Ideologia Politica a Lui Mao Zedong din Timpul Revolutie Culturale, Reflectata Asupra Festivalurilor Traditionale Chinezesti

Mao Zedong (1893-1976) a fost un „gigant” al secolului XX, care a transformat societatea chineză radical și ireversibil, în mai bine sau în mai rău și este asociat mai mult ca oricine cu triumfurile și dezastrele Revoluției Chineze. Acesta a fost născut într-o familie de țărani bogați din Hunan și a primit o educație tradițională înainte de a deveni profesor în Changsha, capitala provinciei, unde s-a confruntat cu ideile occidentale. În Beijing, a luat parte, în 1919, la Mișcarea de la 4 Mai, ajungând sub influența lui Li Dazhao (1888-1927) și sub marxismul său populist accentuat. În 1921, a ajutat la fondarea Partidului Comunist Chinez. Mai târziu, în 1949, a condus naționaliștii și a proclamat Republica Populară Chineză. La început s-a orientat spre Moscova, dar în 1958 a abandonat modelele sovietice și a lansat Marele Salt Înainte, un experiement colectivist menit să accelereze dezvoltarea industrială și agricolă a Chinei. Acest episod a diminuat sever autoritatea lui Mao. Ca parte a revenirii sale, în 1966 a demarat Revoluția Culturală, care țintea asupra birocrației și „revizionismului” de tip sovietic, dorind să restaureze revoluția prin mobilizarea studenților din Armata Roșie împotriva politicienilor de dreapta. După ce a alunecat spre haos, Revoluția Culturală a ajuns într-o stare de mare tensiune în 1969, unii stabilindu-i sfârșitul odată cu moartea lui Mao, în 1976.

În mod inevitabil, viziunile asupra vieții și muncii lui Mao sunt diferite: unii îl văd ca pe un erou și model pozitiv, alții ca pe un monstru, iar cariera sa ca pe un dezastru. Liderii chinezi de după moartea lui i-au lăudat realizările, mai ales din războiul civil și din războiul cu Japonia, dar au respins schemele lui de stânga, considerând că ar fi fost mai bine să fi murit în 1956, cu reputația intactă. De la crearea Republicii Populare Chineze în 1949 și până la moartea sa, în 1976, la vârsta de 82 de ani, Mao Zedong a fost figura principală din spatele tuturor deciziilor politice, economice și sociale adoptate de statul comunist chinez. Ascensiunea meteorică din cadrul unui sat izolat al Chinei într-un conducător absolut al țării cu cea mai densă populație din lume s-a datorat atât aptitudinilor politice și militare, dar și ambiției și cruzimii neînchipuite. În ceea ce privește viziunea sa asupra lumii, în 1935 a făcut o declarație ce îi definea orientarea politică: „Până în vara lui 1920, devenisem, în teorie și într-o oarecare măsură și în practică, un marxist și din acel moment încoace mă consider marxist”. Așadar, el și-a găsit credința politică în ideile lui Marx și în ideologia comunistă schițată de acesta, totuși, în timp, și-a trasat propriile concepții ideologice. Comunismul este o formă avansată de socialism, o doctrină politică și economică ce își propune înlocuirea proprietății private și a economiei bazate pe profit cu proprietatea publică și controlul comun asupra mijloacelor principale de producție și asupra resurselor naturale ale societății, așa cum reieșea din ideile lui Marx, împărtășite și de Engels și transpuse de cei doi în „Manifestul Partidului Comunist”: „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze”; „În acest sens comuniștii pot rezuma teoria lor în formula: desființarea proprietății private”. Găsindu-și sursa de inspirație în efervescența acestei ideologii, Mao o descria astfel: „Comunismul este în același timp un sistem complet al ideologiei proletare și un nou sistem social. Este diferit de orice altă ideologie și sistem social și este cel mai complet, progresiv, revoluționar și rațional sistem din istoria umană. Sistemul social și ideologic al feudalismului are un loc doar în muzeul de istorie. Sistemul social și ideologic al capitalismului a devenit, de asemenea, o piesă de muzeu într-o parte a lumii (în Uniunea Sovietică), în timp ce în alte țări seamănă cu <<o persoană pe moarte care se scufundă repede, la fel cum soarele apune dincolo de dealurile vestice>> și va fi curând exilat spre muzeu. Sistemul social și ideologic comunist singur este plin de tinerețe și vitalitate, măturând lumea cu avântul unei avalanșe și cu forța unui meteorit” și bineînțeles că preaslăvea apartenența la acest curent de gândire, întrucât „Noi, comuniștii, nu ne ascundem niciodată opiniile politice. Dincolo de orice îndoială, viitorul nostru sau programul maxim este acela de a purta China spre socialism și comunism. Atât numele Partidului cât și viziunea marxistă asupra lumii fac trimitere clar spre acest ideal suprem al viitorului, un viitor cu o strălucire și splendoare incomparabile.” Însă, între versiunea chineză oficială a comunismului -Maoism- și viziunea originală a lui Marx exista o diferență vizibilă, deoarece primul a delarat că a îmbunătățit „creativ” teoria marxistă și practica comunistă pentru a se potrivi condițiilor chinezilor. În prima fază, a făcut apel la teoria imperialistă a lui Lenin pentru a explica înapoierea chinezilor și pentru a justifica o revoluție într-o societate agrară săracă, în care nu existau proletari industriali, văzuți de Marx drept o forță necesară pentru a instiga revoluția muncitorilor. Apoi, el a redefinit și înlocuit conceptele-cheie ale teoriei lui Marx. În locul conceptului de „clasă” proletară exploatată de clasa conducătoare capitalistă, a imaginat o „națiune” proletară a țăranilor agricultori, exploatată de țări capitaliste, cum ar fi Statele Unite. Odată cu consolidarea puterii, Mao a devenit tot mai interesat de puritatea ideologică, favorizând în toate domeniile cadrele „roșii” dedicate în defavoarea „experților” tehnici. Tot astfel, a aspirat să devină „marele cârmaci” care să scoată China din sărăcie și să o îndrepte spre un viitor comunist luminos. Putem afirma că Mao s-a diferențiat de Marx prin faptul că el a ajuns la putere prin stimularea țăranilor, pe care îi înțelegea, pentru că și el avea asemenea origini, în timp ce Marx vedea proletarii ca o forță principală. În mod contrar, Mao a subliniat complexitatea societății rurale și a identificat clasele intermediare drept aliați necesari pentru țăranii săraci, principala bază a partidului.

Prin urmare, deși regimul lui Mao a fost văzut la început ca o extensie a lui Lenin, bazat pe marxism și lupta de clasă, în anii următori, unele studii l-au portretizat ca pe un tradiționalist și chiar imperialist, mai degrabă naționalist decât comunist. Totuși, această viziune neglijează influența adâncă a ideilor leniniste și staliniste asupra sa. La fel ca Stalin, Mao și-a dezvoltat un cult al personalității dus la extrem, care a condus la excese uimitoare, dar pentru milioanele de săteni din China nu au părut la fel de absurde ca pentru cei din afară. Cultul lui Mao a jucat, de asemenea, un rol important în contruirea unității naționale, așa cum reiese dintr-o afirmație maoistă: „dacă o națiune de 700 de milioane de oameni nu posedă o ideologie uniformă, atunci ar fi nisip împrăștiat. Ideologiile întregii mulțimi pot fi unificate numai prin puterea de gândire a lui Mao Zedong”. În aceeași măsură, pentru a defini stilul său politic și pentru a explica șarmul său extraordinar, unii comentatori fac apel la calitățile sale personale, precum și la tehnicile de conducere. De exemplu, Stuart Schram punctează abilitatea sa de a apărarea atât „grandios” cât și „izolat”, fiind văzut ca un mediator semi-divin între chinezi și destinul lor, iar psihologul politic, Lucian Pye, vede secretul măreției lui Mao în charisma și abilitatea sa de a manipula sentimentele altora.

În acest context, există semene de întrebare asupra modului în care Mao și-a exercitat puterea și cum și-a tratat colegii. Să fi fost acesta un unificator sau un tiran răzbunător? De asemenea, punctând scopul principal al studiului pe care mi-l propun, care a fost atitudinea lui Mao Zedong față de religie, din care decurg, în mod evident, festivalurile tradiționale chinezești? Răspunsul primei întrebări poate fi formulat pe baza analizei făcute de Frederick Teiwes, care distinge cinci perioade în care modul de abordare a lui Mao s-a schimbat dramatic, nu neapărat de la una democratică la una despotică, dar ceva asemănător. El și-a augmentat și consolidat puterea până în 1943, a exercitat-o în mod incontestabil până în 1949, a folosit-o în mod colectiv până în 1957, a exercitat-o arbitrar până în 1965 și a dezlănțuit o catastrofă de la o înălțime olimpică până în 1976. Drumul său spre putere a fost legat de o viziune mai largă. La început, el a înlăturat colegii care doreau un regim mai aspru. Cercul său cel mai apropiat îi reunea pe cei pe care îi considera administratori competenți și marxiști. Totuși, atunci când dorea, puterea sa putea fi aproape absolută, trăind după 1956 ca un despot clasic, deși încrederea în sine l-a împiedicat să devină complet nemilos, cum o făcuse Stalin. Răpunsul la cea de-a doua întrebare poate fi dedus din simpla analizare a unui ghid turistic din China, în care vom observa că țara este plină de situri budiste, astfel că am ajunge la concluzia că religia este acceptată în sens larg în cadrul societății chineze. Însă, în realitate, structura și ideologia națiunii chineze se opun religiei. Pentru o perioadă lungă de timp, religia a fost recunoscută doar în mod pasiv și nici azi nu se poate spune că guvernul chinez a devenit complet tolerant față de religie. În cazul lui Mao, ideologia și cultura erau mult mai importante decât pentru Marx și Lenin, care prioritizau economia. Cel dintâi dorea să unească teoria și practica într-un marxism „concret”, dar a dat greș în a specifica relația exactă dintre politică și economie, iar ambiguitățile rezultate de aici le-au permis succesorilor săi să-l acuze că a ignorat realitatea empirică și simțul practic marxist. Dar religia a fost asuprită în timpul lui Mao, fiind considerată de către ideologia comunistă formulată încă de la început de Marx drept „opiul poporului”, pentru că determina muncitorii să-și accepte condiția ca pe un plan divin, iar comunismul a fost mereu învinuit că desființa religia și morala, „în loc să le dea o formă nouă, el contrazice așadar toată dezvoltarea istorică de până acum“. Mai mult decât atât, Partidul Comunist Chinez care controlează sistemul statal este supus unei viziuni ateiste asupra lumii, iar afirmația conform căreia  « cetățenii Republicii Populare Chineze se bucură de libertate de credință » nu este aplicabilă tuturor. Acest drept nu este recunoscut pentru membrii Partidului Comunist, întrucât aceștia « sunt protectorii clasei muncitoare care s-a trezit la comunism. Ei sunt atei. Ei pot crede doar în marxism, leninism și în cugetările lui Mao Zedong. Ei nu pot crede în religie. Nici nu pot lua parte la activitățile religioase ». Motivul era următorul : « ca membrii Partidului Comunist să creadă în religie sau să ia parte la activitățile religioase este împotriva naturii partidului, slăbește forța organizației partidului, diminuează autoritatea partidului în ochii maselor și îngreunează implementarea adecvată a politicii partidului. În ciuda celor spuse, putem constata că tovarășul Mao nu se opunea vehement cunoașterii trecutului și implicit a practicilor religioase tradiționale, însă consider că dorea să fie singurul în măsură să le controleze, în vederea consolidării puterii. Astfel, el a cerut tuturor membrilor Partidului Comunist Chinez să studieze istoria și moștenirea poporului chinez. Scopul era acela de a integra adevărul universal al marxism-leninismului și practica concretă a Revoluției Chineze și de a aplica și dezvolta continuu ideologia marxist-leninistă în conformitate cu condițiile istorice concrete din China și cu caracteristicile acesteia. Așa cum Mao a spus, acest fapt nu este posibil dacă știm doar să copiem lucrurile străine și dăm greș în a înțelege China sau dacă cunoaștem doar China de azi și nu și China de ieri și de alaltăieri.

În ciuda tuturor problemelor legate de politicile adoptate și de modul de exercitare a puterii, în ochii multor chinezi de rând, Mao a ajuns să întruchipeze identitatea chineză, prin personificarea separării ei de comunismul chinez și prin confruntarea cu Japonia și cu Occidentul, ale cărui culturi și puteri economice au atras chinezii, dar au jignit mândria națională. Din aceste motive, este ușor de crezut că moștenirea lui Mao va trăi în mintea chinezilor nu numai ca o simplă nostalgie, ci ca un ingredient activ în contestarea statului pe care el l-a fondat. Paradoxal, faza contemporană a dezvoltării Chinei sub comunism este o formă extremă de occidentalizare și o întoarcere parțială la modelele tradiționale. Caracterul totalitarist al prezentului regim este nu numai o amintire a ordinii autocratice antice, ci și atribuit acelei tradiții datorită acceptării și consimțirii sale. Din punct de vedere ideologic, statul confuziei de gândire, accentuată de o dislocare culturală de aproape un secol, a ajuns într-un punct final prin promulgarea marxism-leninismului drept ideologie de stat, care, prin antiteză cu ortodoxia confucianistă, este omniprezentă.

În urma celor punctate mai sus, mă întreb dacă ideologii comuniști folosesc tradiția antică sau o continuă, urmărind să-și consolideze puterea și să-și formuleze programul propagandistic prin intermediul festivalurilor tradiționale? Sunt acestea o tactică în noua ideologie sau comuniștii își dezvoltă propriile credințe? Îmi propun să găsesc răspunsul la această întrebare într-o următoare analiză, centrată strict pe perioada Revoluției Culturale.

China este o țară cu o istorie lungă, de peste 5000 de ani, timp în care s-a dezvoltat un număr însemnat de festivaluri tradiționale, variate și de lungă durată. Cultura festivalurilor a prins rădăcini în mintea oamenilor, arătându-și astfel vitalitatea. În ciuda schimbărilor produse în timp, festivalurile au devenit treptat parte din moștenirea culturii chineze pline de culoare. Acestea sunt oglinda civilizației și istoriei unei națiuni. Nașterea lor este efectul inevitabil și natural al anumitor dezvoltări ale societății umane. Dezvoltarea lor reflectă procesul recunoașterii naturii și a nesfârșitei lupte împotriva acesteia de către oameni. În societatea primitivă, când nivelul de productivitate era scăzut, festivalurile nu puteau lua ființă. Doar atunci când societatea s-a dezvoltat la un anumit nivel, când standardul de viață al oamenilor s-a îmbunătățit și țara a atins un anume grad de unitate și stabilitate, festivalurile au început să se dezvolte într-un mod sănătos. Fiind o națiune de naționalități multiple, festivalurile Chinei sunt bogate și variate. Un proverb chinez spune că „Dacă vei călători 100 Li (jumătate de kilometru), vei experimenta obiceiuri total diferite”. Aceste diferențe cauzate de diferite regiuni geografice , medii naturale și nationalități au creat diferite obiceiuri festive și diferite activități ale unui festival, deoarece China acoperă o mare zonă și este alcătuită dintr-un număr mare de grupuri etnice. În diferite zone, diferitele grupuri etnice au pus baza unor obiceiuri ce țin de mâncare, îmbrăcăminte, locuințe, transport, festivaluri, norme de curtoazie, sacrificii și religie, căsătorie și înmormântări. Toate aceste obiceiuri au durat sute de ani și au devenit parte a culturii din diferite zone și pentru diferite grupuri etnice. În același timp, unele dintre ele au devenit festivaluri și obiceiuri împărtășite de tot poporul chinez și s-au contopit cu tradiționala cultură chineză. Ele sunt indicatoare care conduc adânc în subconștientul poporului chinez, pot fi firul conducător al vieții oamenilor. Din punctul meu de vedere, obiceiurile și tradițiile folosesc, însă când încep să controleze oamenii, nepermițându-le să se debaraseze de încărcătura lor superstițioasă și împiedicându-i să progreseze, nu le mai înțeleg utilitatea. Chinezii, însă, s-au folosit de acestea în funcție de context, uneori explorându-le latura socială, alteori ca forță de opoziție împotriva nedreptăților statului comunist, atât de evidente pe parcursul Revoluției Culturale. Venerarea zeităților și festivitățile centrate pe procesiunea în numele lor asigura o alternativă la cadrul comunist, prin care să își adreseze preocupările lumești și prin intermediul cărora să interpreteze relațiile umane. Oamenii caută binecuvântarea zeilor pentru a avea noroc și protecție împotriva nenorocirilor care li se pot întâmpla în viață, exprimând, la rândul lor, recunoștința pentru ajutorul primit de la forțele spirituale. Pe cale de consecință, pentru a le combate, cum au afectat politicile vremii dezvoltarea religiei populare și a festivalurilor și remodelarea relației dintre stat și oamenii de rând ?

„O revoluție nu este un dineu, scrierea unui eseu, realizarea unei picturi sau brodarea; aceasta nu poate fi așa distinsă, așa de tacticoasă și docilă, atât de temperată și blândă, curtenitoare, moderată și mărinimoasa”. Aceste cuvinte au fost rostite de Mao Zedong, liderul suprem al Chinei pentru aproape trei decenii după fondarea Republicii Populare Chineze în 1949, prima dată în 1927 când, ca tânăr activist, încerca să incite masele asuprite ale țării lui să se revolte. Patruzeci de ani mai târziu, aceste cuvinte au fost folosite pentru a justifica brutalitatea și caracterul distructiv al campaniei ținute pentru a stârni răzmerița printre masele chineze: Revoluția Culturală. La sfârșitul anilor 1960, Mao Zedong și adepții săi au făcut cele mai ambițioase încercări să-și impună viziunea comunistă asupra vieții și societății chineze, iar în 1967 a fost nevoit să-și schimbe unele viziuni și a fost forțat să se bazeze mai mult pe armată. Așadar, există o mică incertitudine cum că el ar fi fost figura dominantă din spatele Revoluției Culturale de la început, așa cum a fost în toate dezvoltările majore ale Partidului, timp de treizeci de ani, dar există o incertitudine și mai mare că avea vreo idee unde va conduce această inițiativă. Revoluția Culturală, considerată una dintre cele mai îngrozitoare mișcări politice și sociale, a durat din 1966, când Mao și Partidul Comunist Chinez pe care îl conducea au lansat mișcarea radicală, până la moartea liderului autocratic, un deceniu mai târziu. Scopul principal al acestei acțiuni era acela de a revitaliza fervoarea revoluționară a poporului chinez și accelerarea evoluției Partidului Comunist Chinez spre o utopie comunistă, în care toată proprietatea era egal împărțită. În vederea realizării acestuia, toate rămășițele culturale ale Chinei capitaliste și feudale trebuiau distruse, împreună cu toate persoanele aflate la conducere. Revoluția Culturală a Chinei nu este numai un fenomen de la sfârșitul anilor 1960 și nici o nouă fază a mișcării comuniste chineze. Într-un sens larg, este continuarea procesului evervescenței intelectuale și artistice care a început în secolul XIX, sub impactul presiunilor economice și militare, al ideilor și tehnologiilor Occidentului. Provocarea Vestului a subminat încrederea multor chinezi în relevanța tradițiilor lor în timpurile moderne. Întrebarea pe care mulți și-au pus-o – cum să fii modern, dar încă chinez – are o dimensiune auxiliară pentru comuniștii chinezi de azi; ei trebuie să reconcilieze mândria înnăscută din produsele artistice ale tradiției elitiste chineze cu viziunea lor marxistă a unei noi societăți proletare. Analizele occidentale au înclinat să acorde o atenție redusă cuvântului „cultură” din Marea Revoluție Culturală Proletară. Până la urmă, „proletară” pare să se refere la orice susținător loial al lui Mao; „culturală” pare să se refere la ideologia adecvată și dedicația energică. Zdrunginând întreaga structură politică și socială a Republicii Populare, Revoluția Culturală a depășit, într-adevăr, limitele artei, literaturii și științei. Dar a început atunci și a început cu moștenirea culturală. Curentele de opinie despre Revoluția Culturală se împart în două tabere principale, mărginite de alte opinii intermediare. Unii o văd că pe un produs intenționat al jocului de putere al lui Mao, alții ca pe o acțiune neintenționată și neprevăzută. Susținători ai primei viziuni tind să înfățișeze Revoluția Culturală drept punctul culminant al vieții și gândirii lui Mao, pentru care l-a pregătit întreaga sa carieră; cei din urmă se rezumă mai degrabă la un stagiu, decât la un moment definitoriu. Temeliile conceptuale ale Revoluției Culturale aparțin, în teoria lui Mao, unei revoluții continue. John Bryan Starr susține ideea că un conflict este ubicuu și permanent, chiar și sub socialism, pentru că o clasă poate fi modelată de politică și economie. Schimbarea poate fi regresivă, dar și progresivă: indivizii pot fi „burghezificați”, socialisml poate reveni la capitalism. Așadar, aceste idei justifică Revoluția Culturală.

În timpul Revoluției Culturale, religia populară a devenit ținta opresiunii, statul a început să întărească controlul asupra acesteia, festivalurile din temple au fost interzise și comercializarea „mărfurilor superstițioase” de tipul tămâii sau a hârtiei pentru bani norocoși a fost, de asemenea, interzisă, fiind considerate superstițioase și neproductive. Tot astfel, festivalurile din temple au fost interzise și pentru că piețele de toate tipurile erau acuzate că „preiau drumul capitalist”. Influențat de conceptul evoluției, Partidul Comunist Chinez guvernat de Mao a catalogat credințele religioase drept « superstiții », crezând că eradicarea lor era crucială pentru remodelarea cetățenilor moderni. Politicile guvernului nu numai că au afectat dezvoltarea religiei populare, dar au și redefinit relația dintre stat și oamenii de rând. Este interesant de observat, de-a lungul timpului, contradicțiile dintre stat și oamenii de rând în ceea ce privește poziția față de cadrul religios și, mai ales, interacțiunea dintre cultura oficială și festivalurile tradiționale. Acestea fiind spuse, practicile religioase și celebrarea festivalurilor reprezentau, în viziunea guvernului, o slăbiciune națională, de aceea era important să lupte împotriva superstițiilor pentru a facilita procesul modernizării, motiv pentru care atacurile seculare ale statului asupra religiei au stârnit nemulțumirea publică, ducând la confruntări între stat și cetățeni, care au utilizat aceste practici ca o formă de rezistență politică.

Cultura și educația sunt privite ca expresii concrete ale politicii și economiei unei societăți, iar aceste două aspecte sunt determinate de caracterul clasei. Cu privire la China, există două aspecte în analiza pe care Mao Zedong o face culturii. Primul se referă la interpretarea lui asupra culturii chineze înainte de revoluția comunistă, pe care o descrie în următorii termeni: „Există în China o cultură imperialistă, ce reprezintă o reflecție a controlului total sau parțial al imperialismului asupra Chinei din punct de vedere politic și economic. Această parte a culturii este susținută nu numai de organizațiile culturale, conduse direct de imperialiștii din China, dar și de un număr de chinezi fără rușine. Toată cultura ce conține o ideologie slugarnică aparține acestei categorii. Există, de asemenea, o cultură semi-feudală ce este o reflecție a politicii și economiei semi-feudale, având ca reprezentanți pe toți aceia care, opunându-se noii culturi și ideologii, susțin venerarea lui Confucius, studiul canonului confucianist, vechiul cod etic și vechile ideologii. Cultura imperialistă și cea semi-feudală sunt surori iubitoare ce au format o alianță culturală reacționară pentru a se opune noii culturi chineze. Această cultură reacționară servește imperialiștilor și clasei feudale și trebuie îndepărtată”. De asemenea, Mao Zedong afirma că „zeii au fost înălțați de către țărani. Când vine momentul potrivit, țăranii înșiși vor alunga acești zei cu propriile mâini”, dar, după cum arată cursul evenimentelor, sunt de părere că liderul politic a fost primul care a făcut demersuri în acest sens, înainte ca țăranii să-și schimbe punctul de vedere. Mao a folosit tinerii drept garda Revoluție Culturale. Aceștia erau învățați din copilărie să-l idolatrizeze pe Mao nu numai ca pe liderul fondator al statului, ci și ca pe o sursă de înțelepciune, de aceea nu au ezitat să răspundă chemării „marelui învățător” și „comandantului suprem”. Ei s-au organizat în unități paramilitare numite „Gărzile Roșii”, care umileau în public, torturau și omorau profesori, funcționar locali de partid și alte persoane care nu se conformau comandantului lor și idealurilor acestuia. De asemenea, îndemnați de Mao, Gărzile Roșii au lansat o cruciadă feroce împotriva patrimoniului cultural chinez bogat, arzând și distrugând templele antice, operele de artă, cărțile și alte relicve ale trecutului național feudal. Prin urmare, violența a fost o caracteristică a Revoluției Culturale încă de la început. Se consideră că Revoluția Culturală nu a fost numai iconoclastă, ci și barbară în distrugerea culturii chineze. Sloganul „po si jiu” (distrugerea „celor 4 vechituri”- idei vechi, obiceiuri vechi, cultură veche, tradiții vechi) adăugă o greutate conceptuală acestei percepții. În Vest, cu precădere în comunitățile neacademice, părerea că tot ce era tradițional în China a fost distrus este susținută de imaginile și picturile grotești ale Gărzilor Roșii arzând cărți și distrugând templele religioase și vestigiile istorice. Însă lucrurile nu sunt foarte clare, de aceea consider că statul comunist chinez, în general, și în timpul lui Mao, în special, a fost unul oportunist, care s-a folosit de festivalurile religioase, la nevoie. Drept chinez, comunistul chinez nu lasă Vestul niciodată să uite Războiul Opiului- un nume sinistru. Drept comunist, comunistul chinez nu uită niciodată o metaforă sinistră- „opiul maselor”: religia, care este idealistică și văzută ca anti-științifică; este o robie a minții, o relicvă a sistemelor sociale învechite, un stimulent periculos al maselor, având, din punctul de vedere al unui comunist chinez, un statut ambiguu. Există dovezi* că tradiția poate fi inventată, deformată și manipulată de către elitele politice și culturale, pentru a genera un consens ideologic. Politicile culturale pot fi utilizate de elite pentru a elimina sau reinterpreta în mod conștient anumite reminescențe culturale asociate cu celebrările festive. Ritualurile au fost un instrument important folosit pentru a consolida controlul ideologic , iar atunci când au existat încercări de a elimina spațiile ritualice, poate că acestea au făcut parte din strategia politică a regimului de a se auto-legitima. Tot astfel, poate că regimul politic a intenționat să „civilizeze”oamenii de rând și să-i transforme în cetățeni cu viziuni moderne și cu o conștientizare a crizelor naționale, totuși, acest argument nu este suficient pentru a justifica ororile petrecute în timpul Revoluției Culturale.

Puterea persuasivă a ideologiei maoiste s-a autodistrus în perioada Revoluției Culturale, iar autoritatea morală a guvernului a decăzut. Implementarea planurilor lui Mao Zedong de a transforma idealul comunist într-o realitate s-a dovedit a fi un eșec total, iar nenorocirile cu care oamenii s-au confuntat au arătat că țara minunilor promisă de Mao era o utopie. Sfârșitul Revoluției Culturale a venit odată cu moartea lui Mao Zedong, în septembrie 1976, iar pierderile umane cauzate de această mișcare politică brutală au fost estimate la 3- 4 milioane de chinezi, bărbați, femei și copii, și a traumatizat fizic sau psihic mult mai multe milioane. În urma mișcării devastatoare, Deng Xiaoping, pentru a redresa economia grav afectată în perioada 1966-1976, a instituit o serie de reforme economice liberale care l-ar fi consternat pe Mao Zedong. Datorită acestora, la puțin timp după terminarea Revoluției Culturale, China se afla pe cale de a deveni puterea economică de mai târziu. Mao a considerat că Revoluția Culturală ar fi ajutat la prezervarea moștenirii sale radicale și la protejarea societății chineze de practicile și influențele capitaliste mult timp, însă, în mod ironic, excesele nemiloase au asigurat exact opusul. Odată cu sfârșitul Revoluției Culturale , principalul scop politic s-a îndreptat spre dezvoltarea economică și politica de destindere. În același timp, religia a fost recunoscută, iar cooperarea dintre socialism și religie a fost dorită. Mai mult, au fost căutate modurile în care religia ar fi putut contribui la modernizare, iar festivalurile tradiționale și-au găsit și ele treptat drumul înapoi spre poporul chinez.

În concluzie, opinez că toate aceste schimbări suferite de religia populară și de festivalurile tradiționale, precum și statutul pe care l-au avut de-a lungul timpului, au fost marcate de conotații politice și economice. Sărbătorile, tradițiile și obiceiurile au fost modelate și remodelate din rațiuni politice și pentru a satisface unele nevoi economice, de aceea, în acest proces, s-a renunțat la semnificația calitativă, punându-se accentul pe semnificația cantitativă. Așadar, dincolo de semnificațiile spirituale, cred că decizia de a revalorifica festivalurile tradiționale chinezești (dezbateri începute din anii 2000) se înscrie în cercul motivației obținerii unor câștiguri financiare, deoarece, așa cum puncta antropoloaga Helen Siu, societatea chinezească a fost atât de profund transformată de monopolizarea puterii statului, încât tradiția populară a fost „diluată” irevocabil, iar practicile tradiționale pe care le vedem azi sunt „fragmente culturale reciclate sub noi circumstanțe”, astfel încât tradiția nu mai poate oferi acum, într-o epocă a globalizării și a consumerismului, palpitațiile sufletești de odinioară.

BIBLIOGRAFIE

►Surse primare

●MARX, Karl și ENGELS, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962 (Marxist Internet Archive).

●ZEDONG, Mao, „On Practice”, în Selected Works of Mao Tse-tung, Laurence and Wishart, London, 1954, Vol. 2.

●ZEDONG, Mao, On Coalition Government, Selected Works, Vol. III, p. 282, April 24 1945, în https://www.marxists.org/reference/archive/mao/works/red-book/ch03.htm , accesat la 17.05.2015.

●ZEDONG, Mao, On New Democracy, Selected Works, Vol. II, January 1940, pp. 360-361, în https://www.marxists.org/reference/archive/mao/works/red-book/ch03.htm , accesat la 17.05.2015.

►Surse secundare

◊◊◊ Cărți:

●BECKMANN, George M., The Modernization of China and Japan, Harper&Row Publishers, New York, 1962.

●BENTON, Gregor, Mao Zedong and the Chinese Revolution, Volume I, Policies and Strategies, 1919-49, Routlege Library of Modern China, London and New York, 2008.

●CHAU, Adam Yuet, Miraculous Response: Doing Popular Religion in Contemporary China, Stanford University Press, Stanford, California, 2006.

●CROIZIER, Ralph C., China’s cultural legacy and communism, Pall Mall Press, London, 1970.

●GAO, Mobo, The Battle for China’s Past. Mao and the Cultural Revoution, Pluto Press, London, 2008.

●HARRISON, James Pinckney, The Long March to Power, Praeger Publishers, New York, Washington, 1972.

●LIMING, Wei, Chinese festivals: traditions, customs and rituals, China Intercontinental Press, Beijing, 2010.

●LIN, Yutang, The Importance of Understanding, The World Publishing Company, Cleveland and New York, 1960.

●MEISNER, Maurice, Mao Zedong-A Political and Intellectual Portrait, Polity Press, USA, Cambridge, 2007.

●PYE, Lucian W., Asian Power and Politics. The Cultural Dimensions of Authority, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts and London, England, 1985.

●SCHOENHALS, Michael, ed., China’s Cultural Revolution, 1966-1969: Not a Diner Party, M. E. Sharpe, New York, 1996.

●SLAVICEK, Louis Chipley, The Chinese Cultural Revolution, Chelsea House Publishers, New York, 2010.

●SNOW, Edgar, Red Star over China, Random House, New York, 1938.

●TEIWES, Fredrick Carle, , Leadership, Legitimacy and Conflict in China: From a Charismatic Mao to the Politics of Succesion, New York, M. E. Shape, 1984.

◊◊◊ Articole și lucrări de specialitate:

●ENG,Irene and LIN, Yi-Min, „Religious Festivities, Communal Rivalry and Restructuring of Authority Relations in Rural Chaozhou”, in The Journal of Asian Studies, 61, 4, November 2002.

●HUANG, Shaorong, „Chinese Traditional Festivals”, în Journal of Popular Culture, ProQuest Central, 1991.

●MACFARQUHAR, Roderick, „China under Mao: politics takes command”, a selection of articles from The China Quarterly, Massachusetts Institute of Technology Press, London, 1966.

●NANBU, Hirotaka, „Religion in Chinese education: from denial to cooperation”, British Journal of Religious Education, Vol. 30, no. 3, Routledge Taylor&Francis Group, Kyoto, Japan, Published Online: 24 Jun 2008.

●SCHRAM, Stuart R., „Mao Studies: Retrospect and Prospect”, China Quarterly, no. 97, March 1984.

●SIU, Helen F., „Recycling Rituals: Politics and Popular Culture in Contemporary Rural China”, în MADSEN, Richard, LINK, Perry and pickowicz, eds., Unofficial China: Essays in Popular Culture and Thought, Boulder, CO: Westview.

●WAH, Poon Shuk, „Refashioning Festivals in Republican Guangzhou”, în Modern China, Vol. 3, No. 2, Hong Kong, April 2004.

●ZHANG, Hui, „Festival Celebrations as Public Pedagogies in Contemporary China: Spectacles, Narratives and Globalized Imagination of National Identity”, Dissertation Publishing, Pro Quest, 2010.

◊◊◊ Surse Internet:

●„Critique of Capitalism”, în http://www.britannica.com/EBchecked/topic/129104/communism, accesat la 16.05.2015.

●„Communism-Ideology”,în http://www.britannica.com/EBchecked/topic/129104/communism , accesat la 17.05.2015.

●Chinese Communism, în http://www.britannica.com/EBchecked/topic/129104/communism , accesat la 16.05.2015.