Ierarhia Actelor Normative. Suprematia Constitutiei

Introducere

Pentru ca interesul social general să fie recunoscut ca valabil și impus întregii societăți, el trebuie exprimat sub forma unei reguli de conduită obligatoriu de respectat de către toți membrii societății devenind normă juridică.

„Dreptul se definește ca fiind ansamblul normelor generale de conduită obligatorii de respectat, instituite sau recunoscute (sancționate) de stat, exprimând voința socială generală și au ca scop reglementarea relațiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societății, iar respectarea lor este garantată prin forța de constrângere a statului.” Astfel, normele de conduită general obligatorii îmbracă forma normelor juridice care sub aspect material, sunt reprezentate de actele normative.

Tema aleasă presupune o atentă cercetare efectuată asupra actelor normative, dispuse într-o ierarhie în funcție de caracterul acestora, forța juridica a acestora, cât și de importanța lor. În calitate de act superior și izvor al celorlalte acte normative, Constituția ocupă un loc aparte în dezbaterea acestui subiect. Bineînțeles, această temă nu poate fi epuizată dat fiind faptul că legislația suferă, în mod continuu, modificări datorate dinamicii societății, realităților identificate ce necesită o reglementare juridică. Studiul actelor normative, al ierarhiei acestora, necesită o bună cunoaștere a sistemului de drept, evidențierea unor elemente din istoria dreptului autohton, relevarea influenței pe care o au elementele nou apărute în cadrul legislației interne (tratate internaționale, directive europene). Abordarea acestei teme se va face ținând cont de studiile de caz efectuate asupra actelor normative, de metodele comparative întrebuințate pentru a evidenția ierarhia în care acestea sunt dispuse, diferențele cât și principiile comune ce stau la baza apariției lor.

Lucrarea va fi structurată în trei capitole: în primul capitol vor fi abordate elemente ce țin de apariția actelor normative, de evoluția acestora, va fi prezentat un scurt istoric al actelor normative; în cel de-al doilea capitol se vor formula enunțuri referitoare la actul normativ, se vor aduce în discuție elemente ce țin de structura acestuia, tipologia căruia îi se subscrie, ierarhia lor și tehnicile de elaborare a actelor normative; al treilea capitol se va axa pe tratarea Constituției, privită ca act normativ superior, se vor prezenta elemente ce țin de geneza acesteia, se vor enumera tipuri de constituții, va fi prezentată procedura de modificare și de adoptare a Constituției.

Lucrarea încearcă să reliefeze importanța actelor normative, impactul acestora asupra vieții sociale, evoluția lor cronologică cât și diversitatea legislativă. Dat fiind volumul imens de date ce fac referire la acest subiect, lucrarea nu își propune să trateze în mod exhaustiv tematica abordată, fiind astfel limitată doar la trecerea în revistă a elementelor elocvente aferente acestui subiect.

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE ALE ACTELOR NORMATIVE

1.1. Scurt istoric al apariției actelor juridice normative

Evoluția socială este corelată cu apariția normelor de drept materializate în cadrul actelor normative. Statul devine astfel principalul actor responsabil de punerea în practică a actelor normative, fiind definit ca forma organizată și exprimată a puterii publice, a voinței publice, exercitată de către autoritățile publice în cadrul unui teritoriu delimitat, asupra unei populații, caracteristica principală a acestuia fiind latura socială. Statul devine astfel o componentă socială însă fără a se crea o confuzie între noțiunea de stat și cea de societate.

În primul rând, dreptul a apărut prin menținerea unor reguli arhaice ale unei conduite gentilice, cu un scop lucrativ în ceea ce privește păstrarea intereselor unor aristocrații, consfințind astfel proprietatea privată, motiv central care a determinat apariția normelor. Astfel se naște dreptul cutumiar, consacrat deseori și în formă scrisă, având caracter general obligatoriu pentru întreaga structură socială, sub incidența aplicării sancțiunilor.

În cel de-al doilea rând, dreptul a luat naștere prin crearea directă unor norme noi, în speță, a dreptului scris, prin instituirea clară a regulilor de conduită pe calea actelor normative (legi, edicte, decrete) care consfințeau noi realități corelate cu evoluția socială, cu modul de organizare a statului (spre exemplu, Codul lui Hammurabi în Babilon, Legile lui Manu în India, Legea celor douăsprezece table în cadrul Imperiului Roman). „Corespunzător primelor forme de organizare statal – juridice cunoscute de omenire cu aproape șase milenii în urmă – antichitatea orientală (Egipt, Babilon, China, India) – s-au manifestat și primele idei politice, juridice, formulate împreună cu precepte religioase, filosofice și etice, cuprinse în lucrări destinate în general instruirii aristocrației sclavagiste.” În aceste scrieri, conform ideei originii divine a împăratului, se acordă același caracter supranatural și voinței acestuia, respectiv legilor, concepție reliefată și în lucrarea numită ”Legile lui Ptah-hotep” din Egiptul Antic (sec. XXVI-XXV, î.e.n), în timp ce Codul lui Hammurabi din Babilon (1792-1750, î. Hr.) este prezentat ca un dar trimis de zei, iar ”Legile lui Manu” din India Antică atestă proveniența divină a pedepselor. Confucius (China Antică), atribuie esența divină atributelor împăratului, accentuând ideea că la baza ordinii sociale stă legea morală.

Dreptul și statul cunosc însă o adevărată expansiune în contextul dezvoltării sociale din Roma și Grecia Antică, odată cu laicizarea puterii de stat. Întâlnim astfel la Platon (427-347, î.e.n.), în lucrarea sa ”Legile”, o abordare a problemelor dreptului corelată cu etica, legea, norma fiind acceptată ca fiind suprapusă voinței liderilor societății, determinând omul să acționeze sub auspiciul normei. Aristotel (384-322, î.e.n.) susține că statul exprimă justiția prin normele ei edictate, dându-i astfel un caracter de distributivitate.

1.2. Evoluția actelor normative

Evul Mediu aduce în prim plan, influența asupra normelor și implicit asupra actelor normative, a teoriilor ce au la bază conflictele dintre puterea laică și cea ecleziastică. Apare antonimia dintre dreptul natural și dreptul pozitiv. Tomas d`Aquino (1225-1271) considera că există patru categorii de legi: legea eternă (incogniscibilă), legea naturală, legea umană (dreptul pozitiv, al normelor) și legea divină. Un alt exponent al teoriei dreptului și implicit al normelor este Nicollo Machiaveli (1469-1527) care face disjuncția între teoriile morale creștine, teologice și cele politice, în lucrările ”Principele” și ”Arta de a negocia”. Se prefigurează deja ideea potrivit căreia statul, „dreptul, trebuie să iasă de sub influența religioasă, lucru susținut de Hugo Grotius (1583-1654), în opera sa, ”Despre dreptul războiului și al păcii”.” Thomas Hobbes (1588-1679), în lucrarea ”Leviathan”, aduce în lumină faptul că „statul este rezultatul unui acord, contract social apărut din cedarea de către indivizi la unele din drepturile lor în vederea asigurării protecției acestora ca persoane prin asigurarea aplicării normelor de către stat.” O importanță deosebită o are lucrarea lui Montesquieu (1689-1755), ”Spiritul legilor” care aduce în discuție teoria separației puterilor în stat, importanța normelor juridice evocând faptul ca statul are o origine contractuală, lucru susținut și de Jean Jacques Rousseau (1712-1778).

Perioada modernă aduce un suflu nou în dezvoltarea teoriei dreptului, a normelor. Astfel, reprezentanți de seamă ca Friedrich Hegel, Immanuel Kant, Johann Fichte, susțin în scrierile lor faptul că norma juridică este garantată de stat care la rândul lui se supune legii moralei, eticului, cu scopul de a apăra drepturile inalienabile ale omului. Treptat, se trece la elaborarea unor enciclopedii de drept, prin sistematizarea materialelor oferite de ramurile dreptului pozitiv, numeroși autori ca Georg Jellinek, Hans Kelsen. Apar însă și diferențe între dreptul continental european și cel englez, cel de-al doilea bazându-se pe cutuma și precedentele judiciare. Își fac prezența reprezentanții socialismului utopic, Saint Simon (1760-1825), Charles Fourier (1772-1837), promotorii criticilor ordini de drept existente la sfârșitul secolului al XIX-lea, critici ce au constat în promovarea unui sistem de drept bazat pe norme rigide, cu finalitatea de a construi o societate ideală – fără proprietate privată, fără diferențieri sociale prefigurând apariția teoriei materialist – dialectice, ai cărei părinți sunt Karl Marx, Fr. Engels.

1.3. Actele normative ca izvor de drept

Noțiunea de izvor al dreptului semnifică în accepțiunea sa juridică, multitudinea de aspecte, de modalități prin care conținutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relațiile dintre oameni. O altă definiție ce poate fi dată izvorului de drept poate fi formulată prin forma specifică pe care o primește într-un anumit moment, voința socială generală pentru a impune, cu caracter obligatoriu, reguli specifice în modul de desfășurare a raporturilor sociale, determinată de modul de exteriorizare a regulilor juridice. Principalul izvor de drept formal este actul normativ juridic sau legea, în sens larg de act cu putere obligatorie. Clasificarea izvoarelor de drept se face după mai multe criterii: astfel după criteriul raportului dintre conținut și formă cunoaștem izvorul material și izvorul formal (juridic) al dreptului. Forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce și cum se exprimă reglementarea juridică și forma externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (prin lege, decret, hotărâre, decizie, etc.). După caracterul sursei normei, întâlnim izvoare directe ale dreptului, forme de exprimare nemijlocită din care derivă norma, precum sunt actele normative, și izvoare indirecte sau mediate neîntâlnite în acte normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conținutul lor așa cum sunt, de exemplu, regulile de conviețuire socială, cutumele, etc. Ar mai putea fi adăugat că izvoarele de drept pot fi scrise (documente, inscripții) și izvoare nescrise precum, de exemplu, date arheologice, diferite tradiții orale, etc.

Legea este izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (parlament, guvern – autoritate a administrației publice centrale, organe administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția coercitivă a statului.

În sistemul legislativ român sunt prezente următoarele categorii de acte normative: “Constituția, legi, decrete, hotărâri și ordonanțe ale guvernului, regulamentele parlamentare, regulamente și ordine ale ministerelor, decizii și hotărâri ale organelor administrative locale.

Legea este actul normativ elaborat de către Parlamentul României și promulgat de către președintele României. Legile se clasifică respectând prevederile exprese ale Constituției României cuprinse în art. 73 alin. în legi constituționale, legi organice și legi ordinare. În cadrul legilor constituționale sunt incluse Constituția și legile de modificare a acesteia. Constituția este legea fundamentală a statului care consacră juridic principiile de bază. Legile sunt elaborate cu respectarea Constituției și sunt supreme față de celelalte acte normative. Legile organice sunt acele legi care intervin în domeniile rezervate prin art.73 alin. (3) din Constituția României. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relații sociale, asupra cărora forul legislativ, ca unică autoritate legiuitoare, poate hotărî.

Decretele sunt actele prin care își exercită atribuțiile șeful statului.

Hotărârea cu caracter normativ, ca act juridic al Parlamentului, are o forță juridică inferioară legilor.

Regulamentele de organizare și funcționare a camerelor Parlamentului reglementează relații sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.

Hotărârile și ordonanțele guvernului se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.

Hotărârile cu caracter normativ adoptate de autoritățile publice locale produc efecte doar la nivelul unității administrativ-teritoriale respective și sunt adoptate în numele și interesul colectivităților locale.”

Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan se compune din următoarele categorii: actele normative ale organelor statului (ale puterii legislative și ale celei executive), în cadrul cărora distingem, pe de o parte, legea, iar pe de altă parte, actele normative subordinate legii. O altă categorie este cea a actelor normative ale diferitelor organizații, asociații, persoane juridice, fără caracter statal. Contractul normativ, cât și pe cale de excepție, obiceiul juridic, regulile de conviețuire, formează cea de-a treia categorie a izvoarelor dreptului român. Caracterul oficial al izvoarelor dreptului derivă din faptul că ele sunt o creație a autorităților publice înzestrate cu competență în domeniul instituirii normelor juridice.”

Vom face referire, în mod special, la lege care în sistemul de drept romano-germanic reprezintă actul normativ emis de Parlament, cât și la actele normative emise de autoritățile puterii executive și ale administrației publice. Mircea Djuvara definește legea ca fiind o „normă juridică generală cu caracter obligatoriu și permanent, prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancțiunea forței publice.” Bineînțeles, această definiție se concentrează doar în jurul normei juridice, intrând în contradicție cu o construcție sistemică a dreptului, unde norma este elementul central al sistemului, iar legea o formă exterioară de manifestare a normei juridice sau a unei pluralități a acesteia. Astfel, „legile stabilesc norme juridice generale și impersonale, în timp ce alte categorii de acte normative, în speță, hotărârile parlamentare spre exemplu, pot fi atât acte normative cât și acte individuale.”

Capitolul 2: Actele normative juridice

2.1. Actele normative. Definiție și clasificare.

Pentru a putea defini actul normativ, vom pleca de la definițiile întâlnite în dicționarele explicative, astfel „actul reprezintă ” documentul eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva, etc.; înscris ” iar prin normativ se înțelege  „care servește ca normă sau stabilește o normă, care are caracterul unei norme sau îndrumare, dispoziție (sau ansamblu de îndrumări) cu caracter de normă.”

Ce este actul normativ? Dreptul scris, având ca unică modalitate de exprimare actul normativ, reprezintă forma principală de exprimare a dreptului, acesta făcând parte dintr-un sistem omogen în care sunt cuprinse mai multe forme dispuse într-o ierarhie bine determinată.

Actul normativ oferă posibilitatea exprimării sigure, concise a voinței legiuitorului și a regulilor de conduită pe care le conține permițând astfel subiectului de drept o cunoaștere facilă a conținutului reglementării, asigurând ușurința conformării corespunzătoare a acestuia în respectarea normei, în executarea acesteia, scăzând astfel probabilitatea de arbitrar în interpretarea și aplicarea legii.

Dreptul se adaptează astfel, în mod rapid, la nevoile identificate odată cu evoluția socială, simultan cu abrogarea acelor acte care devin improprii noilor realități, dreptul devenind astfel unitar, ramurile sale fiind ordonate, corelate, îmbinându-se astfel nevoile cauzale cu necesitățile permanente cât și dinamica legislativă cu statornicia juridică. Actul normativ presupune folosirea unor tehnici moderne, forme variate de elaborare, sistematizare, interpretare și aplicare a dreptului, ținând cont de normele metodologice ale tehnicii legislative. Prin actul normativ se promovează și se realizează astfel legalitatea, ca stare de fapt, drepturile și libertățile civice.

Actul normativ se va găsi, după forța juridică pe care o are, într-un sistem ordonat, ierarhizat, bine determinat, în funcție de categoria organelor emitente, spre exemplu, legea ocupând locul central iar toate celelalte acte normative vor intra într-o relație de subordonare a acesteia. Actul normativ ia naștere deseori datorită activității normative recunoscută de stat, desfășurată de diferite subiecte colective de drept public sau/și privat.

Forța juridică pe care o are un act normativ este dată, pe de o parte, de locul pe care acesta îl ocupă în ansamblul autorităților statului, autoritate emitentă a acestui act, și pe de altă parte, de importanța conținutului său normativ. În opinia juriștilor, Ioan Muraru și Simina Tănăsescu, aceste două criterii trebuie utilizate „în mod cumulativ”. Hans Kelsen afirma în a sa creație ”Teoria pură a dreptului” faptul ca „ordinea juridică nu este un sistem de norme juridice plasate toate la același nivel (rang), ci un edificiu cu mai multe etaje suprapuse, o piramidă, o ierarhie formată (pentru a spune așa) dintr-un anumit număr de etaje unde se află normele juridice.” Tot Hans Kelsen susținea în aceeași lucrare că „validitatea unei norme care este creată conform unei alte norme se fundamentează pe aceasta; la rândul său, crearea acesteia din urmă a fost ea însăși reglată de altele, care constituie la rândul lor fundamentul validității sale, și acest mers regresiv duce în final la norma fundamentală, norma presupusă.”

2.2. Legea. Tipuri, organe emitente, procedura legislativă.

Noțiunea de lege se folosește în mod uzual în două accepțiuni. Raportându-ne la sensul juridic, legea desemnează actul normativ al puterii legislative care are ca obiectiv reglementarea celor mai importante raporturi sociale, căpătând formă după respectarea unei proceduri riguroase care îi conferă forță juridică superioară față de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea. În accepțiunea politică, legea desemnează în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, având ca sursă un organ al statului și fiind exprimată printr-un act normativ.

O definiție o oferă reputatul profesor Mircea Djuvara afirmând că „legea este un act reflectat de formulare a unei norme de drept, emanațiune directă a autorității statului, și anume a organului care, în organizarea respectivă constituțională, deține puterea legislativă, și apoi un act de voință care consacră acea normă.” În acest sens, noțiunea de lege capătă un sens dublu neconfundându-se cu norma juridică, fiind forma de exteriorizare a normelor juridice, a voinței organului legislativ, expresie a cerințelor sociale care capătă formă finală în cadrul normei juridice, având și un „sens material.”

Se vor lua în discuție trăsăturile pe care la are legea. Legea emană de la un organ al statului în sensul în care aceasta se aseamănă cu diferitele acte cum ar fi contractele ce presupun reguli imperative și obligatorii, având ca și garant tocmai autoritatea publică ân sensul de putere legiuitoare a statului. „Caracterul general și permanent al legii reiese din faptul că legea poate fi pusă în vigoare cu termen a quo sau termen a quem.” Acest aspect nu trebuie să ducă însă la confuzia dintre generalitate și universalitate. Nu este necesar ca dispozițiile unei legi să se aplice la nivelul întregului teritoriu, lucru de altfel dorit, iar pe de alta parte acestea se pot aplica în fapt unei singure persoane. Legea are sens astfel doar asupra relațiilor juridice ca orice alt izvor al dreptului pozitiv. Scopul legii este acela de a asigura ordinea juridică într-o societate, de a înfăptui justiția, adică de a reglementa relațiile juridice individuale interpersonale, în mod echitabil, de o manieră obiectivă și rațională. Prin transpunerea logică a elementelor ce compun legea, legiuitorul are intenția de a evita eventualele lacune, dat fiind faptul că dreptul este o disciplină rațională, legea fiind de altfel și un „instrument de realizare a acestuia.”

Numim astfel lege, actul normativ emis de Parlament în calitate de unică autoritate legiuitoare, în conformitate cu prevederile constituționale și cu regulamentele parlamentare, al cărui rol este esențial pentru asigurarea unui climat normal în cadrul unei societăți, prin reglementarea raporturilor juridice ce iau naștere între subiectele de drept.

Se impune astfel stabilirea unei tipologii în ceea ce privește legea, ca și act normativ. Cea mai importantă categorie de legi este cea a legilor constituționale, având ca și element central, Constituția. Legea fundamentală a unui stat, Constituția, este și principalul izvor al dreptului constituțional. Profesorul Tudor Drăganu definește Constituția ca fiind „acea lege care, având forță juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice, cât și pe cele ale organizării și funcționării statului bazat pe acestea, garantează drepturile fundamentale cetățenești și stabilește îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi.” Legile constituționale fac parte dintr-o categorie aparte, având în vedere faptul că acestea sunt legi ce aduc modificări Constituției, conform art. 73, alin. 2 care menționează faptul că „legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției.” Constituția și elementele ce țin de structura, definiția și trăsăturile ei, precum și legile constituționale vor fi abordate în cel de-al treilea capitol al acestei lucrări.

Legea emană, de regulă, de la forul legislativ, puterea legislativă, în cazul României parlamentul,unic organ legiuitor, compus din două camere, Senatul și Camera Deputaților. Funcția legislativă este activitatea definitorie a activității și existenței Parlamentului. Se va ține seama de cele două criterii de definire a legii: criteriul material și cel formal. Din punct de vedere formal, legea este acel act juridic al cărui emitent este Parlamentul, adoptat fiind după o anumită procedură stabilită de Constituție, cu o anumită forță juridică.

Consacrarea și recunoașterea izvorului legii de la unicul organ legiuitor având forță juridică supremă reliefează faptul că puterea publică în stat, organizarea și exercitarea acesteia, se face într-un mod democratic, că întreaga activitate normativă cât și cea de aplicare a dreptului trebuie să se înfăptuiască numai în baza legii, exprimând astfel voința națiunii. Prin lege sunt consacrate juridic, regimul politic, modul de exercitare a puterii, forma de guvernământ și structura statală, drepturile și libertățile cetățenești, organizarea autorităților de stat, proprietatea, bugetul de stat, regimul infracțiunilor și pedepselor. Astfel legea poate reglementa orice raport social, fără a fi limitată, având în vedere faptul că Parlamentul este limitat doar de către Constituție și actele internaționale la care statul este semnatar. Legea evidențiază caracterul secundar, derivat al celorlalte acte normative, unde legea nu a intervenit, existând un cadru juridic mult prea general.

Constituția României clasifică legile în legi constituționale, legi organice și legi ordinare.

Legile constituționale, după cum vom vedea, sunt cele care se adoptă pentru revizuirea Constituției, după o procedură specială, prevăzută de aceasta.

Legile organice sunt cele care intervin în domeniile enumerate de Constituție și care, sub aspectul procedurii de adoptare, necesită un anumit cvorum, reglementând anumite tipuri de raporturi sociale, menționate expres în Constituție.

Legile ordinare reglementează toate celelalte relații sociale iar pentru adoptarea lor, se va ține seama de votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră, în condițiile în care este întrunit cvorumul legal.

Legile constituționale, potrivit art. 73, alin. (2) din Constituția României, sunt acele legi care au ca scop modificarea acesteia. Se iau în considerare următoarele elemente: în ce măsură poate modifica o lege constituțională Constituția și care sunt limitele ce se impun în această situație? Legea constituțională poate modifica legea fundamentală în situația în care are loc o schimbare politică majoră, fiind răsturnată puterea politică sub imperiul căreia ființa Constituția dar acest fapt exclude posibilitatea abrogării Constituției de legiuitorul ordinar. „Legile de revizuire a Constituției nu vor putea aduce modificări asupra aspectelor referitoare la caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritorială, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială.”

În mod evident, legile de modificare a Constituției nu vor avea ca scop, suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. Legile constituționale nu pot fi decât de revizuire, sunt adoptate potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 150-152 din Constituția României, „intrând în vigoare numai după ce au fost supuse aprobării prin referendum.” Astfel ele sunt supuse unui dublu control de constituționalitate, nefiind supuse promulgării, aflându-se pe primul loc în ierarhia legilor, apărând astfel un raport de supraordonare față de legile organice, legile ordinare și oricare altă categorie de acte normative.

Legile organice pot fi definite ca fiind prelungiri ale dispozițiilor constituționale, ce garantează punerea în aplicare a dispozițiilor constituționale. „Acestea se adoptă în domenii mai deosebite ale vieții sociale (de regulă, în domeniile de organizare – de aceea se numesc organice – a unor activități sociale sau autorități publice: sistemul electoral, partidele politice, învățământ, raporturi de muncă, statutul funcționarilor publici, organizarea Guvernului, organizarea instanțelor judecătorești, organizarea administrației publice locale, etc.)”

Procedural, legile organice se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere, conform articolului 76, alin. (1) din Constituția României, din acest punct de vedere ele delimitându-se de restul actelor normative. Se impune a fi făcută precizarea că odată cu modificarea Constituției ce a avut loc în anul 2003, legea organică a mai înglobat o categorie de autorități care îi se circumscriu, mai exact, și-a extins sfera de cuprindere, făcându-se referire la Autoritatea Electorală Permanentă, la finanțarea partidelor politice, statutul deputaților și al senatorilor, elemente referitoare la starea de război și cea de mobilizare.

Astfel, conform articolului 73 din Constituția României , prin legile organice se reglementează:

a) sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente/ art. 73, alin. (3), lit. a;

b) organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice / art. 73, alin. (3), lit. b);

c) statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora/ art. 73, alin. (3), lit. c).

d) organizarea și desfășurarea referendumului / art. 73, alin. (3), lit. d);

e) organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării / art. 73, alin. (3), lit. e);

f) regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și a stării de război / art. 73, alin. (3), lit. f;

g) regimul stării de asediu și al stării de urgență / art. 73, alin. (3), lit. g);

h) infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora / art. 73, alin (3), lit. h);

i) acordarea amnistiei sau a grațierii colective / art. 73, alin (3), lit. i);

j) statutul funcționarilor publici / art. 73, alin. (3), lit. j);

k) contenciosul administrativ / art. 73, alin (3), lit. k);

l) organizarea și funcționarea Consiliului Național al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi / art. 73, alin. (3), lit.l);

m) regimul juridic general al proprietății și al moștenirii / art. 73, alin. (3), lit. m);

n) organizarea generală a învățământului / art. 73, alin. (3), lit. n);

o) organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală / art. 73, alin. (3), lit. o);

p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială / art. 73, alin. (3), lit. p);

r) statutul minorităților naționale din România / art. 73, alin (3), lit. r);

s) regimul general al cultelor / art. 73, alin. (3), lit. s);

De asemenea, legile organice reglementează și următoarele aspecte juridice ce țin de :

consfințirea frontierelor țării / art. 3, alin. (2);

dobândirea, păstrarea sau pierderea cetățeniei române / art. 5, alin. (1);

stabilirea stemei țării și a sigiliului statului / art. 12, alin. (4);

egalitatea în drepturi / art. 16, alin. (4);

organizarea serviciilor publice de radio și de televiziune și controlul parlamentar asupra activității acestora / art. 31, alin. (5);

stabilirea unor categorii de funcționari publici care nu pot face parte din partide politice / art. 40, alin. (3);

dobândirea dreptului de proprietate privată / art. 44, alin. (2);

stabilirea condițiilor și a limitelor exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept al său, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri / art. 52, alin. (2);

condițiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare / art. 55, alin. (2);

stabilirea condițiilor încorporării / art. 55, alin. (3);

organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului / art. 58, alin. (3);

stabilirea jurământului deputaților și senatorilor / art. 70, alin. (1);

stabilirea altor incompatibilități pentru deputați sau senatori decât cele prevăzute de art. 71, alin. (1), alin. (2) și alin. (3);

înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ/ art. 79, alin.(2);

prelungirea mandatului Președintelui României în caz de război sau de catastrofă / art. 83, alin. (3);

stabilirea altor membri ai Guvernului în afara miniștrilor și a primului-ministru / art. 102, alin (3);

stabilirea altor incompatibilități decât cele prevăzute la art. 105, alin. (1) pentru membrii Guvernului / art. 105, alin (2);

înființarea unor autorități administrative autonome / art. 117, alin. (3);

stabilirea structurii sistemului național de apărare, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, precum și statutul cadrelor militare / art. 118, alin. (2);

aplicarea prevederilor art. 118, alin. (2) la celelalte componente ale forțelor armate / art. 118, alin (3);

reglementarea dreptului cetățenilor aparținând unei minorități naționale cu pondere semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială de a folosi limba maternă în relațiile cu autoritățile publice locale și cu serviciile publice deconcentrate / art. 120, alin. (2);

atribuțiile prefectului / art. 123, alin. (3);

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare a acesteia / art. 126, alin (4);

competența Consiliului Superior al Magistraturii în materia propunerilor de numire, transferare și sancționare a judecătorilor / art. 125, alin. (2);

reglementarea dreptului cetățenilor români aparținând minorităților naționale de a se exprima în limba maternă în fața instanțelor judecătorești / art. 128, alin. (2);

înființarea de instanțe specializate în anumite materii / art. 126, alin. (5);

organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii / art. 134, alin (4);

obiectul exclusiv al proprietății publice / art. 136, alin (3);

regimul bunurilor proprietate publică / art. 136, alin. (4);

inviolabilitatea proprietății private / art. 136, alin (5);

circulația și înlocuirea monedei naționale cu cea a Uniunii Europene / art. 137, alin. (2);

soluționarea litigiilor rezultate din activitatea Curții de Conturi de către instanțe specializate / art. 140, alin. (1);

organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social / art. 142;

organizarea și funcționarea Curții Constituționale / art. 142, alin. (5).

Legile organice se adoptă cu o majoritate absolută de voturi în fiecare Cameră a Parlamentului României, conform articolului 76, alineatul (1) din Constituția României, acest aspect conferind legilor organice o poziție supraordonată față de legile ordinare și celelalte acte normative.

Astfel, exemple de legi organice vom întâlni în cadrul următoarelor acte normative: legea nr. 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001și a Legii nr. 393/2004  privind Statutul aleșilor locali, legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (republicată în M.Of., Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007), legea cetățeniei române, nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, etc.

Legile ordinare intervin în domeniile nerezervate legilor constituționale și legilor organice, domeniul lor nefiind practic, identificat în Constituția României, ele vizând practic orice relație socială sau grupurile de relații sociale, indiferent de importanța socială sau gradul de generalitate pe care acestea le au. Legea organică se adoptă cu majoritate simplă de voturi, cu respectarea regulamentelor parlamentare și normelor procedurale prevăzute în Constituție. Astfel, legile ordinare se subordonează legilor organice, implicit celor constituționale. În privința unor anomalii apărute în cadrul dispozițiilor din unele legi organice vom aduce în discuție faptul că deciziile Curții Constituționale a României statuează următorul lucru și anume, că deși în unele legi organice apar prevederi ce reglementează aspecte ce nu aparțin domeniului legii organice, pe baza simetriei juridice, norma de natura legii ordinare, chiar dacă este cuprinsă într-o lege organică, poate fi modificată printr-o normă de aceeași natură. Pe cale de consecință, odată adoptată ca și lege organică, legea respectivă nu poate fi modificată printr-o lege ordinară contrar faptului că modificarea vizează alte dispoziții decât aceea care a determinat includerea legii în categoria legilor organice. Astfel, o lege care a fost votată ca lege organică, nu poate fi tratată altfel deoarece intră în contradicție cu votul parlamentar calitativ superior aferent adoptării legilor organice. O astfel de soluție va lăsa loc interpretărilor pentru puterea legiuitoare în ale cărei decizii vor apărea contradicții, încălcând astfel prevederile constituționale care nu admit caracterul dublu al legii, respectiv sa fie în același timp și lege organică și lege ordinară. Se impune astfel conform principiilor constituționale ca dispozițiile de alt gen decât cele specifice legii organice și implicit domeniilor de reglementare aferente acesteia să fie evitate a fi folosite în structura acestora, ținând cont de ierarhia actelor normative.

În ceea ce privește organul sau autoritatea emitentă a legilor, conform prevederilor articolului 61, alin. (1) din Constituția României, ” Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.” Dispozițiile constituționale actuale nu permit inovația în clasificarea sau ierarhizarea funcțiilor Parlamentului, această tentativă fiind doar o ,,convenție, discutabilă și cenzurabilă”. Termenul de „parlament” desemnează ”organul colegial , desemnat în mod democratic, cu caracter reprezentativ, asociat producției de norme generale și abstracte (legi formale) și abilitat să controleze alte organe.” În doctrina românească , au fost identificate următoarele funcții ale parlamentului: funcția legislativă, stabilirea direcțiilor principale ale activităților social-economice, culturale, statale și juridice, alegerea, formarea, avizarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale, controlul parlamentar, conducerea în politica externă, organizarea și funcționarea proprie. Parlamentul poate fi considerat și mediu de discuție publică a principalelor probleme ale națiunii. Funcția legislativă constituie funcția principală a parlamentului, element al funcției sale de autoritate deliberativă; exercitarea funcției legislative de către acesta este rezultatul raportului de reprezentare a poporului de către acesta, de exercitare a suveranității naționale în numele titularului ei – poporul. Trebuie făcută precizarea ca Parlamentul nu exercită funcția legislativă, in mod exclusiv, anumite atribuții în domeniul legislativ revenind și guvernului (delegarea legislativă, inițiativa legislativă, promulgarea legilor, exercitarea dreptului de veto) iar dacă ne vom raporta la alte sisteme constituționale, direct poporului, prin referendumul legislativ (ex: Elveția).

O categorie aparte o reprezintă regulamentele Camerelor. Astfel, regulamentul de funcționare și organizare a fiecărei Camere a Parlamentului nu este altceva decât ,,o rezoluție prin care se fixează principiile muncii parlamentare”, o varietate a hotărârilor cu caracter normativ.

Procedura legislativă constă în ansamblul actelor desfășurate în cadrul activității de elaborare și emitere a legilor, conținând formarea, conturarea legii, elaborarea, adoptarea și în final, publicarea ei.  

Procedura legislativă se exteriorizează prin două formule: procedura legislativă ordinară (obișnuită) și procedura legislativă specială (extraordinară).

Procedura legislativă este una complexă datorită parcurgerii unor etape obligatorii.

Pașii pe care îi urmează procedura legislativă ordinară sunt :

I.inițiativa legislativă;

avizarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative;

dezbaterea și votarea în  plenul Camerei parlamentare aferente;

exercitarea controlului de constituționalitate

promulgarea de către Președintele României;

publicarea în Monitorul oficial al României.

Inițiativa legislativă este dreptul, conferit de Constituție, de a prezenta și înainta Parlamentului proiecte de legi sau propuneri legislative obligând astfel Parlamentul la examinarea, dezbaterea și pronunțarea asupra acestor propuneri. Sediul materiei pentru inițiativa legislativă se identifică în articolul 74 din Constituția României.

Modificările introduse de legea de revizuire din 2003 a Constitutiei României, adjustează o specializare pentru cele două Camere, concretizată în existența unei Camere decizionale și a unei Camere de reflecție. De asemenea, art. 75 alin. (1) stabilește o competență specială de a fi sesizată una din Camere. Astfel, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituția României, republicată, se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă cameră sesizată, care are astfel rol de cameră de reflecție, proiectele de lege pentru următoarele domenii:

1. proiectele de legi și propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri;

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituția României, republicată:

a. art. 31, alin. (5) – organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune și controlul parlamentar al acestora; 

b. art. 40, alin. (3) – dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii socio-profesionale;

c. art. 55, alin. (2) – condițiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare;

d. art. 58 alin. (3) – organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului;

e. art. 73, alin. (3) – anumite categorii de legi:

 lit. e – organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare aȚării;

 lit. k – contenciosul administrativ;

 lit. l – organizarea și functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi;

 lit. n – organizarea generală a învătământului;

 lit. o – organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;

f. art. 79, alin. (2) – înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ;

g. art. 102, alin. (3) – Guvernul – rolul și structura lui;

h.  art. 105, alin.(2) – incompatibilitățile cu funcția de membru al Guvernului;

i . art. 117, alin.(3) – înființarea de autorități administrative autonome;

 j. art. 118, alin. (2) și (3) – structura sistemului național de apărare, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare și reglementări similare referitoare la celelalte componente ale forțelor armate;

k. art. 120, alin. (2) – raporturile cetățenilor aparținând unei minorități naționale cu serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale, unde respectivele minorități au o pondere semnificativà, în ceea ce privește utilizarea limbii materne;

l. art. 126, alin. (4) și (5) – compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, regulile de funcționare ale acesteia și înființarea de instanțe judecătorești specializate în anumite materii;

m. art. 142 – Curtea Constituțională.

Pentru proiectele de legi și propuneri legislative pentru care Camera Deputaților are rol de cameră de reflecție, Senatul va avea rol de Cameră decizională (potrivit art. 75, alin. (3) din Constituția României republicată).

Conform art. 75, alin. (1) din Constituția României (republicată), toate celelalte proiecte de legi și propuneri legislative vor fi înaintate spre dezbatere Senatului, prima cameră sesizată în această situație. Astfel, Senatul are rol de cameră de reflecție, iar Camera Deputaților rol de cameră decizională pentru următoarele categorii de proiecte sau propuneri legislative:

1. toate proiectele de legi și propunerile legislative de nivelul legilor ordinare, altele decât cele pentru ratificarea tratatelor internaționale sau a altor acorduri internaționale, precum și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora;

2. proiectele legilor organice prevăzute In Constituția României, republicată, la:

a. art. 3, alin. (2) – frontierele țării;

b. art. 5, alin. (1) – dobândirea și pierderea cetățeniei române;

c. art. 12, alin. (4) – simboluri naționale;

d. art. 16, alin. (4) – dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a alege și de a fi aleși în autoritățile publice locale;

e. art. 44, alin. (2) – dreptul de proprietate privată;

f. art. 52, alin. (2) – dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică;

g. art. 73, alin. (3) – categorii de legi:

lit. a – sistemul electoral, organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;

lit. b – organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;

lit. d – organizarea și desfășurarea referendumului;

  lit. f – regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război;

  lit. g – regimul stării de asediu și al stării de urgență;

 lit. h – infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;

 lit. i – acordarea amnistiei sau a grațierii colective;

 lit. j – statutul funcționarilor publici;

lit. m – regimul juridic general al proprietătii și al moștenirii;

lit. p – regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

 lit. r – statutul minorităților naționale din România;

 lit. s) – regimul general al cultelor;

h. art. 83, alin. (3) – prelungirea mandatului Președintelui;

i. art. 123, alin. (3) – atribuțiile prefectului;

 j. art. 125, alin. (2) – statutul judecătorilor în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii;

k. art. 128, alin. (2) – folosirea limbii materne și a interpretului în

fața instanțelor judecătorești de către cetățenii români aparținând minorităților naționale;

l. art. 136, alin. (3), (4) și (5) – obiectul exclusiv al proprietății publice, darea în administrare, concesionare sau închirierea bunurilor proprietate publică, inviolabilitatea proprietătii private;

m. art. 141 – Consiliul Economic și Social.

Astfel, toate proiectele de legi și propunerile legislative vor fi înaintate și depuse Camerei de a cărei competență ține preluarea acestora, alături de expunerea de motive (prin care se justifică necesitatea actului în sine, realitățile care incubă apariția unei modificări legislative), ulterior fiind înregistrate de către biroul permanent, după ordinea atribuită de inițiatorul acestora.

Consiliul Legislativ joacă un rol major în cea de-a doua etapă, mai exact, cea a avizării. Avizul Consiliul Legislativ va fi eliberat după solicitarea acestuia de către președintele biroului permanent, cu o prealabilă solicitare a unei păreri din partea Guvernului (dacă e cazul). Trebuie precizat faptul că sunt unele situații, in funcție de domeniul reglementat, să fie necesară solicitarea avizului Consiliului Economic și Social și în situații restrânse, avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării. De asemenea, conform articolului 146, lit. j, din Constituția României, propunerile legislative venite din partea cetățenilor vor trebuie analizate de către Curtea Constituțională, la solicitarea expresă a președintelui biroului permanent. În termen de 15 zile, Consiliul Legislativ va comunica avizul. Comisia parlamentară de specialitate va prelua proiectul de lege de la biroul permanent, în cazul în care avizul a fost acordat sau răspunsul nu a ajuns la Camera vizată, în termenul legal pentru a putea fi începută faza de dezbatere în cadrul comisiei cu finalitatea de a întocmi un raport al cărui conținut să fie format din concluziile dezbaterii. Există posibilitatea de a fi solicitate mai multe comisii, în funcție de complexitatea proiectului de lege sau a inițiativei legislative.

Parlamentarii sau Guvernul României pot aduce amendamente care vor fi înaintate comisiei de specialitate. Acest amendament nu este altceva decât un act al cărui scop este acela de a aduce o modificare de fond sau de formă a actului propus spre dezbaterea Parlamentului. În literatura de specialitate s-a formulat ideea conform căreia doar parlamentarii au dreptul de a înainta amendamente, fiind “apanajul” acestora. Aceste amendamente pot fi aduse atât în faza de dezbatere ce are loc în cadrul comisiei de specialitate cât și în plenul Camerei putând fi formulate în scris sau oral (doar pentru probleme de redactare sau minore).

Comisia de specialitate va propune printr-un raport (care va conține amendamentele admise sau respinse), adoptarea, cu sau fără amendamente ori respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative. Acest raport va fi trimis Biroului permanent care are obligația de a multiplica și de a distribui acest raport, Guvernului, parlamentarilor și inițiatorilor.

Următoarea etapă constă în dezbaterea și votarea în plenul Camerei, ținând cont de regulamentul Camerei respective și de ordinea de zi. Dezbaterea va avea loc după ce au fost expuse motivele inițiatorului și raportul comisiei parlamentare permanente, după care se va trece efectiv la dezbaterea în sine, aceasta fiind generală și pe articole. În cadrul primei dezbateri nu se vor putea aduce amendamente, urmărindu-se doar o primă examinare a propunerii legislative. Se poate vota după această primă dezbatere numai dacă propunerea comisiei permanente a fost de a respinge proiectul de lege. Ulterior acestui demers se va trece la dezbaterea pe articole fiind abordate în primă fază amendamentele. După ce au fost dezbătute articolele, se va trece la votare, votare ce se va face pentru fiecare articol în parte iar apoi a textului integral al propunerii legislative. Pentru a putea fi considerat adoptat, proiectul de lege va fi votat cu o majoritate (un număr minim de senatori sau deputați). Această majoritate diferă în funcție de natura legii respective astfel că în cazul legilor ordinare, majoritatea va fi una simplă (jumătate plus unu din numărul membrilor din Cameră prezenți la ședință), majoritate absolută în cazul legilor organice (jumătate plus unu din numărul total al membrilor Camerei, același număr fiind obligatoriu și în situația votării regulamentelor Camerelor, pentru acordarea votului de încredere Guvernului și pentru inițierea procedurii de suspendare din funcție a Președintelui României) și majoritate calificată (două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere – în cazul legilor constituționale, fie două treimi din numărul parlamentarilor în cazul punerii sub acuzare a Președintelui României, conform art. 96, alin. (1), fie trei pătrimi din numărul parlamentarilor în cazul adoptării unei legi constituționale dar doar în cazul în care procedura de mediere a fost sortită eșecului – sediul materiei, art. 151, alin. (2) din Constituția României). Pentru a fi valabil votul exprimat, condițiile ce se cer a fi îndeplinite sunt următoarele: legalitatea ședinței în care a fost exprimat și condiția cvorumului (prin acesta înțelegându-se numărul membrilor ce se impune a fi prezenți la lucrările Camerei, lucru ce le conferă acestora legalitatea).

În aceste condiții se impune ca prima Cameră sesizată să se pronunțe într-un termen prestabilit de 45 de zile de la depunerea proiectului legislativ la biroul permanent. Articolul 75, alin. (2) din Constituție extinde acest termen la 60 de zile în cazul unor legi complexe sau în cazul codurilor și îl reduce la 30 de zile în cazul unui proiect de adoptare a unei ordonanțe de urgență, conform articolului 115, alin. (5). Un astfel de proiect de lege se va considera adoptat de drept doar în situația în care Camera nu respectă termenele prevăzute. După ce proiectul de lege a fost adoptat sau respins de către Camera de reflecție, proiectul va fi trimis celeilalte Camere a cărei decizie fiind definitivă, urmând aceiași pași procedurali ca și în primă instanță. Apare un element nou, în contextul în care procedura medierii s-a restrâns doar asupra legilor constituționale și anume acela al ”întoarcerii legii”; această situație apare doar în cazul în care o Cameră a adoptat un proiect de lege ce era de competența celeilalte Camere. Proiectul va fi adoptat doar cu acordul Camerei îndrituite să facă acest lucru, în caz contrar prevederea revine primei Camere sesizate aceasta hotărând definitiv, în procedură de urgență.

Pasul următor pe care îl va face legea după aprobare este acela de a trece de controlul de constituționalitate, pas ce precede promulgarea acesteia de către Președinte. Conform articolului 146, lit. a din Constituția României, legea poate fi supusă controlului de constituționalitate, autoritatea îndrituită să facă acest lucru fiind Curtea Constituțională. Acest organism va putea fi sesizat de către următoarele entități: Președintele României, președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, cel puțin 25 de senatori sau cel puțin 50 de deputați. Această sesizare va viza termenul de promulgare a legii, suspendându-l. În cazul în care Curtea Constituțională hotărăște că legea nu respectă prevederile constituționale, legea merge din nou în Parlament pentru reexaminare, cu scopul de a o pune în acord cu recomandările Curții. Astfel, legile care capătă caracterul de constituționalitate sunt trimise spre promulgare, act efectuat de către Președintele României.

Promulgarea este pasul firesc după ce legea a trecut de controlul de constituționalitate, acest moment intrând în obligația Președintelui care va emite un decret de promulgare (publicat ulterior în Monitorul Oficial). Acest moment confirmă de fapt situația adoptării legii de către Parlament, în condiții de legalitate, astfel legea căpătând forță juridică și astfel este dispusă punerea ei în executare. Președintele poate cere însă reexaminarea legii, o singură dată, de către Parlament sau poate face o sesizare către Curtea Constituțională pe baza motivelor menționate mai sus. Termenul pe care îl are la dispoziție Președintele pentru promulgarea legii este de 30 de zile, de la primirea acesteia. În situația în care se va solicita reexaminarea, Președintele va înainta o cerere către Camera responsabilă și astfel se va relua procedura legislativă, votul final fiind obținut cu aceeași majoritate în funcție de specificul legii. După reexaminare, Președintele are la dispoziție un termen de 10 zile pentru a putea promulga legea (organică sau ordinară).

Următoarea etapă după ce legea a fost promulgată de către Președintele României este aceea a publicării ei în Monitorul Oficial. În articolul 78 din Constituție se statuează că legea va fi publicată iar intrarea ei în vigoare se va face după trei zile de la acest eveniment sau la un termen prevăzut în textul ei. Nepublicarea unei legi duce evident la inexistența acesteia, neputând produce efecte juridice din moment ce nu este cunoscută de către subiectele de drept, în mod public. Evident că după publicarea legii, nimeni nu poate spune că a fost împiedicat să cunoască efectele faptelor sale juridice din moment ce acestea erau încadrate, conform principiului ”nemo censetur legem ignorare”. Cum deja s-a formulat și în doctrină acest termen conferă, de fapt posibilitatea subiectelor de drept să ia la cunoștință prevederile noului act normativ și să și le însușească pentru a nu intra sub sancțiunea dispozițiilor ei; a fost numit ”termen de grație” . Pot fi aduse anumite comentarii în ceea ce privește reglementarea constituțională deoarece articolul 78 din Constituție menționează doar publicarea legilor; este necesar să fie precizat faptul că acest termen nu se aplică și celorlalte categorii de acte normative (decrete prezidențiale, hotărâri de guvern, etc.).

Se observă că legea trece prin mai multe filtre sau etape până în momentul în care poate produce efecte, reglementa situații, din punct de vedere juridic. De asemenea, procedura în sine este complexă tocmai datorită faptului că acest act normativ este de o importanță vitală pentru menținerea unor relații sociale echilibrate.

2.3. Ierarhia actelor normative

Actele normative se găsesc într-un sistem ordonat, într-o ierarhie în care „un edificiu format din niveluri suprapuse de norme juridice și subordonate unele altora: o normă nu este decât dacă este confirmată în conținutul său de către determinațiile înscrise în alte norme de nivel superior”.

Pe prima treaptă se află Constituția, fiind criteriul care dă sens sistemului legislativ. Dacă o lege nu este acordată cu prevederile constituționale, nu își poate găsi locul în această ierarhie, excepție făcând normele constituționale. Normele constituționale nu reprezintă simple norme de aplicare ci ele reprezintă „temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; …. reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice”. Singura instituție abilitată să decidă dacă o lege respectă prvederile constituționale sau nu este Curtea Constituțională.

Guvernul poate adopta și ordonanțe de urgență însă numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora. Aceste acte, ale căror norme se află la nivelul legii, vor intra în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea în Monitorul Oficial al României.

Hotărârile de Guvern au rolul de a asigura executarea concretă a legii, astfel ele fiind subordonate ordonanțelor, neavând elemente contradictorii față de dispozițiile acestora și neaducând completări, hotărârile ”nu pot cuprinde reglementări juridice primare.”

După hotărârile Guvernului, ținând seama de puterea lor normativă, se situează ordinele și instrucțiunile miniștrilor, concepute având în vedere anumite reguli. Ca orice alt act normativ, acestea trebuie să respecte dispozițiile actelor normative superioare, să fie în concordanță cu acestea; din punct de vedere teritorial, ordinele și instrucțiunile miniștrilor se aplică la nivelul întregii țări însă din punct de vedere material se vor pune în aplicare doar în domeniile rezervate și care sunt conexe ministerului respectiv. De asemenea, prefectul poate emite ordine, consiliile județene pot emite hotărâri, consiliile locale pot fa hotărâri cu caracter normativ, primarul poate da dispoziții (toate aceste acte vor avea o competență limitată, atât din punct de vedere teritorial cât și material). Indiferent de palierul pe care se află actele normative, la conceperea lor „prima grijă o constituie asigurarea constituționalității sale.” Ierarhia actelor normative asigură o bună înțelegere a sistemului de drept, o eficientă punere în practică a dreptului pozitiv în contextul în care raporturile juridice se desfășoară într-un cadru normativ bine structurat. Putem vizualiza această așezare a legilor sub forma unei piramide în vârful căreia se află Constituția și legile constituționale, după care se vor găsi legile organice, legile ordinare, acte ale Guvernului și celelalte acte elaborate de administrația publică, până la cele mai simple niveluri. Respectarea acestei ierarhii este obligatorie prin prisma faptului că ordinea socială este garantată tocmai printr-un sistem normativ bine pus la punct, structurat pe mai multe niveluri, în conformitate cu complexitatea raporturilor sau relațiilor juridice, autorităților statului (în principal Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare) revenindu-le obligația de a menține omogenitatea întregului sistem al actelor normative. Așezarea actelor normative într-un sistem complex a fost impusă de evoluția relațiilor sociale, de gradul din ce în ce mai complex al acestora și de necesitățile reclamate de evoluția socială.

2.4. Acte normative subordonate legii

După cum menționam în subcapitolul anterior, în ierarhia actelor normative, Constituția ocupă prima poziție, fiind urmată de categoria legilor organice și ordinare. Trebuie făcută precizarea că pentru punerea în aplicare a legilor cât și pentru executarea corectă a acestora, anumite autorități abilitate pot emite la rândul lor diferite tipuri de acte normative având în vedere caracterul maximal al legilor.

În primul rând, vom pleca de la articolul 108, alineatul (1) din Constituția României care afirmă faptul că ” Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.” Am precizat deja faptul că hotărârile se emit în ideea organizării legii iar ordonanțele se emit doar în baza unei legi speciale de abilitare. Guvernul României, pe lângă actele juridice pe care le emite (dau naștere, modifică sau sting drepturi sau obligații) dă naștere și la acte politice (moțiuni, declarații), acte a căror referire vizează anumite evenimente politice interne și internaționale. Rolul Guvernului este unul complex și anume de a acela de a întocmi programul politic sau mai bine spus politica oficială a statului român, în baza votului de încredere acordat de Parlament. În mod evident, Constituția României se ocupă doar de actele juridice elaborate de Guvern, în speță de hotărâri și de ordonanțe. Diferența dintre actele politice și cele juridice care intră sub tutela Guvernului constă în faptul că prima categorie nu necesită o reglementare juridică (ele putând însă să devină idei ale unor viitoare politici guvernamentale), iar cea de-a doua categorie este supusă rigorilor constituționale.

Potrivit Constituției, Guvernul României poate adopta: hotărâri care pot fi individuale sau normative, ordonanțe (doar cu caracter normativ) și acte cu caracter politic. În practică s-au emis și ordonanțe de urgență cu caracter individual, lucru care a dus la o adevărată confuzie juridică, eliminată după revizuirea Constituției, prin stabilirea unui sediu special al ordonanțelor guvernamentale, mai ales în privința ordonanțelor de urgență (ținând cont de domeniul de reglementare). După cum este afirmat și în doctrină, Guvernul are rolul și obligația de a executa legile iar când situația o impune acesta emite hotărâri; din moment ce legea este de aplicabilitate directă, ”necesitatea și legitimitatea unei hotărâri de Guvern apare numai în măsura în care punere în aplicare a unei prevederi legale, până la faptul juridic concret, reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta lor aplicare, înlăturarea unor greutăți sau organizarea corespunzătoare a unor activități”. După cum se poate observa, emiterea unei hotărâri are ca și finalitate stabilirea unor condiții, unor detalii pentru ca legea să poată fi aplicată corespunzător.

Conducerea administrației publice centrale intră în sarcina Guvernului, hotărârea fiind actul prin care se desfășoară această activitate. În mod evident, relațiile sociale vizate de acest act normativ vor fi inferioare față de cele reglementate de lege. Ea poate interveni în orice domeniu dar ca secundum legem deoarece Guvernul deține o competență materială generală. În situația în care acest act administrativ va fi atacat în instanță, specializarea acesteia va fi de contencios administrativ, conform articolului 52 și articolului 126, alin. (6) din Constituție.

Discuția ce se cere a fi inițiată are ca subiect participarea Guvernului la actul legislativ, la realizarea acestuia, ordonanța fiind de altfel o ”expresie a unei competențe legislative delegate”. Delegarea legislativă se face astfel în temeiul unei legi speciale. După cum am mai menționat ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului doar dacă legea de abilitare o cere în mod expres. Ordonanțele impun reguli ce nu țin de organizarea aplicării legii ci ele au efecte asupra regulilor deja existente, modificându-le sau scoțându-le din uz (abrogându-le). Nu este obligatoriu ca ordonanța să nu conțină măsuri pentru punerea în aplicare a legii, importante rămânând regulile pe care Guvernul, in baza legii de abilitare, le pot institui. Se impune următoarea precizare, Guvernul nu va putea formula ordonanțe, în baza legii de abilitare, care să aducă modificări ce țin de domeniul legii organice. Ordonanța rămâne totuși un act administrativ, specific Guvernului, cu caracter legislativ, consecință a delegării legislative. În cazul ordonanțelor ce se supun controlului parlamentar, Guvernul are obligația de a supune dezbaterii parlamentare aceste ordonanțe iar până la expirarea termenului de abilitare ordonanțele vor fi supuse aprobării Parlamentului. Guvernul are posibilitatea de a aduce modificări ordonanțelor până la acest termen, rezultând de aici că modificarea sau abrogarea unei ordonanțe, după sesizarea Parlamentului sau expirarea termenului de abilitare se va face doar prin lege.

Ordonanțele de urgență ocupă un loc aparte datorită reglementării diferite de care acestea beneficiază, raportându-ne la legea specială de abilitare. Textul consacrat ordonanțelor înainte de revizuire a dus la numeroase anomalii în contextul apariției unui val de ordonanțe de urgență. Astfel s-a ajuns la o delegare specială, printr-o lege de abilitare prin care legalitatea ordonanței de urgență este condiționată de respectarea unei proceduri, având doar anumite domenii de reglementare, în caz contrar aceasta este declarată neconstituțională. Condiție obligatorie este cea a supunerii spre aprobarea venită din partea Parlamentului, ordonanța încetându-și efectele într-o situație opusă. De altfel această competență de care beneficiază Guvernul îl și obligă la emiterea de ordonanțe, situație complexă prin prisma legii care conferă acest drept. În cazul ordonanțelor simple, nefiind necesară aprobarea Guvernului, acestea capătă un caracter subsidiar în ceea ce privește aplicarea legii pe fundamentul căreia urmează să fie emise. Astfel situația extraordinară pe care încearcă să o reglementeze o ordonanță de urgență nu poate suferi nici un fel de amânare tocmai în această idee, în ambele Camere se aplică procedura de urgență iar în Camera de reflecție termenul, la îndeplinirea căruia ordonanța se consideră absolut ca aprobată, este de 30 de zile. Astfel ordonanțele cu care Parlamentul a fost abordat (și cele în baza unei legi speciale de abilitare cât și cele de urgență) se aprobă, sau se resping, după caz prin lege, denotând faptul că proiectele de legi inițiate de către Guvern, vor fi, după caz, ”proiectele de lege pentru aprobarea unor ordonanțe sau pentru respingerea unor ordonanțe.” Intrarea în vigoare a ordonanței de urgență se va face doar după ce aceasta a fost înaintată Camerei competente, înspre dezbatere și aprobare numai după acest eveniment fiind posibilă publicarea acesteia în Monitorul Oficial.

Despre actele normative subsidiare legilor și ordonanțelor vom putea spune că acestea urmăresc punerea în aplicare într-un mod eficient a dispozițiilor celor menționate mai sus, respectând dispozițiile acestora cât și condițiile de formă și de fond, altfel fiind lovite de nulitate.

2.5. Tehnica elaborării actelor normative

Un act normativ ajunge în faza finală doar după ce a fost elaborat după regulile ce țin de legistica formală (parte a tehnicii legislative).

Tehnica juridică este definită ca fiind ,,un ansamblu de mijloace procedee, artificii prin care necesitățile pe care le îmbrățișează viața socială capătă forma juridică (se exprimă în conținutul normei de drept) și se realizează apoi în procesul conviețuirii umane.”

Normele legisticii formale au ca obiect procesul de elaborare a dreptului, ele fiind superioare celorlalte norme juridice prin prisma acestui aspect (sunt consacrate în Constituție, legi, regulamente parlamentare). Astfel că elaborarea unui proiect de lege trebuie să cuprindă descrierea unor situații de fapt care se pretează să devină situații de drept, necesitatea reformei legislative cât și oportunitatea acesteia. De altfel se va ține cont de respectarea de încadrarea actului normativ în actualul sistem juridic, în situație contrară existând posibilitatea declanșării unui conflict între actele normative. Actul normativ va trebui să fie concis, să aibă un mesaj clar, caracterizându-se prin claritate și accesibilitate. Ca actul normativ să fie accesibil și pe înțelesul tuturor, acesta trebuie să ocupe un loc bine determinat în sistemul juridic. Acest lucru se realizează prin stabilirea categoriei de acte normative din care va face parte, lucru ce îi va conferi și forța juridica necesară (lege, ordonanță, hotărâre). De asemenea, dispozițiile actului normativ (imperative, supletive, permise, alternative, etc.) îi vor asigura actului normativ o poziție accesibilă. Procesul de elaborare a dreptului prezintă două trăsături importante: una formală, legată de legistica formală, ce constă în cunoașterea și aprofundarea regulilor referitoare la structura proiectului de act normativ, forma, limbajul, stilul acestuia, la sistematizarea de conținut și armonizarea acestuia cu celelalte acte normative și de una substanțială, corelată cu domeniul de în care va interveni noua reglementare juridică.

Așadar, orice act normativ va ocupa un loc în cadrul sistemului juridic, întâlnim deci o sistematizare a legislației ce constă în ,,ordonarea reglementărilor juridice în cadrul sistemului de drept”. Ce presupune această sistematizare? Este o simplă metodă de ierarhizare a actelor normative sau este un proces complex ce se desfășoară atât la nivelul intern al actului normativ (structură ordonată) cât și între diferitele paliere pe care se află acestea? Sistematizarea are ca scop așezarea într-un tot unitar, omogen, a actelor normative în cadrul unei ordini logice lucru care va avea ca punct de plecare însăși forma sau mai bine spus, structura actului normativ.

Sistematizarea urmărește să integreze proiectul de act normativ în sistemul actual, prin corelarea dispozițiilor acestuia cu principiile dreptului , cu prevederile Constituției, cu alte acte normative de aceeași forță juridică sau cu cele de o forță juridică superioară, cu dispozițiile tratatelor internaționale și cu cele ale dreptului comunitar. Sistematizarea urmărește de asemenea ca actele normative care au căzut în desuetudine, actele care conțin paralelisme, contradicții cu alte acte normative de aceeași forță sau superioare, să fie asanate. În mod evident, sistematizarea își propune ca reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o ramură a dreptului să facă parte dintr-o structură ușor accesibilă iar aici intervine codificarea ce nu reprezintă decât o formă de sistematizare, superioară, conferită Parlamentului.

Sistematizarea nu își atinge scopul decât dacă actul normativ, în structura sa, prezintă o ordine logică a părților sale componente. Modul în care aceste elemente constitutive sunt așezate, cât și relațiile dintre ele, dau actului normativ o structură unică.

Astfel că un act normativ va avea în structura sa inserate mai multe elemente între care se stabilesc relații de complementaritate și coordonare, asigurându-se astfel unitatea reglementărilor în actul normativ. Astfel un act normativ poate fi alcătuit din mai multe elemente, cu mențiunea că legile și ordonanțele Guvernului sunt actele normative complete. În structura unui act normativ identificăm următoarele elemente constitutive: titlul actului normativ, preambulul, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticității actului normativ, semnătura reprezentantului legal al emitentului, numărul și data actului normativ, anexele.

Titlul actului normativ reprezintă elementul care îi conferă actului normativ identitate, actul normativ putând fi identificat în funcție de acesta într-o clasă de acte normative (legi, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului), apoi pe baza numărului și a anului adoptării acestuia va putea fi identificat în cadrul aceleași clase de acte normative (titlul este însoțit de actul în care este publicat, împreună cu data acestuia). Normele de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000 (art. 41), admit faptul că titlul cuprinde denumirea generică a actului în funcție de categoria sa juridică și autoritatea emitentă cât și obiectul reglementării. Astfel acesta cuprinde într-o formulare concisă obiectul de reglementare în a cărui amprentă intră actul normativ, fiind formulat printr-o formulă reprezentativă (Codul silvic, Codul muncii) putând fi însă prezentat și printr-o formulă descriptivă (Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare). În ceea ce privește titlul ordonanțelor Guvernului, cel al ordonanțelor de urgență, regulile se aplică la fel ca și în cazul legii, având ca element suplimentar mențiunile referitoare la aprobarea sau, după caz, la respingerea acesteia. Aceste reguli se aplică și la alcătuirea titlului și în cazul celorlalte acte normative. Actele normative de modificare, completare sau abrogare a unor acte normative vor conține în titlul acestora mențiunea referitoare la modificare, completare sau abrogare, titlul actului normativ ce urmează a fi modificat cât și anul acestuia. Întotdeauna se vor evita paralelismele denumirilor în ceea ce privește stabilirea actelor normative.

Preambulul reprezintă o parte facultativă a actului normativ fiind rar întâlnit în cazul legilor, fiind însă foarte des întâlnit în cazul actelor cu caracter politic ale Parlamentului. Acesta redă în mod succint scopul actului normativ în sine. În ierarhia actelor normative, un rol important, din punct de vedere al părților constitutive, îl are preambulul în cazul celor emise în temeiul unei legi sau al unui act normativ al Guvernului, lucru semnalat prin prezența formulei ”avizele prevăzute de lege”, dând astfel preambulului un caracter obligatoriu. De altfel, se instituie prin prezența în cadrul preambulului a avizelor prevăzute de lege, obligativitatea autorităților administrației publice centrale de specialitate sau a administrației publice locale, de a respecta această regulă, exprimând astfel poziția organului care avizează actul normativ. Ordonanțele de urgență trebuie să aibă în conținutul preambulului (conținut în structura actului normativ), prezentarea elementelor situației extraordinare ce a determinat recurgerea la această cale de reglementare, fiind astfel motivată urgență.

Formula introductivă va conține denumirea autorității emitente și va exprima hotărârea de luare a deciziei referitoare la emiterea actului normativ respectiv. Spre exemplu, în cazul legilor, formula introductivă ia următoarea formă: ”Parlamentul României adoptă prezenta lege.” În cazul actelor emise de Guvern se va menționa și temeiul actului normativ, cu menționarea, în cazul ordonanțelor de urgență, a dreptului de reglementare conferit de art. 115, alin (4) din Constituția României. În cazul ordinelor ministeriale sau a celorlalte acte normative, formula introductivă va cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului cât și temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.

Partea dispozitivă reprezintă elementul central din compoziția actului normativ, dând astfel expresie conținutului acestuia. Ea este alcătuită din totalitatea prescripțiilor normative, a normelor juridice ce reglementează raporturile juridice ce fac obiectul actului normativ. Articolul reprezintă componenta de bază a părții dispozitive cuprinzând o singură dispoziție normativă aplicabilă unei anumite situații. În structura actului normativ pot intra unul sau mai multe articole, acestea fiind numerotate pentru o identificare facilă. Capitolele, titlurile, părțile și cărțile actului normativ se numerotează cu cifre romane, iar secțiunile cu cifre arabe. Întotdeauna în redactarea unui articol se va avea în vedere folosirea formulelor simple și se va încerca în funcție de omogenitatea materiei reglementate, concentrarea dispozițiilor într-un singur articol, dacă este posibil. Dispoziția poate fi exprimată cu ajutorul a mai multor alineate. Alineatul se evidențiază în cuprinsul unui articol printr-o numerotare corespunzătoare (folosirea cifrelor arabe între paranteze rotunde). Reglementarea juridică va fi grupată în mai multe articole, iar partea dispozitivă se va împărți astfel în: dispoziții generale, dispoziții de conținut, dispoziții tranzitorii și dispoziții finale. Actele normative ce au această structură complexă, vor avea articolele grupate în secțiuni, iar acestea în capitole. În cadrul secțiunilor, articolele pot forma un paragraf. Articolul 52 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, statuează că dispozițiile generale conțin determinări ale obiectului și principiile reglementării juridice, fiind de ajutor în interpretarea actului normativ. Dispozițiile de conținut sunt practic asociate cu reglementarea propriu-zisă a relațiilor sociale ce formează obiectul actului normativ, grupând astfel la nivelul articolelor și alineatelor elementele structurii logice a normei juridice. Dispozițiile tranzitorii au ca scop introducerea în cadrul actului normativ a unei noi reglementări juridice, acestea reprezentând astfel un element de legătură între elementele vechi și cele noi. De asemenea, scopul lor este acela de a evita un conflict între normele juridice ale celor două reglementări. Dispozițiile finale conțin măsuri de ordin organizatoric, pentru ca noua reglementare juridică să poată fi pusă în aplicare. Elementul cel mai important al dispozițiilor finale îl constituie implicațiile noilor reglementări asupra actelor aflate deja în vigoare. Normele de trimitere joacă un rol important în stabilirea unei relații de complementaritate între prevederile unui act normativ și ale celui unui alt act normativ.

Formula de atestare a actului normativ, menționată ca parte constitutivă a actului normativ, prin art. 38 din Legea nr. 24/2000 conferă actelor normative legalitatea, atât în faza proiectului de lege cât și in cazul legilor ce urmează a fi promulgate. Aceste formule au rolul de întări și de a confirma faptul că legea a fost adoptată cu respectarea prevederilor constituționale, a celor regulamentare și a celor legale. Formula de atestare permite de asemenea, identificarea naturii legii în funcție de trimiterea folosită: art. 151 din Constituție indică o lege constituțională, raportarea la art. 76, alin (1) din Constituție relevă faptul că în cauza respectivă este vorba de o lege organică, iar trimiterea la art. 76, alin. (2) ne indică o lege ordinară.

Semnătura legală a emitentului are rolul de a confirma, în mod oficial că legea a fost adoptată cu respectarea procedurilor parlamentare și că textul semnat este astfel adoptat de Parlament. Legea se semnează de președinții celor două Camere sau de vicepreședintele care a condus ședința. În cazul ordonanțelor și hotărârilor de Guvern responsabilitatea semnării acestora este a primului-ministru. Articolul 108, alin. (4) din Constituția României prevede ca hotărârile și ordonanțele să fie semnate de către premier și contrasemnate de către miniștrii în a căror sarcină intră punerea lor în executare.

Numărul și data promulgării sunt elemente indispensabile actului normativ. Astfel, după promulgare, legea împreună cu decretul Președintelui României, va fi trimisă spre Camera Deputaților unde va primi un număr și va fi menționată în Registrul legilor, număr însoțit de data înregistrării (data legii). Numerotarea actelor normative se va face întotdeauna pe ani calendaristici, începând cu numărul 1.

Anexele actului normativ constau în elemente tehnice precum hărțile, tabelele, desenele, schițele. Acestea sunt elemente externe actului normativ dar fac parte din acestea, ele fiind situate imediat după ultima pagină a textului normativ, pagina pe care se trece formula de atestare a legalității adoptării legii. Așezarea lor în acest mod are ca obiectiv nealterarea logicii discursului normativ. Ele vor fi numerotate cu cifre arabe, forța lor juridică nedeosebindu-se de cea a textului actului normativ. Fiecare anexă are o denumire proprie care redă sintetic conținutul materialului normativ pe care îl cuprinde. Un exemplu de anexă îl constituie cel al anexelor legii bugetare (lege are un număr foarte mare de anexe).

Asupra problemei redactării actelor normative, trebuie precizat faptul că stilul acestora trebuie sa fie sobru, concis, clar, să excludă confuzia sau dubiile referitoare la respectarea regulilor de ortografie și gramatică. Se va apela astfel la terminologia juridică prin prisma căreia fiecare cuvânt utilizat în domeniul juridic va căpăta un anumit sens. De asemenea vocabularul juridic este elementul cheie care este de o reală importanță pentru comunicarea normei juridice (nu există un stil pur legislativ, ci mai multe forme în funcție de ramurile de drept abordate). Stilul normativ dă dovadă de sobrietate prin eliminarea din structura frazelor a mijloacelor de exprimare artistică (comparații, personificări, hiperbole,etc.) cuvintele fiind astfel folosite în sensul lor propriu, în varianta cea mai cunoscută.

Este necesară o discuție asupra evenimentelor ce intervin pe parcursul duratei active a unui act normativ, astfel că ne vom raporta la acțiunea în timp a normei juridice (intervalul de timp dintre data intrării în vigoare a normei juridice și data ieșirii ei din vigoare). În tot acest timp al activității sale, norma juridică poate suferi modificări și completări, poate fi abrogată, suspendată, republicată sau poate fi supusă derogării. După cum afirma profesorul Nicolae Popa, ,,timpul normei juridice definește durata acesteia, rezistența sa.”

Modificarea actului normativ nu reprezintă altceva decât schimbarea unei părți din conținutul normei juridice sau al actului normativ, măsură ce se impune în momentul în care relațiile sociale reglementate suferă modificări. Ținând cont de textul legii cu nr. 24/2000, modificarea presupune schimbarea textului unui articol sau a mai multor articole, reproduse într-o nouă formulare. Astfel că actul modificator, se integrează în actul modificat, încetând să mai aibă o existență de sine stătătoare, rațiunea modificării fiind aceea a corelării legislației cu noile exigențe impuse de programele de guvernare ale partidelor ce formează majoritatea parlamentară. Există însă și posibilitatea ca aceste modificări să nu țină cont de realitățile sociale care nu ar reclama astfel de evenimente. Modificarea se va diferenția față de modificarea unui proiect de act normativ, care se face doar prin amendare. Ea presupune existența a două etape: textul în vigoare supus modificării va fi abrogat iar în același timp acesta va fi înlocuit cu un tex diferit de cel inițial. După cum afirma profesorul Victor Zlătescu, descompunerea modificării în două momente logice marchează cele două funcții ale acestuia: cea distructivă-entropică – pe de o parte și cea creatoare, pe de alta, de restabilire a unei ordini legislative. Modificarea poate fi expresă (organul emitent al actului normativ sau unul ierarhic superior acestuia își exprimă, printr-un alt act normativ, cel puțin de aceeași forță juridică, dorința de a-l modifica) și tacită (are loc atunci când se naște un conflict între o reglementare anterioară și una care a intervenit pe durata acțiunii în timp a primei reglementări). Necesitatea modificării unui act normativ constă în faptul că necesitățile guvernării trebuie corelate cu prevederile acestuia, deseori politicile guvernamentale intrând în conflict cu normele juridice aflate în vigoare. Modificarea unui act normativ intră sub autoritatea autorității emitente însă sub virtutea faptului că un act normativ inferior poate fi modificat printr-un act normativ superior, cât și conform dispozițiilor Constituției României, legile constituționale, spre exemplu, pot modifica orice dispoziție dintr-o lege organică, ordinară sau din alte acte normative. La rândul ei, o lege organică poate modifica o lege ordinară; un exemplu concludent îl constituie modificarea adusă ordonanțelor Guvernului printr-o lege.

Completarea unui act normativ, potrivit art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative presupune inserarea unor dispoziții noi, suplimentare care să soluționeze situații recente, exprimate în texte care se adaugă elementelor deja prezente. Completarea se poate desfășura la nivelul structurii actului normativ prin apariția unor litere, articole, paragrafe, alineate, puncte, capitole. Trebuie făcută diferența între completarea și modificarea unui act normativ, astfel că în cazul în care în textul existent se va adăuga o sintagmă nouă vom identifica cea de-a doua situație. Trebuie precizat faptul că cele două evenimente ce se pot răsfrânge asupra unui act normativ pot fi operațiuni simultane și complementare sau diferite. De fiecare dată când va interveni o modificare sau o completare se va ține cont de caracterul unitar al actului normativ pentru a fi evitate antonimiile în cuprinsul acestuia. De asemenea, este recomandat ca în cazul in care modificările sau completări vor avea o pondere importantă în actul normativ să se apeleze la înlocuirea acestuia cu o nouă reglementare, actul vechi fiind supus abrogării. Elementele noi care se vor insera în actul normativ se vor integra în structura acestuia, de la data intrării în vigoare iar în cazul unei noi modificări sau completări nu se va recurge la modificarea sau completarea actului modificator, aceste operațiuni aplicându-se doar asupra actului de bază.

Abrogarea reprezintă operațiunea prin care actele normative existente sunt înlocuite cu acte normative noi, corelate cu noile realități juridice, eliminând astfel posibilitatea apariției unui vid legislativ. În literatura de specialitate s-au formulat mai multe opinii referitoare la această operațiune a abrogării. Punctul comun al opiniilor domnilor profesori Ilariu Mrejeru și Vlad D. Zlătescu în ceea ce privește abrogarea se concretizează în ideea că rolul acesteia este de a contribui la echilibrarea legislației, abrogarea îndeplinind astfel funcții în înlăturarea textelor conflictuale dintre vechea și noua reglementare, are finalitatea de a da la o parte posibilele paralelisme legislative, necorelările și diferendele și nu în ultimul rând, degrevarea legislației de actele devenite desuete. În opinia profesorului Ioan Vida, funcțiile abrogării sunt cele ale eliminării antonimiilor din drept, ale eliminării redundanțelor din reglementările juridice cât și realizarea trecerii actelor normative abrogate într-un fond pasiv. Legiuitorul va avea în vedere ca antonimiile din drept să nu apară, acest lucru având loc prin scoaterea din vigoare a dispozițiilor între care există contradicții, menținând astfel o corelare între actele normative existente. Vor putea fi astfel identificate două tipuri de abrogare, cea directă și cea indirectă. În cazul abrogării directe, legiuitorul declară ca devenind abrogate anumite categorii de acte normative identificate prin elemente structurale (titlu, număr, an, etc.) respectându-se ierarhia actelor normative. Astfel, un act normativ ierarhic inferior nu va putea abroga un act normativ ierarhic superior. În cazul în care abrogarea se va face printr-o lege, abrogarea expresă directă va merge până la nivelul hotărârilor de Guvern, urmând ca actele normative inferioare acestora să nu mai aibă aplicabilitate datorită încetării efectelor actelor normative superioare. Abrogarea tacită se va face în baza constatării stării de opoziție dintre două reglementări juridice apărute în momente diferite. Pentru punerea în practică a acestei operațiuni se va ține cont de principiul ”lex posteriori derogat lex anteriori”. Este de preferat totuși a se folosi metoda aplicării abrogării exprese directe. Eliminarea redundanțelor din reglementările juridice se realizează prin abrogarea expresă directă. Astfel, legiuitorul va încerca să elimine paralelismele și elementele redundante, pentru a evita ca astfel de construcții să figureze în acte normative noi și anterioare. Trecerea în fondul pasiv al legislației a unor acte normative se realizează doar prin intermediul abrogării exprese directe, actele care și-au încetat aplicabilitatea trec din activ în pasiv, fie că au ajuns la termen, fie că au căzut în desuetudine sau că au fost declarate neconstituționale. Această sarcină este cu precădere a Consiliului Legislativ, care în baza articolului 154, alin. (2) din Constituție are un termen de recomandare de 12 luni pentru a asigura concordanța legislației cu Constituția. Consiliul Legislativ este autoritatea publică al cărei rol este acela de a sistematiza și unifica legislația României.

Momentul abrogării are importanță în sensul în care ieșirea din vigoare a unui act normativ trebuie să se sincronizeze cu intrarea noului act normativ în vigoare. Aceste două momente pot fi concomitente, lucru ce se impune tocmai în ideea de a nu crea un vid legislativ. Acest lucru se realizează prin mențiunea făcută în actul abrogator a momentului în care vechiul act normativ este abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului act normativ.

Derogarea reprezintă o soluție care se abate de la norma legislativă generală în virtutea unei circumstanțe de fapt. Caracteristica derogării este aceea că definește sau exprimă o abatere de la o reglementare în vigoare, circumstanțiată la un anume caz. În opinia profesorului Vlad D. Zlătescu, derogarea presupune existența unei norme generale, care se aplică necondiționat tuturor raporturilor și situațiilor juridice iar prin actul derogator unul sau mai multe acte sunt scoase de sub incidența normei generale, acceptând astfel o reglementare diferită; astfel, actul de derogare, nu modifică, nu completează actul de la care derogă, act ce rămâne general aplicabil, mai puțin la cazurile vizate de derogare. Trebuie precizat faptul că excepția și derogarea nu se identifică, excepția reprezentând o soluție diferită de norma generală, cuprinsă, de regulă, în aceeași reglementare juridică, derogarea fiind prezentă în alt act normativ. Aprecierea corectă a raportului dintre norma juridică generală, cea de excepție și cea de derogare, aceste vor fi supuse unui raport de derivare, a cărui reprezentare schematică va fi următoarea: normă generală – excepție – derogare. Derogarea se va face printr-un act normativ de aceeași putere, aflat pe același palier legislativ, în funcție de ierarhia acestora.

Suspendarea reprezintă lipsirea de efecte juridice a unui act normativ pe o perioadă limitată de timp (conform art. 66 din Legea nr. 24/2000) prin intermediul unui act de aceeași forță juridică. Suspendarea are loc doar în anumite cazuri (prin lege organică destinată) și anume, suspendarea sau restrângerea unor drepturi și libertăți ale cetățenilor în cazul instaurării stării de urgență sau a stării de asediu (conform art. 53 din Constituția României). Suspendarea unui act normativ nu se aplică în cazul suspendării dispozițiilor constituționale.

Republicarea actului normativ are loc în situația în care se produc modificări, completări sau abrogări, în mod repetat, prin intermediul unui act normativ de modificare, completare sau abrogare parțială, actul căpătând astfel o nouă redactare, părțile sale fiind numerotate, având loc și actualizări ale denumirilor prezente în structura acestuia. Republicarea actelor normative se va face în aceeași publicație oficială în care au fost așezate în primă instanță. Legile, ordonanțele și hotărârile Guvernului se republică în Monitorul Oficial, Partea I, această acțiune intrând în sarcina autorității emitente a actului normativ de modificare, respectiv de completare, ținând cont de dispozițiile Legii nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României. Republicarea este concomitentă cu data publicării actului de modificare sau de completare, iar în cazuri deosebite poate fi ulterioară. În realitate, data republicării este întotdeauna ulterioară publicării actului normativ prin care se impune această operațiune.

Rectificarea este operațiunea ce vizează erorile materiale apărute odată cu publicarea unui act normativ în Monitorul Oficial, în baza unei cereri a organului emitent al acestuia adresată secretarului general al Camerei Deputaților, pe baza avizului Consiliului Legislativ. Deși rectificarea se publică după apariția actului normativ în Monitorul Oficial, ea este parte integrantă a textului inițial al legii, acesta fiind aplicabil în forma rectificată din ziua intrării sale în vigoare.

2.6. Impactul legislației europene asupra actelor normative

Vom începe acest subcapitol prin a defini Uniunea Europeană, cu scopul de a ne forma o imagine în privința impactului sistemului legislativ european asupra celui autohton, prin corelarea legislației comunitare cu reglementările juridice proprii. Uniunea Europeană reprezintă o comunitate economică, judiciară și politică, în componența căreia intră state care au decis, prin prisma suveranității lor, să cedeze o parte a competențelor lor naționale în favoarea instituțiilor europene create.

Conform Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), competențele Uniunii Europene se împart în trei categorii: exclusive, partajate și de sprijin. Competențele exclusive (art. 3 al TFUE) țin de domeniul reglementărilor ce vizează uniunea vamală, politica de concurență, politica monetară, conservarea resurselor biologice ale mării, politica comercială și încheierea de acorduri internaționale în domenii proprii Uniunii, spre exemplu acorduri comerciale sau de scutire de vize. În aceste domenii, Uniunea Europeană are dreptul exclusiv de a emite acte legislative obligatorii, aplicabile la nivelul ei, statele membre putând legifera în aceste domenii doar cu aprobarea Uniunii. Competențele partajate (art. 4 al TFUE) ale Uniunii Europene iau în considerare piața internă, politica socială, coeziunea, agricultura, pescuitul, mediul, energia, transporturile, rețelele transeuropene, protecția consumatorului, spațiul de libertate, securitate, justiție, aspecte transversale privind sănătatea, anumite aspecte ale cercetării și dezvoltării tehnologice si spațiului, anumite aspecte ale cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar. În aceste domenii atât statele membre cât și Uniunea Europeană pot concepe acte normative însă în condițiile în care Uniunea Europeană va dori să legifereze în aceste domenii, statele vor fi obligate să renunțe la această operațiune. Uniunea Europeană are competențe de sprijin (art. 6 al TFUE) în domenii precum politicile economice, politicile de ocupare a forței de muncă, politicile sociale, educația, sănătatea, industria, cultura, turismul, protecția civilă, cooperarea administrativă. În aceste domenii, statele membre își păstrează dreptul de a crea legi, Uniunea Europeană venind doar în sprijinul lor cu acte de completare și de coordonare a măsurilor luate.

În baza acestor delimitări de competență în acțiunea de legiferarea, Uniunea Europeană și statele membre, prin instituțiile europene adoptă următoarele tipuri de acte obligatorii (sub conceptul de drept secundar): regulamente (de aplicabilitate directă și obligatorii în Uniunea Europeană), directive (obligatorii la nivelul Uniunii Europene necesitând însă legi naționale prin care să fie implementate în sistemul legislativ propriu) și decizii (obligatorii pentru entitățile cărora li se adresează, fie state sau companii). Se poate afirma faptul că legislația europeană, în ansamblul ei, se găsește deasupra legislației naționale în ierarhia juridică comunitară (fie în ceea ce privește dreptul primar reprezentat de tratate, fie de cel secundar și anume regulamente și directive), în ideea în care actele naționale nu pot fi contrare dreptului Uniunii Europene. Curtea Europeană de Justiție recunoaște acest principiu fundamental conform căruia dreptul european are o supremație absolută asupra legislației naționale cât și aplicabilitatea lui asupra tuturor actelor naționale emise de instituțiile statului: legi, regulamente, decizii, decrete, ordonanțe, decizii judecătorești, decizii ale Curții Constituționale. De asemenea, jurisprudența Curții Europene de Justiție instituie faptul că legislația europeană primează chiar și asupra Constituției. În continuarea celor prezentate, putem sublinia faptul că toate actele adoptate de instituțiile statului român intră sub obligația de a respecta legislația europeană, respectarea acestui lucru intrând sub controlul judiciar național, pe de o parte, și sub controlul Comisiei Europene, în calitate de păzitor al Tratatelor. Articolul 258 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene statuează faptul că în situația în care Comisia Europeană constată încălcări ale dreptului comunitar, aceasta va elibera un aviz motivat de încălcare a Tratatelor, după ce a acordat statului respectiv posibilitatea de a-și prezenta poziția; în cazul în care statul membru nu se va conforma avizului, Comisia va sesiza Curtea Europeană de Justiție care emite decizii obligatorii față de statul vizat, decizii ce pot avea și caracterul unor sancțiuni financiare.

Pentru a deveni membră a Uniunii Europene, România a fost nevoită să-și însușească acquis-ul comunitar (actele legislative și non-legislative adoptate până în momentul aderării). Prin prisma acestui eveniment, acquis-ul european fiind într-o continuă evoluție, sistemului nostru legislativ i se aplică în proporții diferite legislația de origine comunitară, acest procent putând varia de la 10 % în domenii precum educația până la 60-70 % în domenii precum agricultura sau mediul. Chiar dacă nu se poate stabili un procentaj exact al influenței pe care o are legislația comunitară asupra actelor normative naționale, cert este că legislația autohtonă trebuie să respecte cadrul juridic european.

2.7. Actele normative internaționale

”Intensitatea vieții internaționale, necesitatea colaborării între state, prezentă în cele mai diverse planuri, își găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai mare de tratate bilaterale și multilaterale. Convențiile multilaterale și procesul de făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele juridice esențiale ale vieții internaționale.”

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaționale de bază – Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) și Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state și organizații internaționale (Viena, 1986). Conform primei Convenții, tratatul reprezintă “un acord internațional încheiat între state în forma scrisă si guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară” (art. 2, lit. a).

Vom face referire în acest subcapitol la tratatele internaționale la care România ocupă poziția de stat semnatar, la condițiile de punere în aplicare a acestora cât și la natura relațiilor juridice reglementate.

Tratatul internațional reprezintă acel acord de voință între două sau mai multe subiecte de drept internațional, care are scopul declarat de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații, după caz, în raporturile dintre ele, fiind sub incidența normelor de drept internațional. Ca și elemente principale ale tratelor întâlnim: subiectele (entități ce au capacitatea de a încheia tratate – state, organizații internaționale, națiuni, etc.), voința părților (fără vicii de consimțământ, liber exprimată, obiectul asupra căruia se încheie acordul trebuie să fie realizabil și licit), condiția ca tratatul să producă efecte juridice (posibilitatea acestuia de a crea, modifica sau stinge drepturi sau obligații între părți), guvernarea tratatului de către normele dreptului internațional.

Ne vom referi în cele ce urmează la aplicarea acestora și la impactul pe care îl au în dreptul intern.

Legislația României în care se pot regăsi reglementate condițiile (de formă și de fond) în care se încheie tratate internaționale se identifică cu unele din prevederile Constituției României (revizuita prin Legea nr. 429 din M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003) și cu prevederile Legii nr. 590 din 22 decembrie 2003 privind tratatele (publicată în M. Of. nr. 23/12 ian. 2004). Astfel, conform articolului 91, alin. (1) al Constituției României, președintele deține unele din cele mai importante atribuțiuni în sfera politicii externe, și anume aceea a încheierii tratatelor; astfel acesta încheie tratate în numele țării, negociate de Guvern și supuse ratificării Parlamentului României, într-un termen adecvat. Pentru celelalte categorii de tratate și acorduri internaționale, cele trei acțiuni și anume, încheierea, aprobarea și ratificarea se vor face în condițiile legii. Se va face o delimitare clară între tratatele semnate de Președintele României ca urmare a negocierilor purtate de Guvernul României și celelalte tratate de o mai mică importanță, negociate la rândul lor însă de anumiți experți din diferitele ministere, fiind semnate de către miniștrii de resort, ministrul de externe sau vor fi aprobate de către Guvern. Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003 reprezintă un adevărat cod care cuprinde multitudinea problemelor de drept al tratatelor, asigurând astfel un nivel înalt de conformare a încheierii tratatelor și acordurilor cu principiile și normele dreptului internațional (Convenția de la Vena, dreptul comunitar).

În funcție de categoriile de tratate și de nivelurile pe care se poziționează acestea vom avea tratate încheiate de către România – la nivel de stat, Guvernul României – nivel guvernamental și ministerele sau alte autorități publice centrale – nivelul departamental. Pentru toate aceste tipuri de tratate se va ține însă seama de respectarea unor condiții și anume:

respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional;

respectarea normelor de drept comunitar;

respectarea normelor cutumiare internaționale;

respectarea prevederilor constituționale;

conformarea cu dispozițiile Legii privind încheierea tratatelor.

Cele mai importante tratate se supun ratificării prin lege de către Parlamentul României, din această categorie făcând parte următoarele acte normative internaționale:

tratatele încheiate la nivel de stat, indiferent de domeniul de reglementare al acestora.

tratatele încheiate la nivel guvernamental care se referă la următoarele domenii:

cooperarea pe plan militar sau angajamente cu acest caracter;

cooperarea politică sau care incubă angajamente politice;

teritoriul sau regimul juridic al frontierelor de stat și zonele asupra cărora statul român își exercită dreptul de suveranitate și pe cel de jurisdicție;

statutul persoanelor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului;

asumarea unor angajamente financiare cu organisme internaționale ce activează în acest domeniu;

tratatele care necesită pentru punerea în aplicare adoptarea unor legi noi sau modificarea celor aflate în vigoare.

regimul participării în calitate de membru al organizațiilor internaționale interinstituționale și interguvernamentale.

Tratatele încheiate la nivel statal (conform art. 19, alin (1), lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind încheierea tratatelor) nu vor fi supuse ratificării printr-o ordonanță de urgență ci doar cele încheiate la nivel guvernamental, pentru domeniile menționate anterior (doar în situații excepționale), pot fi ratificate prin această metodă. Tratatele semnate la nivelul guvernamental care nu vor intra sub incidența art. 19 din Legea privind încheierea tratatelor cât și cele semnate la nivel de departament sunt supuse spre aprobare prin hotărâre de Guvern (art. 20 din Legea nr. 590/2003 privind încheierea tratatelor). Tratatele multilaterale care nu au fost semnate la nivel statal sau guvernamental și care se află sub incidența art. 19, alin.(1) din Legea tratatelor sunt supuse Parlamentului spre acceptare prin lege, daca prevăd expres această modalitate de exprimare a consimțământului, iar cele care nu intră sub incidența art.19, alin. (1) al aceleiași legi, sunt supuse Guvernului spre acceptare prin hotărâre (art. 21, alin. (1) din Legea nr. 590/2003).

CUPRINS

Introducere…………………………..…………………………………………………..………..3

Capitolul 1: Aspecte generale ale actelor normative……………………………………………4

1.1 Scurt istoric al apariției actelor juridice normative…………………….………4

1.2 Evoluția actelor normative………………………………………………………………………3

1.3 Actele normative ca izvor de drept………………………………………….……3

Capitolul 2: Actele normative juridice…………………………………………………….…..3

2.1 Actele normative. Definiție și clasificare. …………………………………….….5

2.2 Legea. Tipuri, organe emitente, procedura legislativă. …………………….…..5

2.3 Ierarhia actelor normative. ………………………………………………………..5

2.4 Acte normative subordonate legii. ……………………………………………….9

2.5 Tehnica elaborării actelor normative. …………………………………..………..8

2.6 Impactul legislației europene asupra actelor normative…………………..…….4

2.7 Actele normative internaționale. ……………………………………………….…4

Capitolul 3: Constituția. Supremația ei…………………………………………………………3

3.1 Constituția. Geneza si evoluție………………………..……………………………5

3.2 Tipuri de Constituție……………………………………………………………….5

3.3 Procedura de adoptare și de modificare a Constituției………………………….7

3.4 Supremația Constituției……………………………………………………………9

3.5 Consituțiile diferitelor state din Uniunea Europeană. Studiu comparativ…….4

3.6 Constituția Europeană. Perspective………………………………………………5

Concluzii……………………………………………………………………………………….5

Bibliografie……………………………………………………………………………………4

………….