Ideologiile Si Tendintele Lor Contemporane

Capitolul I. Ideologiile si tendințele lor contemporane

Considerațiuni introductive privind domeniul doctrinelor politice

Domeniul doctrinelor politice nu poate fi încadrat în cel al unei științe în sensul

propriu al cuvântului și aceasta pentru că în spațiul studiat se regăsesc atât elemente ale

științelor socio-umane1 cât și elemente de mentalitate, cultură, civilizație.

Din acest motiv, doctrinele politice sunt considerate un domeniu al științelor

politice în sensul cel mai larg, având un rol explicativ doar pentru înțelegerea diverselor

situații politice dar nu și pentru a explica teoretic situații politice specifice, decât în cazuri

excepționale. Ceea ce trebuie înțeles este că de cele mai multe ori doctrinele politce

preconizează realități posibile, plecând de la realitatea specifică epocii în care apar. Pe de

altă parte bună parte din doctrinele politice transgresează realitatea istorică a epocii lor

pentru a se insera în prezent printr-un plan axiologic și normativ privind drepturi, libertăți

și raporturi sociale care astăzi par naturale.

Doctrinele politice se compun de obicei dintr-o sumă de lucrări cu caracter

sistematic privind realitatea politică, socială sau economică care, câteodată sunt în relație unele cu altele generând lanțuri doctrinare2. Pe de altă parte avem lucrări ce se află înt-un

paralelism temporal evident, dar care au aceeași construcție ideatică privind realitatea

timpului lor3. De aceea, de cele mai multe ori, cei pe care îi numim doctrinari politici sunt

revendicați și de filosofia sistemică sau de diverse domenii ale științelor actuale ca

aparținând mai degrabă acestor filiații decât spațiului politic. Este greu de decelat între

aceste două categorii de opere, și de aceea doctrinele politice nu se ocupă de întregul

câmp sistemic al autorilor respectivi ci de ceea ce aduc ei nou în perspectiva construcției

teoretice a spațiului socio-politic.

O altă dimesiune a doctrinelor politice este cea sincronă care își asumă o

perspectivă comparativă a doctrinelor politice căutând ceea ce se susține la nivelul

valorilor și finalităților puse în practică de aceste doctrine. Realtiv la această dimensiune

regăsim expresiile comune ale doctrinelor care se reformulează permanent în spiritul

epocii. De aceea la nivelul analizei comparative ne vom ocupa de spațiul ideologic al

doctrinelor, adică de încercările de a pune în practică ideile propuse de creatorii acestor

doctrine. Nivelul practic al doctrinelor politice se regăsește în spațiul politicilor ce se

propun pentru a rezolva anumite probleme ce apar în diverse societăți la un anumit

moment dat. Aceste politici cu caracter situațional se răspândesc influențînd, de cele mai

multe ori, arii geografice majore, devenind astfel puncte de reper doctrinar la nivelul

guvernamental4 între anumite state.

Adoptarea unora sau altora dintre pachetele ideatice propuse de diverse doctrine

nu se poate face fără un exercițiu de diluare a conceptelor și transformarea lor în bunuri

ideologice. În cea mai bună parte doctrinele politice influențează crearea și apariția ideologiilor politice, astfel încât deseori sunt confundate cu acestea din urmă. Dar, trebuie

spus că doctrinele sunt mult mai largi și nu înceacrcă să fie decât modele teoretice, în

timp ce ideologiile au dimensiune mult mai pragmatică, fiind legate de comportamente de

grup.

Putem încerca să definim, așadar doctrinele politice ca pe un domeniu de graniță

ce încearcă să acopere o întreagă zonă de gândire în domeniul politic, zonă ce cuprinde și

se inspiră din: ideologii politice, teorii politice și filosofie politică.

Astfel:

Doctrinele politice sunt corpusuri conceptuale, cuprinzând valori și simboluri care

incorporează concepții asupra naturii umane și care indică ce este posibil sau

imposibil pentru oameni să dobândească; reflecții critice asupra naturii

interacțiunilor sociale; valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să

aspire; corecții tehnice privind îmbunătățirea în abstract a realității umane privind

viața politică, economică și socială a unei națiuni sau chiar a întregii umanități. De

aceea doctrina politică are o dublă funcțiune:

1. aceea de a descrie și 2. de a prescrie. 5

Spre deosbire de doctrinele politice ideologiile politice sunt mult mai suple și mai

adaptabile realității. Ideologiile preiau din doctrinele politice corpusul de idei și valori

propuse de acestea și încearcă adaptarea lor la realitățile societății. Ideologiile depășesc,

astfel, cadrul teoretic, încercând o transgresare a realului asupra idelului. De aceea

ideologiile se impun asupra mentalităților colective devenind părți ale acestora și modele

de credință și de comportament colectiv. Ideologiile fac apel la valorile create de

ideologii, dar încearcă să le impună ca fapte de viață și acțiune politică. De aceea ideologiile pierd caracterul sistematic și se adresează mai degrabă

subiectivității indivizilor din societate creându-le modele de comportament pentru a-și

îndeplini scopul politic pe care îl urmăresc.

Termenul de ideologie este relativ recent, în ciuda rădăcinii grecești de la care

provine – eidos –idee, logos – știință, fiind impus abia în 1796 de Antoine Destutt de

Tracy într-o lucrare care lega conceptul de ideologie de cel de doctrină politică. Astfel,

abia în secolul al XIX-lea termenul va face carieră, în Franța o bună perioadă doctrina

politică și ideologia vor continua să fie legate, termenul de ideologie păstrând o conotație

negativă.

Karl Marx *va păstra conotația negativă a conceptului de ideologie considerând că

aceasta este folosită ca metodă de oprimare a claselor exploatate. El definește ca

ideologie orice set de iluzii politice produse prin experiența politică a unei clase sociale

(v. infra K. Marx) – de aceea o va numi falsa conștiință. Pentru Marx apartenența la o

clasă determină și conștiința asupra lumii prin prisma experienței la acea clasă – fiind

evident că perspectiva asupra lumii nu poate fi decât filtrată prin conștiința de clasă. Prin

procesul de socializare individul este determinat să adere la valorile clasei din care face

parte, și astfel el este supus ideologizării aproape instantaneu, și devine un exponent al

valorilor de clasă pe toată durata vieții. Astfel, ideologia este o metodă de a păstra

diferențele de clasă în societate, iar memebrii claselor exploatatoare manipulează valorile

ideologice pentru a influența perspectiva obedientă a claselor dominate.

Pentru Karl Mannheim**, ideologia nu are o conotație neapărat negativă, ci ea

face parte în mod indisolubil din societatea umană. El consideră că ideologia trebuie

analizată din două perspective:

concepția totală a ideologiei – se referă la modul cum este perceput un fenomen social

total (feudalismul, capitalismul etc.) de către un grup sau o clasă socailă. Conform tezei

lui, este imposibil să fie analizat corect un asemenea fenomen, el fiind prin excelență

perceput printr-o grilă ideologică. Mannheim se îndoiește că cineva poate rămâne în afara

rețelei ideologice care este țesută prin economie, interese sociale sau politice. Astfel, teza lui este că universul uman este eminamente ideologic, orice perspectivă asupra lumii și

societății fiind supusă unei grile ideologice. Modelul educativ al unei perioade istorice,

felul în care se transmit cunoștințele sau cum este construită știința sunt tot atâtea moduri

de impunere a perspectivei ideologice.

Concepția particulară a ideologiei – se referă la modul cum se raportează un grup de

interese la altul. Fiecare dintre ele tinde să se particularizeze într-un fel, sau să își justifice

acțiunile. Ele nu impun o concepție totalizatoare asupra lumii și societății, ci doar se

raportează unele la altele.

Desigur Mannheim nu a reușit să definească în totalitate domeniul de acțiune al

ideologiei, dar a încercat să demonstreze că el este uriaș, și că nimic din existența noastră

socială nu poate scăpa acestui domeniu. Ideologia se propune astfel, nu numai ca un

sistem de credințe și valori, ci și ca o formulă explicativă, care încearcă să ofere soluții

rapide și gata prefabricate care să răspundă nevoilor individzilor dintr-un moment istoric

dat.

Astfel, pentru cei care se supun ei, consideră Martin Seymour Lipset''' ideologia

îndeplinește patru funcții sociale, capabile să integreze într-un singur set de concepte

întreg universul social:

Explicativă – ideologia își propune să ofere explicații asupra cauzelor care determină

condițiile sociale să fie așa cum sunt. Dar, spre deosebire de o doctrină care încearcă să

își fundamenteze răspunsurile pe o dimensiune științifică, ideologiile se bazazează pe mai

degrabă pe structuri empirice, pe credințe, respingeri apriorice a unor realități ș.a.m.d.

Mai mult unele ideologii construiesc și pseudo-științe pentru a-și conferi un aer de

infailibilitate și a demonstra astfel că sunt singurele care au dreptate (cum sunt de

exemplu socialismul, care a folosit materialismul dialectic ca și concept științific, sau

nazismul care folosea rasismul ca și pe o știință cu fundamente empirice și teoretice).

Dacă acceptăm teza lui Mannheim despre concepția totală asupra ideologiei, atunci se poate spune că toate științele se supun unui deziderat ideologic6, dar nu voit, ci pentru că

se înscriu în determinanta epistemologică a timpului lor.

Evaluativă – ideologiile își arogă dreptul de a oferi dreptul de a oferi standarde de

evaluare a condițiilor sociale, și de a hotărî ceea ce este dezirabil sau nu. Astfel pe baza

constructului ideologic pe care un individ îl folosește (și crede în el) se formulează

evaluări privind o situație sau alta. Bineînțeles că nu totdeauna aceste evaluri sunt exacte,

dar ele au darul de a creea solidaritate în jurul ideii în care se crede – de exemplu,

războaiele sunt evaluate diferit de cei care le poartă, și după ce se dă o explicație pentru

care s-a declarat războiul, el este declarat ca fiind drept pentru cei dintr-o tabără și

nedrept pentru ceilalți, și invers.

Identitară – o ideologie dă de cele mai multe ori sentimentul aparteneneței la o

comunitate de idei membrilor care cred în ea. Astfel, ideologia nu își propune numai

funcții raționale, ci încearcă să facă apel la sentimente și emoții profunde, la reacții

subiective care pot transforma pe un membru într-un credincios. Desigur, numărul

fanaticilor ideologici nu este faorte mare, dar existența lor nu poate fi contestată.

Dispariția lor este transforamtă de grup într-un moment mistic de comuniune (atât în

fascism, cât și în comunism se eroii cauzei erau transforamți într-un fel de sfinți). De

altfel, Mannheim, dar nu este singurul remarcă faptul că ideologiile pot fi considerate un

fel de religii laice, împrumutând din fenomenul religios aproape totul: o dogmă (un set de

valori și de fapte asupra cărora nu poate exista îndoială), un ritual și un sarcerdoțiu (în

cazul ideologiilor activiștii de partid).

Programatică (prescriptiv-normativă) – orice ideologie are un caracter programatic,

dorind să impună un program general de acțiune socială și politică. Toate ideologiile

doresc să prescrie un model de acțiune în conformitatee cu idelurile lor (cele revoluționare vor explica cum se pregătește si care sunt pașii prin care se ajunge la

revoluție, cele democratice vor arăta cum se poate acționa în opoziție pentru a obține

puterea ș.a.m.d.)

Cum vedem ideologia este un set de idei și credințe împărtășite de un număr

oarecare de oameni, cărora le explică ce este valabil și valoros și ce nu, ce trebui

emenținut și ce trebuie schimbat, generând atitudini în raport cu ceilalți membri ai

grupului ideologic și cu cei care sunt resimțiți ca opozanți. Ea incită oamenii la

acțiune politică și propune un program oarecare pentru aceasta, determinând pasiune și

motivație pentru actul politic.

Fiind o dimensiune a actului politic, ideologia are și câteva funcții politice

importante, care o fac de neînlocuit în actul politic, oricât de mult s-ar afirma că epoca

actuală a renunțat la excursul ideologic. Funcțiile politice ale ideologiilor sunt extrem de

necesare pentru că prin ele se obține acordul maselor pentru diverse acțiuni politice ale

celor care guvernează sau doresc să guverneze:

Funcția de legitimare – are ca scop să dea valoare unui regim politic și instituțiilor sale,

adică să exprime acele idei operative care fac ca regimul politic să funcționeze cu acordul

guvernaților. Aceasta înseamnă că respectiva ideologie îndeplinește funcția programatică,

generând un set de reguli și norme care sunt cunoscute și acceptate de populație.

Funcția de mobilizare și solidarizare – Ideologiile trebuie să joace același rol pe care

totemurile și tabuurile le joacă în triburile primitive, adică să definească clar cine este

memebru al grupului și cine este străin. De aceea ele trebuie să joace un rol de liant social

între membrii grupului care împărtășesc aceeași ideologie, și să acționeze ca și un

stindard pentru a-I mobiliza în vederea unor acțiuni comune. Toate ideologiile trebuie să

presteze funcția de unificare, integrare și identificare pentru toți cei care împărtășesc

aceeași credință politică, dar care acționează în acest sens cu difertite grade de succes.

Funcția de conducere și cea de manipulare – ideologiile incită oamenii la acțiune

politică, dar tipul și scopul acțiunii depind foarte mult de conținutul și substanța ideologiei. Pentru ca aceste acțiuni să fie cunoscute și acceptate de membri este necesar

să existe un număr de promotori și activiști politici care să mobilizeze și să conducă

grupul. Pentru a-l conduce ei trebuie să recurgă permanent la manipulare (nu neapărat

fiind și conștienți de aceasta) pentru a-I determina pe memebri să atingă scopul propus.

Funcția de comunicare – ideologia face apel permanent la un limbaj comun, ultrasimplificat,

dar specializat politic pentru a atrage noi adepți. Ele folosesc sintagme extrem

de comune, ușor de reținut, dar cu un conținut semantic extrem de complicat – conspirația

iudeo-masonică, elita de la putere, roșii, brunii, etc – care să dea impresia că oricine poate

înțelege despre ce este vorba, dar care permite și interpretări multiple ale subiectului.

Funcția de defulare a emoțiilor și frustrărilor – ideologiile au rolul de a determina

anumite comportamente fidelilor săi, mai ales în condițiile alegerilor sau confruntărilor

directe cu cei care sunt considerați opozanți. De aceea ele își propun prin mobilizare și să

determine o stare de permanentă re-ideologizare a celor care sunt considerați membri de

bază. Comuniunea tutror membrilor cu liderii sau rememeorarea celor considerați eroi au

drept scop reîntărirea încrederii că au ales calea cea bună. În același timp, este întărit și

disprețul față de cei considerați dușmani și de cauza acestora.

Toate aceste funcții politice pot întări aparența că ideologiile politice sunt ceva rău prin

excelență, și au ca scop obținerea puterii prin forme neortodoxe. De fapt, aceste practici

politice se manifestă în toate regimurile politice, totalitare sau democratice deopotrivă,

ceea ce diferă fiind doar gradul lor de intensitate. Ceea ce se observă, însă, este gradul tot

mai mic de implicare a cetățenilor în politică (în special în țările dezvoltate din punct de

vedere economic), ceea ce poate creea aparența unei marginalizări a ideologiei și

funcțiilor acestora. Dar, dacă este tot mai greu să deosebești o ideologie de alta, datorită

procesului de political corectness, nu înseamnă că funcțiile politice ale acestora au

dispărut. Vedem că în situații de criză ele reapar cu o ptere ieșită din comun, ceea ce

denotă că ele continuă să fie vii în socitate.

De altfel, în 50-60 a apărut o dispută privind epoca sfârșitului ideologiilor7,

considerându-se că acestea au dispărut după cel de al doilea război mondial, în condițiile în care atât capitalismul cât și comunismul tind să ajungă la acorduri pașnice și să

integreze o educație lipsită de factori ideologici. Dar, faptele au demonstrat că ideologiile

nu au dispărut și conștiința ideologică este mereu prezentă. Lipsa ideologiilor este doar

aparentă, în condițiile în care tot mai multe partide se transformă în grupuri catch-allparties

(apucă din toate părțile idei, combinând ideile pieței libere cu cele ale asistenței

sociale directe din partea statului). De fapt, substanța ideologiilor nu a dispărut ele putând

oricând să fie resuscitate, fiind adânc infiltrate în sistemul de valori al societăților

contemporane.

Liberalismul

Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse și nu au finalitate încă. Și

aceasta deoarece, deși nu este o ideologie nouă, liniile sale de demarcație pot fi

întâlnite in nuce încă din antichitate. O parte din școlile de prestigiu identifică apariția

liberalismului în contextul apariției statelor națiuni – pentru că liberalismul german,

italian, englez sau francez au aproximativ același tip de formare.

O altă parte din școli identifică apariția liberalismului în contact cu apariția

industrializării ca și fenomen social total a cărui reflexie în politic se identifică cu

revoluția franceză, și cu tendințele ideologice ce se nasc din această mișcare uriașă ce

pune o frontieră istorică și paradigmatică în gândirea umanității. Ceea ce trebuie

reținut este faptul că liberalismul ca ideologie este intim legat, spune această școală, de

industrializare și deci de schimbarea raporturilor sociale și economice din interiorul

societăților respectivei epoci.

În această viziune putem încă de la început să facem o distincție între un

liberalism insular britanic și cel continental, în special cel francez.

Liberalismul britanic este considerat ca fiind mult mai pragmatic (născut din

realitățile istorice și sociale ale insulei) în timp ce, cel francez este mult mai teoretic,

izvorât din tendințele impuse de Iluminismul continental. Desigur, există suficiente

elemente de diferențiere între cele două tendințe ideologice, dar fondul comun al

liberalismului și într-un caz și în celălalt este același. Liberalismul, fiind o doctrină ce s-a dezvoltat continuu pe parcursul

secolelor, poate fi etapizat, deși aceasta etapizare este discutabilă.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfârșitul

secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada

în care se definitivează și se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se

pun bazele liniilor de forță ce definesc liberalismul și se constituie doctrina liberală8.

După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la

putere și de o construcție politică și socială pusă sub semnul liberalismului. În această

perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutații în special legate de asumarea puterii și

de aplicarea principiilor liberale în spațiul public. O dimensiune pregnantă pe care o

adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de națiune, în special pe continent.

Construcția politică impusă de liberalism este aceea a unei democrații

instituționale puternice, care se focalizează în special pe construcția statului național. De

altfel, dușmanul liberalismului în această perioadă încetează să mai fie în special

conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul și anarhismul, după credința noastră,

două erezii ce își au sorgintea tot în liberalism.

În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să își revizuiască

relația cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta și în

politicile sociale și în cele ce țin de însăși esența liberalismului (în special

individualismul). Construcția teoretică ce se impune acum este una vizând drepturile și

libertățile persoanei în raport cu ansamblul social și cu statul.

După al doilea război mondial asistăm la o reîntoarcere a liberalismului la

modelul clasic, deși această etapă este mai degrabă pusă sub spectrul conservatorismului.

Totuși ideea liberală cu modificările apărute în perioada interbelică continuă să reprezinte

și ea o tendință a liberalismului contemporan.

Vedem astfel că termenul de liberalism poate fi plurisemantic, fiind necesară în

permanență o asumare a termenilor în care este el folosit.

Trebuie spus că liberalismul nu a fost de la bun început adeptul democrației

universale, fiind mai degrabă adeptul unei democrații meritocratice. Dar acest principiu

nu se putea împăca cu ideea drepturilor civile extinse datorită credinței lor în dreptul

natural. Dreptul natural9 a reprezentat pentru majoritatea liberalilor (francezi, liberali

radicali britanici sau coloniști americani) mai degrabă o armă revoluționară împotriva

guvernămintelor deja stabilite, folosită mai mult pentru a rezolva probleme privind libera

expresie, asocierea religioasă sau politică, rezolvarea unor probleme economice ale

săracilor decât în scopul stabilirii unui guvernământ democratic. De aceea liberalismul a

ales folosirea conceptului de drepturi în contextul democrației, utilizând sintagma – chiar

dacă ușor tautologică – drepturi democratice.

Ca și structură ideologică, liberalismul aduce un set de valori și cereri care se vor împleti

mai târziu cu alte linii ideologice, dar care pentru epoca de influență au fost considerate

revoluționare și extrem de modernizatoare. Liberalismul a impus două linii de forță în

plan politic – una la nivel individual ca spațiu al moralei, deci un plan de comportament

politic al fiecăruia în raport cu societatea, cât și una la nivelul raportului cetățeanului cu

statul, germinând astfel o nouă dimensiune instituțională – ceea ce vom numi astăzi

democrația liberală.

Libertatea personală – constă în toate acele drepturi care garantează protecția individului

în fața guvernământului. Aceste drepturi trebuie să fie garantate printr-o lege cu

proceduri cunoscute. Locke:- . Asemenea legi trebuie să apere pe toți și să restrângă

puterea legislatorilor, și trebuie să corespundă libertăților individuale – libertatea de a

gândi, de a comunica și de a te asocia.

Libertatea civilă – constă în dezvoltarea acelor canale libere și pozitive precum și a acelor

arii care indică activitatea și participarea cetățenilor la viața statului. Această implică

libertatea de exprimare în raport cu legea și excluderea cenzurii, diseminarea liberă a

ideilor politice și formarea de asociații politice apte să impună noi politici de dezvoltare

cetățenească. Libertatea civilă trebuie să fie apărată printr-o lege fundamentală –

Constituția – care să se raporteze egal la toți cetățenii.

Libertatea socială – se referă la ceea ce numim astăzi egalitate de șanse și mobilitate

socială. Este dreptul tuturor cetățenilor (astăzi indiferent de rasă, sex sau religie) de a

ocupa o poziție în cadrul societății conformă cu statutul lor în funcție de merite, pregătire

și capacități – căci altfel libertățile individuale devin doar o prescripție formală și goală

de conținut. De aceea sintagma cea mai comună liberalismului este: Libertate pentru

toată lumea.

Consensul particular – orice individ care este parte la contractul politic (statul)

trebuie să fie de acord cu acest contract (adică să consimtă la formarea contractului

politic, să ia parte la decizie și să se supună deciziei pe care ansamblul o ia). Locke- sursa

autorității politice și a puterilor statului asupra cetățenilor constă în consensul poporului.

De aceea, statul ar trebui să aibă ca scop ultim prezervarea drepturilor naturale: la viață,

libertate și proprietate.

Reprezentarea – ideea lui John Locke despre sistemul reprezentativ era bazată pe

conceptul de consens particular – autoritatea politică derivând direct de la popor. Din

acest motiv, el dădea legislativului dreptul de a lua decizii fără nici o limită, căci teoria sa

se aplica doar unui număr mic de cetățeni – cei care posedau proprietate. Mai târziu s-a ajuns la concluzia că dreptul de decizie nu este nelimitat – el nu trebuie să intre în

conflict cu chiar drepturile naturale, adică acele drepturi care stau la baza capacității

cetățenilor de fi reprezentați liber și egal. Teoriile reprezentării și ale guvernământului

reprezentativ provin direct din utilitarism (v. J.St.Mill – Utilitarismul- cap V) care a

încercat să impună perspectiva un om, un vot. El argumentează că cea mai bună protecție

a individului este aceea de a-și alege fiecare și toți reprezentantul – ființele umane sunt

protejate de răul din mâna celorlalți în măsura în care au capacitatea de a se proteja ei

înșiși, iar sistemul reprezentativ este cea mai bună protecție. Dar el nu acceptă supremația

legislativului în fața dreptului natural. Mai mult, el se va feri și de acceptarea tiraniei

majorității. Pentru a o accepta el va propune, în siajul învățătorului său Jeremy Bentham,

acordarea posibilității de educație tuturor, pentru ca să existe o echivalență a capacității

de vot a tuturor. De altfel, liberalismul clasic (nu numai St. Mill ci și tatăl său James

Mill, am văzut și la Tocqueville) nu a avut încredere în votul universal – votul

ignoranților. De aceea votul universal a devenit un apanaj al socialiștilor, ereticii de

stânga ai liberalismului.

Constituționalism – se referă la restrângerea puterii oricăreia dintre puteri,

principiul separației puterilor în stat – fiecare putere să o restrângă pe cealaltă. De aceea

este nevoie de o Constituție scrisă, care să delimiteze funcțiile fiecărei puteri în parte, și

să asigure libertățile fundamentale ale cetățenilor, dar și restricțiile care se impun

acestora. Guvernământul trebuie să fie atât limitat cât și responsabil, iar pentru aceasta

trebuie să fie impuse alegeri periodice. Câinele de pază trebuie să fie sistemul judiciar,

care să prevadă și o curte constituțională. –Jeremy Bentham.

Suveranitatea populară – J.J. Rousseau găsește sursa autorității, la fel ca și Locke,

în popor. Dar pentru aceasta el trebuie să fie suveran, iar suveranitatea sa este

“inalienabilă, infailibilă și indestructibilă”. Împotriva celor care se pronunțau pentru

guvernământ reprezentativ el se pronunță pentru directa guvernare a poporului – căci nu

există restrângeri ale voinței populare – voința generală. Acest principiu conduce automat

la o mai mare putere a legislativului în raport cu celelalte instituții care trebuie să i se

supună. Dar, pe de altă parte, același principiu nu prevede explicit existența mai multor

opinii, căci poporul este văzut ca și un întreg. Acest ultim punct este cel care întemeiază

legătura dintre socialism și liberalism.

Liberalismul a apărut ca o doctrină anti-statală și s-a dezvoltat ca o doctrină anti-etatistă,

căci se bazează pe libertatea inalienabilă a indivizilor văzuți ca și persoane separate, de

aceea accentul cade pe particular și nu pe general. Modelul liberal consideră că există

două sfere de existență separate – sfera publică (statul și instituțiile sale) și sfera privată

(individul, societatea civilă și instituțiile acesteia). Schema. Când cele două sfere

interferează, intersecția lor trebuie să acopere doar o zonă limitată și ușor recognoscibilă.

După cum am văzut, pentru liberalismul clasic modelul pieței libere trebuia să fie un

panaceu universal pentru dezvoltarea și bunăstarea unei societăți civilizate. Realitatea

celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea a infirmat această viziune, în special datorită emergenței unei noi clase sociale, proletariatul, care nu participa efectiv la piața

liberă ci doar o alimenta cu produse fără însă a beneficia de capitalul obținut din

schimbul efectuat direct pe piață. Creșterea disparității sociale, accentuarea clivajelor

centru periferie și celor între clasele sociale a făcut ca, în final, liberalismul să fie

perceput ca un rău absolut. Pe de altă parte, liberalismul economic a devenit principalul

factor ideologic de susținere a colonialismului înțeles ca un mijloc rapid de formare și

dezvoltare a pieței libere. Colonialismul, deși își are mai degrabă sorgintea în ideologiile

europocentriste și rasiste, a adus beneficii perspectivei liberale asupra capitalismului,

ceea ce a impus o anumită legătură, dacă nu chiar o suprapunere a ideii de capitalism pe

liberalism. Acuzată din toate părțile de a fi devenit o ideologie de stat împotriva societății

și de a-și fi trădat idealurile revoluționare, liberalismul a tins să își găsească noi

dimensiuni ideologice.

Această încercare nu a mai fost una ușoară, pentru că o parte din susținătorii

liberalismului s-au transformat în conservatori, apărând o ordine socială deja impusă.

Spre deosebire de perioada de început a liberalismului, când acesta era singur pe piața

ideologiilor (sub veșmântul său găsindu-și adăpost și teorii destul de ciudate dar care

încercau să se auto-definească ca liberale), în a doua jumătate a secolului XIX apar

competitori ideologici extrem de puternici cu care liberalismul trebuie să lupte. Iar

postura de a se afla la putere nu este una tocmai comodă pentru un liberal care înainte se

declara anti-etatic.

Pe de altă parte, chiar și înconjurat de critici, liberalismul continua să posede o

armă redutabilă pe care o impusese în anii anteriori aproape în întreaga Europă –

democrația liberală. Plecând de la acest construct politic, liberalismul și-a modelat

strategiile de adaptare la confruntarea ideologică. Între anii 1887-1930 putem vorbi de

două curente principale ce se propagă în sânul liberalismului: 1. Liberasimul social și 2.

Liberalismul neo-clasic. Acest clivaj se va menține și în perspectiva liberalismului

contemporan.

Liberalismul social

Cum spuneam de la bun început, scopul liberalismului clasic era să limiteze la

maximum rolul statului în societate, reducându-l la “jandarmul de noapte al societății”

cum îl definea Benjamin Constant. Desigur, o limitare totală a statului în sensul dorit de liberali nu s-a produs niciodată, dar rolul statului în raporturile cu societatea și în special

cu piața s-au diminuat considerabil. Această diminuare a produs și unele disfuncționalități

tot mai vizibile în timp, cum ar fi monopolul particular sau clivajele tot mai vizibile între

cei bogați și cei săraci.

Aceste principii care au fost deja, în mare măsură, adoptate și de partide care nu

sunt neapărat liberale, dar acceptă ca fundamental jocul democratic sunt, încastrate în

liberalism, dar, la suprafață, lupta ideologică se dă, deja, pe alte criterii.

În primul rând, criteriile privind libertatea adoptate de liberalismul contemporan

sunt cele legatede diferența între asumarea politicilor sociale și a acceptării well-fare

state-ului sau a rejectării lui. Desigur, temporal acest diferend care a divizat liberalismul

datează de mai bine de un secol, dar, după o perioadă de schimbare a paradigmei (în

special datorită războiului rece), problema revine tot mai acută în condițiile globalizării.

În acest joc, liberalismul românesc a fost dintotdeauna excentric, în special

datorită diferențelor de climat politic. Preocuparea permanentă liberalismului românesc

de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la sfârșitul celui de al doilea război mondial a

fost modernizarea rapidă a României și conectarea ei la dimensiunea economică

europeană a acelor timpuri. Această încercare extrem de lăudabilă a presupus un continuu

exercițiu al puterii, fie reale fie virtuale și mai puțin o structurare ideologică a ideii

liberale românești. Mai mult, datorită unor condiții istorice specifice, liberalismul

românesc nu și-a construit ideologia luptând împotriva unui etatism excesiv (pentru că în

bună măsură liberalii au fost cei care au condus statul) și nici, mai târziu, împotriva

socialismului colectivist, ca în cazul țărilor occidentale. Construcția ideologică liberală,

atâta câtă a existat, a avut mai mult o dimensiune națională, punând în centru construcția

unei națiuni și a unui stat prosper și liber. Dar, atât statul cât și națiunea sunt concepte

abstracte, iar liberalismul românesc s-a complăcut în a emite abstracțiuni. Desigur, că în

acea perioadă s-au impus politici privind situația familiei și s-a încercat îmbunătățirea

situației acesteia, dar efectele nu au fost extraordinare. Situația femeii nu s-a îmbunătățit

considerabil, modelul chiar cel mai liberal păstrându-se de tip patriarhal.

În perioada comunistă dimensiunea politică liberală antebelică a fost idealizată de

puținii supraviețuitori ai respectivei perioade, astfel încât după revoluție ei au reiterat

modelul interbelic, neacceptând că situația politică și economică era cu totul alta. De altfel și modelul ideologic liberal occidental s-a schimbat extrem de mult, astăzi fiind

foarte greu să mai deceleze între diverse orientări ce se declară liberale.

Principala divergență, cum spuneam, este cea între statul bunăstării generale și

liberalismul de tip clasic, a statului minimal. Dacă liberalismul statului minimal, sau

neoclasic, este de fapt perpetuarea sub alte dimensiuni a liberalismului clasic, și

încercarea acestuia de a potența capitalismul în forma sa benefică, liberalismul bunăstării

este o redimensionare a liberalismului de la individualism spre societate.

Liberalismul bunăstării nu are o istorie recentă, așa cum s-ar putea crede. Încă de

la sfârșitul secolului al XIX-lea, când liberalismul intrase într-o criză teoretică profundă,

fiind eliminat aproape peste tot de socialism (mai puțin în țările est europene, unde

liberalismul a fost întotdeauna un liberalism de stat), unii ideologi liberali au consimțit la

compromisul cu ideea de egalitate socială și au încercat să tempereze viziunea capitalistă

existentă în doctrina lor. Primul care a introdus acest curent a fost T..H.Green (1832-

1886), și prin el liberalismul a atins o nouă dimensiune – cea socială. Green și-a construit

teoria pe distincția între două feluri de a privi libertatea: libertatea negativă și libertatea

pozitivă*. Libertatea negativă era cea propusă, anterior, de clasicii liberalismului, adică

acea libertate care există doar în absența constrângerii. Dar, consideră el, aceasta nu e

singura perspectivă asupra libertății, ea poate însemna și ceva pozitiv, adică capacitatea

pozitivă de a face ceva. Dar această capacitate pozitivă nu există decât în măsura în care

există libertate de șanse, căci cineva care nu are oportunitatea de a face un lucru pe care lar

putea face nu este liber, adică este constrâns obiectiv să nu îl facă. Iar lipsa

oportunității este dată, consideră Green, de sărăcia cronică a unei societăți, care conduce

la inegalitatea șanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază libertatea

individuală va dori să facă ceva pentru a depăși circumstanțele care constituie obstacole

atât de mari în calea libertății.

De aceea el propunea, alături de alți liberali adepți ai societății bunăstării, că

societatea acționând prin guvernământ ar trebuie să se implice activ în educație, sistemul

sanitar și să reglementeze condițiile de muncă ale proletarilor, care astfel s-ar apropia de

libertate.

Anii ’60 au adus “împlinirea” ideologică a liberalismului bunăstării, în sensul că,

alături de perspectiva economică a egalizării șanselor, s-a introdus și perspectiva civicoetică

privind egalizarea posibilităților de afirmare a diferențelor dintre cetățenii aceluiași

stat. În acești ani, în special datorită presiunilor venite din partea unor minorități etnice și

apoi sexuale, liberalii au adoptat o linie extrem de permisivă a capacității de exprimare a

diferențelor dintre minoritari, etnici, sexuali, religioși etc. și majoritari. Liberalii

bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea oricărei discriminări dar și pentru

oferirea de avantaje sociale și economice tuturor celor care sunt considerați discriminați.

Această opțiune a adus linia liberalismului bunăstării în tabăra a ceea ce în anii ‘70-80 s-a

numit Noua Stângă**.

Întregului eșafodaj al liberalismului bunăstării i s-a opus, permanent și constant,

liberalismul neoclasic, sau liberalismul de orientare profund concurențială, cel care se

bazează exclusiv pe libertate împotriva egalității și egalizării, de orice fel. Acest tip de

liberalism nu diferă prea mult de modelul secolului al XIX-lea, având ca obiectiv

dezvoltarea și bunăstarea prin întărirea concurenței libere dintre cetățeni.

1.3 Conservatorismul

Conservatorismul este definit de cele mai multe ori mai degrabă ca o stare de spirit

decât ca o ideologie în sine. Și aceasta pentru că sunt foarte multe interpretări asupra

naturii acestei doctrine, în special datorită abilității ei extraordinare de a supraviețui în

orice context. Pentru a fi conservator este nevoie să existe ceva de conservat: un statusquo,

o situație, o poziție etc. Dar conservatori sunt percepuți și cei care manifestă

rezistență la schimbare chiar dacă situația în care se află nu este neapărat în favoarea lor,

cum sunt locuitorii din mediul rural sau din orașele mici care nu își pot închipui un alt tip

de existență altul decât al lor. De aceea, putem defini conservatorismul ca și o

rezistență teoretică articulată și sistematică la schimbare, fiind o ideologie ce își

propune să apere status-quo-ul deja prestabilit în fața oricărei schimbări rapide sau

forțate.

Dacă definim conservatorismul ca pe o ideologie care apără status-quo-ul și pe o

raționalizare și legitimare a unei ordini deja existente – adică ca pe o ideologie

situațională – vom observa că această ideologie are propria sa logică, ea nefiind

influențată în esența sa de epoca istorică în care se manifestă. Astfel, conservatorismul, oriunde și oricând s-ar manifesta, are câteva principii de bază care reușesc definească

ideea conservatoare chiar și atunci când ea nu este definită ca atare13.

1. Libertățile individuale sunt mai importante pentru conservatorism decât egalitatea

2. Conservatorismul este împotriva concentrării puterii politice în mâna oricui, și

mai ales a mulțimilor

3. Insistă asupra unei teorii organice a societății, care să includă o ierarhizare a

grupurilor și a claselor dar și o cooperare între ele. De aici se deduce că ideea de

comunitate și interesele sale sunt totdeauna deasupra intereselor individuale.

4. Își asumă un respect aproape sacru pentru tradiție și moștenirea culturală, adică

ceea ce ne leagă în mod fericit de înaintașii noștri.

5. Rațiunea și proprietatea sunt metode de rezolvare a problemelor sociale

6. Religia, care este un bun cultural tradițional, trebuie să se bucure de respect.

7. Majoritatea liniilor ideologice conservatoare sunt elitiste.

Din punct de vedere istoric este greu de arătat care este momentul real al apariției

conservatorismului ca și doctrină politică închegată. Unii autori pretind că un anumit fel

de conservatorism a existat dintotdeauna în cultura umanității, Cicero fiind un

conservator în raport cu Cezar care a intuit mai repede beneficiile schimbării republicii în

imperiu pentru cetățenii Romei antice. E totuși greu să accepți că orice rezistență la

schimbare este o formă a conservatorismului, acesta din urmă pierzându-și astfel orice

dimensiune ideologică, fiind doar o încăpățânare de moment de a rămâne în urmă, în

condițiile în care schimbarea oricum se produce. De aceea, majoritatea autorilor

consideră că această ideologie se întemeiază ca o reacție la trecerea de feudalism la

modernitate, fiind însă o doctrină a modernității, care se uită însă înapoi cu nostalgie14.

De multe ori ideea de conservatorism se confundă cu tipologia conservatorismului

anglo-saxon și pe bună dreptate, pentru că cei care au dat cele mai multe direcții de

gândire în conservatorism au fost englezii și apoi americanii. Din acest motiv, cele mai

multe lucrări consacrate conservatorismului se raportează la cel anglo-saxon.

Apariția grupului torry pe scena politică britanică a secolului XVII-XVIII ca grup

de susținere a monarhiei și nobilimii în raport cu Parlamentul, considerat ca fiind prea

popular a generat, fără o pregătire teoretică neapărată, prima democratizare a unui stat,

desigur în limitele și condițiile epocii respective. Paradoxal, însă, marele gânditor,

considerat ca fondator al conservatorismului, Edmund Burke, nu a fost torry ci whig,

adică oponent al mișcării considerate conservatoare în acea epocă. Dar tocmai

posibilitatea contradicției în raporturile politice a făcut ca această mișcare să poată apare.

Tradiția este, pentru conservatorism, cea mai importantă componentă a

comunității, pentru că prin ea se încearcă continuu ameliorarea condiției umane. Însăși

comunitatea, ca depozitară a tradiției se subordonează acestei funcții, devenind

creatoarea, de facto a omului istoric. Omul ca entitate individuală abstractă, este, am

văzut, anistoric. Comunitatea, însă, are existență temporală, fiind atât creatoare de istorie

cât și beneficiara ei. Comunitatea instituie conform cerințelor de moment toate

elementele societății, dar ea nu poate trece prea mult peste natura imperfectă a

omului.(Vierek)

Conservatorismul clasic în încercarea sa permanenetă de a se plia pe cerințele

comunității se va desprinde în extrem de multe dimensiuni ideologice, dintre care unele

vor sta la baza altor ideologii politice viitoare (în special fascismul sau democrația

creștină, dar și altele). Astfel, o bună parte a secolului XIX, conservatorismul european a

căzut sub influența clară a romantismului, părând că acesta este destinul ideologic al

doctrinei. Dimensiunea sa politică nu era profund diferită de cea a înaintașilor, numai că

își radicalizase poziția în ceea ce privește liberalismul de stat, pe care îl considera extrem

de inoportun în manifestarea libertății sociale (în sensul că ierarhia socială prestabilită nu

se mai era acceptată, minimalizând rolul nobilimii în construcția societății, în special

după apariția parlamentelor populare). De asemenea, poziția lor religioasă devenise, atât

în Marea Britanie cât și în Germania, extrem de percutantă, resimțind modernitatea ca o

permanentă revoluție spirituală, dar nu neapărat benefică.

Prin romantism, conservatorismul capătă imaginea unui curent puternic impregnat

de direcțiile ideologice ale claselor dominante, lucru nu întru-totul adevărat, dar aparent

extrem de pertinent15. Prin romantism conservatorismul devine paseist (face apologia vieții la țară, a familiei țărănești, tradițional medievale, capabilă de fericirea simplă a

continuității în comparație cu clasa proletară și mic burgheză, aflată permanent în criză de

identitate culturală sau națională. Tot prin romantism conservatorismul reușește să preia

dimensiunea naționalistă de la liberalism.

Încă din 1830-1832, anii nașterii oficiale a Partidului Conservator în Marea Britanie,

conservatorismul își asumă dimensiunea națională a partidului pe care o opune încercării

statului liberal de a lărgi baza cetățenească a națiunii. Ei se vor ridica prin Disraeli

împotriva utilitarismului (considerat mecanicist) promovat de Jeremy Bentham.

Conservatorismul aplicat de Partidul Conservator din Marea Britanie

după Disraeli va dezvolta o linie politică cu puternice accente paternaliste,

ceea ce permite nu numai detașarea de Partidul Liberal dar și intrarea în

competiție cu Partidul Laburist. Disraeli a intuit foarte bine faptul că

liberalismul ca formulă economică și politică în forma în care rămăsese după

revoluția industrială nu mai era capabil să administreze problemele sociale

ale Imperiului Britanic rămânând închistat în vechile sale formule teoretice.

Cel care a dus mai departe modelul lui Disraeli a fost Joseph Chamberlain, care,

fără să fie un teoretician, a fost un om politic extrem de abil și de legat de Imperiul

Britanic. El este unul dintre prim-miniștrii reprezentativi ai perioadei victoriene, perioada

de supremație absolută atât economică cât și politică a Marii Britanii. Chamberlain este

cel care va introduce ceea ce se va numi în secolul XX well fare state (statul bunăstării).

Modelul său practic a fost acela de a se îngriji ca statul să cheltuiască o sumă fixă pentru

fiecare cetățean al său indiferent de statutul social. Astfel iau naștere, pe lângă asociațiile

voluntare de caritate și unități de stat care se îngrijesc de cetățenii britanici mai puțin

norocoși. Este momentul când în Anglia se construiesc locuințe sociale și spitale de către

stat, se impun legi care încearcă să micșoreze inegalitățile economice, fără însă a crește

libertățile politice (dreptul de vot al femeilor, de exemplu).

Și numai acest exemplu din istoria conservatorismului este capabil de a arăta

forma în care se manifestă conservatorismul politic care, fără a grăbi istoria, se adaptează

acesteia și își impune propriile principii ca linii directoare pentru toată societatea.

Începând cu secolul al XX-lea principalul adversar ideologic al

conservatorismului devine socialismul. În primă instanță, conservatorismul se va afla

într-o situație destul de dificilă în raport cu socialismul care, la acel moment, era

purtătorul unei ideologii extrem de atractive și aparent echitabile. Apoi, organizarea

partidului era complet nouă și stabilă (modelul partidului de mase) având un corpus

electoral dedicat partidului, coordonat de sindicate și, în sfârșit, o ideologie stabilă care

propunea transformarea radicală a statului. Acestei realități conservatorii nu îi puteau

răspunde decât cu vechile principii politice și morale ale secolului al XIX-lea. În al doilea

rând, socialiștii dădeau aparența unei uniuni politice transeuropene, pe când conservatorii

din fiecare țară se referă doar la politice societății lor, fără a avea legături statutare între

diversele partide, iar după primul război mondial o bună parte din partidele conservatoare

de pe continent dispar.

Ideea conservatoare nu a dispărut însă ci încearcă încă odată să se adapteze la

noua societate. În perioada interbelică conservatorismul a avut o situație extrem de grea

în special în raport cu fascismul, pe care l-a potențat ideologic17, și au încercat în anumite

cazuri chiar să și-l asume cum este cazul în special în țările din Centrul Europei –

Polonia, Slovacia, Ungaria. Aceasta distorsiune ideologică a marcat epoca de după cel de

al doilea război mondial, când a devenit foarte greu să distingi conotația cuvântului

conservator.

Totuși, în această epocă, conservatorismul, fie în opoziție (de cele mai multe ori)

fie la putere, începe să își construiască o nouă identitate politică și economică care va

deveni efectivă în anii ’50, identitate care va marca definitiv imaginea sa. De fapt, această linie începuse să se traseze în Marea Britanie încă din 1880, prin perspectiva lui Herbert

Spencer (Herbert Spencer – The Coming Slavery- )* care cerea propriului partid

întoarcerea la vechiul principiu al liberului schimb, abandonat de Disraeli în favoarea

acțiunii sociale. Dar linia lui Spencer era o linie marginală în conservatorism, ea fiind

readusă în prim-plan ca un mijloc de luptă eficientă împotriva emergenței

colectivismului.

O caracteristică a locuitorilor Marii Britanii este pasiunea lor pentru rugby, joc de

golani jucat de gentlemeni cum îl definesc chiar pasionații săi. Dar puțini știu că filosofia

acestui joc (spre deosebire de fotbal) este pasa înapoi, scopul jucătorilor fiind acela de a

păstra mingea ovală cât mai mult în echipă. Tot astfel, în scopul de a păstra cât mai mult

puterea, atât cea directă cât și cea simbolică, conservatorismul a trebuit să facă o “pasă

înapoi” și să își reconsidere dimensiunea ideologică. Aceasta a însemnat că fostul

adversar al liberalismului s-a întors la valorile liberale de la începutul secolului al XIXlea

și le-a revalorificat pentru societatea de după al doilea război mondial.

Conservatorii și-au plasat rezistența în fața socialismului colectivist și planificator

făcând apel la legătura indisolubilă dintre libertatea economică și cea politică. Teza de la

care plecau era că, în ciuda prejudecăților ideologice, capitalismul este singura formă de

economie care conduce la fericire pentru că este singura formă economică dreaptă și

liberă. Socialismul, în dorința sa de egaliza întreaga societate va conduce la nedreptate și

sărăcie datorită planificării economice și birocratizării excesive a societății.

Cei care au promovat acest tip de curent politic, teoretic și economic nu au fost

neapărat membri ai vreunui partid conservator, dar teoria lor a fost rapid îmbrățișată de

conservatori care și-au construi o nouă dimensiune politică pe baza acestor idei și care, în

scurt timp, au fost puse în practică de guvernele din familiile conservatoare.

Construcția teoretică propusă F.A.Hayek este prima care reușește să stăvilească

proporțiile luate de teoria socialistă (nu numai de formulă marxist-leninistă, dar și pe cea

41

influențată de curentul keynesian al neoliberalismului*), și să propună o nouă viziune,

pozitivă, asupra liberalismului.

În lucrarea sa fundamentală “Drumul către servitute” scrisă în 1944, el arată cum

a fost abandonată tradiția liberală clasică – cu intențiile cele mai bune – și de ce aceasta a

condus la tipul de servitute al totalitarismelor de după primul război mondial în Ungaria,

Italia fascistă, Germania Nazistă dar și în Rusia comunistă.. La originea problemei, spune

Hayek, se află “Marea Utopie”, credința eronată că socialismul democratic există ca o

posibilitate umană sau chiar logică. El a arătat, în mod sistematic, că acest obiectiv nu

este doar indezirabil, dar că atingerea lui produce ceva atât de diferit și de rău încât cei

care lupta pentru el se îngrozesc. Promovarea socialismului duce omenirea pe un drum al

servituții și nu pe unul al libertății, așa cum se credea în general.

Cei pentru care scrie Hayek sunt adepții planificării, cei care voiau să

raționalizeze activitatea economică, adică în special urmașii teoretici ai lui Marx. În

primul rând, susține el, nimeni n-ar putea, în principiu, să planifice un sistem economic în

toată infinitatea detaliilor, deoarece sunt prea multe variabile nespecificabile de luat în

considerare. Din acest motiv, statul nu va putea niciodată să intervină eficient în

satisfacerea nevoilor indivizilor prin planificare.

A doua aserțiune, și cea mai importantă în acest context, se referă la consecințele

pe termen lung ale planificării totale de către stat a vieții economice. El arată, în tradiția

lui John Stuart Mill, că libertățile economice și libertățile civile sunt două fațete ale

aceleași monede. Cei care nu văd această legătură nu înțeleg că planificarea, pentru a da

rezultate, trebuie să reducă din opțiunile individuale într-un mod incompatibil cu genul de

libertate personală care a caracterizat liberalismul occidental modern.

După părerea lui Hayek, instituția care protejează prin excelență libertățile

politice este supremația dreptului pe care trebuie să o respecte indivizii atât ca persoane

publice cât și în calitate de persoane private. “Nimic nu diferențiază mai tranșant

condițiile dintr-o țară liberă de cele dintr-o țară cu guvernare arbitrară decât respectarea,

în prima, a marilor principii cunoscute sub numele de supremația dreptului.”(Drumul

către servitute- )***. Dar, pentru a implementa un plan economic corespunzător, statul ar

trebui să se implice în mod inevitabil în cele mai detaliate aspecte ale vieții cotidiene, ar trebui să ia decizii inclusiv cu privire la profesiile cărora li se pot dedica oamenii, precum

și la locul și condițiile în care le pot practica. Este clar că, acolo unde statul are nevoie de

asemenea putere, supremația dreptului n-ar putea fi decât o piedică în calea planificării

statale, iar autonomia personală ar ceda locul nevoilor statului. Rezultă deci că “Drumul

către servitute” are drept temă, în realitate, erodarea treptată a libertății care însoțește

eroziunea supremației dreptului pe tărâmul activității economice. În concluzie, atragerea

în capcana planificării ar conduce nu numai statele totalitare la subdezvoltare, ci și pe

cele moderne și occidentale la stoparea dezvoltării și apoi la pierderea libertății.

Democrația creștină

Alăturarea cuvintelor democrație și creștinism poate fi privită ca un paradox:

democrația nu poate fi gândită ca și o soteriologie atâta vreme cât ea se adresează

societății, iar creștinul nu poate fi altceva decât creștin în aceeași economie a salvării. Și

totuși, astăzi, democrația creștină pare a fi depășit paradoxul, devenind o doctrină politică

ce își face mereu noi adepți. Departe de a fi o conexiune tautologică de cuvinte (cum ar fi

de exemplu democrația populară) democrația creștină nu propune o teocrație, ci un model

social apt să reinstaleze morala în politică. Din învățătura creștină nu poate fi derivat un

model politic, dar creștinismul prin concepția sa despre om și menirea acestuia în lume,

constituie fundamentul etic pentru abordarea unei politici pline de simțul răspunderii și

mai ales a unei răspunderi în fața lui Dumnezeu. Or, tocmai prin recunoașterea acestei

baze morale, oferite de ethosul creștin, devine posibilă formularea unei acțiuni doctrinare

pentru rezolvarea problemelor de interes social.

Definirea democrației creștine este o sarcină dificilă pentru politologi și aceasta

deoarece nu se poate vorbi de o coerență în ansamblul doctrinelor democreștine ce există

în spațiul culturii europene sau de sorginte europeană (ne referim la America Latină, deși

influențe democreștine există și în Canada sau în SUA). O definiție însă propune Michael

Fogarty, descriind democrația creștină drept “o mișcare de laici care se interesează, pe

propria lor răspundere, de rezolvarea pe proprie răspundere de rezolvarea problemelor politice, economice și sociale pe baze creștine și care deduc din aceste baze și din

experiență că în lumea de astăzi democrația reprezintă, logic, cea mai bună formă de

guvernământ”1.

Prin această succintă și, de altfel, incompletă definiție, structurile

creștine intră în politică printr-o formă pe care Biserica (mai ales cea

tradițională) a încercat să o împiedice timp de secol, formele apropiate de

această perspectivă stând sub semnul ereziei (de exemplu catharismul sau

protestantismul inițial). Spuneam incompletă deoarece definiția nu pune

suficient în lumină extrema diversitate a democrației creștine. De altfel, Jean

Dominique Durand vorbește de “familia de partide democrat creștine a căror

trăsătură de unire o constituie inspirația creștină sub un semn mai mult

cultural decât religios”.2.

Democrația creștină s-a născut în Europa Occidentală la sfârșitul secolului al

XIX-lea prin reintegrarea mișcărilor și asociațiilor catolice, precum și a sindicatelor în

viața politică, îndeosebi regională. Acestea își manifestau aplecarea spre solidaritatea

creștină și spre spiritul comunitar încercând să devină mai degrabă comunități de întrajutorare

frățească decât mișcări prin excelență revendicative.

Acestea s-au putut revendica foarte curând de la o doctrină după apariția

enciclicei papale “De Rerum Novarum”, din 1891, a papei Leon al XVIII-lea considerat

de unii autori fondatorul catolicismului social20. Marcel Prelot consideră că Leon al XIIIlea

nu era mai puțin tradiționalist decât predecesorii săi. Dar el este poate mai riguros

reîntorcându-se la originile moralei creștine și la bazele dogmatice ale catolicismului medieval, în primul rând la Sfântul Toma d’Aquino. La începutul pontificatului său, în

1879, el predică enciclica “Aeternis Patris” prin care propune gândirii catolice propriile

sale baze critice și constructive. Aceasta este urmată și de alte enciclice, care culminează

cu “De rerum Novarum” (“Despre lucrurile noi”, în care își exprimă opiniile asupra

condițiilor muncitorilor), creând o situație intelectuală nouă și atrăgând după sine o

metafmorfozare a mișcării sociale catolice3. Aceasta este perioada în care catolicismul

social convingerile monarho-corporatiste ale partidelor “clericale”21.

Cu toate acestea, termenul însuși de democrație, în ceea ce tinde să desemneze un

sistem de organizare politică, merge mai departe în intențiile Papei. Desprinzând

catolicismul de formulele sale monarhice și autoritare, papa nu dorea să contracteze noi

alianțe politice în locul acestora. Mai curând, el îi va îndemna pe catolici să nu folosească

termenul democrație creștină decât pentru a desemna acele opere exclusiv sociale care să

exercite “o binefăcătore acțiune creștină în popor”.4.

Această recomandare nu a fost, însă, un obstacol pentru preluarea ideilor din

“Rerum Novarum” ca punct de plecare în formare in nuce a unei doctrine politice de orientare democreștină și formarea pe baza acestor idei a unor partide politice de

orientare creștină, unele dintre ele de primă importanță ca Mișcarea Republicană

Populară din Franța sau Partidul Popular în Italia. Inițiatorii acestor partide se înscriu și ei

între doctrinarii democrației creștine – Marc Sgnier sau don Luigi Sturzo. Pentru a se

impune în viața politică a vremii (în special după primul război mondial), ei folosesc în

special termenul de popular adresându-se întregii națiuni în perspectiva moralei creștine

și a iubirii aproapelui. Astfel, se poate spune că partidele democreștine sunt partide de tip

popular, adică se adresează și sunt deschise oricărui locuitor al țării respective, indiferent

de grupul social, confesional sau etnic din care el face parte. Această linie a fost trasată a

fost trasată de Luigi Sturzo prin ceea ce se numește popularism tip fondat pe

responsabilitatea și participarea cetățenilor.

Aplecându-se asupra unor situații specifice, diferite de la țară la țară, partidele de

orientare democrat-creștină, mai ales în perioada de după primul război mondial, dar și

după aceea se “naționalizează”, formându-și corpusuri doctrinare diferite pe

care numai apelul la morala creștină le mai unește. De aceea, este greu să se vorbească de

o doctrină democrat creștină universală22.

Principalele dimensiuni ale ideologiei democrat creștine.

I. În primul rând, democrația creștină este fidelă ideii de democrație în sensul impus

de Europa Occidentală, adică democrației reprezentative. Aceasta poate funcționa

la fel de bine și într-o monarhie constituțională și într-o republică stabilind

legătura între conducerea politică a statului și responsabilitatea democratică a

cetățeanului. Prin alegeri democrația reprezentativă dă posibilitatea schimbării

periodice a guvernării, iar democrația creștină își asumă atât capacitatea de a veni

la putere, cât și condiția de opozant constructiv al unei alte guvernări legitime.

II. În cadrul democrației reprezentative, democrația creștină este o alternativă de

centru, bazată pe ideea celei de a treia căi, situată între liberalismul individualist și

egocentric, și socialismul etatist și colectivist. Această a treia cale are ca punct

central, atât ca scop cât și ca mijloc, persoana, înțeleasă ca om supus moralei

creștine

Persoana se formează în mijlocul comunității care acționează ca un corp politic și

social. Prin aceasta, democrația creștină își exprimă apetența pentru formarea și

întărirea societății civile.

IV. Pentru structurarea societății civile, democrația creștină apără proprietatea privată

văzută ca având o funcție socială deosebit de importantă în întărirea libertății de

acțiune a persoanei.

V. Statul acționează în domeniul public prin principiul subsidiarității. Asta înseamnă

că statul va acționa doar acolo unde societatea civilă29 nu intervine, fie din

dezinteres, fie din neputință. Acest principiu limitează funcția statului și întărește

sentimentul de privatitate al persoanei.

VI. Prin wellfare state, democrația creștină înțelege să pună economia în serviciul

omului. Conceptul de economie socială de piață a fost introdus de teoreticienii

democrației creștine, el definind o economie în care legile liberei concurenței și

mecanismele pieței sunt atenuate în sensul dreptății pentru toți. Proprietatea

privată este piatra de temelie a economiei de piață de tip social. Proprietatea

privată oferă cetățenilor posibilitatea de decizie și, prin aceasta, mărește libertatea

personală. Tuturor cetățenilor trebuie să li se ofere șansa de a accede la tipuri de

proprietate cât mai variate. Posibilitatea salariaților de a deveni proprietari trebuie

să fie o necesitate, numai așa putându-se diminua dependența economică a

acestora, se poate dezvolta cointeresarea lor în procesul de producție și se poate

garanta repartizarea judicioasă a veniturilor.

Marxismul

Toate ideologiile secolului al XIX-lea au apărut și s-au structurat în raport cu o

realitate socială cu totul nouă și într-o permanentă schimbare. În bună măsură, aceste

ideologii au fost răspunsul la această realitate, propunându-și să îi dea o formă inteligibilă

și să o orienteze în funcție de dorințele și speranțele adepților lor. Dar doctrina care s-a

dovedit a fi cea mai atractivă și mai înnoitoare, a fost fără îndoială marxismul. Și aceasta

pentru că el s-a acordat cel mai bine la obsesiile și speranțele timpului său, structurânduse

nu ca o ideologie a promisiunilor, ci ca o doctrină care are pretenția de a se

fundamenta științific și de a folosi ceea ce aparent este mai nou în epistemologia timpului

său. Acest aparent aer de prospețime, dublat de violența, dar și de optimismul mesajului

său, a dterminat nașterea unei ideologii cu uriașe influențe asupra istoriei politice și

intelectuale a lumii.

Chiar dacă analiza economică și politică propusă de Marx și Engels pot să mai

aibă infleuență, și să mai determine conștiințe și astăzi, este indubitabil că ideologia

generată de ei se bazează pe determinatele timpului lor, și în special pe două curente

extrem de controversate în acea epocă: darwinismul și hegelianismul, ambele teorii

deterministe. Dacă darwinsimul s-a dovedit un argument pe care apoi l-au folosit și alte

ideologii, folosirea hegelianismul devine componenta esențială pe care trebuie să o

înțelegem în analizarea și prezentarea marxismului.

Marx a reținut din filosofia hegeliană trei noțiuni fundamentale, care se vor regăsi

în toată opera sa:

1. uniunea necesară dintre gândire și existență,

2. dezvoltarea dialectică a istoriei, înfățișată prin opozițiile și contradicțiile

inerente oricărei realități existente

3. noțiunea potrivit căreia cauza eficientă și scopul final al acestei dezvoltări

dialectice este raționalizarea din ce în ce mai mare a realului.

Fiind tributar acestor idei, Marx se va considera el însuși de factură hegeliană, fapt pentru

care filosofia lui se va dori sistemică, valorică dar și critică la adresa hegelianismului.

Astfel, filosofia marxistă nu este valoroasă în sine, mai ales că se și dorește doar o

continuare la opera hegeliană. Dar ea și-a pus amprenta în mod fundamental asupra

gândirii doctrinar -politice și sociologice a marxismului în ansamblu.

Marx a preluat de la Hegel metoda dialectică dar a combinat-o cu perspectiva

materialistă asupra istoriei în maniera lui Feuerbach, încercând să construiască o teorie

nouă asupra istoriei folosind unelte vechi30. Metoda dialectică folosită de Hegel

presupunea că orice idee provine din procesul de contradicție dintre teză, antiteză care

vor conduce la sinteză, care devine astfel noua teză.

Conform tezei marxiste, existența se referă doar la indivizii singulari și la raporturile

dintre ei. Societatea, ca entitate generală, nu are nici o specie de existență din partea

indivizilor ca re o compun – ea nu este un supra-eu, o ființă colectivă sau un suflet al

popoarelor sau al grupurilor –acestea sunt caracteristici metafizice și nu au nici o

relevanță. Ele nu cuprind nici devenirea societății concrete nici structura reală, ea însăși

reală.

Indivizii umani își construiesc viața (socială), istoria personală și cea generală –

dar ei nu pot construi istoria în condițiile alese de ei, determinate de voința lor. Desigur,

omul este activ, dar conține și o doză de pasivitate care se diminuează pe parcurs dar nu

dispare niciodată definitiv. Adică trebuie analizată dialectic toată activitatea umană în

care acțiunea și pasivitatea se amestecă.

Astfel, dialectic, omul în acțiunea perpetuă asupra naturii și mediului său va

observa două tipuri de creații: 1. Creațiile exterioare (din care face parte chiar el însuși) și

2. Creațiile proprii – instrumentele, tradițiile, diviziunea muncii etc. Prin activitatea lor

chiar indivizii antrenează raporturile determinate care sunt raporturi sociale. Ei nu pot să se separe de aceste raporturi – existența depinde de acțiune și chiar de natura acestei

activități (de limitele și de posibilitățile ei). Deci conștiința nu crează raporturi ci se

supune acestora, deci este determinată de ele. Astfel, raporturile în care intră în mod

necesar, chiar dacă nu pot să se izoleze, constituie ființa socială a fiecărui individ –

aceasta determină conștiința și nu conștiința o determină pe ea. Existența socială

determină conștiința.

Ce sunt raporturile sociale?

Se caută fundamentul – se regăsește în raporturile cu natura. Raporturile

fundamentale ale întregii societăți sunt legate de natură – lupta contra naturii. Această

luptă s-a dat și se dă printr-un proces complex numit muncă – compus din instrumentele

muncii și organizarea muncii. Oamenii sunt singurii care își produc viața. Dar acest lucru

nu se poate realiza decât în raport cu natura.

Realțiile fundamentale ale întregii umanității sunt deci raporturile de producție.

Pentru a înțelege o societate trebuie să fie înlăturate toate elementele superficiale (cultură,

ideologie etc.) și trebuie găsite raporturile de producție – adică raporturile cu natura și

raporturile dintre ei în cadrul muncii.

Ce se regăsește? Se regăsesc raporturile cu natura mai mult sau mai puțin

modificate de om – geografie umană. Apoi se regăsește tehnica folosită – instrumentele.

Acestea denotă o anumită diviziune a muncii*, care generează o nouă modificare a

instrumentelor etc.

Raporturile de producție relevă deci trei factori: condițiile naturale, tehnologia

existentă la un moment dat și organizarea și diviziunea muncii.

Aceste trei elemente sunt de fapt forțele de producție ale unei societăți date.

Istoria fiecărui mod de producție se derulează dramatic de-a lungul unui șir de

conflicte multiple. În fiecare epocă indivizii s-au agitat, au trăit au inventat, au iubit și șiau

trăit viața lor individuală, realizându-și anumite posibilități, ratându-se sau depășind

nivelul mediu al epocii sau clasei lor. Dar totdeauna în sistemul fix al modului de

producție în care au trăit, și în condițiile oferite de structura lor socială. Din interacțiunea

inițiativelor individuale (care fie în general, fie în cazul marilor oameni**, s-a neutralizat

într-un ansamblu global și statistic) a rezultat istoria.

Alte câteva elemente importante determinate puse în discuție de sociologia

marxistă:

1. fetișismul – importanța personalității în istorie. Este doar o formulă ideologică,

această formulă ideologică va conduce întotdeauna la alienare.

2. Suprastructura – ansamblul instituțiilor și ideilor rezultate din evenimente și inițiative

individuale în cadrul unei structuri sociale determinate. Suprastructura se compune

din: instituțiile juridice și politice, fetișurile ideologice etc. Suprastructura este expresia (dincolo de interacțiunile complexe ale indivizilor) a modului de producție,

adică a raporturilor de proprietate. Ideologiile exprimă aceste raporturi și toate au

rolul să mascheze aceste raporturi.

3. Dialectica socială a modurilor de producție. Există o creștere, un apogeu și un declin

– dar fiecare din aceste trei momente nu este diferit de celelalte decât din perspectivă

istorică (post factum). Iar aceasta denotă rațiunea devenirii, ceea ce face posibilă

predicția. Deci baza dialecticii istorice este perpetua capacitate de invenție a omului și

inteligența sa socială. Aceasta se lovește de ideologia claselor dominante care

încearcă să se opună schimbării. Sinteza este însăși istoria.

4. Concluzia – comunismul va demonta această dialectică pentru că se va preocupa

rațional și fără limite de dezvoltarea forțelor de producție și nu va mai produce

ideologie. Încet-încet istoria se va opri, căci cunoașterea rațională a fiecărui individ va

rezolva în sfârșit contradicțiile sociale.

Socialism și comunism

Desigur că perspectiva marxistă nu a fost nici singura și nici prima operă cu

caracter social din epocă. Ea fost precedată de linii extrem de interesante și de laborios

construite. Unele dintre ele au fost construite plecându-se de la dimensiuni presupuse tot

atât de științifice ca și marxismul – Saint Simon, inițiatorul lingvisticii, Auguste Comte

creatorul sociologiei etc. Toate aceste curente au avut în centrul atenției problema

muncitorilor, nu numai pentru că erau grupul social cel mai nou apărut pe scena socială,

dar părea și grupul cel mai revoluționar. Ceea ce au remarcat toți socialiștii (marxiști sau

non-marxiști) a fost faptul că proletriatul și burghezia sunt clasele eminamente urbane,

clase care își construiesc un habitat total diferit de cel natural. Iar elementul urban

creează capacitatea de coagulare rapidă și de acțiune politică de proporții, elemente

necunoscute până la acea dată40. Din acest motiv, proletariatul a fost înțeles ca

potențialul element transformator al societății capitaliste a cărei viteză, imoralitate și

cupiditate îi înspăimânta pe majoriatea intelectualilor care nu își mai găseau rostul în

noua societate.

Iluminismul german, și în special linia deschisă de Immanuel Kant, lăsa liberă

ideea optimistă a unei umanități morale, mult mai libere și mai fericite datorită educației

și culturii. Dar, remarcau socialiștii, lumea în care trăiau ei era mai urâtă decât cea

dinanite, căci, în ciuda invențiilor și dezvoltării, sărăcia era mai întinsă și mai vizibilă. Cei care munceau erau cei mai săraci și asta îi dezumaniza, lăsându-i indiferenți în fața

culturii și moralei, or în aceste condiții fericirea prin cultură nu mai era posibilă. De aceea

primii socialiști (și în special Auguste Comte) doreau o alianță între muncitori și

intelectuali îndreptată împotriva capitalismului gregar și imoral. Dar soluțiile propuse de

ei erau evident utopice, nereușind să creeze o perspectivă pertinentă asupra viitorului,

propunându-și mai degrabă o luptă morală și intelectuală împotriva burgheziei decât o

acțiune directă și fundamnetată ideologic, așa cum a făcut marxismul.

Remarcabilă în acest context este multitudinea de oferte revoluționare puse la

dispoziția proletariatului de către intelectuali, iar numărul de curente socialiste sau

anarhiste aflate în competiție a și condus la o slăbiciune de fond a unui socialism

organizat. Încercarea de organizare a unei mișcări socialiste coerente s-a lovit de la bun

început de contradicțiile existente în sânul mișcării, cât și de ambiguitatea inițială dintre

anarhismul colectivist și socialism, ambele fiind mișcări revoluționare. Graba cu care

anarhismul își propunea distrugerea statului și distrugerea a tot ceea ce exista deja, ca

fiind contaminat cu spiritul societății capitaliste a produs reacții de respingere și

sentimentul revenirii utopismului. De aceea Marx s-a luptat extrem de mult pentru a-l

elimina pe Bakunin din Internațional I-a socialistă, tocmai pentru a se delimita de

anarhism.

O a doua disensiune a apărut din cauza problemei naționale. Alături de marxism

în procesul de organizare a proletiatului au existat mai multe mișcări, dintre care s-a

detașat lassalismul, o mișcare inițiată și condusă de Ferdinand Lassale (1825-1864).

Lassale a fondat Partidul Muncitoresc German Unit (1863), partid care se dorea a fi mai

degrabă expresia activității politice a sindicatelor industriale, decât a unei ideologii

socialiste. Lassale era adeptul tezei conform căreia muncitorii din fiecare țară trebuie să

își găsească propriul drum spre socialism, pentru că, pe de o parte, realitățile economice

și industriale din fiecare țară diferă, și pe de altă parte tacticile politice ale muncitorilor

dintr-o țară nu se potrivesc cu cele ale celor din altă țară. Mai mult, Lassale era mult mai

etatist decât Marx, considerând că și în perioada socialistă rolul conducător al reformelor

sociale trebuie să revină tot statului. Marx s-a opus acestui curent prin introducerea

tezelor internaționalismului proletriatului, și prin ideea (în fond anarhică) dispariției la un

moment dat a statului. Chiar dacă cele două curente (lassalian și marxist) s-au unit sub

umbrela Partidului Social Democrat German (fondat în 1875), ele au rămas distincte și

au generat în continuare disensiuni.

După moartea lui Marx, în 1883, contradicțiile din sânul socialismului s-au

adâncit, generând curente extrem de violent distincte, ceea ce a dus în final și la reconsiderarea întregii doctrine marxiste din cadrul socialismului, și la formarea,

pornindu-se de la aceeași bază doctrinară, a două ideologii paralele și foarte vehemente

una la adresa alteia: socialismul (social-democrația) și comunismul.

Desigur, procesul nu a fost atât de simplu din punct de vedere teoretic, pentru că

doctrina marxistă este deosebit de incitatntă și plurivalentă, mulți dintre cei care au

combătut-o declarându-se în continaure marxiști, considerând că ei critică doar o parte

din doctrină și nu întreg mesajul ideologic. Astfel au apărut trei direcții extrem de

importante:

I. Direcția centristă (ortodoxă) – este direcția impusă, după moartea lui Marx de

chiar tovarășul său doctrinar, Friedrich Engels. Din nefericire, Engels denaturează,

probabil voit, tezele marxismului pentru a le populariza, lucru care se întâmplase și în

timpul vieții lui Marx. După moartea acestuia, Engels a continuat popularizarea ideilor

marxiste, dar aducând modificări substanțiale ideilor vehiculate de Marx. Astfel el a

numit marxismul – socialism științific (materialism dialectic și științific) încercând să

impună o ideologie politică în ultimă instanță în domeniul cunoașterii. Potrivit acestei

viziuni, dacă dialectica este o metodă științifică, atunci legile ei trebuie să domnească

asupra tuturor domeniilor particulare ale științei și să le valideze teoretic. Conform

dialecticii științifice legile care guvernează natura, guvernează și societatea, ea trebuind,

deci, să se supună aceluiași determinism. Potrivit acestei noi științe, totul – natura,

istoria, rațiunea umană – nu este altceva decât un lucru mișcându-se conform legilor

perene ale dialecticii, “știința celor mai generale legi ale mișcării”.

Or, dacă metoda este obiectiv științifică, este deci plauzibil că și domeniul

(socialismul) este științific. Astfel, acesta nu este doar o simplă ideologe, ca atâtea altele,

ci este o relatare științifică despre cum erau și cum vor trebui să fie lucrurile. În aceste

condiții, numai acest tip de socialism este socialism, oricare altul fiind un fals, care nu

poate fi dovedit științific. Încercînd să folosească această metodă ca pe o știință, Engels a

modificat masiv bună parte din doctrina marxistă originară, generând confuzie în rândul

multor socialiști. Pe de o parte, legitimitatea sa ca urmaș și prieten a lui Marx era uriașă,

fiind considerat părinte fondator al gândirii socialiste. Pe de altă parte, tezele pe care le

promova acum păreau eronate și ieșite oarecum din cadrele marxismului. Din acest motiv socialiștii s-au împărțit în două tabere, cei care au reacționat violent la tentativa de

dogmatizare propusă de Engels și cei care s-au alăturat acestei linii, radicalizând-o.

II. Direcția de dreapta (revizionismul). Cel care se detașează explicit în acest curent este

Eduard Bernstein, primul cel care aduce o critică concretă și susținută marxismului (deși

el se va considera totdeauna un marxist), și va elimina orice perspectivă revoluționară din

mișcarea socialistă.

Deși memebru important al Partidului Social Democrat German, Bernstein se va

forma politic în Marea Britanie, fiind influențat de mișcarea fabiană41. Democrația

engleză și calmul fabian au avut o determinare extrem de importantă asupra lui Bernstein,

care va începe să critice marxismul și determinările sale. Cele două lucrări ale sale

(Presupozițiile Socialismului și Socialismul Evolutiv) se vor dovedi capabile să demoleze

linia marxistă din social -democrație și să pregătească o nouă etapă în mișcarea

socialistă42. Critica lui Bernstein s-a axat în special pe trei direcții, dar în ultimă instanță

toate tezele marxiste au fost reanalizate.

a. Critica din perspectiva economică – Bernstein observa că tezele marxiste privind

pauperizarea graduală a proletariatului nu concordă cu faptele. În țările industrial

avansate, starea economică a muncitorilor s-a îmbunătățit considerabil, mulți dintre ei

tinzând spre mica burghezie. Și aceasta nu se datorează bunătății capitaliștilor, ci

luptei susținute a sindicatelor și a capacității statelor democrate de a negocia cu toate

clasele sociale. Deci nici predicția apariției dictaturii nu se adeverește, ba mai mult, în

epocă, modelul democrației tinde să devină un model de succes, sprijinit și de

proletariat. De altfel, Bernstein va critica și teoria valorii din economia marxistă, considerată,

dacă nu elememtul principal al teoriei economice marxiste, cel puțin elementul său de

bază. Argumentul de fond al criticii sale este că valoarea unei mărfi nu corespunde și

nu se măsoară în cantitatea de muncă socialmente necesară conținută în ea decât pe

baza unei serii de abstracții43. Berstein va considera că valoarea de utilitate marginală

este tot atât de importantă ca si valoarea muncă, dar este mult mai profitabilă. Ceea ce

vrea să explice el prin această critică este că nu tot profitul se obține prin exploatare,

deci nu toți proletarii au motive revoluționare.

b. Critica din perspectivă politică – Demonstrând că predicțiile economice ale lui

Marx sunt eronate, Bernstein dorește să demonstreze că și predicțiile politice se

dovedesc a fi false, și aceasta pentru că proletariatul tinde să se lase atras de modul de

viață burghez, să copie comportamentul micii burghezii cu care se simte solidar.

Creșterea condițiilor de viață induce muncitorilor un sentiment de confort și de

securitate, pe care nici într-un caz nu le vor părăsi pentru a porni o revoluție (și mai

ales una pe termen lung, așa cum preconiza Marx). Din contră, proletariatul a ajuns la

conștiința de clasă, și o folosește în lupta sindicală și la impunerea socialismului prin

reforme graduale, prin negociere cu burghezia și prin imprimarea unei conștiințe

moral-egalitare întregii societăți. Respingând revoluția, Bernstein propune de fapt

acceptarea socialismului ca o alternativă politică parlamentară la alte alternative, și

deci la implicarea democratică a socialiștilor în viața politică a statului capitalist,.iar

acest lucru l-au înțeles foarte bine toți socialiștii: ei vor putea să producă schimbare

prin reforme care să conducă la un sistem economic mai echitabil, dar principiul

capitalist al societății (bazat pe cerere și ofertă) va continua să existe. Această viziune a condus și mai mult la adâncirea disensiunilor dintre socialiști, unii dintre ei

acceptând modelul propus de Bernstein44, (ei reprezentând începutul pentru mișcarea

social-democrată europeană, care mai târziu, va și renunața la marxism). O altă aripă

s-a opus radical liniei propouse de Bernstein, considerând-o ca o trădare a intereslor

proletariatului- aceștia vor alimenta majoritatea mișcărilor radical socialiste și

comuniste ce vor lua ființă la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX.

c. Critica din perspectiva morală – Bernstein refuza ideea revoluționară și din

considerente morale. Nu numai lui i se păreau profund imorale mijloacele prin care sar

fi instaurat societatea comunistă – o revoluție sângeroasă, urmată de o dictatură pe

termen neprecizat, doar în numele unui proiect argumentat pseudoștiințific. “Pentru

mine, scria Bernstein**, ceea ce în general este numit scopul ultim al socialismului

nu reprezintă nimic, ci mișcarea este totul”, în sensul că socialiștii ar trebui să se

gâdească la moralitatea mijloacelor folosite, căci o societate născută prin sânge este

puțin probabil să fie la fel de nonviolentă ca una care se naște și evolueză pe căi

naturale.

De altfel, Bernstein se înscrie într-un curent extrem de moral ce pătrunsese în

mișcarea socialistă cu originile în neokantianism. Bernstein vedea în neokantianism

“o reacție împotriva materialismului plat inspirat de științele naturii de la mijlocul

secolului, pe de o parte, și împotriva exceselor filosofiei speculative, pe de alta”. Pe

această bază, el va critica marxismul ca fiind profund amoral45 și va cere construcția

unui fundament etic pentru realizarea scopurilor socialismului.

În concluzie, materialismul lui Eduard Berstein s-a materializat în contestarea a cinci

teze fundamentale din concepția marxistă a dezvoltării sociale: 1. Contestarea rolului predominant al economiei în schimbarea socială și astfel a

contestat implicit materialismul dialectic și istoric. În locul economiei ca factor

determinant în edificarea socialismului, el dorește să pună etica.

2. Respingerea teoriei valorii și plusvalorii.

3. Respingerea înlocuirii capitalismului cu socialismul prin revoluție.

4. Critica teoriei luptei de clasă ca motor al progresului istoric.

5. Contestarea maniheismului politic care face dictatura proletariatului consecința

directă în plan politic a luptei de clasă.

III. Direcția radicală (de stânga) – reprezentată în special de Rosa Luxemburg și de Karl

Liebknecht. Aceștia au fost printre primii care s-au pronunțat categoric împotriva

revizionismului (dar nu au fost singurii), promovând în continuare ideea revoluției. Ei au

înființat Asociația Spartak, cu scopul pregătirii revoluției din punct de vedere militar,

asociație care a jucat un rol extrem de important (dar și de violent) după primul război

mondial, când o parte dintre socialiștii germani, conduși de Rosa Luxemburg, a crezut că

a venit momentul declanșării revoluției. Revolta a fost înfrântă și Rosa Luxemburg ucisă

de membrii Reichswhr-ului.

Cei doi lideri ai acestui curent erau adepții spontaneității revoluției, considerând

că ea se va declanșa în mod necesar și spontan, fără o pregătire anterioară. Cei care vor

pregăti revoluția vor fi, chiar dacă fără să știe, chiar capitaliștii.

Rosa Luxemburg limita teoria economică marxistă la acumularea primitivă de

capital46, considerând că sistemul economic capitalist este incapabil să treacă de acest

moment, orice investiție fiind făcută doar ca să se reia ciclul productiv, dar procesul de

acumulare rămâne același. Acumularea primitivă se realizează în detrimentul păturilor

sociale exterioare capitalismului (țărani, foști feudali, populația autohtonă din colonii

etc), căci nici mărirea numărului de muncitori (din cadrul acestor pături) nu reușește să

producă o acumulare lărgită de capital. Din acest motiv, burghezia va exploata la maxim

piața exterioeră capitalismului, sărăcind-o total. Dar, o dată epuizată această piață, în lipsa acumulării lărgite de capital se ajunge la criza finală a capitalismului, care se

trezește în situația că nu mai poate continua procesul reproductiv. Atunci, în mod

spontan, masele exploatate vor transorma în revoluție această criză finală. Factorul

subiectiv (conștiința politică a conducătorilor revoluționari) se va alătura și el spontan

factorului obiectiv (criza economică) generând dictatura proletariatului.

Karl Liebknecht are aceeași perspectivă despre motivele izbucnirii revoluției,

numai că el adaugă că această revoluție va fi una de o violență extremă, care va conduce

la transformarea a tot ceea ce există, inclusiv a conștiinței. Aceasta în sensul unei

transformări extrem de profunde chiar în timpul desfășurării revoluției, astfel încât la

finalul ei schimbarea să fie atât de profundă încât să nu mai existe nici o legătură cu

trecutul. Viziunea lui Liebknecht este extrem de interesantă pentru că el folosește explicit

modelul milenarist, înlocuindu-l doar cu ideea de revoluție, având în vedere că el

introduce ca puncte teoretice de plecare atât Eneadele lui Plotin cât și Tractatus-ul

Teologico-politic al lui Spinoza, alături de Capitalul lui Marx.

Datorită acestor curente divergente ce dominau socialismul din punct de vedere

ideologic, capacitatea de a determina o linie comună și coerentă de acțiune a tuturor

partidelor ce se declarau socialiste era aproape nulă. În aceste condiții, partidele socialiste

s-au “naționalizat” punând în prim planul acțiunii politice proletriatul din propriile țări în

detrimentul acțiunii internaționale. Totuși, Internaționala a II a socialistă a continuat să

existe până la începutul Primului Război Mondial. Liderii Internaționalei au luat act de

faptul că partide socialiste extrem de puternice ca PSD-ul German sau Partidul Socialist

Francez, având reprezentatnți în parlamentele țărilor lor, au susținut izbucnirea războiului

și au votat creditele de război cerute de guvernele statelor lor. Aceasta însemna că

muncitorii din țări diferite porneau la război unii împotriva altora, și principiul

suveranității națioanle primase în fața internaționalismului proletar.

După Primul Război Mondial socialismul s-a faracturat în două linii ideologice

extrem de importante care au impus fiecare o nouă abordare asupra problematicii politice:

pe de o parte comunismul, impus în Uniunea Sovietică în 1917, a clamat permanent că el reprezintă singura alternativă socialistă la capitalism și social-democrația europeană care,

acceptând democrația ca unica formă de a face politică, a respins ideea revoluționară și

deci comunismul. Astfel, socialismul s-a împărțit în două tabere care au ales drumuri

perfect distincte, atât din punct de vedere ideologic cât și acțional.

În perioada interbelică, social-democrația s-a trezit în situația extrem de ambiguă de a se

afla undeva la mijloc, fără o identitate ideologică foarte clară, fiind situată undeva

aproape de linia democrat-creștină și liberalismul social și în contradicție cu comunismul

ce tocmai luase ființă în fostul Imperiu Țarist. Mai mult, datorită transformărilor sociale

și de mental colectiv suferite de țările din Europa, social-democrația a fost pusă în situația

de a avea competirori ideologici pe chiar propriul ei teren politic, în condițiile în care și

liberalismul începea să aibă tente sociale, și democrația creștină, apanajul politicilor

sociale fiind foarte la modă în perioada respectivă. Pe de altă parte, social -democrația

încă mai era dependentă de moștenirea ideologică marxistă pe care o împărțea cu

comunismul, fiind, deci, deseori echivalată cu el. De aceea, ea s-a poziționat pe un fel de

a treia cale între capitalism și comunism, între piață și planificare, singurul lucru pe care

nu l-a negat niciodată fiind democrația și acceptul pus pe statul de drept.

Acest principiu a fost subliniat cu hotărâre de Leon Blum sau Karl Kautsky care

demonstrau chiar în timpul războiului civil din Rusia că înseși principiile de organizare

ale Partidului Comunist (abia format din PSDMR(b)) conțin în sine germenele dictaturii

și terorii, neputând forma fără să se autodistrugă un stat democratic. Astfel, în 1920, Leon Blum declara răspicat ruptura ideologică dintre comunism și socialismul

democratic. Dar nici el și nici alți socialiști nu știau la acea dată ce program să adopte

relativ la statul capitalist: în timpul războiului capitalismul își dovedise uriașa sa forță

productivă, dar cu prețul a zeci de milioane de morți; statul capitalist accepta jocul

democratic dar creea și accepta ingalitatea în rândul cetățenilor săi; capitalismul nu

accepta planificarea economică și socială (așa cum făcea comunismul, care însă era

antidemocratic) ș.a.m.d.

Datorită acestor motive, socialiștii din perioada interbelică au optat pentru o

politică extrem de prudentă atât în raport cu comnismul, cât și cu capitalismul, născânduse

astfel un paradox: deși a fost perioada în care extrem de multe partide social democrate

au ajuns la guvernare (Marea Britanie, 1924, Germania, 1920, Franța, 1938 etc.) ele s-au

dovedit slabe din punct de vedere ideologic și programatic. Ele au adoptat principiul

tergivesării deciziilor și s-au cantonat într-o politică centristă, care le-a pus în posturi

extrem de ciudate – având de a alege în Germania, de exemplu, între național-socialism și

comunism.

Totuși socialiștii au făcut câteva precizări de poziție extrem de importante, în

special refuzul de a semna cele 21 de puncte condiții impuse de Internaționala a III

(comunistă), construindu-se o Internațională socialistă paralelă. Astfel, s-a precizat o

poziție concretă a socialiștilor în raport cu comunismul și respingerea lui, dând astfel

identitate social-democrației, și scoțând-o din anturajul dictatorial al comunismului. În

cadrul Internaționalei socialiste s-au adoptat câteva principii fundamentale care aveau ca

scop transforamrea pașnică și din interior a capitalismului. Ea poate fi rezumată ușor în

trei puncte esențiale:

1. Niciodată mijlocul nu poate fi transformat în scop și permanentizat – asta

referitor la dictatura proletariatului din URSS care devenise modelul

regimului politic sovietic.

2. Conținutul programului de reforme trebuie să individualizeze “socialismul

democratic”47 față de programele celorlalte formațiuni incluse în familia

politică a stângii sau care propun politici sociale.

3. Lupta pentru realizarea reformelor politice va avea loc exclusiv în cadrul

instituțiilor politico-juridice în sistemul politic al democrațiilor. Acest ultim

punct este probabil cel mai important, căci el demonstrează că socialdemocrația

europeană, după primul război momdial, renunțase complet la

dimensiunea revoluționară și acceptaase total linia reformismului “Fondul

tezei reformiste este că, dacă nu totalitatea transformării sociale, cel puțin ceea

ce există mai substanțial în avantajele pe care ea trebuia să le procure clasei

muncitoare, poate fi obținut fără criza prealabilă a puterii politice. Aceasta

este esența reformismului”***

Dar prin reformă, social democrația nu se transforma doar într-un partid fără

identitate politică și ideologică, care se supunea regulilor statului capitalist din

lașitate, așa cum o acuza constant linia comunistă. Din contră, social-democrația

își propunea să schimbe din temelii societatea, dar fără să producă tragedii umane

prin revoluție. Pentru Leon Blum distincția dintre socialismul democratic și cel

revoluționar nu mai consta în exercitarea sau cucerirea puterii, ci transforamrea

regimului propietății., și prin aceasta asumarea unei economii esențial diferite prin

naționalizări. În esență planul social-democrației nu se schimbase radical – ea își

propunea să naționalizeze mijloacele de producție în folosul muncitorilor, fără

însă a atenta la mica proprietate, care s-ar fi abolit singură în competiție cu

sistemul planificat de stat. Socialiștii nu renunțau la socializarea mijlaoacelor de

producție, dar ea nu trebuia făcută prin forță, ci prin competiție directă cu sistemul

capitalist.

În ciuda criticilor acerbe ale comuniștilor, în special după marea criză

econmică dintre 1929-1933, partidele social democrate (nu toate, și nu dintr-o

dată) vor începe să renunțe discret la proiectele de naționalizare și socializare a

unor ramuri de producție și schimb. încă din 1919, Otto Bauer (lider al

socialiștilor austrieci) făcea distincția între naționalizări și un socialism al

eficienței. El recomanda ca gestiunea întreprinderilor naționalizate să fie

încredințată unor consilii de administrație, compuse din reprezentatnți ai

salariaților, ai consumatorilor și ai statului. la nivel de întreprindere, comitetele

muncitorilor aveau competențe pentru toate problemele vizând condițiile de

muncă, dar nu și în ceea ce privește conducerea tehnică a întreprinderii. La fel ca

și toți membrii familiei politice a stângii din perioada respectivă, socialdemocrația

dorea intervenția statului în gestiunea economiei, într-o manieră

conștientă și planificată48. Alături de recunoașterea coexistenței unui sector public

și unul privat, sindicatele, prin participarea lor la conducerea economiei, puteau,

cu sprijinul statului, să orienteze activitatea economică în interesul social. Socialdemocrații

credeau că pot obliga statul la compromisuri și concesii, folosindu-se

de presiunea sindicatelor, la concentrarea capitalului și a producției în vederea

impunerii de politici sociale capabile să trensforme societatea conform scopurilor

lor ideologice. Dar erau deciși să accepte regulile jocului, unii dintre ei (Rudolf

Hilferding de exemplu) “analiza trecerea de la capitalismul industrial, bazat pe

liberă concurență, la capitalismul organizat ca o posibilitate pentru stat de a

interveni în maineiră conștientă și planificată în gestiunea economiei” ****

Din nefericire, dincolo de sprijinul real al sindicatelor și de buna credință

incontestabilă a liderilor socialiști din acea perioadă, social-democrația nu avea

niște programe economice foarte bine fundamentate, mai ales în domeniul

monetar, astfel încât criza economică ce a cuprins întreaga lume capitalistă a lovit

și în statele cu guverne social-democrate. De abia după criză Keynes va oferi un

suport explicativ și coerență încercărilor social-democrate de degajare unei

doctrine economice proprii.

Singurul caz de succes în perioada respectivă este cel al Suediei, țară în care

guvernele social-democrate s-au succedat din 1933 până în 1990, generând

bunăstare și siguranță unei societăți care până atunci fusese considerată una din

cele mai sărace din Europa. Dar pentru perioada interbelică modelul socialdemocrației

suedeze putea fi considerat excentric, neînscriindu-se în coordonatele

exacte ale ideologiei epocii49. În 1933, premierul suedez Hansson afirma: “O

politică social-democrată poate foarte bine să fe o politică ce încearcă să

beneficieze de forțele imense pe care le conține inițiativa privată, concomitent cu

o acțiune etatică și socială”*****. Modelul suedez a pus accentul pe

productivitatea cheltuielilor sociale, ca factor de stimulare a creșterii economice.

Dar acest model nu ar fi fost unul de succes dacă nu s-ar fi instituționalizat

acordul de la Saltsjobaden (1938) dintre sindicate și patronat. Prin aceste acorduri

se garanta sindicatelor securitatea locurilor de muncă, air patronatului I se

recunoșteau drepturile sale, iar Partidul Social-Democrat, aflat la putere, controla

acordul.

Ceea ce se poate remarca în perioada interbelică în dimensiunea ideologică a

social-democrației este ambiguitatea politicilor sale, incapacitatea de a se adapta

situației, construind jumătăți de politici și de inițiative. Mai mult, ea își păstrează

tradiția marxistă de gândire, deși este evident că nu știe cum să o folosească, mai

ales în raport cu competitorii sociali, și în special cu comuniștii. Totuși, socialdemocrația

europeană începe în perioada interbelică să acționeze politic, să își

asume guvernarea și să își păstreze în bună măsură legătura cu baza sa electorală –

sindicatele.

După al doilea război mondial, social democrația europeană a trebuit să își

reia excursul ideologic aproape de la zero. În condițiile lumii bipolare impuse de

începutul Războilui rece, social-democrația s-a văzut pusă în postura de a face o

opțiune fermă între sistemul capitalist și democratic occidental, propus de planul Marshall în Europa Ocidentală și sistemul totalitar și planificator din Est, opțiune

care nu era ușor de făcut la vremea respectivă.

De aceea perioada 1945-1952 a fost una de căutări și de structurări

ideologice. În același timp, a fost și una extrem de grea din punct de vedere

politic, căci social-democrația era considerată singura alternativă la comunism, în

condițiile uriașei ofensive ideologice a Moscovei. Societățile care suportaseră

războiul doreau și sperau o schimbare rapidă care să nu mai permită o altă

conflagrație, și de aceea cereau reforme economice și sociale. Din acest motiv s-a

apelat la programele interbelice în care nici social –democrații nu mai credeau50.

Dar după 1951, social-democrația își afirmă propriul drum, renunțând la

problema proprietății și afirmând-o pe cea a conducerii și repartiției. Ca regim

politic socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde însăși puterea de

stat este controlată în mod democratic de societatea civilă, iar statul devine un

garant al controlului societății asupra puterii economice. Conform Declarației de

la Frankfurt social-democrația definește puterea econmică “ nu ca exploatare a

indivdului, ci satisfacerea tutror nevoilor trebuie să fie scopul activității

econmice”. De aceea, în Declarație sunt postulate teze ca: angajarea deplină a

forței de muncă, creșterea producției pentru a determina creșterea bunăstării,

repartizarea echitabilă a veniturilor. “Realizarea acestor scopuri va necnesita

planificarea producției în interesul celor mai largi mase populare”, dar se specifică

că “ planificarea socialistă nu necesită preluarea în proprietate publică a tuturor

mijloacelor de producție, ea putându-se împăca cu existența proprietății private în

diferite ramuri ale econmiei.”*****

Dar, cum vedem Declarația este cel puțin echivocă, căci existența

planificării și proprietății de stat presupune dirijism, și deci concentrarea puterii

economice ( dar și de decizie politică) în mâinile unui mic număr de individizi.

Pentru a depăși acest echivoc, Declarația de la Frankfurt recunoaște că pentru

formarea proprietății colective sau socială se pot folosi două moduri: 1. Etatitzarea întreprinderilor particulare existente sau 2. Crearea de noi întreprinderi

de folosință publică, întreprinderi comunale sau cooperative de producție și

consum. Acestea nu reprezintă unscop în sine, ci trebuie să servească înainte de

toate ca instrument al controlului public asupra industriilor cheie a căror caracter

privat nu îl exclude și ca mijloc de raționalizare a industriilor din punct de vedere

tehnic. Vedem că se impune un control social al economiei, care trebuia să fie

făcut de sindicate, în vederea unei reglementări sociale a vieții membrilor

acestora.

Se poate observa că acest program este o reluare a programelor interbelice,

dar deja se distanțează de linia marxistă, ducând principiul econmiei mixte până la

ultimele sale consecințe, ceea elimină orice perspctivă cu tentă marxistă. Dar

despărțirea oficială de marxism nu se va produce până în 1959, anul în care se

lansează programul PSD German de la Bad Godesberg. Din acest moment orice

influență a marxismului asupra social-democrației este negată, și se definesc

liniile de forță ale ideologiei social-democrate:

1. coexistența diferitelor tipuri și forme de proprietate în cadrul aceluiași sistem

economic.

2. Asigurarea unui raport optim între planificarea orientativă și concurență: la nivel

macro (industria strategică și grea) urmând să predomine planificarea, iar la nivel

micro (nivelul întreprinderilor mici și mijlocii) concurența, conform principiului

enunat în 1956 de Karl Schiller: “Concurență atât cât este nevoie, planificare atât cât

este necesar”.

3. Principiul simetriei sociale – nici un grup nu poate obține foloase necuvenite pe

seama explaotării altui grup.

4. Valoarea egală a muncii și a capitalului (principiu enunțat de Olof Palme, fost prim

ministru socialist al Suediei) – se vizezeă transforamrea proprietății în funcție socială,

adică participarea muncitorilor cu acțiuni la formarea capitalului întreprinderii și

creșterea funcției de control al managerilor față de acționarii majoritari.

5. Recunoașterea intervenționismului etatic în viața economică, urmare a creșterii

sociale a statului și a extinderii sectroului public.

6. Intervenționismul etatic este configurat de următaorele politic publice: a. politica de sprijinire și socializare a investițiilor

b. politica de creditare și subvențioanre de la buget a investițiilor publice

c. subvențiopnarea serviciilor publice (învățământ, sănătate, cultură etc.)

7. Corelația dintre legislația socială și politicile profesionale în domeniul forței de

muncă

8. Redistribuirea echitabilă a venitului național.

Aceste principii au stat la temelia tuturor programleor social-democrate în toată

periaoda războiului rece, având un rol uriaș în inițierea și dezvoltarea statului bunăstării

sociale, model ce a domnit în Europa Occidentală, până în anii ’80. Pe tot acest parcurs

socialsimul democratic, s-a lăsat infleuențat de diverse alte curente ideologice

(ecologism ,feminism etc.) transformându-se într-un curent actch-all-parties51.

Anarhismul

E foarte greu să definești ideologic termenul de anarhism, pentru că dincolo de

suprafața etimologică (a – fără, arhe – conducător), în spatele termenului de anarhism se

ascund foarte multe direcții și dimensiuni politice. Anarhismul este mai degrabă o sumă

de teorii, perspective, visuri și ideologii care împreună celebrează libertatea totală ca pe

un scop fundamental al umanității. Dar pozițiile diferite, formele prin care se poate obține

această libertate au fost cele care au făcut ca această idee să genereze mai multe dușmănii

în interiorul mișcării, decât să provoace revoluții salvatoare pentru cei mulți. Imaginea

cea mai clară a anarhismului o dă, poate, războiul civil din Spania, unde anarhiștii s-au

înfruntat, pentru a fi, în final, sacrificați și de o parte și de cealaltă în numele ordinii.

Unul din cei mai importanți promotori ai anarhismului prințul Piotr Kropotkin

definea anarhismul ca: “numele dat acelui principiu sau filosofii de viață care

consideră că societatea poate fi concepută și fără conducerea unui guvernământ;

armonia într-o asemenea societate poate fi obținută, nu prin supunerea față de lege

sau prin obediență față de o autoritate, ci prin acordurile libere realizate între

grupuri variate din punct de vedere profesional, teritorial, constituite liber în

numele producției și consumului, ca și pentru satisfacerea unei infinite varietăți de

nevoi și aspirații ale unei ființe civilizate.”1.

Anarhismul este deci o ideologie care își asumă ideea că nici un grup din societate

nu este îndreptățit, și nu poate să exercite vreo formă de coerciție asupra altuia. Altfel,

societatea poate conține un număr infinit de grupuri aranjate și ordonate liber, capabile să

coordoneze funcțiile sociale. Mai exact, anarhiștii acordă o încredere uriașă capacității

indivizilor de a coabita pașnic în interiorul unei societăți nesupuse nici unei forme de autoritate, și cu atât mai puțin statului – așa cum declara și Alexandr Berkman2:

“Anarhismul ne învață cum putem trăi într-o societate în care nu există nici un fel de

constrângere. O existență fără constrângere înseamnă, natural, libertate; înseamnă

libertatea de a nu fi forțat sau obligat și șansa de a-ți conduce viața așa cum crezi tu că

este cel mai bine.”3. La o asemenea definiție în mod sigur ar adera toate curentele

anarhiste, chiar dacă forma prin care s-ar pune în aplicare ar fi diferită.

Viziunea tuturor anarhiștilor este că puterea deținută de una sau mai multe

persoane asupra celorlalți este cauza tuturor problemelor existente în societate. Coerciția,

fie particulară, fie publică este cea care împiedică oamenii să își determine existența așa

cum doresc, conduce la diminuarea libertății și în final la sclavia mentală a indivizilor în

societate: “Să fii guvernat înseamnă să fii ținut în beznă, inspectat, spionat, condus,

legiferat, numerotat, înrolat, îndoctrinat, să ți să țină predici, controlat, estimat,

evaluat, cenzurat, condamnat de creaturi care nu au nici dreptul, nici înțelepciunea

și nici virtutea de a o face … să fii guvernat înseamnă că la fiecare tranzacție, la

fiecare operație să fii notat, înregistrat, taxat, ștampilat, măsurat, licențiat,

autorizat, admonestat, interzis, corectat, pedepsit…. Asta înseamnă să fii guvernat”

2.

Cu alte cuvinte, guvernul legal reprezintă o povară imensă pe umerii cetățeanului,

care nu se poate apăra în nici un fel de el. Și asta nu e totul. Aparent, statul este o

organizație care își propune să apere și să ocrotească cetățeanul prin lege și ordine. Dar

de fapt, guvernul este cel care folosește cel mai des violența, este primul care nu respectă

legea și prin opresiune creează mizeria în care trebuie să trăiască cetățeanul. Statul corupe

și distruge tot ce atinge. Ca act de autojustificare, statul trebuie să prezerve dezordinea,

iar esența sa legală este prin natura sa contrproductivă și disfuncțională. Iar cetățenii sunt

permanent orbiți prin ideologie și prin credință ajungând să sanctifice autoritatea prin

acceptarea de a fi furați și abuzați prin orice mijloace.

Nu este surprinzător că imaginea cea mai des folosită de anarhism pentru a

descrie statul este cea a polițistului. Statul este prin excelență un instrument de coerciție,

preluat întotdeauna de clasele conducătoare. Statul nu apără pe nimeni în afară de cei care

fac parte din sistemul de conducere și exploatare. Acesta construiește permanent frici

colective pe care apoi aparent le combate prin lege și organizare. Armata este apoi un alt model evident de control prin violență. Aceasta este construită pentru a apăra spiritul și

valorile naționale, care de fapt nu aparțin celor care muncesc, dar care prin aceasta sunt

jefuiți de niște oameni care fie nu fac nimic cea mai mare parte a vieții, iar dacă fac,

aceasta înseamnă moarte și violență brută.

Evident, statul este rău, dar este un rău necesar, clamează toți cei care îi combat

pe anarhiști. Și aceasta pentru că statul este singurul care îi oferă siguranță individului că

nu va fi ucis de alți indivizi, că proprietatea lui nu va fi violată șamd. Cine poate garanta

că o dată dispărut statul cetățenii lipsiți de autoritate nu vor dezlănțui haosul? În

concluzie, spun ei, statul îi este necesar individului tocmai pentru a-i proteja libertatea și

viața, și chiar dacă este rău statul poate fi corijat, dar nu distrus.

Anarhismul intră și el în acest joc dihotomic, încercând să realizeze o sinteză între

cei doi poli opuși. Astfel, pune problema într-un mod diferit de a tuturor celorlalte

perspective politice, considerând că, de fapt, cea care instaurează dihotomia individ –

societate, nu este nici unul din cele două extreme, ci relația dintre ele, adică autoritatea.

Aceasta creează primatul unui pol asupra celuilalt ceea ce duce la conflictul continuu

între părți. Punctul de vedere al anarhiștilor este că statul, care deține autoritatea este cel

care a viciat raporturile sociale creând conflictul. Deci, este necesar ca statele să dispară

pentru a ieși din această dihotomie.

Primul care a pus problema anarhiei, și s-a definit pe sine astfel, a fost

P.J.Proudhon.63 Acesta dorește să facă o critică de fond societății, care este iremediabil

condamnată la servitute, atâta vreme cât acceptă funcția coercitivă a statului. Din punctul

lui de vedere sistemul statului este intrinsec rău și nu poate fi corijat prin nici un remediu

teoretic, de tipul doctrinelor politice. De aceea statul trebuie să fie desființat, iar funcția

sa coercitivă și autoritară trebuie eliminată. Societatea, așa cum s-a constituit, și continuă

să o facă, trebuie să își ia dreptul de autodeterminare, pentru că numai în societate există

acea mișcare perpetuă care poartă în sine resorturile dezvoltării și balanțele apte să o

regleze, deci nu are nevoie nici de conducere, nici de măsură.64După cum vedem Proudhon extinde termenul de comunitate la

întreaga societate, aceasta activând datorită intereselor specifice într-o largă

comuniune, incluzând toți membrii săi într-o existență consensual mutuală.

Baza acestei comunități este familia, care constituie piatra unghiulară a

societății, și a cărui model de autoritate l-a preluat inițial statul. Prin

mutualism familia aderă liber la comunitate (perspectiva lui Proudhon fiind

destul de neclară în această privință, el considerând că fiecare individ în

parte, din proprie voință se integrează în comunitate, ori în acest caz

problema constrângerii familiale este eludată).66 Familia este singura

structură a societății politice care trebuie să reziste, ea continuând să rămână ierarhică și patriarhală. Bărbații, ca și capi de familie vor poseda proprietate

atâta vreme cât nu exploatează pe alții, iar distribuția se va face în funcție de

productivitate.

Naționalismul

Termenul de națiune definește de obicei un grup de oameni care se revendică de la

aceiași strămoși, aceeași istorie, aceeași limbă și cultură, ceea ce impune loialitate și

afecțiune pentru respectivul grup din partea fiecărui membru al său. Aceiași

definiție poate fi dată și pentru conceptul de etnicitate, deși nu totdeauna etnicitatea este

egală cu națiunea – de exemplu etnia mamă nu este o națiune, deoarece nu își poate

demonstra o cultură diferită de cea a națiunilor în cadrul cărora este minoritate, iar

grupurile de aceeași limbă au istorii diferite.

Din acest motiv, națiunea este de cele mai multe ori legată și de termenul de stat,

teritoriul pe care pe care se presupune că s-a format respectiva națiune. Numai că pe

același teritoriu se găsesc de obicei mai multe etnii, fiind foarte rare cazurile în care

puritatea etnică a unui teritoriu să fie totală.

De aceea conceptul autodeterminare națională este direct legat de teoria suveranității

statului, implicând independența (secesiune sau unificare) față de un alt stat și,

consecvent, posibilitatea cetățenilor de a formula legi și de a exercita jurisdicția pe un

anumit teritoriu.

Naționalitatea, în termeni juridici, denotă cetățenia juridică a unui anumit stat – în

termenii legii naționalității. Dar poate însemna și apartenența la un grup național

minoritar care se află pe teritoriul unui alt stat decât cel din care face parte națiunea

mamă – de exemplu un cetățean român de naționalitate maghiară. Un termen extins al

noțiunii de naționalitate definește un grup care dorește să fie respectat ca o comunitate

separată dar nu își propune să se structureze într-un stat suveran – de exemplu cei de

naționalitate bască în Spania.

Caracterul național este un termen mai degrabă arhaic, dar cu mare rezonanță în

perioada iluministă (și mai târziu romantică), care încearcă să definească comportamentul

caracteristic al „tipurilor naționale”. Astăzi el este folosit mai degrabă în discursul

naționalist, fără a defini ceva cu exactitate. Interesul național este un termen care are un

caracter mai degrabă diplomatic sau de politică externă și este virtual echivalent cu

„voința regelui” sau a rațiunii de stat, în relație cu acțiunile politice ale statelor.

Naționalismul este văzut cel mai adesea ca o ideologie (ori un comportament politic) care

pune în prim plan conștiința națională, identitatea etnică sau lingvistică.

Termenii de națiune și naționalism apar în secolul al XVII-lea ca expresie a creșterii

conștiinței de identitate comună a oamenilor de pe un anumit teritoriu. Desigur, acesta a

fost un proces extrem de lung care, într-un fel, nu s-a încheiat nici astăzi. Supușii

diferitelor state au început să remarce diferențele culturale și lingvistice dintre ei. Incă nu

este foarte clar cine a fost primul, statul națiune sau națiunea, dar cei cele două concepte

s-au împletit repede pentru a forma un tot unitar. Pentru Ernest Renan statul națiune poate

fi văzut ca o creație a indivizilor care sunt cuprinși în el; el există și își derivă existența

din suportul și încrederea pe care guvernații i-o dau, „fiind astfel rezultatul unui contract

sau a unui referendum zilnic”.

În această viziune, națiunea devine subiectul statului iar cetățenii doar obiectele acestuia,

el putând să dispună oricând și oricât de ei în numele interesului național. Conform

acestei perspective, libertatea și morală individuală nu pot fi atinse decât în interiorul

națiunii și în termenii credințelor și valorilor naționale. Astfel, conform lui Hegel,

națiunea este realitate iar individul nu.

Națiunea se definește astfel în termenii a două tipuri de factori (obiectivi și subiectivi)

Factorii obiectivi: care sunt cei mai discutați sunt cei legație de

1. Limbă – În special autorii germani sunt cei care pun factorul lingvistic pe primul

plan. Limba este înțeleasă ca un vehicul excepțional care adună oamenii laolaltă,

creând un anumit tip de comportament printre ei.

2. Religia – a fost un factor extrem de important în formarea statelor națiunii și a

conștiinței naționale. Aceasta a determinat separații extrem de importante între

membrii același etnii, care chiar dacă vorbeau aceeași limbă aveau confesiuni

religioase diferite – de exemplu germanii și austriecii, sau sârbii și croații, astăzi. Religia se propune ca un factor cultural determinant în formarea unei națiuni –

astfel, chiar dacă au o limbă asemănătoare, grupurile pot avea istorii extrem de

diferite datorită factorului religios55.

3. Etnicitatea – se referă la un număr de atribute culturale și lingvistice comune, care

diferențiază grupul etnic de cel național în cadrul statului național. Câteodată

grupul etnic poate fi diferit de cel național și prin caracteristici rasiale, ceea ce îi

conferă și o mai mare excluziune – de exemplu evreii în Germania interbelică, sau

turcii în cea contemporană. Atât termenii de rasă și cei de etnicitate joacă un rol

major în discursul naționalist, deși termenul de rasă, cu caracterul său pseudoștiințific

nu reușește să expliciteze diferențele biologice sau culturale în termeni

politici decât în forma excluderii56.

4. Geografia națională – se referă la spațiul sau teritoriul locuit de o anumită

națiune. Dar nu totdeauna granițele teritoriale ale statului național coincid cu

spațiul națiunii, fie sunt mai mici, lăsând o parte dintre membrii națiunii între

granițele altui stat națiune, punându-i pe aceștia în situația de minoritari, fie în

cadrul statul național există teritorii revendicate de un alt stat pe baza identității

naționale.

Toți acești factori obiectivi pot exista și fără a determina o expresie a naționalismului,

dând doar o dimensiune a naționalității. Naționalismul se exprimă ca o ideologie atunci

când folosește acești factori obiectivi pentru a genera un obiectiv politic clar. De aceea,

pentru a se constitui într-o ideologie, naționalismul trebuie să combine factorii obiectivi

cu o sumă de factori subiectivi care să fie apți de a se insera în societate și de a formula o cerință politică capabilă de a fi urmată și acceptată de o parte a societății. Acești factori

subiectivi, fie provin din istoria sau mitologia respectivului grup național, fie sunt puși în

discuție de chiar guvernământul național.

Factorii subiectivi cei mai importanți pot fi considerați:

1. Istoria – factorul istoric poate fi și obiectiv, dar de cele mai multe ori el este

subiectivizat. Istoria recentă sau îndepărtată este chemată să confirme sau să

infirme acțiunile grupului național sau minoritar. În disputele teritoriale factorul

istoric este cel care ar trebui să legitimeze ocuparea unui teritoriu sau cedarea lui.

Istoriei i se cere să justifice un număr cât mai mare de acțiuni politice, ceea ce îi

conferă o puternică dimensiune ideologică.

2. Mitologia – se referă la acele dimensiuni ale reprezentărilor sociale care

structurează o realitate paralelă, capabilă să insufle încredere sau disperare unui

grup social. Toate națiunile au un număr de mituri fondatoare care stau la baza

coeziunii sociale. Aceste mituri sunt repuse în joc de naționalism pentru a

determina anumite reacții din partea societății. De exemplu mitul evreului

rătăcitor a fost folosit nu numai de național-socialismul german dar și

naționalismul francez în timpul afacerii Dreyfuss de la începutul secolului XX.

3. Autodeterminrea – care acoperă un concept folosit deseori la începutul secolului

XX de grupurile minoritare din cadrul statelor multinaționale. Prin aceasta

grupurile naționale considerau că își pot construi o viață mai bună în cadrul unui

stat național propriu decât sub auspiciile unui stat federal sau multinațional.

Combinarea factorilor subiectivi cu cei obiectivi determină construcția domeniului

naționalismului, care se manifestă în special prin exacerbarea caracterului național al

actelor politice și prin impunerea unor deziderate capabile să determine coeziunea

societății în jurul ideii naționale.

Se poate spune că naționalismul s-a născut o dată cu liberalismul, multe din ideile

sociale ale primului fiind preluate și reconvertite de al doilea. Multă vreme liberalismul a

folosit ideile naționale ca o formă de coagulare a grupurilor împotriva ideilor reacționare

și tradiționale64. Pentru o bună parte a Europei secolului al XIX-lea naționalismul a fost

un vehicul revoluționar al ideilor liberalismului.

Nu numai acest lucru a făcut ca liberalismul și naționalismul să aibă foarte multe

lucruri în comun. În primul rând, originea lor este în Iluminism, ceea ce a făcut ca ele să

moștenească foarte multe lucruri comune în privința ideii de drept și a celei despre

umanitate. Prima, (și poate cea mai pernicioasă în timp), a fost aceea a echivalării dreptului statului cu cel al persoanei, ceea ce a făcut ca mai târziu statul să fie

personalizat și privit ca o instituție cu proprietăți umane, iar politica statelor a fost

personalizată (v. discursul conului Leonida). Liberalii au militat pentru crearea statelor

națiuni tocmai plecând de la credința că politica statelor poate fi echivalată cu

comportamentul unei persoane, și deci comunitatea statelor poate fi privită ca o societate

suprapusă peste societatea umană (probabil din acest motiv Liga Națiunilor s-a numit în

paralel și Societatea Națiunilor).

O dată cu crearea statelor naționale, conceptul de națiune a fost introdus, ca și

cum a România fi fost, firesc, în structura intimă a noțiunii de stat, acesta devenind de la

1848, aproape peste tot expresia cea mai înaltă a unei națiuni65. Naționalismul și

liberalismul s-au unit inextricabil prin această idee de stat național, căci liberalii au

obținut puterea pentru întreaga societate, iar naționalismul a declarat că întreaga societate

este națiunea. Astfel, națiunea devine deținătorul puterii în stat și deci însuși statul. Iată

ce spunea și J.St.Mill în 1840 când ataca “naționalitatea în sensul vulgar al termenului

care este asociată cu o antipatie fără sens față de străini, și o indiferență față de

bunăstarea generală a rasei umane, sau o susținere nedreaptă pentru un presupus interes al

țării noastre”. El vedea naționalitatea ca pe “condiția esențială a stabilității societății

noastre atunci când ea consistă în sentimentul unui interes comun între cei care trăiesc

sub un același guvernământ și locuiesc între aceleași granițe istorice sau naturale.

Naționalitatea în acest sens este fundamentală pentru a permite societăților să treacă prin

turbulențele istoriei fără a avea o permanentă slăbire a securității în timpurile de

pace”********

Dar naționalitatea nu est un dat, consideră liberalii, ci ea trebuie să fie obținută

prin acțiunea tuturor membrilor din societate, prin conștientizarea apartenenței la o

națiune sau alta, iar aceasta se poate obține doar prin autodeterminare. Același J.St.Mill

consideră că conștientizarea naționalității devine o condiție fundamentală a asocierii

indivizilor pentru a-și forma societatea și apoi statul.

Într-adevăr, mișcările naționaliste de la începutul secolului al XIX-lea s-au format

și au luptat sub stindardul liberalismului clasic, visând la un stat național structurat pe

modelul liberal, unde dreptul și proprietatea să domnească, fiind principiile ordonatoare

ale societății. Aceste state ar fi trebuit în mod necesar să fie pașnice și să conviețuiască în

bună pace cu celelalte state naționale care ar fi înglobat în totalitate toți membrii națiunii

sale. Gottfried von Herder, unul din cei mai mari susținători ai acestei perspective,

explică această conviețuire pașnică printr-o teză demnă de metafizica secolului al XVIIIlea

și anume că toate națiunile sunt conduse spiritual de un spirit unic numit de el

Volksgeist, spirit care dirijează dezvoltarea spirituală a poporului respectiv până la

desăvârșirea sa. Acest concept a fost cel care a determinat mitografierea naționalismului

și transformarea sa într-o fantoșă capabilă de a fi folosită de oricine și în orice scop.

Naționalismul iliberal

Unii autori consideră că naționalismul nu ar fi fost niciodată o dimensiune a

liberalismului, ci din contră o ideologie care ar fi apărut în același timp, datorită originii

comune din Iluminism. Ei nu prea pot concepe cum raționalismul liberal a putut germina

iraționalismul pe care îl impune de la un nivel încolo naționalismul și formele aberante de

manipulare a societății prin această ideologie, și faptul că naționalismul ajuns la putere

aproape totdeauna renunță la democrație în favoarea autoritarismului. Totuși nu se mai

poate nega că rădăcinile naționalismului se află în liberalism. Desigur, există o sumă de

explicații istorice care au determinat liberalismul să aibă și o componentă naționalistă,

deși în unele țări naționalismul a apărut întâi, asumându-și mai apoi și dimensiunea

liberală, ceea ce explică de ce de la un moment dat naționalismul, pe această tendință, și-a

putut formula și o cale proprie. O asemenea tendință este cea germană din perioada ocupației napoleoniene. Această ocupație a generat o acțiune de revoltă, revoltă care s-a

manifestat ca și un coagulant al liniilor naționaliste abia născute. Ideologia care s-a născut

de aici a fost în primă instanță un discurs teoretic de reacție la situația politică în care se

afla în acel moment Germania, dar acest tip de discurs a devenit în timp tipul de discurs

al naționalismului.

Cel mai cunoscut discurs de acest tip este cel al lui J.G.Fichte în Discurs către

Națiunea Germană din 1808. În această lucrare el se ralia conceptelor de individualism și

umanism promovate de Revoluția franceză, dar considera că ele au fost încălcate de

ocuparea Prusiei de către armatele franceze ale lui Napoleon. De aceea el se transformă

într-un profet al gloriei viitoare a Germaniei unite, și propune un mesianism cultural

germanic care să schimbe soarta națiunii germane. Aceasta se va realiza, crede el, prin

impunerea unui sistem de învățământ de stat care să crească generațiile viitoare într-un

devotament total pentru națiunea lor. În acest fel o nouă Germanie se va ridica pe ruinele

celei îngenunchiate și va cuceri umanitatea prin cultură și strălucire.

Modelul mesianic și triumfalist a devenit modelul cel mai comun al noului

naționalism de tip iliberal. Alături de acest model s-a impus și cel organicist***, cel care

privește naționalismul ca pe organism viu. În această viziune toți cetățenii sunt legați

între ei ca organele unui organism, și își bazează relațiile în virtutea acestei legături,

creând o viață culturală unică care crește din generație în generație, generațiile fiind

considerate drept pământul fertil al istoriei unei națiuni. Națiunea precede și va

supraviețui individului izolat (punct focal al valorilor liberalismului), deci omul trebuie să

își trăiască viața pentru a întreține această cultură națională, acest tot din care face și el

parte.

Unul din cei care au întreținut această perspectivă la sfârșitul secolului al XIX-lea

a fost Maurice.Barres, unul dintre celebrii protagoniștii ai unui nou republicanism bazat

pe naționalism. Iată ce spunea el: “Ușor aș putea compara o națiune cu componentele

unei pietre lipite cu mortar care a apărut natural pe fundul unei ape curgătoare … Dacă o

bucățică se sparge de întreg , ea se va rostogoli repede, va fi purtată de unde și se va

preface în praf; și chiar dacă se va lipi de altă piatră, ea tot va fi împuținată în timpul

mișcării, diminuându-și valoare. Tot astfel, mi se pare mie individul este legat de toți strămoșii săi pentru eforturile lor individuale din trecut, așa cum piatra este legată de

piatră prin mortarul format prin succesive depuneri”*********. Această viziune a

națiunii ca patrimoniu a ceea ce Barres numește “Pământ și moarte” îi face pe susținătorii

ei inamicii convinși ai oricărei ideologii pluraliste, multiculturaliste sau internaționaliste.

Acestor viziuni li se opune un stat bazat pe o entitate mitică (națiunea), care este naturală,

omogenă și bazată pe o comunitate indestructibilă. Corolarul direct al acestei perspective

sunt ultranaționalismul, xenofobia și rasismul, care vor apărea în secolul XX cu o putere

de necrezut.

Naționalismul, în această perspectivă, a devenit una dintre armele ideologice cele

mai importante și mai răspândite începând cu sfârșitul secolului XX, fiind folosite cu

succes din Japonia și Europa până în Africa și America Latină. Puterea acestei ideologii

provine din extraordinara sa capacitate de a se adapta la nevoile reale ale societății și de

ale construi rezolvări mitice, bazate pe istorie, pe legende, pe emoții și resentimente.

Gama de artefacte psihosociale folosite este uriașă și utilizată de multe ori conștient: de la

hipnoză în masă până la utilizarea fetișurilor, de la simboluri subliminale până la

fundamentalism religios (vezi cazul Afghanistanului) etc.

Structura ideologică a naționalismului se bazează în special pe re-construcția

realității cu ajutorul miturilor și simbolurilor, căci astfel găsesc drumul cel mai ușor spre

conștiința maselor pe care dorește să le atragă de partea sa. Simbolurile cel mai des

folosite sunt cele al identității și al unității, simboluri aproape paradigmatice pentru

discursul naționalist. Aceste simboluri au un fond clar iliberal, pentru că ele apar ca

soluții la problemele contemporane ale societății ca alienarea și singurătatea. Astfel

naționalismul reușește dintr-o dată să se opună concomitent atât comunismului,

considerat colectivist (și deci distrugător de identitate națională), cât și capitalismului ,

considerat alienant (și deci distrugătorul identității personale). Din acest motiv

naționalismul nu poate fi situat ușor nici la stânga și nici la dreapta spectrului politic,

reușind deseori să se disimuleze în linii politice haotice, care să inducă în eroare analiza

politică66. Această posibilitate de repliere pe diverse poziții face ca naționalismul să poată fi

utilizat de orice partid atunci când programul pe care îl promovează începe să fie

considerat caduc sau neavenit într-o situație dată. Din acest motiv, naționalismul este tot

mai mult considerat, în epoca actuală, un curent periculos pentru o democrație normală,

tocmai datorită capacității sale de a se replia pe poziții contradictorii, dar și de a genera

extremism și intoleranță.

Fascismul

Ororile celui de-al doilea război mondial au făcut din ideologia fascistă, căreia i-au fost

asociate, unul din cele mai controversate subiecte ale științei și teoriei politice.

Dificultatea unui acord asupra acestei chestiuni nu ține atât de opțiunile ideologice ale

analiștilor ci mai ales de stabilirea temei de cercetat: fascismul poate fi analizat în același

timp ca o mișcare politică, ca o formă de guvernare și ca o ideologie politică.

În același timp, termenul “fascism” are o dublă semnificație: în sens restrâns desemnează

ideologia regimului italian al lui Mussolini, iar în sens larg un fenomen pan-european al

perioadei interbelice, fenomen importat mai târziu în țări ale Americii Latine și Asiei.

Ideile fasciste au atras la momentul respectiv personalități foarte diferite, de stânga cât și

de dreapta, din țări precum Franța, Italia, Germania, România, Ungaria, Portugalia,

Spania, etc. A fost preferat termenul “fascist” pentru descrierea ideilor și mișcărilor din

alte țări din pricina faptului că mișcarea italiană a fost prima și poate cea mai influentă

din punct de vedere ideologic. Identitatea acestor mișcări și ideologii s-a creat mai ales

prin ostilitatea fățișă față de curentele politice deja stabilite: stânga, centru, dreapta.

Cultura fascistă, spre deosebire de cea a dreptei ere seculară și în multe cazuri

revoluționară (mai ales fascismul italian și nazismul german), iar spre deosebire de cea a

stângii era bazată pe vitalism, idealism și respingerea categorică a determinismului

economic.

Originea cuvântului este una latină fascis – legătură de nuiele, simbolul lictorilor romani.

Termenul latin folosit pentru prima oară în denumirea grupurilor de veterani din primul

război mondial conduse de Mussolini – Fasci di combattimento – este unul cu încărcătură

în primul rând simbolică. El amintește de nevoia de unitate a poporului italian și, în

același timp, de gloria trecută a Imperiului Roman, invocând un semn al puterii care vine

din unitate.

Principalele tipuri de fascism european au fost:

1. Fascismul italian: prima ideologie de acest fel care, deși a anunțat formal crearea

statului total, a acceptat totuși un anumit grad de pluralism, foarte eclectic și greu de

definit în termeni simpli;

2. Național – socialismul german: o formă extremă de fascism, singura mișcare care a

avut o dictatură totală și a dezvoltat un sistem politic propriu, în care trăsătura

dominantă este accentul pus pe ideea de rasă (a fost exportat în țările satelit ale

Germaniei în perioada războiului).

3. Falangismul spaniol: o formă derivată a fascismului italian în care însă accentul a

rămas în continuare pe tradiție și catolicism, așadar o variantă marginală și de

conjunctură.

4. Garda de Fier: singura mișcare fascistă notabilă într-un stat ortodox, cu un caracter

mistic și semi-religios.

5. Fascismul nedezvoltat al unor regimuri autoritare de dreapta în Europa de Vest în anii

’30, realizat prin mijloace birocratice, care însă nu a dezvoltat organizații fasciste.

Ca mișcare orientată spre cucerirea puterii fascismul nu a fost niciodată preocupat de

definirea teoretică a scopurilor și originilor sale. El a construit mai degrabă instrumente

ale puterii și mai puțin teorii. Pe de altă parte însă, o teorie era puțin utilă, cel puțin în

momentele de conturare a mișcării, atunci când o atitudine doctrinară fermă ar fi riscat să

îndepărteze o serie întreagă de potențiali susținători. Atât Mussolini cât și Hitler s-au

declarat împotriva ideologiilor: “noi nu avem nici o doctrină, doctrina noastră este fapta”

spunea primul, iar cel de-al doilea completa “toate programele sunt zadarnice, ceea ce

contează este voința umană”.

Cu toate acestea, pot fi identificate o serie de concepte cheie fundamentale ale doctrinei.

Primul este glorificarea statului și ideea completei subordonări a individului în fața

acestuia. Statul este definit ca un tot organic în care indivizii trebuie încadrați pentru

binele lor și al națiunii. Fascismul este o exaltare a statului, iar pentru fascismul italian

statul este un scop în sine. Mussolini declara: “totul este stat, nimic în afara statului,

nimic contra statului”. Statolatria italiană nu se regăsește însă și în nazismul german.

Pentru aceștia (pentru Hitler mai ales) statul este doar un “mijloc pentru conservarea

rasei.” A subliniat că mișcarea pe care o conduce nu se “întemeiază pe ideea de stat” ci

este în primul rând bazată pe o închisă “Volkgemeinschaft” (comunitate populară) –

întemeiată pe egalitatea absolută nu de drepturi, ci de natură a tuturor germanilor și pe

absoluta lor deosebire față de toate celelalte popoare. Promisiunea timpurie a lui Hitler

“nu am să recunosc niciodată că alte națiuni au aceleași drepturi ca și germanii” a devenit

doctrină oficială în statul nazist. Ideea de unicitate a Volk-ului german, completată de

tezele geopoliticii și ale darwinismului social, aveau să conducă cu multă ușurință la

politica expansionistă și la încercarea de a obține hegemonia mondială.

Pentru fasciști oricare individ contează doar în măsura în care este integrat în sistemul

total, politic sau social și înțelege să îl servească. Trebuia eliminată astfel orice

contradicție din interiorul sistemului social; cerința supremă era unitatea, motiv pentru

care formula marxistă a luptei de clasă devine o inacceptabilitate teoretică. În fapt, are loc

o preluare națională a socialismului: se păstrează retorica, însă se înlocuiește ideea de

clasă cu cea de națiune. Mussolini preia ideea sindicaliștilor revoluționari, a lui Enrico

Corradi mai precis, care formulase conceptul de “națiune proletară” – lupta nu se dă între sectoarele dintr-o societate și așa săracă ci că “adevăratele diferențe de clasă” apar între

națiunile sărace și cele capitaliste dezvoltate . Și ideologia germană pregătise terenul

pentru preluarea naționalistă a socialismului, prin așa-numiții “teoreticieni ai revoluției

germane” precum Oswald Spengler care spunea, în Prusacism și Socialism că din

socialism trebui eliminate internaționalismul și lupta de clasă și înlocuite cu ordinea

prusacă. S-ar obține astfel un socialism care este “voință de putere, luptă pentru

bunăstare, nu a individului ci a întregului. Arthur Moeller van den Bruck credea că

“fiecare popor are socialismul său” și că adevăratul socialism este național, nu

internațional, iar lupta de clasă trebuie înlocuită cu solidaritatea națională.

Atât fascismul cât și nazismul și-au asumat aceste puncte de vedere, declarând că

“naținal-socialismul este singurul socialism” și că fascismul nu poate accepta o doctrină

(socialismul) care nu vede statul ca un singur tot unitar în care clasele se topesc într-o

singură unitate morală și economică. Acestea au fost tot atâtea argumente pentru a stopa

orice revendicări sociale, inclusiv pentru a interzice greva (în Italia mussoliniană).

Așadar, fascismul a găsit pentru problemele economice și sociale reale o “rezolvare”:

substituirea lor cu problema națiunii; individul și problemele sale contează prea puțin sau

deloc, ceea ce este important este binele întregului. Iar dacă întregul se află în pericol,

trebuie să ne ocupăm în primul rând de el.

Pentru ca acest fel de retorică să aibă succes, a fost dublată de o adevărată mitologie a

salvării, a destinului unic al respectivei națiuni. Atât Mussolini cât și Hitler nu s-au

legitimat prin prezent, ci au căutat să învie mitul Vârstei de Aur. Astfel, generația

prezentă, condusă de o elită selectată dintre cei mai buni reprezentanți ai tuturor claselor

sociale și aflată sub directa conducere a liderului suprem, fie el Duce sau Fuhrer, avea

misiunea de a reînvia un trecut glorios. Mussolini anunța reînvierea marelui Imperiu

roman, Hitler își propunea să reconstruiască Marele Imperiu Romano-German.

Astfel, în persoana liderului se petrecea o sinteză între trecut, prezent și viitor, pentru că

în doctrina și mișcarea fascistă rolul liderului este fundamental. În ambele cazuri pe care

le avem aici în discuție legitimitatea liderilor este una, în termenii lui M. Weber,

charismatică. Ei stârnesc adeziune necondiționată. Destinul lor individual se identifică cu

cel colectiv: un întreg popor se identifică cu un profet care i-a tălmăcit sensul istoriei.

Doctrina și propaganda fascistă aveau să realizeze o absorbție reciprocă a poporului și a cauzei acestuia: “Fuhrerul vorbește și acționează nu numai pentru popor și în locul

poporului, ci fiind poporul însuși. În el poporul își vede propriul săi chip”; iar despre

Mussolini: “Mussolini aureolat de mit, aproape descendent din Dumnezeu, neobosit și

infailibil, un instrument folosit de providență pentru a crea o nouă civilizație”. Imaginea

liderului și a partidului conducător a fost întreținută printr-o adevărată mașină de

propagandă menită să unească întreg poporul alături de aceștia. Iraționalismul a fost

cultivat până la extrem, printr-o ritualizare excesivă a puterii, prin întreținerea miturilor

politice, prin folosirea sintagmelor și sloganurilor în locul programelor politice și prin

transformarea vieții politice într-un imens spectacol al puterii. Uriașa adeziune pe care

aceste tehnici au stârnit-o nu putea fi realizată în lipsa maselor și a tehnicii moderne de

comunicații. Hitler a fost unul dintre primii care a realizat acest lucru, e drept sub

influența teoriilor psihologiei mulțimilor: “Masele mari de oameni vor cădea mult mai

ușor victime ale unei mari minciuni decât cele mici”. Iar șeful propagandei naziste Joseph

Goebbels spunea, ca expresie clară a disprețului față de individ și de popor în ansamblu:

o minciună, oricât de gogonată, repetată continuu, sfârșește prin a fi crezută”.

Înainte ca liderii de mase să acapareze puterea, pentru a face ca realitatea să se

conformeze minciunilor lor, propaganda este caracterizată prin extremul dispreț față de

fapte ca atare, căci, după părerea lui Hitler, faptele depind în întregime de puterea omului

care le fabrică. Cea mai eficientă ficțiune a propagandei naziste a fost inventarea unei

conspirații mondiale evreiești.

Antisemitismul regimului nazist este o diferență fundamentală față de fascismul italian.

Grefată pe o tradiție europeană destul de larg răspândită încă din Evul Mediu – aceea a

evreului ca țap ispășitor – ideea antisemită a fost asociată cu teoriile darwinismului social

și rasismului și au condus la cea mai cumplită politică de exterminare în masă a unei

întregi populații. Naziștii descopereau în “evreul supranațional tocmai pentru că era

profund național” pe precursorul stăpânului german al lumii și asigura masele că

“națiunile care au fost primele în a-l demasca pe evreu și l-au combătut îi vor lua locul în

dominarea lumii”. Minciuna unei deja existente dominații mondiale de către evrei forma

baza unei viitoare dominații mondiale a germanilor. Cu toate acestea, ideea de rasă nu

este decât un pretext, un mijloc de asigurare a dominației, pentru că Hitler nu ezită să

recunoască: “Am nevoie de un concept care să-mi permită de a aboli ordinea care a existat până astăzi pe o bază istorică și de a impune o ordine în întregime nouă și antiistorică

dându-i o bază intelectuală. Si în acest scop conceptul de rasă mi-e foarte util. Cu

conceptul de rasă național-socialismul își va extinde revoluția sa peste hotare și își va

reconstrui lumea”.

Sub pretextul impurității rasiale a evreilor (care alături de alte nații duceau la distrugerea

purității sângelui arian și implicit la decăderea poporului german) au fost interzise

căsătoriile mixte între arieni și non-arieni și a fost inițiată o politică de sterilizare forțată.

Evreii nu erau singura rasă impură; alături de ei se aflau slavii și marxiștii. Vina

marxiștilor era aceea de a fi disprețuit solidaritatea națională în favoarea

internaționalismului și de a fi introdus dezbinarea în interiorul poporului. Mai mult, erau

vinovați pentru că inițiatorul doctrinei era evreu (Karl Marx), iar aceasta nu putea fi decât

o uneltire a conspirației evreiești. În fapt, marxismul era o forță politică demnă de luat în

considerare și care trebuia contracarată prin orice mijloace, oricât de stupide ar părea ele

unei analize raționale. Tot rasă inferioară erau și slavii a căror principală vină era aceea

de a se afla în ceea ce germanii considerau a fi “spațiul lor vital”, spațiu necesar pentru

dezvoltarea rasei de stăpâni. Faptul că slavii erau conduși în marea lor majoritate de un

regim bolșevic era un motiv în plus pentru a-i încadra în rasele inferioare.

O altă trăsătură, atât a nazismului cât și a fascismului, este violența. Nu doar aceste

regimuri au folosit violența, însă nici un altul nu a ridicat-o la rang de principiu ideologic,

nu a teoretizat și valorizat științific violența așa cum au făcut-o ideologia fascistă. Hitler

spunea: “In cursul tuturor secolelor forța și puterea au fost factori determinanți. Numai

forța guvernează; forța este prima dintre legi”.

Asociată cu activismul, cu militarismul (extins nu doar la nivelul vieții politice ci și

sociale) și naționalismul (naționalismul volkisch în cazul germanilor) avea să conducă, în

mod logic, la expansionism. Pentru Mussolini, “numai războiul ridică la cea mai înaltă

tensiune toate energiile umane și pune pecetea nobleței asupra popoarelor care au curajul

să-l ducă”. Și cum să nu convingi un popor nemulțumit profund de situația sa să se

alăture acestui război atunci când îi spui o dată cu Hitler: “Misiunea noastră este de a

subjuga celelalte popoare: poporul german este chemat să dea lumii o nouă clasă de

stăpâni”?

Acestea sunt doar câteva dintre convergențele și diferențele fascismului. Desigur,

asemănările dintre cele două există, însă paralelismul este făcut din rațiuni mai degrabă

teoretice. Nu trebuie să uităm că, până în momentul în care conjunctura internațională nu

a condus la apropierea celor două dictaturi, Mussolini a refuzat să identifice grupurile de

dreapta germane și ungurești cu mișcarea fascistă și că, în 1928, a făcut celebra

declarație: “fascismul nu este de export”. De asemenea, admirația lui Hitler pentru

Mussolini nu era împărtășită de ceilalți naziști care acuzau fasciștii de toleranța pe care o

manifestau față de evrei, de conservatorism și de sprijinire a capitalismului.

Care sunt cauzele apariției fenomenului fascist?

Această întrebare a suscitat un interes deosebit în știința politică de la sfârșitul celui de-al

doilea război mondial până în prezent.

Putem identifica mai multe categorii de explicații, de la cele sociologice la cele

psihologice. Toate acestea trebuie avute în vedere într-o încercare de explicație, însă nici

una nu poate fi declarată drept cauză unică, nici măcar cauză principală a nașterii

fenomenului fascist. Apariția acestuia a fost determinată de un complex de factori, de o

anumită conjunctură, motiv pentru care explicarea prin reducerea la un singur factor ar fi

atât falsă cât și nesatisfăcătoare.

1. Fascismul este consecința intrării maselor pe scena istoriei: această explicație,

favorizată mai ales de autorii care pun semnul egal între fascism și comunism sub

umbrela de totalitarism, presupune că masele, atomizate și dezorganizate în trecerea

de la societatea tradițională la cea industrială au fost foarte ușor de manipulat și

mobilizat. Omul societății de masă este izolat, expus și prin urmare disponibil;

comportamentul său tinde spre extrem, unde modurile active de reacție și intervenție

în procesul politic constituie o alternativă la apatie. Astfel, o societate este predispusă

dominării carismatice și mobilizării politice.

2. Fascismul este consecința crizei care a urmat primului Război Mondial:

umilințele impuse de statele victorioase în primul război mondial, asociate cu

dificultățile recesiunii economice au creat furie și puternice nemulțumiri în rândul

populației înfrânte. Furia a fost canalizată de o ideologie care susținea nu doar

importanța națiunii, cât mai ales rolul ei predestinat în istorie. A fost suficient ca la aceasta să se adauge identificarea țapului ispășitor și o figură salvatoare pentru a se

ajunge la ororile nazismului.

Masele populare, lipsite de o cultură politică democratică au fost ușor de manipulat,

cu atât mai mult cu cât evoluția spre fascism a coincis cu evoluția mijloacelor de

comunicare în masă. Exista așadar un receptor cu o stare de spirit favorabilă (masele

populare – și prin aceasta nu ne referim doar la clasa muncitoare: omul – masă

aparține tuturor claselor sociale), canalele de comunicare erau în plină expansiune,

astfel încât propaganda a devenit, alături de teroare, cel mai uzitat tip de acțiune

politică.

3. Fascismul este expresia unui radicalism unic al claselor de mijloc: această idee

susține că principalul actor a fost clasa de mijloc care nu avea suficientă autoritate

politică. Teza s-a bucurat de mare succes și coincide cu cea a lui Seymour Martin

Lipset, a “radicalismului centrului”, conform căreia pătura cea mai radicală dintr-o

societate este cea mijlocie. La ideea că fascismul se sprijină în primul rând pe clasa

de mijloc ajunge și Leon Troțki, deși își construiește argumentația ca răspuns la teza

socialistă conform căreia fascismul este creația marelui capital monopolist. Însă nici

această formulă de explicare nu dă seama pentru faptul că fascismul nu a apărut și în

alte state cu o clasă de mijloc la fel de bine dezvoltată (un posibil răspuns la această

chestiune o dă E.J.Hobsbawm, care consideră că fascismul nu a apărut decât acolo

unde încrederea în liberalism nu a existat niciodată sau nu s-a pierdut datorită marii

crize dintre 1929-1933).

4. Fascismul este rezultatul impulsurilor psihosociale neurotice sau patologice: teza

aceasta a fost formulată mai ales de E. Fromm, W. Reich, și Th. Adorno. Fromm

(Frica de liberatate*) leagă apariția fascismului de sentimentul izolării, al impotenței,

anomiei și frustrării care caracterizează, credea el, clasa de mijloc din Europa

Centrală. Reich (The Mass Psychology of Fascism) apropie și mai mult interpretarea

fascismului de Freud, afirmând că acest regim este o combinație între represiunea

sexuală și impulsuri compensatorii agresive și sado-masochiste, că este, așadar,

consecința certă a “societății burgheze” bazată pe represiunea sexuală. Th. Adorno

(The Authoritarian Personality) consideră că fascismul a apărut drept consecință a

socializării autoritare în clasele de mijloc central-europene, ceea ce le-a condus pe

124

acestea la identificarea cu scopurile și retorica fascistă. Caracterul acestor teorii este

însă, în cea mai mare măsură, speculativ, fără ca ele să fie demonstrate empiric.

Fascismul astăzi

Mișcarea Socialistă Italiană (MSI), un partid neofascist minor, a fost format în Italia încă

din 1946. Atunci când, la începutul anilor ’90, mass-media a făcut public gradul de

corupție al partidelor de guvernământ din Italia, acest partid a câștigat un spijin din ce în

ce mai mare în rândul populației și a devenit membru al coaliției conservatoare formată

după alegerile din 1994. În 1995 însă partidul s-a dizolvat formal, dar a apărut imediat cu

un alt nume și sub conducerea aceluiași lider (Gianfranco Fini) și aceiași membrii. Deși

apropiat în continuare naționalismului, partidul a renunțat la retorica fascistă și a adoptat

democrația ca principiu fundamental.

După reunificarea Germaniei au apărut numeroase grupuri neo-naziste care au atras un

număr sporit de membrii ca urmare a crizelor sociale și economice. Aceste grupuri au

recurs la acțiuni violente îndreptate în special împotriva străinilor și imigranților, însă

sunt lipsite de reprezentare pe eșicherul politic.

Grupuri neo-naziste există în egală măsură în Statele Unite, iar mișcări și partide

naționaliste de extremă dreaptă există în Franța, Austria, Rusia și Europa de Est. Acestea

nu pot fi însă catalogate drept fasciste deoarece acțiunile lor nu au în vedere preluarea

puterii, ci sunt generate de animozități etnice și rasiale.