Ideologia National Socialista In Politica Externa a Celui De al Treilea Reich

Ideologia national-socialista in politica externa a Celui De-al Treilea Reich

Cuprins:

1) Introducere

2) Originile miscarii National Socialiste

Trasaturi si manifestari

Primul Razboi Mondial

Criza economica

Context international

3) Statul National-Socialist: Al Treilea Reich

Politica socială

Politica economică

Organizații paramilitare

Organizații politice

Poliția de stat

Armata, Wehrmacht

Ramura legislativă

Propaganda

4) Conceptiile nationaliste de extrema dreapta

Militarismul national-socialist

Rasismul national-socialist si ,,spatiul vital”

Aspectele ideologice ale razboiului

4) Concluzie

Capitolul 1: Introducere

Capitolul 2: Originile mișcarii National Socialiste

a)Trasaturi si manifestari

Secolul XX a fost perioada războialelor mondiale, armelor de distrugere in masa și a unui nou tip de regim politic numit totalitarism. Într-un fel sau altul, aceste evoluții se raportează la ideologiile politice cu trasaturi totalitare. Totalitarismul a încercat să preia controlul societății în totalitate, nu doar al guvernământului, ci al tuturor instituțiilor sociale, culturale și economice pentru a-și împlini viziunea ideologică referitoare la modul în care ar trebui organizate viața și societatea. Acest lucru s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, atunci când Stalin a impus versiunea sa marxist-socialistă în întreaga țară, lucru ce s-a întâmplat si în Italia și Gemania când Benito Mussolini și Adolf Hitler au introdus diferite variante ale unei ideologii noi și în mod evident totalitare, numite fascism și nazism.

Nazismul de la început s-a bazat și a continuat, pe tot parcursul timpului, să se bazeze pe ideea că rasa este caracteristica fundamentală a ființei umane. Pentru Hitler și adepții săi, apartenența oamenilor la rase diferite reprezintă lucrul fundamental al vieții si societatii umane.Nu există o natură umană universală pentru că diferențele care fac distincția dintre o rasă și alta marchează pentru fiecare dintre ele un rol sau un destin în lume. Nu era nimic cu adevarat nou în această viziune, teoriile rasiste existând de mai multă vreme, devenind influente în secolul XIX prin eforturile lui Joseph Arthur de Gobineau .

În opinia lui Joseph Arhur de Gobineau rasa era cheia creșterii și descreșterii marilor civilizații. La fel cum au facut-o multi gânditori inaintea sa, Gobineau se întreba de ce imperiile puternice de-a lungul timpului și-au pierdut influenta si puterea, sfarșind prin a fi distruse. Răspunsul pe care l-a descoperit se referea la intrepatrunederea raselor, astfel a concluzionat că un popor ajunge la putere când compoziția sa rasială este pură, riguroasă si cu o mostenire nobila. Dacă un popor este incapabil să își mențină identitatea și puterea, atunci se considera ca este unul inferior, si mai mult de atat este unul in cadrul caruia rezultatul final este inevitabil acela al destramarii societatii. Mai mult decât atât, pentru Gobineau rasele nu erau create egal, rasa albă era superioară celei galbene, iar cea galbenă era superioară celei negre, acesta fiind modelul naturii, model care trebuia categoric respectat inclusiv în societate.

Totusi, darwiniști-sociali afirmă că ”Lupta pentru supraviețuire nu este o luptă între specii, și nici o luptă între indivizi, ci o luptă între rasele pământului. O rasă este inevitabil superioară tuturor celorlalte, anume rasa stăpânilor pe care natura a chemat-o să le conducă pe celelalte rase inferioare.” Adolf Hitler a preluat ideile celor două teorii susținând crezul lui Gobineau referitor la rasa pură, care se identifica rasei ariane reprezentată de poporul nordic, dar și ideile darwiniștilor-sociali referitoare la lupta dintre specii, Hitler înțelegând că rasa ariana-implicit poporul german, trebuie să lupte împotriva raselor inferioare, reprezentate de evrei, țigani si a celorlalte rase considerate inferioare.Din aceasta ipoteza el considera ca urma să se nască gloriosul sau Reich de un mileniu.

Pentru Hitler existau și obstacole în calea rasei pure, acestea fiind în primul rând rasele inferioare care făceau tot ce le stătea în putință pentru a-i trage pe germani în jos. Apoi un alt obstacol era reprezentat de ideile umaniste ale Iluminismului, adică ideile considerate evreiești, care îi transformau pe germani în ”persoane slabe și mofturoase”. Acestea nu erau niște simple obstascole, ci niște inamici care trebuiau distruși in totalitate.Apogeul acestui sistem de cenzura a fost in cadrul marsurilor naziste din 10 mai 1933 cand acestia au început să ardă rugurile în peste 200 de orașe germaneOperele vizate erau acelea ale marilor gânditori din spațiul cultural german ca si Thomas Mann, Franz Kafka și Sigmund Freud.

În viziunea nazistă, fiecare individ este o celulă în marele organism al poporului, iar soarta acestui organism este destinul fiecărui individ. În încercarea de a crea marele imperiu nimeni nu trebuie să fie distras de moliciune, compasiune sau milă. Hitler considera că popoarele inferioare trebuie distruse făra ezitare deoarece numai pe calea epurării poporul german poate fi liber să își ducă la bun sfârșit marele său țel.

Bertrand Russell, spune ca nazismul vine dintr-o tradiție diferită decât cea a capitalismului liberal sau a comunismului. Astfel, pentru a înțelege valorile naziste, este necesar a explora acest context, fără a banaliza mișcarea așa cum a fost în anii de vârf, respectiv anii 1930.

Mulți istorici spun că elementul antisemit, care nu există în cadrul miscarilor fasciste din Italia și Spania, a fost adoptat de Hitler ca si element electoral pentru mișcarea sa. Ideile anti-semite au fost foarte raspandite în cadrul maselor din Imperiul German, intrucat acceptarea de catre populatie era principala necesitate a politicienilor in demersul lor de a crea sentimentul de unitate prin canalizarea tuturor sentimentelor oamenilor care se simteau nedreptatiti dupa înfrângerea pe care o suferise tara lor in Primul Război Mondial. Alții văd antisemitismul ca element central al ideologiei naziste ,,Weltanschauung” (vizualizare Mondială) a lui Hitler.

Mulți văd legături strânse cu valorile nazismului și tradiția iraționalistă a mișcării romantice de la începutul secolului al 19-lea. Forța, pasiune, lipsa de ipocrizie, utilitarism, valorile familiale traditionale, precum și devotamentul față de comunitate au fost evaluate de către naziști ca fiind principii de baza ale ideologiei. Romantismul german în special a exprimat aceste valori. De exemplu, naziștii s-au identificat îndeaproape cu muzica lui Richard Wagner (un cunoscut antisemit, autor al ,,Das Judenthum in der Musik”, idol al tanărului Hitler). Multe dintre operele sale exprima idealurile conform carora cei puternici trebuie sa ii domine pe cei slabi.Celebrarea folclorului anian nordic si valorile sale a devenit o parte importanta a doctrinei promovate de catre stat, lucru care a reusit saimpulsioneze prin stilul sau artistic o latura militarista si activista in toata societatea germana.

Idealizarea traditiei, folclorului, gîndirii clasice și a conducerii militariste a lui Frederick cel Mare a dus la respingerea liberalismului in Republica de la Weimar și la decizia de a denumi statul german ,,Cel de-al Treilea Reich” (care face trimitere la Prima organizare medievala a Primului Reich și la statul ,,pre-stat Weimar”-Cel De-al Doilea Reich) .

Alaturi de aceste interpretari care contextualizeaza fenomenul nazismului si cauta sa il explice prin referinta la cauzele si radacinile sale, au existat incercari de a oferi o definitie scurta, concisa. Numeroși autori au oferit in acest scop variantele lor, au structurat liste de concepte care ar putea fi circumscrise acestui fenomen sau au explicat de ce o astfel de definitie este imposibil de formulat. Intr-un final aceștia tind sa ajunga la un consens, anume la acela conform caruia ideologia national-socialista iși dorea sa determine renașterea sociala printr-o a treia cale, radicala si national-holistica, deși in plan concret nazismul a pus accentul pe stil, actiune si lider carismatic, mult mai mult decat pe un program detaliat, discreditandu-și in acelasi timp inamicii.

Ca ideologie, nazismul se incadreaza in extrema dreapta a spectrului politic. Nazismul este incompatibil cu democratia și diversitatea de opinii. Statul nazist este o dictatura care promoveaza cel mai adesea idei nationaliste duse pana la extrem; pe langa idealizarea propriei natiuni și preamarirea trecutului glorios, el manifesta intoleranta fata de alte natiuni,rase,ideologii. Nationalismul exagerat este completat de incalcarea grava a drepturilor omului, eliminarea oponentilor prin mijloace teroriste, o obsesie bolnavicioasa fata de problemele legate de siguranta nationala și dorinta de expansiune teritoriala care determina puternica militarizare a statului, blocarea sau chiar eliminarea altor lideri de opinii, interzicerea religiei, coruptie generalizata, descurajarea manifestarilor artistice, obtinerea și mentinerea puterii prin mijloace brutale, prin santaj, amenintare si crima. Nazismul se manifesta prin distrugerea oricaror structuri democratice, controlul mass-media, subordonarea totala a individului vis-a-vis de stat și crearea unei situatii de continua terorizare a populatiei civile. Relativa priza a ideologiilor totalitare la unele populatii in anumite momente istorice s-a datorat unor lideri carismatici in principal (Adolf Hitler, Benitto Mussolini), discursului nationalist și conjuncturii politice și economice. S-a constatat ca ideologiile de extrema dreapta reusesc sa se impuna in perioadele de recesiune economica și pe fondul nemultumirii populatiei fata de ineficienta guvernarii.

Nazismul, sau national-socialismul este o ideologie totalitara care a fost aplicata in timpul dictaturii nationaliste a lui Adolf Hitler in Germania intre 1933 si 1945.

Hitler a devenit liderul Partidului National Socialist German al Muncitorilor (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP). Cuvantul nazism provine chiar de la prescurtarea numelui national-socialism (Nationalsozialismus). In momentul de fata in Germania nazismul este interzis de lege, dar inca mai exista grupari și chiar partide neo-naziste (care insa sunt ilegale).

Ideologia national-socialista afirma ca natiunea este cea mai importanta creatie a unei rase; de aceea marile natiuni sunt creatiile unor mari rase. Teoria mai spune ca marile natiuni se formeaza pe baza unei puteri militare, care creste din cultura rationala, civilizata. Iar o cultura bogata se obtine doar la rasele cu o „sanatate” buna și care au ca trasaturi curajul, agresivitatea si inteligenta.

Natiunile mai slabe erau considerate rase „impure”, deoarece acestea nu s-au putut pastra unite și de aceea au o cultura mai slaba. Nazistii considerau o greseala evidenta permiterea sau incurajarea folosirii mai multor limbi in cadrul aceleiasi natiuni. In continuarea acestui fir aparent logic, naziștii germani doreau foarte mult unificarea tuturor teritoriilor cu vorbitori de limba germana.

Natiunile care nu și-au putut apara granitele de invadatori au fost considerate rase slabe sau „sclave”. Acestea erau considerate ca valoreaza mai putin decat „rasele stapane”. De aceea „rasele stapane” au nevoie de spatiu vital (Lebensraum), care era considerat un drept al lor; ele ar fi avut drept sa faca uz de acest spatiu „vital”, chiar omorand „rasele sclave” indigene.

In aceeași logica, rasele fara o patrie erau considerate „rase parazite”, iar cu cat mai instariti erau membrii unei rase parazite, cu atat mai virulent era considerat parazitismul lor. O rasa „stapana” putea, conform ideologiei naziste, sa iși mareasca puterea prin eliminarea raselor parazite de pe teritoriul lor. Aceasta era justificarea teoretica a opresiunii și eliminarii evreilor si a tiganilor, sarcina pe care majoritatea nazistilor o considerau drept datorie (neplacuta).

Persoanele care recunosteau aceste teorii erau „lideri naturali”, iar cei care nu le acceptau erau „sclavi naturali”. „Sclavii”, in special cei inteligenti, erau considerati raul societatii, deoarece erau promotorii religiilor și ai doctrinelor politice „false”.

In cartea „Lupta mea” (Mein Kampf), Adolf Hitler afirma ca ar fi ajuns la aceste concluzii prin observatia atenta a politicii Imperiului Austro-Ungar.

b) Primul Razboi Mondial

Cauze.

       Pe data de 28 iunie 1914, Franz Ferdinand, arhiduce al Austriei și moștenitor al tronului Austro-Ungariei a fost asasinat la Sarajevo de catreGavrilo Princip, un student sarb bosniac. Acesta din urma facea parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de ,,Mana Neagră”- o societate secretă fundată de naționaliști pro-sarbi, cu legături in armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja in Europa. Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct al primului război mondial, cauzele reale ale războiului merg mai in urmă, in rețeaua complexă a alianțelor și contrabalansărilor care s-au dezvoltat intre diferite puteri europene, in urma infringerii Franței și a formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck in 1871.

Motivele declansarii primului război mondial reprezintă o problemă complicată; sunt mulți factori care au intervenit. Cei mai importanți pot fi considerați: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, intirzieri și neințelegeri in comunicarea diplomatică si cursa inarmărilor.

Primele acțiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, in Africa și in Oceanul Pacific. Pe data de 8 August 1914, un contingent mixt compus din unități franceze și britanice au atacat protectoratul Togoland. Pe data de 10 August, forțe germane din Namibia au atacat Africa de Sud. Noua Zeelandă a ocupat Samoa germană pe data de 30 August 1914 iar pe data de 11 Septembrie, forța australiană-Australian Naval and Military Expeditionary Force a aterizat pe insula Neu Pommern, care era parte a Noii Geuinei. Pe parcursul catorva luni, forțele Antantei au acceptat capitularea mai multor unități germane in zona Oceanului Pacific.

In Europa, Germania și Austro-Ungaria au suferit dificultăți de comunicare despre intențiile exacte ale celor două armate aliate. Inițial, Germania garantase că va susține invazia Austro-Ungară asupra Serbiei, dar interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor nordic contra Rusie insă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-și concentreze forțele contra Rusiei incat Germania să poată lupta contra Franței pe frontul de vest. Această neantelegere a forțat armata Austro-Ungară să-și diminueze rezervele in sud, pentru a intalni forțele ruse la nord. Armata sarbă, venind dinspre sudul țării, s-a confruntat cu armata austriacă in Bătalia de la Cer pe 12 August,1914.

Sarbii au ocupat poziții defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc pe 16 august, intre elemente ale diviziei XXI Austro-Ungară și elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a avut loc noaptea și nici un oponent nu s-a evidențiat pană ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forțele sarbe. Trei zile mai tarziu, forțele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morți și răniți, in timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima victoria a aliaților in război. Austria nu a putut să-și atingă imediat scopul – de a elimina Serbia: astfel Germania s-a vazut obligata să păstreze soldați pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid și distructiv contra Franței, astfel incat Germania să-și poată transfera forțele pe frontul de est, contra Rusiei (care se mobiliza mai lent). In loc de o invazie directă a Franței dinspre est, strategii germani considerau că era mai prudent să atace Franța dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei, cu promisiunea că dacă acesta va consimți, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Cand Belgia a refuzat propunerea, Germania a invadat Belgia și armata germană a inceput să treacă prin Belgia dupa ce a invadat si Luxembourgul.

Armata germană a intalnit rezistență la forturile de langă orașul belgian Liege, cu toate că elementele principale ale armatei continuau să se miște rapid inspre Franța. Marea Britanie a trimis un contingent numit British Expeditionary Force in ajutorul Franței, care a mers direct inspre Belgia. Primul soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis in război, a fost John Parr, pe data de 21 august, 1914 langă Mons. Inițial, germanii s-au bucurat de un mare succes in Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914), totuși, din pricina intarzierilor cauzate de rezistența forțelor belgiene, franceze, și britanice, mobilizarea neașteptat de rapidă a Rusiei și obiectivele lor prea ambițioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Răsăriteană, atrăgand forțe germane destinate frontului de vest. Germania a invins Rusia intr-o serie de lupte care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg intre 17 august-2 septembrie.
Această situatie a intensificat problemele mișcării lente ale forțelor germane, care nu erau anticipate si nici acceptate de generalii germani, și a permis forțelor franceze și britanice să oprească avansarea forțelor germane spre Paris, in prima bătălie de la Marne in Septembrie 1914) astfel, Antanta a forțat Puterile Centrale să lupte pe două fronturi.

Dupa lupte grele, armata germană obținut o poziție defensivă favorabilă in Franța și a eliminat din război cu 230.000 mai mulți soldați francezi și britanici decat a pierdut ea insăși, in lunile August și Septembrie. Totuși, incompetența sau timiditatea unor ofițeri ca Ludendorff, care a procedat incorect transferand forțe din dreapta pentru a proteja Sedan, au anihilat șansa Germaniei de a obține o victorie rapidă.

Primul război mondial, a fost cunoscut și ca Marele război, Războiul națiunilor sau Războiul menit să pună capăt războaielor, a fost un conflict la scală mondială desfășurat intre August 1914 și 11 Noiembrie 1918. Denumirea de ,,Primul război mondial” nu a fost folosită decat după 1939, după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pană atunci fiind cunoscut ca Marele război sau Războiul mondial. Combatanții războiului au fost drupati in doua aliante politico-militare, denumite ,,Antanta” (Aliații) și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a mobilizat atația soldați și nici nu a implicat atatea tări pe campul de luptă. La sfarșitul său, războiul a devenit al doilea conflict in lista celor mai sangeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai tarziu insă, cel de-al doilea război mondial va face și mai multe victime.
Primul război mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcand incetarea finală a absolutismului monarhic in Europa. Patru imperii au fost doborate: cel German, cel Austro-Ungar, cel Otoman și cel Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Osmanogullari și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii incă din timpul cruciadelor, au căzut după război.. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire mai tarziu revoluții comuniste in diferite țări, precum China sau Cuba, și să creeze baza pentru Războiul rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii. In est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă a statului succesor, Turcia. In Europa Centrală s-au născut state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost recreată.                                                          

Inceputul Războiului

Progresele in tehnologia militară au inclinat balanța pe campul de luptă in favoarea apărării, cauzand un număr enorm de pagube atacatorilor, s-a ajuns ca tacticile contemporane să devină depasite in noile circumstanțe. Sarma ghimpată a fost utilizată intr-un mod eficace pentru a incetini atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai fatală decat in deceniul 1870, impreună cu mitralierele aveau un efect extrem de distructiv impotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulți din ofițerii țărilor europene ignoraseră invățăturile războiului civil american și erau de acord să accepte pierderi mari.
După succesul lor inițial in Marne, Tripla Alianta a incercat sa forțeze inamicul să se retragă, in așa numita intrecerea la mare. Forțele franceze și britanice au descoperit rapid pozițiile defensive germane, care se intindeau de la Lorraine pană in Flanders. Marea Britanie și Franța au incercat să treacă la ofensivă, pe cand Germania apăra teritoriile ocupate. Tranșeele germane erau construite mai bine decat cele a dușmanilor săi: tranșeele anglo-franceze erau concepute doar ca bariere "temporare" pană cand forțele lor o să treacă prin liniile germane. Unii sperau că situația incertă va lua sfarșit cu ajutorul tehnologiei. In aprilie 1915, germanii au utilizat pentru prima oară arme chimice, deschizand o breșă de șase kilometri in liniile aliaților, de unde soldații francezi s-au retras. Această breșă a fost acoperită de soldații canadieni la Ypres. Nici unul din oponenți nu a fost capabil să inițieze un atac hotărator, cu toate că acțiunea germană la Verdun in 1916, și eșecul Antantei la Somme in vara anului 1916 aproape au decimat armata franceză. Incercările franceze zadarnice de a lansa atacuri puternice și directe contra liniilor germane s-au terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză și au cauzat acte de insubordonare, care au pus in pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Neville in primăvara anului 1917.
In timp ce războiul devenise practic imobil in tranșeele frontului de vest, conflictul era mai dinamic in est. Planurile ruse inițiale pentru război cereau două invazii simultane, una in Galiția vizand Austria și alta in Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus inițial in Galiția a avut succes, forțele ruse au fost respinse in Prusia de către Hindenburg și Ludendorff la Bătălia de la Tannenberg și Bătălia de la Lacurile Mazuriene in August și Septembrie 1914. Infrastructura rusă economică și militară inferioară nu a putut să reziste contra forțelor unite a Germaniei și a Austro-Ungariei. In primăvara anului 1915, forțele ruse au fost respinse pană in Galiția, iar in Mai, Puterile Centrale au reușit să avanseze in sudul Poloniei, capturand Varșovia pe 5 August, forțand rușii complet să abandoneze Polonia, in așa numita "Marea Retragere".
Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca ,,Ofensiva de o sută de zile” a inceput pe 8 August, 1918. Bătălia de la Amiens a inclus Armata britanică a IV-a pe flancul stang, Prima armată franceză pe flancul drept și forțe canadiene și australiene in centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să pătrungă 12km in doar șapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei germane".

Totuși, după cateva zile ofensiva s-a incetenit; unitățile Imperiului Britanic au intalnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (doar cu excepția a șapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a stopat acțiunea și a inceput să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă in Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a inceput pe 21 August.

Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat impreună cu soldați aI Armatelor a III-a si a IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați. Armata germană a II-a a fost forțată să se retragă de-a lungul frontului de 55km. Orașul Bapaume a fost capturat pe data de 29 August iar pe 2 Septembrie forțele germane se in spatele Liniei Hindenburg, unde se aflau la inceputul războiului.
Pe data de 26 Septembrie, aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldați americani au atacat direct, și toate diviziile au reușit să-si atinga țintele, cu excepția Diviziei americane 79 care a intalnit rezistență puternică la Montfaucon și nu a reușit să avanseze in prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat pe data de 27 septembrie, totuși inabilitatea aliaților de a cuceri orașul in ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greșeli a campaniei.
La inceputul lunii Octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau intr-un mod ideal. Multe tancuri se defectasera iar cele care incă funcționau nu puteau fi intrebuințată din cauza naturii terenului. Totuși, cu toate aceste probleme pentru Aliați, Ludendorff hotărase la 1 Octombrie ca Germania are două opțiuni pentru sfarșitul războiului; distrugere totală sau un armistițiu. El a recomandat a doua cale la intalnirea a liderilor germani in Spa, Belgia. Pe parcursul lunii Octombrie, artileria americana a generalului Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau epuizate și derutate pe intregul front Meuse-Argonne. Presiunea din parta a aliaților nu s-a oprit pnă la sfrșitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți conducatori a armatei germane considerau că o infrangere totală era inevitabilă. Datorita revoltelor tot mai dese ale populatiei dar si a raspandirii ideilor bolsevice, pericolul unei răscoale generale era puternic. Admiralii Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă, care să demonstreze "curajul" flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informe despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns in Kiel.

Mulți marinari participanti la rebeliune- ei refuzand să participe la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere făra sens, au fost arestați. Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru acest incident; Kaiserul la scos din funcție pe data de 26 octombrie.După sfarșitul lunii Septembrie 1918, Ludendorff a inceput să dezvolte un plan pentru viitorul politic a Germaniei. Cu toate că era un conservator tradițional, el a hotărat să inițieze o revoluție politică limitată, prin introducerea unor noi reforme care au "democratizat" Germania, insă satisfăcand monarhiștii prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea va demonstra poporului german că guvernul era pregătit de schimbari, astfel micșorand probabilitatea unei insurecții socialiste, precum cea care a avut loc in Rusia in 1917.

Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său: reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, in special partidelor de conducere din această perioadă: Partidul Centrist, Liberalii și Social-Democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu. Cu 5.989.758 de victime germane ( 1.773.700 morți, 4.216.058 răniți) Ludendorff a trecut printr-o schimbare radicală și a inceput să declare că aceleași partide care au căpătat puterea au cauzat infrangerea Germaniei in război. Acești politiceni au "injunghiat Germania in spate"-un sentiment de care a beneficiat Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naționaliste germane, precum NSDAP.
Prințul Maximilian din Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au inceput imediat după investirea sa

Germania imperială a murit și o nouă Germanie a fost născută: Republica de la Weimar.
  

Sfarșitul războiului

Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu pe data de 29 septembrie 1918. Pe 30 Octombrie Imperiul Otoman a capitulat. Pe 3 Noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au fost aranjați prin telegraf cu autoritățile Antantei de la Paris, au fost comunicate Austro-Ungariei, iar aceasta l-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat in vigoare incepand cu ora trei in după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria și Ungaria au semnat armistiții separate in urma prăbușirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată o republică la 9 noiembrie, marcand sfarșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi in Olanda care i-a acordat azil politic. Pe 11 Noiembrie a fost semnat un armistițiu intr-un convoi feroviar la Compiagne in Franța intre partea germana si cea franceza care punea capat razboiului.La ora 11 in aceeași zi a incetat focul și armatele au inceput să se retragă. George Lawrence Price este considerat in mod tradițional ca fiind ultimul soldat ucis. Starea de război intre cele două tabere a persistat pentru incă șapte luni pană la incetarea finală constituită prin semnarea Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919 cu Germania și cu celelalte parti participante, anume Austria, Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman semnate la St. Germain, Trianon, Neuilly și Suvres. Multe memoriale astfel oferă ca dată finală a războiului anul 1919; in contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.

c)Criza economica

Criza economică din perioada interbelică a fost una de supraproducție, agravată de scăderea puternică a puterii de cumpărare a populației. La nivel mondial a explodat la jumătatea anului 1929, afectând producția de fontă, cupru, oțel, huilă, sare, cantități uriașe de produse rămânând nevândute, în depozite.

Criza s-a declanșat în luna octombrie a anului 1929, când bursa s-a prăbușit cu 40% în două zile, cele două zile rămânând în istorie drept joia și marțea neagră. În 24 și 29 octombrie 1929, cunoscute drept cele mai devastatoare zile din toată istoria bursieră a SUA, a fost anulată toată creșterea economică din ultimul an. Indicele bursier Dow Jones a pierdut 89% din valoare, iar în următorii ani, scăderea a continuat treptat, dar sigur. De la 381.17 puncte, cât avea în octombrie 1929, a ajuns la 41 de puncte în iulie 1932 și i-au trebuit 26 de ani pentru a ajunge din nou maximul atins înaintea crizei.

Durata și profunzimea Marii Depresiuni au variat substanțial de la țară la țară. A fost deosebit de lungă și de gravă în Statele Unite și Europa, mai blândă în Japonia și în mare parte a Americii Latine. Poate că, previzibil, cea mai dură depresiune prin care economia mondială a trecut vreodată a fost declanșată de o mulțime de cauze. Declinul în cererea de consum, panica financiară și politicile economice necugetate au cauzat colapsul productivității economice în SUA, în timp ce etalonul aurului, care lega aproape toate țările lumii într-o rețea de rate fixe de schimb valutar, a jucat un rol esențial în propagarea crizei economice americane către celelalte țări. Însănătoșirea economică după Marea Depresiune a fost, în mare parte, stimulată de renunțarea la etalonul aurului și de expansiunea monetară ce i-a urmat. Impactul economic al Marii Depresiuni a fost enorm, atât prin enorma suferință umană provocată, cât și prin schimbările profunde în politicile economice.

Marea Depresiune a început în Statele Unite ca o recesiune obișnuită, în vara anului 1929. Totuși, criza s-a agravat vizibil spre sfârșitul anului și a continuat până la începutul lui 1933. Productivitatea reală și prețurile au scăzut abrupt. Între apogeul și finele crizei, producția industrială din SUA a scăzut cu 47%, iar produsul intern brut (PIB) real a scăzut cu 30%. Indexul prețurilor vânzărilor en gros s-a redus cu 33% (asemenea scăderi în nivelul prețurilor sunt cunoscute drept deflație). Cu toate că există unele îndoieli în privința acurateței statisticilor, cu toții sunt de acord că rata șomajului a depășit 20% în momentul culminant. Gravitatea Marii Depresiuni în Statele Unite se evidențiază prin comparație cu următoarea recesiune americană din sec. XX, cea din anii 1981–1982, când PIB-ul țării a scăzut cu doar două procente și rata șomajului a atins mai puțin de zece procente. De asemenea, pe parcursul recesiunii din 1981–1982 prețurile au continuat să crească, deși rata lor de creștere a scăzut substanțial (fenomen cunoscut drept dezinflație).

Depresiunea a lovit efectiv fiecare țară din lume. Totuși, intervalul de timp și magnitudinea crizei au variat substanțial de la țară la țară. Marea Britanie s-a confruntat cu creșterea economică lentă și cu recesiunea în aproape toată cea de-a doua jumătate a anilor 1920 și nu a căzut într-o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producția industrială a fost cca o treime din contracția producției înregistrate în Statele Unite. Franța a resimțit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul francez din 1932 și 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producția industrială franceză cât și prețurile au scăzut dramatic între 1933 și 1936. Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s-a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producției industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de țări din America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 și începutul lui 1929, cu puțin înainte de declinul producției în SUA. În vreme ce unele țări mai puțin dezvoltate au avut de-a face cu depresiuni grave, altele, precum Argentina și Brazilia, au resimțit crize mai moderate. Și Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu și s-a încheiat relativ devreme.

Deflația generală a prețurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată și în alte țări. Absolut fiecare stat industrializat a suferit declinuri ale prețurilor de vânzare en gros de peste 30% între 1929 și 1933. Din cauza flexibilității mai mari a structurii prețurilor din Japonia, acolo deflația a fost neobișnuit de rapidă în 1930 și 1931. Poate că această deflație rapidă a ajutat la menținerea declinului în activitatea japoneză de producție la cote rezonabile. Prețurile produselor de bază comercializate pe piețele mondiale au căzut chiar mai dramatic în acea perioadă. De exemplu, prețurile cafelei, bumbacului, mătăsii și cauciucului s-au redus la jumătate numai între septembrie 1929 și decembrie 1930. În consecință, pentru producătorii de bunuri de larg consum, balanța comercială s-a destabilizat abrupt.

Relansarea economică a SUA a început în primăvara anului 1933. Productivitatea a crescut rapid la mijlocul anilor 1930: PIB-ul real s-a ridicat la o rată medie de 9% pe an între 1933 și 1937. Însă productivitatea scăzuse atât de mult la începutul acelui deceniu încât pe parcursul întregii perioade a rămas la cote substanțial reduse față de cele cu care economia americană era obișnuită. În 1937–1938, Statele Unite au suferit o altă scădere abruptă a activității economice, dar în a doua jumătate a anului 1938 economia americană a crescut cu o rapiditate mai mare decât la mijlocul anilor 1930. Productivitatea la nivel național a revenit, în final, la tendința sa de lungă durată în 1942.

Recuperarea economică a cunoscut profunde variații în restul lumii. Economia britanică s-a oprit din declin la puțin timp după ce Marea Britanie a abandonat etalonul aurului în septembrie 1931, dar recuperarea autentică nu a început decât spre sfârșitul anului 1932. Economiile mai multor țări din America Latină au început să se consolideze la finele lui 1931 și începutul lui 1932. Germania și Japonia au început să-și revină în toamna lui 1932. Canada și multe țări europene mai mici au început să se redreseze cam în aceeași perioadă ca și Statele Unite, adică în primele luni ale lui 1933. Pe de altă parte, Franța, care a resimțit criza acută mai târziu decât majoritatea celorlalte țări, nu a intrat cu adevărat în faza de revenire din criză până în 1938.

Însă căderea bursei din 1929, închiderile fabricilor și creșterea șomajului la începutul anilor 1930, coroborate cu accederea la putere a lui Hitler în Germania, în 1933, i-au obligat pe mulți „expatriați“ nu numai să se întoarcă în SUA, ci și să se implice politic în problemele țării natale. În anii cei mai dificili ai crizei, 1930–1935, această implicare a dus deseori la atracția față de marxism, Uniunea Sovietică și Partidul Comunist din SUA.

d)Context international

Perioada de dupa Primul Razboi Mondial a fost una foarte complexa si distincta din punct de vedere cauzal.Principalele subiecte care au dictat agenda internationala au fost legate de corectitudinea Tratatului de Pace de la Versailles, de problemele economice a lumii intregi ce derivau din punctele tratatului, care nu permiteau o revenire economica a ,,motorului economic” european”, anume Germania, amplificarea eforturilor de promovare a comunismului, prabusirea primei economii a lumii, cunoscuta si ca ,,Marea Depresie” a Statelor Unite ale Americii.