Ierarhi de Seama Ai Bisericii Ortodoxe Romane cu Preocupari In Domeniul Educational

CUPRINS

Argument

Motto: „ Comemorațiile nu învie morții. Dar ele scot din colțul lor de nemurire, unde arde înaintea lor numai lumina săracă a recunoașterii din partea celor puțini, chipurile mari ale trecutului și le aduc, în lumina făcliilor de pomenire, înaintea atâtora cari până atunci sau nu știau nimic despre acei oameni, sau îi uitaseră.”

Nicolae Iorga

1. Introducere

Din paginile istoriei Bisericii Ortodoxe Române se cunoaște că Biserica și-a asumat rolul important de transmitere a învățăturii, iar până la apariția școlilor și a unui sistem de învățământ organizat, la români se făcea carte în tinda bisericii, care a ținut mult timp loc de „sală de clasă”. Mănăstirile deveneau veritabile școli, călugării îndeletnicindu-se cu scrierea, copierea și mai târziu cu traducerea și tipărirea de cărți. Această realitate a fost oglindită de marele istoric român A.D. Xenopol care afirma: „de la constituirea statului până la Vasile Lupu, nu existau în țara Moldovei decât școli bisericești. Aceste școli erau alipite pe lângă biserici, cu deosebire pe acolo pe unde se afla câte un dascăl cărturar”.

Aceste aspecte au fost abordate și în tratatele de istorie pedagogică românească, unde sunt consemnate sub numele de școli mănăstirești. Veacuri de-a rândul școlile mănăstirești au fost principalele centre de instruire. Cele mai importante funcționau la mănăstirile Putna, Neamț, Moldovița, Agapia, Secu, Trei Ierarhi, Șcheii Brașovului, Ieud, Vad, Cozia, Tismana, Peri, Hurezi.

Mănăstirea Putna era cel mai înfloritor centru de cultură din mediul rural. Acolo funcționa o școală slavo-română care a devenit apoi un fel de școală domnească, o academie teologică organizată în timpul lui Vartolomei Măzăreanu, după modelui Academiei de la Kiev.

La mănăstirea Neamț funcționa o școală mănăstirească complexă cu mai multe secții: de învățat carte (școală română-greacă-slavă), de traducători (de limbă greacă și slavonă), de copiști, de tipografi, miniaturiști și gravori. Activitatea culturală de aici s-a intensificat odată cu instalarea călugărului Paisie Velicicovschi în anul 1779. Acum începe o bogată activitate de traducere în limba română și slavonă a lucrărilor scrise în limba greacă. Pentru o mai bună cunoaștere a limbii grecești, starețul Paisie a trimis mai mulți călugări la școala de la Mănăstirea Sfântul Sava din București. Important este faptul că multe din cărțile scrise și tipărite la Neamț erau cărți de învățătură și școală: lexicoane, gramatici, retorici, psaltichii.

La Mănăstirea Agapia funcționa o școală cu predare în limba greacă pentru maici, unde un dascăl bâtrân învăța pe maici limba elină și limba greacă.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe au militat pentru ridicarea nivelului cultural al păstoriților lor și s-au implicat în organizarea și susținerea financiară a școlilor cu predare în limba română. Tot ei au încercat să facă trecerea de la învățământul elitist, la care aveau acces fiii preoților și ai dregătorilor, la învățământul de masă. Iluștrii ierarhi cărturari s-au implicat în reformarea învățământului.

În Moldova, Iacob I Putneanul (1750-1760) beneficiase de hotărârile Așezământului domnesc din 1747, pe când era episcop la Rădăuți și organizase acolo o școală episcopală. În cadrul școlilor episcopale, care funcționau în grecește, slavonește și românește, studiul nu se limita doar la scris și citit, Ceaslov și Psaltire, ci cuprindea și noțiuni de cronologie, istorie, geografie și aritmetică. Școlile episcopale au fost reorganizate sub influența școlii de la mănăstirea Putna, pe care ierarhul o va restructura, transformând-o într-o Academie duhovnicească. Interesul ierarhului față de cultură rezultă și din îndemnul adresat părinților pentru a-și trimite copiii la școală.

Preocupările culturale ale mitropolitului au fost oglindite în predoslovii, pastorale și cuvinte de învățătură. Observând lipsa manualelor din școli, în 1755 tipărește Bucvarul, punând astfel la dispoziția dascălilor și învățăceilor cartea de căpetenie, destinată „tuturor celor ce vor să învețe cu slove slavonești” și să așeze la baza educației „învățătura cinstită din copilărie”. Scriind în predoslovia Bucvarului său „Toată obișnuința vieții omenești stă spre hrană, o iubitorilor de Hristos. Creșterea pruncească atârnă cine ce fel de copil este, aceiași dacă se face mare, de este învățat, din copilărie întru învățătură cinstită și întru frica de Dumnezeu (care este începutul înțelepciunii), se cade a nădăjdui că acela va fi cu bună creștere și dacă va fi mare” , Mitropolitul Iacob Putneanul dă sfaturi asemănătoare cu ale marelui teolog Ioan Gură de Aur: „ Să ne străduim, așadar, să le dăm copiilor noștri educație creștină, cu încredințarea că, atunci când vor avea evlavie și iubire de Dumnezeu, se vor deosebi și în viața pământească prin virtuțile lor. Căci toți îl respectă pe omul vicios și bun, chiar dacă ar fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc și-l urăsc pe ce rău, chiar dacă ar fi el cel mai bogat (…)nu le lăsați deci bogății, ci învățătură și virtuți”.

Bucvariile sau Bucoavnele au fost primele cărți propriu-zise pentru școală. Din ele, copiii deprindeau nu numai cititul și scrisul, ci și primele învățături de credință. Educația se făcea în spirit creștin, urmărindu-se formarea caracterului religios-moral al copiilor.

Academia duhovnicească de la Putna s-a bucurat de un deosebit interes din partea mitropolitului, în urma retragerii lui acolo. Transformarea școlii de la Putna în Academie constituie începutul unei epoci glorioase în istoria culturală a mănăstirii. La inițiativa mitropolitului Iacob și a arhimadritului Vartolomeu Măzăreanu, Academia a fost organizată după modelul celei de la Kiev întemeiată de Petru Movilă. Dintr-o scrisoare adresată de arhimandrit monahului Teodosie Scânteie, aflăm disciplinile care se predau: „Ceaslovul, Psaltirea, Catehismul moldovenesc și rusăsc, Alcătuirea scrisorilor în moldovenește, Gramatica, Geografia, Retorica, Piatra scandelei, Istoria Bisericii după Eusebiu și alți istorici de la începutul creștinătății și Scurtata teologie platonească, dar mai cu seamă cântarea svântă, cum mai măiastră nu se poate alta”.

Academia duhovnicească de la Putna a contribuit și la pregătirea logofeților Moldovei. Interesante sunt și metodele practicate în învățare, accentul fiind pus atât pe memorizare, cât și pe înțelegere. În școală învățau oameni de toate vârstele, care la absolvire primeau o carte, adică un atestat.

Domnitorii înșiși le încredințau mitropoliților supravegherea școlilor și a dascălilor. Domnitorul Grigore Ghica a deschis în 1727 o școală pe cheltuiala sa la Iași și printr-un hrisov stabilea înființarea unor școli pe lângă episcopiile de Roman, Rădăuți și Huși, care se vor afla sub oblăduirea episcopilor. Domnitorul Grigore Calimachi (1761-1764, 1767-1769 ), a întărit hrisovul școlilor din Iași și l-a însărcinat pe mitropolit „cu purtarea de grijă și cercetarea asupra dascălilor, ca să pună nevoința asupra ucenicilor, să-i învețe și să-i procopsească cum se cade ”.

Preocupări pedagogice speciale în vederea îmbunătățirii sistemului de învățământ a avut Mitropolitul Iacob II Stamati ( 1792-1803), care poate fi considerat un adevărat reformator al învățământului din Moldova. Remarcabile sunt îndrumările pedagogice cuprinse într-un document elaborat de el și rămas în istorie sub numele de Anaforaua mitropolitului Iacob Stamati . Anaforaua, adică o dare de seamă sau un raport, a fost redactată „după luminată poruncă ” în aprilie 1800 și prezenta starea școlilor din Moldova, scopul fiind „spre mai bună starea și statorniciea acestui de obștie folositor lucru (n.n.școala )”.

Raportul, structurat pe 9 puncte sau ponturi, a fost elaborat de membrii Epitropiei școlilor, din care făceau parte mitropolitul și alți trei boieri mari. Este prima dată când, într-un document oficial, sunt făcute recomandări didactice, pedagogice și practice referitoare la desfășurarea procesului instructiv-educativ.

În memoriul prezentat domnitorului, mitropolitul Iacob Stamati compară sistemul de învățământ din Moldova cu cel al altor popoare, recomandând, de exemplu, studiul limbii greacești, dar criticând aspru metodele utilizate atunci în predarea ei. Mitropolitul Iacob este adeptul unui învățământ modern, bazat pe principii și metode specifice, de aceea prezintă folosul învățământului intuitiv și concretizează principiile în exemple, recomandând ca învățarea să pornească de la cele știute. Ia poziție împotriva abuzului de memorizare, specific acelei epoci și susține necesitatea predării științelor (geometrie, matematică, filosofie ), întrucât el credea că „o academie fără epistimuri este ca o casă fără ferești”.

Anaforaua mai reglementa durata școlii, examenele și vacanțele, propunea limba latină pentru predarea dreptului și limba greacă pentru celelalte discipline, prevedea drepturile și îndatoririle elevilor, sarcinile păzitorului cărților școlii și atribuțiile epitropilor școlari, datori să supravegheze acest „de obște folositor lucru al patriei și lui Dumnezeu plăcut ”.

Dorind să ridice nivelul și eficiența sistemului de învățământ moldovenesc, Mitropolitul Iacob Stamati face recomandări competente cu privire la toate problemele școlii și sfătuiește ca în școli să se cultive dragostea față de Dumnezeu și de țară.

2. Veniamin Costachi

2.1. Viața lui Veniamin Costachi

Veniamin Costachi s-a născut în satul Roșiești, în ținutul Fălciului (Huși), județul Vaslui, la data de 20 Decembrie 1768, într-o familie de boieri. Cel de-al treilea fiu al lui Grigore Costachi și al Mariei născută Cantacuzin a primit la botez numele Vasile. Se născuse în perioada domniilor fanariote, copilăria băiatului Vasile fiind marcată și de confruntările dintre ruși și turci. Mănăstirile Secu și Putna și gospodăria de la Horodniceni a Cantacuzinilor au fost adăpost pentru familia boierului Costachi în vreme de răstriște. În cele din urmă au fost nevoiți să se așeze la Iași, pentru a găsi mijloacele necesare în educația copilului care avea vârsta de 7 ani. Primele cunoștințe de carte le-a primit în casa părintească, de la un călugăr grec, deprinzând gramatica și limba greacă, urmând apoi școala grecească de la Mănăstirea Trei Ierarhi, promotoarea culturii și filozofiei grecești în perioada fanariotă.

Prin 1784, boierul Grigore Costachi Negel, văduv și bolnav, l-a dat pe fiul său Vasile în grija episcopului Iacob Stamate de la Huși, care l-a călugărit, dându-i numele Veniamin și, crescându-l cu o mare dragoste părintească, i-a oferit toate cele necesare pentru învăța. Vocația sacerdotală fusese simțită de Vasile încă de la vârsta de 10 ani, când tânărul fiu de boier fugise spre mănăstirea Neamț, uimind pe toată lumea. Marele istoric Nicolae Iorga spunea: „pe atunci, cine făcea călugăr pe un tânăr, lua anumite îndatoriri asupră-și. El îl primea în chilia sau în reședința lui, îi dădea hrană și îmbrăcăminte, dacă învățăcelul era sărac, îi făcea o parte în moștenire și-îl pregătea dacă îl vedea destoinic pentru locuri mai înalte în rândurile clericilor. De acum Veniamin, orfanul călugăr, ajunsese ucenicul și tovarășul de viață al lui Iacob; feciorul boierului din Moldova găsi un al doilea părinte în fiul de țăran din Ardeal”.

În anul 1788, la vârsta de 20 de ani, Veniamin Costachi a fost hirotonit preot la Mitropolia din Iași și numit egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon, unde la 27 iunie 1792 a fost hirotonit episcop, din acel moment urmând ascensiunea sa până la cele mai înalte trepte bisericești. Ucenicul calcă pe urmele părintelui său duhovnicesc și ocupă, la doar 22 de ani, scaunul de episcop la Huși, iar la 26 de ani ajunge păstor al eparhiei Romanului.

În ziua de 18 martie 1803 Veniamin Costachi a fost ales în scaunul de mitropolit al Moldovei și Sucevei, devenit vacant în urma trecerii la cele veșnice a protectorului său, Iacob Stamati. Păstorește aproape patruzeci de ani (1803-1842) cu două întreruperi: 1808-1812, când se retrage la Mănăstirea Neamț din cauza războiului ruso-turc și 1821-1823, când se retrage la Colincăuți, dincolo de Prut, din cauza mișcării eteriste.

Pr. Prof. Ilie Gheorghiță afirma despre Veniamin Costachi că: „Prin purtarea lui cuvioasă și lipsită de orice bănuială, ca tânăr monah, prin cântarea lui dulce și plăcută ca diacon la Episcopia de Huși, ca și prin judecata lui serioasă și matură ca preot și egumen la Spiridonia din Iași, el cucerește un loc de cinste în societatea oamenilor mari ai țări, la o vârstă când alții sunt de abia începători”.

2.2. Concepția lui Veniamin Costachi despre folosul învățăturii și utilizarea limbii române

Precizând cele două căi care conduc la mântuire, credința și cunoștința, Mitropolitului Veniamin Costachi subliniază rolul definitoriu al cunoștinței, adică al învățăturii, care pentru el înseamnă nu doar cunoștințe pur teologice, ci învățătura la modul general, știința de carte care „înalță și preamărește pe om”. În vizuinea sa, învățătura, o condiție importantă a existenței umane, nu e dată omului prin naștere, ci trebuie să-și o însușească în timpul vieții. În acest sens spunea că, deși omul nu se naște învățat ca păianjenul, care își împletește pânza sau cântărețul nu se naște cântând ca privighetoarea, el are capacitatea de a învăța și este obligat să facă acest lucru, întrucât „este cu neputință a câștiga cineva vre-o știință sau vrun meșteșug fără a-l învăța mai întâi”.

Mitropolitul sancționează ignoranța, căci aceasta duce la „neînvățătura care îl înjosește și îl nimicește pe om mai mult decât pe necuvântătoarele vieții”, condamnând pe părinții care nu înțeleg necesitatea științei de carte și considerând că „ucigași cu adevărat se pot socoti părinții aceia ce nu se îngrijesc de a da vreun fel de învățătură la fii lor”.

Știința de carte se realizează în școală, prin folosirea unor metode și mijloace de învățământ. Pentru a se dovedi eficientă, instruirea trebuie să se facă în limba poporului, combinând cunoștințele teoretice cu practica, căci „fiecare știință sau meșteșug se câștigă prin teorie sau practică”, după cum susținea însuși mitropolitul Veniamin.

De la ideea că învățătura trebuie pusă în slujba poporului, a oamenilor a pornit mitropolitul când a înființat școli, a trimis tineri la studii în străinătate, a reorganizat tipografia sau a tradus neobosit afirmându-și crezul și în testamentul său: „Înmulțindu-se cărțile și știința în limba nației, dacă nu eu, dar urmașii mei se vor învrednici a se folosi de cler învățat și încuviințat pentru a câștiga popor luminat în învățături creștinești”.

În Moldova începutului de secol XIX se putea observa o stare de decădere morală, explicabilă prin influențele externe asupra teritoriului nostru, care nu afectaseră doar limba poporului, ci și comportamentul oamenilor și Mitropolitul Veniamin Costachi știa că numai prin educație, cu valențele ei formatoare, se putea ieși din starea de decădere morală.

O luptă crâncenă a purtat mitropolitul chiar cu conaționalii săi, mai ales cu boierii, care disprețuiau limba română, limbă care își mai găsea loc doar în biserici și pe buzele țăranilor. Conform mentalității boierilor moldoveni de la începutul secolului al XIX-lea, știința și cultura nu se puteau face în limba română, iar la modă erau alte limbi, precum greaca, franceza sau rusa, vorbite de ei la diferite reuniuni.

Mitropolitul Veniamin Costachi era un desăvârșit cunoscător al limbii grecești, dar cunoștea de asemenea latina și slavona, având acces la bogatele izvoare ale literaturii ortodoxe. Surprinzător pentru timpul său este faptul că, fiu de boier fiind, era și un foarte bun cunoscător al limbii românești, pe care o numește moldovenească, moldo-românească sau vlaho-românească, dar cel mai adesea românească sau limba nației noastre, având în gând originea comună a nației și limbii românești.

În prefețele tipăriturilor sale, mitopolitul Veniamin Costachi apără originea latină a limbii române, pe care a numit-o „fiica limbii latinești” și în favoarea căreia a susținut o admirabilă pledoarie, afirmând: „Dacă nu se va pune stavilă întrebuințării cuvintelor străine neromâne, precum sunt cele sârbești sau slavonești, ungurești, turcești și altele asemene și dacă în locul acestora nu se vor lua înapoi cuvintele cele adevărate românești părăsite și uitate, care se păstrează parte prin cărțile și documentele vechi, parte prin gura poporului, și dacă nu vom întrebuința pe aceste în locul celor străine, precum au făcut toate națiile ce au dorit a să cultiva, apoi să va împresura graiul național din an în an până ce va lipsi și prin aceasta va peri nația noastră, precum au perit toate națiile ce ș-au părăsit limba lor”.

Luptând pentru cultivarea și unificarea limbii române, mitropolitul a întreprins un program concret de restaurare a limbii, punând cuvinte românești, căutate în documentele vechi și în graiul țăranilor, în locul celor care ne invadaseră limba. În toate traducerile sale el schimbă străinismele cu cuvinte românești sau, cum spune în prefața Liturghierului tipărit în 1818, înlocuiește unii termeni slavoni cu alții de origine latină: molitvă cu rugăciune, vohod cu intrare, cădire cu tămâiere, teplată cu cîldură, procovăț cu acoperământ, dveră cu ușă, blagoslovenie cu binecuvântare, pravoslavnic cu dreptslăvitoriu, pogrebanie cu înmormântare, îngropăciune sau petrecanie, prestol cu sfânta masă, zvezdă cu stea , rucavițe cu mânecare, norod cu popor, oglasenic cu chemat, predfeștenie cu înainte-sfințită.

În prefața Sfintei Liturghii tipărită în 1834, mitropolitul face referire la intraductibilitatea unor cuvinte, opinând că „mai bine este a le lua de la cei întâiu alcătuitori, adecă de la Greci, decât de la tălmăcitorii acelora, care au fost sârbii, cari ni-au fost recomenduit limba lor” și propunând să spunem doxologie, nu slavoslovie, ortodox, nu pravoslavnic, euharistie , nu pricistanie, sinod, nu sobor, aer, nu văzhuh și așa mai departe, dar păstrând totodată unele cuvinte în forma lor originală, grecească (Liturghie, Litie, Evanghelie, Proscomidie, potir, catapeteasmă, icoană, tetrapod, panihidă, felon, epitrahil, stihar), neputându-le traduce în românește.

Cunoscând foarte bine activitatea culturală a ierarhului, călugării Gherontie și Grigorie de la mănăstirea Neamț îl numesc pe mitropolitul Veniamin „ctitor al limbii noastre”, în prefața lucrării Descoperirea cu amănuntul a pravoslavnicei credințe, a lui Ioan Damaschin,tradusă de ei.

Activitatea susținută de Veniamin Costachi în domeniului învățământului în limba națională a avut ecou până dincolo de hotarele Moldovei, mitropolitul fiind numit, în toamna anului 1818, membru corespondent al Societății pentru învățământul elementar din Paris.

Plecând de la idee necesității științei de carte și a cultivării limbii naționale, mitropolitul Veniamin începe demersurile în vederea organizării mai multor școli în Moldova, cu predare în limba română și profesori români.

2.3. Înființarea și organizarea de școli

La începutul secolului al XIX-lea, din cauza influenței grecești specifice epocii fanariote (1711-1821), limba românească era folosită mai mult în biserici și în casele țăranilor, în vreme ce boierii preferau să vorbească grecește și latinește, iar în puținele școli care existau se învăța tot în limba greacă. Primul gând al lui Veniamin Costachi la instalarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la 15 martie 1803, a fost acela de a înființa școli cu predare în limba poporului. Trebuia apoi să asigure finanțarea școlilor, să caute și să pregătească dascăli buni, să pună cărți și material didactic la dispoziția profesorilor și a elevilor și nu în ultimul rând să-i convingă pe părinți să-și trimită copiii la școală. Activitatea mitropolitului în domeniul învățământului se intensifică după intrarea în vigoare a Regulamentului Organic din Moldova ( la 1 ianuarie 1832), la a cărui întocmire a avut o contribuție considerabilă și care cuprindea și prevederi legate de înființarea și organizarea școlilor și a seminariilor.

La doar două luni după sfințirea sa ca mitropolit (1803), Veniamin Costachi a reușit să obțină de la domnitorul Alexandru Moruzi câteva hrisoave referitoare la înființarea și organizarea școlilor din Moldova.

Întâistătător al Bisericii din Moldova pentru aproape patru decenii (1803-1842 ), Veniamin Costachi a găsit în persoana fostului său stipendist, Georghe Asachi, cel mai valoros colaborator în demersul său de ctitorire și îndrumare a școlilor naționale.

2.3.1. Seminarul de la Mănăstirea Socola

Mitropolitul Veniamin Costachi era președintele Eforiei învățământului public din Moldova. Dorind să ridice gradul de cultură al poporului, s-a gândit mai întâi la înființarea unei școli pentru educația și instruirea viitorilor preoți. El a elaborat un plan în care stabilea locația, profesorii, disciplinele. Locul ales a fost mănăstirea de maici Socola, aproape de Iași. Prin anaforaua divanului din 10 Iulie 1803 se cerea mutarea maicilor de la Mănăstirea Socola la Mănăstirea Agapia și aducerea călugărilor de la Agapia la Socola, lucru aprobat de domnitorul Constantin Moruzi, prin hrisovul din 26 iulie 1803.

Școala feciorilor de preoți a fost înființată prin hrisovul domnesc de la 1 septembrie 1803, în care purta numele de Școala de Catehisie (adică unde se învăța catehismul) și se hotăra „ca la Mănăstirea Socola, să se așeze școală cu dascăli procopsiți în limba moldovenească, ca să fie pentru învățătura feciorilor de preoți învățându-se desăvârșit dogmele Legei încât se cuvine spre iscusința unui preot”. Referindu-se la această instituție de învățământ, mitopolitul Veniamin a scris pe un manuscris tradus de el și oferit Seminarului pe 1 mai 1816: „școala de limba patriei cea de smerenia mea sistirită în Mănăstirea Socola”, subliniind faptul că era o școală cu predare în limba română, spre deosebire de restul școlilor, care erau grecești sau slavonești.

Dintr-o ștampilă aplicată de conducerea școlii feciorilor de preoți în anul 1818 pe un manuscris al bibliotecii seminariale, aflăm și deviza Seminarului de la Socola: „Întru lumina ta vom vedea lumină”.

Una dintre preocupările mitropolitului a fost găsirea unor profesori buni pentru seminar, care să predea gramatică românească, latină, caligrafie, aritmetică, istorie universală, geografie, logică, retorică și filosofie. Paharnicul Enache, călugărul Ioil și Dascălul Constantin au fost primii profesori ai școlii de preoți.

La început, finanțarea seminarului se făcea din veniturile proprii ale Mănăstirii Socola și un ajutor anual de 2500 lei din vistieria statului, ulterior la plata profesorilor și întreținerea elevilor contribuind toate episcopiile din Moldova. Din păcate, școala nou înființată are de suferit în anii 1806-1812, în timpul războiului ruso-turc, când protectorul ei, mitropolitul Veniamin se retrăsese la Mănăstirea Neamț. Începând cu anul 1812, odată cu reinstalarea sa ca mitropolit, au fost aduși profesori noi din Tansilvania și Bucovina și situația școlii s-a îmbunătățit. Datorită progreselor înregistrate și nivelului ridicat de instrucție, seminarul a ajuns să fie numit chiar „Sorbona Moldovei”.

Mitropolitul Veniamin Costachi l-a trimis în Ardeal pe Gheorghe Asachi, referendarul școlilor, pentru analizarea modului de organizare a școlilor din Transilvania și în vederea aducerii unor profesori cunoscuți pentru seminar: Vasile Pop ca profesor și director, Vasile Fabian pentru teologie, Ion Manfi pentru latină, Ion Costea pentru retorică și poetică.

Bunul mers al seminarului a fost afectat de Revoluția de la 1821 și de ocupațiile străine din acea perioadă, care au dus la plecarea unor profesori și elevi. Un alt moment de cumpănă prin care a trecut școala a fost incendiu din anul 1828, care a mistuit clădirea seminarului.

Grija mitropolitului față de această instituție reiese și din măsurile salvatoare pentru această școală, stipulate de el în Regulamentul Organic, unde pentru prima dată a primit numele de seminar.

Domnitorul Mihail Sturza colaborase cu mitropolitul Veniamin Costachi în Eforia Școalelor și cunoștea eforturile deosebite depuse de acesta pentru înființarea și dezvoltarea seminarului. În semn de recunoștință, domnitorul hotărăște, la 1 ianuarie 1840, ca seminarul să poarte numele fondatorului său, Seminaria Veniamină, oferindu-i totodată trei medalii, una pentru el, una pentru biblioteca seminarului și una pentru temelia catedralei.

Mitropolitul Veniamin Costachi avea în plan transformarea seminarului în Academie Teologică, după modelul rusesc, sau în Facultate de Teologie, după sistemul apusean, pentru a oferi poporului preoți și mai bine pregătiți. Visul său a devenit realitate între anii 1860-1864, când Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat Universitatea de la Iași și a așezat în fruntea ei Facultatea de Teologie, rectorului seminarului, arhiereul Filaret Scriban, devenind profesor universitar și primul Rector al Universității de la Iași.

Școala înființată de mitropolitul Veniamin Costachi la Mănăstirea Socola în anul 1803 a fost prima instituție de învățământ din Moldova unde se preda în limba română și totodată primul seminar teologic din țara noastră, după modelul căruia au fost înființate apoi toate celelalte seminarii din țară.

2.3.2. Școala Vasiliană

Pe lângă înființarea și organizarea de noi școli, ca președinte al Eforiei școlilor, mitropolitul s-a ocupat și de reluarea cursurilor de la școala ctitorită de domnitorul Vasile Lupu în anul 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi. Printr-o anafora adresată domnitorului, propunea organizarea vechii școli pe baza noilor principii de învățământ, precum și deschiderea tipografiei la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, îndepărtând astfel neajunsurile provocate școlii de egumenii greci.

În planul de organizare a școlii se prevedeau doi ani pentru studierea limbii românești și a gramaticii, a caligrafiei și aritmeticii, precum și un curs de gimnaziu de patru ani, conform dorinței fondatorului ei, Domnitorul Vasile Lupu, pentru studiul aprofundat al limbii latine, religie, filologie, matematică, logică, retorică, istorie, morală, economie, arheologie și mai apoi greaca veche, toate predate de profesori români precum iconomul Constantin, preotul Ioan, Vasile Fabian sau Gheorghe Săvulescu. Gheorghe Asachi, pe care mitropolitul îl numise încă din 1813 Referendar al învățăturilor publice, este însărcinat cu supravegherea bunului mers al acestei școli.

În contractul de angajare al profesorilor era stipulată și obligativitatea ca aceștia să alcătuiască manuale pentru cursurile lor, iar mitropolitul Veniamin, ca un părinte iubitor, interesat de evoluția fiilor săi, asista an de an la examenele de la gimnaziu, oferind premii elevilor merituoși.

La 23 ianuarie 1828, odată cu redeschiderea vechii școli fondate de Domnitorul Vasile Lupu la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, transformată în școală românească, începea și acțiunea de romanizare a învățământului din Moldova, care va continua apoi prin înființarea altor școli superioare, cu predare în limba română, cum ar fi Academia Mihăileană.

2.3.3. Academia Mihăileană

Trebuie să menționăm și contribuția mitropolitului Veniamin Costachi la înființarea învățământului superior din Moldova. El a găsit în Domnitorul Mihail Grigorie Sturza un aliat, întrucât acesta era un iubitor al culturii, cel mai cult boier al vremii și colaborase cu mitropolitul în organizarea învățământului, încă dinainte de a fi înscăunat domn de Înalta Poartă, ca membru în Eforia școlilor.

În vederea formării unui corp didactic calificat, mitropolitul trimite mai întâi, la propunerea lui Gheorghe Asachi, mai mulți tineri la studii în străinătate vreme de patru ani, în Austria și Franța, pentru a se specializa în diferite domenii și a funcționa apoi ca profesori la Academie. Cursurile de la Academia Mihăileană, după numele domnitorului Mihail Sturza, au fost deschise la Iași în noiembrie 1834, iar la 16 iunie 1835 s-a făcut inaugurarea oficială.

Inaugurarea cursurilor a început cu oficierea Sfintei Liturghii în Biserica Talpalari, urmată de un Te Deum de mulțumire și plecarea alaiului format din cler, profesori și boieri însoțiți de mitropolitul Veniamin Costachi spre Academie. Acolo a urmat slujba de sfințire a localului Academiei, săvârșită de mitropolitul însuși, precum și cuvântul festiv ținut de Domnitorul Mihail Sturza și de Gheorghe Asachi, din partea corpului profesoral.

Profesorii Academiei erau tineri absolvenți ai școlilor de la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, foști bursieri ai mitropolitului, plecați la studiu în universități străine și câțiva transilvăneni și bănățeni precum: Ion Ionescu de la Brad, Eftimie Murgu, Vasile Fabian-Bob, Gheorghe Săulescu, Damaschin Bojîncă, Teodor Stamati, Petru Cîmpeanu, Anton Velini, Teodor Codrescu, în vreme ce pentru limbi se apela și la profesori străini.

Noua instituție de învățământ a fost dotată cu laboratoare de fizică și chimie, instrumente de inginerie, muzeu de științe naturale etc., prin care se realiza legătura dintre teorie și practică, întrucât mitropolitul însuși considera că „fieștecare știință sau meșteșug se câștigă prin teorie sau praxis (practică)! Și de a se face desăvârșit cineva în vruna dintre aceste trebuie să fie și teoreticos și practicos”.

Odată cu înființarea Academiei Mihăilene s-au deschis și porțile bibliotecii pe care domnitorul Mihail Sturza, după tradiția vremii, a înzestrat-o cu 600 de tomuri. De dezvoltarea și buna funcționare a acestei biblioteci s-a ocupat personal Gheorghe Asachi, Referendarul școlilor naționale, prin alcătuirea Reglementului atingătoriu despre organizația unei biblioteci publice, de ținerea și condițiile intrării în sala cetirei, care cuprindea principiile de organizare a bibliotecii și regulile de păstrare și consultare a publicațiilor, actuale și astăzi. Primul bibliotecar al Academiei Mihăilene a fost omul de cultură Dimitrie Gusti, renumit scriitor, tipograf, autor de manuale și primar al orașului Iași, care a întocmit și cel dintâi catalog de bibliotecă din țară, publicat la Iași în 1841, la Institutul Albinei, sub numele Catalogul cărților de cetit în Biblioteca Academiei Mihăilene.

În cadrul Academiei Mihăilene funcționau o facultate de filosofie de 2 ani, una de drept de 3 ani și cursuri extraordinare de inginerie, agronomie, filologie și arte frumoase. Cursurile superioare de 4 ani ale Seminarului de la Socola erau considerate cea de-a treia facultate din cadrul Academiei Mihăilene. În 1841 Academia a introdus și cursuri de gimnastică și înot, care se desfășurau duminica, după Sfânta Liturghie și joia după amiază. Inițial, Academia a funcționat în casa spătarului Petrache Cazimir, de lângă Biserica Talpalari , în 1837 fiind cumpărate și casele Voinescu, situate peste drum, pentru extinderea instituției. Peste patru ani, în 1841, este construit un arc de comunicare între cele două clădiri, prin eforturile profesorilor și ale elevilor de la secția de inginerie și arhitectură a Academiei Mihăilene.

Din anul 1860, de la înființarea Universității din Iași de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Academia Mihăileană a activat doar ca liceu cu 7 clase, sub numele de Colegiul Național, care funcționează și în prezent.

2.3.4. Școala de cântăreți bisericești

Odată cu înființarea seminarului de la Mănăstirea Socola, mitropolitul Veniamin Costachi plănuise și înființarea unei școli de cântăreți bisericești, în care să se formeze viitorii dascăli. Până în vremea sa, acest tip de școală nu exista, viitorii dascăli fiind obligați să studieze în particular, pe lângă cântăreți de la biserici și mănăstiri. Această situație a condus la o decădere a muzicii bizantine cântată la acea vreme în biserici și l-a determinat pe mitropolitul Veniamin Costachi să trimită în anul 1805 o anafora Domnitorului Alexandru Constantin Moruzi, rugându-l să aprobe înființarea unei școli de cântăreți bisericești.

Mitropolitul Veniamin s-a implicat direct în angajarea unor profesori buni pentru această școală, precum Petru Lambadarie, protopsaltul de la Patriarhia din Constantinopol, care a fost și conducător al acestei școli și mai apoi Grigorie Vizanti, amândoi foarte buni cunoscători ai muzicii bisericești. Totodată a spijinit tipărirea la Viena a primelor cărți de muzică în limba română, elaborate de călugărul Macarie, dascălul de la școala de muzică din București, mitropolitul Veniamin fiind considerat ctitor moral al școlii de muzică bisericească din Muntenia.

Din rândul absolvenților școlii de cântăreți s-au remarcat Alexi Petrino, Petru Alexandrescu, economul Costachi de la mitropolie și Dimitrie Suceveanu, cunoscutul protopsalt al Mitropoliei.

2.3.5. Școala de inginerie

Tot ca un răspuns la nevoile vremii, mitropolitul Veniamin s-a gandit să înființeze o școală de ingineri hotarnici. Însuși predecesorul său, mitropolitul Iacob Stamate, înaintase un raport domnitorului, în care sublinia importanța unei asemenea școli. Era nevoie de ingineri hotarnici cu pregătire, capabili să măsoare moșiile, dar care să și înțeleagă documentele vechi de proprietăți, hrisoavele întocmite în românește și slavonește.

Încă de la începutul păstorii sale, mitropolitul Veniamin Costachi a trimis la studii în străinătate tineri care să se specializeze în diferite domenii. Susținut financiar de mitropolitul însuși, fiul protopopului Lazăr, tânărul Gheorghe Asachi a plecat mai întâi la Lemberg, să studieze ceea ce îi plăcea lui, adică filosofia și ceea ce îi recomandase mitropolitul, adică studiul matematicilor teoretice și practice, ingineria și arhitectura. După studierea aprofundată a matematicii și la Viena, Gheorghe Asachi se întoarce în țară și este numit în anul 1813, de către mitropolitul Veniamin Costachi, primul epitrop al școlilor din Moldova, în funcția de conducător și profesor al școlii de ingineri , el redactând chiar, pentru acest curs, manuale de aritmetică, algebră și geometrie, care vor fi tipărite mai târziu.

Domnitorul aprobase, la 15 noiembrie 1813, predarea în limba română, la Academia domnească din Iași, a unor cursuri de matematică teoretică (aritmetică, algebră , geometrie) și aplicații practice de inginerie, geodezie și arhitectură, care s-au desfășurat între anii 1814-1818. Cei 33 de elevi înscriși la acest curs, printre care s-au numărat Alexandru Calimah, fiul domnitorului și Teodor Balș, viitor caimacam al Moldovei, au susținut, în 18 iunie 1818, examenul final public și au intrat în posesia Diplomei de inginer hotarnic, demonstrând boierilor neîncrezători și profesorilor greci că științele exacte pot fi predate și în limba română, chiar de profesori autohtoni.

2.3.6. Școala de arte și meserii

Într-o perioadă istorică în care agricultura era principala ramură de producție, apar noi cerințe care trebuiau rezolvate de către specialiști, meșteri sau tehnicieni, nu de către oameni cu o pregătire empirică, cum se practica în Moldova acelei vremi. Nu se putea apela la nesfârșit la importul de specialiști, care se dovedea a fi o practică extrem de costisitoare, mai ales că Regulamentul Organic, prin articolul 418, obliga statul să se ocupe de aplicarea științelor „la meșteșugurile cele mai folositoare din țară”.

Prima Școala de arte și meserii din Moldova a fost ctitorită tot de către mitropolitul Veniamin Costachi. Ea a luat ființă în anul 1841 și a fost inagurată în data de 11 iunie, când au fost deschise 6 ateliere: fierărie, lăcătușerie, strungărie, stolerie, rotărie și săidăcărie. Acestea erau conduse de maiștri aduși de directorul școlii, inginerul ceh Karol Mihailiuk de Hodocin, din Transilvania și Moravia, în care au fost formați primii tehnicieni români. Referendarul Gheorghe Asachi a conceput Instrucțiunile fundamentale a Școalei de Arte si Meșteșuguri, care prezentau îndatoririle maiștrilor, calfelor și ucenicilor, durata cursurilor ( patru ani ca ucenic, un an calfă, apoi declarat maistru), precum și modul de desfășurare a întregii activități din școală.

La început, această școală a fost privită cu neîncredere de către moldoveni, din cauza mentalității lor: „Neplecarea Moldovenilor pentru îndeletnicirea în manufactură, au fost, mai ales la început, o mare piedică pentru adunarea tinerilor la acea școală, și mult au costisit până când s-au înduplecat moldovanul a prinde în mână ciocanul ce i se părea a fi numai moștenirea țiganilor”. Pentru atragerea elevilor spre această școală s-au luat diverse măsuri: înzestrarea maiștrilor absolvenți cu toate uneltele specifice meșteșugului lor, din partea Epitropiei școlilor o patentă pentru a putea înființa un atelier, scutirea de dări către stat pe trei ani, primii 40 de absolvenți primind chiar privilegiul de a fi pe viață scutiți de toate dările către ocârmuire.

De-a lungul vremii, Școala de arte și meșteșuguri a avut mai multe denumiri și s-a adaptat cerințelor timpului, diversificându-și oferta școlară cu mai multe specializări și funcționând până în prezent sub numele de Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi”din Iași.

2.3.7. Școala publică pentru fetele orășenilor

La începutul secolului al XIX-lea, preocuparea pentru educarea și instruirea fetelor nu mai putea rămâne doar în seama familiei, sau apanajul familiilor boierești, cum fusese atâta amar de vreme. Era necesară o schimbare a situației de atunci, când fiicele boierilor erau instruite în familie, cu guvernante sau profesori străini, unele trimise chiar să fie educate la pensioane din țară ori din străinătate, în vreme ce fetele din celelalte clase sociale erau obligate,din motive financiare, să se limiteze doar la rudimentara educație primită în familie. Chiar și în Regulamentul Organic, prin articolul 422, se prevedea doar educarea și instruirea fiicelor dregătorilor statului, adică ale boierilor.

Mitropolitul Veniamin Costachi, președintele Eforiei școlilor și colaboratorul său, Gheorghe Asachi, referendarul școlilor publice din Moldova, și-au îndreptat prin urmare atenția spre educația și instrucția fetelor. Cei trei membri ai Epitropiei învățăturilor publice se adresează domnitorului Mihail Sturza, prin anaforaua nr. 31 din 14 septembrie 1834, propunând înființarea la Iași a unei școli publice pentru fetele orășenilor, lucru care a fost aprobat pe 5 octombrie 1834.

Prima școală publică pentru fete a început să funcționeze de la 1 noiembrie 1834, dar deschiderea oficială a avut loc la 8 noiembrie, de ziua onomastică a domnitorului Mihail Sturza, care se va ocupa și pe viitor de bunul mers al școlii. Într-o clădire din cadrul mănăstirii Bărboi din Iași, primii profesori ai acestei școli se ocupau de instruirea fetelor: directorul Samuil Botezatu preda cunoștințele elementare, părintele duhovnic Ioan Mielu pentru religie, maica Suzana pentru educarea și supravegherea fetelor și „dăscălița” Elisabeta Alexandrescu le învăța practic lucruri de mână, mai apoi fiind încadrați și profesori străini, precum: soții Josefa și Gustav Hoffmann din Germania(1835-1837) și G. Stavski din Polonia(1837-1887).

La vizita făcută în școală, pe 17 noiembrie 1834, de către domnitorul Mihail Sturza, mitropolitul Veniamin Costachi, vistierul N. Cantacuzino și referendarul Gheorghe Asachi, s-a constatat prezența a 70 de eleve, care în mai 1834 aveau să susțină examenul în fața domnitorului și a soției acestuia, doamna Smaranda. Extrem de mulțumit de progresele făcute de elevele școlii, atât la studii, cât și la lucrul de mână, domnitorul a împărțit multe premii și a hotărât să pună școala de fete sub patronajul soției sale.

În organizarea primei școli de fete din Țările Române, mitropolitul Veniamin Costachi și referendarul Gheorghe Asachi depășiseră prevederile Regulamentului Organic, trecând peste limita de cincizeci de eleve și acordând dreptul la educație și instrucție și fiicelor burgheziei, pregătind tinerele pentru importantul lor rol în familie și societate.

2.4. Traducerea și tipărirea de cărți

Predecesorii mitropolitului Veniamin Costachi avuseseră și ei preocupări culturale, manifestate prin înființarea de tipografii și tipărirea de cărți.

Mitropolitul Iacob I Putneanul ( 1750-1760 ) sprijinise activitatea tipografică de pe vremea când era episcop la Rădăuți, preocupându-se de buna funcționare a tipografiei în care s-au tipărit cărți de slujbă și învățătură și manuale școlare, ca mai apoi să refacă tipografia din Iasi și să tipărească pe cheltuiala sa Sinopsis (Iași, 1751 ), Alfavita sufletească ( Iași, 1755 ), Târnosanie ( 1752 ), Evhologhion sau Molitfelnic(1754 ), Liturghia(1759 ), Pomelnicul Mitropoliei din Iași și Bucvarul (1755 ), prima carte de acest fel pe pământ românesc, care s-a răspândit și în Transilvania.

Mitropolitul Gavriil Callimachi ( 1760-1786 ), format la vestita Academie de la Putna, își începe păstorirea prin înființarea unei noi tipografii, unde se tipăresc: Evanghelia (1762 ), Ceaslov ( 1763 ), Molitvelnic (1764 ), Catavasier (1778 ), Psaltirea (1766; 1782 ), cărți de învățătură și un cod de legi.

Mitropolitul Iacob II Stamati (1792-1803 ), ucenic al călugărului Ioasaf de la Neamț, format sub influența curentului paisianist, a tipărit în timpul păstoririi lui cărți de slujbă (Liturghier, Psaltire, Catehismul cu întrebări și răspunsuri, Apostolul, Molitfelnic, Ceaslovul, Pravila Sfinșilor Părinți, Prăvilioară adică Molitfelnic), didactice ( De obște Geografie și Gramatica Theologhicească, traduse de eruditul episcopul Amfilohie al Hotinului și Elemente de aritmetică ), cu ajutorul cărora s-a putut vehicula cultura pe teritoriul locuit de români, de edificare sufletească și de luptă împotriva necredincioșilor.

De o importanță aparte a fost Școala de la Dragomirna condusă de Sfântul Paisie Velicicovschi, care a constituit începutul școlii de traducători din Moldova. La Dragomirna, mănăstirea dată de mitropolitul Gavriil Callimachi, ucenicii starețului traduceau texte grecești în limba română, în vreme ce el traducea din greaca veche direct în limba slavonă. Cu Macarie și Ilarion începe, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, epoca traducerilor patristice și filocalice, și „pentru prima oară în cultura Europei, o cultură națională cunoaște un asemenea ritm de traduceri ale textelor bizantine în limba înțeleasă de popor”, iar după anexarea Bucovinei (1775) traducerile patristice sunt continuate la Secu și Neamț, devenite importante centre de cultură teologică din Țările Române.

Mitropolitul Veniamin Costachi păstrează linia mentorilor și înaintașilor lui, reorganizând tipografia de la Mitropolie și înființând o tipografie nouă la Mănăstirea Neamț. Activitatea sa cărturărească poate fi împărțită în trei părți: cărți traduse și tipărite de el (Tâlcuirea celor 7 Taine – 1807, Chyriacodromionul – 1811, Istoria Scripturii Vechiului Testament – 1824, Istoria Noului Testament – 1824, Funie sau frânghie întreită – 1831, Teologia mitropolitului Platon – 1839, Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei – 1841, 1842 și 1843, Pidalion – 1844, Piatra Scandalei – 1844, Tâlcuirea Psaltirei – 1850, 1862), cărți rămase în manuscris (o parte fiind tipărite mai târziu), cărți teologice tipărite cu îndemnul și cheltuiala sa (traduse de Gherontie și Grigorie, cei doi monahi cărturari de la mănăstirea Neamț din limba greacă) și opere laice tipărite cu binecuvântarea și cheltuiala sa (Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, 1825 și Hronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului).

Prin preocupările pentru cultivarea limbii și prin traducerile scrierilor Sfinților Părinți Mitropolitul Veniamin Costachi a îmbogățit substanțial literatura teologică românească de la începutul secolului al XIX-lea, punând la dispoziția clerului și a credincioșilor cărțile atât de importante pentru luminarea neamului său.

Viața sa a fost închinată cărții, dorind să se lumineze și să lumineze și pe alții. În cărți își găsea plăcerea, atât în vremuri de tihnă, cât și în răstriștea exilului, citind și traducând neobosit, conștient de responsabilitatea ce o avea față de păstoriții săi. A suferit în timpul mișcării eteriste când, deși el traducea neobosit la Colincăuți, la Neamț Gherontie era nevoit să îngroape utilajul tipografic și să ascundă colile imprimate deja din Evanghelie, bucurându-se când pericolul a trecut și teascurile tipografiei au fost mutate la Iași și au început să funcționeze.

Mitropolitul Veniamin Costachi nu produce opere originale ( excepție făcând o Carte pastorală din 10 martie 1804 în contra luxului în îmbrăcăminte ), dar el traduce lucrări pentru toate disciplinele teologice (dogmatice, biblice, istorice, sistematice) și poate fi considerat fondatorul teologiei superioare la români, cel care a pus la dispoziția cititorilor „bunurile teologice esențiale și universale, fără a căror rumegare nu se putea trece la studii originale mai importante în această materie”.

Viața închinată de acest mare mitropolit în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor l-a făcut pe marele nostru istoric Nicolae Iorga să afirme că „un om mai sfânt și mai bun decât dânsul n-a mai ținut în mâni cârja de episcop român”.

3. Andrei Șaguna

3.1. Viața lui Andrei Șaguna

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808 la Mișcolț, în nord-estul Ungariei, în familia unui negustor macedoromân. Copilăria lui Anastasiu (numele său de botez) a fost marcată de evalavia mamei sale, Anastasia și de influența unchiului mamei sale, Anastasie Grabovszky.

Anastasia Șaguna provenea din neamul Grabovszky, o familie influentă și înstărită. După trecerea la catolicism a soțului, ea luptă pentru păstrarea credinței strămoșești a copiilor ei, Avreta, Ecaterina și Anastasiu, întrucât Biserica romano-catolică lua sub tutela sa pe copii celor convertiți, educându-i în spiritul noii confesiuni.

În casa unchiului mamei sale, la Pesta, loc de întâlnire al elitei românești, printre care Samuil Micu și Petru Maior, Ioan Corneli și Ioan Teodorovici, Șaguna se familiarizează cu ideologia Școlii Ardelene și aprofundează limba, istoria și cultura românilor.

Anastasiu va urma școala greco-valahă și gimnaziul catolic din orașul natal, apoi Colegiul superior și cursurile de filozofie și drept ale Universității Imperiale din Pesta. Studiind cu seriozitate, va acumula o cultură vastă și cunoștințe profunde, care îi vor folosi în viitor. Din 1829 începe la Vârșeț cursurile Institutului Teologic, în cadrul secției românești înființate aici din 1822, în vederea pregătirii preoților pentru Banat și Transilvania, unde nu exista o asemenea școală.

La tunderea în monahism în 1833 ia numele de Andrei. În 1834 este hirotonit diacon și în 1835 preot. În 27 Iulie 1846 vine la Sibiu ca vicar general al Bisericii Ardelene. Ulterior, el face demersuri la Curtea de la Viena pentru alegerea de către protopopii eparhiei a unui nou episcop. Deși în Sinodul electoral întrunit la Turda primise cel mai mic număr de voturi, la 24 ianuarie 1848 împăratul Ferdinand îl numea în funcția de episcop al Ardealului pe Andrei Șaguna, care avea să fie hirotonit în aprilie 1848 la Carloviț de patriarhul Iosif Rajacic. Alegându-l pe Șaguna, împăratul Ferdinand a ținut cont de recomandările patriarhului Rajacic și ale Cancelariei transilvane, care văzuseră în Șaguna toate calitățile unui reformator eficient: moralitatea și spiritul de inițiativă pentru evoluția spirituală a românilor din Transilvania și păstrarea armoniei cu celelalte confesiuni.

Încă de la venirea în Transilvania, Andrei Șaguna și-a făcut cunoascut crezul: „Cea mai mare parte a vieții mele pururea în osteneală mi-a fost și îmi va fi. Dar și cea mai mare bucurie mi-a fost și îmi va fi și în viitor a învinge toate piedicile. Cred cu tărie că, fiind umbrit de puternicul scut al lui Dumnezeu, voi putea îndeplini scopul vieții mele întregi, ca pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deștept și cu voia să-i trag către tot ce este adevărat, sfânt și bun”.

Misiunea episcopului Andrei Șaguna avea să fie una dificilă, marcată de situația episcopiei la sfârșitul păstoririi lui Vasile Moga și de cele trei regimuri constituționale diferite sub care și-a exercitat mandatul de conducător al credincioșilor ortodocși transilvăneni: deceniul neoabsolutist (1849-1860) și epoca liberalismului constituțional (1860-1867), când Transilvania era sub influența Coroanei Habsburgice și începutul perioadei dualiste (1867-1873, până la moartea mitropolitului), perioadă în care Transilvania făcea parte din Ungaria. Numit păstorul unei eparhii sărace, formată în marea ei majoritate din țărani, providențialul Andrei Șaguna va reuși să formeze o clasă de meseriași români și un număr mare de intelectuali, care vor lupta pentru emanciparea socială, economică, culturală și națională a neamului.

3.2. Organizarea învățământului în Transilvania

Rolul crucial al ierarhului Andrei Șaguna în promovarea îmvățământului românesc din Transilvania sub atenta călăuzire a Bisericii este unanim afirmat: „Șaguna trebuie să fie recunoscut ca întemeietor al sistemului școlar ortodox modern. El a introdus oameni noi și idei noi într-o instituție care era întoarsă către trecut mai degrabă decât către viitor (…). Prin extinderea activităților educaționale pe care le-a conceput și îndrumat, el a asigurat Bisericii un loc permanent în noua mișcare națională (…). Prin toate instrumentele care îi erau la îndemână – școala, amvonul, tipografia, ziarul – el a lărgit orizonturile intelectuale atât ale clericilor cât și ale laicilor”.

Ca un păstor responsabil față de menirea sa, „Șaguna a făcut din educație obiectivul principal al misiunii sociale a Bisericii. Lui i se părea că educația, care în înțelegerea lui cuprindea pregătirea spirituală și morală, precum și dobândirea de cunoștințe folositoare, exemplifică cel mai bine rolul tradițional al Bisericii în chestiunile zilnice ale poporului ei”.

3.2.1. Situația învățământului din Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Andrei Șaguna, succesorul episcopului Vasile Moga, găsea o eparhie vitregită și total dezorganizată: școli în stare proastă, dezinteres pentru învățătură, preoți slab înzestrați intelectual și încălcări ale disciplinei preoțești. Realitatea aflată de episcopul Andrei Șaguna la numirea sa la 27 Iunie 1846 ca vicar general al eparhiei Sibiului era una extrem de precară, inclusiv pe plan cultural. Vorbind despre începutul păstoririi mitropolitului Andrei Șaguna, Nicolae Popea afirma că „institute, asociațiuni, reuniuni literarie, industriale, comerciale etc. lipsiau cu desăvârșire la români (…), tipografie română nu exista, în afară de cea veche de la Blaj (…), nu existau fundații, stipendii pentru ajutorarea și încurajarea tinerimei școlare”.

Cursuri pentru pregătirea viitorilor preoți și învățători se ținuseră și în trecut în Transilvania: primul curs pedagogic din episcopia Transilvaniei, condus de Dimitrie Eustatievici, pregătea timp de șase săptămâni viitori dascăli, dar și viitori preoți care primeau „atestate de calificațiune preoțească”, dar cel dintâi curs sistematic de formare a preoților și învățătorilor a început la data de 15 martie 1811 și a fost ținut de un brașovean, profesorul Gheorghe Lazăr, care se specializase în teologie la Viena, ca bursier al Consistoriului sibian. După plecarea sa din Sibiu în anul 1815, cursul a fost ținut de profesorii Moise Fulea (1814-1849 ) și Ioan Moga (1816-1848 ), nepoți ai episcopului Vasile Moga, amândoi cu studii de Teologie la Viena.

Starea mediocră a cursului de preoție din vremea lui Vasile Moga a încetat odată cu venirea lui Andrei Șaguna la conducerea Bisericii Ardelene, care mărturisea în Memoriile sale: „am ridicat cursul clerical de la șase luni la un an, introducând studiul Teologiei pastorale și al Metodului învățătoresc și rânduind ca clericii să învețe de rost studiile, căci înainte numai li se tâlcuia, fără să fi învățat pe de rost învățăturile”și transmitea prin memoriul din 10 august 1848 ministrului Cultelor și Instrucțiunii publice problemele constatate și măsurile luate .

La venirea lui Andrei Șaguna, din punct de vedere legal, Biserica Ortodoxă nu avea nici o competență în problemele școlare: în anul 1837 guvernul ardelean îi luase episcopului ortodox Vasile Moga dreptul de inspecție asupra școlilor confesionale ortodoxe, acordându-l episcopului romano-catolic maghiar din Alba-Iulia. Prin demersurile făcute și măsurile luate de noul episcop, situația avea să se schimbe, iar Biserica ortodoxă din Ardeal va avea școlile sub directa ei îndrumare.

3.2.2. Măsuri în favoarea învățământului

Bisericile din Transilvania și-au păstrat într-o oarecare măsură influența asupra școlilor rămase confesionale, iar constituția din 4 martie 1849 oferea un mai mare grad de implicare a conducerii celor șase confesiuni existente (romano-catolică, greco-catolică, ortodoxă, luterană, reformată și unitariană).

Într-o publicațiune emisă de guvernatorul Ludwig von Wohlgemuth la sfârșitul anului1849, se sublinia importanța dezvoltării și modernizării învățământului de toate gradele din Transilvania, venind cu o propunere foarte importantă: învățământul primar și secundar să se afle sub îndrumarea Bisericii și să se facă în limba română. În vederea formării dascălilor pentru școlile confesionale ortodoxe, au fost înființate „Preparandiile”, adică școlile pedagogice de la Orlat și Năsăud.

La venirea în Transilvania în anul 1850, secretarul ministerial din Viena, Ritter von Heuflet, aduce Principiile pentru organizarea sistemului de învățământ din Transilvania. Documentul făcea referire la dreptul de supraveghere din partea statului asupra tuturor școlilor din Imperiu și reclama ca toate școlile elementare să aibă caracter confesional. Aceste măsuri au fost publicate de guvernatorul Ludwig von Wohlgemuth în cunoscuta Publicațiune cu nr. 29 din 19 aprilie 1850. În cele 10 paragrafe se stipula: responsabilitatea comună a Statului și Bisericii pentru educația tineretului, modul de finanțare, tipurile de școli: școli elementare sau populare, școli medii (gimnaziile și școlile reale) și școli superioare (facultăți și școli tehnice).

Pe baza acestui document a fost organizat învățământul ardelean până în 1857, când a fost emisă o altă Ordinațiune, cu prevederi detaliate, prin aceasta clarificându-se principiul confesional.

3.2.2.1. Organizarea școlilor din Ardeal

Hotăririle primului sinod eparhial din 12 martie 1850 constituie începutul autonomiei școlare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Episcopul Andrei Șaguna hotăra ca preoții să aibă calitatea de directori, protopopii să fie inspectori, iar episcopul inspector suprem al școlilor.

Pe baza publicațiunii nr. 29 din 19 aprilie 1850, Șaguna stabilea ca bază a organizării școlilor ortodoxe principiul confesional. Măsurile organizatorice, transmise de Șaguna prin circulara nr. 530 din 24 aprilie 1852, prevedeau: în fiecare parohie să existe școală, dascălii să fie ortodocși, să fie folosite manuale tipărite în tipografia diecezană, învățătorii să dețină „atestat despre hărnicia lor” de la episcop, protopopii să trimită rapoartele despre școală episcopului, iar el avea dreptul de superinspecție asupra școlilor confesionale ortodoxe. Se reorganizau astfel școlile poporale ( elementare ) pe principiul confesional.

La 10 august 1854, Șaguna a emis Ordinăciunea arhierească pentru rândul cel bun în Școalele noastre poporale, care transmitea regulamentul și programa analitică a învățământului de bază. Se stipula obligativitatea inspectării școlilor de către preoții parohi și protopopi, semnarea în protocolul școlar,ca dovadă , precum și transmiterea neregulilor constatate episcopului.

Planul de învățământ stabilit de Șaguna cuprindea: Abecedarul, Bucoavna, Scrierea, Cântarea, Aritmetica de bază, Gramatica de bază, Datorințele supușilor, Abecedarul nemțesc, Gramatica românească și germană, Geografia și Istoria. Instruirea trebuia făcută în limba poporului, dar se recomanda și studiul limbii germane, mai ales pentru cei ce doreau să lucreze în afaceri sau în asministrația publică.

În sprijinul nevoii de instruire morală și spirituală, pentru contracararea superstițiilor și analfabetismului maselor, Șaguna introduce, ca manuale de bază la citire, Ceaslovul, Apostolul și Psaltirea.

În anul 1854 Ministerul Cultelor și Instrucțiunii din Viena a luat măsura înființării unor posturi de inspectori școlari pentru Transilvania, împăratul însărcinându-l pe Pavel Vasici pentru școlile ortodoxe. El inspectează școlile în mai multe rânduri și publică rapoartele despre starea școlilor în Telegraful Român în 1857, iar în 1860 în revista pedagogică „Amicul școalei”.

În timpul deceniului neoabsolutist Biserica Ortodoxă din Transilvania nu dispunea de autonomie școlară, episcopul Andrei Șaguna fiind nevoit în acest fel să transmită preoților și învățătorilor prevederile legislative hotărâte la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice. Abia după 1860, în epoca liberalismului constituțional, Andrei Șaguna a putut emite mai multe regulamente de organizare internă a școlilor.

În 1862 publică, sub formă de broșură tipărită la Tipografia Arhidiecezană din Sibiu, Instrucțiunea pentru învățătorii din școlile normale și capitale de religie ortodoxă răsăriteanu, de sub Inspecțiunea Supremă școlară a Bisericii ortodoxe răsăritene din marele Principat al Ardealului.

În anul 1863, Andrei Șaguna emite regulamentul numit Inspecțiune provizorie adresată protopopilor, ca inspectori districtuali, și preoților, ca directori școlari, care preciza obligațiile ce reveneau directorilor și inspectorilor școlari. Protopopul vizita periodic școala, asista la examenele școlare, controla frecvența școlarilor și redacta un raport, iar parohii predau religie în școală, urmăreau implicarea învățătorilor în susținerea școlii și reprezentau școala în calitate de superiori ai învățătorilor.

Instrucțiunea provizorie a fost urmată de una mult mai detaliată în 1865, adresată clerului și intitulată Instrucțiunea adresată preoților și protopopilor ca inspectori școlari.

Dar preocupările episcopului nu se limitau doar la școlile poporale, ci el era interesat și de școlile confesionale secundare. În actele Sinodului eparhial din 1850, sinodalii rugau pe împărat „ să se îndure a avea părintească privire la numărul cel mare al populațiunii române și a înființa pentru români școale reale, gimnaziale, academice și o universitate ”. Încă de la 1 iulie 1850 Andrei Șaguna a elaborat un proiect pe care l-a înaintat secretarului ministerial Heufler, care fusese însărcinat cu coordonarea școlilor din Ardeal. În proiectul său prezenta necesitatea înființării de gimnazii și școli reale, cerând aprobare pentru înființarea a șase gimnazii inferioare ( cu patru clase ), șase gimnazii superioare ( licee cu opt clase ) și șase școli reale. Din planul său, episcopul a reușit înființarea a două gimnazii, la Brașov în 1850 și la Brad în 1867 și o școală reală inferioară de trei ani, în 1869.

3.2.2.2. Instituirea conferințelor învățătorești

Regulamentele și instrucțiunile inițiate de Șaguna arată interesul său deosebit pentru organizarea conferințelor sau consfătuirilor învățătorești care în Austria, de exemplu, fuseseră introduse încă din anul 1851. La începutul anului 1862, redactorii revistei pedagogice „Amicul școalei” au cerut inițierea de conferințe învățătorești. Într-o circulară emisă de Andrei Șaguna la data de 17 septembrie 1862 îi anunța pe protopopi de introducerea în următorul an a conferințelor învățătorești, iar la 1 mai 1863 anunța numirea a 9 comisari școlari.

Modul de desfășurare al conferințelor a fost stabilit de Șaguna printr-o instrucțiune specială care cuprindea 15 paragrafe. Ele urmau să se desfășoare în perioada vacanțelor de vară, fiecare învățător contribuind cu 2 florini la protopopiat pentru buna lor desfășurare. Se mai prevedea ca acestea să aibă loc în biserici, întrucât școlile erau confesionale, să înceapă cu o cuvântare a comisarului școlar, să fie examinați învățătorii din Instrucțiunea emisă în anul 1862, să se discute despre manualele folosite și greutățile întâmpinate de dascăli în prosesul de învățământ.

În anul 1863 au avut loc primele conferințe învățătorești din Ardeal, coordonate de comisarii școlari, persoane cu deosebite abilități teoretice și practice. Andrei Șaguna recomanda în anul 1864 ca de acum înainte accentul să cadă pe subiecte cu caracter practic, pe „mijloacele de dezvoltare fizică (igienă, regim de viață), spirituală (sentimentul dragostei de Dumnezeu și părinți) și intelectuală (necesitatea învățământului și rolul școlii) a copiilor, cu atât mai necesare la acea vreme, când majoritatea covârșitoare a părinților nu știau carte și nu prea înțelegeau rostul școlii.

Convins de utilitatea reuniunilor învățătorești, mitropolitul Andrei Șaguna solicita protopopilor o evidență clară a învățătorilor care au participat la conferințe și totodată înlocuirea celor care lipseau nemotivat cu învățători dedicați chemării lor.

După al treilea sinod al Bisericii ortodoxe ardelene din mai 1864, obligația organizării conferințelor învățătorești și numirea comisarilor școlari revenea Senatului școlar.

3.2.2.3. Elaborarea manualelor școlare

La începutul păstoririi lui Andrei Șaguna s-a mai continuat tradiția copierii cursurilor predate de profesori, însuși episcopul recomandând ca toți clericii „să aibă cursurile curat scrise cu mâna lor”. Asemenea manuscrise, precum un curs de Istorie Bisericească și Tâlcuirea Evangheliilor duminicale ale lui Grigorie Pantazi sau Pastorala lui Ioan Hania pot fi văzute astăzi în biblioteca Facultății de Teologie din Sibiu.

Conștient de greutatea studierii de pe manuscris, Episcopul Andrei Șaguna s-a gândit să retipărească unele manuale mai vechi, adaptate la cerințele vremii și să scrie el însuși manuale. O parte importantă a politicii școlare a mitropolitului Andrei Șaguna a fost antrenarea unor cărturari clerici și mireni în elaborarea de manuale școlare. Printre elitele intelectuale care s-au alăturat mitropolitului în anevoiosul, dar atât de necesarul demers al elaborării manualelor didactice s-au numărat personalități active pe toate planurile, politic, cultural, social, bisericesc.

Sava Popovici Barcianu (1814-1879), învățător și preot din Rășinari, a elaborat numeroase lucrări cu caracter didactic: Curs de aritmetică pentru folosul și trebuința tinerimei române (1848), Abțdariu pentru folosul școalelor de legea Greco-răsăriteană (1851),Gramatica română pentru școalele poporale (1851,1853,1864), Gramatica română, curspregătitor pentru școalele secundare, preparandii și privați (1852), Gramatica româno-germană (1855). Lucrările se remarcă prin claritate, accesibilitate, simplitatea explicațiilor, exemplele adecvate vârstei elevilor cărora se adresau.

Visarion Roman (1833-1885), economist, ziarist, pedagog, fondator al ASTREI, a redactat Aritmetica pentru școalele poporale greco-răsăritene (1854, 1858), Aritmetica cu cifre(1855), Carte de Lectură românească pentru școalele române primare (1862), Geografia monarhiei austriece (1855, 1856).

Exponentul pedagogiei herbartiene de la noi, Ioan Popescu (1832-1892), care studiase în Germania printr-o bursă oferită de mitropolitul Andrei Șaguna, a rămas în istoria pedagogiei ca deosebit profesor și autor de manuale: Compendiu de pedagogie pentru părinți, educatori, învățători și toți bărbații de școală (1868, 1876), Pedagogie, lucrată pe bazele psihologice ale realismului herbartian (1868), Computul (aritmetica) în școala poporală. Manual pentru învățători (1864, 1875), Întâia Carte de Lectură și învățătură pentru școalele poporale române (1870), Carte de Cetire II pentru școalele poporale române (1900) etc. Lucrările sale de pedagogie și psihologie se remarcă prin abordări interdisciplinare și fundamentări culturale și științifice experimentale.

Cel mai prolific autor de manuale școlare, Zaharia Boiu (1834-1903), un alt bursier al mitropolitului Andrei Șaguna, distins preot, profesor și redactor, a elaborat următoarele manuale: Abecedar pentru școalele poporale române (1861), Carte de cetire pentru școalele poporale române, partea I (1865), partea a II-a (1869), Elemente de Geografie pentru școalele poporale române greco-orientale (1899), Elemente de Istoria naturii și Fisică pentru școalele poporale române (1869), Elemente de Istorie patriotică și universală pentru școalele poporale române greco-orientale (1870). Toate cărțile de disting printr-un înalt nivel cultural-științific, prin calități didactice și pedagogice și expresivitatea limbajului.

Daniil Popovici Barcianu (1847-1903), trimis în Germania ca bursier de către mitropolitul Andrei Șaguna, este autorul manualelor Lucrul de mână în școalele de băieți și în Institutul Pedagogic (1885) și Elemente de istorie naturală, în două volume (1881-1883), lucrare de referință în literatura didactică

Ilarion Pușcariu (1842-1922), un alt bursier al mitropolitului Andrei Șaguna, este autorul unor manuale precum Limba maternă (română) în institutele pedagogice și în clasele poporale (1875), Principii din Pedagogia generală (1880), Isagogia sau Introducere în cunoștința Cărților Sfintei Scripturi (1878, 1904), Limba română, curs metodic pentru institutele pedagogice și școalele poporale române (1908), Manual de Istoria bisericească (1893), Istorie biblică, manual de religie pentru școalele medii (1893), suplinind lipsa manualelor cu profil teologic și laic în învățământul secundar și contribuind la optimizarea învățământului teologic și pedagogic.

Mitropolitul însuși a sesizat nevoia unor manuale în domeniul teologic, elaborând lucrări originale precum: Elementele dreptului canonic (1854), Compendiu de drept canonic (1868) și Istoria bisericească în 2 volume (1869). A mai scris: Instrucțiuni pentru învățătorii din școalele poporale și capitale (1862), Instrucțiuni pentru directorii districtuali de școale (1864), Instrucțiuni pentru profesorii, directorul și duhovnicul Institutului diecezan teologic-pedagogic din Sibiu (1865), în care enumera obligațiile ce reveneau celor ce dețineau astfel de funcții.

Astfel, sub îndrumarea mitropolitului Angrei Șaguna, la Tipografia diecezană din Sibiu înființată de el din 1850, apar numeroase manuale pentru școlile „poporale” românești. Marea lor majoritate au apărut în mai multe ediții, remarcându-se „Abecedarul ” lui Zaharia Boiu, care a ajuns la 14 ediții și „Cartea întâi de lectură” a lui Ioan Popescu, la 18 ediții.

3.3. Realizările lui Andrei Șaguna

3.3.1. Reînființarea Mitropoliei și Statutul Organic

Pentru episcopul Andrei Șaguna, dar și pentru păstoriții săi, o problemă stringentă era reorganizarea Bisericii ortodoxe, prin obținerea unui drept firesc, restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei. Chiar și liderii revoluției de la 1848 au fost convinși de Andrei Șaguna să introducă în petiția-program, prezentată la Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, un punct referitor la independența Bisericii românești și reactivarea Mitropoliei și a sinodului general anual, așa cum era înainte de anul 1701. El își continuă demersurile, înaintând mai multe memorii, începând din 1849 cu cel intitulat Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești naționale a românilor de religea răsăriteană, elaborat pe baza afirmațiilor făcute de Engel, Al. Geanoglu-Lesviodax și Petru Maior, istorici care în lucrările lor vorbeau despre existența Mitropoliei Ortodoxe Române din Alba Iulia.

Seria memoriilor continuă în 1850 cu Adaos la Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești naționale a românilor de religea răsăriteană, cu noi dovezi despre vechea Mitropolie a Ardealului și în 1851 cu Memorial, prin care se lămurește cererea românilor de religiunea răsăriteană în Austria, pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane și după doisprezece ani de memorii și cereri a fost emisă o rezoluție imperială care aproba convocarea în 1861 a unui sinod al episcopilor ortodocși din Austria.

La cererea împăratului, în sinodul episcopilor ortodocși din Austria, din august 1864 s-a discutat și problema Mitropoliei Ortodoxe Române, iar sinodalii, în frunte cu noul patriarh sârb, Samuil Mișirevici, au fost în unanimitate de acord cu înființarea unei Mitropolii românești pentru ortodocșii din Ardeal, Banat și Ungaria. Prin decret imperial, se aproba la 24 decembrie 1864 reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei, cu două episcopii sufragane (Arad și Caransebeș ) și numirea episcopului Andrei Șaguna ca Arhiepiscop și Mitropolit.

Mitropolitul Andrei Șaguna a convocat Congresul Național Bisericesc al românilor ortodocși din întreaga mitropolie, întrunit la Sibiu, la care au luat parte câte zece preoți și douăzeci de mireni din fiecare eparhie. O comisie formată din 27 de membri a luat în discuție proiectul-regulament propus de Șaguna, care a și fost aprobat de Congres sub numele de Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, având ca principii de bază autonomia și sinodalitatea, statut prin care așeza mitropolia pe baze democratice și constituționale.

Statutul Organic prevedea și cele trei secții ale Consistoriului eparhial, numite senate: senatul bisericesc, senatul epitropesc și senatul școlar. Atribuțiile senatului școlar erau îndreptate spre toate problemele sistemului de învățământ: preocuparea pentru bunăstarea școlilor și promovarea celor mai bune manuale, perfecționarea învățătorilor și profesorilor, frecventarea școlilor de către copii, învățarea doctrinei bisericii ortodoxe.

3.3.2. Institutul Teologic-Pedagogic

În centrul acțiunii de regenerare culturală a românilor transilvăneni Andrei Șaguna dorea să pună preoții bisericii ortodoxe. La scurtă vreme dupăm instalarea sa, el și-a dat seama că mai întâi trebuia ridicat nivelul de pregătire al preoților. Cu o preoțime cultă și morală putea să-și realizeze idealul de a educa poporul transilvănean, afirmând că este bine și folositor pentru creștini și pentru stat dacă preoțimea este cultă, dar și mai folositor este dacă preoțimea este morală.

La venirea sa în Transilvania, Andrei Șaguna și-a dat seama ca nu poate schimba statutul juridic al sistemului de învățământ confesional ortodox, din anul 1837 dreptul de superinspecție fiind acordat episcopului romano-catolic maghiar din Alba-Iulia, dar putea să se ocupe de pregătirea pedagogică a dascălilor și preoților. În acest sens, încă din toamna anului 1846, a hotărât schimbarea cursului clerical de la 6 luni la un an și introduce discipline noi: Teologia Pastorală, Metodul învățătoresc, Exegeza și Gramatica românească, oferind posibilitatea candidaților la preoție să profeseze la începutul carierei lor ca dascăli în școlile confesionale. Cursurile urmau să înceapă pe data de 1 noiembrie și nimeni nu era primit fără aprobarea episcopului, care urmărea foarte atent vocația preoțească a viitorilor slujitori ai Bisericii.

Disciplinele erau predate de doi profesori tineri și bine pregătiți, Ioan Hania și Grigorie Gheorghe Pantazi, amândoi cu studii teologice superioare. Alături de materiile teologice s-au introdus Gramatica limbii române, Metodica și Pedagogia, pentru ca absolvenții cursului de teologie să poată preda ca învățători în școlile teologice, întrucât un curs special de pedagogie nu exista. Se rezolva astfel o mai bună pregătire a preoților și lipsa de învățători calificați.

La primul sinod eparhial al Bisericii Ortodoxe din anul 1850 s-a hotorât transformarea cursului clerical de la Sibiu în Institut teologic-pedagogic, înzestrat după modelul celorlalte seminarii ale vremii și s-au stabilit materiile ce urmau a fi studiate în cei doi ani, în primul an predominând materiile pedagogice. Cu banii adunați printr-o colectă de la credincioși s-a cumpărat o clădire corespunzătoare, care a funcționat ca internat gratuit pentru elevi până în 1858, iar cu banii săi, episcopul Șaguna a achiziționat în apropiere o clădire cu 26 de încăperi, care va fi renovată și adaptată pentru a funcționa ca seminar și internat.

Episcopul înaintează mai multe memorii împăratului Francisc Iosif și primește prin decret imperial un ajutor anual de 25000 fl. pentru nevoile institutului și pentru preoții de la țară și ulterior un alt ajutor financiar pentru cheltuieli de întreținere, salarizare și burse.

În 1852 cursurile de teologie s-au ridicat la doi ani de studii, iar din 1861, la trei ani de studii, cînd institutul a cunoscut o perioadă de mare înflorire. Din 1854 Andrei Șaguna a elaborat Regule școlare pentru clerici și pedagogi din Institutul diecezan, un îndreptar în 16 articole, cu sfaturi pentru viitorii dascăli și preoți, căci marele ierarh a ținut să ofere o aleasă educație moral-duhovnicească elevilor săi. În anul 1865, mitropolitul Andrei Șaguna emite un regulament al școlii sub numele de Instrucțiune pentru directorul și profesorii și duhovnicul Institutului arhiedecezan pedagogic-teologic de religia greco-orientală, după care s-a condus până în 1877 și în care se desemna, printre altele, patronul instituției, Sfântul Niceta de Remesiana (Nichita Romanul ). Astfel vechea școală clericală se transforma în instituție de învățământ superior, care își selecta cu rigurozitate elevii din rândurile absolvenților de 8 clase gimnaziale și examen de bacalaureatși oferea patriei dascăli și preoți bine pregătiți.

La primul Sinod Arhidiecezan desfășurat după moartea mitropolitului Andrei Șaguna, în semn de omagiu în cinstea ctitorului școlii, s-a hotărât ca „Institutul seminarial teologic-pedagogic din Sibiu, ca unul din actele mărețe ale neobositelor stăruințe și sacrificii ale răposatului, să poarte de aici încolo numirea de Seminarul Andreian”.

3.3.3. Tipografia și Editura Arhidiecezană

Prima tipografie din Transilvania a fost înființată la Sibiu în anul 1528, de către Thebaldus Gryphius din Reutlingen. Opera sa editorială a fost continuată la Sibiu de un meșter format de el, Lukas Trapoldner, un sas care și-a deschis propria tipografie, care avea și o secție slavo-română cu litere chirilice, condusă de un prețuit tipograf, Filip Moldoveanul. Acesta a tipărit cărți în limba română (Catehismul românesc din 1544, Tetraevanghelul slavon din 1546, Tetraevanghelul slavo-român din 1551-1553) cu câțiva ani înaintea lui Coresi.

La noua tipografie mitropolitană de la Bălgrad (Alba-Iulia) a fost tipărit în 1648 Noul Testament (prima ediție integrală în limba română), iar în 1689 Rânduiala diaconstvelor, un Liturghier românesc, folosit mai târziu și de Antim Ivireanul. Din păcate, tipografia din Alba-Iulia a fost desființată de autoritățile habsburgice instalate în Transilvania din anul 1688, în locul ei înființându-se mai târziu, în anul 1747, la Blaj o tipografie nouă, cu meșteri tipografi veniți de la Râmnic, care au tipărit multe cărți de slujbă, folosite în toate bisericile ortodoxe din provinciile românești.

Autoritățile habsburgice au hotărât, în 1770, înființarea unei tipografii „ilirice”, care să tipărească cărți de slujbă pentru ortodocșii români, sârbi și ucrainieni din Imperiul Habsburgic. Înființată inițial la Viena și mutată mai apoi, în 1795, la Buda, această tipografie a oferit cărți de slujbă și învățătură în limba română până când s-a reluat activitatea tipografică la Sibiu. Meșterii tipografi sași Martin Hochmeister, frații Petru și Johannes Barth și Georg Klosius editează printre altele cărți de slujbă și manuale școlare în limba română.

Conștient de importanța unei tipografii pentru un centru bisericesc și cultural, ca Sibiul, dar și pentru a înlătura concurența economică a sașilor și concurența confesională a Episcopiei unite de la Blaj, imediat după sfârșitul Revoluției din 1848, Andrei Șaguna face demersuri pentru înființarea unei tipografii eparhiale, înaintând un memoriu guvernatorului Ludwig Wohlgemuth. Primind un răspuns favorabil, Șaguna cumpără cu banii lui (1000 de galbeni) utilajul tipografic de la Buda și donează noua tipografie eparhiei sale.

Noua tipografie sibiană a fost inagurată duminică, 27 august 1850, fiind sfințită chiar de episcopul Andrei Șaguna. Prima tipăritură a fost o circulară a episcopului, adresată clerului și credincioșilor, datată 27 august 1850, însoțită de o poezie omagială compusă de Andrei Mureșanu pentru episcopul Andrei Șaguna.

Până în 1867, tipografia a funcționat pe strada Iernii, când a fost mutată pe strada Măcelarilor (din 1918 numită strada Mitropoliei), unde funcționează și astăzi. Din 1864, după reînființarea Mitropoliei Transilvaniei, în tipografia devenită arhidiecezană au apărut lucrări variate: cărți de slujbă, traduceri din Sfinții Părinți, manuale pentru Institutul Teologic din Sibiu și pentru școlile poporale, pastorale, circulare, anuare ale gimnaziilor, precum și cele două importante periodice ale eparhiei (Calendarul diecezan din 1852 și Telegraful Român din ianuarie 1853), cu apariție neîntreruptă până azi.

În vederea acoperirii necesarului de hârtie pentru tipografia diecezană, episcopul Andrei Șaguna face demersurile în vederea cumpărării celei mai vechi fabrici de hârtie din Ardeal, numită la acea vreme moara de hârtie, înființată din 1768 în localitatea Prundu Bârgăului, din județul Bistrița-Năsăud.

Foarte importantă a fost decizia împăratului Francisc Iosif, din 14 decembrie 1860, care hotăra că tipografia arhidiecezană din Sibiu poate tipări cărți bisericești pentru toate eparhiile românești din Imperiu (Timișoara, Arad, Vârșeț și Cernăuți).

Contemporanii lui Andrei Șaguna au remarcat rolul concret, incontestabil pe care ierarhul l-a jucat în edificarea națiunii române, încă de la începutul păstoririi sale în Transilvania. Impresionantă este prezentarea făcută în 1853, de către Jacob Ranicher, lider al sașilor din Ardeal și secretar al guvernului, când marile sale înfăptuiri erau abia la început: „El (Șaguna) a lovit în stâncă și a deschis pe seama poporului său izvorul culturii intelectuale. Așa putem caracteriza pe Șaguna, care a săvârșit în anul 1850 pentru români și pentru credincioșii Bisericii greco-răsăritene din Ardeal același lucru pe care îl făcuse înainte cu trei sute de ani Honterus pentru Reformațiune și pentru sași”.

În semn de recunoștință față de Andrei Șaguna, pentru înființarea tipografiei, Editura Tipografiei Diecezane a fost așezată sub patronajul fondatorului ei, din anul 2006 primind numele de Editura Andreiană, în urma inițiativei ÎPS Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscop al Sibiului și Mitopolit al Ardealului.

3.3.4. Biblia lui Andrei Șaguna

Traducerea cărților, dar mai ales a Bibliei a fost întotdeauna considerată un act de cultură și presupunea un lung și suținut efort filologic și teologic. Cartea este un bun al întregii națiuni, iar Șaguna dorea ca prin tipografia sa să pună la dispoziția clerului și credincioșilor o Biblie într-o limbă pe înțelesul întregului popor. Una din cele mai importante cărți a fost tradusă și tipărită de Andrei Șaguna la Tipografia Arhidiecezană din Sibiu, între anii 1856-1858, cu titlul Biblia, adecă dumnezeiasca Scriptură a legii celei vechi și a cei noao, după originalul celor 70 de tălcuitori din Alecsandria, „sub privegherea și cu binecuvântarea Excelenței sale, Preasfințitul Domn Andrei Baron de Șaguna”, care a și rămas cunoscută sub numele de Biblia lui Șaguna.

În prefața traducerii sale, Andrei Șaguna a scris o introducere în 5 capitole, intitulată Cunoștințe folositoare despre Sfânta Scriptură, în care a elogiat primele ediții românești ale Sfintei Scripturi. Elementul nou adus de Biblia editată de Andrei Șaguna consta în 94 de gravuri în text, care au fost preluate din Biblia catolică germană cu ilustrații, publicată la Munchen în anul 1851 de Dr. Joseph Franz Alioli.

Andrei Șaguna folosește ilustrațiile pentru rolul lor pedagogic și moral, de întregire a textului propriu-zis și fixare în memoria cititorilor. Pentru mult timp aceste ilustrații vor fi folosite, în special în Transilvania, iar o parte din ele au apărut în Mica Biblie din 1913. Toate gravurile Bibliei șaguniene au fost adunate într-un volum intitulat Istoria biblică în chipuri și icoane, apărută în anul 1825 la Tipografia Arhidiecezană din Sibiu prin strădania preoților profesori Gheorghe Maior și Eugen Tudoran, iar unele dintre ele vor fi folosite în manualele de religie.

3.3.5. Telegraful Român

Receptiv la ideile și mijloacele moderne ale epocii sale, Andrei Șaguna nu putea să scape din vedere impactul presei asupra cititorilor, funcția ei informativă și modelatoare, cale de exprimare a intereselor națiunii române.Tot ca o manifestare a grijii mitropolitului Andrei Șaguna față de cultură și neam este apariția în anul 1853 a publicației Telegraful Român, tipărită în tipografia diecezană. Mai apăruseră înainte câteva periodice, dar nu au avut continuitate, ceea ce face din Telegraful Român cea mai veche publicație din Transilvania cu apariție neîntreruptă până astăzi. Academicianul Răzvan Theodorescu afirmă că Telegraful Român s-ar afla în fruntea listei celor mai longevive organe de presă cu apariție neîntreruptă, chiar atunci când e vorba de zone mai largi precum sud-estul Europei.

„Gazeta de Transilvania”, apărută la Brașov din anul 1838 și gazeta „Organul Luminării” (mai apoi cu numele schimbat în „Organul național”), apărută la Blaj între anii 1847-1848 redactate de valoroși istorici, oameni politici și ziariști precum George Bărnuțiu, Timotei Cipariu și Aron Pumnul au fost publicații care nu au rezistat timpului .

La 30 octombrie 1853 Șaguna a trimis o petiție către guvernatorul Transilvaniei, Carol de Schwarzenberg și către „Supremul oficiu polițienesc” cerând din nou acordul pentru a tipări un ziar, într-o tipografie proprie, care să slujească interesele credincioșilor ortodocși români din Transilvania în chestiuni politice, economice și culturale. Dorind să integreze atât prin conținut cât și prin nume publicația în tradiția europeană a vremii (întrucât țări ca Germania, Italia, Franța, Anglia aveau gazete cu numele de „Telegraf”), mitropolitul Andrei Șaguna dă ziarului numele de Telegraful Român.

Primele numere, care apăreau miercurea și sâmbăta, aveau titlul scris cu caractere latine, în vreme ce articolele au apărut în chirilică până în 1863, când a fost înlocuită cu grafica latină.

Telegraful Român prezenta știri din toate domeniile, inclusiv de natură economică menite să trezească în inima românilor interesul pentru preocupări care să conducă la bunăstare și civilizație. O preocupare constantă în paginile revistei o vor constitui școala românească și educația tinerilor („Educația copiilor”, „Educația femeilor”, „Despre viața școlii”, „Tinerimea noastră și școalele publice”, „Cum se poate stăvili prin școală degradația timpurie a tineretului”, „Iubirea învățătorului către învățăceii săi”), precum și despre limba română și naționalitate.

În timpul păstoririi sale, mitropolitul Andrei Șaguna a ales în funcția de redactor al Telegrafului Român personalități importante ale vremii, buni cunoscători ai vieții politice și culturale transilvănene precum: Aron Florian, Visarion Roman, Ioan Rațiu, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea, majoritatea profesori proveniți din rândul profesorilor de la Institutul teologic-pedagogic de la Sibiu.

Contribuția primului redactor a fost hotărâtoare pentru apariția revistei șaguniene, Aron Florian folosindu-și bogata sa experiență jurnalistică dobândită în urma colaborării de până atunci cu mai multe gazete. Important a fost apelul către romani în vederea susținerii apariției revistei prin abonamente. În urma plecării lui Aron Florian la Viena, pentru ocuparea postului de coredactor la „Buletinul legilor imperiului”, poziția de redactor al ziarului va fi ocupată de un medic și scriitor bănățean, Pavel Vasici, împreună cu care mitropolitul Andrei Șaguna va colabora .

Redactorii Ioan Bădilă și Visarion Roman s-au aflat în fruntea ziarului pentru câteva luni, prin urmare au fost considerați interimari. Visarion Roman își manifesta permanent preocupările sale în plan cultural, chiar și după încheierea activității lui în slujba Telegrafului Român, editând la Sibiu mai multe reviste: „Amicul școalei”, o revistă pedagogică cu apariție săptămânală, „Amicul poporului”, un almanah adresat mai mult țăranilor și „Albina Carpaților”, o publicație beletristică.

Redactorul Ioan Rațiu a ocupat funcția în urma unui concurs special organizat de mitropolitul Andrei Șaguna pentru acest post, făcându-se remarcat prin studii de Filosofie și Științe juridice, moralitate, activism social și patriotism. Acolo se găsea și în ianuarie 1859, revista Telegraful Român reliefând importanța evenimentului Unirii Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, oferind cititorilor discursurile lui Mihail Kogălniceanu și proclamațiile domnitorului. Un alt eveniment important, care a avut loc tot în perioada când lucra la redacția Telegrafului Român, a fost înființarea în 4 noiembrie 1861 la Sibiu a „Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român”(ASTRA). Strădaniile Mitropolitului Andrei Șaguna și ale altor intelectuali transilvăneni, în ceea ce privește atât obținerea aprobărilor cât și organizarea tinerei instituții de cultură, s-au dovedit a fi benefice pentru toți românii transilvăneni. Tocmai de aceea acțiunile ASTREI vor fi prezentate permanent de redactorii revistei Telegraful Român.

Zaharia Boiu a fost succesorul lui Ioan Rațiu la redacția revistei și a avut cinstea de a prezenta cel mai important moment din viața Bisericii transilvănene, realizat numai datorită genialității în plan politico-diplomatic a marelui Mitropolit Andrei Șaguna : restaurarea în anul 1864 a vechii Mitropolii a Transilvaniei, desființată în mod abuziv în anul 1701.

Profesorul Nicolae Cristea, delegat de mitropolit în funcția de redactor, va activa cu profesionalism timp de 18 ani, începând din octombrie 1865, răstimp considerat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu ca fiind „o perioadă de glorie în istoria presei românești din Transilvania”. Cât timp s-a aflat la conducerea publicației, Mitropolia Transilvaniei a ieșit de sub jurisdicția Carlovițului, obținând autonomia printr-o lege numită „Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, adoptată la Congresul Național Bisericesc al Românilor Ortodocși din Transilvania desfășurat în 1868 la Sibiu. Un alt eveniment important anunțat de Telegraful Român în mai 1877 a fost Independența României. Urmând linia înaintașilor săi, Nicolae Cristea a ilustrat în paginile revistei realități diverse specifice spațiului extracarpatic, precum moartea în exil la Heidelberg, în Germania, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. El își continuă activitatea în fruntea revistei chiar și după moartea mitropolitului în 1873, întrucât Andrei Șaguna îi dăduse, printr-un înscris testamentar, posibilitatea de a rămâne în funcție cât va dori el.

Spre finalul mandatului său, în anii 1876-1877, a apărut un supliment numit „Foișoara Telegrafului Român”, în care au apărut pentru prima dată îndreptări fonetice precum înlăturare lui „u” de la sfârșitul cuvintelor și adăugarea sedilelor sub consoanele s și ț.

Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, redactor al revistei Telegraful Român, afirmă că dăinuirea neîntreruptă a publicației poate fi explicată prin faptul că „ziarul a rămas tot timpul în slujba scopului fixat de ctitor” și că „dacă Biserica ar fi întemeiat un ziar acum 500 de ani, după apariția tiparului, acesta ar fi dăinuit până astăzi”.

3.3.6. Calendarul eparhial

Calendarele aveau în trecut un important rol în răspândirea culturii, în special în mediul rural și mai bine de un secol au fost unicele pulicații periodice cu caracter istorico-literar accesibile țăranului român. Se știe că dascălul Petru Șoanul a tipărit la Brașov, în 1733, primul calendar în limba română, pe cel de-al doilea l-a tipărit la Iași, în 1785, protopopul Mihail Strilbițchi, iar la București apăruse unul în 1795. Cele tipărite la Sibiu și Buda au cunoscut o mare răspândire în toate teritoriile locuite de români, iar Costache Negruzzi menționa în lucrarea sa autobiografică,Cum am învățat românește, că s-a folosit de aceste calendare.

Calendarele editate din vremea lui Șaguna la eparhia ortodoxă din Sibiu apar din 1852 până astăzi fără întrerupere. Ele au fost tipărite la început cu litere chirilice,iar după 1879 cu grafie latină și aveau trei părți: cu date din istoria țării sau a omenirii, cu prezentarea sărbătorilor religioase și a conducătorilor bisericești și articole cu specific literar ( poezii și fragmente din operele scriitorilor români, mai târziu și din clasici ai literaturii universale ).

Începând cu anul 1918, în paginile calendarului vor predomina articolele pe teme moral-religioase, dar vor continua să apară cele pe teme literare sau istorice. Numit Calendarul bunului creștin , Almanahul creștin-ortodox și din 1953 până astăzi Îndrumătorul bisericesc , Calendarul șagunian continuă să-și îndeplinească rolul de vehicul în culturalizarea maselor.

3.3.7. ASTRA

Vorbind despre începutul păstoririi mitropolitului Andrei Șaguna, Nicolae Popea afirma că „institute, asociațiuni, reuniuni literarie, industriale, comerciale etc. lipsiau cu desăvârșire la români”. Numeroasele încercări ale românilor de a înființa societăți literare, filozofice și culturale, prin care să contribuie la emanciparea materială și spirituală a poporului, au fost încununate prin întemeierea Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.

Printre inițiatori s-a aflat și Ioan Cavaler de Pușcariu (1824-1911), un tânăr cărturar transilvănean care, constatând nevoia de muzee, biblioteci și alte instituții culturale în societatea românească a vremii, făcea în paginile „Telegrafului Român”, în 20 martie 1860, un apel către românii din Imperiul Habsburgic, pentru constituirea unei societăți, în vederea cunoașterii valorilor literare și culturale ale națiunii române, venind mai apoi cu propuneri concrete referitoare la înființarea asociației, precum: statutul, sediul, fondul și contribuția membrilor, modul de administrare și întrunirile anuale.

Mitropolitul Andrei Șaguna s-a implicat atât în obținerea aprobărilor, cât și în organizarea acestei instituții de cultură înființată la 4 noiembrie 1861 la Sibiu. Crezul lui, despre rolul important pe care asociațiile îl joacă pentru progresul românilor, fusese deseori afirmat,mai întâi în documentele premergătoare întemeierii asociației: în conținutul petiției din 10 mai 1860, în răspunsul oferit la decizia guvernatorului de la Sibiu, în măsurile prevăzute în statutele de funcționare și mai apoi în discursurile ținute de mitropolit, cu ocazia conferinței consultative și a celor 3 adunări generale ale ASTREI din 1861 (Sibiu), 1862( Brașov), 1866 (Alba Iulia), ținute în perioada 1861-1867, când deținea funcția de președinte.

Ca președinte al ASTREI, Andrei Șaguna a subliniat că politica și religia nu trebuie să facă parte din preocupările asociațiunii, ci accentul trebuie pus pe cultură și morală. Au fost acordate burse studenților, au fost premiați diverși autori, s-au pus bazele unei importante biblioteci. Evenimentele au fost pe larg mediatizate și în paginile revistei Telegraful Român.

Asociațiunea a avut susținerea tuturor românilor, ortodocși și greco-catolici, începând cu mitropoliții Andrei Șaguna și Alexandru Sterca Șuluțiu, care s-au aflat în fruntea celor 171 de intelectuali români care au semnat memoriul din 10 mai 1860, redactat de Ioan Rațiu, un tânăr jurist și viitor președinte al Partidului Național din Transilvania și înaintat guvernatorului Transilvaniei, Lichtenstein, pentru înființarea asociației.

Strădaniile, concretizate în petiții și memorii care cereau înființarea societății, au fost încununate mai târziu, în toamna anului 1861. Prin alegerea în forul conducător a mitropolitul ortodox Andrei Șaguna (președinte) și a cunoscuților cărturari greco-catolici Timotei Cipariu (vicepreședinte) și George Barițiu (secretar) se atenuau rivalitățile existente între cele două biserici românești și se transmitea un mesaj de unitate în interesul națiunii române.

La ședința de constituire a ASTREI au participat intelectuali bănățeni de marcă, care au contribuit și financiar cu ocazia înscrierii lor, cele mai substanțiale sume fiind oferite de cei doi ierarhi: episcopul greco-catolic de la Blaj, Alexandru Sterca Șuluțiu (2000 fl.) și episcopul Andrei Șaguna de la Sibiu (1050 fl.). Ajutorul financiar din partea membrilor s-a constituit într-un fond de 5600 florini, oferind asociației posibilitatea de a începe cât mai repede activitatea educațională și culturală.

Episcopul Andrei Șaguna a pus la dispoziția membrilor ASTREI un spațiu în incinta Institutului teologic-pedagogic din Sibiu pentru cancelaria, arhiva și biblioteca nou înființatei Asociații. De biblioteca ASTREI s-au ocupat profesorii Nicolae Cristea (1865-1870), Ioan Crișan (1883-1888) și Petru Șpan (1892-1893).

La a doua Adunare generală de la Brașov din iulie 1862, prezidată de Andrei Șaguna, s-a deschis o expoziție cu obiecte de artă populară, prima de acest fel la români, au fost premiate poeziile lui Andrei Mureșanu, au fost acordate burse pentru studenți și s-au înființat trei secții distincte în cadrul ASTREI: secția de filologie condusă de Timotei Cipariu, secția istorică coordonată de George Barițiu și secția de științe fizico-naturală îndrumată de Dr. Pavel Vasici, cum vor fi împărțite ulterior și secțiile viitoarei Societăți Academice Române din București.

Contribuția episcopului Andrei Șaguna la înființarea și conducerea ASTREI a fost unanim recunoscută de contemporani și urmașii săi, care au rostit adesea cuvinte de recunoștiință și apreciere, considerându-l providențial pentru apariția și dăinuirea asociației.

Rolul Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român a fost unul hotârâtor pentru promovarea limbii române și a culturii naționale, mai ales în condițiile de opresiune instalate în Transilvania după crearea statului dualist austro-ungar din 1867, istoricul Keith Hitchins afirmând următoarele: „Pentru neamul nostru românesc, ASTRA a fost binecuvântare. Această instituție a ajutat la păstrarea specificului românesc și la întărirea solidarității naționale. De la înființarea ei, ASTRA a devenit o societate a solidarității naționale și un focar de educație națională”.

3.3.8. Arhiva și biblioteca eparhială

În timpul Revoluției de la 1848 au dispărut toate documentele din arhiva episcopiei sibiene și odată cu ele și bogata biblioteca personală a episcopului Andrei Șaguna, care își arăta nemulțumirea pentru pierderea documentelor oficiale și a celor peste 3000 de cărți ale sale, chiar în discursul ținut la deschiderea Sinodului eparhial din 1850.

Episcopul a inițiat imediat o acțiune de refacere a bibliotecii episcopale din Sibiu, solicitând cărți mai ales cărturarilor din Moldova. Din cărțile tipărite la mănăstirea Neamț, starețul Neonil Buzilă îi trimite, în repetate rânduri, cărți de slujbă și traduceri din scrierile Sfinților Părinți. De la Pesta, Andrei Șaguna a achiziționat două biblioteci ale cărturarului Alexandru Teodori, (doctor în medicină și filozofie, coautor și revizuitor al Lexiconului de la Buda din 1825) și preotului român ortodox Ioan Vitcovici și multe cărți vechi au fost primite de la parohii, în urma apelului făcut de Șaguna.

Andrei Șaguna a îmbogățit noua bibliotecă cu cărți rare procurate din librăriile și anticariatele din Pesta și Viena, cu cărți apărute la tipografia diecezană și cu ajutorul donațiilor. La primul inventar al bibliotecii din 1862 se aflau 598 de titluri în 1273 de volume, pe care mai târziu s-a aplicat ștampila cu antetul „Biblioteca mitropolitul Andreiu – 1867”, ca după moartea mitropolitului întreaga bibliotecă șaguniană să intre în patrimoniul eparhiei și să fie aplicată cărților o nouă ștampilă cu antetul „Biblioteca Mitropoliei din Sibiu”.

Biblioteca ctitorită de Șaguna s-a îmbogățit mereu cu noi volume, devenind astăzi una din cele mai bogate biblioteci teologice din România.

Andrei Șaguna s-a ocupat și de inițierea unei noi arhive episcopale, organizată pe principii moderne de consistorii eparhiali din timpul său: Ioan Hania, Iacob Bologa, Grigorie Pantazi, Nicolae Popea. Arhiva Arhiepiscopiei cuprinde mii de documente care pot fi consultate de cercetători în vederea redactării unor lucrări pe teme istorice.

3.3.9. Alte preocupări de ordin cultural

Conservarea patrimoniului național a constituit o preocupare constantă a ierarhului sibian.

La fel ca în celelalte demersuri întreprinse de el, Andrei Șaguna a încercat să-i implice pe preoți în această acțiune, adresându-se în 1855 preoților și protopopilor săi printr-o circulară specială, precizând însemnătatea manuscriselor și tipăriturilor bisericești vechi pentru cultura neamului românesc și considerând pierderea sau neglijarea lor mare păcat și pagubă națională.

Preoții erau îndrumați să consemneze într-un document toate cărțile vechi aflate în biserici, casele parohiale ori casele creștinilor, apoi să le așeze în biserici, pentru a fi în siguranță și prin aceasta „literatura bisericească își va cunoaște mai bine vistieriile și comorile sale cele mai prețioase și văzându-se trebuință neapărată se va putea și retipări vreuna din cărțile acelea rari și foarte folositoare. Literații noștri, care se ocupă de cultura limbei, vor ști unde și cătră cine să se adreseze spre a putea conzulta izvoarele cele vechi ale limbei naționale”.

O altă preocupare de ordin cultural a mitropolitului Andrei Șaguna a fost cea față de muzica bisericească. La inițiativa sa a fost angajat Zenker, un profesor de muzică sas, care a organizat, împreună cu preotul Ioan Dragomir, profesor la institutul teologic-pedagogic, primul cor românesc din Sibiu. Interesul aparte al ierarhului față de corecta desfășurare a slujbelor și muzica bisericească a condus la formarea unor buni profesori în cadrul institutului și la apariția unei culegeri de cântări bisericești tradiționale din Ardeal, realizată la îndemnul său de profesorul Dimitrie Cunțan, care a fost publicată la Viena în anul 1890.

Bibliografie

Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania. 1846-1873, Ed. Univers enciclopedic, București, 1995;

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1997;

Nicolae Popea, Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1879;

Michail I. Michăileanu, Viața și activitatea Mitropoliei Moldovei și Sucevei Iacob II Stamate, București, 1895;

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Mitropolitul Iacob Stamate, „Pestalozzi al românilor”, și preocupările sale pentru învățământ în Teologie și Viață, 2000, an 10, nr. 1-6;

Acad. Ștefan Pascu, Istoria învățământului din România, Vol. 1, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Teoctist, În slujba ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române, Ed. Mănăstirea Neamț, 1978;

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Vol. 2, Iași, 2002;

Diac. Dr. Alexandru Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni-Iacov Stamati, Ed. Atelierele grafice Alexandru A. Țerek, Iași, 1946;

N. C. Enescu, Data anaforalei Mitropolitului Iacob II Stamati privitoare la școlile din Moldova, în MMS, an XLVII, nr. 3-4, 1971;

C. Bobulescu, Noi contribuții la biografia Mitropolitului Veniamin Costachi, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, Iulie-August, 1939;

Nicolae Iorga, Viața și faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, Ed. Minerva, București, 1904;

C. Bobulescu, Din viața mitropolitului Veniamin, Chișinău, Ed. Tipografiei Uniunii clericilor ortodocși din Basarabia, 1933;

Ilie Gheorghiță, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamț, 1946;

Constantin Erbiceanu, Despre viața și activitatea mitropolitului Veniamin Costachi, Ed. Imprimeria statului, București, 1888;

Nicolae Isar, Trăsături iluministe în gândirea și activitatea lui Veniamin Costachi în Revista de fiozofie, Tomul 15, nr. 4, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1968;

Andrei Vizanti, Veniamin Costachi mitropolit al Moldovei și Sucevei, Epoca, viața și operile sale, Iași, 1881;

Vasile Vasilache, Mitropolitului Veniamin Costachi 1768-1846, Ed. Mănăstirea Neamțului, 1941;

Alexandru Ciurea, La o sută de ani de la moartea lui Veniamin Costachi, din Publicațiile Facultății de Teologie Suceava, Ed. Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1947;

Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Vol. 2, Ed. Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908;

Pr. Prof. Dr. Ioan Vicovan, Seminarul Veniamin Costachi-o altă abordare, în Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza”din Iași, Teologie, tom V, anii 1999-2000, Ed. Universității „ Al. I. Cuza”;

C. Erbiceanu, Istoria Seminarului Veniamin, Iași, 1885;

www.bcu-iasi.ro/noutati-memoria-vie;

www.colegiulnationaliasi.ro;

N. C. Enescu, Gheorghe Asachi, organizatorul școlilor naționale din Moldova, Editura didactică și pedagogică, București, 1962;

Gheorghe Asachi, Expoziția stării învățăturilor publice în Moldova, Iași, 1845;

Pr. Elia Citterio, Un stareț și autobiografia lui. Introducere, în Cuviosul Paisie de la Neamț, Ed. Deisis, 1996;

Nestor Vornicescu, Figuri din viața bisericească a Moldovei în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLIII, nr. 1-2, 1967;

Gheorghe Adamescu, Istoria Seminarului „Veniamin ” din Iași, Ed. Institutului de Arte Grafice „Carol Gobl”, București, 1904;

Gheorghe Petrușan, Andrei Șaguna, politicianul în Andrei Șaguna, mitropolitul românilor din Transilvania și Ungaria, Ed. Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2008;

Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire românească, Ed. EIBMBOR, București, 1981;

Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Nicolae Popea, Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1879;

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O viață dăruită Bisericii și neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Ed. Andreiană, Sibiu, 2012;

Andrei Șaguna, Memorii din anii 1846-1871, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1923;

Conf. Dr. Paul Brusanowski, Mitropolitul Șaguna, organizator al învățământului ortodox confesional din Transilvania, în Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed. Andreiană. Sibiu, 2008;

Conf. Dr. Paul Brusanowski, Învățământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918, Ediția a II-a, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2010;

Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Șaguna – Monografie, Ed. România Pres, Sibiu, 2000;

Andrei Șaguna, Corespondență I/2, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007;

Elena Macavei, Andrei Baron de Șaguna și școala românească din Transilvania, în Bicentenarul nașterii Mitropolitului Andrei Șaguna, Ed. Asociațiunii Astra, Sibiu, 2010;

Dr. Teodor Ardelean, Interesul manifestat de mitropolitul Andrei Șaguna pentru tipărirea de cărți școlare, bisericești și publicații în Bicentenarul nașterii Mitropolitului Andrei Șaguna, Ed. Asociațiunii Astra, Sibiu, 2010;

Elena Macavei, Creator de manuale în școala generației Mitropolitului Andrei Baron de Șaguna, în Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed. Andreiană. Sibiu, 2008;

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O viață dăruită Bisericii și neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Ed. Andreiană, Sibiu, 2012;

Nicolae Bocșan, Andrei Șaguna și protopopiatul ortodox al Bistriței, în Andrei Șaguna, Corespondența, Vol. 4, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2011;

Justin Tambozi și Justinian George Tambozi, Andrei Șaguna-apostol al românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, Ed. Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1996;

Acad. Răzvan Theodorescu, La ceas aniversar, TR, nr. 1-4, ianuarie 2005;

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, „Telegraful Român”- ctitorie șaguniană, în Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed. Andreiană. Sibiu, 2008;

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Un strălucit redactor al Telegrafului Român-Nicolae Cristea, în Cărturari sibieni de altădată, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Teodor V. Păcățean, Din trecutul ziarului nostru, TR, nr. 1, 4 ianuarie 1903, p. 4 în Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, „Telegraful Român”-ctitorie șaguniană, în Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed. Andreiană. Sibiu, 2008;

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Perioadele principale ale Telegrafului Român, TR, nr. 13-14, 1983;

Prof. Univ. Dr. Pamfil Matei, Mitropolitul Andrei Șaguna și Asociațiunea, în Mitropolitul Andrei Șaguna-Creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Ed. Andreiană, Sibiu, 2008;

Protocolul Sinodului Arhidiecezan, Sibiu, 1874, p. 29 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O viață dăruită Bisericii și neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Ed. Andreiană, Sibiu, 2012;

Telegraful Român, an. 3, 1955, nr. 27, p. 105-106 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O viață dăruită Bisericii și neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Ed. Andreiană, Sibiu, 2012;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Ed. Cartea Ortodoxă-Egumenița, Galați, 2007;

Apostolat educațional, Ed. Basilica a Patriarhiei române, București, 2010;

Mircea Păcurariu, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu, 1786-1986, Ed. Arhidiecezană, Sibiu,1987;

Onisifor Ghibu, Viața și organizația bisericească și școlară în Transilvania și în Ungaria, Ed. Institutului de Arte grafice „Nicolae Stroilă”, București, 1915;

Ion Țurcanu, Istoria româmilor: cu o privire mai largă asupra culturii, 2007;

Laurențiu Streza, Vasile Oltean, Mitropolitul Andrei Șaguna în documentele din Șcheii Brașovului, vol. 1-4, Sibiu, 2008-2010;

Lazăr Triteanu, Școala noastră.1850-1916, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1919;

Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Șaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulare școlare. Diverse, Sibiu, 1938;

Gheorghe Tulbure, Școala sătescă din Ardeal în epoca lui Șaguna, Ed. Revistei Satul și școala, Cluj Napoca, 1937;

Abrevieri

EIBMBOR = Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.

Filocalia = Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Traducerea Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.

M.O. = Mitropolia Olteniei.

O. = Ortodoxia.

PSB = Colecția Părinți și Scriitori bisericești, apare din inițiativa Patriarhului Iustin și se continuă sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București.

S.T. = Studii Teologice, Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, București.

T.V. = Teologie și Viață, Revistă de gândire și spiritualitate, Iași.

Declarație

Subsemnatul Avîrvarii Liviu, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, declar pe propria răspundere că în elaborarea lucrării de licență: „Preotul – de la sublimul chemării dumnezeiești la sublimul slujirii jertfelnice”, nu am utilizat alte surse bibliografice decât cele indicate în bibliografie și că lucrarea îmi aparține în întregime.

Data: Semnătura: