acelei epoci.

Acest aspect, al necesității pregătirii intelectuale și a vieții curate a viitorului slujitor bisericesc a fost subliniat de sfintele canoane.

Canonul 2 al Sinodului I ecumenic cere ca cei care candidează pentru ierarhia bisericească să nu fie de curând botezați, fiindcă n-ar poseda învățătura creștină, fiindcă n-ar putea-o propovădui. Iar canoanele 9, I ecumenic și 2 al Sinodului VII ecumenic arată că celor care doresc să intre în cler trebuie să li se verifice, prin examinare, cunoștințele necesare treptei respective. Se cere să cunoască “toată dumnezeiasca Scriptură” spre a o tălmăci poporului, precum și “sfintele canoane” petrecând după dumnezeieștile porunci. Iar Zonaras în comentariul la canonul 2 al Sinodului VII ecumenic spune despre candidatul la episcopat: “Să se adâncească în spiritul Sfintei Scripturi și al sfintelor canoane…”. Teofil al Alexandriei, în canonul 7, subliniază examinarea ce trebuie să se facă de episcopi candidatului pentru hirotonie.

Dreptul pe care îl au slujitorii Bisericii de a propovădui învățătura creștină, care este și obligație în același timp, este prevăzut de canonul 58 apostolic în care se spune: “Episcopul sau presbiterul nepurtând grije de cler sau de popor și neînvățându-i pe ei dreapta credință să se afurisească, iar persistând în neglijență și lenevie să se caterisească”. Biserica Ortodoxă a fixat hotărârea acestui canon și în gramata de la instalarea episcopului, mitropolitului sau arhiepiscopului, precum și povățuirea arhierească care se dă preotului la hirotonie.

Zonaras în explicarea pe care o dă acestui canon zice: “Fiecare episcop are datoria inalterabilă de a învăța poporul încredințat lui, în dogmele dreptei credințe și să-l conducă la credința adevărată și la viața cinstită…”. Acest canon, formulând sub formă de lege scurtă, dispoziția Sfintei Scripturi, subliniază și reglementează datoria și obligația slujitorilor bisericești de a predica și a îndruma credincioșii în credința ortodoxă și adevărata viață creștină.

Episcopul trebuie să se îngrijească ca să învețe și să aibă un cler luminat cunoscător al tuturor problemelor timpului, căci fiind pregătiți, preoții pot lumina poporul și-l vor călăuzi pe calea cea bună a credinței.

Canonul 58 apostolic prevede pentru slujitorii bisericești care neglijează datoria de a învăța, pedeapsa afurisirii, adică suspendarea, iar dacă persistă să se caterisească.

Canonul 19 al Sinodului VI ecumenic hotărăște:” Întâistătătorii Bisericilor trebuie să învețe în toate zilele și mai ales în Duminici întreg clerul și poporul în cuvintele dreptei credințe, culegând ideile și judecățile adevărului din dumnezeiasca Scriptură și fără să treacă peste hotarele puse deja sau peste tradiția de Dumnezeu purtătorilor Părinți. Iar dacă s-ar întâmpla vreo controversă în privința celor scrise aceasta să nu se interpreteze altfel, decât precum au expus luminătorii și învățătorii Bisericii în scrierile lor; ca nu cumva fiind neexperți să greșească de la ceea ce se cuvine. Pentru ca poporul, cunoscând prin învățătura sus-zișilor Părinți cele bune și de dorit, și cele nefolositoare și de lepădat, își va îndrepta viața spre mai bine și nu va fi prins de patima ignoranței, ci luând aminte la învățătură se va îmbărbăta să nu pățească ceva rău și de frica muncilor iminente își va pregăti mântuirea sa”.

Acest canon normează trei chestiuni esențiale:

Slujitorii bisericești trebuie să instruiască poporul, adică să predice întotdeauna, dar mai ales în zilele de Duminică; Predica să se întemeieze pe Sfânta Scriptură; Predicatorul să interpreteze Sfânta Scriptură în duhul tradiției patristice.

1. Canonul 19 Trulan ca și 58 apostolic prevede obligația episcopilor și implicit a preoților de a propovădui. Totdeauna trebuie să învețe credincioșii, dar în mod special Duminica pentru că: “În aceste zile oamenii se lasă de lucrul lor manual și se adună în Biserică spre a asculta Scriptura divină și cu cât mai mult propovăduiesc episcopii în aceste zile cu atât mai mare folos va avea poporul”. Duminica, ziua Domnului, este prin excelență timpul care trebuie să-l folosim mai ales pentru viața spirituală.

2. În Sfânta Scriptură, Dumnezeu a descoperit oamenilor voia Sa, iar slujitorii Cuvântului în primul rând se cuvine să instruiască pe credincioși, să cunoască și să împlinească în viața lor voia divină. Din Sfânta Scriptură preotul trebuie să scoată adevărul dumnezeiesc și tălmăcind cele istorisite acolo, să învețe credincioșii. Sfântul Atanasie, în Enciclica 39 despre sărbători, după ce enumeră cărțile Sfintei Scripturi, spune: “ Acestea sunt izvorul mântuirii ca cel secetos să-și astâmpere setea prin cuvintele dintr-însele; dreapta credință se propovăduiește numai în aceste cărți”. Deci Sfânta Scriptură este temeiul și izvorul folosit de predicator în propovăduirea credinței, căci folosindu-se cuvântul dumnezeiesc se întărește și crește autoritatea predicii.

3. Sfânta Scriptură – izvorul propovăduirii creștine – nu poate fi folosită și interpretată de fiecare predicator după părerea lui; căci zice Sfântul Apostol Petru “în Scriptură sunt multe lucruri cu anevoie de înțeles pe care cei neînvățați le răstălmăcesc spre a lor pierzare” ( II Petru 3, 16). Slujitorii Bisericii trebuie să interpreteze Biblia în modul și în sensul înțeles de Sfinții Părinți, adică de Biserică. Se cuvine să fie așa pentru că același Duh Sfânt care a făcut inspirația Sfintei Scripturi, propovăduiește și ferește Biserica – trupul tainic al Domnului – de rătăcire și cuvântul divin de răstălmăcire. Biserica ecumenică, prin glasul Sfinților Părinți, nu a vorbit și nu vorbește niciodată de la sine, ci de la Duhul lui Dumnezeu “care o călăuzește la tot adevărul”.

Învățătura Sfinților Părinți și învățători ai Bisericii a servit totdeauna drept călăuză pentru predicatori precum și în viitor se cuvine să rămână îndreptar valoros.

Materia și izvorul predicii creștine este dumnezeiasca Scriptură și Sfânta Tradiție, două temelii care formează un tot unitar, organic: Revelația divină.

Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 91, spune că unele dogme și propovăduiri ce le avem în Biserică sunt din “învățătura scrisă” (Sfânta Scriptură, n.n), iar altele le avem din Tradiția Apostolilor predanisită nouă în taină”, deci subliniază principalele izvoare ale predicii. În Sfânta Tradiție predicatorul va găsi modul în care au înțeles Sfinții Părinți Sfânta Scriptură, găsind modele de interpretare a cuvântului dumnezeiesc după care să se conducă la întocmirea și rostirea predicilor.

Părinții Sinodului VI ecumenic, prin canonul 19, legiferează esențiala datorie a slujitorilor altarului de a învăța poporul “cuvintele dreptei credințe”, și arată și modul în care se poate împlini această datorie. Canonul nu prevede nici o pedeapsă pentru neîmplinirea lui deoarece rânduiala statornicită de canonul 58 apostolic își păstrează valabilitatea (suspendarea, iar în cazul că se va continua cu neîmplinirea datoriei de a învăța să se caterisească).

Biserica este alcătuită din mai multe unități teritoriale administrative bisericești, din circumscripții eclesiastice. Potrivit principiului teritorial, împărțirile administrative bisericești respectă și corespund cu cele politice (canonul 17, IV ecumenic). Pentru evitarea tulburărilor și pentru păstrarea bunei rânduieli și a liniștii în Biserică au fost date canoane care indică limitele geografice, aria în care trebuie și are voie să predice un preot sau un episcop. Canoanele 34 apostolic, 5 Sinodul VI ecumenic, 9 Antiohia arată că episcopul și implicit preotul nu are voie să-și întindă jurisdicția, nici să-și exercite puterea cu care a fost investit într-o altă eparhie, respectiv parohie.

În acest sens canonul 11 al Sinodului de la Sardica dispune: “… dacă un episcop vine dintr-o cetate în altă cetate, sau dintr-o eparhie în altă eparhie, pentru fală slujindu-se de laudele sale sau de sfințenia religiunii, și ar voi să zăbovească mai multă vreme (acolo) și episcopul acelei cetăți nu ar fi iscusit la învățare, să nu-l defaime pe acela și să nu vorbească într-una, căutând să rușineze și să înjosească persoana episcopului de acolo, căci acest pretext obișnuiește a produce tulburări”. Biserica a reglementat această problemă în mai multe canoane, dintre care mai amintim canonul 20 Trulan: “Nu este iertat episcopului să învețe în public în altă cetate, care nu ține de el. Iar de se va vădi careva făcând aceasta, să înceteze de la episcopie; să lucreze însă cele ale presbiterului”. Aceste canoane arată că propovăduirea a ținut și trebuie să țină seama de limitele geografice ale eparhiei respective, iar preotul de limitele parohiei sale. Balsamon spune că nu va fi supus pedepsei acel episcop ce învață cu știrea episcopului din eparhia respectivă, de fapt canonul interzice propovăduirea care se face din dorința de a fi lăudat.

Deci titularul propovăduirii dreptei credințe este episcopul, dar fiecare episcop în episcopia sa. Episcopul dă împuternicire preotului să propovăduiască, persoanerin hirotonie și singhelie, iar preotul deține puterea de a propovădui, de aici înainte, în comuniune cu episcopul. Preotul nu este nicidecum, în oficiul sau, un delegat al episcopului, un trimis temporar care poate fi retras după plac ci, devenind părintele sufletesc al enoriașilor săi, preotul are datoria părintească de a-i învăța pe credincioșii deveniți fiii săi sufletești, toate adevărurile de credință pe care le învață Biserica. Hotărârea a X-a a Sinodului de la Ierusalim din anul 1672 specifică primirea de către preot, de la episcop, a puterii de a învăța..

Modul de punere în practică, mai lent, al Bisericii Ortodoxe, a poruncii misionare a fost deseori criticat în diverse scrieri din Apus. Totuși a existat o justificare. Mai întâi lipsa de cadre calificate misionar într-o lume în care Biserica Răsăritului s-a aflat vreme îndelungată sub apăsare cumplită. Apoi cum o spunea și episcopul Nicodim Milaș: “Biserica Ortodoxă Orientală, care condamnă energic orice prozelitism între popoarele creștine, nu permite nici o convertire grăbită, necugetată și forțată, ci se silește să înlăture din activitatea misionară tot ceea ce ar putea să poarte în sine numai aparența vreunui câștig temporal sau pământesc, și însuflețește pe misionari ca să influențeze asupra spiritului și inimii oamenilor care trebuiesc luminați prin Evanghelie”.

S-au elaborat și anumite reguli, pe care autoritatea bisericească a socotit de bine să le recomande misionarilor, și anume: “1) Expunerea clară și exactă a adevărurilor credinței creștine, din care cauză se recomandă ca mijloc de căpetenie înființarea de școli printre necreștini; 2) Să se influențeze asupra inimii prin sfaturi blânde și iubire, prin îndreptarea lipsurilor de credință și morală ale necreștinilor; 3) Întărirea legăturilor dintre convertiți și Biserică, legătura credinței și moralei, adică prin înființarea de biserici la ei, prin instituirea de preoți, prin influența spirituală asupra conștiinței și asupra obiceiurilor lor, precum și prin faptul că acei păstori care sunt hotărâți pentru conducerea lor să le servească drept pildă de purtare”.

În practică, Ortodoxia a avut unele succese misionare printre japonezi, prin Biserica Ortodoxă Rusă și printre africanii de la Sud de Sahara, în special în Kenya, prin eforturile episcopului profesor univ. de la Atena Dr. Anastasios Yannoulatos. În rest, sunt lăudabile eforturile Ortodoxiei de a-și menține pe națiuni și Biserici naționale diaspora și de a o încuraja să se manifeste din ce în ce mai misionar într-o lume ce se desacralizează.

1.2.4. Lucrarea și actele de precizare și adâncire a adevărului de credință

Prin eforturi considerabile Biserica și-a creat posibilități lăudabile pentru precizarea și adâncirea adevărului de credință. Ea a beneficiat de osteneala Sfinților Părinți și a scriitorilor bisericești. Aceștia – precedați de Părinții Apostolici și de Apologeți – desigur, au cercetat cu de-amănuntul Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție până la ei, scoțând la iveală nuanțe nesesizate ale adevărului de credință. Deopotrivă, analiza și sinteza, ba chiar și speculația înaltă au îmbogățit cunoașterea teologică. Un rol deosebit l-a avut însă viața contemplativă, cu excepția ei extraordinară, atât în Răsărit cât și în Apus, cel puțin pentru o bună bucată de vreme. Astfel, chiar înfruntând riscul de-a greși, multe condeie din epoca patristică și-au consemnat ceea ce s-a formulat pe atunci în materie de dogmă. Este de ajuns să ne referim, dintre Părinții Apostolici, la Păstorul lui Herma, la scrierile lui Ignatie Teoforul și Policarp al Smirnei; apoi dintre apologeți Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, în Răsărit, Tertulian și Fericitul Augustin, în Apus. Iar dintre Sfinții Părinți amintim pe Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare cu Tratatul despre Sfântul Duh, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Milanului, fără să mai vorbim de Sfântul Atanasie și Sfântul Ilie de Poitier, de Sfântul Irineu de Lugdunum și Sfântul Grigorie cel Mare, de Sfântul Simeon al Tesalonicului, de arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (sec. XV) sau de opera Sfântului Grigore Palama și a multor alți teologi de marcă de după aceea, ca Petru Movilă, Varlaam, Dosoftei, Dositei al Ierusalimului etc. Analizele lor se conjugă minunat cu brevitatea Simbolurilor de Credință cu enunțurile lor scurte și precise. Prin urmare, se poate vorbi de o analiză profundă, continuată peste veacuri. Un loc aparte este recunoscut Mărturisirilor de credință, catehismelor etc.

1.2.5. Lucrarea de apărare a adevărului de credință

Apărarea adevărului revelat o face în primul rând Dumnezeu Duhul Sfânt. Prin harul său și prin puterea Sa, Biserica posedă, mărturisește, propovăduiește și apără adevărul de credință. Apărarea adevărului de credință nu este un act agresiv, ci justificator sau apologetic. Totuși au existat cazuri concrete când apărarea dreptei credințe a solicitat mari eforturi din partea Bisericii. Dar, datorită sinodalității ca principiu de acțiune în Biserică, a fost posibilă întrunirea marilor sinoade ecumenice, la început în paralel – cumva – cu sinoadele locale. Însă este un fapt recunoscut că “supremul păzitor al adevăratei învățături ortodoxe este episcopul”, dintre toate persoanele câte sunt implicate în administrarea Bisericii. Din acest punct de vedere, episcopul “ca garanție că el va fi păzitorul credincios al acestei învățături și că va împiedica inducerea în eroare a credincioșilor prin vreo învățătură nouă, Biserica cere de la episcop (arhiereu) înainte de hirotonie o expunere solemnă a mărturisirii sale de credință, precum și depunerea jurământului că el o va păstra statornic și va îngriji din toate puterile ca și cei încredințați pazei lui să o păzească”.

Ordinea este următoarea: “mărturisirea Crezului Niceo-constantinopolitan și a dogmelor ortodoxe în amănunțime, jurând că: a)va păzi canoanele bisericești; b) va asculta de autoritatea spirituală superioară; c) că va conduce cu blândețe eparhia încredințată; d) că nu a plătit nimănui pentru alegerea sa ca episcop sau chiar nu a făcut vreo promisiune; e) că nu va lucra împotriva canoanelor; f) că va veni la Sinodul episcopal când va fi invitat; g) că va păzi tradițiile Bisericii Ortodoxe; h) că el crede în Taina Euharistiei după învățătura Bisericii Ortodoxe; i) că va fi loial autorității supreme de stat (eventual suveranului); j) că va judeca după conștiința sa; k) că va proceda față de oricine cu blândețe; l) că va trata pe monahi după regulile existente; m) că va face să se ocuoe funcțiile bisericești necesare; n) că va vizita eparhia sa; o) că va păzi populația sa de superstiții; p) că nu se va amesteca în afaceri lumești și în orice împrejurare va lucra după conștiința sa și după prescripțiile existente; q) că va lucra neîncetat din toate puterile pentru binele Bisericii; declară apoi că r) să fie depus din demnitatea sa dacă va comite ceva ilegal și apoi jură, sub invocarea lui Dumnezeu ca martor, că s) va face acest jurământ cu deplină conștiință și că va oăzi totul până la sfârșitul vieții sale”.

Jurământul se semnează și, predânduse mitropolitului, se depune în arhivă, unde se păstrează. Se consfințește, astfel, obligația episcopului de a veghea pentru păstrarea neștirbită a învățăturii de credință.

În plus față de elementul uman viu, prin care se apără direct învățătura de credință există și alte elemente, anume și expunerile de credință ale Ortodoxiei. Între acestea, mai însemnate sunt: Mărturisirea de la Iași (a lui Petru Movilă) cunoscută și sub numele de (Orthodoxa Confessio fidei catholicae et apostolicae ecclesiae orientalis), precum și Mărturisirea de la Ierusalim (1672), aprobată de Sinodul de la Ierusalim prezidat de patriarhul Dositei și intitulată: (Confessio orthodoxae fidei ecclesiae orientalis).

În Moldova secolului al XVII-lea, la îndemnul conștiinței sale de apărător al credinței Ortodoxe, mitropolitul Varlaam dădea un “Răspuns Catehismului calvinesc”, când a găsit această carte la Udriște Năsturel, cumnatul voievodului Matei Basarab. El a urmat liniei de apărare a ortodoxiei pe care o inițiaseră preoții ortodocși din Transilvania în secolul al XVI-lea, distrugând Catehismul lutheran publicat la 1544.

În sfintele canoane, se aruncă anatema asupra tuturor blasfematorilor credinței ortodoxe, asupra ereziei. Părinții încheie cu formula, ca în canonul 63 Trulan: “poruncim ca patimile mucenicilor, martilologiile cele plănuite de către vrăjmașii adevărului, în chip ca să-i defăimeze pe mucenicii lui Hristos, și ca să-i aducă la necredință pe cei ce le ascultă, să nu se răspândească prin Biserică, ci acelea să se dea focului. Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm anatemei”.

Biserica, de asemenea, a formulat una din poruncile sale astfel încât, prin interdicție, să ferească pe credincioși de otrava eretică sau sectară: “Să nu citim cărți ereticești”. Iar canonul 9 al Sinodului VII ecumenic a hotărât ca toate cărțile îndreptate împotriva icoanelor să fie strânse și predate episcopului din capitală, spre a le izola acolo și ca să nu mai rătăcească mințile credincioșilor: “Toate jucăriile copilărești și glumele nebunești, scrierile mincinoase și cele care s-au făcut împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse la o parte împreună u celelalte cărți eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi episcop, ori prezbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească”.

În teologia noastră au apărut diverse lucrări de dezvăluire a esenței vrăjmașe din învățăturile sectanților. Cităm astfel lucrările de apologetică și îndeosebi pe cele de sectologie și anume Grigore Comșa, Pr. Al. Constantinescu, Petru Deheleanu, arhiereul Valerian, Ahid. prof. dr. Petre David etc.

Dar cea mai pregnantă expresie a voinței Bisericii de a-și apăra adevărul o constituie tipărirea Sfintei Scripturi sau a Bibliei “cu binecuvântarea Sfântului Sinod”, tipărirea icoanelor cu aceeași binecuvântare a “Sfântului Sinod”, după prototipuri cu adevărat ortodoxe.

În momentul de față asistăm la un reviriment extraordinar al sectelor de tot felul și a diverselor grupări care vizează decimarea rândurilor Bisericii Ortodoxe Române. Acest dezastru este favorizat și de proliferarea a multor cărțulii neautorizate, vândute la orice colț de stradă sub impresia că se ajută chiar stimularea apetitului mărturisirii ortodoxe.

Acțiunea de apărare a dreptei credințe, față de cei rătăciți de la credință, s-a dus permanent de către Biserică și ea face parte integrantă din activitatea învățătorească a acesteia de totdeauna și de azi.

Propovăduirea în general este “arma unei mari și sfinte acțiuni ofensive și preventive”, iar preotul care nu învață, nu propovăduiește – nesocotește misiunea sa învățătorească poruncită de Hristos-Domnul și reglementată de sfintele canoane – absentează de la “cea mai urgentă datorie”.

1.2.6. Teologia dreptului Principiul eclesiologic instituțional

Acest principiu este exprimat în întreaga învățătură de credință a Bisericii, precizând în mod constantant caracterul Bisericii de instituție creștină organizată. Din el derivă toate celelalte principii de organizare a Bisericii. Conținutul acestuia ar putea fi exprimat astfel : Biserica este o instituție divino- umană, organizată în conformitate cu învățătura lăsată de către Mântuitorul Iisus Hristos și după criterii adecvate societății în care își desfășoară activitatea

Principiul eclesiologic instituțional are după cum se vede două componente fundamentale și anume :

1.Precizarea faptului că Biserica ca și instituție divino umană este organizată în conformitate cu învățătura lăsată de către Mântuitorul Iisus Hristos

2. Totodată Ea se organizează și ținând cont realitățile din societatea în care își desfășoară activitatea.

Cele două componente ale acestui principiu nu pot fi abordate individual ci doar împreună, deoarece Biserica nu poate face abstracție de societate dar nici nu se poate organiza pur și simplu după legile impuse de societate.

Dezvoltarea acestui principiu a fost firească, în decursul vremii.

Biserica lucrează în timp, iar timpul este marcat de elemente specifice existenței umane. Biserica a fost înzestrată de Mântuitorul cu toate elementele necesare pentru a-și îndeplinii misiunea sa. Cu toate acestea, trebuie să observăm că Mântuitorul și Apostolii nu au organizat Biserica ca o instituție care să se dezvolte în paralel cu Statul. Biserica își desfășoară activitatea în societate și ca urmare a acestui fapt, trebuie să țină cont de regulile societății, și pe cât este posibil, are menirea de a le împlini, pentru a îmbogăți societatea cu experiența trăirii în har.

La început, nu a existat o rânduială juridică pentru organizarea într-un fel sau altul a comunităților creștine. Modelul care sa impus ca fiind mai corespunzător cuvântului Evangheliei și nevoilor credincioșilor, a fost acela al familiei.

După rânduielile normale ale organizării unei familii și aplicând în relațiile dintre membri ei principiile Evangheliei, comunitățile astfel alcătuite, aveau în fruntea lor cârmuitori și slujitori cărora li s-au zis Părinți, iar cei care îndeplineau sarcini în legătură cu conducerea părintească, se numeau bătrâni, chiar dacă vârsta nu îi indica pentru un astfel de nume. Membrii comunităților, descătușați de rigiditatea legilor romane, erau egali între ei și se numeau frați, iar față de părinții din fruntea comunității se numeau fii, fii întru Domnul, sau fii duhovnicești. Raporturile dintre membrii comunității între ei și între ei și societate, erau reglementate de norme religioase și morale. Normele juridice erau de prisos în niște obști familiale a căror lege supremă era dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Această organizare a Bisericii doar pe baza principiilor religioase și morale a fost în curând impregnată și de elemente juridice și de conviețuire socială ieșite din organizarea societății civile în care Biserica se manifesta. La început, comunitățile creștine nu au avut un statut legal, ele au fost tolerate, fiind privite ca asociații ale unei secte iudaice. În anii 51-52, Împăratul Claudiu ia măsuri împotriva creștinilor, expulzându-I din Roma; în anul 64 Nero declanșază persecuția împotriva creștinilor, acțiune ce se va prelungi până în secolul al IV-lea.

Biserica a știut să evite conflictele inutile, și să-și asume totodată crucea unei existențe de sacrificiu. A profitat de existența unor posibilități de organizare sub forma unor colegii licite, care chiar dacă nu acopereau întreaga preocupare a Bisericii, îi ofereau posibilitatea de a se manifesta.

Indiferent dacă Bisericile locale și chiar unele unități teritoriale de mai târziu au avut sau nu o calitatea legală, deci indiferent de caracterul lor licit sau ilicit, ele s-au manifestat ca identități definite din punct de vedere juridic, fiind titulare ale dreptului de proprietate, chiar dacă acest drept era adesea tulburat de atitudinea potrivnică a conducătorilor lumești.

CAPITOLUL AL II-LEA

ORGANIZAREA IERARHIEI BISERICEȘTI

In accepțiunea sa originală de sfântă și căpetenie sau conducătoare bisericească, alcătuită din totalitatea slujitorilor bisericești, în frunte cu Mântuitorul Iisus Hristos, ierarhia reprezintă conducerea sfântă a Bisericii, sub călăuzirea Duhului Sfânt, instituită de Sfinții Apostoli prin hirotonie, în vederea continuării operei de mântuire a neamului omenesc. In misiunea ei, ierarhia bisericească, împărtășește puterea dată de Mântuitorul Sfinților Apostoli, prin trei oficii: didactic, sacramental și administrativ, în mod personal sau instituțional, în limitele jurisdicției autoritarii bisericești, în scopul călăuzirii, învățării și sfințirii credincioșilor.

Mijloacele pentru îndeplinirea lucrării religioase a Bisericii sunt, în primul rând, cele de natură religioasă, apoi cele morale și, în sfârșit, cele juridice. Astfel, interesele de natura spirituală ale Bisericii se împletesc și se leagă organic și inevitabil cu cele de natură materială, adică economice, sociale și, de multe ori, politico-administrative, influențându-se reciproc.

Biserica ni se înfățișează sub aspectul ei de instituție social-religioasă, organizată comunitar, formată din cler, credincioși și monahi, constituiți în unități organizatorice-teritoriale.

Autoritatea sau puterea bisericească are fundament divino-uman și reprezintă suma mijloacelor morale, religioase, materiale și canonico-juridice necesare organizării și conducerii Bisericii, în vederea mântuirii credincioșilor. Ea are caracter unitar, se atribuie prin hirotonie sau hirotesie și decurge din succesiunea apostolică neîntreruptă. Credința determină organizarea social-comunitară a credincioșilor ce depășesc granițele geografice și istorice ale statelor, ale spațiului și timpului; iubirea și caritatea comuniunea dintre ei, iar harul unește împărăția pământească cu cea cereasca.

Condițiile primirii în cler

Importanța deosebită a clericilor în viața Bisericii, consacrată de Mântuitorului Iisus Hristos, a fost subliniată de Sfinții Apostoli care, prin Sfântul Apostol Pavel, invocă o serie de condiții speciale: ,,Episcopul (presbiterul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, întreg la minte, cuvios, iubitor de străini, destoinic să invețe pe alții; să nu fie bețiv, bătăuș, lacom de câștig urât, ci blând, nesfadnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toata buna-cuviință. Episcopul să nu fie de curând botezat…, să aibă mărturie bună de la cei din afara, ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului.

Diaconii trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, … păstrând taina credinței în cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană să fie diaconiți. Femeile (lor) de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate.

Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc și mult curaj în credința cea întru Hristos Iisus”( I Timotei 3, 1-13).

Pe lângă aceste condiții principiale Sfinții Părinți, canoanele și legiuirile bisericești mai prevăd o serie de condiții fundamentale si speciale.

I. Condiții fundamentale:

– sexul masculin

– botezul valid

– vocația

– libertatea individuală

– cetățenia romana

– sa nu aibă antecedente penale

II. Condiții speciale:

– Condiții fizice: – constituția sănătoasa a trupului

– vârsta (pentru episcopat 30 de ani, iar pentru preoție și diaconi majoratul)

– Condiții religios-morale:

– credința neclintită

– moralitatea ireproșabilă

– să nu se ocupe cu vrăjitoria

– să nu fi săvârșit omor

– să nu-și fi însușit bunuri străine

– să nu fie învinuit de sperjur, cămătărie, negustorie

– să nu se fi mutilat singur

– să nu se facă vinovat de păcate trupești

– Condiții intelectuale, științifice, artistice și culturale

III. Aprecierea calității candidaților la hirotonie. Se face un raport amănunțit episcopului cu privire la firea, înclinările și obiceiurile candidatului.

Alegerea clerului

Îndeplinirea misiunii Bisericii reclamă personal special calificat, instituții sau colegii, un set de drepturi și îndatoriri, precum și o justificare de ordin religiossocial. Înființarea, ocuparea sau transformarea oficiilor bisericești se face de către autoritatea bisericească competentă, în baza normelor generale și speciale în uz, fără amestec din partea vreunei autorități externe, cu respectarea drepturilor omului și a ordinii constituționale.

Etapelele ocupării unui oficiu bisericesc sunt:

– vacantarea oficiului

– numirea, alegerea, hirotonia sau consacrarea candidatului

– introducerea în atribuțiile oficiului, act care se numește singhelie pentru preoți și diaconi și gramată pentru arhierei

– decret de numire, emis de autoritatea de stat

– instalarea pentru preoți și diaconi și înscăunare sau întronizare pentru arhierei

Actele primirii în cler

Intrarea în cler se face prin tunderea părului și hirotesie pentru clerul inferior și tunderea părului, hirotesie și hirotonie pentru clerul superior. – Tunderea părului – conform can.33 al sin. Trulan si 14 al Sin. VII ec. – Hirotesia întru citeț (anagnost) și cea întru ipodiacon. – Hirotonia – Sfânta Taină prin care se intră, pe viată, în cler; împărtășinduse candidatului harul lui Dumnezeu care îi conferă autoritatea săvârșirii Sfintei Liturghii, Sfintelor Taine și ierurgii după gradul de hirotonie primit: de diacon, preot sau episcop.

Hirotonia se săvârșește de episcop pentru diacon și preot și de către trei episcopi pentru episcop, în Sfântul altar, în prezența poporului care depune mărturie despre vrednicia candidatului. Ea este nereperabilă (can. 64 apostolic) și se face cu destinarea precisă a candidatului (can. 6 sin. Calcedon). In timpul unei Sfinte Liturghii pot fi hirotoniți doar un episcop, înainte de citirea Apostolului și după cântarea: Sfinte Dumnezeule; un preot, după vohodul mare; și un diacon, după Axion, la ecfonisul: Și să fie milele Marelui Dumnezeu… – Hirotesia – este slujba sfântă, oficiată de episcop în naosul bisericii, prin care i se conferă candidatului un grad inferior bisericesc, preotului duhovnicia și diaconului, preotului și episcopului un grad ierarhic superior, un serviciu bisericesc deosebit sau o demnitate bisericească.

Treptele ierarhiei de instituire bisericească

Pe lângă cele trei trepte de instituire divină – de diacon, preot și episcop – în decursul timpului, datorita nevoilor vieții bisericeștii, autoritatea ecclesială a instituit felurite trepte de slujitori bisericești. Acestea se subordonează celor de instituire divină și se împart în doua grupe:

– Trepte ale clerului inferior:

– subdiacon sau ipodiacon

– citeț, lector sau anagnost

– exorcist sau harismatic

– acolut sau însoțitor

– ostiar sau ușier

– catehet sau dascăl harismatic

– diaconițe sau asistente sociale

– Trepte ale clerului superior:

– derivate din treapta de diacon: – ierodiacon

– protodiacon

– arhidiacon

– derivate din treapta de preot:

– preot de mir: – preot capelan

– preot paroh

– preot ajutător sau preotul II, III, …

– protopop

– preot secretar

– preot referent

– preot inspector

– preot consilier

– preot vicar

Distincțiile clerului de mir sunt: sachelar, iconom

și iconom stravofor

– preot monah: – ieromonah

– econom

– casier

– ecclesiarh

– arhondar

– chelar

– secretar

-stareț, care mai poate fi: simplu călugăr,

episcop, arhiepiscop sau mitropolit

– exarhul mănăstirilor

Distincțiile clerului monahale sunt: frate, monah,

ieromonah, singhel, protosinghel și arhimandrit.

– derivate din treapta de arhiereu: – arhiereu vicar

– episcop vicar

– episcop

– arhiepiscop

– mitropolit, care mai

poate avea rangul de primat sau exarh

al plaiurilor

– patriarh

Epoca apostolică Grupurile de creștini, aparținând aceleiași localități sau aflați pe teritorii învecinate, erau organizați în comunități religioase după modelul sinagogilor, al familiilor, după limbă sau neam; altele în formă de asociații cu scop religios, cultic, de ajutor reciproc sau chiar ținându-se seama de nevoile materiale ale membrilor lor; neexistând o norma sau rânduiala juridică pentru organizare.

In fruntea acestor comunități, organizate pe baza de norme religioase sau morale și având ca bază instituția familiei, se aflau cârmuitorii sau slujitorii cărora li se zicea Părinți. Ei îndeplineau sarcini legate de conducerea părinteasca a membrilor comunității, care își spuneau frați – frați întru Domnul, iar față de părinți aceștia erau considerați ca fii duhovnicești. Îndatoririle membrilor comunității erau acelea de ași purta sarcinile unul altuia (Gal.6,2), în duhul lepădării de sine și al dragostei frățești, iar bunurile lor erau de obște, pentru îndestularea tuturor, după cum fiecare avea trebuința; în comuniune și dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele.

II 1 Secolul al II-lea

Considerați ca o entitate aparte și discriminați pe criterii religioase, creștinii au început a fi persecutați la anul 49 de împăratul roman Claudiu (41-54), pentru ca la anul 64, sub împăratul Nero (54-68), să se declanșeze cea dintâi acțiune sângeroasa prin care se urmarea lichidarea lor fizica, a asociațiilor caritabile, a bisericilor și a vieții religioase creștine în general, sub lozinca non licet esse vos; acțiune ce a durat și sub urmașii săi Domițian (81-96), Traian (98-117), Antonin Piosul (138-161), Marcu Aureliu (161-180), Comod (180-192), Septimiu Sever (193-211), Maximin Tracul (235-238), Deciu (249-251), Valerian (253-260) și Dioclețian ( 284-305), până la edictul din anul 313. In fruntea bisericilor, a collegia funeraticia, tenuiorum și a comunitarilor locale mai mari, se găsea câte un episcop ajutat de diaconi și preoți rânduiți canonic.

De multe ori elementul etnic și numărul credincioșilor era determinant. Tot de prin veacul al doilea apare și numele de parohie, ca unitate administrativă ecclesială, pentru a desemna comunitatea locala complexă formata dintr-o cetate și din mai multe localități suburbane. In fruntea ei se afla episcopul.

II 2. Secolul al III-lea

Din această perioadă apare termenul de enorie pentru a se desemna unitățile bisericești locale, care aveau în fruntea lor câte un preot (Canonul 13, Neocezareea). Acestea erau deservite de preoți de cetate, de preoți rurali și de preoți rustici, adică de la tara. Dar, alături de parohie în fruntea căreia se găsea un episcop sau de enorie în fruntea căreia era un preot, apare o noua unitate teritorialbisericească intermediară numită mai apoi protopopiat și care avea în frunte un horepiscop sau periodeut, adică episcop de țară. De pe la sfârșitul sec III și începutul sec IV apar pe lângă aceste unități administrativ-bisericești eparhiile; întâistătătorul lor fiind numit mitropolit; iar jurisdicția sa canonica se întindea asupra mai multor cetăți și a teritoriilor învecinate.

II 3 Secolul al IV-lea

Mutarea capitalei Imperiului roman de la Roma la Constantinopol (anul 330) și pacea religioasă oferita creștinilor de împăratul Constantin cel Mare (306-337), le permite acestora sa se organizeze în condiții de libertate astfel că, după Sinodul I ecumenic de la Constantinopol din anul 325, au existat 4 tipuri de unități administrativ-bisericești, dintre care 3 sunt constituite în limitele unităților locale sau teritoriale ale statului: enoria, in limitele sau în circumscripția unei cetăți; protopopiatul, în limitele unei unități teritoriale determinate; și parohia episcopala, în limitele teritorial-administrative ale unei cetăți; și una, denumită mitropolie, constituită în limitele unei provincii a statului, formata din mai multe cetăți.

Tot în această perioadă apar diecezele sau exarhatele, ca unități administrativ-bisericești superioare mitropoliilor, în limitele teritoriale ale statului, care aveau în frunte un exarh sau arhiepiscop ( can. 9 al sin. IV ec. si can 17 al sin. IV ec.). O a șasea unitate teritorial-bisericeasca apăruta, este patriarhia. Ea cuprindea mai multe dieceze și se afla situată în granițele administrative ale statului. Cu timpul, aceste unități administrativ-bisericești au devenit autonome, iar mai apoi autocefale.

Pentru a înțelege această împărțire administrativ-teritoriala a bisericii trebuie să cunoaștem împărțirea politico-administrativa a Imperiului greco-roman, introdusă de împăratul Dioclețian și continuată de împăratul Constantin cel Mare. Astfel, întreg imperiul a fost împărțit in 4 prefecturi: a Orientului, Iliricului, Italiei și Galiei; fiecare prefectura se împărțea în dieceze, diecezele în provincii, iar provinciile în parikii sau circumscripții rurale. Acestea au fost:

I. Prefectura Orientului, care se împărțea in 5 dieceze:

– Dieceza Orientului, cu capitala la Antiohia, care avea 15 provincii

– Dieceza Egiptului, cu capitala la Alexandria, care avea 6 provincii

– Dieceza Asiei, cu capitala la Efes, care avea 10 provincii

– Dieceza Pontului, cu capitala in Cezareea, care avea 11 provincii

– Dieceza Traciei, cu capitala la Constantinopol, care avea 6 provincii

II. Prefectura Iliricului, care se împărțea în 2 dieceze:

– Dieceza Macedoniei, cu capitala la Tesalonic, care avea 8 provincii

– Dieceza Daciei, cu capitala în Sardica, care avea 4 provincii

III. Prefectura Italiei si Africii, care se împărțea în 4 dieceze:

– Dieceza Italiei de Nord, cu capitala în Mediolan (Milano)

– Dieceza Italiei de Mijloc, cu capitala la Roma

– Dieceza Africii, cu capitala la Cartagina

– Dieceza Iiricului Apusean, cu capitala la Sirmium

IV. Prefectura Galiei, care se împărțea în 2 dieceze:

– Dieceza Galiei si Spaniei, care avea 14 provincii

– Dieceza Britaniei, care avea 5 provincii

Ținându-se seama de această împărțire administrativ–teritoriala a imperiului, de gloria politica a centrelor respective și de importanța lor istorica, s-a hotărât înființarea a 4 patriarhate pe aceste considerente: al Romei, numit și al Romei vechi; al Constantinopolului, numit și Roma Nouă; al Alexandriei și al Antiohiei; și un patriarhat, al Ierusalimului, constituit pe criterii religioase. In acest fel, au luat naștere cele 5 patriarhate istorice – pentarhia -, având fiecare în frunte câte un ierarh cu titlul de patriarh.

Importanta și întâietatea acestor scaune s-a impus pe cale de obicei și nu prin vreo lege bisericească sau prin vreo lege promulgată de autoritatea de stat. În acest sens, Sinodul I ecumenic (anul 325) prin canoanele 6 și 7 și Sinodul II ecumenic (anul 381) prin canoanele 2 și 3 dau expresie rânduielii stabilită anterior pe cale de obicei. Chestiunea o reia Sinodul IV ecumenic (anul 451) prin canoanele 28, 29 și 30. Sinodul VI ecumenic (anul 680-681), prin canonul 36, enumera din nou aceste scaune patriarhale și le conferă aceiași întâietate.

CAPITOLUL AL III-LEA

ORGANELE ȘI FORMA DE-CONDUCERE A BISERICII

Treptele ierarhiei de instituire divină :episcopatul, presbiteratul, diaconatul

După cum am văzut, ierarhia în Biserică se împarte în : ierarhiesacramentală sau a hirotoniei de instituire divină și ierarhie jurisdic-țională, de instituire bisericească. împărțirea aceasta este determinatăși justificată prin însăși împărțirea puterii bisericești, putere care estestrîns legată de ierarhia bisericească, prin oare se pune în aplicare.Canoanele menționează șase grade sau trepte ca formînd în generalierarhia bisericească din care trei se dau în interiorul altarului, prininvocarea harului Sfîntului Duh asupra candidatului sau prin hirotonie.

Celelalte trei grade se dobîndesc afară din altar, prin hirotesie, adicăprin binecuvîntarea episcopului. Purtătorii primelor grade se mai nu-mesc și purtătorii gradelor superioare, iar ale celor din urmă purtătoriigradelor inferioare. De fapt însă ierarhia sacramentală propriu-zisă, sau ahirotoniei, este formată din treptele care se obțin prin hirotonie, iarsocotirea celor inferioare numai în număr de trei este arbitrară, întru-cît nu reprezintă decît o parte dintre aceste grade.

O menționăm oare-cum numai tradițional. în sensul îîin care .adoptă unii canoniști această împărțire, citatădupă ei, adică enumerînd în genere între gradele preoției sacramentaleși gradele care se conferă prin hirotesie, ar trebui să adăugăm la celetrei trepte inferioare și pe diaeonițe, pentru că instituirea lor se făceaprin hirotesie, precum și orice alte grade conferite prin hirotesie.

Rămîne stabilit însă, și subliniem din nou, că treptele ierarhiei su-perioare sau ierarhiei sacramentale propriu-zise sînt numai cele trei carese instituie prin Taina Hirotoniei sau sfințirea preoțească, și anume :episcopatul sau arhieria, prezbiteratul și diaconatul.Dintre gradele superioare, fac parte episcopul, presbiterul și dia-conul.

Aceste trei grade formează temelia ierarhiei bisericești și ele îșiau originea și temeiul în Sf. Scriptură. După învățătura Bisericii sînt deinstituire divină, aceste grade nu pot fi nici mai multe, nici mai puține,,decît trei. Celelalte grade din Biserică sînt condiționate de aceste gradeși nu sînt dec'ît ramificări ale lor.

Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul, întîietatea lui își are bază în faptul că : a) puterea episcopală estemoștenită de la Apostoli ; b) în episcopat este deplinătatea puterii spi-rituale și c) el are cea mai înaltă adminstrație în Biserică.Primul fapt, că episcopii au dobîndit putere imediat de la Apostoli,e dovedit de învățătura Bisericii, din cele mai vechi timpuri. SfințiiPărinți au vorbit de drepturile episcopale și apostolice și au numit peepiscopi Apostoli și pe Apostoli episcopi (Ciprian, Ep. 65). La fel Apos-tolul Pavel numea pe episcopul Filipenilor Epafrodit, Apostol Filip.2, 25).Succesiunea aceasta a episcopilor după Apostoli, nu duce însă Iao deplină egalitate, a celor dintîi cu cei din urmă.

Pe cînd Apostolii aufost chemați" și aleși chiar de Mîntuitorul în slujba Evangheliei, episcopii au fost instituiți în primele timpuri de Apostoli, iar mai tîrziu decei rînduiți de ei. Afară de aceasta, Apostolii erau luminați în chip ne-mijlocit de Duhul Sfînt și erau înzestrați cu daruri extraordinare;episcopii însă au primit binecuvîntarea prin hirotonie apostolică șidarurile date lor nu erau extraordinare, ci ei primeau numai sfințireade a conduce Biserica. în fine, Apostolii erau primii și cei mai înalțiconducători ai Bisericii, din care pricină erau înzestrați cu puteri extra-ordinare, dimpotrivă, episcopii primeau puterea de la Apostoli și numaipentru eparhia încredințată lor și o puteau exercita numai' în sensullegilor pozitive și pendinte de hotărîrea întregii Biserici."Cu privire la al doilea fapt pe care se întemeiază întîietatea episco-patului, învățătura Bisericii de asemenea este unitară.

Episcopatul estecel mai înalt grad și cuprinde toate drepturile privitoare la admini-strarea Sfintelor lucrări; din el izvorăsc toate celelate grade ale ierar-hiei bisericești. în privința aceasta, canoanele . despart episcopatul decelelalte grade și îndeosebi, de presbiterat. Presbiterul și diaconul seinstituiesc de un singur episcop, pe cînd episcopul trebuie așezatde un sinod de episcopi.

Tot așa episcopului îi este rezervată dareagradelor inferioare (can. 1—2 Apostolic și comentariile lui Balsamonși Zonara la aceste canoane). De aceea niciodată n-a fost socotit camembru al ierarhiei din partea Bisericii, acela care n-a căpătat sfin-țirea din partea episcopului. De asemenea, Biserica a luat toate dreptu-rile ierarhice acelora care au fost sfințiți'de către acei preoți, care și-auimpropriat în chip ilegal puterea episcopală (can. 4 Calcedon.)

Pe lîngă aceste drepturi care se cuvin episcopului pe baza puteriilui spirituale, după învățătura unanimă a Bisericii, el are, ca al treileadrept pe care se bazează întîietatea lui, cea mai înaltă putere în ad-ministrația bisericească, prin urmare dreptul de a exercita puterea în-vățătorească, puterea sacramentală sau sfințitoare și puterea jurisdicțio-nală sau de cîrmuire administrativă și judecătorească.

Dacă acestedrepturi se exercită și de alții în Biserică, se exercită în virtutea insti-tuirii primită de la episcop, prin hirotonire și prin împuternicireadată de el.Episcopatul, prin urmare, e neapărat necesar în Biserică, și undenu există episcopat, nu există nici Biserică. Episcopatul este organulprin care se împart toate Tainele în Biserică.

Nici o Taină nu se poateadministra după rînduială, dacă cel chemat n-a primit hirotonire de laepiscop. Dreptul exercitării puterii învățătorești îl au în prima linieepiscopii, tot astfel și misiunea pastorală pe care o. exercită preoții înBiserică, nu poate fi legală dacă nu vine de la episcopat și nu stă îndependență nemijlocită de el. în virtutea acestor privilegii, episcopatuleste răspunzător pentru tot ceea ce se face în Biserică.— După episcopat urmează, la rînd presbiteratul.

Presbiterii saupreoții, în baza hirotoniei date de episcop, au anumite drepturi în Bi-serică, deci și o putere condiționată de puterea episcopală. Drepturilepreoțești se întind pînă la anumite margini, asupra tuturor ramuriloradministrației bisericești. Originea presbiteratului găsim din timpul Apostolilor.

Numele de presbiter a fost stabilit, decătre Apostoli și se obișnuia ca și episcopii să fie numiți presbiteri,nume ce se dădea pe atunci celor mai bătrîni, cu toate că aceștia pu-teau să fie și tineri, ceea ce dovedește că înțelesul cuvîntului pres-biter, nu este numai acela de bătrîn, ci și acela de cîrmuitor sau desupraveghetor al unei rînduieli în Biserică (presbitin, presbiteros), așacum și episcopul îndeplinea aceeași slujbă de supraveghetor peste toți(episcopeo, episcopin, episcopos) (Fapte 20, 17, I Petru 5, 1, 5; I. Tim.5, 19).De fapt presbiterii sînt pomeniți ca slujitori, păstori sau cîrmuitoriai Bisericii, în mod independent și chiar fără nici o legătură cu cei70 de ucenici ai Apostolilor, așa că asemănarea lor cu aceștia, precumși derivarea treptei presbiteratului din treapta celor 70 de ucenici, n-arenici un temei și nu se explică decît prin încercarea de a prezentatreptele ierarhice ale Bisericii de mai tîrziu într-o oarecare simetrie cutreptele ierarhice ale Bisericii primare.

Preotul sau presbiterul este și el părtaș la succesiunea apostolică,atît prin har, cît și prin slujirea cîrmuitoare pe care o îndeplinește înBiserică, ca o treaptă dependentă de cea episcopală, dar totodată și auto-nomă față de aceasta, fiind învestită cu misiune pastorală proprie, cuputere proprie și cu răspundere proprie, ca cel ce leagă și dezleagăsingur, cu aceeași putere și cu același rost ca și episcopul.

Abia la începutul secolului al II-lea s-a precizat pentru fiecare grad,numirea sa specială de episcopi și presbiteri. Din acest motiv, protes-tanții susțin că în timpul Apostolilor, nu poate fi vorba de două gradeierarhice deosebite, adică de episcopi și presbiteri, pentru că aceștia for-mau o singură treaptă ierarhică. Apostolul Pavel vorbind în I Timotei 3,11, numai despre calitățile pe> care trebuie să le îndeplinească episcopiiși diaconii, cît și Clement Romanul, nevorbind nimic de presbiteri, pro-testanții afirmă că, presbiteratul s-a introdus abia în secolul al II-lea,prin abuzul episcopilor, care s-au ridicat cu de la sine putere peste presbiteri.

Pentru că, zic ei, în timpul apostolic nu erau trepte ierar-hice, ci erau numai presbiteri — numiți și episcopi —, adică supra-veghetori și, diaconi, care îndeplineau slujba de ajutoare la serviciileagapelor.Afirmația protestantă, nu este și nu poate fi documentată, pentrucă, atît Sfînta Scriptură, cât și Clement Romanul în epistola I cătreCorintehi (42, 44), epistolă pe care o invocă protestanții, amintește clarde existența presbiterilor, asemănînd pe episcopi cu arhiereii, pe pres-biteri cu preoții, iar pe diaconi cu leviții din Vechiul Testament, deci cunoscînd și el toate trei treptele ierarhice. Tot așa Ignațiu din An-tiohia, în epistola sa către Smirneni, capitolul 8, zice : «Urmați cu toțiiepiscopului, precum Hristos pe Părintele Său și pe preoți ca pe Apostoli, dar cinstiți și pe diaconi, ca pe porunca lui-Dumnezeu». Sinodulde la Elvira din 306, prin canonul 33 la fel distinge clar diferențiereacelor trei trepte.

Tot așa, mai tîrziu, mitropolitul Epifanie din Salamdnaa condamnat .pe episcopul Aieriu din Seva sta, care a susținut că întreepiscop și presbiter nu ar exista nici o deosebire. Această deosebireeste amintită de altfel în I Timotei 5, 19, unde Apostolul Pavel îndrep-tățește-pe episcopul Timotei de a judeca pe presbiteri, zicînd : «darpîră asupra presbiterului să nu primești, decît numai cu doi sau treimartori», ceea ce dovedește pe deplin existența deosebirii între episcopși presbiteri, încă din timpul Apostolilor.

Presbiteratul, întocmai ca și episcopatul, se obține prin actul hiro-toniei, care dă capabilitatea acestei trepte și prin actul instalării, care. îndreptățește de a pune în practică această capabilitate. în felul acesta,presbiterul poate predica, poate săvîrși Sfintele Taine și poate cîrmui. în exercițiul slujbei spirituale sau bisericești, puterea preoțească este întărită prin mijloacele acelea care sînt consfințite de puterea episcopală.

Prin urmare, preoții pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afarăde ceea ce e baza acestor lucrări, și anume : a) hirotonia, b) sfințireaantimiselor, și c) sfințirea Sfîntului Mir. Numai episcopul este îndreptă-țit la săvîrșirea acestor lucrări sfinte, căci el are puterea sfințitoare ceamai înaltă din Biserică.

Preoții au dreptul să săvîrșească slujbele bi-sericești, însă nu pot înlocui pe cel care le dă harul pentru săvîrșireaacestor slujbe, făcînd din el o personalitate egală cu ei; ei au dreptulsă săvîrșească Sfînta Liturghie, însă sfințirea antimiselor .neapărat ne-cesare la Liturghie, o are numai episcopul; tot așa au dreptul să deaoamenilor harul duhovnicesc prin Sfintele Taine, însă pregătirea mij-locului prin care omul capătă însușirea de a primi acest dar, adică aSfîntului Mir, pentru Taina Mirungerii, o poate face numai episcopul, în aceste lucrări sfinte, se cuprinde nevoia puterii preoțești superioare,pentru îndeplinirea lor, căci numai acela poate acorda mijloacele pentru îndeplinirea fiecărei lucrări sfinte, care are puterea arhierească în Biserică, dimpotrivă, fiecare preot poate săvîrși Sfintele lucrări, între-buințînd aceste mijloace.

Al treilea grad ierarhic de instituire divină, este diaconatul. Ori-ginea lui o găsim în Sfînta Scriptură, unde se vorbește de diaconi catreaptă a slujirii preoțești sacramentale pe lîngă episcopi și presbiteri(Filip. 1,1; I Tim. 3, 8, 9, 10, 12; 5, 22), înainte de a se vorbi de dia-coni aleși pentru a senă la agape și care formau o categorie nouă șiaparte de diaconi.Instituiți prin hirotonie de către Apostoli, atît diaconii din primacategorie, cît și cei din a doua categorie, căci nici aceștia nu eraunumai slujitori simpli la agape, pentru că serveau și la altar, ca și ceidin prima categorie, ba chiar și învățau, — de la început — au fost so-cotiți ca grad ierarhic de instituire divină. Protestanții nu recunoscacest lucru, zicînd că diaconii nu au vestit Evanghelia nici nu au luatparte la lucrările sfinte, ci erau simpli slujitori administrativi la agape, cunoscînd și el toate trei treptele ierarhice.

Tot așa Ignațiu din Antiohia, în epistola sa către Smirneni, capitolul 8, zice: «Urmați cu toțiiepiscopului, precum Hristos pe Părintele Său și pe preoți ca pe Apos-toli, dar cinstiți și pe diaconi, ca pe porunca lui-Dumnezeu». Sinodulde la Elvira din 306, prin canonul 33 la fel distinge clar diferențiereacelor trei trepte. Tot așa, mai tîrziu, mitropolitul Epifanie din Salamdnaa condamnat .pe episcopul Aieriu din Seva sta, care a susținut că întreepiscop și presbiter nu ar exista nici o deosebire.

Această deosebireeste amintită de altfel în I Timotei 5, 19, unde Apostolul Pavel îndrep-tățește-pe episcopul Timotei de a judeca pe presbiteri, zicînd : «darpîră asupra presbiterului să nu primești, decît numai cu doi sau treimartori», ceea ce dovedește pe deplin existența deosebirii între episcopși presbiteri, încă din timpul Apostolilor.Presbiteratul, întocmai ca și episcopatul, se obține prin actul hirotoniei, care dă capabilitatea acestei trepte și prin actul instalării, care. îndreptățește de a pune în practică această capabilitate. în felul acesta,presbiterul poate predica, poate săvîrși Sfintele Taine și poate cîrmui. în exercițiul slujbei spirituale sau bisericești, puterea preoțească este întărită prin mijloacele acelea care sînt consfințite de puterea episco-pală. Prin urmare, preoții pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afarăde ceea ce e baza acestor lucrări, și anume : a) hirotonia, b) sfințireaantimiselor, și c) sfințirea Sfîntului Mir. Numai episcopul este îndreptă-țit la săvîrșirea acestor lucrări sfinte, căci el are puterea sfințitoare ceamai înaltă din Biserică.

Preoții au dreptul să săvîrșească slujbele bi-sericești, însă nu pot înlocui pe cel care le dă harul pentru săvîrșireaacestor slujbe, făcînd din el o personalitate egală cu ei; ei au dreptulsă săvîrșească Sfînta Liturghie, însă sfințirea antimiselor .neapărat ne-cesare la Liturghie, o are numai episcopul; tot așa au dreptul să deaoamenilor harul duhovnicesc prin Sfintele Taine, însă pregătirea mij-locului prin care omul capătă însușirea de a primi acest dar, adică aSfîntului Mir, pentru Taina Mirungerii, o poate face numai episcopul, în aceste lucrări sfinte, se cuprinde nevoia puterii preoțești superioare,pentru îndeplinirea lor, căci numai acela poate acorda mijloacele pentru îndeplinirea fiecărei lucrări sfinte, care are puterea arhierească în Bi-serică ,dimpotrivă, fiecare preot poate săvîrși Sfintele lucrări, între-buințînd aceste mijloace.

Al treilea grad ierarhic de instituire divină, este diaconatul. Ori-ginea lui o găsim în Sfînta Scriptură, unde se vorbește de diaconi catreaptă a slujirii preoțești sacramentale pe lîngă episcopi și presbiteri(Filip. 1,1; I Tim. 3, 8, 9, 10, 12; 5, 22), înainte de a se vorbi de dia-coni aleși pentru a senă la agape și care formau o categorie nouă șiaparte de diaconi.Instituiți prin hirotonie de către Apostoli, atît diaconii din primacategorie, cît și cei din a doua categorie, căci nici aceștia nu eraunumai slujitori simpli la agape, pentru că serveau și la altar, ca și ceidin prima categorie, ba chiar și învățau, de la început au fost so-cotiți ca grad ierarhic de instituire divină.

Protestanții nu recunoscacest lucru, zicînd că diaconii nu au vestit Evanghelia nici nu au luatparte la lucrările sfinte, ci erau simpli slujitori administrativi la agape  

Hirotonia fiind pentru Dreptul bisericesc o taină ca și un act ju-ridic, efectele ei sînt : a) harice : curățire de păcate, ca și la celelalteSfinte Taine, și împărtășirea harului divin în scopul săvîrșirii SfintelorTaine; b) jurisdicționale : prin ea, cel hirotonit devine membru al cle-rului, și exercitator al puterii bisericești. Prin hirotonie, se dă numaicapabilitatea de a exercita puterea bisericească, nu însă și dreptulefectiv de a exercita această putere, drept care se capătă prin forma-litățile care trebuiesc îndeplinite la ocuparea unui oficiu bisericesc, canumirea, instalarea sau intronizarea.

Dreptul de a hirotoni. Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul.Pentru exercitarea acestui drept canoanele prescriu anumite condiții. bine stabilite, a căror neobservare aduce după sine anularea hirotoniei.Cîteva din aceste condiții își au originea în demnitatea episcopală,iar altele în poziția episcopului în ierarhia jurisdicțională.Una din particularitățile fundamentale ale hirotoniei, după cum s-avăzut, este aceea că ea nu se poate repeta.

Pentru ca să aibă deplinăvalabilitate în toate privințele și pentru excluderea oricărei repetăriea trebue făcută de episcopul care are dreptul exclusiv de a hirotoni.Dreptul acesta îl are numai acel episcop, care 1-a primit în chip legal de la aceia care sînt chemați prin lege să-1 dea și care la rîndul lorl-au primit, prin succesiune neîntreruptă de la Sfinții Apostoli ; căci,succesiunea aceasta, formează baza legalității ierarhiei, care se întinde,fără întrerupere de la Apostoli pînă în ziua de astăzi. Pe lîngă aceastăsuccesiune, episcopul, ca să poată face hirotonia în chip legal, trebuiesă ocupe el însuși un loc legal ca membru al ierarhiei.

De aceea, dacăepiscopul nu îndeplinește această condiție, nu poate săvîrși hirotonia,iar hirotonia săvîrșită de el în Biserică e fără valoare. Așa se întîmplă, cînd un episcop se dedică vieții de pustnic, cînd e depus, cîndpărăsește unitatea Bisericii și devine partizanul unei erezii, sau atuncicînd nu este instituit de episcopi legali și deci nu e purtătorul succe-siunii ierarhice legale (can. 2 sin. de la Constantinopol, Sfinta Sofia ;can. 28 ap. ; 10 sin. I ec.).Insă, pentru ca hirotonia săvîrșită de. episcop să fie valabilă, secere observarea și a altor condiții izvorîte din ppziția episcopului înierarhia jurisdicțională. In virtutea poziției sale, episcopul nu poatehirotoni, nici introduce în ierarhie pe oricine îi place lui ci este obli-gat să se țină de prescripțiile care îi arată limitele activității lui în această privință. Astfel el trebuie să aibă jurisdicția independentă,primită în chip legal de la autoritatea competentă, într-o anumită epar-hie, putînd să hirotonească numai în cadrul eparhiei peste care se în-tinde jurisdicția lui.

Aceasta din cauză că toți episcopii, ca și Apostolii, au fost înzestrați de Hristos cu drepturiegale între ei. De aceea nici un episcop nu poate avea singur dreptulde a institui alți episcopi, deoarece dreptul acesta revine puterii co-mune a lor. Dreptul unui episcop, de a sfinți singur pe ceilalți slujitoriai Bisericii se justifică prin aceea că raporturile izvorîte dintr-un ast-fel de act, se mărginesc numai în eparhia episcopului respectiv, – fărănici un drept în afară de eparhia în care a primit sfințirea.

Dreptul de a hirotoni însă, în limitele prescrise de canoane,episcopul eparhiot îl poate da și altor episcopi'care, într-un ase-menea caz, exercită acest drept în numele episcopului și prin îm-puternicirea lui.

In izvoarele canonice se arată că asemenea slujitorierau horepiscopii, care, fiind arhierei, cu privire la administrarea Sfin-telor Taine, aveau aceleași drepturi ca și episcopii. Ca și horepiscopii în .trecut, astăzi, episcopii vicari, episcopii titulari sau arhierii vicari,de asemenea, în numele și prin împuternicirea episcopului, pot hirotonipresbiteri, diaconi sau gradele inferioare.

La fel, în numele și prin îm-puternicirea episcopului și Superiorul unei mînăstiri poate sfințianâgnoști și subdiaconi, însă numai pentru mînăstirea lui și numaidacă are hirotonia în presbiter, fiind cel puțin ieromonah. în ceea ce privește locul și timpul hirotoniei, se face în timpulSfintei Liturghii, mai ales în zilele de sărbătoare.Gradele ierarhice, care se acordă de jos în sus, de la lector și pînă.la episcop, se dau într-un anumit interval de timp.

Astfel, între otreaptă ierarhică și alta, pentru gradele superioare, intervalul acestaeste de cel puțin de la o liturghie la alta, cu excepția episcopului, undese cere o distanță de 3—6 luni, de la hirotonia în presbiter. Pentrua nu se face abuzuri și a nu se hirotoni aceeași persoană în mai multetrepte ierarhice superioare, la aceeași liturghie, Sfinții Părinți au așe-zat în mod invers primirea treptelor ierarhice la Sfînta Liturghie, ast-fel : hirotonia întru episcop la Sfinte Dumnezeule, întru presbiter dupăHeruvic și în diacon după Cuvine-se cu adevărat (Axion).

Numai gra-dele inferioare se pot primi toate și imediat unul după celălalt, de pildă în citeț și subdiacon înainte de liturghie și în afară de altar, și apoigradul de diacon, la aceeași liturghie. Săvîrșirea hirotoniei într-otreaptă, se poate face numai asupra unei persoane, adică se poate hiro-toni, la aceeași liturghie, numai un diacon, un presbiter și un episcop,Efectele hirotoniei. Prin hirotonie candidatul devine membru alclerului sau al ierarhiei și capătă toate drepturile pe care le recunosccanoanele și legile civile membrilor ierarhiei. Totodată, candidatul îșiia asupra lui toate- datoriile pe care i le impune slujba spirituală, îngenere și rangul ierarhic respectiv, în special, astfel Cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru ungrad ierarhic, nu mai poate cere nici primi hirotonia din nou pentruacelași grad.

Ca și botezul, hirotonia nu se repetă. Canoanele permitrepetarea hirotoniei numai atunci cînd a fost săvîrșită de un episcoperetic, deoare ce hirotonia săvîrșită de eretici nu e valabilă. Tot neva-labilă este și hirotonia primită prin simonie

III 1 Poziția și rostul aparte al fiecăreia dintre cele trei trepteale preoției de instituire divină. Episcopii, poziția și rostul lor.

Instituiți de Sfinții Apostoli, ei formează împreună un corp cu celmai înalt rost de conducere clericală în Biserică, care se numește epis-copat. Cu acest nume se designează în același timp și starea harică deo-sebită pe care o au episcopii.Episcopii se mai numesc simplu și arhierei, în înțelesul că ei dețincea mai înaltă treaptă a preoției „și prin aceasta sînt întîi între preoțisau căpetenii ale preoțimii.

Dar cuvîntul arhiereu mai are însemnareași de episcop ajutător, de episcop vicar sau de episcop fără scaun, adicăfără eparhie.O altă precizare care trebuie făcută de la început este aceea căcuvîntul episcop care are, în raport cu acela de arhiereu, și însemnareade treaptă onorifică superioară treptei de arhiereu, mai are și aceea deepiscop zis titular, și în fine însemnarea obișnuită de episcop cu scaun,căruia i se mai zice și episcop eparhiot. întrucît episcopii dețin cea mai înaltă stare harică în Biserică, lorle revin și cele mai multe îndatoriri și drepturi în viața Bisericii, taraport cu ceilalți membri ai clerului sau cu celelalte două trepte alepreoției de instituire divină.

Datorită acestei poziții înalte, episcopii aufost socotiți și sînt de fapt treapta principală a preoției care concen-trează în sine cea mai mare parte din puterea bisericească, așa încîtexistența și lucrarea lor, condiționează, mai mult decît celelalate trepteierarhice, existența și lucrarea Bisericii.

Ținînd seamă de această, poziție a episcopilor în Biserică, SfîntulCiprian vrînd să sublinieze poziția și importanța episcopilor în Biserică,s-a pronunțat în felul următor :«Scire debes episcopus esse in Ecclesia et Ecclesia in episcopo» Trebuie să știi că episcopul este în Biserică și Biserica este în episcopși de aceea cine nu are legătură cu episcopul, nu este în Biserică.

Această formulă lapidară a lui Ciprian subliniază faptul că în modprincipal, viața bisericească se reazemă pe. episcopi și că răspunderea lor este atît de mare pentru lucrarea Bisericii, tocit pot fi considerațica adevărații purtători ai Bisericii, ca aceia pe care se reazemă existențaBisericii și în care se găsesc principalele mijloace de lucrare a Bisericii,așa încît dacă ar înceta să existe episcopii, ar înceta să existe și Biserica.

Iar dacă cineva nu ține legătura cu un episcop, se socotește cănu ține legătura cu Biserica, adică nu face parte din Biserică. înțelesul formulei citate a Sfîntului Ciprian mai este și acela căprecum odinioară, adică în epoca apostolică, Apostolii erau stîlpii Bi-sericii și ca atare Biserica se rezema pe ei, exista prin ei și în ei, totașa și episcopii ca urmași ai Apostolilor, sunt stîlpii Bisericii, purtătorii întregii lucrări a Bisericii, ca unii care concentrează în ei princi-palele mijloace fără de care Biserica nu poate nici să existe, nici să-șisăvîrșească lucrarea ei mîntuitoare.

Că episcopii sînt urmași ai Sfinților Apostoli, în calitate de căpe-tenii ale stării preoțești, este adevărat, dar ei nu sînt singurii pur-tători ai succesiunii apostolice, ci după cum s-a văzut, sînt numaiprincipalii purtători ai acesteia, dintre clerici, fiind părtași la moște-nirea Sfinților Apostoli și ceilalți membri ai clerului de instituire di-vină. Iar pe de altă parte și Biserica în totalitatea ei este purtătoareauneia din puterile însemnate care intră în alcătuirea succesiunii apos-tolice și anume a puterii de a păstra nealterat adevărul de credințărevelat.Formula Sfîntului Ciprian mai are și un înțeles simbolic, adică pe• acela de ,a arăta cît de strînsă este legătura dintre episcop și Biserică,prin ridicarea episcopului la rangul sau la nivelul de simbol al Bi-sericii însăși.Același Sfînt Ciprian, căutînd să definească unitatea Bisericii șipledînd pentru păstrarea și întărirea acesteia, a pus în lumină faptulcă în mod practic pe nimic nu se poate rezema și prin nimic mai con-cret nu se poate păstra și afirma această unitate, decît pe unitateadintre toți episcopii sau prin unitatea episcopatului, adică a întreguluicorp episcopal.

Exprimînd mai precis acest gând, el a folosit formuladevenită celebră: Episcopatus unus est, cuius a singulis in solidum pars tenetur Episcopatul este unul și din el fiecare episcop și toți împreună dețin cîteo parte.De fapt mijlocul cel mai eficace în care se poate asigura unitateaBisericii, mijloc verificat atît în mod pozitiv, cît și în mod negativde-a lungul istoriei, este unitatea dintre episcopi, solidaritatea de corpa acestora manifestată prin mărturisirea și păstrarea aceleiași credințe,prin săvîrșirea acelorași lucrări sfinte și prin atitudinea unitară a tu-turor episeopilor față de problemele principale ale vieții bisericești.

Neînțelegerile dintre ei au provocat și pot provoca oricînd sciziuni în viața Bisericii și poate primejdui unitatea ei exterioară, căci numaide aceasta este vorba, deoarece unitatea internă a Bisericii se reazemăpe Iisus Hristos, pe piatra cea din capul unghiului și pe capul ei uniccare nu poate fi împărțit, chiar dacă ar surveni toate sciziunile posibile în corpul episcopal.

Unitatea episcopatului și prin ea unitatea Bisericii se mai aducela expresie și prin acea grijă și lucrare specială a episcopilor, princare se asigură păstrarea și transmiterea în chipul cel mai corespunză-tor a succesiunii apostolice, în latura în care . depinde acest lucru depreoție în general și de episcopat în special.

Cu această poziție cu totul deosebită și hotărîtoare pentru viațași lucrarea Bisericii, episcopatul a fost așezat și a rămas în frunteaBisericii.Spre a evidenția în mod concret poziția aceasta proeminentă aepiscopilor în Biserică, să vedem acum în mod și mai concret care sîntdrepturile și îndatoririle episcopilor în Biserică.

După cum se știe și în Biserică, ca și în restul vieții omenești, nor-mal organizată, nu există numai drepturi sau numai îndatoriri sau obli-gații pe seama nimănui, ci tuturor drepturilor le corespund îndatoririși invers, tuturor îndatoririlor le corespund drepturi, așa .încît unelefără de altele nu pot să existe și raporturile dintre ele pot fi ase-mănate cu acelea dintre cele două fețe ale unei monezi, căci precumnu poate exista monedă numai cu o singură față, tot așa nu pot exista în persoana vreunui om numai drepturi sau numai îndatoriri.

Chiar șiatunci cînd prevalează drepturile cuiva sau cînd ele se pun mai mult în lumină, îndatoririle nu dispar, ci ele se țin de drepturi întocmai cumse ține și nu se poate despărți de un corp solid, umbra sa. în privința drepturilor și îndatoririlor episcopilor,. sînt valabile ace-leași considerații, așa încît fără a releva' la fiecare pas și în legă-tură cu fiecare aspect al drepturilor și îndatoririle corespunzătoare,vom enumera drepturile specifice ale episcopului, avînd a înțelege carevers al acestora și îndatoririle sau obligațiile respective.Pentru înfățișarea mal sistematică și mai ușor de reținut a dreptu-rilor caracteristice sau specifice ale treptei episcopale, le vom împărțipe acestea în trei grupe, după cum ele se referă la cele trei ramuriale puterii bisericești, sau la cele trei grupe de mijloace cu careSfinții Apostoli au înzestrat preoția, pentru ca aceasta să-și poată în-deplini lucrarea sa mîntuitoare.

Deci urmează să vedem care sînt drep-turile episcopilor ce țin de puterea învățătorească, de cea sfințitoareși de cea pastorală sau cîrmuitoare.Drepturile episcopilor care țin de puterea învățătorească sînt:a) Dreptul de întîi și principal propovăduitor al credinței în cu-prinsul întregului teritoriu aflat sub cîrmuirea sau jurisdicția sa. El nuare dreptul să propovăduiască în eparhip străină.Mijloacele prin care episcopul își exercită acest drept sînt, în prin-cipal, predica și cateheza.

b) Dreptul și îndatorirea de ia păstra dreapta credință. In aceeașicalitate și în exercițiul aceluiași drep-t, episcopul participă la lucrareade păstrare a dreptei credințe, în cuprinsul eparhiei sale, ca și în cu-prinsul Bisericii întregi, ca membru al sinoadelor de diverse feluri, in-,clusiv oa membru al Sinodului ecumenic ;c) Dreptul și îndatorirea de a organiza învățămîntul religios catehe-tic, precum și cel teologic în cuprinsul eparhiei sale, fie cu programedidactice sau de școlarizare continuă, fie cu programe temporale, atîtpentru credincioșii laici, pentru elevii și studenții școlilor bisericești,cît și pentru clerul eparhial, pentru care se organizează de obiceicursuri speciale de îndrumare, sau conferințe, în cadrul cărora se lă-muresc și se adîncesc chestiuni de credință •,d) Dreptul și îndatorirea de ia lua măsuri pentru apărarea drepteicredințe față de rătăcirile de la aceasta, cunoscute sub numele de erezii.

Drepturile episcopilor care țin de puterea sfințitoare sînt :

a) Dreptul de a săvîrși toate hirotoniile, inclusiv aceea în treaptade arhiereu sau de episcop, pe care este însă obligat să o săvîrșeascănumai fiind asistat de către cel puțin unul sau alți doi epispopi.(can. 1 ap.) ;b) Dreptul de a săvîrși toate celelalte Sfinte Taine ;c) Dreptul de a săvîrși singur sfințirea antimiselor

d) Dreptul de a săvîrși singur sau asistat de alt episcop, ori în so-bor cu aceștia, sfințirea Marelui Mir ;e) Dreptul de a săvîrși singur tOate ierurgiile, între care și toatehi'rotesiile, inclusiv aceea care e cunoscută sub numele de duhovnicie.Pentru aceste drepturi poate delega, parțial sau integral, un preot cola-borator ; , ' 'f) Dreptul de a săvîrși sfințirea bisericilor ;g) Dreptul de a tunde în monahism călugări și călugărițe pentrumînăstirile din eparhia sa ; ;h) Dreptul de a împăca pe penitenți cu Biserica ;i) Dreptul de a pronunța divorțul religios.Drepturile episcopilor care

țin de

puterea

cîrmuitoare

sau pastorală :Pentru îndrumarea pastorală, pentru cîrmuirea credincioșilor, epis-copul folosește în primul rînd mijloacele puterii învățătorești și alecelei sfințitoare, cărora li se mai adaugă apoi ca mijloace cu aplicaredirectă și în legătură practică mai concretă cu viața credincioșilor, încă și mijloacele care țin de puterea jurisdicțională, adică actele princare episcopul îndeplinește trei categorii de lucrări speciale sau func-ții ale puterii jurisdicționale

Drepturile pe care le exercită episcopul îa această privință sînt

Dreptul de legiuitor local pentrumeparhia sa, calitate în care elpoate stabili norme legale, speciale sau care țin seama de specificullocal, pentru organizarea și conducerea mai bună a treburilor viețiibisericești din eparhia sa, însă aceste norme trebuie să fie de acordsau în conformitate cu normele generale stabilite de organele superi-oare bisericești și deopotrivă în acord cu normele curente ale viețiide stat, adică ale dreptului de stat.Episcopul stabilește normele de această natură, prin decizie șile fixează fie în scurte hotărîri care uneori se mai numesc și decrete,fie în regulamente sau în instrucțiuni ori alte dispoziții scrise.

In exercitarea acestor drepturi, episcopul este obligat: să ținăseama de indicațiile forurilor său organelor consultative sau delibera-tive din cuprinsul eparhiei; ,Să fie convocat și să participe ca membru cu toate drepturilela lucrările forurilor sau la sesiunile forurilor legislative ale Bisericiilocale din care face parte și ale Bisericii Ecumenice adică, la sinoadelede orice fel în cadrul mitropoliilor, al exarhatelor, al patriarhatelor și în genere a Bisericilor autonome sau autocefale din care face parte

Să aprobe sau să respingă regulamentele de funcționare aleunor unități bisericești locale sau ale oricăror instituții bisericeștieparhiale; Să aprobe sau să respingă statutele ori regulamentele de orga-nizare și de funcționare ale societăților sau asociațiilor religioase dincuprinsul eparhiei.

b) Dreptul de judecător bisericesc principal, în cuprinsul eparhieisale. în această calitate el poate săvîrși următoarele acte :Judecă singur, sau ajutat de alte foruri ori instanțe bisericești,abaterile clerului și ale monahilor de la legile bisericești, ca și cele dela credință ori de la normele morale ale Bisericii. în vremurile vechia avut dreptul de a judeca, fie la cerere, fie din proprie inițiativă, șiabaterile de la legile bisericești ale credincioșilor, ba uneori a avut ast-fel de drepturi și pentru judecarea abaterilor de la legile de stat aleclericilor și ale credincioșilor, avînd chiar și singur calitatea de in-stanță judecătorească profană, iar mai apoi numai împreună cu felurițidregători ai Statului și cu alte fețe bisericești. în prezent, episcopulare dreptul de a judeca în privința laicilor, numai abaterile acestorade la dreapta credință ;Dreptul de a pronunța singur sau împreună cu alte organe bi-sericești pedepsele prevăzute de canoane și de alte legiuiri ale Bisericii,precum și de a ridica aceste pedepse ;

Dreptul de a pronunța singur pedeapsa anatemei;

Dreptul de a institui organe de cercetări judiciare și de a or-ganiza instanțe bisericești disciplinare sau în genere instanțe judiciarebisericești;— Dreptul de a face parte din instanțele de judecată pentru epis-copi sau pentru membrii episcopatului în genere.

c) Dreptul de prim organ executiv sau de principal organ exe-cutiv al eparhiei. în această calitate, episcopul duce la îndeplinire hotărîrile cu caracter legislativ și judecătorești, luate de el însuși sau de organelecompetente ale eparhiei, precum și cele care decurg din canoanele șilegile bisericești generale și din hotărîrile instanțelor judecătorești su-perioare celor eparhiale în cazul cînd acestea s-ar referi la persoanedin cuprinsul eparhiei sale. în afară de aceste acte, în exercitarea puterii executive episcopulare dreptul să mai săvîrșească și următoarele lucrări: Să convoace, să prezideze, să conducă și să închidă dezbaterileorganelor deliberative și consultative ale eparhiei;

Să aprobe sau să respingă hotărîrile organelor consultative aleeparhiei;

Să aprobe sau să respingă hotărîrile organelor deliberative șiconsultative ale unităților bisericești locale, precum și a soboarelormînăstirești sau în genere ale organelor de conducere ale mînăstirilor ,

Să aprobe sau să respingă, împreună cu alte organe centraleeparhiale sau singur, înființarea, transformarea sau desființarea unități-lor locale bisericești, precum și a mînăstirilor sau a oricăror așezămintemonastice ;— Să inițieze, să creeze sau să aprobe înființarea ori desființareade funcții sau oficii bisericești în cuprinsul eparhiei;— Să se îngrijească de alegerea sau designarea clerului sau altorslujitori din cuprinsul eparhiei sale, sau să procedeze singur la săvîr-șirea actelor de numire, de transferare, de înaintare sau de retrogradarea clerului sau a altor isujitori ai Bisericii Să aprobe sau să respingă intrarea în cinul monahal;

Dreptul de a dispune în privința chivernisirii bunurilor bisericești eparhiale și anume: în privința achiziționărilor, a înstrăinărilor,a schimbării destinației acestora, precum și în privința folosirii lor cu-rente în conformitate ou destinația ;— Să aprobe sau să respingă înființarea sau desființarea unor so-cietăți sau organizații bisericești cu caracter religios, moral, misio-nar, etc. ,

Să aprobe sau să respingă înființarea sau desființarea de insti-tuții bisericești eparhiale, cu caracter general religios, cultural sau dealtă natură, ca de exemplu de asistență socială, apoi case de pensii, tipo-grafii, etc. ;

Să aprobe sau să respingă înființarea sau desființarea funda-țiilor cu scop religios sau cultural bisericesc ;

Dreptul de a da decizii, hotărîri sau ordine scrise, prin care dis-pune aplicarea măsurilor pe care le-a luat în exercițiul' puterii saleexecutive și de a le comunica pe acestea prin așa-numitele enciclicisau circulare ;

Dreptul de a da dispense de la normele canonice și legale învigoare, în conformitate cu prevederile acestora și cu hotărîrile orga-nelor superioare

Dreptul de a interpreta în mod autentic, atît actele de naturălegislativă, cît și cele de natură executivă, pe care le săvîrșește per-sonal sau împreună cu organele consultative ori deliberative ale eparhiei.

Hirotonește clerici și conferă distincții bisericești;

Numește personalul bisericesc sau îl confirmă în caz de alegere,cu respectarea normelor legale ; Aprobă sau respinge motivat sentințele pronunțate de Consistoriul Eparhial. Face cît mai des vizite canonice în eparhia sa, pentru a con-trola mersul treburilor bisericești, a mîngîia și a lumina, direct pe cre-dincioși, referind despre cele constatate, Sfîntului Sinod și Adunări iEparhiale, Acordă dispense bisericești de căsătorie și desface căsătoria bi-sericească, după ce s-a pronunțat divorțul- de către judecătoria civilă ; în cazuri de vinovăție gravă și vădită, poate suspenda din func-țiune personalul bisericesc de orice fel din eparhia sa, chiar înainte de începerea cercetărilor, care însă vor fi făcute în termen de cel mult30 de zile de la data suspendării; Episcopul este dator să stea neîntrerupt în eparhie, afară decazul cînd ia parte la ședințele Sfîntului Sinod sau alte întruniri ofi-ciale sau cu încuviințarea primită de la mitropolit, Acordă concediile mai mari de 8 zile pe an personalului bisericesc și didactic.

Preoții, locul și rolul lor  în privința presbiterilor trebuie să facem remarca de fond că drep-turile și îndatoririle lor- decurg dintr-o stare harică foarte puțin deose-bită de aceea a episcopilor. Căci într-adevăr, prin actul hirotoniei pres-biterii dobîndesc o stare harică în virtutea căreia ei pot săvîrși singurișase din cele șapte taine ale Bisericii. Cu alte cuvinte, starea harică a episcopilor este superioară numai prin calitatea pe cate o au de a.săvîrși și a șaptea taină, adică aceea a hirotoniei, pe care presbiterii nuo pot săvîrși.

Dar cu toată această mică deosebire de stare harică dintre treaptapresbiterului și aceea a episcopului, volumul drepturilor și îndatoririlorpresbiterilor, ca și poziția și importanța lor în viața Bisericii, expri-mată în chipul cel mai concret tocmai prin drepturile și îndatoririlespecifice treptei, îi distanțează pe presbiteri foarte mult de treaptaepiscopatului, situîndu-i într-o poziție cu mult inferioara față de episcop.Faptul se datorește în primul rînd importanței cu totul deosebitea treptei episcopale în Biserică, și apoi modului în care s-au dezvoltatși s-au precizat în decursul timpului normele de organizare și de con-ducere a .Bisericii.Potrivit acestor norme, la început presbiterii îndeplineau rosturisfințitoare și cîrmuitoare în viața Bisericii, aproape egale cu acelea aleepiscopilor.

Ce-i drept, ei apar ca avînd mai puține rosturi propovădui-toare sau în lucrarea de propovăduire, datorită faptului că existau înprimele două veacuri o mulțime de harismatiei alături de episcopi, așa încît în lucrarea presbiterilor prevalau actele de slujire sacerdotalăsau actele sfințitoare ori sacramentale și cele de conducere sau de îndrumare a credincioșilor, adică acele de pastorație. In genere se spune că ei ar fi fost strict dependenți în lucrarealor de episcopi. în această situație însă, presbiterii au ajuns abia maitîrziu, pentru că inițial, cel puțin în primele două veacuri, comunitățilebisericești nici nu s-au putut organiza în toată libertatea și mai ales în toată tihna, așa încît normele de organizare și de conducere a viețiibisericești nici nu s-au putut stabili în mod atît de strîns și nici nus-au putut aplica în același mod cum se presupune sau cum se pre-tinde adeseori fără temei. în primele două veacuri, existau comunități bisericești locale des-tul de mari, urbane, sau rurale, în fruntea cărora n-au putut să existe întotdeauna episcopi, și aceasta din tot felul de pricini, îndeosebi dinpricina' persecuțiilor, în timpul cărora episcopii erau urmăriți în primulrînd.

Datorită acestor împrejurări și datorită deopotrivă și neputințeide a se organiza toate comunitățile după unul și același model și nicide a-și asigura slujitori bisericești din toate treptele, foarte numeroasecomunități locale, ba uneori chiar și mai multe astfel de comunitățiaveau în fruntea. lor un singur preot, adică un singur presbiter, Se înțelege că acesta ținea legătura cu episcopul cel mai apropiat și segăsea în strînsă dependență de el. Dar tot atît de dese au fost și cazu-rile în care presbiterii își îndeplineau lucrarea lor preoțească și duceau la îndeplinire misiunea la care au fost chemați, în mod indepen-dent, neputînd păstra legătura cu nimeni.Slujitori cu drepturi și cu îndatoriri aproape egale cu acelea aleepiscopilor, au fost cu timpul legați tot mai mult de episcopi și sub-ordonați acestora, așa încît o parte din drepturile și îndatoririle lorau scăzut, iar prin aceasta și poziția și însemnătatea lor inițială a su-ferit o scădere însemnată

Acest proces a determinat și un alt fel de a vedea și de a înțelege ,poziția și însemnătatea teologică adică însuși înțelesul principialdogmatic pe care-1 are treapta presbiteratului în cadrul preoției deinstituire divină, ajungîndu-se a fi socotiți presbiterii ca simpli sluji-tori ai episcopilor, adică nu atît a Bisericii cît ai episcopilor, cînd defapt ei nu sînt decît colaboratori ai episcopilor, îndatorați la aceastăcolaborare și la corespunzătoarea ascultare față de episcopi.

Tot ca un efect al scăderii poziției și importanței preoților în viațaBisericii și a înălțării și afirmării corespunzătoare a poziției și impor-tanței episcopilor, s-a emis chiar teza că preoții nu ar fi decît niștedelegați permanenți ai episcopilor, pentru îndeplinirea lucrării sacerdo-tale" într-un anumit loc, adică într-o anumită comunitate sau într-o anu-mită altă slujbă bisericească.

Acest mod de a vedea lucrurile nu co-respunde însă învățăturii de credință, adică învățăturii dogmatice des-pre preoția de instituire divină și despre raporturile dintre membriiclerului din această categorie, adică dintre membrii acestei preoții.Cu aceste lămuriri, să trecem acum la enumerarea drepturilor și îndatoririlor specifice treptei presbiteratului. Ele se împart, cu rapor-tare la cele trei ramuri ale puterii bisericești, și pot fi înfățișate dupăcum urmează

Drepturi ale presbiterilor care țin de puterea învățăioarească1) Dreptul și îndatorirea de a catehiza și de a organiza catehizarea în cuprinsul parohiei.2) Dreptul și îndatorirea de a predica și de a organiza propovăduireaadevărului revelat în cuprinsul parohiei sale.3) Dreptul de a difuza sau de a colporta scrieri de conținut religiosși de zidire sufletească a credincioșilor din parohia sa.Drepturi ale presbiterilor care țin de puterea sfințitoare1) Dreptul de a săvîrși singur șase din cele șapte sfinte taine, cuexcepția hirotoniei. 2) Dreptul de a săvîrși toate ierurgiile afară de cele rezervate înmod expres episcopului.3) Dreptul de a săvîrși acele ierurgii care deși sînt rezervate epis-copului, acesta le poate delega presbiterilor și anume : sfințirea biseri-cilor, hirotesia în treptele de citeț și de ipodiacon, iar dacă este iero-monah, și tunderea în monahism.4) Dreptul și îndatorirea de a săvîrși la timp și în mod corespunză-tor toate slujbele divine, care sînt rânduite prin tipicul Bisericii.5) In Biserica veche, preotul penitențiar avea dreptul de a împăcapenitenții cu Biserica, adică de a-i reprimi în Biserică.De multă vreme încoace, s-a introdus rînduiala ca preoții să nupoată administra Sfînta Taină a Pocăinței decît după ce primesc hiro-tesia întru duhovnic, sau duhovnicia, aceasta cu toate că ei au prinhirotonie calitatea harică de a săvîrși și Taina Pocăinței.

6) In decursul timpului s-a mai introdus o restricție și în ce pri-vește dreptul preoților de a săvîrși Taina Sfîntului Maslu, rînduindu-secă această Taină preotul nu are dreptul să o săvîrșească singur, ci nu-mai împreună cu alți preoți, de preferință șapte, sau cel puțin doi sautrei, aceasta cu toate că preotul are prin hirotonie calitatea harică dea săvîrși și singur Sfînta Taină a Maslului.

In Biserica veche și pînă tîrziu, în primele veacuri ale celui de-aldoilea mileniu al erei noastre, diaconii au avut foarte importante rosturiadministrative în viața Bisericii și datorită acestora și-au cîștigat o cin-stire deosebită în rîndurile clerului și în fața credincioșilor.In epoca persecuțiilor, -datorită faptului că ei se ocupau cu -admi-nistrarea bunurilor Bisericii și cu organizarea asistenței sociale, nu nu-mai între creștini, ci și față de necreștini, diaconii au fost urmăriți caelemente mai primejdioase decît preoții pentru statul roman și pentrucultele păgîne. în ordinea urmăririlor, după episcopi veneau diaconii,așa încît din rîndurile lor au căzut mulți jertfă acțiunilor dezlănțuitede prigonitori.

Atît prin activitatea practică de cea mai mare însemnătate pe careo desfășurau diaconii, cît și prin cinstea care au dobîndit-o din cauzasuferințelor și a muceniciei multora dintre ei, poziția lor de cinste înobștea credincioșilor și în genere însemnătatea lor în viața Bisericiis-a afirmat atît de mult încît ajunseseră nu numai sfetnicii cei maiapropiați ai episcopilor, ci uneori organe administrative cu rosturi su-perioare acelora care le puteau reveni în raport cu starea lor harică,.adică cu treapta diaconiei.

Precum s-a mai spus, în Biserica veche au existat două categoriide diaconi și anume unii destinați pentru treburi administrative și alțiipentru a fi colaboratorii preoților și ai episcopilor în lucrarea lor pas-torală. Ambele aceste categorii aveau aceeași stare harică a preoției întreită, a diaconiei, care li se conferea prin hirotonie.

Dar dintre ei ceicare au dobîndit cinstirea deosebită despre care am amintit, n-au fost •diaconii sacramentali, ci diaconii destinați lucrărilor cu caracter practic în viața bisericească. De la o -vreme însă nu s-a mai făcut deosebire între cele două categorii de diaconi, așa încît și cei destinați slujiriispeciale preoțești și cei destinați activității practice din viața biseri-,ceașcă au îndeplinit reciproc și o lucrare și alta.Sub această înfățișare, diaconii au avut și au păstrat în viața Bisericii' poziția de membri ai preoției sau de treaptă a preoției de in-stituire divină deținînd și exercitînd următoarele drepturi :

a) Dreptul de a colabora în mod obligatoriu cu episcopii și cu preoțiila exercitarea puterii învățătorești, în limitele pe care le-au fixat la început împrejurările și nevoile vieții bisericești și mai pe urmă rîn-duielile canonice, 'care le-au restrîns considerabil acest drept.In privința acestui drept, este de observat că el este obligatoriu șipentru episcop și pentru presbiteri, în sensul că ei nu pot refuza co-laborarea diaconilor la exercitarea puterii învățătorești, ci o pot nu-mai reglementa.

b) Dreptul de a colabora prin calitatea lor harică la săvîrșirea tu-turor tainelor și ierurgillor bisericești și în genere a tuturor serviciilordivine care se practică în Biserică. Acesta nu este un drept numai decolaborare formală și exterioară, ci un drept de conlucrare efectivă latoate actele puterii sfințitoare, prin harul pe care îl au diaconii camembrii ai stării preoțești de instituire divină.

Ei nu pot săvîrși însă singuri nici o altă taină afară de Taina Bo-tezului în caz de necesitate.c) Dreptul de a colabora cu episcopii și cu preoții la exercitareatuturor actelor ce țin de puterea jurisdicțională sau pastorală.In această privință, observăm că și în cazul diaconilor, ca și încazul preoților, practica veche a Bisericii a consacrat dreptul lor de aparticipa ca membri cu toate drepturile la lucrările celor mai înalteorgane deliberative și legislative ale Bisericii, inclusiv la lucrărilesinoadelor ecumenice, sau mai precis de la sinoadele ecumenice pînăla cele mai simple și mai de jos organe colective sau sinodale, existente în viața Bisericii.

De asemenea, ei au participat și pot participa ca membri cu toatedrepturile la lucrările instanțelor de judecată bisericească pentru mi-reni și' pentru clericii din treapta corespunzătoare treptei lor, adicădin starea sau din cinul diacon esc. în fine, ei au participat și participă pînă astăzi la actele de ad-ministrație economică, în care au excelat timp îndelungat în viața Bi-sericii.  în privința diaconilor mai este de observat că ei au îndeplinit întimpul persecuțiilor, și chiar în epoci mai tîrzii, lucrări deosebite înserviciul Bisericii în împrejurări în care nu au putut sau nu a fost cazulsă lucreze numai. în dependență de episcop sau de preoți.Astfel, ei au desfășurat acțiuni misionare pe cont propriu ca oricecreștin și ca orice alt membru al preoției de instituire- divină.

Au să-vîrșit apoi acte ale lucrării învățătoreti, îndeplinind funcția de cate-het adică de învățători sau de dascăli, bineînțeles neconfundîndu-șiaceastă lucrare cu aceea a didascălilor harismatici.

Mai mult, ei au condus în lipsa preoților și a episcopilor comuni-tăți întregi, pe care le convertiseră sau pe care le găsiseră lipsite deslujitorii bisericești și în cadrul acestora au desfășurat întreaga acțiunesacerdotală, neoficiind desigur decît servicii divine simple, neîmpreu-nate cu Sfintele Taine, pe care nu le puteau ei săvîrși, dar constândtotuși din rugăciuni, binecuvîntări, citiri din Sfînta Scriptură și tîlcuiripu caracter catehetic al Sfintei Scripturi, apoi predicând și organizîndagape. Se înțelege de asemenea că ei oficiau în cadrul acestor comu-nități și Taina Sfîntului Botez.

De asemenea, în împrejurări deosebite, diaconii au îndeplinit în-treaga slujire pastorală pe care în mod obișnuit o puteau-îndeplini nu-mai episcopii și preoții Se înțelege că prin astfel de activități diaconii n-au prejudiciatnici Biserica nici pe ceilalți slujitori, ci au contribuit la lucrarea Bise-ricii, vrednici de calitatea lor de membri ai preoției de instituire divină.

III 2 Treptele ierarhiei de instituire bisericească

In decursul timpului, datorită nevoilor vieții bisericești, care auvariat nu numai în timp, ci și după loc, s-au creat felurite trepte deslujitori bisericești, pe lîngă cele trei trepte ale preoției de instituiredivină. Treptele cele noi s-au creat fie în legătură directă cu vreunadin cele trei trepte ale preoției propriu-zise, fie în mod independent deacestea, dar în orice caz în subordinea acestora.

Întrucîit toți slujitorii bisericești purtau numele generic de clerici,treptele noi care au apărut s-au numit și ele trepte clericale sau trepteale clerului, iar pentru că ele au fost create de autoritatea bisericească,se numesc trepte ale clerului de instituire bisericească, spre a se de-osebi de treptele lui de instituire divină.Treptele clerului de instituire bisericească pot fi împărțite în douăgrupuri mari și anume în :a) trepte ale clerului inferior

b) trepte ale clerului superior, în uzul curent de vorbire nu se mai înțelege astăzi, prin'clerulinferior exact ceea ce se înțelegea în vechime, după cum nici prin clerulsuperior, nu se mai înțelege ceea ce se înțelegea altă dată.

Cînd sevorbește astăzi de clerul inferior, se înțeleg toate treptele preoției deinstituire divină și de instituire bisericească inferioare treptei episco-pale, iar cînd se vorbește de clerul superior, se înțeleg toate treptelecare au starea harică a arhieriei sau a episcopatului. în Biserica veche și pînă tîrziu de tot, prin clerul inferior s-au în-țeles numai acei slujitori bisericești care nu aveau starea harică a preo-ției în vreuna din cele trei trepte de instituire divină, iar prin clerulsuperior se înțelegeau toți slujitorii Bisericii care aveau starea haricăa vreuneia din cele trei trepte ale preoției de instituire divină.

Ca urmare, din clerrfl inferior făceau parte toți slujitorii Bisericii,de la treapta de diacon în jos, iar din clerul superior făceau parte toțislujitorii Bisericii de la treapta de diacon în sus.Instituirea în treptele clerului inferior s-a făcut și se face prinhirotesie sau uneori în alt chip, prin simpla înscriere a lor în dipticele,listele sau cataloagele clerului.Instituirea în treptele clerului superior se făcea prin hirotonie, însănumai în cele trei trepte de instituire divină, iar în cele derivatesau formate din acestea, pe cale de instituire bisericească se făcea prinhirotesie sau prin simpla conferire solemnă a titlului treptei respective.Să vedem pe rînd care au fost principalele trepte ale cierului deinstituire bisericească și care dintre acestea s-au păstrat pînă azi.

Cleiul inferior  întregul cler inferior de la treapta diaconiei în jos și după dis-tanța la care se găsește fiecare treaptă a lui, în direcție descendentăfață de treapta diaconiei, se înfățișează în ordinea următoare :

Treapta de subdiacon sau de ipodiacon. Treapta de citeț, lector sau anagnost. Treapta de psalt, cîntăreț, cantor sau dascăl cum i se mai zicepe alocuri. Treapta de exorcist. Treapta de acolut. Treapta de ostiar sau de ușier, căruia i se ziice astăzi țîrcovnic,pălimar (crîsnic). în această înșirare sau în această ierarhie se găsesc treptele cle-rului inferior, atît în unele scrieri vechi bisericești, cît și în canoaneși în legile de stat privitoare la Biserică.

Care erau lucrările pe care le îndeplineau slujitorii bisericești dinaceste trepte ? Subdiaconul sau ipodiaconul era ajutător al diaconului, atît caasistent al acestuia Ia sfintele slujbe, cît mai ales ca împreună lucră-tor al lui în administrația economică. în privința subdiaconilor există numeroase prevederi în canoaneși în legile de stat referitor la treburile bisericești (ican. 15 VI Ec. ;Novela 16 Leon Filozoful), stabilindu-se între altele că ei nu pot fihirotesiți înainte de vîrstă de 20 de ani (can. 15 VI Ec.).Întrucît numărul subdiaconilor crescuse uneori foarte mult datoritătrebuințelor vieții bisericești, în fruntea lor s-a instituit uneori cîte unarhisubdiacon, după modelul întîistătătorilor treptei diaconiei, care senumeau arhidiaeoni.

Citețul sau lectorul avea îndatorirea de a citi din cărțile sfinte în cadrul cultului divin și uneori probabil'chiar și în cadrul învăță-mîntului catehetic (art. 134 Statutul B.O.R.). El era instituit prin hiro-tesie. Psaltul sau cîntărețul îndeplinea în esență aceeași slujire pecare o îndeplinește și astăzi, adică executa cîntările bisericești, singursau împreună cu alții din aceeași treaptă sau numai instruiți de cătreel, cîntarea în comun, învăța pe credincioși cîntările bisericești.

Exorcistul îndeplinea o delicată lucrare de liniștire a su-fletelor celor zbuciumați de frământări lăuntrice sau celor bîntuiți de îndoieli și de credințe deșarte, ca rămășițe a religiilor păgîne, precumși a celor munciți de duhuri rel-e Față de aceștia avea îndatorirea de ale citi sau de a le rosti unele rugăciuni, de a le adresa cuvinte de în-vățătură, ca un catehet și de a săvîrși unele acte de ritual de naturăsă sugereze lucrarea Duhului Sfînt cea liniștitoare și tămăduitoare detoată neputința.

Exorciștii aveau astfel de îndatoriri, atît față de cate-humeni cît și față de penitenți, precum și față de cei suferinzi de bolipsihice.După cum se știe însă, exorciștii au fost la început harismatiei șiabia după veacul al doilea au devenit slujitori obișnuiți ai Bisericii.Acolutul îndeplinea îndatoriri de însoțire a clerului de toate trepteleși în special a episcopilor, sfîrșind prin a deveni și asistenți sau oficianțide servicii auxiliare în cadrul cultului divin, în care mai apar și astăzimai mult ca decor

Ostiarii sau ușierii, așa cum le spune și numele, erau paznicii uși-lor bisericilor și ai altor clădiri car*e adăposteau 'așezăminte bisericești(Novela_22 Heraclie). în afară de membrii clerului inferior de care ne-am ocupat, aumai apărut în viața Bisericii și au durat timp îndelungat, ca slujitoriinferiori bisericești, și așa-numiții catehețî (can. 10 VII Ec.), care i-au înlocuit cu desăvârșire pe didasealii harismatici ca și pe cei neharisma-tici cu care s-au confundat uneori.

Rosturi slujitoare în Biserica veche au avut și unele femei, în afarăde cele harismatice, între care sînit pomenite proorocițe și evanghe-liste. De asemenea formînd un personal feminin auxiliar, apar de tim-puriu, chiar din epoca apostolică, ca slujitoare bisericești, diaconițeleși presbiterele.

Dacă diaconițele au îndeplinit timp îndelungat pînă înveacul XI rosturi importante în cadrul operei de asistență socială aBisericii, în lucrarea de catehizare, de îngrijire a Bisericii și de păstrarea bunei rînduieli în cadrul slujbelor religioase, presbiterele au oferit oactivitate, au avut rosturi mai puțin însemnate de slujitoare auxiliare aleBisericii și au început a dispare din a doua jumătate a veacului IV(can. 11 Laodiceea).

Au mai existat și alte trepte ale clerului inferior sau ale perso-nalului auxiliar, care au îndeplinit activități mai ales în legătură cuacțiunea de asistență socială a Bisericii, însă au avut o mai mică im-portanță în listele clerului inferior.

Clerul superior.

Treptele clerului superior de instituire bisericească au apărut sauau fost create în legătură cu cele trei trepte ale preoției de instituiredivină, prin derivare din acestea.Spre a ne face o imagine mai clară asupra lor, le vom înșira schematic ținînd seama de treptele din care au derivat și astfelvom vedea mai întîi treptele cierului ,de instituire bisericească deri-vate din treapta diaeoniei, apoi pe cele derivate din treapta presbi-teratului și la urmă pe cele derivate din treapta episcopatului sau aarhieriei.

III 3 Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treaptade diacon

Mai întîi amintim treapta de ierodiacon, care este egală cu ceade diacon, dar se numește astfel, pentru a designa pe diaconul careface parte din cinul monahal, adică pe diaconul călugăr sau monah.. Cuvîntul ierodiacon vrea să spună că diaconul care poartă acestnume face parte din starea sfîntă (iera = sfințit) a monahismului.

Treapta de protodiacon.Treapta de arhidiacon.Ambele aceste trepte se instituie prin hirotesie, dar între ele nuse face pretutindeni în prezent deosebirea cuvenită, așa încît sînt so-cotite adeseori ca fiind egale. ,Ambele trepte s-au născut. datorită existenței unui număr mare dediaconi, în fruntea cărora trebuia să fie rînduit drept căpetenie cîteunul mai destoinic sau mai cu autoritate în rîndurile diaconilor.

Acestuia i s-a zis mai întîi arhidiacon, încă de prin veacul al IlI-lea, cînd numele de proitodiacon se pare că a apărut mai tîrziu, întrucît eleste menționat documentar abia pe la anul 431, în legătură cu sino-dul III ecumenic întrunit la Efes. • „ în tradiția bisericească titlul de arhidiacon i se atribuie și diaco-nului martir Ștefan, unul din cei șapte instituiți de Sfinții Apostoli sprea sluji meselor. Se înțelege însă că acest titlu i s-a adăugat mult maitîrziu, pentru că abia de pe la jumătatea veacului III sînt pomenițiarhidiaconii și anume la Roma, în timpul episcopului Corneliu.

Era șifiresc de altfel ca numai după ce se închegase ceva mai bine organi-zarea Bisericii să apară nevoia de a-se rîndui în fruntea unui mare nu-măr de diaconi cîte un protos al acestora sau cîte o căpetenie, căreiasă i se zică într-un fel deosebit, spre a-i releva poziția mai înaltă fațăde ceilalți. în acest scop, s-a creat cuvântul arhidiacon, prin rădăcinacomună cu termenul arhiereu, care designa pe căpetenia iereilor, adicăa preoților, atît în Vechiul Testament și la necreștini, cît și în NoulTestament.

Pe măsură ce numărul diaconilor și importanța lucrărilor pe carele șăvîrșeau au sporit, a crescut și greutatea căpeteniei lor sau a arhi-diaoonului, care a devenit colaboratorul cotidian și foarte apropiat alepiscopilor în treburile de administrație bisericească.Datorită acestei strînse colaborări cu episcopii, arhidiaconii au do-bîndit în Biserica din Apus poziția de vicari ai episcopilor și chiar aipapilor, fie în caz de lipsă de la scaunul lor, fie în caz de decesal episcopilor sau al papilor, arhidiaconii lor le țineau locul și uneorile urmaU în scaun.

Din calitatea de ajutători apropiați și apoi de principali colabora-tori și chiar de vicari sau de locțiitori ai episcopilor, arhidiaconii auavansat în veacul VII—VIII la treapta de inspectori și căpetenii ai cle-rului de mir din eparhii, ceea ce le-a adus cu timpul și înaintarea latreapta de presbiteri, deși au păstrat pînă astăzi în Biserica din Apustitlul de arhidiaconi. în noua lor calitate, ca șefi ai clerului de mir din eparhie, de prinveacul VIII—IX, au dobândit și calitatea de canonici ai episcopilor, iar în subordinea lor au fost instituiți arhidiaconi rurali, care s-au mai nu-mit și decani, adică protopopi care aveau în circumscripția lor cîte10 preoți de mir.

Acesta a fost cursul pe care 1-a luat dezvoltarea arhidiaconafului în Biserica din Apus, în care se păstrează până și azi demnitatea dearhidiacon cu atribuțiile înalte pe care am văzut ca le-a dobîndit încăla sfîrșitul primului mileniu al erei noastre. în Biserica din Răsărit, arhidiaconii deși au ajuns la mare cinste,nu au fost avansați în slujbe administrative superioare presbiterilor'sau din care ar fi apărut ca superiori acestora, ei au rămas mereu in-feriori presbiterilor.

Deosebirea care se face între protodiaeon și arhidiacon este aceeacă protodiaconii sînt căpeteniile diaconilor de la biserici parohiale saude enorii, sau acest titlu ori treaptă se conferă și numai onorific, pe cînd arhidiaconii sînt căpeteniile diaconilor de la centrele eparhiale cași de la alte centre bisericești mai mari. Și acest titlu se conferă însăși în mod onprific ca și cel de protodiacon.

O treaptă aparte, derivată din cea de diacon, ca treaptă de insti-tuire bisericească existentă numai în Biserica din Apus, este aceea decardinal diacon sau de diacon cardinal. Ea a apărut și s-a dezvoltatdatorită serviciilor importante pe care le făceau diaconii în cadrul ad-ministrației celui mai mare centru bisericesc din Apus. O seamă dintreacești diaconi, la început șapte la număr, ca și o seamă dintre presbi-terii și dintre episcopii mai apropiați de scaunul Romei s-au numit car-dinali, adică principali, sau mai pe înțeles diaconi principali, presbiteriprincipali și episcopi principali. Mai tîrziu, luînd un anume curs dez-voltarea organizatorică a centrului Bisericii din Apus, toți aceștia audobîndit o poziție egală între ei, cu toată deosebirea de stare harică,și superioară față de întreg restul clerului, indiferent de gradele lui întemeiate pe starea harică a fiecăruia.

Astfel fiind, diaconii cardinaliau ajuns să devină superiori din punct de vedere jurisdicțional tuturorpreoților, episcopilor, arhiepiscopilor, mitropoliților, ori altor trepte bi-sericești înalte din Biserica Apuseană. Ei au dobîndit cu alte cuvinte întîi o poziție egală din punct de vedere jurisdicțional, cu preoții șicu episcopii cardinali, fiind cu toții în aceeași măsură locțiitori sauvicari ai papei și apoi o poziție superioară întregului cler din oricetreaptă, care se găsea în afara grupului sau colegiului cardinalilor.

III 4 Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treaptade presbiter.

Treptele clerului de instituire bisericească, derivate din treapta depresbiter se împart în două categorii și anume: Trepte ale clerului de mir.Trepte ale clerului monahal.a) Treptele clerului de mir dezvoltate sau derivate din. treapta dfepresbiter sînt : preoții rurali, preoții din cetăți sau urbani, preotul ajutător,capelanul sau cooperatorul cum i se mai zice pe alocuri, preotul paroh,preotul protos, periodeptul, protoiereul, protopopul sau blagocinul,sachelarul, iconomul, iconomul stavrofor, protopresbiterul, arhipresbi-terul, arhipresbiterul stavrofor, arhipresbiterul mitrofor.

Dintre aceste trepte, în vechime n-au existat cele de preot ajută-tor, protoiereu, de protopop sau de blagocin, nici cele de sachelar și deiconom stavrofor și nici un fel de altă treaptă în a cărei titulatură săintre cuvîntul stavrofor. Ele s-au creat mai tîrziu și în unele Bisericiexistă pînă astăzi.

Treptele cele mai vechi sînt primele două și adicătreapta de presbiter rural și de presbiter de cetate care nu reprezentaudecît două stări ale preoției, diferențiate prin cultură și prin minimedrepturi. Ele sînt pomenite în mod expres în canoane, care interzicpreoților rurali să slujească în prezența episcopilor sau să dea așa-zi-sele scrisori de pace (can. 12 Apostoli).

Preoții parohi și preoții ajutători se deosebesc numai prin atri-buțiile lor administrative, preotul paroh fiind conducătorul oficiuluiparohial, nu are însă atribuții pastorale și de slujitor mai mari decîtale preotului ajutător.Cit despre protos, titlul acestuia exprimă faptul că el are o distinc-ție onorifică față de ceilalți preoți simpli, fie ajutători, fie parohi, din-stincție care îl situează în fruntea acestora, atît ou ocazia sfintelorslujbe, cît și cu alte ocazii.

Treptele de sachelar și de iconom sînt superioare treptelor anteri-oare și ele s-au păstrat în nomenclatura treptelor de instituire biseri-cească a clerului, care are starea harică a prebiteratului, din nomen-clatura" principalilor demnitari sau înalți slujitori bisericești de pe lascaunele patriarhale, arhiepiscopale, mitropolitane și chiar episcopaleale Bisericii din Răsărit, care formau prima pentadă sau primul grupde cinci slujitori principali. In fruntea acestui grup se găsea iconomul,după care urma sachelarul, cel dintîi fiind administratorul general albunurilor bisericești, iar cel de-al doilea administratorul și exarhul mî-năstirilor de călugări.

Adaosul de stavrofor la titlul de iconom nu în-semnează decît distincția pe care i-o poate acorda unui iconom, ca șialtor trepte ale clerului din aceaîstă categorie, orice episcop eparhiot,prin faptul că-i conferă o cruce specială sau măcar dreptul de a purtao asemenea cruce.Protopresbiterul este o treaptă superioară, care se fconferă în modonorific, prin hirotesie ; în unele Biserici hirotesia întru protopresbiterfiind necesară pentru funcția de protoiereu sau protopop. De obicei însă cinstirea cu titlul de protopreisbiter se face în mod onorific, adău-gîndu-i-se cîteodată și stavroforia.

In trecut, acest titlu se conferea prin hirotesia respectivă proto-popilor catedralelor de la centrele eparhiale sau de la centrele maimari, vrînd să însemneze că cel ce primește acest titlu este căpeteniapresbiterilor slujitori de la catedralele respective.De la o vreme, întîistătătorilor sau celor mad merituoși preoți aicatedralelor mitropolitane sau patriarhale, a început a li se conferi,tot prin hirotesie, titlul mai înalt de arhipresbiter, căruia i s-a adăugat, în anumite cazuri și stavroforia sau mitroforia, adică dreptul de a purtao cruce specială, ca distincție aparte sau de a purta o mitră puțindeosebită de aceea a arhiereilor la sfintele slujbe.

Pe lîngă treptele mai sus enumerate, ca trepte ale clerului de in-stitmre bisericească, derivate din aceea de presbiter, au mai apărut în timp și se păstrează pînă astăzi treptele de consilieri, caresînt și ele de două sau trei grade și anume : consilieri eparhiali, con-silieri mitropolitani, consilieri patriarhali.Cea mai înaltă treaptă administrativă pe care o poate deține unpresbiter este aceea de vicar al episcopilor, sau a altor ierarhi superi-ori, ca mitropol'iții, arhiepiscopii, exarhii sau patriahii. în fine, mai există și unele trepte mSi mici, al căror nume seschimbă, cum sînt : de exemplu aceea de inspectori eparhiali, inspectorigenerali, etc.

Alteori, nu se schimbă numai numele, ci se schimbă sauchiar dispare însăși funcția sau treapta vreunei anumite slujiri sau avreunei simple demnități onorifice.

Așa s-a întîmplat cu multe dintretreptele care au existat odinioară pe la marile centre bisericești dinRăsărit.

Presbiterii care făceau odinioară parte împreună cu diaconii și cuepiscopii din consiliul sau presbiteriul lărgit al episcopului Romei, audobîndit și ei ca și ceilalți titlul de cardinali, adică la început de pres-biteri cardinali sau de presbiteri principali, iar apoi de cardinali însens propriu, cu gradul de vicari ai Papei și în această calitate dedemnitari cu jurisdicție superioară întregului cler al Bisericii din Apus, în afara celui din colegiul cardinalilor, adică superior inclusiv ierarhi-lor din oirice treaptă.

Numărul lor fusese fixat de papa Sixt V, aproxima-tiv în anul 1580, la 50 din totalul de 70 de cardinali. Și în prezent existăcardinali cu treapta sau starea harică a presbiteratului, dar și în ca-zul lor ca și în cazul cardinalilor cu titlul diaconal sau episcopal, nuse mai ține seama de un număr determinat pentru fiecare treaptă, decînd printr-o hotărîre a papei loan XXIII din 1959, numărul membrilorcolegiului cardinalilor a depășit cifra de 70, ajungînd pînă la 100 fărăa fi fixată o anume cifră.

Treptele clerului monahal dezvoltate sau derivate din treaptade presbiter monah sînt : sincelul, protosincelul, igumenul, arhiman-dritul, arhimandritul mitrofor. Treapta de preot simplu din cinul monahal este aceea de iero-monah, cuvânt care vrea să spună că monahul respectiv este iereu :ierevs = sfînt.

Treapta de sincel s-a născut în veacurile mai tîrzii, cînd episcopiirecrutîndu-se în mare pârte dintre monahi, țineau la scaunele lor cite o mică obște monahală, ai cărei membri au fost numiți sinceli. Cuvîn-tul sincel vine de la sincelos sau sinckeliotis și însemnează cel ce locuiește în aceeași chilie sau cel care viețuiește în aceeași chilie.

Călugării cărora li se dădeau acest nume, erau mai întîi martorii vieții călugărești ai episcopului și apoi sfetnicii și ajută-torii lui neoficiali, duhovnicești și frați în același cin. Ei nu locuiau într-o singură cameră sau în aceeași cameră cu episcopul cum s-a cre-zut în mod greșit, ci în aceeași casă cu episcopul, căci nu numai ca-merele se numesc chilii, ci și așezămintele monastice mai mici constînddin case cu dependințe.

Protosincelul este o treaptă superioară aceleia de sincel și el arefață de sincelii propriu-ziși poziția protodiaconuluî sau a protopresbi-terului față de diaconi sau față de presbiteri, cu alte cuvinte protosin-celul este căpetenia sincelilor. Această treaptă se conferă prin hiro-tesie specială.

Protosincelii, în calitate de căpetenii a obștiei monahale din jurulepiscopului au devenit în curînd principalii sfetnici oficiali și ajutătoriai episcopilor, cu atribuții de vicari.

Probabil că și acesta a, fostmotiv pentru care funcția de protosincel vicar a început a fi ocupatăde ierarhi din diferite trepte, care păstrau însă pe lîngă titlul lor ierar-hic și pe acela de protosincel, ceea ce pare și este de fapt un nonsenstot atît de evident ca și acela al împerecherii titlului de cardinal cucel de diacon sau presbiter, sau chiar și de episcop. Igumenul este cea mai veche treaptă monahală cu hirotonia întru presbiter

Curînd după ce monahismul a devenito instituție oficială a Bisericii, de la Sinodul IV Ecumenic (451), înainteigumenii au început a face parte din starea preoțească, iar practica viețiibisericești a stabilit mult mai tîrziu ca ei să fie neapărat hirotoniți întrupresbiteri, adică să aibă starea harică a presbiteratului, spre a puteaprimi hirotesia întru igumen. Arhimandritul estfe o treaptă monahală aproape tot atît deveche • ca și cea de igumen, dar ca și aceea, n-a fost legată inițial denici una din treptele stării preoțești. Arhimandriții erau conducătoride mînăstiri, simpli călugări aleși spre a conduce unele obștii mona-hale mai mari, ca apoi acest titlu să se dea numai conducătorilor demari așezări mînăstirești, numite de obicei lavre.

Primind cu timpul starea preoțească, s-a stabilit într-un tîrziu căspre a se putea conferi prin hirotesie treapta de arhimandrit, călugărulrespectiv trebuie să aibă hirotonia întru presbiter.

Toate titlurile enumerate, exprimînd trepte ale clerului monahalcu hirotonia întru presbiter, se conferă în mod onorific, sau în generemai mult onorific decît în baza funcțiilor pe care le-ar îndeplini ceice le primesc.Și în cazul arhimandriților, s-a ajuns ca și în cazul arhipresbiteri-lor să se creeze o treaptă superioară sau cea mai înaltă a gradului res-pectiv, și anume aceea de arhimandrit mitrofor.De fapt, treptele enumerate, existente în cinul monahal, corespundunor trepte din clerul de mir și anume : treapta de protosincel cores-punde treptei de protopop sau protoiereu, cea de igumen, corespundetreptei de protOpresbiter, iar cea de arhimandrit, corespunde treptei dearhipresbiter.

La treptele clerului monahal amintite aci, se mai adaugă unelecare reprezintă numai funcțiuni care presupun, la cei care le îndepli-nesc în mod obișnuit, hirotonia întru presbiter. Astfel sînt de exem-plu treptele de : exarh al mînăstirilor și aceea de eclesiarh al cate-dralelor. Au mai existat și altele care nu se mai păstrează sau li sepăstrează numai amintirea.

Treptele cele mai înalte ale clerului, derivate sau dezvoltate dincea dp episcop, au început a lua ființă încă de prin veacul al doilea șial treilea. Aceste trepte sînt următoarele :Treptele inferioare treptei episcopale sînt : Horepiscopii, episcopii ajutători, arhiereii vicari, episcopii vi-cari, vizitatorii, episcopii titulari, arhiereii titulari, și uneori chiar șiperiodepții.Trepte superioare celei de episcop sînt următoarele : Protoierarhii sau întîistătătorii, mitropoliții, mitropoliții primați,arhiepiscopii, întîistătătorii Bisericilor autocefale, exarhii, patriarhii,catolicoșii, patriarhii ecumenici, apoi, în Biserica Apuseană : cardinaliiepiscopii și papii.

Pentru trebuințele practice ale vieții bisericeștis-a impus de la o vreme, ca unii dintre episcopi să-și ia ajutoare caresă-i poată înlocui în toate lucrările pe care le săvârșeau ei înșiși înviața comunităților în fruntea cărora se aflau. Aceste ajutoare trebuiau fiecare episcop putea să-și designeze și să-și hirotonească sin-gur urmași în scaun, lucru ce a fost oprit abia începînd cu sinodul dela Antiohia (can. 24).

III 5 Episcopii vicaii.

Având probabil aceleași rosturi ca și episcopiiajutători, dar dîndu-li-se un nume luat din nomenclatura demnitățilorde stat, episcopii vicari au apărut în viața Bisericii tot de prin veacul II-III. Ei sînt mai cunoscuți în Biserica din Apus și așa cum îi aratănumele îndeplineau funcțiunea de locțiitori ai episcopilor eparhioți.Sub diverse alte nume, funcțiunea lor s-a păstrat pînă astăzi și în Ră-sărit și în Apus.

 Hoiepiscopii.

Sub numele de horepiscopi sînt cunoscuți în Bisericaveche acei episcopi ajutători ai episcopilor eparhioți care nu rezidau împreună cu episcopul titular în cetate, ci rezidau în unele localitățide la țară, pe teritoriul eparhiei respective. Aceștia sînt amintiți docu-mentar și de textul canoanelor de prin veacul III și IV și treapta lors-a menținut timp îndelungat în Biserică, așa încît în Răsărit, pînă șiazi se mai folosește numele de horepiscop pentru unii vicari arhiereisau episcopi ajutători, ca de exemplu în Biserica din Cipru.

Ei aveau hirotonia întru arhiereu, puteau fi mai mulți pe teritoriulunei episcopii, și din mandatul episcopului eparhiot puteau săvârșitoate actele slujirii episcopale și, adică hirotonii și hirotesii, precum șiorice alte acte administrative. în veacul al IV-lea, prin canonul 57 Laodiceea, s-a încercat în-locuirea lor prin așa-numiții periodepți, care erau inspectori ai cleru-lui, designați din treapta presbiterilor, sau chiar a arhiereilor. Aceștianu aveau totuși domiciliu stabil la țară, ci rezidau în cetate, adică înlocalitatea de reședință a episcopului titular, de unde se deplasau dupăcum dispunea acesta.

Din veacul al IV-lea începînd, după introducerea sis-temului mitropolitan, pe lîngă mitropoliți și mai ales pe lîngă mitropo-liții primați din Biserica Apuseană, ca și pe lîngă patriarhii Romei, auapărut așa-numiții vizitatori, care erau tot episcopi ajutători, putînd săfie uneori și fără hirotonia întru arhiereu.

Ei se numeau vizitatori, da-torită funcțiunii lor care în esență era aceea de inspectori cu destinațiespecială, trebuind să viziteze în primul rînd episcopiile vacante, sprea lua, măsuri de organizare a alegerilor de episcopi în scaunele res-pective. în Biserica din Africa romană, funcțiunea de vizitator o putea în-deplini un arhiereu, un episcop vecin, ori un alt cleric, căruia i se încredința conducerea episcopiei vacante, cu sarcina ca în decurs deun an să se îngrijească de ocuparea scaunului vacant.

După ce pe cale de obiceiși apoi și prin canonul 6 al sinodului IV ecumenic s-a introdus rîn-duiala ca nimeni să nu mai fie hirotonit fără destinație, a început săIi se dea episcopilor vicari sau episcopilor ajutători cîte un titlu cuocazia hirotoniei și adică procedând prin hirotonirea lor pe seama unuiscaun inexistent de fapt sau cu neputință de ocupat. Celor hirotoniți cu astfel de titluri formale de episcopi sau de arhierei ai cutărei saucutărei cetăți, ori ai cutărui scaun, a început a li se zice, într-o vrememai tîrzie, episcopi sau arhierei titulari. '

Instituția episcopilor sau arhiereilor titulari, unora dintre ei con-ferindu-se chiar gradul de mitropoliți sau de arhiepiscopi titulari, aexistat și în Biserica Ortodoxă Română timp îndelungat ca și în cele-lalte Biserici Ortodoxe, precum și în Biserica Apuseană.

Ea există șiastăzi în multe dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, precum există și în Biserica Apuseană, unde, de la o anumită vreme, unei categorii deepiscopi titulari li s-a zis și li se zice și acum «episcopi in partibus»(infidelium), adică episcopi pentru părțile stăpînite "de necredincioși,prin care se înțeleg atît necreștinii cît și creștinii de alte confesiuni,acești episcopi «in partibus» fiind folosiți ca misionari între necreștini,dar și ca agenți ai prozelitismului catolic, printre creștinii de alte confesiuni.

In mod firesc, în cuprinsul cîte unuiteritoriu determinat, a unui teritoriu care constituia din punct de vederegeografic, economic sau administmtiv-politic cîte o unitate distinctă,se, stabileau între episcopi relații onorifice care atrăgeau cinstirea deo-sebită fie a celor mai bătrîni, fie a celor mai destoinici, fie în fine a celorce se aflau în cetățile mai importante de pe teritoriile respective. Datorită acestor raporturi, ori de cîte ori apăreau unele trebuințecărora nu le putea face față un singur episcop, acesta se adresa fievecinilor săi, fie acelora dintre episcopii mai apropiați care se bucuraude o cinste deosebită, de prețuire sau de considerație din partea celor-larți și se sfătuiau împreună cu aceștia, luînd și hotărîri tot împreună, în felul acesta, s-a ajuns să se impună în chip spontan în fruntea cîteunui grup de episcopi, care toți erau egali și complet independenți întreei, cîte un episcop mai venerabil sau mai cu autoritate, căruia au în-ceput să-i zică întîistătător sau primepiscop sau episcop protos, adică protoierarh.

Determinată de trebuințe firești și creată spontan, această întîie-tate de onoare a unora dintre episcopi, a apărut și este cunoscută încăde prin veacul II. De ea s-au bucurat în primul rînd episcopii din scau-nele care păstrau mai vie amintirea Sfinților Apostoli, adică a scaune-lor întemeiate de aceștia sau de ucenicii lor cei mai apropiați și nu-mite din această cauză scaune apostolice, care erau desigur mai puținela număr, dar destul de importante.

Dar pe lîngă episcopii din acestescaune, întîietate onorifică au dobîndit prin merite personale sau prinrezidarea lor în cetăți cheie, un număr mult mai mare de alți episcopi,așa încît putem spune că încă în veacul al II-lea se definiseră un felde grupări mai mari sau mai mici de eparhii, constituite neformal, darreal, în unități administrative bisericești superioare episcopiilor saueparhiilor propriu-zise.

Ierarhii din fruntea acestor unități nu numai căse bucurau de o cinste deosebită, dar au început a dobîndi și uneledrepturi sau privilegii mai bine zis, în virtutea cărora puteau să facăcomunicări celorlalți episcopi, să le dea unele sugestii sau îndrumăriIfrățești, să-i convoace la anumite consfătuiri sau sinoade, precum șisă se ocupe de alegerea și de hirotonirea episcopilor în scaunele va-cante. Se înțelege că toate aceste privilegii le-au fost conferite întîi-stătătorilor prin voința episcopilor dintr-un anumit teritoriu.

Ele nilerau deci uzurpări și nici drepturi care să aibă vreun alt izvor sauvreun alt temei decît voința episcopilor exprimată sub formă de ho-tărîri, de cereri sau de recomandări sinodale.Pentru organizarea și funcționarea unor atari unități teritoriale bisericești supraepiscopale, nu s-au luat măsuri decît pe cale de obiceisau de hoțărîri ale sinoadelor restrîn'se, care se adunau în cadrul uni-tăților respective.

Nu apăruseră încă nici un fel de legi scrise înaceastă privință și nu se cunoaște nici o autoritate centrală și supremăa Bisericii, care să poată emite legi sau dispoziții obligatorii pentru întreaga Biserică în privința constituirii și funcționării unităților respec-tive. Mai ales, hotărîrile pe care le luau sinoadele unor unități, nu sepotriveau cu hotărîrile luate ale sinoadelor altor unități asemănătoare,de același nivel sau chiar de proporții mai mari, dar cu toate acestea,nici unele dintre sinoadele respective nu au pretins pe seama lor drep-tul de a hotărî pentru întreaga Biserică sau de a aduce hotărîri în nu-mele vreunei autorități bisericești supreme.

Cu deosebire elocventăeste în această privință răfuiala dintre sinoadele întrunite în diferitelepărți ale Bisericii pe tema serbării Paștilor precum și pe tema validi-tății tainelor ereticilor, teme în care, de exemplu sinoadele Bisericii dinRoma se găseau în dezacord cu sinoadele Bisericilor din alte părți, fărăa pretinde însă și fără a încerca măcar să pretindă că numai aceste si-noade, și cu atît mai puțin, că numai ierarhul care le prezida, ar fiavut vreun drept sau vreun privilegiu de a hotărî pentru întreaga Biserică.

Cu alte cuvinte, nici între întîistătătorii unităților teritoriale res-pective constituite în mod spontan și nici între sinoadele acestor uni-tăți nu au apărut raporturi de natură să tulbure sau să schimbe vechearînduială apostolică, privitoare la egalitatea episcopilor, la autonomiași chiar la independența lor de tip autocefal.

De asemenea, nu s-a în-cercat și nu s-a urmărit ca printr-o nouă reglementare a acestor ra-porturi să se situeze vreun centru bisericesc, vreun întîistătător sauvreun sinod, deasupra altor centre-sau deasupra tuturor celorlalte, orideasupra tuturor întîistătătorilor, sau deasupra tuturor sinoadelor carise eonstituiseră.Dar de la această formă de organizare, care a determinat aparițiaprotoierarhilor sau întîistătăorilor, s-a trecut pe alocuri la consti-tuirea de unități bisericești teritoriale în cadrul etnic, adică la apropierimai mari între episcopii care păstoreau credincioșii aparținînd aceluiașipopor și astfel s-â ajuns ca alături de vechea organizare spontană aunităților teritoriale bisericești determinate de cauzele pe care le-amvăzut, sa apară și un nou fel de unități teritoriale bisericești, organi-zate în cadrul etnic.

Întîistătătorii acestor noi unități s-au numit și ei protoși și în pri-vința lor ca și a întregului fel nou și superior de organizare a unitățilorteritoriale în cadrul etnic, statornicesc unele rînduieli, canoanele 34 și37 apostolic.

Așa cum rezultă din aceste canoane, precum și din practica ante-rioară și paralelă a lucrărilor sinoadelor, constituite în diverse cadre te-ritoriale, unitățile pe care le reprezentau atît sinoadele, cît și întîistătă-torii lor, erau unități independente sau autocefale, ceea ce constituie încă o dovadă a inexistenței în veacul al III-lea și începutul veacului alIV-lea a oricărei autorități sau puteri centrale și supreme asupra întregii Biserici. în felul arătat au apărut în viața Bisericii ierarhii întîistătători sauprotoierarhii.

Mitropoliții.în organizarea unităților sale teritoriale, Biserica s-aghidat în primul rînd de trebuințele proprii, căutînd sa asigure satis-facerea acestora în modul cel mai potrivit, de aceea, chiar și la constitui-rea unităților teritoriale anterioare, apărute în veacul II și III, a căutatsă țină seama, pe cît se poate, și de împărțirea teritorială a statului, adicăa Imperiului roman, bineînțeles ținînd seama de poziția sau configurațiageografică, de posibilitatea stabilirii și păstrării legăturilor mai vii întrediversele scaune sau centre bisericești, ca și de importanța economică,culturală sau politică a unor mari localități. Făcînd din această potrivirea modului său de organizare cu acela al Statului, adică adaptîndu-șianumite forme de organizare proprie la formele de organizare ale Statu-lui, Biserica s-a conformat într-un fel și principiului său de bază de arespecta rînduielile Statului, dînd Cezarului cele ce sînt ale Cezarului.

Un prilej nou și trebuințe noi ale vieții proprii au determinat o fazănouă în adaptarea organizării unităților teritoriale bisericești la aceleaale Statului, spre sfîrșitul veacului al III-lea cînd împăratul Dioclețiana procedat la o nouă reformă administrativă a Imperiului roman. Cău-tînd să-și toarne conținutul lucrării sale în noile tipare ale împărțiriiteritoriale a Statului, Biserica și-a creat, pe la sfîrșitul veacului III și la începutul veacului IV, atît niște unități teritoriale noi, cit și o demni-tate bisericească nouă.

Noile unități teritoriale bisericești s-au numitmitropolii, iar noii demnitari bisericești s-au numit mitropoliți.Cum au apărut mai concret întîistătătorii din această treaptă saumai bine zis cum a apărut însăși treapta de mitropolit ?

CAPITOLUL AL IV-LEA

RAPORTURILE IERARHICE DINTRE TREPTELE CLERULUI

In orice societate se creează raporturi determinate între cei careo alcătuiesc, adică între membrii ei. Dintre aceștia unii au un fel derosturi, alții alt fel de rosturi, nu toți pot fi puși pe aceeași treaptăadică nu pot face toți unul și același lucru, ci treburile de făcut îninteresul societății respective, ca și a fiecărui membru în parte se repar-tizează după principiul elementar al diviziunii muncii și după trebuin-țele sau nevoile cele mai de căpetenie, cele mai statornice sau cele malpresante ale întregii societăți.

Pentru îndeplinirea lucrărilor prin care se satisfac nevoile respec-tive, se designează anumite persoane care sînt investite prin voințamembrilor societății, eu o seamă de drepturi, fără de care nu ar puteasă-și îndeplinească îndatoririle sau lucrările ce li se trasează sau lise stabilesc în chip de funcții sau simple sarcini. în felul acesta, potrivit lucrărilor pe care le săvîrșesc și potrivitdrepturilor care le creează posibilitățile de a săvîrși lucrările respective,persoanele chemate la activitățile de acest fel, âe deosebesc prin po-ziția lor de ceilalți membri ai societății, dar se deosebesc în acelașitimp și între ele, unele situîndu-se pe o poziție mai înaltă, iar altelepe poziții inferioare.

Scară treptelor sau a funcțiilor pe care" se aflăși pe care le îndeplinesc aceste persoane, precum și scara pozițiilordeosebite pe care se află fiecare dintre ele, se numește ierarhie. în cadrul acesteL ierarhii, se stabilesc raporturi întemeiate pe po-ziția fiecărei trepte și sintetizate în drepturile și îndatoririle fiecăreia.Suma acestor drepturi și îndatoriri, determină și limitează sau delimi-tează cercuri de activități pe care le poate săvîrși persoana respectivă în exercițiul funcțiunii sale, fie acționînd direct, fie îndrumînd, contro-lînd și supraveghind anumite lucrări, iar în acest cerc în care persoanarespectivă poate, să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească înda-toririle, se cheamă cerc de competență sau mai simplu, competența uneifuncții.

Cuvîntul competență are însemnarea de lucru care îi revinesau la care este îndreptățit.cineva, sau mai precis îndreptățirea carei se cuvine, și care îi revine în mod legal cuiva. în felul acesta, se înțelege că în cadrul funcțiilor pe care le înde-plinesc persoanele ce fac parte din ierarhia unei societăți, se stabilescși raporturi între competențe, raporturi care au de asemenea caracterierarhic fiind determinate. de poziția pe care se găsesc unele față dealtele, respectivele cercuri de competență.

Dar, pentru a determina și pentru a exprima într-un alt fel, adică într-un chip detașat de o anumită persoană, cercul de competență, adicăsuma de drepturi și de îndatoriri caracteristice pentru o anumită func-ție, sau care constituie conținutul obiectiv al funcției respective, semai folosește și cuvîntul oficiu. Prin urmare, fiecare cerc de compe-tență este concretizat și mai precis în cîte un oficiu care există și înmod independent de persoana căreia i se atribuie, sau care ia asuprasa drepturile și îndatoririle care dau consistență juridică oficiului respectiv.

Oficiile" au o caracteristică aparte că ele există sau pot exista și potdura indiferent de persoanele care le ocupă sau cărora le sînt încre-dințate, așa încît cu raportare la persoană, oficiile reprezintă o formăpermanentă în care se exprimă în limbaj juridic noțiunea de funcție.Din cele spuse despre oficii, se poate înțelege cu ușurință că înafară de ierarhia persoanelor și a cercurilor de competență, în cadrulfiecărei societăți organizate apare în mod necesar, sau se stabilește șio ierarhie a oficiilor.De obicei, raporturile dintre persoanele care dețin drepturi și care îndeplinesc îndatoriri precis determinate în cadrul unor funcții, ca și raporturile dintre cercurile de competență și dintre oficii, se nu-mesc raporturi ierarhice.

Primul. criteriu sau primul considerent,' care determină stabilireaunei ierarhii și a unor raporturi de tip ierarhic între diferitele trepteale clerului, îl reprezintă starea harică a acestor trepte, adică acea starecare se creează fiecăreia prin actul hirotoniei. Și după cum se știe, acestact conferă numai trei stări barice care reprezintă fiecare starea preo-țească într-o anumită treaptă.

Prin această stare harică, se deosebescși se situează în următoarea ierarhie, adică pe următoarea scară ierar-hică, cele trei trepte ale preoției de instituire divină : treapa cea mai înaltă o au, și prin ea se găsesc în fruntea în-tregii preoții, episcopii sau în genere arhiereii. treapta a doua o au presbiterii, iar treapta a treia o au diaconii.După cum s-a văzut, deosebirea esențială dintre acestea constă înstarea harică ce li se conferă prin hirotonie, înzestrîndu-le pe fiecarecu mijloacele harice necesare, pentru săvîrșirea unor anumite lucrărisfinte și anume, pe episcopi pentru săvîrșirea tuturor lucrărilor sfinte,pe presbiteri, pentru săvîrșirea celei mai mari părți dintre lucrărilesfinte, iar pe diaconi, pentru săvîrșirea unui minim de lucrări sfinte.

Potrivit deci stării harice a fiecăreia dintre trepte, episcopii sînt în fruntea stării preoțești, după ei uimînd în treaptă presbiterii și apoidiaconii. Această înșirare treptată a lor sau această ierarhie îi obligăpe presbiteri să fie subordonați episcopilor, ca treaptă inferioară fațăde aceștia, iar pe diaconi, să fie subordonați atît presbiterii ori, cît șiepiscopilor, ca treaptă inferioară celor două trepte mai înalte.

Dar și totalitatea treptelor de instituire divină se situează ierarhicpe o poziție mai înaltă față de 'treptele de instituire bisericească, carenu au hirotonia în vreuna din cele trei trepte de instituire divină, cicare se instituie prin hirotesie, începînd de la ipodiacon în jos.Al doilea criteriu sau al doilea considerent ,pe baza căruia s-a sta-bilit și se păstrează o altă categorie de raporturi ierarhice între diver-sele trepte ale clerului, îi reprezintă poziția -onorifică ce s-a conferitsau se conferă unora dintre treptele preoției de instituire divină, dîn-du-li-se titluri și privilegii de onoare deosebite pentru fiecare din celetrei trepte de instituire divină și corespunzătoare stării harice aleacestora.

După criteriul poziției onorifice sau a privilegiilor de onoare aleunora dintre treptele clerului de instituire divină, s-au stabilit încă dinvremuri vechi, raporturi ierarhice deosebite între deținătorii fiecăreiadintre cele trei trepte ale preoției, adică între episcopi, între preoți prin drepturile canonice care îi revin în virtutea calității sale de treaptăde instituire divină, iar' nu de simplă instituire omenească, pe cale dedelegare.

Pe de altă parte, ascultarea canonică în raporturile dintre sluji-torii Bisericii constituie un exemplu care servește ca îndrumare perma-nentă pentru -credincioși în privința ascultării cu care sînt datori și aceș-tia la rîndul lor față de clerici, căci fără de pilda stării preoțești înaceastă privință, numai povățuiriile și îndrumările verbale ale cleruluinu ar reuși să creeze și să păstreze starea de bună rînduială ,în Biserică.

Dar și îndatorirea credincioșilor de a da ascultare clerului și normelordupă care se rînduiesc treburile vieții bisericești este tot o ascultarecanonică întemeiată pe obicei sau pe practica îndelungată a vieții bi-sericești, precum și pe anumite prevederi ale canoanelor (can. 84 ap.). în această privință, mai grăitoare însă decît practica îndelungatăși decît îndrumările canoanelor sînt cuvintele Mîntuitorului adresateSfinților Săi Apostoli iîn timpul pregătirii lor pentru misiunea cu care îi trimitea în lume, înzestrîndu-i și eu mijloacele sau cu puterile ne-cesare îndeplinirii acestei misiuni. Dîndu-le aceste puteri, le-a zis :«Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi» (loan 20, 2).«Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, iar cine se leapădă de voi,de Mine se leapădă și de cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16; Mt. 6,40; loan 13, 20). în aceste cuvinte ale Mântuitorului își are începutul întreaga as-cultare canonică din Biserică, în primul rînd aceea la care sînt obligațicei ce fac parte din preoție și apoi aceea la care sînt obligați credin-cioșii față de slujitorii Bisericii.

Dar în afară de aceste două feluri de ascultări canonice, în Bisericăse mai cunoaște de la o vreme și un al treilea fel de ascultare canonicăși anume acela care se practică în viața monahală. După cum se știe, acestfel de ascultare constituie o îndatorire care se ia prin vot special sauprintr-o iuruință aparte de către cei care intră în cinul monahal.

Acest vot se numește votul ascultării și reprezintă unul din cele trei voturi prin-cipale ale vieții monastice care sînt : votul ascultării sau supunerii, vo-tul sărăcirii de bună voie și votul castității.

Dintre aceste voturi cel mai greu este tocmai votul ascultării, pen-tru că el nu rezidă într-o ascultare canonică simplă, ca aceea la caresînt obligați membrii clerului între ei sau credincioșii laici față de cle-rici, ci într-o ascultare extraordinară care obligă la supunerea necon-diționată a monahilor față de superiorii lor din cinul monahal și în pri-mul rînd față de episcopul în a cărui eparhie se găsesc.

Această su-punere necondiționată implică completa lepădare de sine sau renunțareala orice fel de drepturi, afară de acela fără de care un om nu ar puteasă existe, adică dreptul la hrană, la îmbrăcăminte și la adăpost. La toatecelelalte drepturi monahul renunță prin votul ascultării sau supuneriinecondiționate, așa încît el apare în fața superiorilor săi complet lipsitde drepturi, ceea ce nu este cazul în raporturile de supunere canonicădintre membrii clerului, precum și în raporturile de ascultare canonicădintre credincioșii laici și slujitorii Bisericii.

CONCLUZII

Acest lucru trebuie bineprecizat pentru a nu se încerca aplicarea rînduielilor privitoare la ascultarea canonică a monahilor și în raporturile dintre membrii cleruluisau în raporturile dintre aceștia și credincioși.Sub acest întreit chip sub care se prezintă ascultarea canonică înBiserică, ea constituie una din pîrghiile principale pe care se reazemă întreaga structură socială a Bisericii, întreaga ei organizare și lucrare,pentru că fără de ascultarea la care sînt îndatorați în felul arătat toțimembrii Bisericii, structura ei socială ar fi supusă destrămării, pentrucă ar slăbi coeziunea membrilor Bisericii, nepăstrîndu-se între ei ra-porturile elementare de respect și prin aceasta disciplina necesară.

Deasemenea fără de ascultarea canonică s-ar destrăma însăși organizareaBisericii, căci unitățile organizatorice ale Bisericii și organele de con-ducere ale acestora ar fi lpsite de principalul element uman, pentru ase putea constitui, pentru a. putea dura și lucra, așa încît fără de acestanici lucrarea Bisericii nu s-ar putea desfășura în chip eficace.

Dar îndatorirea ascultării canonice, așa precum am mai amintit seextinde și își găsește aplicare și în raporturile dintre diversele instituțiisau așezăminte ale Bisericii, precum și în raporturile dintre unitățile eiorganizatorice, locale și teritoriale, cele inferioare fiind obligate să deaurmare îndrumărilor și măsurilor luate de cele superioare.Aceeași îndatorire există apoi și între diversele tipuri de organecolegiale de conducere a Bisericii, adică între diversele feluri de sinoadesau de organe colective.

După cele arătate sau doar menționate pe scurt, se poate vedeacă ascultarea canonică se prezintă eu înfățișarea și cu rostul unui liantsocial în viața Bisericii, liant în alcătuirea sau în conținutul căruia intrămai multe elemente, oare-i dau un rost deosebit de important și anume :credința comună, normele religioase și morale întemeiate pe credințăși în al treilea rînd normele juridice care precizează și mai concret în-datorirea ascultării canonice.

Gheag al vieții bisericești și pîrghie tare a lucrării pe care o să-vârșește Biserica în lume, ascultarea canonică nu poate fi localizatănumai la vreo categorie de lucrări care se săvârșesc ân Biserică,, numaila anumite stări sau realități ale vieții bisericești, ci ea ni se înfățișeazăca un veșmânt religios moral și juridic al întregului corp al Bisericii,al întregii ei structuri și lucrări. Așa încît se poate spune că cine iesedin ascultarea canonică iese din însăși Biserica.

BIBLIOGRAFIE

I Izvoare

*** Sfântul Ciprian, Despre Rugăciunea Domnească, I, în “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. III “Apologeți de limbă latină”, trad. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1981

II Lucrări de specialitate

*** Regulementul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în “legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1952

*** Catehismul creștin dreptcredincios, tipărit cu osârdia și binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Justin al Moldovei și Sucevei, Iași, 1957

Boboș Gheorghe,Teoria generală a Statului și Dreptului,Ed. Didactică și Pedagogică, București,1973

Călugăr Pr. prof. dr. Dumitru, Catehetica, Manual pentru Institutele teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976

Dron Constantin, Canoanele, vol. II, Sinoadele ecumenice, București, 1932

Idem, Canoanele – text și interpretare, vol. II, Tipografia Cărților bisericești, București, 1932

Dură Ioan V., Dositei al Ierusalimului și influența lui în țările române și în Biserica lor, Atena, 1977

Floca Arhid. prof. dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Sibiu, 1990

Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1993

Milaș Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. rom. de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, vol. I, part. 1, Arad, 1930

Rus pr prof dr Constantin, Condițiile intrării în cler în Biserica Ortodoxă. Studiu istoric canonic, Editura Universității Aurel Vlaicu Arad, 1999

Șesan Valerian, Curs de Drept bisericesc universal, ediția a IV-a, Cernăuți, 1942

Stan Pr. Prof. univ. Dr. I. Alexandru, Drept bisericesc ortodox, Târgoviște, 2002

Vintilescu Pr. prof. dr. Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, București, 1934

II Studiiși articole

Bria Ion, 300 de ani de la apariția Mărturisirii lui Dositei patriarhul Ierusalimului, în “Ortodoxia”, an. XXIV(1972), nr. 4, p. 123-134

Chițescu Nicolae, O dispută dogmatică din veacul al XVIII-lea la care au luat parte Dositei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanu, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIII(1945), nr. 7-8, p. 232-243

Dură Pr. asist. Nicolae V., Norme canonice referitoare la îndatorirea învățătorească și omiletică a preotului, în “Mitropolia Banatului”, an. XXXIII(1983), nr. 3-4, p. 145-154

Idem, Legislatia canonica a Sinodului II ecumenic si importanta ei pentru organizarea și disciplina Bisericii, în Glasul Bisericii, Anul XL (1981), nr. 6-8; p 323-333

Idem, Precizari privind unele noțiuni ale Dreptului canonic bisericesc (depunere, caterisire, excomunicare, afurisire și anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiul canonic. Partea I și II în Ortodoxia, Anul XXXIX (1987), nr. 2, p. 84-135, nr. 3, p. 176-187

Georgescu Ilie, Legăturile țărilor române cu Ierusalimul. Patriarhii Ierusalimului în țările române (veac. XVII-XVIII), în “Studii Teologice”, an. VIII(1956), nr. 5-6, p. 124-132

Georgescu Ilie, Funcția catehetică a Liturghiei, în “Studii Teologice”, an. I(1949), nr. 1-2, p. 345-353

Ivan Prof. dr. Iorgu D., Oros și Kanon în Dreptul bisericesc ortodox, în “Ortodoxia”, an. XXII(1970), nr. 3, p. 211-223

Popa Drd. Ioan, Norme canonice privitoare la dreptul și datoria preotului de a predica, în “Glasul Bisericii”, an. XXXI(1972), nr. 3-4, p. 322-335

Panaitescu P. Petru, Patriarhul Dositei al Ierusalimului și mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Cu prilejul unei scrisori inedite, în “Biserica Ortodoxă Română”, an.LXIV(1946), nr. 1-3 p. 654-574

Rus pr prof dr Constantin, Importanța canoanelor Sinodului II ecumenic pentru organizarea și disciplina Bisericii, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. CI(1983), nr. 3-4, p. 123-140

Idem, Ghid canonic privind administrația bisericească, în “Mitropolia Banatului”, an. XXXV(1985), nr. 11-12, p. 433-443

Idem, Principii de organizare și disciplină bisericească în canoanele Sinodului VII ecumenic de la Niceea din anul 787, în “Mitropolia Banatului”, an. XXXVII(1987), nr. 2, p. 345-356

Stăniloae Dumitru, Viața și activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Române, în “Candela”, an. LX(1929), nr. 4-6,

Stan Pr. prof. dr. Liviu, Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane, în “Ortodoxia”, an. XXII(1970), nr. 2, p. 123-134

Soare Diac. Dr. I.Gheorghe, Forma de conducere în Biserica creștină în primele trei veacuri, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1938, p. 343-354